SECŢIUNEA LATINO-AMERICANĂ - CONSIDERAŢII

GENERALE

Poziţiile corpului - acestea se referă întotdeauna la poziţia fetei faţă de

băiat.
1. Poziţie faţă-n faţă apropiată ( „PFFA”) - cu faţa la partener,
uşor depărtat, prindere normală sau băiatul ţinând mâna dreaptă a fetei în
mâna lui stângă, prindere dublă sau fără prindere.
2. Poziţie faţă-n faţă aproape („PFFAP”) - prindere normală, cu
faţa la partener, cu uşor contact între trupuri.
3. Poziţie faţă-n faţă deschisă („PFFAD”) - cu faţa spre partener şi
departe de acesta, băiatul ţinând mâna dreaptă a fetei în mâna lui stângă
(sau mâna ei dreaptă în mâna lui dreaptă cu prindere dublă sau fără
prindere).
4. Poziţie de evantai („PE”) - stă la stânga băiatului cu mâna ei
dreaptă în mâna lui stângă.
5. Poziţie de promenadă („PP”) - o poziţie de V cu fata la dreapta
băiatului.
6. Contra poziţie de promenadă („CPP”) - o poziţie de V cu fata la
stânga băiatului.
7. Poziţie de despărţire („PD”) - la fel ca poziţia de promenadă, dar
cu băiatul şi fata mişcându-se înapoi.
8. Poziţie cot la cot dreapta („PCCD”) - fata la dreapta băiatului,
amândoi uitându-se în aceeaşi direcţie.
9. Poziţie cot la cot stânga („PCCS”) - fata la stânga băiatului,
amândoi uitându-se în aceeaşi direcţie.
 10. Poziţie de dublură („PDUB”) - faţa la dreapta băiatului uşor în
faţă, amândoi uitându-se în aceeaşi direcţie, cu greutatea pe acelaşi
picior, în mod normal cu mâna dreaptă a băiatului pe omoplatul drept al
fetei şi mâna ei stângă în mâna lui dreaptă.
11. Poziţie contra dreapta („PCD”) - o poziţie în care fata şi
băiatul se mişcă înspre partea dreaptă a partenerului, amândoi folosind
acelaşi picior.
12. Poziţie contra stânga („PCS”) - o poziţie în care fata şi băiatul
se mişcă înspre partea stângă a partenerului, amândoi folosind acelaşi
picior. Poziţiile piciorului Acestea se referă la poziţia unui picior faţă de
celălalt picior. De exemplu: înainte, înapoi, lateral, diagonală înainte
(sau înapoi), uşor lateral sau uşor înainte etc.
Poziţiile piciorului
Acestea se referă la poziţia unui picior faţă de celălalt picior. De
exemplu: înainte, înapoi, lateral, diagonală înainte (sau înapoi), uşor
lateral sau uşor înainte etc.
„P.P.” - poziţie de promenadă;
„C.P.P.” - contra-poziţie de promenadă
„P.L.” - poziţie de o parte şi de alta - laterală, sunt explicate în
detaliu în coloana cu mişcările piciorului.
Termenul „umăr stâng” sau „umăr drept” este folosit atunci când
poziţia piciorului este uşor alterată. O mişcare de umăr denotă mişcarea
părţii corpului către piciorul care se mişcă înapoi sau înainte şi este
folosită înaintea unui pas exterior.
Alinierea Se referă la poziţia piciorului faţă de spaţiul de dans
(încăpere). Termenii folosiţi sunt: cu faţa, cu spatele şi arătând, ultimul
fiind folosit pe paşii laterali unde alinierea picioarelor diferă de cea a
corpului.
 Arătând este adesea folosit în poziţia de promenadă (P.P.).
Alinierea picioarelor şi direcţia în care pasul este făcut sunt date
împreună atunci când acestea diferă, cu precădere la poziţia de
promenadă în Paso Doble.
Alinierea apare în descrierile de la Samba şi Paso Doble pentru că
aceste dansuri se desfăşoară în sensul invers acelor de ceasornic.
Amploarea rotaţiei/piruetei.
Distanţa dintre picioare la fiecare pas Aceasta a fost în general
măsurată între picioare la fiecare pas şi este dată doar ca o ghidare. Mai
mult sau mai puţin, rotaţiile pot fi făcute de fapt numai atunci când
execuţi mişcările. Partea piciorului
Aceasta se referă la părţile piciorului atunci când se execută un
pas. Conducerea partenerei Ori de câte ori paşii fetei nu sunt în mod
normal opuşi băiatului, acesta trebuie s-o conducă în poziţie.
Aceste conduceri sunt descrise ca o ghidare dar nu au fost
explicate în mare detaliu, pentru a permite expresivitatea individuală şi
posibilitatea de interpretare a fiecăruia.

SAMBA
Aspecte generale Samba îsi are originile în Africa, dar a fost
descoperită în Brazilia, unde s-a dezvoltat, devenind de altfel şi un dans
naţional, fiind o combinaţie de influenţe africane, indiene şi iberice.
Numeroasele versiuni ale Sambei - de la Baio la Marcha - sunt
dansate la Carnavalul de la Rio şi în şcolile de samba. In secolul al XVI-
lea, portughezii au descoperit pe coasta Sud Americană, un loc deosebit
de frumos, numit January River, adică Rio de Janeiro.
Coloniştii s-au stabilit acolo, iar pe măsură ce colonia a început să
prospere, au fost aduşi sclavi din sud vestul Africii pentru plantaţiile din
Bahia, acum zona de nord-est a actualei Brazilii.
 Pentru aderenţii religiei afro-braziliene, Candomble, Samba
înseamnă a te ruga, a-ţi invoca propriul orixa (Dumnezeu/sfânt).
Ritmurile africane ce au fost asimilate în muzica latino vin din
Yoruba, Congo sau alte ţări vest africane, care au fost făcuti scalvi în
Lumea Nouă. In patria lor natală, ritmurile erau menite a invoca diverşi
zei.
Candomble pastrează aceste ritmuri chiar şi în timpurile noastre.
Aceste ritmuri au fost cele care au dat nota dominantă a muzicii
braziliene, făcând din Samba un tip unic de muzică.
Dansurile native au fost considerate a fi o blasfemie de către
europeni, şi nu de puţine ori nu s-a încercat stoparea popularităţii acestor
dansuri. Şi cu toate acestea, în multe dintre colonii atât negrii cât şi albii
au adoptat acest stil de dans. Atât dansulîin sine, cât şi muzica poate
avea numeroase forme.
Primele încercări de a aduce Samba în sălile de dans europene
datează în jurul anilor 1923-1924, dar abia dupa Al Doilea Razboi
Mondial acest dans a devenit popular în Europa (1948-1949). Atunci
Walter Lair împreună cu partenera sa Lorraine au avut o contribuţie
deosebit de importantă în dezvoltarea Sambei.
In anii 1830 s-a dezvoltat un dans provenind dintr-o mixtură între
figurile de dans executate de negrii, împreună cu rotaţii ale corpului şi
sway-uri din Lundu.
Mai târziu au fost adaugaţi paşi de carnaval. Acest dans a început
să se modifice, iar dansatorii au optat pentru stitul european caracterizat
de o poziţie de dans destul de apropiată între cei doi dnsatori. In jurul
anului 1885, a fost adoptat de înalta societate din Rio, şi popularizată
sub numele de Zemba Queca, pentru a fi modificat numele in Mesemba.
La inceputul secolului XX, Masemba a fost combinat cu un alt
dans brazilian numit Maxixe şi a fost popularizat în SUA şi Europa. A
fost descris ca avand paşi de Polka, realizaţi pe muzica cubaneză,
Habanera (din Havana).
In prezent Samba încă mai conţine pasul numit Maxixe, constând
într-un chasse şi o punctare. In anii 1930, Samba s-a numit Carioca.
Filmele au dus rapid la popularizarea ei, ca de exemplu Ginger Rogers
prin dansand acest stil împreună în filme, „Flying Down to Rio”,
“Zborul spre Rio”.
In anul 1941, popularitatea lui a explodat efectiv prin jocul realizat
de Carmen Miranda în numeroasele ei filme, mai ales în “That Night in
Rio”, “Acea noapte din Rio”. Un alt element surprinzător, este faptul în
care au ajuns posturile de radio din SUA şi întreaga lume, să emita acest
gen de muzică...
Taxele exorbitante pe care trebuiau ăa le plătească pentru
drepturile de autor ale muzicii autohtone şi europene, au fost elementul
care a ajutat cel mai mult popularizarea muzicii de samba. In loc să
plătească sume foarte mari de bani, transmiteau muzica latino, care pe
lângă faptul că se putea emite fără nici o taxă, prindea la public într-un
mod uimitor.
Samba a fost în anii 1950 popularizată de către Prinţesa
Margareta, care juca un rol central în societatea britanică. Samba din
cadrul dansului sportiv, deşi pastrează elemente pe care brazilienii le
considera a fi adevărata sambă, acest dans a fost structurat în anul 1956.
Din acel moment, au apărut numeroase tipuri de sambă în directă
legatură cu moda vremurilor. Pentru a reuşi exprimarea adevăratului
caracter al Sambei, dansatorii trebuie să abordeze o interpretare veselă,
exuberantă.
Majoritatea figurilor de Samba ce se dansează astăzi sunt realizate
prin mişcărea şoldurilor, mişcare dificilă, dar fără de care dansul şi-ar
pierde efectul. Cu o coregrafie echilibrată, alternând deplasările cu
părţile statice şi mişcările rapide cu cele lente, acest dans emană energie
amintind în permanenţă de vestitele Carnavaluri de la Rio.
Dansul în forma lui curentă, încă mai are figuri ce au ritmuri
muzicale diferite, ‘trădând’ originile mixte ale dansului.
Acest dans, mai este caracterizat şi de o trasătură corporală plată a
răsucirii, fiind dansat cu greutatea spre înainte pe un picior flexat.
Coregrafia acestui stil menţine un echilibru între paşi şi momentele
statice, între mişcările rapide şi cele lente.
Ritmul Muzica de samba este de obicei scrisă în măsura 2/4 sau
4/4 şi trebuie să fie cântată la un tempo de la 48 la maxim 56 măsuri
(bars) pe minut pentru examinări şi competiţii.
O caracteristică a acestui dans este acţiunea viguroasă (vijelioasă),
sugerată în muzică când se dansează anumite ritmuri. Ridicarea corpului
descrisă în Samba Bounce are loc pe ultima 1/4 bătaie a măsurii
precedente şi poate fi numărată „şi”.
Prinderea normală Se stă cu faţa la partener la circa 15 cm
depărtare, cu capul ridicat şi o poziţie dreaptă a corpului. Băiatul trebuie
să-şi plaseze mâna dreaptă pe omoplatul stâng al fetei, acesta rămânând
cu braţul aşezat uşor pe al lui, urmând curba braţului la umăr.
Mâna stângă a băiatului trebuie să fie ridicată într-o curbă fină la
nivelul ochilor. Fata trebuie să-şi plaseze degetele mâinii drepte între
degetul mare şi arătător, ambele mâini trebuind să fie uşor împreunate.
Alte prinderi sunt ilustrate în analiza prinderilor şi a poziţiilor corpului.
Definiţia „greutăţii parţiale” folosită în samba
Acest termen denotă că pasul este făcut pe genunchiul piciorului în
mişcare cu greutatea ţinută asupra piciorului de sprijin, apoi greutatea
este preluată asupra piciorului la următoarea mişcare.
 CHA CHA CHA - Aspecte generale
Nu putem vorbi despre Cha-cha fără să pomenim în prealabil
despre Mambo. Există trei forme de Mambo: simplu, dublu sau triplu,
iar versiunea triplă are defapt cinci paşi. Din acest tip de dans s-a
dezvoltat Cha-cha-ul.
La sfârşitul anilor 1940, în Havana, Cuba, trupele de muzicieni
americani şi cubanezi, cântau în cazinourile marilor oraşe. Câteva dintre
aceste orchestre au încercat să combine ritmul american de jazz, cu cel
cubanez de rumba. Rezultatul a fost Mambo.
Printre numeroasele figuri de mambo, există una care se numea
"chatch", care implica trei mişcări rapide ale greutăţii urmate de doi paşi
mai lent realizaţi. Până la începutul anilor 1950, această figură a schiţat
un nou dans, dans numit cha – cha – cha. Cha - cha-ul a mostenit foarte
multe elemente de stil de la "părinţii" lui, adică mambo şi rumba,
rămânând un dans senzual şi foarte energic.
Ca majoritatea dansurilor latine, şi acesta se realizează cu o
mişcare a picioarelor aproape de podea. Şoldurile dansatorilor sunt
relaxate şi permit o mişcare naturală a regiunii pelviene. Partea
superioară a corpului se poziţionează deasupra piciorului cu care se
calcă. Cha-cha-ul este ultimul venit din categoria dansurilor latino-
americane.
El a fost văzut pentru prima dată în sălile de dans din America în
jurul anilor 1950, fiind o versiune mai lentă şi mai puţin complicată a
Mambo-ului, numită Dublu Mambo. Multă lume s-a plâns că Mambo-ul
este prea rapid şi prea sacadat, iar orchestrele au început să încetinească
ritmul. Creat în Cuba, Cha-cha-ul conţine ritmuri africane şi cubaneze
amestecate într-un ritm latino.
 Numele Cha-Cha-Cha apare prima dată in Haiti, ca fiind o
componentă a clopotului. Acest clopot era făcut dintr-o placă, ce scotea
un zgomot de genul "cha-cha".
O altă versiune a numelui acestui dans constă sunetul reieşit de
cubanezele care dansează şi a căror pantofi lovesc cu călcâiele podeaua
în ritm de cha-cha-cha. Şi o altă ipoteză este acea de provenienţă din
cuvantul spaniol "chacha", care înseamnă asistenţa medicală, sau din
"chachar" care semnifică "a mestecă frunze ale arborelui de cacao", sau
din "char" care înseamnă "ceai".
La inceputul anilor 50, mari orchestre Cubaneze, precum orchestra
Aragon, cântau Cha-cha şi ca urmare a nebuniei latine, dansul se
împrăştia ca un foc salbatic peste cultura muzicală americană, până cand
aproape fiecare formaţie avea nevoie să adauge un cha-cha pe LP-ul lor.
Chiar şi la sfârşitul anilor 60 când Salza începea să se impună,
multe formaţii păstrau cha-cha-ul pe albumele lor. Genul Cha-cha-ul în
sine a fost inventat în 1954 de un violonist cubanez Enrique Jorrin,
membru al orchestrei americane Charanga, care a redus ritmul
mamboului şi a făcut câteva înregistrări care au ajutat la implementarea
acestei schimbări.
Datorita ritmului rapid, cha-cha-ul cere paşi foarte mici. Se
dansează pe o masură de 4/4, tempoul de 30 măsuri pe minut şi
numărătoarea de 1,2,3, şi 4. Dansatorii fac întoarceri în execuţia paşilor
la care se pot adauga pivotări şi multe alte mişcări noi fanteziste.
Paşi încrucişaţi, rotaţii, mişcări laterale erau alternate cu frânări sau
locuri unde mişcarea se oprea pentru un moment. Cha-cha-ul cere multe
mişcări de şolduri, ceea ce face dansatorii foarte expresivi. Denumirea
acestui dans a fost prescurtata, din Cha-cha-cha devenind Chacha. Cha-
cha-ul este un dans plin de viaţă, ce implica mişcări rapide ce trebuie să
degaje o atmosfera veselă, de joacă, puţin obraznică, ştrengărească.
 Are un ritm sacadat, plin de vitalitate şi forţă, dansându-se pe
melodii ce au împrumutat multe elemente din jazz, beat şi disco. Acest
ritm se regăseşte şi în repertoriile de astăzi, putand fi auzit în muzica lui
Julio Iglesias, Gloria Estefan, Ricky Martin, Enrique Iglesias, Jennifer
Lopez si multi altii.
Ritmul Muzica de Cha Cha este scrisă în timp 4/4 şi trebuie să fie
cântată la un tempo de 32-34 bars pe minut pentru examinaţii şi
competiţii. În muzica autentică de cha cha se poate auzi o legătură
ritmică între fiecare bar din aceasta rezultând per total un ritm de 1, 2, 3,
4 & 1 etc.
Acest ritm este interpretat de dansator cu mişcări de picior pe 2, 3,
4 &1, dându-i o valoare de bătaie de 1, 1, 1/2, 1/2, 1.
Mişcări de şolduri Fiecare pas trebuie executat cu presiune pe
genunchiul piciorului cu genunchiul flexat şi pe măsură ce greutatea este
preluată pe picior, călcâiul trebuie să coboare, genunchiul se îndreaptă şi
călcâiul piciorului opus trebuie să fie eliberat pe măsură ce şoldurile se
mişcă uşor lateral în direcţia pasului în mişcare.
Această mişcare este mai puţin pronunţată având valoare de bătaie
doar 1/2. Chasse-ul Cha Cha Cha În forma de bază aceasta este o figură
de 3 paşi în care primul pas se mişcă lateral la numărătoarea „4”, al
doilea pas se închide pe jumătate la numărătoarea „&” şi al treilea pas
continuă lateral la numărătoarea „1”, un transfer total de greutate fiind
făcut pe fiecare pas.
Chasse-ul poate fi executat cu sau fără rotire în orice direcţie:
înainte, înapoi, lateral sau rămânând pe loc. Într-o formă avansată, o
uşoară încrucişare poate fi făcută de băiat sau de fată la numărătoarea
„&” când se mişcă înapoi sau înainte, poanta piciorului din spate fiind
plasată lângă călcâiul piciorului din faţă cu poanta în afară când se mişcă
înainte, şi călcâiul piciorului din faţă fiind aşezat lângă poanta piciorului
din spate cu poanta în afară când se mişcă înapoi.
 Prinderea normală - se stă cu faţa la partener cam la 15 cm distanţă
cu capul ridicat şi corpul în poziţie dreaptă. Băiatul trebuie să-şi plaseze
mâna D pe omoplatul S al fetei, fata odihnindu-şi uşor braţul S pe al lui,
urmând curba formată de braţul său până la umăr. Mâna S a băiatului
trebuie să fie ridicată într-o curbă fină la nivelul ochilor; fata trebuie să-
şi plaseze degetele mâinii D între degetul mare şi arătător şi ambele
braţe trebuie să fie uşor împreunate.
Diferitele alte prinderi folosite în diagrame sunt ilustrate în analiza
prinderilor şi a poziţiilor corpului. Poziţiile braţelor Braţele trebuie
ţinute într-un mod natural şi neafectat, iar poziţia lor nu trebuie niciodată
să sară în ochi, adică să fie evidentă.
În multe figuri, partenerul este ţinut doar cu o mână; braţul liber nu
este niciodată static şi se mişcă încet între următoarele 3 poziţii,
preluând un bar întreg de muzică (2, 3, 4, 1), pentru a face acest lucru.
Poziţia 1: Prindere normală de dans
Poziţia 2: Când dansatorii se despart, braţele libere se mişcă într-un
punct departe de trup, aproximativ la nivelul taliei
Poziţia 3: Când dansatorii se mişcă unul spre celălalt, dar fără să
preia prinderea normală, braţele libere se mişcă către o poziţie mâna în
crucişul corpului.

RUMBA - Aspecte generale

Denumirea de Rumba este un termen generic ce acoperă o mare
varietate de nume a unei muzici sau dans din vestul Indiei. Semnificaţia
exactă variază de la o insulă la alta. In timpul celui de-al doilea Război
mondial, „Son-ul” era un dans popular al clasei medii din Cuba, fiind o
variantă rafinată, mai lentă a Rumbei.
Şi mai lent este „Danzon-ul”, dansul bogătaşilor din Cuba în care
se fac paşi foarte mici, femeia producând o foarte uşoară basculare a
şoldurilor prin îndoirea şi intinderea alternativă a genunchilor. Există
două surse ale Rumbei, una spaniolă şi alta africană.

Dar dezvoltarea principală a avut loc în Cuba, deşi au existat

dezvoltări similare şi în alte insule din Caraibe şi în general din America
Latină. Influenţa Rumbei a apărut în secolul XVI-lea, odată cu importul
sclavilor negrii din Africa.
In folclor, rumba este în esenţă mimarea unui act sexual foarte
rapid cu mişcări exagerate ale şoldurilor, cu o atitudine senzuală
agresivă din partea bărbatului şi o atitudine defensivă a femeii. Muzica
este formată din bătăi întrerupte (stacatto beat) susţinute de mişcări
expresive ale dansatorilor. Instrumentele acompaniatoare incluzând
maracas, clavecin, marimbola şi tobe.
Rumba americană este o versiune modificată a Son-ului. Prima
îcercare serioasă e introducere a ei î SUA, a fost făutăde căre Lew Quinn
and Joan Sawyer î 1913. Zece ani mai tâziu liderul formaţei, Emil
Coleman a adus muzicieni şi dansatori de Rumba î New York. In anul
1925 când Benito Collada a deschis clubul El Chico în Greenwich
Village, şi-a dat seama că new-york-ezii nu ştiau nimic despre Rumba.
Adevăratul interes pentru muzica Latino a început însă abia în
ultima parte a anilor 1920, când Xavier Cugat a format o orchestră
specializată în muzica latino-americană. Mai târziu, în anii 1930, Cugat
cântă la renumitul hotel Waldorf Astoria din New York, având cea mai
remarcabilă orchestră a acelor vremuri.
Dansul a apărut în 1935 în filmul „Rumba”, un music-hall
superficial, în care George Raft juca rolul unui dansator ce se exprima
prin limbajul universal al dansului. Introdus în Europa, acest stil s-a
bazat mult pe entuziasmul şi abilitatea interpretativă a profesorului
londonez Monsieur Pierre, care în anii 30 împreună cu partenera sa
Doris Lavelle, a popularizat adevărata versiune a Rumbei Cubaneze, în
Londra.
In 1955 a fost recunoscută oficial, după multe discuţii, versiunea
Rumbei Cubaneze. Masura muzicala este de 4/4, tempoul fiind de 25-27
măsuri pe minut Senzuală, subtilă şi pasionantă, Rumba este numită
“perla dansurilor latinoamericane”, fiind un dans al iubirii şi suferinţei.
Se caracterizează prin mişcări ample ale bazinului şi unduiri
elegante ale braţelor, având o melodicitate lirică, poate chiar un anumit
melo-dramatism. Astăzi multe din figurile de bază au păstrat vechea
poveste pasionantă de dragoste în care femeia încearcă să domine
bărbatul cu ajutorul farmecului său feminin.
In coregrafiile reuşite va exista întotdeauna un element de
“tachinare şi fuăa”, bărbatul fiind ispitit şi apoi respins. Pentru parteneră
mişcările cele mai atractive sunt cele de bazin, în timp ce partenerul îşi
foloseşte întregul trup pentru a-şi impresiona şi domina partenera.
Din păcate, la finalul dansului el nu reuşeşte niciodată. Rumba a
fost şi a rămas spiritul şi sufletul muzicii şi dansului latinoamerican.
Ritmurile fascinante şi expresivitatea corpurilor fşcând din Rumba unul
din cele mai populare dansuri latino-americane. În ultimii ani au ajuns la
modă anumite mişcări rapide, prin ruperi de ritm şi condensarea pşsilor.
Din 1940 devine obligatoriu, dansat mai întâi în rândul dansurilor
standard, luându-şi locul apoi în rândul dansurilor latino-americane.
Ritmul Muzica este de obicei scrisă în timp de 4/4 şi ar trebui cântată la
un tempo de 28-31 unităţi pe minut pentru examinaţii şi competiţii.
Ritmul diferitelor instrumente muzicale poate accentua diferite
bătăi pe unitatea acustică, dar întotdeauna există un ritm pulsatoriu de 1,
2, 3, 4. Este câteodată puţin dificil pentru un începător să recunoască de
ce mişcarea înapoi şi înainte este făcută întotdeauna pe a doua bătaie a
unităţii acustice.
 Dacă dansatorul foloseşte mişcarea corectă de şolduri îi va fi foarte
natural să simtă o balansare laterală a şoldurilor atunci când începe să
flexeze piciorul în mişcare pe prima bătaie a unităţii acustice, din toate
acestea rezultând că piciorul este plasat ori înainte ori înapoi la
numărătoarea lui 2.
Mişcarea de şolduri Mişcarea de şolduri trebuie să aibă loc uşor
dintr-o parte în alta ca un rezultat al flexării şi îndreptării genunchilor şi
niciodată ca o balansare conştientă a şoldurilor. Pentru a realiza această
mişcare de şolduri fiecare pas trebuie să fie făcut cu o anumită presiune
pe rotula (genunchiul) piciorului care este flexat, şi cum greutatea este
preluată de pe picior, şoldul ar trebui să se lase în jos, genunchiul să se
îndrepte şi călcâiul piciorului opus ar trebui eliberat în timp ce şoldurile
se mişcă uşor lateral în direcţia pasului.
Prindere normală Se stă cu faţa la partener cam la 15 cm, cu capul
ridicat şi poziţia dreaptă normală a corpului. Băiatul trebuie să-şi pună
mâna dreaptă pe omoplatul stâng al fetei. Fata odihnindu-şi uşor braţul
ei stâng pe al lui, urmărind curba braţului lui spre şold.
Mâna stângă a băiatului trebuie să fie ridicată într-o curbă fină la
nivelul ochilor; fata trebuie să-şi pună degetele mâinii drepte între
degetul mare şi arătător şi ambele mâini trebuie să fie uşor împreunate.
Poziţia braţelor Braţele trebuie să fie ţinute într-un mod natural şi
neafectat, iar poziţia să aibă un caracter evident (care atrage atenţia). În
multe figuri partenerul este ţinut doar cu o mână; braţul liber nu este
niciodată static şi se mişcă întotdeauna uşor între următoarele 3 poziţii,
având nevoie de o întreagă bătaie acustică pentru a face asta (2, 3, 4, 1)
Poziţia 1: Prindere normală de dans
Poziţia 2: Când dansatorii se depărtează, braţele libere se mişcă
către un punct exterior corpului, cam la nivelul taliei
 Poziţia 3: Când dansatorii se apropie unul spre celălalt, dar fără o
prindere normală braţul liber se mişcă uşor către o poziţie de-a lungul
corpului.