Universitatea Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Tehnici de scriitură radiofonică

Anul II IDD – Tutorat 1

Prep. univ. Alina Hogea

 TUTORAT 1

Scurt istoric al radioului. Componenta tehnică a radioului. Mesaje tipărite, mesaje

vorbite, mesaje difuzate pe calea undelor. Reguli de scriitură radiofonică.

Când vorbim despre apariţia radioului, ar trebui ne gândim mai întâi la

telecomunicaţii, datorită undelor care antrenează fenomene fizice complexe şi tehnici
sofisticate. Desoperirile şi perfecţionarea aparatelor care fac posibilă transmiterea mesajelor
vorbite nu au urmat o cronologie perfectă, ci sunt rezultatul unor cercetări simultane, realizate
din persepctive diferite de către echipe împrăştiate în întreaga lume. Acest lucru confirmă
faptul că, dincolo de rivalităţile de orice natură şi în ciuda concurenţei intereselor industriale
sau naţionale, comunitatea ştinţifică de dinainte de 1914 organizase foarte bine schimbul de
informaţii indispensabile progresului (Albert P., Tudesq A. J., 2003).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, existau deja trei dispozitive capabile să înregistreze şi să
reproducă sunete. Primul era fonograful, un cilindru învelit într-o foiţă subţire de staniol, care
putea conserva suntele, dispozitiv inventat de Edison în 1877. Celelalte două erau grafofonul,
invenţia lui C. Bell, care a înlocuit staniolul cu un cilindru de ceară, şi gramofonul, dispozitiv
creat de E. Berliner în 1887 şi care utiliza în loc de cilindru, un disc (Popa D., 2002). Dar
oamenii de ştiinţă erau preocupaţi de transmiterea sunetului la distanţă. În 1873, scoţianul J.
C. Maxwell emitea teoria conform căreia semnalele electromagnetice pot fi transmise la
distanţă fără utilizarea firelor de sârmă, iar germanul H. Hertz aplică această teorie patru ani
mai târziu şi reuşeşte să transmită şi să detecteze unde radio în eter. Italianul Gugliemo
Marconi a început în 1895 experimentele de utilizare a undelor radio pentru transmisiunile
fără fir, folosind semnale morse, nu muzică sau voci. Cu invenţia sa, a reuşit în 1899 să
transmită peste Canalul Mânecii şi apoi, peste doi ani, a „traversat” Atlanticul de Nord (Haas
M., Frigge U., Zimmer G., 2001).
Datorită succesului pe care l-a avut cu experimentele sale, Marconi este considerat părintele
radioului, chiar dacă până în 1906 pe undele radio au fost transmise doar semnale morse. Cel
care a demonstrat ca şi vocile pot fi transmise este Reginald Fessenden. Sunetele transmise
dintr-un laborator din Massachusetts au putut fi recepţionate la o distanţă de câteva sute de
kilometri. La 24 decembrie 1906, membrii echipajelor unor vase care navigau în Atlanticul
de Nord au putut asculta în locul semnalelor morse, cântece de Crăciun, interpretate chiar de
Fessenden. Astfel, putem considera că atunci a fost transmis primul program de radio (Larue-
Langlois J., 1989).
După primul război mondial s-au mai făcut încercări, fără un scop bine definit, de a
transmite prin radio cântece, prin redarea unor discuri de gramofon, dar ziua de 15 iunie 1920
reprezintă momentul de cotitură în utilizarea, în favoarea publicului, a noului mijloc de
comunicare. Din gara Chelmsford din Statele Unite ale Americii a fost transmis un concert al
cântăreţei Nellie Melba, care a fost recepţionat în multe regiuni americane. La Pittsburg ia
fiinţă, în acelaşi an, primul post oficial de radio. Doi ani mai târziu, Comisia Americană de
Radiodifuziune (FRC, înfiinţată prin Legea Radioului) a acordat aproximativ 200 de licenţe
pentru emisie noilor posturi de radio înfiinţate (Traciuc V., 2003). La început, posturile de
radio au avut un caracter experimental. În 1938, existau 650 de staţii care emitau programe
pentru public în America. Noul mijloc de comunicare a avut un succes remarcabil în rândul
ascultătorilor. Astfel, în 1921 erau 50.000 de receptoare în America, în 1925 patru milioane,

2
iar în 1931, numărul receptoarelor a ajuns la 31 de milioane. Începuturile acestei evoluţii au
fost favorizate de un regim de absolută libertate (Popescu C. F., 2002). În 1934, „anarhia” ia
sfârşit prin înfiinţarea unui organism propriu de reglementare: Comisia Federală a
Comunicaţiilor – FCC (Popa D., 2002).
În Europa, primele posturi de radio au apărut în 1922, în Franţa şi Marea Britanie, iar
un an mai târziu în Germania. În 1925, existau posturi de emisie şi programe regulate în 19
ţări din Europa. În acelaşi timp, unele societăţi europene şi-au creat filiale şi pe alte
continente. De exemplu, societatea germană Telefunken avea staţii în Argentina, Australia şi
Japonia. Cehoslovacia şi Finalanda au avut primele staţii în 1923, Suedia în 1924, Ungaria,
Norvegia, Polonia şi România în 1925, Iugoslavia în 1926, iar Grecia şi Turcia abia la
sfârşitul anilor ’30 (Albert P., Tudesq A. J., 2003).
Prima emisiune în limba română a fost transmisă în iulie 1925 şi de atunci au devenit
posibile primele audiţii publice, de două ori pe săptămână, joi şi sâmbăta, la orele 21,30.
Principalul animator al reuşitelor ce au urmat a fost profesorul Dragomir Hurmuzescu,
directorul Institutului Electrotehnic şi, din 1928, preşedintele Consiliului de Administraţie al
Societăţii Române de Radiodifuziune. La 1 noiembrie 1928, se difuza prima emisiune în
limba română, emisiune oficială a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, chiar
dacă şedinţa de constituire a acestei societăţi a avut loc la 17 ianuarie 1928. Cu ocazia
inaugurării postului de radio românesc, profesorul Hurmuzescu a rostit, după acel memorabil
„Alo, alo, aici Radio Bucureşti”, câteva cuvinte: „Să nu se creadă că radiofonia este o
chestiune numai de distracţie. Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai
mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate
adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului”. Emisiunea a
mai cuprins, printre altele, un buletin de ştiri, informaţii meteorologice, muzică şi prima
conferinţă difuzată la radio, intitulată „Poezia populară românească”, prezentată de Horia
Furtună (Traciuc V., 2003).
Apariţia radioului a marcat începutul erei moderne. Radioul este mijlocul de
informare cel mai accesibil şi cel mai utilizat în ziua de astăzi: în Statele Unite, 98% dintre
oameni îl ascultă cel puţin o dată pe săptămână. El nu necesită infrastructuri şi solicită puţine
investiţii din partea celor care îl folosesc şi care, în plus, nu au nevoie să fie alfabetizaţi. La
apariţia televiziunii se anunţase moartea radioului. O jumătate de secol mai târziu, radioul
ocupa în continuare un loc important în peisajul mediatic.
În prezent, ascultătorii îl apreciază ca pe un mijloc de informare ce realizează o
ambianţă, de exemplu în maşină, dar în acelaşi timp, este considerat canalul cel mai rapid de
transmitere a informaţiilor. Difuzorii de anunţuri publicitare iau în considerare audienţele
bine individualizate pe care le oferă radioul, asemănătoare cu publicul revistelor magazin.
Aproape în fiecare casă se află cel puţin un aparat de radio. De asemenea, majoritatea
autoturismelor au radiouri. Programele de radio au o adudienţă mai mare decât programele de
televiziune în anumite momente ale zilei, şi anume în timpul “orelor de condus maşina” –
aproximativ de la 6.00 la 10.00 şi de la 15.00 la 19.00. Conform statisticilor Biroului de
Publicitate Radio din S.U.A., elevii şi studenţii îşi petrec în medie mai multe ore ascultând un
post de radio decât urmărind programele de televiziune. Marshal McLuhan consideră că
“televiziunea a transformat radioul dintr-un medium de divertisment, intr-un fel de sistem
nervos de informare.”Radioul a cedat televiziunii dramatizările, foiletoanele şi varietăţile, dar
s-a specializat în muzică, informaţie şi dezbateri. Peste tot în lume au fost create mici staţii
locale tematice, în anii c în Statele Unite şi în anii ’80 în Franţa. În zilele noastre, este normal
ca un post de radio să difuzeze numai un gen de emisiune sau un anume tip de muzică. De
asemenea, există posturi care se adresează doar adolescenţilor, anumitor minorităţi naţionale
sau sexuale (Bertrand C. J., 2001).

3
 Componenta tehnică a radioului

În cadrul comunicării prin intermediul radioului, emiţătorul este reprezentat de postul

de radio care dispune de un colectiv redacţional, un sistem de aparate pentru înregistrarea şi
redarea sunetului şi o staţie de emisie, iar receptorul este format din publicul postului
respectiv. Receptarea mesajelor se realizează cu ajutorul aparatelor de radio, legătură posibilă
datorită undelor hertziene, invizibile, care fac posibilă transmiterea mesajelor de la receptor
către emiţător. Unda este definită ca un fenomen de propagare, din aproape în aproape, a unei
perturbaţii într-un mediu. Atât sursa care produce unda, cât şi mediul în care se deplasează
unda, pot fi diferite. Unda care se propagă în aer poate fi undă sonoră, produsă prin vibraţiile
corzilor ori membranelor, sau undă electromagnetică, produsă de variaţia unui câmp
electromagnetic.
Unda sonoră este produsă de vibraţiile corzilor vocale sau ale unor instrumente
muzicale. Unda sonoră se caracterizează prin viteză de propagare şi prin „ton”, care poate fi
de frecvenţe joase, medii sau înalte. Vocea omului are tonalităţi diferite şi pot fi reproduse,
prin voce, de la tonalităţile foarte joase până la cele foarte înalte. Unda electrică nu poate fi
auzită, fiind produsă prin variaţia unui câmp electromagnetic şi emisă numai de instalaţii
electronice complexe. Acest tip de undă este generată de emiţătoare, transmisă prin antenă în
spaţiu şi poate fi recepţionată numai cu ajutorul receptoarelor radio, care primesc şi decodifică
undele electromagnetice pentru a le transforma în unde sonore redate de difuzor. În funcţie de
lungime, undele electromagnetice pot fi scurte, ultrascurte şi suprascurte (Traciuc V., 2003).
Jurnalismul radio intră în categoria audiovizualului, care se mai numeşte şi presă
electronică pentru că nu poate funcţiona în lipsa unor aparate care captează, înregistrează,
prelucrează şi transmit sunetul sau imaginea. Cei care sunt decişi că vor să lucreze în radio, ar
trebui să cunoască şi să înţeleagă anumite aspecte tehnice, specifice acestui tip de jurnalism.
Reportofonul este cel mai utilizat instrument în presa radiofonică, folosit pentru înregistrarea
sunetelor. Reportofoanele pot fi analogice sau digitale. Cele din urmă sunt de preferat celor
tradiţionale pentru că înregistrează sunetul la o calitate mult mai bună; sunt mai mici ca
dimensiune şi, deci, mai uşor de mânuit; pot stoca un volum mai mare de informaţii; în timp,
vor deveni accesibile datorită dezvoltărilor tehnologice (Boyd A., 2001). Un alt instrument de
bază în radio este microfonul. Numărul microfoanelor utilizate într-un program de radio este
limitat, astfel pentru o emisiune obişnuită cu un prezentator un microfon este suficient.
Adesea, şi pentru progamele de ştiri se utilizează tot un microfon. Când se realizează o
emisiune cu mai mulţi participanţi, fiecare persoană va avea câte un microfon. Microfoanele
pot fi unidirecţionale – captează sunetul dintr-o singură direcţie – şi omnidirecţionale –
captează sunetul din toate direcţiile (Hilliard R., 1984).
Studioul de radio este o cameră special amenajată pentru captarea sunetului, cu pereţii
capitonaţi pentru a amortiza sunetul. Studiourile pot fi de dimensiuni mici, pentru producţii
vorbite, mai mari, destinate producţiilor teatrale, sau studiouri de muzică în care pot încăpea
până la 30 de persoane. Orice studio are o anexă numită regia tehnică, încăperea unde
operatorii de sunet lucrează cu diferite aparate. În peretele care desparte studioul de camera de
regie se află un spaţiu denumit ciclop şi care permite comunicarea vizuală dintre redactorul
din studio şi operatorul de sunet. Mixerul audio este aparatul care permite însumarea tuturor
surselor dintr-un studio de radio. Cu ajutorul mixerului, se pot suprapune două sau mai multe
sunete, se poate avea control asupra volumului, se pot produce diverse efecte auditive, oferă
posibilitatea de a doza semnalul sonor după necesitate (Boyd A., 2001).

4
 Radioul nu înseamnă doar echipamente de înaltă tehnologie şi producţie complicată.
De asemenea, audiovizualul nu reprezintă doar feţe drăguţe şi voci plăcute. Cei care lucrează
într-un post de radio trebuie să fie în primul rând jurnalişti. Radioul caută să explice lumea
într-un mod ce lărgeşte cunoştinţele oamenilor şi îi ajută pe aceştia să înţeleagă mediul în care
trăiesc. Un bun jurnalist de radio trebuie să aibă abilitatea de a scoate adevărul la iveală,
trebuie să aibă capacitatea de înţelege faptele care se petrec în mediul înconjurător şi să ştie să
le aleagă pe acelea care sunt într-adevăr semnificative şi pe care publicul ar trebui să le
cunoască astfel încât să ia decizii corecte pentru comunitatea în care trăieşte, pentru familie şi
apropiaţi.
Un jurnalist trebuie să-şi dezvolte capacitatea de identificare şi de evaluare clară a
întâmplărilor, pentru a decide ce este important şi ce nu. Trebuie să fie capabil să înţeleagă ce
este corect şi ce este echilibrat. La fel ca în celelalte media de informare, şi în radio, jurnaliştii
trebuie să ştie să scrie pentru publicul lor. Oricât ar părea de ciudat pentru începătorii care au
senzaţia că, pentru a lucra în radio, un jurnalist are nevoie de o voce plăcută, de dicţie şi
spontaneitate, cele mai multe dintre mesajele difuzate pe calea undelor sunt redactate şi
pregătite înaintea difuzării. Radioul necesită scriitura cea mai precisă şi cea mai armonioasă
din toate mediile de informare. Jurnaliştii trebuie să poată scrie un text uşor de înţeles pentru
audienţă. O dată ce faptele au fost identificate şi selectate, ele trebuie transmise publicului
într-o formă clară şi concisă, astfel încât informaţiile să poată fi decodificate şi reţinute cu
uşurinţă.
Desigur că un jurnalist de radio trebuie să fie şi un producător excelent. Prezentarea şi
scrierea unui material sunt numai o parte a procesului. După aceea, materialul trebuie produs,
adică să fie înregistrat pe echipament de calitate, mixând sunetul la nivelurile potrivite şi
adunând toate piesele componente la un loc, prin editări fără greşeală. În multe cazuri, pe
lângă a fi un jurnalist foarte bun, cel care lucrează în radio trebuie să fie şi un îndemânatic
inginer de sunet.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, jurnalistul de radio trebuie să fie şi un ascultător
excelent. Acest lucru este uneori numit “a fi numai urechi”. Radioul este un mediu pentru
ureche, unde oricine trebuie să fie capabil să asculte şi să înţeleagă un lucru de prima oară, şi
să distingă un sunet de altul. După toate acestea, cei care îşi doresc să lucreze în audiovizual
ar trebui să mai reţină un lucru, pe care reporterul american de la National Public Radio,
Robert Krulwich, i-l spunea unui reporter începător, în prima sa săptămână de lucru: “Munca
nu devine mai uşoară în timp, dar calitatea ei devine mai bună” (Joanescu I., 1999).
Calităţile de care are nevoie o persoană pentru a avea succes în domeniul mass media
sunt: inteligenţa, perseverenţa, conştiinciozitatea şi capacitatea de a scrie. Chiar dacă
transmisiunile de radio şi de televiziune reprezintă un mijloc audiovizual de informare,
aproape tot din ceea ce se vede sau se aude în cadrul emisiunilor informative sau de
divertisment (cu excepţia transmisiunilor în direct, cum ar fi meciurile de fotbal) este mai
întâi scris pe hârtie.
Ocaziile de a improviza în faţa camerei de filmat sau în faţa microfonului sunt rare;
timpul de emisie este prea valoros pentru asemenea momente riscante. Industria
audiovizualului caută mereu oameni care pot scrie clar, precis şi concis. Pentru prezentarea
unui conţinut pregătit pentru radio, acesta trebuie mai întâi pus pe hârtie sub forma unui
script, iar apoi acest script va fi transformat în voce prin acţiunea prezentatorului şi prin
utilizarea efectelor sonore şi a muzicii. Scriptul este numai o perioadă de tranziţie în procesul
de comunicare, el nefiind văzut de către audienţă.
Atât în radio, cât şi în televiziune, sunt solicitate acele persoane care ştiu să-şi
studieze temeinic subiectele şi le înţeleagă suficient de bine pentru a le relata cu claritate;
persoanele care nu se feresc de muncă intensă şi care acceptă să-şi rescrie materialele sau să

5
le fie rescrise de alţii. Se caută, în special, acei jurnalişti care pot scrie sub tensiune şi contra
cronometru.

Mesaje tipărite, mesaje vorbite, mesaje difuzate pe calea undelor

Radioul se adresează unor audienţe mai mult sau mai puţin lărgite, dar întotdeauna
„deschise”, anonime şi eterogene. Aceşti receptori beneficiază de un acces liber la mesajele
difuzate, spre deosebire de presa scrisă care presupune un act de cumpărare sau o intenţie de
lectură. Spre deosebire de ziar, radioul se sprijină pe un ansamblu de materiale semnificante
care ţin de universul sonor. Printre acestea, la loc de frunte se află sistemul oral, ce constituie
un ordin de realizare lingvistică foarte diferit de sistemul grafic. El introduce între subiectele
comunicante puse în raport prin dispozitivul radiofonic un alt tip de relaţie, cu un mai mare
grad de fuziune. Axată pe oralitate, comunicarea radiofonică mobilizează şi alte resurse
semnificative precum zgomotele şi sunetele, naturale sau artificiale, ale căror valori permit
recontextualizarea vocilor; şi muzica, materia de lucru esenţială a anumitor programe (cum ar
fi dramatizările radiofonice). În plus, difuzarea informaţiei prin intermediul radioului nu mai
este tributară unui suport material, precum informaţia transmisă de presa tradiţională (Lochard
G., Bozer H., 1998).
Mesajele tipărite sunt succesiuni de simboluri pe care le recunoaştem ca litere, cuvinte,
fraze şi paragrafe. Aceste simboluri sunt percepute prin văz şi capătă o semnificaţie în mintea
cititorului. Pentru ca publicul să interpreteze simboulurile, trebuie mai întâi să ştie să citească,
iar apoi să cunoască limbajul specific în care este scris mesajul, adică să cunoască înţelesul
cuvintelor luate separat şi să înţeleagă semnificaţia succesiunii în care sunt aşezate cuvintele.
După ce mesajul a fost tipărit, toate aspectele interacţiunii cititorului cu acel mesaj sunt sub
controlul cititorului. Mai exact, viteza cu care este citit un articol, ordinea în care sunt
lecturate diferite secţiuni, perioada de timp petrecută citind şi cantitatea de texte parcursă fără
întrerupere sunt controlate de cititor. Dacă acesta vrea să recitească o frază sau un paragraf
care nu este clar, sau care îî place, o poate face oricând, oriunde şi oricum doreşte. Cititorul se
poate întrerupe pentru a căuta anumite cuvinte în dicţionar în cazul în care acestea nu-i sunt
familiare. De asemenea, cititorul se poate opri din lecturarea unor articole dacă are altceva de
făcut şi să o reia atunci când îi convine.
Comunicarea orală are loc în situaţii informale în care există un dialog considerabil
între două sau mai multe persoane prezente în momentul respectiv. În discursul public formal
există roluri clar definite şi pentru vorbitor şi pentru audienţă. De obicei, vorbitorul are o
prezentare pregătită, conţinutul şi succesiunea ideilor sunt deja realizate. Cu toate acestea,
până la rostirea propriu-zisă a discursului, vorbitorul poate să facă modificări – să schimbe
idei sau să omită cuvinte, deoarece simte şi vede reacţiile audienţei. În funcţie de stările
publicului – plictiseală, agitaţie, aprobare – vorbitorul poate renunţa la anumite pasaje, poate
accentua, detalia sau explica anumite idei. Prin urmare, chiar dacă nu există o comunicare
verbală directă de la vorbitor către audienţă, există un feedback în formă nonverbală. Situarea
sursei mesajului şi a receptorului în acelaşi loc permite audienţei să influenţeze conţinutul şi
forma mesajului. Mesajul vorbit este primit de ascultători prin auz, apoi este transmis
creierului pentru interpretare, proces diferit faţă de cel utilizat în cazul lecturii. Mesajul este
transmis într-un stil anume şi cu un ritm, o viteză şi o inflexiune determinate de vorbitor.
Mesajele difuzate pe calea undelor au unele caracteristici comune cu mesajele tipărite
şi cele vorbite, dar au şi trăsături distincte. La fel ca mesajele tipărite, cele difuzate sunt
determinate de către sursă, dar nu numai conţinutul şi structura sunt fixate de emiţător, ci şi
toate aspectele transmiterii către audienşă. Succesiunea ideilor, viteza, ritmul şi accentele cu

6
care este transmis mesajul sunt de asemenea sub controlul sursei. Din acest punct de vedere,
difuzarea se deosebeşte semnificativ de tipărire. Ca în comunicarea orală, cuvintele difuzate
sunt prezentate în formă vorbită, dar, spre deosebire de ea, aici nu există un canal
bidirecţional, un mecanism de feedback de la receptor la sursă (Joanescu I., 1999).
Dacă un cuvânt nu este unul familiar sau dacă o frază este construită ambiguu,
ascultătorul unui post de radio, spre deosebire de cititorul unui ziar, nu se poate opri din
receptarea unui mesaj fără să piardă continuarea mesajului; iar receptarea completă a unei idei
poate fi ratată. De asemenea, publicul nu poate decide asupra ordinii în care şi-ar dori să
recepteze anumite programe, nu poate reveni asupra unei ştiri, aşa cum îi este permis atunci
când lecturează un ziar sau o revistă. Reporterii de radio nu au posibilitatea să îşi modifice
mesajele în funcţie de reacţia publicului. Un profesor îşi poate da seama că studenţii nu au
înţeles o anumită idee şi atunci poate aduce explicaţii care să clarifice mesajul. Un jurnalist de
radio trebuie să se asigure înaintea difuzării că mesajele ce urmează a fi transmise sunt clare şi
pot fi înţelese cu uşurinţă de către public.
În cazul unui post de radio, orice informaţie trebuie pregătită cu grijă şi la momentul
potrivit. Spre deosebire de cititorul unui ziar, ascultătorul nu poate să sară pur şi simplu peste
un articol ce nu-l interesează în mod deosebit. O persoană care schimbă ziarul pe care îl
citeşte în mod frecvent doar din cauza unui articol plicticos ar fi pe bună dreptate o atitudine
exagerată. Dar, un ascultător reacţionează exact aşa; mai exact, el schimbă postul în momentul
în care consideră că o emisiune e neinteresantă deoarece nu poate “derula înainte”. Chiar dacă
arareori ne putem bucura de întreaga atenţie a ascultătorului, trebuie să facem în aşa fel încât
el să nu închidă aparatul de radio sau să schimbe postul. Respectând câteva reguli de bază,
informaţiile pot fi pregătite pentru a fi transmise într-un mod “adecvat urechilor”. Jurnaliştii
de radio au o singură şansă de a-şi atrage şi păstra publicul. O dată ce a fost rostită, informaţia
se pierde în eter şi nu se mai reia decât în cazul în care informaţia se repetă în cadrul altui
program, cum este cazul ştirilor care se difuzează din oră în oră.
Caracteristicile difuzării pot fi rezumate în câteva fraze care determină stilul oral şi
care trebuie privite şi luate împreună pentru a înţelege natura unică a radioului:
1. Cuvintele folosite şi succesiunea în care ele sunt prezentate, sunt doar auzite, nu
văzute.
2. Cuvintele şi succesiunile sunt prezentate audienţei doar o dată. Ascultătorul nu are
posibilitatea de a obţine o repetare a mesajului.
3. De obicei, nu există un mecanism de feedback imediat, prin urmare, nu există nici
posibilitatea pentru sursă de a modifica mesajul în timpul transmiterii lui.
4. Publicul unui post de radio este unul numeros, dar format din multe grupuri mici sau
din indivizi aflaţi, fiecare, în locuri diferite de receptare (Joanescu I., 1999).
Unii critici au descris radioul ca un canal „orb” deoarece se bazează numai pe sunet şi
pentru că îi lipsesc imaginile, ceea ce îl transformă într-un mijloc de informare inferior. Alţii
consideră că radioul este cel mai pur şi eficient mijloc de informare pentru că este rapid,
instantaneu şi stimulează imaginaţia într-un mod în care prea scrisă şi televiziunea nu o pot
face. Prin varietatea vocilor, sunetelor şi efectelor, radioul poate crea o imagine mult mai vie
decât cele prezentate prin intermediul televiziunii sau al fotografiilor de presă (Niblock S.,
1996).
Radioul este un mijloc de comunicare rapid şi credibil. În anii ‘30, un tânăr regizor, pe
nume Orson Welles, a reuşit chiar să creeze o isterie generală în Statele Unite ale Americii
prin dramatizarea la un post de radio a romanului SF “Razboiul lumilor”, de Herbert George
Wells. Autorul romanului povesteşte cum Pământul era invadat de marţieni. Ascultătorii
acelor ani au fost convinşi de realitatea descrierilor şi prin faptul că genialul regizor a folosit
pe post de „reporter” acelaşi ins care transmisese, în direct, cu câţiva ani în urmă, prabuşirea
în flăcări a dirijabilului german „Hindenburg” la aterizarea in New York.

7
 Pentru a face credibilă povestea cu invadarea Pământului de către marţieni, Orson
Welles a hotărât să prezinte spectacolul întrerupând programul obişnuit de radio cu intervenţia
unui reporter care, cu respiraţia tăiată, descria creaturile de pe Marte care atacaseră Pământul.
Deşi înainte ca “Războiul lumilor” să fie difuzat, s-a anunţat că este vorba doar de o
dramatizare şi că nimic nu este real, acest lucru a fost făcut când majoritatea oamenilor
ascultau emisiunea lui Edgar Bergen şi a lui Charlie Mc Carthy, la un alt post de radio. Aşa
că, mulţi dintre ascultători nu şi-au dat seama că este vorba de o ficţiune, atunci când au
schimbat postul de radio. S-au creat blocaje în trafic deoarece mulţi locuitori încercau să
părăsească oraşele pentru a fugi din calea marţienilor. Unii oameni au încercat chiar să se
sinucidă.
Psihologii şi sociologii explică isteria care s-a creat prin faptul că, în acei ani,
atmosfera era destul de tensionată. America era în plină recesiune economică, iar cel de-al
doilea război mondial era iminent, în timp ce radioul era un mijloc de comunicare nou şi
credibil. Panica naţională stârnită de emisiunea lui Orson Welles a fost studiată multă vreme,
dar la puţin timp după prezentarea dramatizării “Războiul lumilor”, Comisia Federală a
Comunicaţiilor din S.U.A. a interzis difuzarea poveştilor de ficţiune în buletinele de ştiri
(Ficeac B., 2001).

Reguli de scriitură radiofonică

Jurnaliştii care lucrează pentru un post de radio trebuie să nu uite că ei se adresează

unui singur ascultător şi nu ar trebui să se gândească la masa amorfă de receptori, pentru că, în
caz contrar, mesajele radio ar fi rostite precum nişte proclamaţii la un megafon. Secretul
comunicării cu publicul, chiar dacă este unul numeros, este să scrii şi să vorbeşti ca şi cum te-
ai adresa unei singure persoane. Uneori ajută să-ţi imaginezi că acea persoană este un
cunoscut pe care îl simpatizezi, şi nu cel mai aprig duşman sau un şef de temut. Vizualizarea
unui ascultător binevoitor poate face mesajul să sune mai personal şi să reducă în acest mod
distanţa dintre emiţător şi receptor. Jurnaliştii trebuie să aibă în vedere două caracteristici ale
receptării:
1. Orice ascultător trebuie perceput ca un receptor unic. Audiţia are loc întotdeauna
individual. Nici unui ascultător nu îi este clar că mii de alţi oameni ascultă în aceeaşi
secundă acelaşi program. Ascultarea radioului este în acest sens o chestiune foarte
exclusivă. De aceea, fiecare ascultător vrea să fie tratat într-un mod foarte personal
(aşa cum îi place să fie tratat în mediul său): cu prietenie şi înţelegere, astfel încât să-i
facă plăcere postura de ascultător.
2. Radioul este un canal de presă foarte efemer. Trecătoare este şi atenţia pe care
ascultătorul o dedică programului, căci aproape întotdeauna el se ocupă de alte lucruri
în timp ce ascultă un post de radio. O informaţie pierdută, nu poate fi reluată.
Diferenţa principală faţă de mediile tipărite este că radioul nu poate fi citit mai târziu.
Un crainic, un reporter sau un moderator are întotdeauna o singură şansă. El trebuie să
transmită o informaţie de la prima încercare. Dacă nu reuşeşte, informaţia nu mai
ajunge la destinatar şi se pierde în eter.
Pentru necunoscători, multe materiale care sunt scrise pentru radio pot părea
asemănătoare cu cele pentru presă scrisă, dar există câteva diferenţe importante în ceea ce
priveşte modul în care sunt selectate informaţiile pentru emisiunile de radio, caracteristicile
scrisului şi structurii materialelor, stilul în care sunt prezentate informaţiile (Joanescu I.,
1999).
Radioul înseamnă comunicare. Comunicarea este procesul socila prin care o persoană
(emiţătorul) transmite semnale către o altă persoană (destinatarul), folosind simboluri.

8
Emiţătorul în radio este de cele mai multe ori reprezentat de un grup de persoane –
prezentatori, muzicieni, ingineri, reporteri, tehnicieni. Destinatarul mesajelor radiofonice este,
în general, un membru dintr-un grup mai mare. Simbolurile sunt stimulii produşi de emiţător
şi recepţionaţi de destinatarul mesajului. În funcţie de tipul comunicării, există mai multe
categorii de simboluri: cuvinte, imagini, gesturi. În radio, pot fi folosite doar mesajele
auditive: cuvintele, muzica, zgomotele. De aceea, mesajele trebuie construite în aşa fel încât
să fie uşor de înţeles. În audiovizual, feedback-ul este greu de obţinut pentru că emiţătorul
este separat fizic de audienţă. Jurnaliştii de radio nu pot vedea reacţiile ascultătorilor (Hilliard
R., 1976).
În orice conversaţie există două părţi. În cazul radioului, una din părţi este
ascultătorul, iar vocea prezentatorului se găseşte la celălalt capăt. Folosirea pronumelor
personale de persoana I şi a II-a transformă textul de radio într-unul mai personal, mai
informal şi mai conversaţional. Atenţia individului ascultător este captată mult mai uşor de un
mesaj care pare să-l implice direct şi utilizarea lui “voi” şi “noi” ajută la realizarea acestei
implicări. Formulările de tipul:“suntem pregătiţi pentru o iarnă grea...”,“dacă vreţi să plecaţi
la drum, noi vă ajutăm să evitaţi străzile blocate...”, “cheltuielile noastre vor creşte drastic
dacă se aprobă mărirea preţului la benzină...” sunt des întâlnite în limbajul radiofonic. De
fiecare dată, jurnaliştii trebuie să se asigure că referirile pronominale sunt clare. O referire
derutantă îl va pune pe ascultător în încurcătură şi îl va face să piardă informaţia ce urmează.
În fraza: “copiii mei au prea mulţi pantofi, aşa că i-am aruncat.”, nu se înţelege clar ce anume
am aruncat: copiii sau pantofii? Aceeaşi situaţie se repetă în exemplul următor: „el a pus vaza
pe poliţă, care fusese reparată.” Ce fusese reaparată? Vaza sau poliţa? Probleme de acest gen
pot apărea în textele jurnaliştilor fără experienţă.
A scrie bine înseamnă în primul rând acurateţe, concizie şi claritate. De aceea, trebuie
respectate anumite caracteristici specifice stilului jurnalistic. Jurnalismul radio este dedicat
simţului auzului şi este important să scriem ceea ce poate fi numit un text “auzit”, spre
deosebire de textul “văzut” (care poartă marca presei scrise). Textele de radio sunt scrise într-
un stil conversaţional (în maniera informală în care vorbeşte o persoană în mod obişnuit), dar
există o capcană de care jurnaliştii trebuie să fie conştienţi şi să se ferească: scriitura în stil
conversaţional nu înseamnă vorbărie. De aceea, materialele trebuie formulate în modul în
care i-aţi povesti unui ascultător interesat de ceea ce spuneţi. Conversaţiile sunt uneori
prolixe, fără coerenţă şi pline de redundanţe, cu afirmaţii imprecise şi idei neterminate.
Mesajele transmise pe calea undelor trebuie să fie scrise concis, precis şi să fie uşor de înţeles
(Joanescu I., 1999).
Indiferent că este vorba de o ştire, un reportaj sau o anchetă, „textele” au o finalitate,
au un public. Aceste genuri expun fapte care derivă din observaţia directă a reporterului sau
din surse credibile. Faptele spun ascultătorului ce s-a întâmplat, cine este implicat în
eveniment, unde şi când s-a întâmplat, care sunt cauzele şi posibilele consecinţe ale
evenimentelor. Scriitura lor trebuie să ţină cont de aceste coordonate. Ordinea logică,
precizia, economia de limbaj, pertinenţa comentariului, evaluarea corectă a consecinţelor îi
feresc pe juranlişti să introducă în materialele de presă distorsiuni, paraziţi care să-i deturneze
ascultătorului sensul exact al evenimentului. Prin urmare, normele nu sunt facultative. Deşi
jurnaliştii mari sunt născuţi şi nu făcuţi, este posibil să înveţi să scrii bine.
Ascultătorului trebuie să-i furnizăm informaţii exacte. Principiul cheie este acurateţea.
O inexactitate este o gafă, un lanţ de inexactităţi – o catastrofă. O gafă clatină încrederea
ascultătorului în postul de radio care a difuzat-o, mai multe gafe subminează total
credibilitatea postului respectiv. Acurateţea comportă două dimensiuni: exactitatea
informaţiilor transmise şi exactitatea modului în care le transmitem. O informaţie primită se
verifică întotdeauna din mai multe surse. Acurateţea înseamnă şi folosirea cuvântului cel mai
corect (calea cea mai sigură este folosirea dicţionarului). Pentru cuvintele care corespund

9
unui specific al obiectului sau identifică idei sau sentimente se folosesc formele şi sensurile
unui limbaj şi nu din dicţionar. Pentru a fi exact, jurnalistul trebuie să se concentreze asupra
faptelor, pentru că o scriere bună nu poate compensa o documentare deficitară. Ceea ce
comunică jurnalistul reprezintă cel mai adesea ceea ce afirmă, ceea ce etichetează, ceea ce
spun alţi oameni despre un eveniment la care el nu a asistat în mod direct. El încearcă să
reconstituie faptele cât mai apropiat de desfăşurarea lor exactă şi să spună adevărul despre
acele fapte. Indicarea surselor (atribuirea informaţiilor) conferă credibilitate mesajului său.
Un alt principiu de bază al redactării este claritatea. O exprimare clară uşurează
înţelegerea. Reporterul trebuie să priceapă evenimentul înainte de a-l scrie clar şi concis.
Atâta timp cât el nu a înţeles despre ce este vorba, nu are cum să-i facă pe ascultători să
înţeleagă. Un alt element esenţial pentru respectarea principiului clarităţii este folosirea
corectă a normelor gramaticale. Textul capătă un ritm alert atunci când propoziţiile lungi sunt
alternate cu cele scurte. Fiecare frază ar trebui să aibă o singură idee. Propoziţiile scurte sunt
uşor de spus şi de înţeles (Popescu C. F., 2002).
Jurnalistul Harris Watts de la BBC le recomandă jurnaliştilor începători care lucrează
în audiovizual: „Dacă ţi se pare dificil să redai ideile în scris, simplu şi clar, apelează la trucul
de a spune cuiva cu voce tare ceea ce vrei să spui. Creierul tău va procesa cu uşurinţă
informaţiile pe care vrei să le transmiţi. Apoi scrie ceea ce tocmai ai spus. În general, oamenii
vorbesc mult mai clar decât scriu. Prin urmare, scrie ca şi cum ai povesti, iar ascultătorii tăi
vor înţelege mesajul mult mai bine.” Timp de mulţi ani, jurnaliştii de la BBC obişnuiau să
dicteze unei secretare ceea ce aveau de scris pentru a fi siguri că materialele lor sunt redactate
într-un stil conversaţional. Orice mesaj transmis prin radio trebuie să sune natural pentru auz
şi trebuie să fie uşor de citit, fără a-l obliga pe redactor să-şi piardă răsuflarea sau să se
împleticescă în cuvinte. Scriitura de presă poate apărea coerentă şi clară pentru văz, dar poate
suna complicat şi ambiguu. De aceea, este indicat să vă imaginaţi spunând povestea unui
prieten atunci când scrieţi pentru radio. De obicei, o să începeţi prin: „ai auzit ce s-a întâmplat
cu Teo Peter?”. Aceasta este o modalitate de a atrage atenţia ascultătorului că urmează ceva
important sau interesant de aflat. Scriitura de radio nu are nevoie de prea multe adjective.
Evitaţi propoziţiile relative intercalate. Într-un articol de ziar, semnele de punctuaţie
ajută la înţelegerea corectă a mesajului, dar în mesajele radiofonice anumite formulări pot
crea neînţelegeri. De exemplu, fraza „Ucraina, spune liderul opoziţiei, a declanşat un conflict
internaţional” poate fi uşor înţeleasă într-un articol de ziar, dar, rostită la radio, poate ridica
semne de întrebare în mintea ascultătorului. Cine a declanşat, de fapt, conflictul? De aceea,
topica preferată pentru scriitura de radio este: „Liderul opoziţiei spune că Ucraina a declanşat
un conflict internaţional.” De asemenea, se recomandă evitarea inversiunilor. Scrieţi mai ales
propoziţii enunţiative, cât mai simple: subiect – predicat – complement. Încercaţi să vă
exprimaţi în fraze scurte, dar variaţi, totuşi, lungimea acestora pentru a nu fi sacadate. O idee
într-o frază. Menţineţi lungimea medie sub 18 – 20 de cuvinte.
Frazele care încep cu o propoziţie secundară cer ascultătorului să reţină o informaţie
care nu are nici un înţeles până când contextul nu este explicat. Dar ascultătorul poate uita
ceea ce s-a spus anterior mesajului principal, iar informaţia devine confuză. În loc să spuneţi:
„deoarece rata mortalităţii a scăzut în ultimii ani, fapt care stimulează cererea de locuinţe,
preţurile caselor au crescut din nou” sau „pentru că a crescut cererea de locuinţe, întrucât rata
mortalităţii din ultimii ani a scăzut, casele s-au scumpit din nou”, alegeţi o variantă mai
simplă: „Preţurile caselor au crescut din nou. Reducerea mortalităţii a condus la o cerere mai
mare pentru locuinţe.” Începeţi cu ceea ce este important şi apoi aduceţi explicaţiile necesare
pentru înţelegerea completă şi corectă a mesajului. Evitaţi să începeţi o frază cu „deoarece”,
„pentru că”, „întrucât”.
Formulaţi, dacă puteţi, propoziţii principale cu cel mult o propoziţie atributivă. Dacă
formulaţi propoziţii relative, aveţi grijă să nu fragmentaţi propoziţia principală. Nu spuneţi:

10
„dacă alegerile au fost fraudate trebuie să o precizeze Biroul Electoral Central, a cărui datorie
este de a analiza şi soluţiona contestaţiile depuse după încheierea votului” şi nici „dacă
alegerile au fost fraudate o va preciza Biroul Electoral Central care are datoria de a analiza şi
soluţiona contestaţiile depuse după încheierea votului”, ci „Biroul Electoral Central are
obligaţia să clarifice acuzaţia de fraudare a alegerilor şi să analizeze toate celelalte contestaţii
depuse după încheierea votului”.
Unii jurnalişti au obiceiul să folosescă fraze incomplete pentru a personaliza
transmiterea unui material sau pentru a trece de la un set de ştiri la un altul (“revenind la ştirile
externe…”). Propoziţiile incomplete ar trebui folosite numai când ele servesc unui scop şi nu
reduc din claritate. În general, o propoziţie incompletă este marca unui jurnalist fără
experienţă.
Folosiţi diateza activă. Are mai multă forţă decât cea pasivă, este mai directă, mai
puternică şi mai concisă. Bazaţi-vă cât mai mult pe substantive şi verbe puternice, care
creează imagini în mintea cititorului. Folosiţi cumpătat adjectivele şi adverbele. Materialele de
radio trebuie sa aibă dinamism şi acest lucru este dat de verbele folosite. O construcţie la
diateza activă urmează acest model: Subiect – Predicat (verb) – Complement direct. Subiectul
realizează o acţiune descrisă de verb, în timp ce complementul direct este obiectul sau
rezultatul acţiunii ei. Atunci când se foloseşte diateza pasivă, subiectul nu face nimic, este
doar receptorul acţiunii realizate de către complement. Propoziţia capătă cuvinte suplimentare,
mişcându-se mult mai greu cu acest bagaj în plus. Diateza pasivă îngreunează textul, în timp
ce diateza activă dă ştirii impresia de mişcare. De exemplu, fraza: “Traian Băsescu a fost
validat în funcţia de preşedinte de către Curtea Constituţională” devine: “Curtea
Constituţională l-a validat pe Traian Băsescu în funcţia de preşedinte.” În loc de “ordonanţa a
fost semnată de primul ministru şi se va aplica începând de mâine” se preferă formularea
“primul ministru a semnat ordonanţa ce se va aplica de mâine.” Fraza construită la diateza
pasivă: “revocarea graţierii în cazul lui Miron Cozma care a fost anunţată aseară de către
preşedintele Iliescu urmează să fie publicată în cursul în Monitorul Oficial” va fi rescrisă
astfel: “Preşedintele Iliescu a revocat aseară graţierea lui Miron Cozma. Hotărârea va fi
publicată mâine în Monitorul Oficial.” Plasaţi cele mai importante cuvinte dintr-o frază la
începutul ei. Evitaţi aglomerarea, mai ales în introducere. Lăsaţi câte ceva şi pentru
paragrafele următoare.
Ordinea subiect – predicat – complement a diatezei active oferă o utilizare economică
a limbajului, dar există cazuri când complementul direct merită să fie subiectul propoziţiei,
atunci când obiectul asupra căruia se acţionează este mai important decât un subiect
necunoscut. De asemenea, există şi cazuri în care diateza pasivă este inevitabilă. Afirmaţia
“premierul a fost jefuit”este mult mai puternică decât “cineva l-a jefuit pe premier”. De
asemenea, „Am fost atactat!” este de preferat în loc de „Cineva m-a atacat.”
În general, frazele negative sunt o piedică în calea clarităţii, fiind mai greu de înţeles
de către public. Sunt mai puţin descriptive şi oferă mai puţină informaţie. Când mintea umană
primeşte informaţie negativă, doreşte şi încearcă să convertească acea informaţie într-o formă
pozitivă, mintea vrea să ştie şi ce este, nu numai ce nu este un lucru.
Uneori cuvântul “nu” poate fi folosit ca un contrast, dar există pericolul ca ascultătorul
să piardă cuvântul negativ din cauză că un alt sunet îi distrage atenţia. În această situaţie,
informaţia poate fi greşit interpretată. De aceea, repetiţia poate ajuta. Mai multe propoziţii
negative succesive la începutul unei ştiri pot suna anost. Este ca şi când reporterul ar spune că
nu se întâmplă nimic. Prin urmare, se recomandă transformarea negativului în pozitiv, dar este
imposibil şi, în acelaşi timp, exagerat să transformaţi toate construcţiile negative în fraze
pozitive. De exemplu, propoziţia “sindicaliştii nu mai intră în grevă” poate fi exprimată altfel:
“sindicaliştii au renunţat la grevă”.

11
 Radioul este mijlocul de comunicare în masă cel mai rapid. Este primul care anunţă un
eveniment şi care permite receptarea imediată a mesajului. De aceea, putem spune că
jurnalismul radiofonic este acela al timpului prezent. Radioul ne spune ce se întâmplă în lume,
televiziunea ne arată, iar presa scrisă explică evenimentele care deja s-au produs. În radio se
pune accent pe ceea ce se întâmplă “acum”. Oamenii se întreabă “ce mai este nou?” şi
răspunsul la această întrebare îl găsesc ascultând programele de radio. Pentru a păstra textul
astfel încât să sune actual, jurnaliştii folosesc timpul prezent oricând este posibil. Presa scrisă
foloseşte în general timpul trecut, pentru că ştirile sunt datate. Într-un cotidian, un subiect
poate să apară astfel: “Ministrul Turismului a anunţat că vrea să facă din parcul de distracţii
Dracula Park o afacere exclusivistă”, în timp ce la radio poate fi prezentată sub forma:
“Ministrul Turismului vrea să facă din parcul de distracţii Dracula Park o afacere
exclusivistă.”
Senzaţia de imediat poate fi accentuată prin timpul verbelor, dar şi prin conectarea la o
anumită refeerinţă temporală: “cu câteva minute înainte..”, “în acest moment…”, “la această
oră...”. Utilizarea în exces a acestor expresii ar trebui evitată, pentru că, astfel, ele vor deveni
banale şi îşi vor pierde impactul. Uneori este necesară folosirea timpului viitor, atunci când
ştirea este despre un fapt ce urmează să se întâmple. Alteori, se recomandă combinarea
trecutului cu prezentul pentru a evita unele confuzii în ordinea logică a unui material, unele
evenimente fiind încheiate, altele fiind tratate ca subiecte în desfăşurare. Respectaţi
concordanţa timpurilor atunci când redactaţi. Folosiţi elemente de tranziţie pentru a semnala
ascultătorilor când schimbaţi direcţia. Folosiţi detalii precise, elocvente. Reconstruiţi în faţa
publicului scena respectivă.
De multe ori, jurnaliştii încercă să-şi mărească audienţa folosind cazul general, în loc
de cel particular, folosind termeni abstracţi, în loc să apeleze la exemple concrete. A fi eficient
înseamnă a oferi detaliile care contează şi a lucra cu particularităţi. Cuvintele care trebuie
folosite sunt acelea care au o valoare conotativă mai mare. Cuvintele sugestive dau naştere la
asocieri în mintea ascultătorului, ajutându-l să-şi folosească imaginaţia. Aceste cuvinte dau
culoare şi viaţă unui text. Dar metaforele trebuie folosite cu economie. Un text supraîncărcat
cu metafore şi figuri de stil va fi mai greu de înţeles.
Preferaţi specificul în loc de formulări generale; cuvântul precis celui vag; concretul
abstractului. Folosiţi cuvinte cunoscute, scurte. Evitaţi neologismele, regionalismele, cuvintele
şocante, clişeele, limbajul birocratic, juridic şi alte limbaje profesionale. Definiţi orice termen
pe care ascultătorii s-ar putea să nu-l înţeleagă. Folosiţi analogii pentru a explica noţiunile mai
complicate. Uneori este dificil de explicat detalii tehnice, statistici sau idei abstracte pentru că
este complicat să creezi în mintea ascultătorului imagini. Televiziunea şi ziarele au avantajul
că pot folosi ilustraţii grafice pentru a suţine informaţiile redate în cuvinte. Câteodată publicul
uită imediat jumătate din informaţiile difuzate pe calea undelor şi nu le înţelege pe celelalte.
Singura modalitate de a nu ajunge în această situaţie este să păstraţi un stil simplu, direct,
concret şi la subiect şi să încercaţi să exprimaţi ceea ce este important într-un mod uşor de
priceput de către oricine. Folosiţi-vă de aspecte şi exemple familiare publicului vostru. În loc
să spuneţi: „taxele la băuturile alcoolice vor creşte prin mărirea cu nouă procente a preţurilor
de până acum”, reformulaţi astfel: „o sticlă de vin va costa acum aproape 300.000 de lei. Taxa
pentru băuturile alcoolice a crescut cu nouă la sută, ceea ce înseamnă o mărire a preţurilor cu
aproximativ 30.000 de lei.” Utilizarea cuvintelor descriptive, care să creeze senzaţii vizuale în
mintea audienţei, este importantă în scriitura de radio, unde nu există imagine care să
însoţească sunetul.
Termenii tehnici trebuie explicaţi. Jargonul trebuie tradus astfel încât să fie înţeles de
cât mai mulţi ascultători. Cuvintele trebuie alese cu precizie şi trebuie folosite numai atunci
când sunt familiare audienţei şi când au semnificaţia pe care vrem să o transmitem.

12
 Cuvintele folosite în textele pentru radio trebuie să fie simple şi clare. Vocabularul nu
trebuie să deruteze ascultătorii. Confuzia îl va face pe ascultător să piardă mesajul şi apare
riscul ca acesta să refuze să mai urmărească restul comunicării, schimbând postul de radio,
sau închizând aparatul. De aceea, cuvintele folosite trebuie să fie cunoscute de către public.
Acest lucru înseamnă folosirea unui vocabular limitat, mai ales dacă mesajul este dedicat unui
public numeros, aşa cum este o emisiune de maximă audienţă. Sunt de preferat cuvintele
scurte, puternice, în locul celor mai puţin energice. De exemplu: „el este mort” în loc de „el a
trecut în nefiinţă.” Nu folosiţi niciodată un cuvânt lung acolo unde se potriveşte unul scurt.
Dacă este posibil să eliminaţi un cuvânt, eliminaţi-l. Vorbiţi-le ascultătorilor aşa cum vorbiţi şi
cu alţi oameni cărora le explicaţi ceva. Acest lucru este valabil atât pentru prezentatori, cât şi
pentru reporteri. Există puţine stări de fapt ce nu pot fi exprimate într-un limbaj cotidian, pe
înţelesul tuturor, formulate precis şi corect. Eliminaţi toate elementele inutile. Scrisul energic
este concis. Unele evenimente trebuie relatate simplu, scurt.
Vocabularul pe care îl poate înţelege o persoană cu un nivel mediu de pregătire din
ceea ce citeşte este de aproape trei ori mai mare decât cel pe care îl foloseşte în vorbire. Un
cititor poate recunoaşte sau este capabil să-şi dea seama de sensul multor cuvinte pe care le-ar
pierde total dacă i-ar fi prezentate oral. De asemenea, un cititor poate căuta semnificaţia unui
cuvânt într-un dicţionar, lucru pe care un ascultător nu îl poate face pentru că în acest caz ar
pierde porţiunea următoare dintr-o informaţie. Vocabularul nu trebuie să deruteze ascultătorii.
Trebuie evitate “cuvintele mari” atunci când aceeaşi idee poate fi exprimată prin cuvinte
simple, comune, pe înţelesul tuturor.
“Conversaţional” înseamnă că uneori se pot folosi şi termeni argotici sau se pot ocoli
regulile formale ale gramaticii, folosind propoziţii fără predicat sau inversând topica. Acest
lucru nu trebuie folosit în exces pentru că în general, regulile gramaticale există pentru a face
scriitura mai precisă. Textul nu trebuie să devină ambiguu şi greu de înţeles. Încălcarea
regulilor de gramatică poate distruge credibilitatea programului de radio, transformând
prezentatorul într-un ignorant în loc de a fi cotat ca o persoană care încercă să fie
conversaţională. Folosirea argoului poate fi o afacere riscantă, pentru că nu putem fi siguri că
termenii folosiţi vor fi înţeleşi de toţi ascultătorii. Conversaţia este mai colorată, mai
pitorească decât cuvântul scris. Când vorbim cu cineva suntem tentaţi să folosim verbe
puternice, cuvinte descriptive şi fraze scurte. Un text de radio va include aceste elemente
pentru a zugrăvi imagini mai colorate şi mai pline de seminificaţie, dar prea multă culoare
poate crea confuzie.
Spre deosebire de stilul presei scrise, stilul radiofonic este înclinat spre informal şi
spontan. Simţul folosit pentru a percepe mesajele – auzul – nu poate prelucra uşor stilul mai
abstract, mai complex şi mai formal existent în cele mai multe conţinuturi tipărite. De aceea,
textele pentru radio trebuie să fie redactate astfel încât să sune cât mai apropiat de vorbirea
spontană. Principala caracteristică a stilului scriiturii pentru radio, în contrast cu stilul presei
scrise, este înclinaţia spre informal şi spontan. Simţul folosit pentru a percepe mesajele, auzul,
nu poate prelucra uşor stilul mai complex, mai abstract şi mai formal existent în cele mai
multe conţinuturi tipărite. Acel stil necesită mai mult efort şi atenţie decât sunt capabili
membrii audienţei, decât doresc sau sunt obişnuiţi să consume.
De aceea, jurnaliştii de radio ar trebui să încerce să pregătească texte care sună cât mai
apropiat de vorbirea spontană. Un sfat cu privire la textul radiofonic este acesta: „Păstraţi-l cât
mai restrâns, concis, simplu – şi faceţi-l să curgă.” Necesitatea de francheţe şi simplitate
devine evidentă atunci când se ia în considerare că prezentatorul dispune doar de câteva fraze
pentru a expune o întâmplare căreia un jurnalist de la un cotidian îi dedică două, trei sau chiar
patru paragrafe. Mai mult, ascultătorii trebuie să înţeleagă textul de prima oară pentru că nu au
posibilitatea sa revină asupra materialului aşa cum o fac atunci când citesc o publicaţie.
Propoziţiile simple ar trebui să predomine şi pentru aceasta se recomandă urmărirea structurii

13
sintactice normale subiect – predicat. Verbele sunt mai importante decât adjectivele, dar când
sunt folosite adjective, nu trebuie să existe nici o îndoială asupra termenului pe care îl
determină. Tratarea evenimentelor nu trebuie să fie şocantă sau senzaţională, ci plină de forţă
şi activă.
Există şi alte caracteristici ale scriiturii conversaţionale utilizate în presa radiofonică.
Fiecare text trebuie să fie uşor de citit cu voce tare şi uşor de înţeles. Jurnaliştii de radio îşi
citesc ştirile cu voce tare în timp ce le pregătesc, astfel încât ei pot verifica timpul de citire a
textului, iar pe de altă parte, se asigură că toate cuvintele sunt uşor de pronunţat şi de înţeles
(Joanescu I., 1999).
În presa scrisă se pot folosi fără probleme numere formate din mai multe cifre pentru
că cititorul nu este obligat să reţină multe informaţii într-un timp scurt. În programele de
televiziune, se pot folosi grafice sau scheme, iar numerele pot fi văzute pe ecran; dar în radio
trebuie evitată folosirea numerelor foarte mari. Acestea sunt greu de citit şi, de asemenea,
dificil de reţinut. Probleme apar mai ales când jurnalistul trebuie să facă o comparaţie între
diferite numere. Încercaţi să vă imaginaţi că auziţi într-o emisiune de radio textul următor:
“Numărul şomerilor, bărbaţi şi femei, aflaţi în evidenţele Oficiului de plasare a forţei de
muncă a scăzut de la 127.345, câţi erau luna trecută, cu 1276, la 126.069. Aceasta corespunde
unei diminuări de 1,01 % . În comparaţie cu aceeaşi lună de anul trecut, scăderea este de 975,
adică de 0,56 %. Cota şomerilor a scăzut de la 10,5 %, în luna similară a anului trecut, până la
10,3 %.” Este greu de crezut că ascultătorul va reţine care era numărul iniţial al şomerilor sau
că va putea spune exact cu cât a scăzut numărul şomerilor luna trecută.
Astfel, o ştire privind evoluţia regională a numărului de şomeri, în forma transmisă de
oficiile de plasare a forţei de muncă şi de agenţiile de presă, este total nepotrivită pentru radio.
Un astfel de material abundă în procente şi cifre absolute sau comparate cu valorile din lunile
trecute sau anul precedent. Textul trebuie pregătit de redactor în aşa fel încât ascultătorul să
reţină din ştirea transmisă o informaţie suficientă. Aceasta înseamnă că jurnalistul se va folosi
doar de cele mai importante şi mai elocvente cifre şi va face unele comparaţii plastice,
înlocuind numerele prin cuvinte (aproximativ, aproape, peste, mai mult de, mai puţin). Cifrele
mari se rotunjesc. Este de preferat exprimarea “un buget de aproximativ 80.000 de miliarde de
lei” în loc de “78 543 de miliarde de lei” sau “amenzi contravenţionale de peste 90 de
milioane de lei” în loc de “s-au aplicat amenzi contravenţionale în valoare de 91 987 000 de
lei”.
Presa scrisă şi televiziunea preferă să prezinte cifrele în mod grafic, pentru a putea fi
înţelese mai uşor de către cititori şi telespectatori. În radio, pentru cifrele mari se poate crea o
“grafică acustică”, folosind măsuri de comparaţie pe înţelesul tuturor. Astfel, metrii pătraţi şi
hectarele se pot transforma adesea în terenuri de fotbal, în timp ce suprafeţele mai mari pot fi
indicate cu ajutorul mărimii unor judeţe sau regiuni. Distanţele se pot rotunji. De exemplu, în
loc de “301, 5 kilometri”, veţi spune “300 de kilometri”. În cazul exprimării unor fapte
importante, numerele nu se mai rotunjesc pentru că ele marchează diferenţe. Nu se va rotunji
cifra victimelor unui accident atunci când avem date concrete despre persoanele implicate în
accidentul respectiv, şi nu doar estimări.
Simbolurile şi abrevierile îl pot încurca pe redactorul care citeşte o ştire de radio.
Astfel încât nu se va folosi “500 $”, ci “500 de dolari”. Abrevierile nefamiliare pot creea
probleme. F.J.S.C. poate fi o abreviere pe care studenţii jurnalişti să o înţeleagă, dar cei mai
mulţi dintre ascultători nu vor şti că este vorba de Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării.
Dacă în presa scrisă se recomandă folosirea numelui şi apoi a titulaturii, în presa
radiofonică este invers. Acest lucru face ca textul să devină mai fluent şi identificarea să fie
mai uşor de făcut, mai ales atunci când numele sursei nu spune nimic ascultătorului. Uneori,
aşezarea titulaturilor sau funcţiilor înaintea numelui face propoziţia să sune complicat. Dacă

14
se întâmplă acest lucru, se va pune numele înaintea funcţiei, deoarece scopul principal în
redactarea unui text de presă este claritatea şi nu respectarea strictă a unui set de reguli. Când
o persoană este prezentată la începutul materialului, reidentificaţi-o în cazul în care faceţi
referire la ea în paragrafele următoare. Când este vorba de o repetare, la o a doua referire la
aceeaşi persoană, jurnaliştii renunţă de cele mai multe ori la repetarea titulaturii. Cu toate
acestea, este recomandat să se repete titulatura atunci când protagonistul unei ştiri este
preşedintele României. O altă excepţie este numirea clericilor.
Uneori se recomandă înlocuirea numelor cu titulatura, atunci când numele sunt
obscure, greu de pronunţat sau inutile pentru înţelegerea unui material. Atunci când o ştire
priveşte mai mult instituţia decât pe reprezentanul său, nu are rost ca ascultătorii să fie
plictisiţi cu un nume care nu le spune nimic. Dar înainte de a înlocui un nume cu o titulatură,
jurnalistul trebuie să se asigure că numele în sine nu înseamnă ceva pentru ascultător şi că
titulatura este mai importantă. Mai multe nume şi titulaturi la un loc pot face ca o frază să
devină greoaie şi confuză. Multe titulaturi pot fi reduse la esenţial. Clişeele trebuie evitate.
Cele familiare sunt uşor de identificat şi pot fi eliminate, dar de multe ori, unele mai puţin
comune se pot strecura în text. Etichetele se uzează în timp („conservatorul” deputat X,
„controversatul” fotbalist Z, “cunoscuta” actriţă). Dacă aceste etichete sunt folosite prea des în
legătură cu persoanele respective, ele devin aproape o parte a numelui lor. În scriitura de radio
nu se folosesc cuvintele “primul” şi “ultimul”. În presa scrisă, acestea pot fi utile pentru că
cititorul poate privi înapoi ca să vadă la cine anume se face referire, dar în acest lucru nu este
posibil în radio şi jurnalistul nu poate cere ascultătorului să reţină ordinea în care au fost
enumerate nişte nume.
În presa scrisă se folosesc semne de punctuaţie, care sunt indicaţii vizuale pentru
structura frazei şi pentru accent. Textul este aşezat în paragrafe pentru a marca fiecare etapă în
dezvoltarea unei succesiuni de idei. Punctuaţia folosită în interiorul frazelor dă claritate
acestora. De asemenea, se pot utiliza fonturi şi caractere diferite de literă pentru a scoate în
evidenţă anumite idei sau pentru a atrage atenbţia asupra unor cuvinte. Jurnaliştii de radio nu
beneficiază de aceste metode şi tehnici. În radio, ascultătorul este condus prin structura
materialului de cuvinte de tranziţie, inflexiuni vocale şi pauze. Cuvintele de tranziţie sunt
cuvintele care fac legătura între idei şi sunt legate de succesiunea temporală. Cuvinte precum:
acum, apoi, tocmai, când, în sfârşit, încă, ieri, azi, mâine, săptămâna trecută etc sunt de ajutor
în construirea unui text în care este necesară o cronologie clară a evenimentelor. Aceste
indicaţii ajută la înţelegerea evenimentelor prezentate în text.
Alte cuvinte de tranziţie (pentru, fiindcă, din moment ce, prin urmare) indică relaţii
cauză – efect sau ajută la fixarea contrastelor într-un text (totuşi, pe de altă parte, dar). Trebuie
amintiţi aici şi conectorii standard: şi, de asemenea, în plus, pe lângă. Toate aceste cuvinte
trebuie utilizate cu atenţie, pentru că două fraze simple şi clare fac mult mai mult decât una
complexă şi ambiguă. Modificările în inflexiunea vocii, utilizate de prezentatori, oferă de
asemenea indicii ascultătorilor, ajutând la accentuarea anumitor cuvinte sau expresii din
interiorul unui text. Textul de radio utilizează frecvent pauze, pentru a da timp ascultătorului
să prelucreze informaţia anterioară înainte de a continua cu o nouă informaţie (Joanescu I.,
1999).
Principala caracteristică a scriiturii pentru radio, în contrast cu stilul presei scrise, este
înclinaţia spre informal şi spontan. Simţul folosit pentru a percepe mesajele, auzul, nu poate
prelucra uşor stilul mai complex, mai abstract şi mai formal, existent în cele mai multe
conţinuturi tipărite. Articolele dintr-un cotidian necesită mai mult efort şi atenţie din partea
cititorilor, în tipm ce membrii audienţei unui post de radio nu sunt capabili de aşa ceva pentru
că, în general, ei doresc sau sunt obişnuiţi doar să consume. De aceea, ar trebui să încercăm să
pregătim texte care sună cât mai apropiat de vorbirea spontană. Jurnaliştii de radio ar trebui să
evite folosirea jargonului, arhaismelor şi neologismelor, regionalismelor şi a cuvintelor

15
străine. De asemenea, în limbajul de radio nu ar trebui să apară clişee, aliteraţii sau cuvinte
inutile – acele cuvinte care nu spun nimic, ci doar încarcă în mod gratuit textul. Dacă vreţi să
vă păstraţi publicul sau să atrageţi o audienţă mai mare, scriitura pentru radio ar trebui să aibă
următoarele calităţi: adresare directă – ascultătorul trebuie să simtă că jurnalistul i se
adresează personal, iar prezentatorii de radio nu sunt doar nişte roboţi care citesc diferite texte
pentru o masă de indivizi; culoare – câteodată, un pic de entuziasm nu strică; naturaleţe –
discursul jurnalistului nu trebuie să fie unul plat, lipsit de viaţă – şi spontaneitate (Larue –
Langlois J., 1989).
În concluzie, textul radiofonic trebuie păstrat restrâns, concis, simplu şi trebuie făcut
“să curgă”. Necesitatea de francheţe şi de simplitate devine evidentă când se ia în considerare
că prezentatorul dispune de un timp limitat (în care poate să rostească doar câteva fraze)
pentru a expune o întâmplare căreia un jurnalist din presa scrisă îi dedică două, trei sau patru
paragrafe. Mai mult, ascultătorii trebuie să înţeleagă textul de prima oară; ei nu au
posibilitatea să revină asupra materialului în modul în care o fac cititorii ziarelor. De aceea,
trebuie evitate inversiunile, frazele lungi şi construcţiile încâlcite, iar propoziţiile scurte ar
trebui să predomine.

Exerciţii:

1. Rescrieţi următoarele texte, respectând regulile de scriitură radiofonică:

a) „Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului intentioneaza sa

prelungeasca termenul-limita pentru achitarea taxei de drum, iar rovinietele ar putea fi
vandute si in agentiile CEC si benzinariile Mol, a declarat ieri ministrul de resort, Gheorghe
Dobre, fara a mentiona insa o data anume. Astfel, achitarea taxei de drum ar putea fi realizata
incepand de saptamana viitoare prin intermediul a 1.200 de agentii sau sucursale CEC, iar de
maine, reteaua de distributie a rovinietelor ar putea fi extinsa cu 70 de benzinarii Mol. Potrivit
Ministerului Transporturilor, va fi elaborat un ordin potrivit caruia Politia nu va aplica amenzi
posesorilor de autovehicule care nu au achitat rovinieta pana la termenul stabilit initial, 15
ianuarie.” (Ziarul, 05.01.2005)

b) „Vidul de mobila din Palatul Victoria care i-a speriat pe noii guvernanti a creat ieri
noi dispute. Ca sa explice comportamentul inedit al fostilor ministri care au plecat din functie
cu birouri, mese, scaune si calculatoarele din Guvern, biroul de presa al Camerei Deputatilor a
oferit ieri o explicatie si mai bizara: mobila a fost transportata la Casa Poporului fiindca
deputatii nu au destula. "Camera Deputatilor nu dispune de fonduri pentru achizitionarea
mobilierului necesar", se arata in comunicat, unde se invoca si nevoia de mobilier pentru
grupul parlamentar al PUR. Deputata PUR Ioana Iova ne-a declarat insa ca biroul grupului
parlamentar al umanistilor era mobilat complet la jumatatea lunii decembrie, cand noii
deputati au venit la serviciu. in ceea ce priveste disparitia mobilei originale din biroul fostului
prim ministru Adrian Nastase, aceasta ramane in continuare o ciudatenie, deoarece Nastase,
acum presedinte al Camerei Deputatilor, are la Casa Poporului doua birouri deja: cel de
presedinte al Camerei si un birou al lui personal.” (Libertatea, 05.01.2005)

c) „Banca Nationala a Romaniei (BNR) informeaza ca, la finele lunii decembrie 2004,
rezervele valutare la BNR se situau la nivelul a 10,838 miliarde euro si, impreuna cu 1,08
miliarde euro in aur, au totalizat peste 11,92 miliarde euro. Cresterea de 916,5 milioane euro
la rezervele valutare inregistrata in luna decembrie 2004 fata de noiembrie 2004 a fost

16
rezultatul, in principal, al intrarilor de peste 611 milioane euro din privatizarea SNP Petrom si
din cumparari ale bancii centrale din piata valutara, in suma de 176,4 milioane euro. De
asemenea, au mai fost si alte intrari nete la BNR (modificarea rezervelor minime in valuta
constituite de bancile comerciale, cedari de valuta la rezerva statului, plati cotizatii,
comisioane bancare si altele), in suma totala de 225,7 milioane euro.” (Ziarul, 05.01.2005)

2. Pornind de la următoarea informaţie: “într-o conferinţă de presă, primarul a

promis
reducerea taxelor locale cu 10 %”, redactaţi un text de zece rânduri, care ar putea fi difuzat de
un post de radio.

3. Alegeţi un articol dintr-un cotidian, şi redactaţi-l în stil radiofonic.

4. În cazul în care consideraţi că următoarele fraze nu corespund cerinţelor stilului

radiofonic, justificaţi acest lucru. Rescrieţi-le.

„În timpul sărbătorilor de iarnă, au avut de câştigat atât operatorii de turism, cât şi
vânzătorii ambulanţi prezenţi pe pârtiile artificiale care s-au înmulţit considerabil.”
„Ion Căpăţână, directorul Camerei de Comerţ şi Industrie Argeş, a declarat ziariştilor că
nu se va opune înlocuirii din funcţie, în cazul în care cineva poate demonstra că nu a fost un
bun manager. ”
„Parlamentul s-a întrunit azi în şedinţă extraordinară la sugestia preşedintelui României,
Traian Băsescu.”
„513 hectare de pădure nu au mai putut fi salvate din calea focului.”
„Dacă proprietarii nu se ocupă de întreţinerea locuinţei, chiriaşii vor solicita asigurarea
întreţinerii, respectiv a obiectului închiriat, iar suma disputată nu se măsoară în funcţie de
costurile reparaţiei, ci după cota lunară de reducere a chiriei calculată pe trei ani, după cum
prevede noua lege a locuinţelor.”

Bibliografie

1. Bertrand, Claude – Jean, “O introducere în presa scrisă şi vorbită”, ed. Polirom, Iaşi, 2001;
2. Haas, Michael & co., “Radio management (Manualul jurnalistului de radio)”, ed. Polirom,
Iaşi, 2001;
3. Joanescu, Irene, “Radioul modern (Tratarea informaţiei şi principalel genuri
informative)”, ed. ALL Educational, Bucureşti, 1999;
4. Larue – Langlois, Jaques, “Manuel de journalisme radio-tele”, Montreal, Editions Saint-
Martin, 1989;
5. Popescu, Cristian Florin, “Dicţonar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publitate”,
ed. Tritonic, Bucureşti, 2002;
6. Traciuc, Vasile, “Jurnalism radio”, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003;
7. Wilson, Stan Le Roy, “Mass media / mass culture (An introductiom)”, McGraw Hill, Inc.,
United States of America, 1993.

17