.

rD
um
itTsP
O
A
dr. Dumitru Titus POPA
PROFESIUNII DE ZIARIST
DEONTOLOGIA

Editura NORMA
Bucureşti•2000
COLECŢIA „CORPUS JURIS“

Editura NORMA•2000

Director artistic: Ana-Cristina POPA

Director executiv: Cristina-Eugenia POPA
Telefon/fax: 335 38 69
© Copyright Editura NORMA
© Toate drepturile rezervate

Tipă rit la ARTPRINT Bucureşti

ISBN 973-96085-3-1
 CUPRINS

Capitolul I MORALĂ. DREPT. DEONTOLOGIE

Delimită ri conceptuale .............................................................................. 7
Morala ca temei al Binelui (scurte preciză ri) ........................................... 11
Normă morală şi libertate socială ......................................................... 15
Disponibilită ţile morale ale societă ţii informaţiei .................................... 19

Capitolul II OMUL MORAL – PROFILURI ELINE

Omul socratic ........................................................................................... 25
Omul platonician ..................................................................................... 28
Omul aristotelic ....................................................................................... 31
Epicureanul .............................................................................................. 33
Cinicul ..................................................................................................... 34
Scepticul .................................................................................................. 35

Capitolul III MAREA TRANZIŢIE: – de la „obsesia dihotomică “ la „unitatea originară “

Persistenţa dualită ţii: „Binele suprem“ şi „Binele uman“ ......................... 37
Împlinirea unită ţii originare: omul christic ............................................. 40

Capitolul IV RAŢIONAMENTUL ETIC EUROPEAN ŞI DIFICULTATEA UNEI CONCLUZII

MONOGENICE
Între unitatea originară şi rescindarea raţională ...................................... 45
Recursul la voinţă ! .................................................................................. 52
Efecte circumstanţiale: „scenariul“ cauzal şi impasul raţional .................... 56

Capitolul V DENTOLOGISMUL
Premisele unui nou comportament moral al omului activ .......................... 61
Capitolul VI DENTOLOGIA ŞI COMUNICAREA DE PRESĂ
Preciză ri contextuale (conţinut şi sens) .................................................... 67
Anul 1918 – un început deontologic discret ............................................. 69
Principii definitorii ale dentologiei profesiunii de ziarist .......................... 71
Reglementă ri deontologice la nivel naţional ............................................. 77
Capitolul VII EVOLUŢII DEONTOLOGICE ÎN PRAGUL MILENIULUI TREI
Presa - singură în faţa propriei responsabilită ţi (M.A.R.S.) ................... 81
„Deontologie aplicată “:
Marea Britanie .............................................................................. 84
Germania ...................................................................................... 87
Italia ............................................................................................. 89

Capitolul VIII ŞANSELE UNUI COD DEONTOLOGIC INTERNAŢIONAL

Premise favorabile .............................................................................. 91
Iniţiative deontologice în ultimii 70 de ani ............................................ 92

Capitolul IX CADRUL DEONTOLOGIC ÎN ROMÂNIA POST-DECEMBRISTĂ

Carta libertă ţii presei (septembrie 1990) ............................................. 110
Principiile deontologice ale ziaristului (noiembrie 1990) ....................... 113
Codul deontologic al ziaristului (aprilie 1990) ..................................... 115
Asociaţia „CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ“ ....................................... 116

Capitolul X SENSURI DEONTOLOGICE

Clauza de conştiinţă ......................................................................... 121
Regula cită rii: de la citat la plagiat .................................................... 123
Dreptul la critică ............................................................................. 127
Confidenţialitatea şi secretul surselor de informare ............................... 131
Cenzura şi autocenzura ...................................................................... 135

NOTE BIBLIOGRAFICE .......................................................................

139
ANEXE .........................................................................................
153
Charta datoriilor şi drepturilor profesionale ale ziariştilor francezi (1918)
Codul onoarei internaţional al pesonalului presei şi informaţiei (O.N.U., 1952)
Declaraţia datoriilor şi drepturilor ziariştilor (München, 1971)
Codul deontologic al ziaristului din România (1991)
Hotă rîrea asupra rezoluţiilor Adună rii Parlamentare a Consiliului Europei
cu privire la etica ziaristică (Camera Deputaţilor, 12 septembrie 1994):
- Rezoluţia 1003 (1993)
- Rezoluţia 1215 (1993)
Consiliul Europei: Comunicat din partea Consiliului de Miniştri privind codul
deontologic al ziaristului, recomandat prin Rezoluţia 1215 (21 martie 1994)
Articolul X al Convenţiei europene privind drepturile omului Codul
deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă (1996)
 CAPITOLUL I-MORALĂ. DREPT. DEONTOLOGIE
 Delimitări conceptuale
1. Profesia de ziarist constituie un exerciţiu nemijlocit - scris, vorbit,
televizat - al normei bunului simţ şi al simţului de dreptate şi adevă r1.
Profesioniştii mesajului publicistic practică ştiinţa a ceea ce este bine 2, a
ceea ce se cade (: să se ştie, să se comunice). Practică ştiinţa identifică rii,
se-lectă rii şi comunică rii faptelor, evenimentelor, opiniilor care au, în chip
semnificativ, relevanţă publică : sînt de real interes public şi trebuie fă cute
publice; trebuie publicate. În aceeaşi mă sură , profesioniştii presei combat
intransigent („justiţiar“)3 - sprijiniţi în normele acceptate şi practicate - acele
fapte, evenimente, opinii care pot distruge („infractio“) ordinea morală şi de
drept, regulile şi relaţiile de comunicare interumană din societatea de
referinţă .
În ultimă analiză , profesioniştii presei legitimează - în spaţiul vieţii
publice sau private - comportamente morale, politice, civice
(individuale/colec-tive/organizaţionale), concomitent cu armonizarea
propriului comportament la normele morale generale şi la norme strict
specifice meseriei de gazetar („normele deontologice“).
Spunem, astfel, că ziaristul îşi asumă , prin natura muncii sale, un
„dublu standard“ moral - profesional: cel general - societal - acelaşi şi egal
pentru toţi, şi cel strict specific - profesional („autoimpus“).
2. Normele proprii profesiei, numite relativ recent „norme deonto-
logice“, sînt aşadar exclusiv profesionale, interioare profesiei de ziarist şi
decurg, în substanţă , din normele morale generale4. Cronologic, normele de-
ontologice sînt succesive celor morale, iar genezic sînt consubstanţiale; în
acelaşi timp normele deontologice sînt particularizatoare, legitimînd compor-
tamente informaţionale în aria strict delimitată a profesiei. Tipologia normelor
deontologice este configurată , cum este şi firesc, de natura diferită a
profesiilor normate (ex: medic, avocat etc.), în considerarea condiţiilor şi
situaţiilor comportamentale specifice domeniilor vizate.
3. Particularitatea comportamentului moral-normativ al ziaristului
nu înseamnă şi crearea unei identită ţi socio-morale „speciale“, sui-generis!
Codurile deontologice - ale onoarei şi responsabilită ţii profesionale - nu
con-

7
stituie corpusuri de reguli şi practici de castă ; nu crează , în viaţa publică
sau privată , diferenţe de tratament normativ. Ziaristul, în împrejură ri publice
sau particulare curente, este, cum adesea se spune, un om ca oricare altul,
supus aceloraşi norme morale şi juridice de viaţă şi convieţuire; nu se poate
prevala de principiul diferenţei (în plan civic sau normativ). „Nimeni nu
este mai presus de lege“5, stabileşte un text constituţional imperativ, opozabil
tuturor şi riguros nediscriminatoriu.
4. Preciză rile sînt necesare, întrucît există opinii, relativ bine
argumentate, favorabile unui statut social mai înalt, de care ar trebui să
beneficieze ziaristul. În fapt, atît profesionistul, cît şi profesia sa se
consideră a fi de elită , comparativ cu multe alte îndeletniciri socio-
umane.
Argumentele în favoarea statutului elitist al ziaristului şi al profesiei sale,
cînd sînt acceptate, ţin nu atît de o „realitate intelectivă excepţională “ (cum
se pledează pro domo), cît de ceea ce am putea numi caracterul eminamente
pro-vocator-intelectiv al actului mediatic de informare şi comunicare.
Într-adevă r, actul de presă este un act/fapt de gîndire, cum aprecia
profesorul Vintilă Dongoroz. Argumentele de tip elitist nu fac decît să
releve odată în plus particularitatea unui fapt de sorginte intelectual-mentală .
Asemenea argumente, deliberat discriminatorii, în fond ilegitime,
favorizează totuşi mai corecta înţelegere a actului de informare şi
comunicare şi, prin aceasta, specificul eminamente intelectiv al profesiei de
gazetar6. (În acest sens sînt utilizate în lucrarea de faţă ).
Sistematizate, fie şi aproximativ, argumentele „elitiste“ situează presa
într-o triplă realitate conceptuală /comunicaţională :
a) o realitate socio-funcţională : în care presa este percepută ca o putere
în stat („a patra putere“), cu o contribuţie directă la actul de decizie publică ,
so-cială , politică şi cu un impact public adesea mai puternic şi mai prompt
decît al celorlalte trei puteri „clasice“ (legislativă , executivă şi judecă
torească );
b) o realitate socio-mentală : în sensul în care presa, ca „act/fapt de gîn-
dire“, implică mentalul individual/colectiv: „lucrează pe creier“;
c) o realitate socio-existenţială : în mă sura în care profesioniştii presei
se vă desc a fi adevă raţi „medici sociali“; competenţi să observe, să
investigheze şi să pună un diagnostic profesional („publicistic“) şi realist
„organismului soci-al“, întocmai cum medicul specialist procedează în cazul
„organismului uman“.
Alte argumente de tip „elitist“ sînt extrase din situarea gazetarului în faţa
„publicului larg“ (cititor/radioascultă tor/telespectator). În fapt, este o situare
exponenţială , de exponent socio-moral al publicului. Se subliniază ideea că
ziaristul independent („echidistant“), echilibrat şi de bună -credinţă îşi
cîştigă statutul de exponent al opiniei publice şi nu îl dobîndeşte automat,
odată cu

8
acceptarea în profesie. Ziaristul este ales să informeze, să comenteze şi să
pună concluzii chiar în numele (şi în locul) publicului să u. Statutul
exponenţial se cîştigă în timp (prin corecta exercitare a profesiei de
comentator/analist), semn de netă gă duit al reputaţiei şi onoarei profesionale.
Ziaristul beneficiază de-o asemenea onoare publică doar atîta timp cît o
merită , printr-un real consens public.
Aşa fiind, nu putem vorbi de o profesie sau de profesionişti de elită , în
general, chiar dacă profesia şi practicanţii ei sînt de o însemnă tate aparte în
structura de putere a unei societă ţi. Putem vorbi, însă , de profesionişti expo-
nenţiali, adevă raţi ziarişti de elită .
Statutul elitist nu vizează profesia ca atare, ci individualită ţile de
excep-ţie. Nu vorbim de profesii de elită , ci de profesionişti de elită . De
altfel, chiar definiţia „elitei“ are în vedere şi „persoane“ dintr-un grup, dintr-o
comunitate („Persoane care prin valoarea lor, ocupă un loc de prim rang“) 7,
indiferent de profesie sau ocupaţie.
Nu este vorba, aşadar, de practicanţii indistincţi ai unei specialită ţi/me-
serii, oricare ar fi aceea.
Fireşte, nu dorim ca argumentele tocmai invocate să aducă vreo
atingere de prestigiu uneia dintre cele mai importante meserii ale acestor
timpuri predominant comunicaţionale, aceea de ziarist profesionist. Ele sînt
oportune, în mă sura în care limpezesc odată în plus statutul atît de dificil
de definit al profesionistului de elită , mijlocitor autorizat şi respectat al
actului de comunicare publică , de presă .
5. Deontologia profesională tinde să impună şi un curent de
gîndire comunicaţional-normativă : DEONTOLOGISMUL! Noul
curent îşi extrage argumentele („formale“) din morala normativă actuală 8.
Deontolo-gismul încearcă să impună un raţionament doctrinar şi atitudini
practice de ripostă în faţa curentelor pragmatic-utilitariste, de succes cu orice
preţ, inclusiv cu preţul ignoră rii esenţei binelui şi corectitudinii rezultatelor.
Este vizată , cu precă dere, „filosofia consecinţionistă “, ale că rei premise
practice se înte-meiază pe rezultate („succese“), indiferent de natura
(„morală /amorală /imo-rală ) a mijloacelor prin care au fost obţinute.
Gîndirea deontologică afirmă relaţia esenţială (şi esenţial morală ) dintre
corectitudinea mijloacelor şi temeiul moral al rezultatelor proiectate şi
realizate („corectitudinea rezultatelor“).
Suportul teoretic originar al utilitarismului îl constituie, cum ştim, „prin-
cipiul utilită ţii“ enunţat de John Stuart Mill, într-o formulare memorabilă :
„Acţiunile sînt moralmente corecte (right) în mă sura în care tind să
sporească fericirea şi sînt moralmente incorecte (wrong) în mă sura în
care tind să sporească inversul fericirii“ 9. Transpus în plan real,
pragmatic, utilizatorul

9
relaţionează „fericirea“ de succesul acţiunii, mai concis - „de succes“ - astfel
încît codificarea morală a mijloacelor de obţinere a succesului „cu orice preţ“
nu mai are relevanţă din moment ce asigură fericirea pentru cei implicaţi în
acţiune. Exemple negative ne sînt oferite şi de campaniile electorale în progra-
mele şi discursurile că rora promisiunile, fie ele şi iluzorii, practic imposibile,
asigură adesea succesul protagoniştilor hiperbolizanţi şi, prin aceasta,
fericirea lor. Învins în alegerile din 1998, liderul partidului laburist australian
a rostit o formulă perfect utilitaristă : „Am fost prea cinstiţi“!10. Cinstea, cum
observă m, nu aduce întotdeauna fericirea, pe cînd succesul…
În replică , deontologismul afirmă şi promovează , în mod real,
relaţia „bine - corect“ („fericire - corectitudine“), în care binele înseamnă
corect şi este obţinut prin mijloace corecte. Deontologia tinde să devină o
adevă rată critică a raţiunii morale.
6. Tripticul: morală -drept-deontologie solicită anumite preciză ri
de substanţă , în sprijinul mai exactei înţelegeri a realită ţii deontologice în
care ziaristul îşi desfă şoară activitatea de informare şi comunicare publică
.
Vom nota în context:
– Componentele tripticului formulat se află într-o relaţie de
succesivitate („totul începe cu morala!“), în care preeminenţa moralei şi regă
sirea principiilor şi normelor morale în cele de drept şi deontologice
constituie parte inse-parabilă , obiectivă , a evoluţiei şi calită ţii actului
normativ.
– Recursul la normă apare azi ca necesar şi obligatoriu în, practic, toate
cele trei arii comportamentale (morală , juridică , deontologică ); norma este
considerată , efectiv, o garanţie a vieţii morale, juridice şi deontologice, un ar-
gument şi suport ineluctabil al persoanei în raporturile în societate şi cu socie-
tatea. Forţa moralei publice - tradiţia, cutumele, uzanţele - premerge şi resu-
bstanţializează mereu conţinutul şi mobilul normelor juridice şi
deontologice.
În toate cele trei tipuri de reglementă ri se acceptă sau se prevede
expres sancţiunea, cu deosebirea că :
– sancţiunea morală înseamnă oprobriul public (dispreţ,
desconsiderare, marginalizare);
– sancţiunea juridică poate fi de ordin contravenţional, civil, adminis-
trativ, penal;
– sancţiunea deontologică , deşi de ordin moral-profesional, este mai
mult decît „oprobriul public“; sancţiunea deontologică poate merge de la o
simplă „mustrare“ pînă la ridicarea dreptului de semnă tură sau chiar
pînă la excluderea definitivă din profesie. Cu menţiunea obligatorie:
sancţiunea deon-tologică aparţine exclusiv unei „instanţe a onoarei
profesionale“, aleasă de profesioniştii scrisului publicistic şi numai din
rîndurile acestora.

10
 7. Constatare. Deşi principiile şi normele morale sînt preluate/asimilate
de normele juridice şi deontologice, există totuşi diferenţe între cele trei tipuri
de reglementă ri. În principal diferenţele decurg din puterea normei şi, prin
consecinţă , din efectele punitive/reparatorii pe seama pă rţilor implicate în
actul de comunicare publică .
În expresii consacrate, se spune: - Morala ţine, în principal, de uzanţe, iar
dreptul, în mod normal, de instanţe!
– Normele morale sînt restrictiv-persuasive, pe cînd normele juridice sînt
coercitiv-represive.
– Ambele tipuri de norme au caracter general şi generalizant (la nivelul
întregii societă ţi/colectivită ţi) şi se aplică nediscriminatoriu.
– Comparativ, normele deontologice sînt restrictive şi constrîngă toare
numai într-o arie comportamentală foarte precisă , în sensul că vizează
comportamentul normativ într-o profesie anume (ziarişti, medici, confesori
etc.), se aplică numai profesioniştilor vizaţi şi numai dacă aceia consimt să
respecte reglementă rile specifice (cf. „clauzei de conştiinţă “ şi prevederilor
contractuale).
Distingem, aşadar:
• norme morale - a că ror respectare este lă sată la libera voinţă şi
conştiinţă a persoanei;
• norme juridice - obligatorii prin efectul legii;
• norme deontologice - opozabile numai practicanţilor („membrilor“)
unei anumite profesii; norme elaborate şi adoptate de profesioniştii înşişi, fă
ră nici un fel de ingerinţe sau presiuni din aria extraprofesională , şi
aplicate numai de cei care le-au redactat şi acceptat.

• Morala ca temei al Binelui (scurte preciză ri)

1. „Orice artă şi orice investigaţie, ca şi orice acţiune şi orice
decizie, par să tindă spre un anume bine, de aceea, pe bună dreptate s-a
afirmat că binele este cel spre care aspiră toate“…11 Precizarea aristotelică
identifică , în esenţă , moralitatea cu actul intenţional al binelui, iar omul,
individualitatea, cu un „actor înnă scut“ al aspiraţiei nemijlocite de a fă ptui şi
de a tră i binele. Prin extensie, Aristotel situează în „Motorul Prim“, originar,
al atitudinii umane -(artă , acţiuni, investigaţii, decizii) - vocaţia activă a
omului spre un anume bine, încît toate cele ce ţin de gânduri şi fapte, de
„viaţă activă şi contempla-tivă “ par a tinde „spre un anume bine“.
Prudenţa aristotelică sugerată de sintagma „un anume bine“ relevă
atât dificultatea (conceptuală ) de a defini binele, cît şi riscul de a absolutiza
acolo

11
unde premisele raţionale însele sînt mereu fluidizante („fenomenologice/anec-
dotice“), dificil de fixat în înţelesuri definitive. Nu este exclus, de aceea, ca
„prudenţa“ de care vorbim să rezulte şi din modul original în care marele
stagirit gândea structura („felurile“) binelui şi accesul omului la un anume
bine. (Să reţinem mereu că binele aristotelic este un „anume bine“, dar nu
de acelaşi fel pentru toţi).
Aristotel stabilea două categorii de Bine: „Binele suprem“ (accesibil
vieţii contemplative - filosofului) şi „Binele uman“ (accesibil vieţii active
-omului obişnuit)12.
Viziunea dihotomică („scindată “) aristotelică asupra omului moral -
situat mereu sub zodia unui anume bine - se regă seşte, practic, în toate
sistemele, „programele“ sau doctrinele etice ulterioare: utilitarismul,
hegelianismul, marxismul, consecinţionismul, deontologismul etc. Cum se
regă seşte. de asemenea, în plan fiinţial, al omului ca om, „al fiinţei ca fiinţă
“. Aristotel - în continuarea lumii „ideilor eterne“ platoniciene, în care aveau
acces la „statul perfect“ (configurare morală a ideilor primordiale) numai
anumiţi oameni -observă fiinţa în două planuri: a) „fiinţa separată “
(divinitatea) şi b) „fiinţa umană “ (omul imediat, determinat de natura sa
socială ). La Aristotel, nu este (încă ) vorba de două stă ri antagonice, ci de
două ipostaze fiinţiale care pot fi apropiate (pînă la unitatea originară , de
cei cu acces la viaţa contemplativă , cei în mă sură să realizeze unitatea
dintre divin şi intelect: dintre „Binele suprem“ şi „Binele uman“.
2. Am ză bovit ceva mai mult în aria dihotomică “ („scindată “) a
raţio-
namentului etic aristotelian, pentru a putea observa cum această caracteristică

bivalentă (contradictorie) apare ca o tră să tură intrinsecă - o fatalitate! - a

gîn-
dirii umane în general.
Surpriza profetică , esenţial simbiotică , reprezentată de Iisus („Fiul
Omului şi al lui Dumnezeu“) nu avea să împiedice continuă rile raţionale
dihotomice; inclusiv faţă de noua realitate mîntuitoare, care realiza, în fapt
şi pentru veşnicie, unitatea originară divin-uman, impunînd paradigma
eternă a omului ca fiinţă terestră şi celestă , în acelaşi timp. Însuşi Iisus,
deci unitatea absolută a fiinţei şi fiinţă rii („în veşnicie“), urma să fie şi încă
este perceput în registrul dihotomic („scindat“).
3. Cauzele raţionamentului uman dihotomic/contradictoriu nu sînt, to-
tuşi, de ordin genezic („originar“). Contradicţia nu este proprie naturii morale a
omului, ci acţiunii sale autonome; intenţiei şi acţiunii de sine. Identifică m aici
obsesia socratică a „omului în parte“, a omului care era menit să se
descopere
pe sine, să se cunoască pe sine însuşi, sub raza preceptului delfic, sursa şi
reperul celui mai învă ţat om al timpului să u: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!

12
 Individualizarea entită ţii om - prin conştiinţa de sine („daimonul“) - a
constituit ipoteza temerară , de un risc mortal, pusă şi impusă de Socrate
contemporanilor să i, încercare ce avea să -l ducă la un real triumf raţional,
dar şi la cupa cu otravă .
„Nu“-ul socratic nu are, însă , o valoare absolută , ci apare ca un
operator logic (cum am spune azi) în faţa acţiunii umane. „Daimonul“ îi
spune lui So-crate cînd nu trebuie să acţioneze (presupunem că inclusiv
reflexiv). Prin această raportare a „nu“-ului la „acţiune“, Socrate avea să
circumscrie ideea moralei şi a moralită ţii în aria sensibilului (a „sufletului
reflexiv“ platonician; a „Binelui uman“/ viaţa activă , argumentat de
Aristotel).
Profesorul Grenier formulează exact dimensiunea morală a acţiunii
umane: „Moralitatea nu este legată decît de acţiune şi, aşa cum Aristotel a
ară tat foarte clar, în noi acţionează ceea ce este muritor, latura divină
gîndeşte. Acţiunea se află în lupta cu contingentul, suportă presiunea
timpului; cunoaş-terea ne aşază în planul necesarului şi al eternului 13.
Binomul acţiune-moralitate şi situarea acestuia în sfera vieţii sensibile/
accesibile a omului şi a forţelor omeneşti („in forma“) plasează actul moral
la dispoziţia conştiinţei opţionale şi a voinţei active. Prin efect, şi treptat, are
loc o subiectizare şi mai accentuată (uneori pînă la „totalitarismul etic“) a
acţiunii umane. În replică , ştiinţa moralei a încercat să delimiteze cît mai
exact (şi ca ripostă la arbitrariul moral) cutume, obiceiuri, tradiţii şi să
propună un normativ etic opozabil tuturor. În acest fel, morala ca realitate
practică a relaţiilor interumane devine nu numai o temă doctrinară ci şi una
normativă .
4. Normativizarea morală nu constituie, totuşi, un rezultat favorizat de
conştiinţa opţională , atîta vreme cît norma, de această dată , încearcă să
protejeze
valori uzuale de obşte, cristalizate într-o îndelungată tradiţie comunitară ; valori
imanenţiale, genuine. Morala, viaţa morală , constituie o stare şi o atitudine de
conştiinţă liberă , naturală , ce n-ar trebui „încorsetată “ de norme, fie ele şi
cele
mai libertare cu putinţă . Totuşi, normele, în general, inclusiv cele morale, nu
pot
fi exceptate de la un anume subiectivism contextual, conjunctural, din care poli
ticul să fie exclus în totalitate, fie şi din motivul formal că este considerat
desti
nul societă ţilor moderne (Napoleon: „Să nu-mi vorbiţi de destin. Politica este
destinul“). Or, politica este declarat expresia acţiunii subiective, prin intermediul
că reia se pot impune şi normele pozitive şi cele morale („morala publică “).
Disputele şi elaboratele normative de tip moral, consemnate azi în diver-
sele ordini societale, repun în prim-plan gîndirea şi acţiunea morală dintr-o
perspectivă îngrijorată , recuperatoare.
5. În plan doctrinar, raţionamentul etic desemnează atît un set de valori
admise şi practicate într-o societate/comunitate, cît şi atitudinea/mijloacele prin

13
care acestea sînt promovate individual/colectiv. Plastic spus, morala este
„ştiinţa binelui şi a ră ului“, ştiinţa despre binele şi ră ul moral („science du
bien et du mal“), în care conţinutul acţiunii decide codificarea (pozitivă
/negativă ) a actului moral, prezenţa sau absenţa binelui moral, corectitudinea
rezultatelor şi mijloacelor.
6. La nivelul acţiunii este implicată , decisiv, conştiinţa morală , con-
fruntată cu întrebarea: „Ce oferă unei acţiuni caracterul de corectitudine mo-
rală ?“ („What make an action right?“).
Printr-o simplificare metodică , putem afirma că între cele două
postulate - „Science du bien et du mal“ şi „What make an action right?“14 -
se află miezul benefic sau riscant al conştiinţei morale, al gîndirii şi atitudinii/
acţiunii morale, în etapa evolutivă actuală .
Ştiinţa binelui şi a ră ului indică , în ultimă analiză , pre-meditarea atît
a ideii, cît şi a exterioriză rii ideii (acţiunii) de „bine“ sau de „ră u“. Morala,
într-o asemenea viziune, constituie o expresie a individualită ţii, nă scută din
„intimitatea intuitivă “ a persoanei cu sine însă şi („Actul moral este acela pe
care nimeni nu-l poate gîndi în locul meu“)15.
Atitudinea morală este analitică , rezultată dintr-un raţionament
individual (personal), în baza că ruia poate apă rea acceptarea sau diferenţierea
de „cauza comună “. Raţionamentul moral este relativ şi relativizant - opţional
- nu ope-rează (n-ar trebui să opereze!) cu imperative normative, opozabile şi
obligatorii pentru toţi, cum se întîmplă în cazul normei juridice (şi, în zilele
noastre, inclusiv în sfera reglementă rilor morale). Riscul de a face din
morală şi moralitate un fel de „justiţie constrîngă toare“ este bine să fie
evitat, mai ales în condiţiile în care moderinitatea (şi post-modernitatea)
constată o asemenea evoluţie. „Probabil preocupă rile noastre moderne se
originează în concepţia după care moralitatea e un fel de legislaţie, iar a tră i
bine înseamnă a face ceea ce e permis“16.
7. Morala modernă - normativă - stră bate calea de la „ce este“ la
„ce
trebuie“ (must) sau la „ceea ce nu ne este îngă duit (may not) să facem“ 17.
Transformarea lui „este“ în „trebuie“ indică deplasarea de la actul moral, ca
act de interioritate a gîndirii şi tră irii binelui/ fericirii, la actul de
exterioritate
şi exteriorizare morală şi, prin aceasta, de obligare a sinelui la un
raţionament
şi un comportament permise („normate“).
Practic, actul moral „pe care nimeni nu-l poate gîndi în locul meu“
(Socrate) apare ca un „deja gîndit“, raţionamentul individual manifestîndu-se
şi legitimîndu-se într-un asemenea „spaţiu permisiv“. Se produce, astfel, o
comunizare (socializare) a gîndirii şi acţiunii morale, în fapt, preeminenţa
moralei publice. Principiul socratic: „întotdeauna nu mă adresez decît omului

14
în parte“ ră mîne un fapt în sine, „eretic“, dacă nu rezonează integrativ
cu spaţiul moral public.
Se întîmplă ceea ce am mai spus în alt loc şi anume: triumful omului
social, al cetă ţeanului, în raport cu omul individual, necondiţionat normativ
sau societal. O realitate socio-politică statuată solemn, prin „Declaraţia
drepturilor omului şi al cetă ţeanului“ (1789) şi, dacă se acceptă simetria,
în chip libertar, două sute de ani mai tîrziu, în 1989, la Bucureşti.

• Normă morală şi libertate socială

1. Relaţia normă -libertate, într-o interpretare „pură “, acauzală ,
apare ca
un pretenţios enunţ aporetic, esenţial contradictoriu, greu/imposibil de rezol
vat.
Aserţiunea îşi are temeiul în ideea că norma, în cauza ei ultimă , este
limi-tativă /restrictivă , inclusiv moral; în timp ce libertatea, în cauza ei
originară , constituie un dat al condiţiei umane, necondiţionat şi nenormat.
Doar că evoluţiile (în plan fiinţial şi existenţial) obligă raţionamentul la
premise şi argumente concordante. Astfel, vom constata că în aceeaşi mă
sură în care norma, ală turată libertă ţii, ar avea un caracter aporetic, în
aceeaşi mă sură afirmarea posibilei incompatibilită ţi „normă - libertate“
constituie o aporie18, un joc al paradoxurilor false, prezumţioase. Relaţia
normă -libertate, cu deosebire în modernitate („libertate-egalitate-
fraternitate“), relevă impactul major al libertă ţii asupra conţinutului
(„libertar“) al normei şi, în condiţiile noi/democratice, rolul de garant al
normei în afirmarea şi protejarea drepturilor şi libertă ţilor („libertatea
cucerită “).
Relaţia normă -libertate configurează discursul politic şi civic al lumii
moderne („constituţionale“), a că rei menire este de a promova moralitatea
acţiunii sociale şi garantarea, dispozitivă , a expansiunii libertă ţilor indivi-
duale/colective/instituţionale. Cu atît mai mult cu cît, norma morală este de-
plin compatibilă cu libertatea socială (drepturi şi garanţii politice,
economice, culturale), din care îşi extrage, de fapt, substanţa permisivă /
corectivă .
2. Modernitatea, conştiinţa subiectivă („liberul arbitru“) subiectivizează
,
prin consecinţă , moralitatea şi morala însă şi. Spunem, astfel, că , o morală
obiectivă n-a fost posibilă decît, probabil, în lumea presocratică , cum crede
Hegel19. Marele filosof german notează cu privire la atenienii presocratici:
„Erau oameni cu moralitatea obiectivă şi nu oameni morali; ei înfă ptuiau
ceea
ce era raţional (s.ns.) în relaţiile lor fă ră să reflecteze, fă ră să ştie că
erau
oameni excelenţi“. Precizarea hegeliană ne conduce, în ultimă analiză , la
ideea
unei relaţii originare între moralitate şi proiecţia socio-individuală . Atîta
vreme

15
cît oamenii nu au vrut altceva decît ce „oferea“ mecanica raţional-obiectivă ,
determinantă în sine (: „Binele în sine era cunoscut şi înfă ptuit“;
„moralitatea obiectivă este naivă “ - spune Hegel: nu este însoţită de
reflexie)20, ei normau astfel un destin moral obiectiv: „înfă ptuiau ceea ce era
raţional în relaţiile lor fă ră să reflecteze“, cum observa Hegel.
În această fază a existenţei, omul nu se situa însuşi în lume şi într-un
raţionament existenţial prin sine, ci era situat în natura lucrurilor, printr-o
raţiune reflexă . Descoperirea de sine („conştiinţa subiectivă “) crează
situaţii noi, dramatice. Daimonul socratic - semn al cunoaşterii de sine -
punea în cauză „raţiunea obiectivă “ (presocratică ) şi, prin aceasta,
condiţia morală proprie şi a propriei cetă ţi. Faptul că cetatea Atenei i-a
intentat lui Socrate un proces necruţă tor, obligîndu-l să bea cucută , cînd
tocmai atingea vîrsta de 70 de ani, sugerează , în cele din urmă , nu atît
teama de un om diferit (reflexiv), ci, mai ales, spaima de schimbare, pe care
„cel mai înţelept om al timpului să u“, cum îl declarase Pithia la Delfi, o
declanşa într-o Atenă aflată în criză morală , politică şi instituţională .
Hegel sublinia clar un asemenea moment radical atenian (şi socratic): „El
(Socrate n.ns.) este un punct de cotitură a spiritului în sine însuşi“ pentru
că „destinul lui nu e numai destinul să u personal, individual romantic, ci
tragedia Atenei“21. Dacă ar fi să ză bovim în sugestia romantică hegeliană ,
am fi îndreptă ţiţi să spunem că Socrate le-a pus atenienilor în faţă oglinda
propriei conştiinţe de sine („Cunoaşte-te pe tine însuţi“), fiecare descoperind
că nu este ceea ce vrea să fie şi, în contextul moral, nici nu putea fi mai
mult. Exempli gratia: „Investigaţia“ pe cont propriu, pentru a gă si un om
mai deştept decît el în toată Atena, mai ales printre cei cu mari demnită ţi
în cetate. N-a gă sit, zice Socrate la proces, deşi deviza sa era: „Ştiu că nu
ştiu nimic“22. Platon avea să ne relateze, în „Apă -rarea lui Socrate“,
principiul moral al individualită ţii, neacceptat de o Atenă încă obiectivă .
Spune Socrate: „Aşadar, ce mi se cuvine pentru că sînt un astfel de om? Ceva
bun, atenieni, dacă trebuie într-adevă r judecat după veşnicie; şi anume un
bine care trebuie să ni se potrivească “23 (s.ns.).
3. „Binele care ni se potriveşte“ şi „omul în parte“ sînt enunţurile do-
minante din premisa raţionamentului moral socratic şi post-socratic, sursa
originară a principiului individuaţiei, regă sit în filosofia şi etica antică dar
şi ale zilelor noastre.
Este important să observă m, însă , că individualismul socratic nu
afirmă o individualitate ireconciliabilă , ci ceea ce am putea numi o socio-
identitate. Omul moral socratic respectă legea, respectă zeii şi simbolurile
cetă ţii, dar în chip raţional; prin auto-interdicţia raţională care îţi „spune“ ce
nu trebuie să faci şi niciodată ce trebuie să faci. (Cum notam mai
devreme: „conştiinţa

16
spune întotdeauna nu“ întocmai cum „daimonul“ îi poruncea lui Socrate ce să
nu facă ; de aici posibila interpretare conform că reia conştiinţa de sine este
cenzura pozitivă a acţiunii morale, a acţiunii umane în general).
Prin reconsiderarea raportului „individ - cetate“ - odată cu afirmarea
con-ştiinţei de sine şi cu resituarea individului în cetate/societate, „în
cunoştinţă de cauză “ - Socrate substituie, conceptual şi funcţional, conştiinţa
obiectivă prin conştiinţa subiectivă (raţional-afectivă ; „sensibilă “).
Odată cu Socrate, relaţia condiţionată „normă morală - libertate
socială “ începe o lungă carieră teoretică şi practică (nemijlocit socio-
comporta-mentală ). Astfel spus, conştiinţa morală („propria conştiinţă “, şi
conştiinţa pu-blică („opinia publică “) se vor regă si într-o continuă
contradicţie în diversele orînduiri şi organiză ri comunitare şi statale, în
circumstanţe formale sau imformale, de înţelegere, acceptare sau adecvare la
reguli şi norme comportamentale omogene, obligatorii sau opţionale.
Condamnarea la moarte a lui Socrate, determinată tocmai de conflictul
dintre „conştiinţa de sine morală “ şi „conştiinţa publică “ (opinia publică ),
înlesneşte identificarea unei/unor surse grave de conflict individ- colectivitate
(„individualitate“ - „masă “), dar şi posibilitatea sau imposibilitatea concilierii
celor doi termeni în discuţie. Rezultatele pot fi fericite sau mortale, după
caz. Cu precizarea că „moartea“ poate fi atît fizică , cît şi morală
/civică .

4. Modernitatea impune, şi în acest raport, condiţii noi, mai acute! Dacă

raţionamentul socratic se baza pe preeminenţa conştiinţei morale (şi a normei
morale) în cetate/societate, statalitatea modernă condiţionează morala şi
moralitatea individuală de opţiunile şi „idealurile“ politico-sociale
„colective“. Conştiinţa morală , esenţial individuală , „interioară “, este
surclasată de permi-sivitatea constrîngă toare a „politicilor“, „programelor“,
„proiectelor“ socio-paternaliste/patrimonialiste/etatiste etc.
Societatea informaţională , postmodernă , pe care tocmai o parcurgem,
nu pare a depolitiza, a reabilita, conştiinţa morală şi-a o aşeza în poziţia
(şi condiţia) prioritară şi nu în relaţie subalternă faţă de conştiinţa
„colectivă “ („putere politică “, „interese de grup“, „raţiuni superioare“,
„raţiunea de stat“ etc.). Experienţa totalitară a confirmat, în sens invers,
mesajul destinului socratic. Acum, nu a fost ucis individul, ci
colectivitatea/societatea („opinia pu-blică “) în condiţiile în care „conştiinţa
morală “ a eşuat în „conştiinţă ideolo-gică “, „de clasă “, „de grup“, „de
castă “ chiar.
Mai puţin grav, dar nu mai puţin dramatic, liberalismul (şi constituţio-
nalismul“) momentului actual reţin relaţia contradictorie dintre „norma mo-
rală “ şi „libertate socială “ enunţată în subcapitolul de faţă . Profesorul
Fried-rich Hayek, autorul cunoscutei lucră ri „Constituţiile libertă ţii“24,
rezumă şi

17
diferenţiază patetic despă rţirea de raţionalism (şi „raţionalizarea“) clasice ale
ideii de libertate, legiferare şi drept. Adept intansigent al legilor pieţei şi
„partizan al unei libertă ţi «care este în acelaşi timp disciplină a libertă ţii
»“25, Fr. Hayek „este împotriva raţionalismului, dirijismului, socialismului,
sociologismului, pozitivismului, marxismului şi freudismului, dar şi
împotriva laxis-mului. Nu crede în epoca luminilor, în dreptul natural, în
contractul social, în raţiune şi în perfectibilitatea naturii umane. Crede în
legile pieţei“26 (s.ns.).

5. Dominanta legilor pieţei în realizarea efectivă a progresului econo-

mic şi social implică în substanţă condiţia şi progresul moral, statutul
moralei şi percepţia morală individuală /colectivă .
Într-un fel care aminteşte de intransigenţele platoniciene, profesorul
Hayek încriminează filosofii „care nu ţin cont de prima dintre realită ţile
sociale, legile pieţei, şi pretind să conducă lumea conform ideologiei lor“27
(sau filosofiei lor, cum credea Platon însuşi). Adversar al unor filosofi, profeţi,
„normativişti“ mai vechi, Fr. Hayek notează : „Ei înţelegeau tot atît de puţin
şi că opiniile morale pe care le condamnau erau în mult mai mică mă sură
cauza decît consecinţa evoluţiei economiei de piaţă . Dar slă biciunea cea mai
mare a acestor vechi profeţi era credinţa că valorile morale, percepute intuitiv,
extrase prin divinaţie din adîncurile sufletului omenesc, ar fi imuabile şi
eterne. Asta i-a împiedicat să vadă că toate normele de conduită serveau o
anumită ordine socială “…28 Pentru ca imediat să afirme „dirijismul“
normatiză rii în raport cu societatea, în care „normele, respectate de unii şi
apoi prin imitaţie de majoritatea, sînt cele care au creat o ordine socială de un
anumit tip“29. Riscul unei asemenea idei libertare ar putea consta în
absolutizarea „grupului“ ce respectă normele (sau anumite norme) şi care, în
anumite împrejură ri/crize, să -şi împună „legea“, iar ceilalţi, prin imitaţie,
să o respecte. Or, cel puţin la nivelul conştiinţei, actul moral este unul
individual, de interioritate, şi nu de imitaţie, chiar dacă un asemenea
fenomen este, în parte, real şi a fă cut istorie.
Înţelegem mai bine concluzia profesorului Hayek (1899-1992) notînd
judecata sa despre tradiţie (componentă , cum ştim, a vieţii morale): „Tradiţia
nu este ceva constant, ci rezultatul unui proces de selecţie dirijată , nu de că
tre raţiune, ci de succes“30. Tradiţia devenită „o problemă “ de succes şi a
celor care obţin succesul, nu mai apare ca o stare morală de interioritate, ci
ca una de exterioritate, urmare a unor aptitudini de excepţie, impuse - prin
imitaţie -celorlalţi („sechestrată şi disimulată “). Tradiţia ca exterioritate - ca
proces selectiv dominat de succes - legitimează liberalismul moral
sistematizat de John Stuart Mill (1806-1873) şi favorizează , doctrinar şi
practic, teoriile utilitariste actuale, inclusiv relaţia (polemică )
„consecinţionism - deonto-logism“.

18
 Fr. Hayek a fost unul dintre cei mai însemnaţi adepţi ai liberalismului
economic, social şi moral, bazat pe principiul libertă ţii. Şi-am adă uga: bazat
pe disciplina moralită ţii succesului. Este un raţionament ce-şi extrage
argumentele din legile pieţei - ale pieţei libere, în care valorile rezultă din uti-
litate şi concurenţialitate, sferă din care, în concepţia liberală , ar face parte
şi valorile morale.

6. În „pieţele libere“, libertatea este organic legată de economic şi

social - de succesul proiectului - iar norma urmează unei astfel de realită ţi
(„succesul social“). Binele, aici, este sinonim cu succesul. În acest fel se
ajunge la o maximă relativizare a binelui şi a mijloacelor prin care se
dobîndeşte. Practic, „binele“ este succesiv „succesului“ şi nu succesul se
originează în bine, cum este logic.
Necesar ar fi să se cunoască şi să se accepte binele moral, ca premisă
a succesului. Un bine corect care să legitimeze un succes corect. Pentru că ,
ne spune Aristotel, „binele este cel spre care aspiră toate“, axiomă al că rei
adevă r nu se regă seşte întocmai în societă ţile „programatice“ moderne.
Deontologis-mul acest lucru vrea să spună .

• Disponibilită ţile morale ale societă ţii

informaţiei
1. Privim societatea informaţiei ca pe o realitate tră ită efectiv -
relaţio-nal şi comunicaţional - şi nu ca pe o virtualitate sau ca pe o
realitate informatică . Acest tip de realitate, al că rei determinant colectiv
este informa-ţia (trans-specifică , transformativă , globală ) pune în unda
existenţială criterii noi de evaluare a comportamentelor
comunicaţionale.
Vom observa, mai întîi, că societatea informaţiei nu neagă lumea
socială (în al că rei amurg ne află m), ci o preia şi o integrează unor circuite
revaloriza-toare. Fiind universală („la nivelul întregii sfere terestre“),
societatea informa-ţiei estompează diferenţele aperceptive şi, prin aceasta,
universalizează / globalizează culturi, tradiţii, specificită ţi.
Vom spune, apoi, că societatea informaţiei nu are (şi nu trebuie să aibă
!) în nucleul să u iradiant elemente/reguli discriminatorii. Informaţia este,
prin natura sa, generalizantă , neutrală . Diferenţierea accesului la informaţie,
instru-mentalizarea sau implicarea informaţiei în acţiuni de presiune şi
diversiune -de „terorism informaţional“ - nu constituie consecinţe ale societă
ţii informa-ţiei, ci, mai degrabă , reziduuri ale mentalită ţii de tip „social“
(ierarhizare, ideologizare, fragmentare). În societatea (şi în era) informaţiei,
relaţiile inter-umane tind să devină şi vor fi, în cele din urmă , nu de
confruntare, ci de comunicare şi comuniune. Ordinea informaţională nu mai
poate fi una piramidală ,

19
ierarhizantă (stă ri/clase/grupuri) ci una globală în sensul unui real
echilibru planetar şi universal-uman.
Informaţia nu crează şi nu trebuie să creeze relaţii de comunicare
subalterne. Lanţul comunicaţional (Emiţă tor - Canal - Mesaj - Receptor) nu
trebuie să fie unidirecţional, ci bi şi multidirecţional.
Facem toate aceste preciză ri de principiu, din care nu lipseşte o
anumită nuanţă utopică , întrucît ră scrucea societală în care ne află m
(„Amurgul lumii sociale, expansiunea lumii informaţionale“)31, relevă o
anumită carenţă de fond a procesului evolutiv. Şi anume: promovarea
libertară a mijloacelor şi intereselor informaţionale, cu beneficii
excepţionale, dar şi administrarea lor după reguli impuse de criteriile şi
normele de putere. În acest fel informaţia poate naşte un monstru moral, un
hibrid socio-informaţional ameninţă tor pentru condiţia umană , un hibrid
aberant societal.
Îmbinarea puterii informaţiei cu puterea „socială “ (eminamente
discrimi-nantă ) poate da naştere unei forţe cu adevă rat pustiitoare, în mari
spaţii regionale/continentale sau la nivelul întregii sfere terestre.
2. Un asemenea hibris, chiar dacă tranzitoriu, indică o insuficienţă
gene-zică a raţionamentului societal actual, raţionament „cauzal“
(„raţionalist-empiric“, „determinist“!), predominant în spaţiul culturilor de tip
european; ar trebui să spunem „tipic europene“. Vom observa, în temă , că
raţionamentul european nu aceptă o realitate societală informaţională care
ar urma să con-ducă la transformarea radicală a structurilor organizaţionale
şi doctrinare în funcţiune, spre o Europă a valorilor necondiţionate,
necenzurate. Pă strînd pro-porţiile, putem asemă na încrîncenatul moment
social actual cu cel consemnat în etapa trecerii la primele forme statale; sau,
mai încoace, cu trecerea de la fă rîmiţarea feudală la constituirea statelor
naţionale (ne amintim, spre exemplu, rezistenţele româneşti la actul „Micii
Uniri“ din 1859).
Rezistenţele determinate de societatea informaţiei sînt cu atît mai persis-
tente cu cît, acum, comportamentele individuale, organizaţionale sau statale
tind nu spre „centralizarea“, „unipolarizarea“ (statul-naţiune), ci spre ceea ce
am putea numi „o descentralizare integrativă “, de tip complementar şi nu
unipolar, cum constată m, cel puţin ca tendinţă , chiar şi în interiorul
structurilor euro-atlantice32.
În aceeaşi arie contradictorie putem situa şi amînă rile conceptuale
relative la definirea societă ţii informaţiei. Cum ară tam şi în alt text,
„societatea informaţiei“ este percepută sectorial: tot ceea ce priveşte
activitatea şi mijloacele informatice!33 Altfel spus: „un sector al activită ţii
micro-economice“. Se exclude explicit faptul că există m nemijlocit
informaţional (predominant info-mental) şi nu predominant social. Informaţia
ca agent universalizant produce

20
un efect de predominanţă , în care vizată şi solicitată este aria mentală în
raport cu aria socială . În fapt, există m informaţional, dar ne organiză m (şi
ne com-portă m) social! Ne organiză m şi există m (încă ) pe baza unor
norme de dife-renţiere (clasiale, culturale, etnice, profesionale, naţionale
etc.), indiferent că ne raportă m la „stat“, la „continent“ sau la „lume“. Astfel
că , în timp ce infor-maţia şi comportamentul informaţional sînt universale,
neutrale - indiscrimi-nante în cauza lor esenţială - organizarea socială
menţine şi alimentează mentalitatea piramidală („discriminantă “), fie că
este vorba de comunită ţi, de state sau continente, fie de întreaga sferă
comunicaţională (terestră /extrate-restră ). Ră zboiul informaţional constituie
o componentă bine delimitată a unui asemenea comportament inadecvat.
Informaţia este instrumentalizată : un mijloc de atac mental la dispoziţia
strategilor ră zboaielor „sociale“ (de înfrîn-gere/de supunere a „inamicului dar
şi a propriilor susţină tori/mandatari, adesea puternic marcaţi de atrocită ţi,
imagini criminale etc.). Ră mîne de referinţă fraza fostului preşedinte
american, George Bush, în momentul instituirii cenzurii militare în ră
zboiul din Golf: „Nu vreau să cîştig ră zboiul pe teren şi să -l pierd la
televiziune!“ Vorbele fostului preşedinte de la Casa Albă indică explicit
mutaţiile pe care informaţia şi impactul informaţional le produc asupra
mentalului (individual/colectiv), de care depind, în ultimă analiză , succesul
sau insuccesul chiar şi pe cîmpul de luptă (indiferent de uriaşele, invincibilele
mijloace tehnice de ră zboi)34.
Hibrisul de care vorbeam menţine, cum observă m, disproporţionalită ţi
care erodează şansele unei societă ţi alternative, mai corecte, de tip informa-
ţional. Erodează , în fond, practica libertă ţii reale în comunicarea
interumană .
3. Corecta înţelegere a lucrurilor solicită cîteva lă muriri de conţinut
referitoare la:
– carcateristicile de esenţă ale informaţiei, ca semnal semnificativ al
evoluţiilor comunicaţionale de fond;
– ce tip de societate este/va fi societatea informaţiei;
– care sînt tră să turile morale definitorii ale omului societă ţii
informaţiei („premisele moralei şi moralită ţii omului post-modern“).

Să fixă m, foarte succint, datele de fond ale temelor enunţate: – Esenţa

informaţiei rezidă în caracteristica sa de dat primordial al fiinţei şi de drept
cetă ţenesc fundamental. Altfel spus: premergă toare în chip genezic, dar şi
accesibilă şi garantată , prin norme morale, juridice şi deontologice la zi. În
acelaşi timp, informaţia, ca realitate diurnă , este un rezultat al dinamicii
evolutive, umane şi societale, un rezultat de real interes public… Informaţia
este un rezultat logic în sfera realită ţii: semnifică fapte, evenimente,
gînduri,

21
întocmai cum se petrec în contextele date. În acest punct al comunică rii infor-
maţia este curată /neutră , condiţionată doar de relevanţa publică a determină
rilor concrete. Cunoscutele tare informaţionale
(distorsiune/manipulare/intoxicare etc.) sînt ulterioare selectă rii, redactă rii şi
comunică rii faptului concret (ştirea). De altfe, Rezoluţia 1003 (1993) a Adună
rii Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică distinge
între informaţie („ştire“) şi opinie. În cazul „ştirii“ se aplică riguros criteriile
adevă rului, în timp ce, în cazul opiniilor se au în vedere criteriile onestită ţii35.
Spunem, astfel, că informaţia adevă rată este curată , neutră , destinată
beneficiului public, în chip general, nediscriminatoriu. Pe cînd onestitatea
opiniilor depinde de probitatea morală a autorilor lor.
– Tipul de societate impus de expansiunea informaţiei, deşi încă
dificil de definit, este supus, deocamdată , unor întrebă ri apă sat etice, aşa
cum proce-dează şi Fabrice Bompard. Societatea informaţiei va fi
democratică , autoritară sau de alt tip? Va fi o societate a informaţiilor
naturale sau a informaţiilor re-prelucrate? Va fi o societate a comunică rii
reale sau a comunică rii simu-late?…36 Întrebă ri de acest fel şi multe altele
vizează o realitate iminentă , că reia nici doctrina şi nici practica de tip
societal nu i-au gă sit soluţia de continuare. Drama se naşte din faptul că , deşi
este o realitate nouă - în plan existen-ţial - societatea informaţiei este
sectorizată artificial şi riscant, fiind conside-rată încă (şi în destule
împrejură ri) ca un „sector de activitate“ (tot ce ţine de informatică ) şi nu ca
o realitate socială nouă , bazată pe valori şi relaţii noi, informaţionale,
societate succesivă celei bazate pe valori sociale, pe fapte şi
comportamente sociale.
4. Întrebarea obligatorie este aceasta: „Societatea informaţiei se mai
poate situa în aceleaşi cauze ca şi aceea construită , doctrinar şi material, pe
un suport pregnant social?
Deşi am vă zut cum se încearcă prelungirea cauzelor sociale şi peste
societatea informaţiei (prin reducţie la „sector informatic“) evoluţiile reale ne
obligă la constată ri radical diferite. Informaţia, prin natura ei transgresivă
şi neutrală , dislocă reperul social, îi estompează puterea generativă ;
socialul, în societatea informaţiei, nu mai poate fi criteriul axiologic hotă
rîtor, iar valorile, relaţiile, faptele, nu mai pot fi ierarhizate pe baza criteriului
social.
Cauza cauzelor acestei schimbă ri se află în esenţa relaţiilor interumane
favorizate de forţa implacabilă a informaţiei: – relaţiile interumane nu mai sînt
„relaţii sociale“, ci „relaţii de comunicare“, iar aria prevalentă de manifestare a
esenţei umane nu se mai sprijină în „social“ ci în „mental“. Comunicarea, ca act
de gîndire şi opţiune relaţională , ca act de restaurare a raţiunii libere, inclusiv
prin recîştigarea echilibrului pierdut al gamei senzoriale (McLuhan), pune în
cauză determinismul social însuşi, cum şi libertatea condiţionată , „cucerită “.

22
 5. Societatea informaţiei, esenţial libertară , denunţă premisa
socia-loidă şi-i atacă reziduurile de arbitrariu şi aroganţă dominatoare
lipsite în fond de oricît de precare fundamente de continuare.
Omul moral al societă ţii informaţiei îşi impune, treptat, criteriile. Para-
doxal, copleşitoarea globalitate impusă de societatea informaţiei se
revendică şi se legitimează de la individualitatea omului informaţional, un
om multidimensional şi nu unidimensional, cum caracteriza H. Marcuse37
omul dominantei socio-materiale, în continuarea lui Hegel, Marx sau Freud.
Argumente sugestive gă sim în cartea „Zece etape ale gîndirii occidentale“ al
că rei unul din subcapitole se intitulează „Natura socială a omului“ 38 Autorii
că rţii scriu tran-şant: „Atît hegelianismul, cît şi marxismul au ca punct de
plecare afirmarea naturii sociale a omului(…). Pentru a fi om este nevoie să
fi recunoscut ca atare, că ci realitatea omenească implică alteritatea. Omul
nu o precede ci decurge din alteritate. La Hegel, intersubiectivitatea este
enunţată ca dimensiunea care face umanitatea“. Nu esenţial altceva spune şi
Marx, argumentat astfel în „Zece etape ale gîndirii occidentale“: „Constatare
valabilă şi în cazul lui Marx: Robinson Crusoe este o ficţiune. Individul
nu există decît în societate, iar aceasta nu este doar o sumă de monade
izolate care ar avea relaţii de producţie şi de schimb. A exista înseamnă a
coexista, a întreţine relaţii puse sub semnul necesită ţii cu ceilalţi“…39
Nu trebuie decît să constată m că atît idealistul Hegel, cît şi
materialistul Marx argumentează în favoarea omului social, al omului cetă
ţii - al cetă -ţeanului, ofertat pe piaţa „destinului existenţial“ de Revoluţia
franceză (1789), iluministă , raţionalistă , secularizantă .
Autorii celor „Zece etape ale gîndirii occidentale“ pun concluzii parcă
definitive la un proces de gîndire europeană ce-şi află sorgintea în gîndirea
aristotelică , de-acum aproape 25 de secole, în acel „zoon politikon“, omul
social, omul vieţii active, cu acces nemijlocit la „binele uman“. Concluziile de
astă zi sînt acestea: „…Nu se poate vorbi despre esenţă umană independent
de existenţa socială , care constituie nucleul individualită ţii. Pînă în forul să
u cel mai intim - gîndire, credinţă , valori - omul este produsul societă ţii,
«fiu al poporului să u», cum îl numeşte Hegel, iar nu conştiinţă suverană de
tip cogito, capabilă să se izoleze de determinismul social (s.ns.)40. Sprijiniţi
în Aristotel care afirma natura morală a omului, atît Hegel, cît şi Marx
vorbesc de omul determinat relaţional şi social, de omul cetă ţean, a că rui
esenţă este dată , în cele din urmă , de „alteritate“ (recunoaşterea de că tre
celă lalt/ceilalţi) şi „inter-subiectivitate“ (Hegel) sau de un „ansamblu de
relaţii sociale“ (Marx)41.
Constată m cum, nemijlocit, raţionamentul european (laic), cu dominanta
sa determinist-dialectică , afirmă omul-social în centrul lucrurilor,
centrum

23
mundi (omul post-renascentist). Şi este firesc să se întîmple astfel, atîta
vreme cît dialectica are nevoie de un reper concret de raportare, în cazul de
faţă relaţiile intersubiective şi socio-subiective considerate definitorii pentru
con-diţia umană .
6. Diferit în chip esenţial de omul social prin relaţiile de comunicare,
omul moral al societă ţii informaţiei pare a avea o singură şansă : -
afirmarea „conştiinţei suverane de tip cogito, capabilă să se izoleze de
determinismul social!“ Relaţiile de comunicare, în starea lor nealterată ,
favorizează o astfel de izolare a conştiinţei de teroarea socio-deterministă .
Şansele postmodernită -ţii europene (şi mondiale) stau în reuşita acestei
tentative de eliberare de sub dictatul determinismului social şi, prin
consecinţă , în manifestarea reală a conştiinţei suverane.
7. Lumea „socială “ este în amurg, cu omul să u (social) cu tot. Un
amurg încrîncenat, am spune, atîta vreme cît societatea informaţiei nu înseam-
nă înlă turarea dictatului determinist, iar informaţia nu este decisivă în
cauza libertă ţii reale, indiscriminante, a omului şi umanită ţii.

24
 CAPITOLUL II-OMUL MORAL -PROFILURI
ELINE

Recursul la extraordinarele rezultate ale gîndirii morale eline nu poate fi

evitat de omul modern. Aceasta, fie atunci cînd se încearcă legitimarea unor
comportamente diferite, adesea mai greu acceptabile („utilitarismul“, „colec-
tivismul“), fie cînd, conştienţi de regresul moral tră it, încercă m o
reîntoarcere la intenţia de aur, pe care o identifică m/intuim în opera marilor
greci: Socrate, Platon, Aristotel, Diogene, Epicur, Pithagora etc. Omul moral
modern îşi înţelege mai bine menirea, aspiraţia şi criza, prin temeiurile morale
eline. Este şi motivul pentru care, în capitolul de faţă , încercă m să schiţă m
(succint/enun-ţiativ) gînduri şi meditaţii despre „Bine“, „Virtute“, „Fericire“,
de-acum aproximativ două milenii şi jumă tate.

• Omul socratic
Despre Socrate s-a spus că a fost creatorul dar şi „actorul“ (tragic) al
propriei sale doctrine morale. La vîrsta de 70 de ani, avea să fie judecat la
Atena şi condamnat la moarte, sub acuzaţia de corupere a tineretului, neres-
pectarea zeilor cetă ţii şi inventarea de zei noi („daimonul“ să u care îi
spunea mereu ce să nu facă ).
Gîndirea socratică îşi ia ca reper şi sursă morală individul/indivi-
dualitatea. Mai precis, puterea individului de a-şi gîndi de sine actul moral, în
urma unui parcurs de iniţiere, de învă ţare. Relaţia de comuniune şi comunicare
morală se realizează numai printr-o adresare „omului în parte“, prin dialog
nemijlocit. Virtuţile - dreptatea, curajul, loialitatea -, se învaţă , spune Socrate.
Ţinta morală a învăţării este justa mă sură în lucruri, în propriile gînduri
şi fapte. „Fiind întrebat în ce constă virtutea unui tînă r (Socrate) ră spunde:
în a nu depă şi mă sura în nimic.“42 Pe această cale tînă rul, omul în general,
urma să afle şi să -şi apropie binele care i se potriveşte.
Actul moral socratic stabileşte o relaţie de consubstanţialitate între justa
mă sură a cunoaşterii de sine şi justa mă sură comportamentală . Oamenii nu
sînt buni şi ră i, pare a spune Socrate, ci înţelepţi şi ignoranţi. Înţeleptul este
bun şi mă surat în tot ce gîndeşte şi în tot ce face, ignorantul este ră u, nesă
buit, nemă surat.

25
 Virtuţile, curajul, dreptatea, adevă rul sînt expresii ale înţelepciunii
-rezultate ale învă ţă turii, ale resuscită rii propriilor resurse morale. Pentru
că virtuţile sînt în noi, sînt înnă scute; se află în noi într-o stare latentă ,
iar învă ţă tura le regă seşte şi le pune într-o stare existenţială , activă .
„Cum ră ul provine, după el, numai din ignoranţă , primul pas pentru a
ajunge la bine e un proces de cunoaştere, de înlă turare a erorii şi de dobîndire
a unor noţiuni juste. Metoda tradiţională a expunerii lasă loc la nenumă rate
imprecizii, de fapt, adevă rul există în om, dar latent şi confuz, deci prin
întrebă ri metodice trebuie trezită în om facultatea de a raţiona, de a da la
iveală adevă rul cu care e însă rcinat“43.
Prin dialog („întrebă ri metodice“), Socrate nu disloca individualitatea.
Scopul era al cunoaşterii de sine, prin activarea şi valorizarea latenţelor
morale, în vedera redescoperirii de sine, conform propoziţiilor delfice:
„Cunoaşte-te pe tine însuţi“ şi „Nimic prea mult“. Înţelepciunea şi mă sura
împlineau, la Socrate, canonul apollinic al luminii şi echilibrului.
În substanţa-i determinant activă , etosul socratic se bazează pe cauza
individuală : a învă ţa tu însuţi cum este bine să tră ieşti, cum să
deosebeşti binele de ră u, adevă rul de neadevă r, dreptatea de nedreptate.
Un ethos al responsabilită ţii morale personale/individuale; un ethos
antropocentric.
Era aproape fatal ca raţionamentul socratic să fie sesizat în expresia
unei prea mari libertă ţi („eretice“), de vreme ce „se abă tea“ flagrant de la
normele şi uzanţele cetă ţii şi de la respectul zeilor legitimaţi de tradiţie.
„Socrate calcă legea stricîndu-i pe tineri şi necrezînd în zeii în care crede
cetatea, ci în divinită ţi noi“44, susţineau acuzatorii să i în procesul amintit, din
anul 399 î.H.
Apă rarea lui Socrate, relatată de Platon, discipolul să u, este lă
muritoare în privinţa atitudinii „scandaloase“ a acuzatului. Socrate respectă
Zeul, dar nu poate face acelaşi lucru în cazul „puzderiei de zei“
antropomorfizaţi, ispitiţi de prea multe „plă ceri omeneşti“, cum corect
observă exegeţii platonicieni. Socrate respectă zeii cetă ţii şi crede în zei;
nu va spune niciodată că „pe Zeu nu-l interesează ce este drept şi ce este
nedrept“, cum afirma ateul Anaxagoras din Clazomene, poreclit „Raţiune“,
pentru că „a pus raţiunea peste materie“ 45. Dar aşa cum Anaxagoras -
reprezentant de seamă al şcolii milesiene, fizicaliste, dialectice - încerca
să „disciplineze“ raţional materia şi lucrurile, Socrate promova argumentele
şi îndoielile raţiunii etice, prin relaţia intelectivă a omului cu sine însuşi şi cu
ceilalţi. Raţiunea, înţelepciunea îţi pot legitima temeinicia faptelor.
Morala socratică este în firea omului şi despre firea omului. Temele
eticii socratice sînt întru totul accesibile fiecă ruia:
– să nu depă şeşti mă sura în nimic;

26
 – să cauţi numai binele care ţi se potriveşte şi care nu este vă tă mă
tor pentru alţii;
– să fii de bună credinţă faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi („Nu eşti
de bună credinţă Meletos, iar acum - nici faţă de tine însuţi, pare-mi-se“ 46,
îi spune Socrate acuzatorului să u).
Dialogul socratic este, de asemenea, simplu şi clar, un dialog cu „omul în
parte“. Pentru a fi corect înţeles, Socrate spunea că cercetează : „Ce bine şi
ce ră u ţi s-a-ntîmplat acasă “47, iar discuţiile se purtau în pră vă lii, în piaţă ,
cu oamenii de toată mîna, de la cei mai onorabili, la meşteşugari şi hetaire…
Prin dialogul cu omul în parte, Socrate susţinea că moşeşte adevă rul şi-l
ajută să se nască , întocmai cum moaşele ajută copilul să vină pe lume.
(Mama sa a fost moaşă ).
Metoda socratică a ajuns pînă la noi sub denumirea de maieutică
(„maieutike“ - meseria de a moşi). Prin metoda sa, Socrate credea că poate
activa în om virtutea, adevă rul, dreptatea, valori înnă scute (proprii fiinţei
umane) şi care, neexersate, ră mîn într-o stare latentă .
Metoda socratică („maieutică “) a impus un „instrumentar operaţional“
de excepţională rigoare investigativă : cuvintele. Proprietatea termenilor,
înţe-lesurilor precise, fă ră echivoc, fineţea şi accesibilitatea nuanţei şi
argumentelor dislocau inerţii, eliberau spirite, biciuiau moravuri. „Adesea,
din cauza argumentă rii lui vehemente, oamenii se aruncau asupra lui cu
pumnii sau îl tră geau de pă r; (…) de cele mai multe ori era luat în rîs, dar
îndura cu ră bdare această purtare proastă “, relatează Diogenes
Laertios48.
Arta utiliză rii cuvintelor, esenţială pentru filosofia morală socratică ,
ne transmite cel puţin două învă ţă turi valabile şi azi:
a) puterea de înrîurire a cuvintelor corect utilizate, menite unei corecte
învă ţă ri a virtuţilor;
b) relativizarea conceptelor, a termenilor şi expresiilor tabú, pentru a
obţine o mai mare putere de impact şi o mai pregnantă individualizare (după
firea fiecă ruia) a condiţiei morale a „omului în parte“. „Cuvintele vor fi unica
resursă a celui ce declară că nu ştie nimic. Limbajul funcţionează ca un
implacabil „revelator“, spune Herbert Grenier. Şi adaugă : „Socrate acordă
tot respectul să u şi deplina sa încredere termenilor limbii comune. A fi împă
cat cu tine însuţi înseamnă (a fi împă cat cu ei) şi a nu trişa în privinţa sensului
lor“49. Pentru a propune această concluzie preliminară : „Să nu avem, poate,
deplina înţelegere a justiţiei, dar, în acelaşi timp, să putem, cu sprijinul
oferit de discurs, să identifică m nedreptatea, iată condiţia noastră , iar
aceasta este (…) dilema socratică a moralită ţii“ 50 (o condiţie perfect
aplicabilă şi ziaristului ca exponent al publicului).

27
 Socrate cutezase să impună , argumentat, prin cuvinte simple, uşor de
înţeles, explicarea raţională , umană , a realită ţilor fizice şi mentale, prin
corecta utilizare a resurselor morale aflate în cuvinte şi punerea în relaţie a
acestora cu virtuţile înnă scute ale omului.
Încrederea lui Socrate în energia morală a cuvintelor era deplină . Este
suficient să vorbeşti despre bine sau bine despre cineva pentru a înlesni
apariţia/naşterea binelui şi adevă rului. Diogenes Laertios nota: „Cînd i se
spuse că cineva îl vorbeşte de ră u, el îi ră spunse: Într-adevă r, fiindcă
n-a învă ţat niciodată să vorbească de bine“51.
A vorbi bine (corect) şi despre bine este calea spre Bine a omului so-
cratic, omul dispus să moşească adevă rul chiar cu riscul vieţii.

• Omul platonician
Înţelegerea cît mai exactă a omului moral platonician este înlesnită de o
interpretare pe care marele filosof o dă lumii în care tră im. Mai precis - în
relaţia pe care Platon o stabileşte între Ideea Eternă („transcendent“) şi lumea
reală („imanent“). Esenţa filosofiei platoniciene rezidă în primordialitatea
Ideii, care este imuabilă , eternă , „identică cu sine şi unică şi multiplă “52.
Tot ce există şi ne este accesibil, lumea (noastră ) în totalitatea ei, constituie o
copie a Ideii Eterne, dar o copie mai palidă , mai proastă . Lucrurile, ca şi
faptele omeneşti, există în mă sura în care participă la ideile primordiale,
eterne. „…Lucrurile din lumea noastră sensibilă poartă denumiri omonime
cu aceste idei („unice şi multiple“ s.ns.), din cauză că participă la ele;
înţeleg prin aceasta că lucrurile drepte participă la ideea de drept, iar
lucrurile frumoase participă la ideea de frumos. Fiecare idee este eternă ,
este o noţiune şi, mai mult, este neschimbă toare“53.
Altfel spus, ne organiză m destinul terestru într-o lume disimulată ,
copie a lumii inaccesibile, a Ideii Eterne. Ceea ce noi înşine tră im efectiv este
o lume a umbrelor Ideii.
Un spectacol fantomatic, „Mitul peşterii“, descris sugestiv în „Repu-
blica“, aceasta vrea să spună . Pe peretele de fundal al peşterii - opus intră
rii prin care pă trundea o lumină subţire, perete la care privesc mai mulţi
indivizi legaţi, din copilă rie, în lanţuri, cu spatele la sursa de lumină - nu se
vă d decît umbrele celor de-afară , aflaţi într-un continuu du-te-vino. Umbrele
proiectate pe fundal „un mic perete aşa cum este paravanul scamatorilor“,
scrie Platon, sînt, pentru cei ce nu au vă zut altceva toată viaţa, realitatea
însăşi. Şi Platon precizează : „Asemenea oameni nu ar putea lua drept adevă
r decît umbrele lucrurilor“54.

28
 Omul platonician are acces la umbrele („formele“) ideilor primordiale.
Situat astfel, omul platonician apare el însuşi ca o fantomă printre concepte
imuabile. Aceasta, dacă Platon s-ar situa mereu într-o condiţie absolută .
Or, sistemul să u raţional nu exclude condiţia terestră a omului şi a lumii
reale. Nu exclude faptele omeneşti, chiar dacă întreaga sa „fenomenologie
existenţială “ se reazimă pe o realitate imitativă , în care lucrurile doar
participă la ideile eterne. „Etica platoniciană - apreciază profesorul Ion
Banu - nu e exclusiv o speculaţie a Binelui Absolut, după cum estetica lui e
departe de a viza doar Frumosul transcendent. Avem aici nu numai
«metafizică », dar şi «fizică », avem meditaţii pline de patos despre omul
viu şi gră dina casei sale, despre devotamentul prietenului, abnegaţia fiului,
graţia adolescentului, poezia cromatică a unui amurg55. Profesorul Banu
sugerează , în fond, diferenţa pe care Platon o face între „raţiune“ şi „sufletul
reflexiv“, acesta din urmă fiind propriu omului, pe cînd raţiunea este
proprie divinită ţii.
Amintim, în context, cele două principii ale raţionamentului platonician:
divinitatea (care cuprinde raţiunea şi cauza) şi materia (stare informă , a că
rei cauză stă în necesitate: cauza in forma). Prin acceptarea destinului
formal, în raport cu lumea esenţelor, a ideilor eterne, omul îşi redescoperă ,
practic, vocaţia creativă arhetipală . Lucrurile („formele“) prin care se
exprimă , din necesitate, participă la Ideea Eternă („unică şi multiplă “),
omul fiind astfel pă rtaş la raţiunea şi cauza „providenţei divine“ (expresie
folosită pentru prima dată de Platon, notează Diogenes Laertios).
Opinii oarecum similare există şi cu privire la cadrul instituţional de
formare a omului moral platonician. Reamintim mai întîi observaţia hegeliană
după care natura morală a omului platonician nu poate fi înţeleasă şi nu
poate exista „decît în cadrul organismului statului“56. Dar tot Hegel
constată că statul ideal/perfect platonician, aşa cum este descris în
„Republica“, este unul himeric, pentru „oameni minunaţi“. La rîndu-i,
Constantin Noica, inter-pretează statul platonician într-o perspectivă a
pedagogiei ideale, în care omul şi nu statul constituie miza întregului
raţionament filosofico-moral. „Platon nu-şi propune în el (în „dialogul“ din
Republica n.ns.) să ofere un tip ideal de stat, ci un tip ideal de om“ 57. În
această idee, Constantin Noica ar prefera ca, în urma unei hotă rîri a unui
congres platonician, marii specialişti să nu mai traducă titlul dialogului prin
«Republica», ci printr-un titlu ca «Republica interioară »“. În acest fel, opera
în discuţie nu s-ar mai citi ca o lucrare politică , ci ca un studiu care a încercat
să „împletească realul cu Ideea“. În „Republica“ nu sînt descrise cinci tipuri
de regimuri politice: „Departe de a culmina în descrierea statului, dialogul
culminează cu descrierea a cinci tipuri de oameni: omul suveranită ţii
morale şi de cunoaştere (numit aici omul regal sau

29
aristocratic), omul timocratic, cel oligarhic, omul democratic şi cel tiranic“58.
Aceste cinci întruchipă ri umane, crede Constantin Noica, „par a da un tablou
complet al omului ca fiinţă umană şi socială “ şi care „se trezesc în om,
îşi caută afirmarea dominantă , se ciocnesc între ele şi dau ră zboiul civil
din sufletul orică rui ins ieşit din anonimat“59.
Aşadar, „Republica“, deşi descrie statul perfect, în care nu pot tră i decît
„oameni minunaţi“, stat şi oameni himerici în fond, constituie, totuşi, termenul
de referinţă atît pentru Hegel, cît şi pentru Noica, în argumentarea oportunită
ţii unui cadru „instituţionalizat“, în care să se formeze (moral) omul real.
Exegenzele platoniciene constată , de altfel, că Platon însuşi vorbeşte de
„statul perfect“, dar şi de statul bazat pe legi şi chiar de statul unor
„proiecte“ concrete.
Statul platonician, accesibil, pă strează o caracteristică mai aparte:
eticul este un element substanţial al statului (Hegel). Astfel că numai cel ce
este cetă ţean în depline drepturi este „în esenţă moral“ 60, pentru că „omul
drept nu există decît ca membru moral al statului“61. De aici: categoriile
morale există şi în individ („înnă scute“), dar şi în stat. În relaţia individ-
stat, Platon afirmă preeminenţa statului. Este îngă duită un anumit tip de
educaţie: „educaţia individuală pentru stat“62, prin religie, artă şi ştiinţă ;
individului nu-i este îngă duit „să -şi aleagă o categorie socială (…)
conducă torii îi repartizează fiecă ruia o anumită ocupaţie, ţinînd seama de
talentele, predispoziţiile şi educaţia acestuia“63. Principiul libertă ţii
subiective („conştiinţa subiectivă “) nu este îngă duit în statul platonician şi
nici omului platonician.
Platon distribuie şi virtuţile în funcţie de categoriile sociale admise în stat
(trei categorii):
– filosofii şi oamenii de stat - dobîndesc ştiinţa şi înţelepciunea („care au
în vedere întregul“);
– vitejii - care impun cele ce sînt „drepte şi legitime“ şi care definesc
vitejia;
– meşteşugarii şi agricultorii - îşi pot apropia cumpă tarea.
Să mai notă m că Platon refuză , în statul să u, instituţia proprietă ţii
şi „viaţa de familie“, copiilor ră mînînd să li se asigure o „educaţie comună
“, în cadrul statului. Femeile, la rîndul lor, vor urma un destin statal, egal cu
al bă rbaţilor (Hegel spune: „aproape egal“). Femeile participă inclusiv la
ră z-boaie, este drept, spune Platon, „în ariergardă , nu ca rezerve, ci pentru
a-l speria pe duşman prin mulţimea lor“64.
Omul moral platonician desfide individualitatea, subiectivitatea („con-
ştiinţa subiectivă “), în favoarea obiectivă rii comunitare, întemeiate pe
preemi-nenţa statului şi integrarea morală a individului în stat.

30
 În fascinaţia Ideii Eterne, Platon era avizat, totuşi, de dificultatea de a
exista a statului să u perfect. Însuşi notează că un asemenea stat nu există .
Ceea ce-l face pe Constantin Noica să diferenţieze proiectul filosofic de
realitatea instituţională , politică . Redactarea „Legilor“, la o vîrstă
venerabilă , cînd şi experienţa siracuzană şi-a stabilit mai clar înţelesurile,
ipostaza triadică a statului: „a) statul perfect; b) statul bazat pe lege; c) un stat
„rezolutiv“, al unor obiective „societale“, favorizează o viziune plauzibilă
asupra omului moral platonician şi a relaţiei individ-stat, mult ameliorate
existenţial. Platon face, acum, distincţia necesară între perfecţiunea
(ideală ) şi nă zuinţele omeneşti: „Iată perfecţia ideală că tre care va nă zui
omul. Însă ea este mai mult partea zeilor decît a omului, totuşi trebuie să
proporţionaliză m normele noastre cu slă biciunea omenească , fiindcă
avem a face cu oameni, nu cu zei. Plă cerile, durerile, dorinţele sînt din fire
sentimente omeneşti. Ele sînt resorturile ce ţin suspendată orice fiinţă
muritoare. Împrejurul lor se rotesc mişcă rile mai însemnate ale vieţii“65.
Proporţionalizarea normelor cu slă biciunea omenească apare ca ideea
că lă uzitoare a omului moral platonician, apropiat, astfel, de justa mă sură
socratică şi, vom vedea, de moderaţia aristotelică .

• Omul aristotelic
Aristotel din Stagira discipol al lui Platon încearcă o proporţionalizare
în fapt a normelor şi uzanţelor morale. Esenţa comportamentului moral aris-
totelic se află în moderaţie („nici insuficienţă , nici exces“).
Diferenţierea de gîndirea platoniciană se deduce din fermitatea premisei:
Aristotel reconsideră idealismul transcendent în favoarea unei existenţe
morale nemijlocite („imanente“).
Omul moral aristotelic este situat în aria intenţiopnală a Binelui, gîn-
durile şi faptele sale vizează , prin natua lor, „un anume bine“ 66. Binele rezultă
din tendinţa a toate spre un „anume bine“; şi aceasta pentru că „binele este
cel spre care aspiră toate“. Textul aristotelian de referinţă la care ne-am mai
referit este acesta: „Orice artă şi orice investigaţie, ca şi orice acţiune şi orice
decizie, par să tindă spre un anume bine; de aceea, pe bună dreptate, s-a
afirmat că binele este cel spre care aspiră toate“67.
Mimesisul platonician apare la Aristotel ca act intenţional nemijlocit,
accesibil omului contemplativ („filosoful“), ca şi omului activ (omul obişnuit).
Sugestiv, Aristotel vorbeşte în chiar prima carte a „Eticii Nicomahice“ de
„Binele suprem“ şi „Binele uman“. Ambele categorii de bine sînt accesibile
omului, cu deosebirea că „Binele suprem“ poate fi la îndemîna celor cu
acces

31
la viaţa contemplativă , a celor cu disponibilită ţi intelective superioare, pe
cînd „Binele uman“ revine oamenilor vieţii active, mai puţin disponibili
pentru viaţa intelectuală . Omul contemplativ poate atinge Binele suprem
prin capacitatea de a realiza unitatea originară dintre divinitate şi intelect,
facultate supremă a umanului.
Binele uman rezultă din vocaţia socială a omului. Pentru că omul în
raţio-namentul aristotelic este, prin natura sa, o fiinţă socială . Tentativa
continuă a omului este de a se realiza în ambele planuri ale Binelui: suprem
şi uman. Se vorbeşte chiar de aspiraţia la „o viaţă mixtă “68 a omului
aristotelic - în plan divin şi în plan uman.
Dacă „Binele suprem“ se poate dobîndi prin contemplaţie (prin calită ţi
intelective excepţionale), „Binele uman“ poate fi obţinut prin intermediul unei
ştiinţe „cu cea mai mare autoritate şi cu cea mai înaltă organizare, iar
aceasta se arată a fi politica“69. Politica apare, la Aristotel, ca o adevă rată
ştiinţă canonică , în sensul că „ea stabileşte prin legi ce trebuie fă cut şi ce
trebuie interzis“. Concluzia preliminară : „Scopul ei (al politicii) le îmbră
ţişează atît de cuprinză tor pe cele ale celorlalte ştiinţe, încît acesta poate fi
considerat binele uman prin excelenţă “70.
Binele uman rezultă din acţiune, din acţiunea socială , ca exteriorizare/
concretizare a naturii sociale a omului, aşa cum este considerat de Aristotel.

În stilu-i concis, relatativ, mai aproape de cel ziaristic decît de cel filo-
sofic, Diogenes Laertios sintetizează astfel gîndirea etică aristoteliană :
„Aristotel povestea că în etică , singurul scop este exercitarea virtuţii
într-o viaţă desă vîrşită şi spunea că fericirea este o reuniune din trei
feluri de bunuri: bunurile sufleteşti, pe care le consideră ca primele în
rang, în rîndul al doilea vin bunurile corporale, ca să nă tatea şi
vigoarea, frumuseţea şi celelalte, şi-n al treilea rînd bunurile exterioare,
ca bogă ţia, neamul bun, faima şi cele asemă nă toare. Socotea că
numai virtutea nu-i de-ajuns ca să producă fericirea, ci că sînt
necesare pe deasupra şi bunurile corporale şi cele exterioare, că ci
înţeleptul ar fi nenorocit dacă ar tră i în dureri, să ră cie şi alte
asemenea împrejură ri. Viciul, însă e suficient ca să producă
nefericirea, oricît de multe bunuri exterioare şi corporale i s-ar adă
uga“71...

Tripticul aristotelic stabileşte prioritatea bunurilor sufleteşti, singurele

care validează relaţia de complementaritate pozitivă cu cele de rangul doi
(corporale) şi trei (exterioare). Virtutea este condiţionată de calitatea bunurilor
sufleteşti; absenţa acestora face inutilă prezenţa celorlalte (corporale şi

32
exterioare). Dramatic este că omul moral aristotelian nu poate beneficia de
înrîurirea virtuţii chiar dacă bunurile sufleteşti există , dar lipsesc cele
corporale şi exterioare, sau numai cele corporale sau numai cele exterioare.
Bunurile sufleteşti nu pot favoriza virtutea, atîta vreme cît nu sînt ambientate
de cele corporale şi exterioare. Astfel, secundarul decide în manifestarea
naturii etice a omului; prin aceasta, Aristotel conferă o şansă auto-formă
rii etice a „omului în parte“, cum spunea Socrate.
Constatarea poate fi generalizată la cazul întregii filosofii etice aristo-
teliene. Într-adevă r, marele stagirit, redescoperind natura socială a omului,
a însoţit-o de un demers etic în cauză . Aristotel propune omului un demers
etic realist, raţional, accesibil - rezultat din armonia bunurilor sufleteşti cu
cele corporale şi cu cele exterioare. „Matricea“ etică a învă ţatului din Stagira
apare, în cele din urmă , ca o cuantificare armonică a unor calită ţi umane
reale, perfect plauzibile. Relismul etic aristotelian deschide
raţionamentul cauzal determinist şi libertar - al conştiinţei libere
renascentiste şi moderne.

• Epicureanul
Într-un sens nu tocmai uşor de acceptat de contemporani şi nu numai,
epicurienii afirmau că „natura adîncă a omului este plă cerea“. Înţeleasă ca
exhibare senzualistă , vicioasă şi viciantă , „plă cerea“ epicureană a
constituit o continuă temă polemică , soldată cu prigonirea maestrului şi a
discipolilor să i. Epicur, întemeietor de şcoală la Lesbos, a trebuit să fugă
din insulă , în urma unor acuzaţii grave (necredinţă în zei, coruperea
discipolilor), iar în Atena a avut voie să intre într-un tîrziu.
Epicur considera plă cerea ca un bun înnă scut, primul bun înnă scut, şi
un astfel de bun nu trebuie reprimat, contracarat. Corecta înţelegere a plă cerii
ca bun înnă scut relevă raţiunile etice epicureene.
În „Scrisoarea că tre Menoikeus“, învă ţatul prigonit şi neînţeles
defineşte plă cerea ca primul dintre bunurile înnă scute; dar nu despre orice
plă cere poate fi vorba. Epicur îndeamnă la alegerea acelor plă ceri din care
să nu decurgă „o neplă cere şi mai mare“. Epicur solicită capacitatea
raţional-selectivă a individului, capacitate care să armonizeze plă cerea
simţurilor cu echilibrul şi justa mă sură comportamentală (apropiată de
cea socratică ).
La Epicur diferenţa de raţionament etic faţă de precursori rezultă din
rolul precumpă nitor pe care el îl acordă simţurilor („vieţii senzuale“), în
premisa modelă rii comportamentale. De fapt, artei de a ne simţi bine. Hubert
Grenier explică exact acest lucru: „nu ne cerea să ne lipsim de tot, ci să
profită m cît mai mult de ceea ce avem. Mulţumirea pe care o realizează
Epicur

33
nu este nici un minim, nici un maxim, ci este exact un optim, adică o relaţie
între un minim, un minim de elemente, de alimente, şi un maxim, un maxim
de delectare ce trebuie obţinut. Să petreci cu puţin. Nu în aceasta constă
oare marea artă ? Corpul, prin nevoile sale modeste, permite acest lucru, iar
sufletul îl şi realizează “ (s.ns.). Şi într-un stil curat epicurean, profesorul
Grenier consideră că ar fi bine dacă am învă ţa „secretele acestei arte“
în vremea noastră cînd, cum spune Max Scheler, „oameni din ce în ce mai
trişti sînt înconjuraţi de lucruri din ce în ce mai agreabile“73.
Raţionalismul senzualist al lui Epicur este mai actual chiar decît sîntem
dispuşi să acceptă m.

• Cinicul
Întemeietorul şcolii cinice este considerat Antistene, nă scut dintr-un
atenian şi o tracă , adept fervent al lui Socrate. „Locuia la Pireu şi fă cea în
fiecare zi 40 de stadii (7-8 km) pe jos pînă la Atena ca să -l audă pe Socrate,
de la care a învă ţat perseverenţa şi, însuşindu-şi lipsa de patimi a acestuia,
fondă felul de comportare al şcolii cinice în viaţă “74. Cinicii sînt recunoscuţi
pentru dispreţul declarat faţă de bogă ţie, petreceri ce „moleşesc sufletul“, ca
şi pentru felul de multe ori ostentativ în care îşi afişau să ră cia, lipsa de
mijloace, a hranei şi veşmintelor etc.
Cel mai cunoscut între cinici este, desigur, Diogene din Sinope, cel care
opunea „soartei nenorocite curajul, legii natura şi patimii raţiunea“75.
Curajul, natura şi raţiunea sînt conceptele majore utilizate de Diogene în
raţionamentul să u necruţă tor contra acţiunilor şi pasiunilor pe care soarta şi
puternicii zilei le opun destinului liber al omului.
Pentru a depă şi legea (pozitivă /subiectivă ) şi patimile ce întunecă
acţiunile, Diogene afirma preeminenţa dreptului natural şi a statului universal.
„Adevă rata orînduire de stat, spunea el, este aceea care cuprinde tot
universul“76.
Cinicii erau adepţii individualită ţii (credeau numai în „binele indivi-
dual“) şi ai libertă ţii individuale (atît interioare, cît şi exterioare, în cetate).
Celebra întîmplare, cu Alexandru cel Mare care venise în faţa lui Diogene,
cînd filosoful tocmai se încă lzea la soare, poate fi socotită o adevă rată
parabolă a libertă ţii: Împă ratul îi spuse: „Cere-mi orice favoare vrei“, la
care Diogene ră spunse: „Nu-mi lua lumina soarelui“77.
Libertatea se află întotdeauna dincolo de soartă , de lege sau patimă ,
dincolo de decizia voinţei subiective, mă rginite, arbitrare. Diogene îşi „po-
trivea purtarea întocmai cu adevă rul, ră sturnînd valorile, acordînd
dreptului

34
natural o autoritate mai mare decît legii, şi afirmînd că felul lui de viaţă are
acelaşi caracter ca viaţa lui Heracles, că ci punea libertatea mai presus de
orice“78 (s.ns.). Diogene sfida cu ostentaţie realitatea.
Cinicul este omul libertă ţii sfidă toare, abstrasă din arbitrariu şi
derizoriu: un om al libertă ţii prin raţiune şi curaj.

• Scepticul
Reprezentantul cel mai de seamă al „şcolii sceptice“ este Pyrrhon din
Elis. Scepticii nu credeau nici în puterea raţiunii şi nici în simţuri. Diogenes
Laertios îl prezintă astfel pe Pyrrhon: „El spunea că nu există nici
frumosul nici urîtul, nici dreptatea nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate
lucrurile susţinea că nu există nimic cu adevă rat şi că oamenii să vîrşesc
fapte în conformitate cu obiceiul şi cu convenţia, că ci orice lucru nu-i mai
mult într-un fel decît în altul.“
Scepticii distrugeau sau ignorau dogmele, „dar ei nu enunţau nici una“79.
Negau ab initio aptitudinile inteligibile şi sensibile ale omului, concomitent cu
un apriorism al lucrurilor (care au fost demonstrate sau care nu pot fi demon-
strate).
Recuzarea acţiunii şi a simţurilor din menirea lor cognitivă este semnul
distinctiv al unui sceptic.
Un intere, în plus, pentru gîndirea zilelor noastre, este menţinut de pa-
ralela ce se poate face între bă tă lia (pentru raţiune) de acum aproape 24 de
secole şi polemicile recente între „raţionalişti“ şi „relativişti“ („decepţionaţii
de scientism“), pentru configurarea paradigmei existenţiale a mileniului
urmă tor („post-modern“). Scepticii zilelor noastre sînt relativiştii.

35
 „Omul este mă sura tuturor lucrurilor, a celor ce sînt precum că
sînt şi a celor ce nu sînt precum că nu sînt“.

(PROTAGORAS)

„Dintre atîtea idei, după ce au fost respinse toate celelalte, singură

aceasta a ră mas, că trebuie să ne pă zim să nu nedreptă ţim mai
degrabă decît să fim noi nedreptă ţiţi“.
(SOCRATE - replică în dialogul Gorgias de Platon)

„Care este atunci comportarea plă cută Zeului şi de care el se

înconjoară ? Nu există decît una singură şi un vechi proverb o
exprimă foarte bine: asemă nă torul, dacă pă strează mă sura, va fi
prieten asemă -nă torului, în vreme ce fiinţele fă ră mă sură nu sînt
prietene nici între ele, nici cu acelea care au mă sură . Or, pentru noi,
divinitatea trebuie să fie mă sura tuturor lucrurilor la gradul suprem
şi mult mai mult decît - aşa cum se pretinde - ar fi omul“.
(PLATON)

36
 CAPITOLUL III-MAREA TRANZIŢIE: de la
„obsesia dihotomică “ la „unitatea
originară “
• Persistenţa dualităţii:„Binele suprem“ şi „Binele
uman“
1. Gîndirea elină admite, numai în mod excepţional, posibilitatea unei
realită ţi umane unitare - a unită ţii originare - aşa cum o fixase
(„conceptual“) Aristotel. Unitatea originară putea fi realizată exclusiv de
indivizii cu acces la viaţa contempativă , singura în mă sură să realizeze
unirea organică dintre intelect şi divinitate: dintre „Binele suprem“ şi
„Binele uman“; dintre „viaţa activă “ şi „viaţa contemplativă “; dintre divin
şi uman. Aristotel propune un „silogism“ discriminant, prin stabilirea
diferenţei de acces între omul activ şi omul contemplativ.
Platon, am vă zut, situează individul în aria de imitaţie a Ideii Eterne
(„şi unică şi multiplă “); toate „formele“, creaţiile noastre urmează
modelele preexistente, validate prin graţia Ideii, cum ne spune Hegel.
Mimesis-ul platonician se originează în rememorare, în imaginile pe care
sufletul le-a reţinut din că lă toria primordială în spaţiul Ideii Eterne; al
Providenţei Divine. Omul platonician tră ieşte, astfel, într-o condiţie scindată
: între primordial şi real, între mimesis şi nostalgia originară . Misiunea ce şi-
o asumă este în cauza imaginilor primordiale; pe care le imită şi le propune
existenţei sublunare, prin activarea continuă a amintirii. Într-un ultim
postulat, pentru Platon „Dumnezeu“ este Binele, iar „scopul de atins este
identificarea cu Divi-nitatea“.
Aristotel, discipol al marelui înţelept din Crotona, depă şeşte condiţia
imitativ-formatoare a omului platonician. Omul aristotelic poate atinge „un
anume bine“, ba chiar şi „Binele suprem“ în chip nemijlocit. Individul cu o
educaţie şi aptitudini reflexive poate realiza unirea intelectului cu divinitatea,
pe calea vieţii contemplative. „Binele suprem“ aristotelic constituie un atribut

37
privilegiat al unui anumit tip uman (omul reflexiv; filosoful). În diferenţă ,
omul vieţii active, poate atinge „Binele uman“ prin acţiune directă , nemijlo-
cită , ca „om social“, că lă uzit de ştiinţa politicii, „ştiinţa cu cea mai mare
autoritate şi cu cea mai înaltă organizare“.
Între „Binele suprem“ şi „Binele uman“, tînjijnd continuu la o „viaţă
mixtă “ (la „unitatea originară “), omul aristotelic suportă şi el condiţia
diho-tomică („scindată “) ca pe o predestinare.
2. Raţionamentele morale puternic particularizatoare propuse de
epicureeni, cinici sau sceptici nu altceva vor să spună .
Epicur vorbea de „plă cere“ ca primă condiţie, înnă scută , a fiinţei
umane, Diogene sfida întocmirile temporale în numele libertă ţii, Pyrrhon
scepticul cerea „abţinerea judecă ţii“ din moment ce „orice demonstraţie e
alcă tuită fie din lucruri care au fost demonstrate, fie care nu pot fi
demonstrate“.
În toate aceste doctrine, omul este situat într-o poziţie (condiţie) cel puţin
ambiguă , în disjuncţia elementelor unitare.
Viziunea dihotomică - regă sită în marile doctrine, construită în cei
200 de ani de uimitoare gîndire elină (de la Socrate la Epicur) - îşi pune
pecetea contradictorialită ţii pe tot ce s-a gîndit, în acel spaţiu matricial, pînă
în pragul mileniului I. Este o continuă dramă de situare a omului în lume:
faţă de sine şi faţă de ceilalţi; faţă de principiul divin şi de principiul natural
al lucrurilor; faţă de real şi de nonreal; faţă de individualitate şi
universalitate… Omul scindat (marcat dihotonic!) trecea pragul mileniului I
cu presimţirea unui miracol -real şi conceptual - primenitor: miracolul
christic. Al omului pă mîntesc şi ceresc în acelaşi trup şi în aceeaşi Fiinţă .
Pragul mileniului I apare, prin această minune unificatoare a intelectului cu
divinitatea, ca suport temporal şi etern al concluziei întregii filosofii eline
despre om şi umanitate. Unitatea originară s-a realizat concret ca început şi
sfîrşit al unei că i raţionale şi sufleteşti la care filosofia elină a aspirat şi
prin care şi-a gă sit desă vîrşirea. Iisus este Fiul Omului şi Fiul lui
Dumnezeu în aceeaşi şi întru aceeaşi Fiinţă .
3. Semnele marii schimbă ri sînt revelatoare şi cu efecte pe termen
lung. Două par să dureze sine die. Una mai abstractă : întîlnirea elenism-
creştinism- iudaism, triadă a că rei actualitate nu pare a se eroda nici după
două
mii de ani. Triadă care a marcat şi marchează substanţial şi direct raţiona-
mentul întregului spaţiu spiritual şi moral de tip european şi nu numai. Al
doilea semn al marii schimbă ri a fost configurat de noua realitate istorică
în
spaţiul elin, scrisă de Alexandru cel Mare, deschiză torul expansiunii
elenismului (339-327 î.H.) şi care favoriza crearea unei civilizaţii meditera
neene eline, deschisă marilor experienţe raţionale ulterioare. Cu referire la
triada elenism-creştinism-iudaism este realist să observă m puncte de
simila-

38
ritate care azi sînt asimilate în raţionamente de tip laic sau religios, dar este de
presupus că , în momentul istoric dat, au trezit posibile confuzii şi, cum ştim,
lungi controverse. Cu deosebire, persoana istorică a lui Iisus şi simbolul
christic - simbol spiritual absolut (Întocmai Tată lui Ceresc) au pus
iudaismul în faţa unor praguri greu de trecut. Problemele practic insolubile
ridicate de Legea cea nouă în faţa vechii legi au permis, din fericire, să se
identifice realită ţi spirituale asemă nă toare, al că ror fundament raţional
şi ideal se regă sea atît în elenism şi în creştinism, cît şi în iudaism.
Constanţele raţionale privind „Unitatea“, „Unul“, „Totul“, „Universul“ (vă
zut ca „stat“ de Diogene cinicul), „Providenţa Divină “ (platoniciană ),
„Divinitatea“ şi „Materia“, „Raţiunea“ şi „Cauza“, „Unitatea originară “ etc.
se află , în forme nu totdeauna radical schimbate, în cele trei ipostaze
raţional-fiinţiale numite mai sus. Într-un mod oarecum paradoxal, momentul
concluziei eline şi al desă vîrşirii Omului Christic a condus şi la o mai
nuanţată cunoaştere a doctrinei iudaice şi, astfel, la inserţia sa logică în
spaţiul spiritual european81. Raţionalismul („idealist“) platonician pare a fi
calea favorabilă de asimilare în gîndirea şi practica europeană a
creştinismului evanghelic (Albert Camus); acelaşi raţionalism platonician,
dominant în Evul Mediu, stimulînd şi cunoaşterea reală a gîndirii iudaice.
Chiar dacă aceasta s-a întîmplat, în anumite cazuri, prin controversă .
Cu referire la cauza istorică : Este vorba de ceea ce specialiştii
apreciază a fi fost „o criză paradigmatică “, survenită odată cu pră buşirea
„cetă ţii“ gre-ceşti şi cu criza libertă ţii. Argumentul ultim a fost dat de
începutul campaniilor lui Alexandru cel Mare, declanşate în spaţiul grecesc
(supunerea Atenei). Alexandru, elevul lui Aristotel, va realiza însă ceea ce
marii greci visau: expansiunea elenismului, perceput ca mod de gîndire şi
construcţie institu-ţională şi morală . Într-un anumit fel (cultural-spaţial),
expediţiile alexandrine argumentează posibilitatea Logosului universal,
argumentat de stoici, în primele faze ale dezvoltă rii doctrinei lor, preluat şi
de cultura imperială ro-mană , pînă pe la mijlocul mileniului I. („Stoicul
nu va voi nimic altceva în afară de ceea ce vrea universul, iar prin această
hotă rîre atît de stră ină de re-nunţare nu-şi va sacrifica voinţa personală , ci
o va potrivi după cea a între-gului“)82.
4. Extensia elină , concomitentă cu estomparea accentuată a vechilor
repere de tip statal, juridic sau moral (platoniciene, aristotelice) a obligat
gîndirea grecească la că utarea unui silogism trans-specific, trans-atenian.
A obligat-o la ceea ce Pierre Auregan şi Guy Polayret numesc „expresia
unei raţionalită ţi care transcende particularismele“83. Universalele
platoniciene, întocmai ca şi cele iudaice, se adaptează acestei lumi, în
realitatea ei constata-

39
bilă , prin Alexandru - în Persia, Egipt, Babilon, locuri în care au fost sau
au ajuns şi evreii, dar ei din cu totul şi cu totul alte motive, dealtminteri
tragice.
5. Semnele noilor raţionamente apar cum spuneam, mai pregnant la
stoici (vechiul stoicism şi cel de mijloc). Stoicii afirmau că „înţelept este
acela
care tră ieşte în acord cu lumea“ 84. Pentru ca, apoi, să constată m că
„pentru
stoic, fericirea constă în a nu se lă sa dereglat prin pasiuni şi a gă si în sine
însuşi
un echilibru paralel cu cel existent în lume“.
Echilibrul paralel putea fi dobîndit numai dacă omul ajungea să poată
deosebi „ceea ce depinde de el de ceea ce nu depinde de el“. Concluzia rezultă
firesc din premise: „Stoicul este cetă ţean al universului (…) deoarece
recunoaşte ca model nu virtuţile limitate ale cetă ţii, mereu schimbă toare, ci
pe acelea ale unei umanită ţi pe care o împă rtă şeşte laolată cu ceilalţi“.
6. Gîndirea şi morala stoică nu scoteau cu totul omul de sub obsesia
dihotomică . Dar anumite progrese spre unitatea originară pot fi observate.
Omul stoic încearcă să gă seasccă în sine însuşi un „echilibru paralel cu
cel existent în lume“. Încearcă relaţii armonice. În acelaşi timp, stoicul este
„un cetă ţean al universului“ şi tră ieşte o umanitate pe care „o împă rtă
şeşte cu ceilalţi“. Stoicul pleacă din cetate în lume; stoicul este un elenist
mai degrabă decît un elin. Elevul lui Aristotel, marele Alexandru, a fă cut
să fie posibile lumea şi noul tip de umanitate, deopotrivă geografic şi…
„peripatetic“.
7. Omul stoic este încă „scindat“ (într-un „echilibru paralel“), dar
într-o stare pre-unitară mult ameliorată , conceptual şi real. Unitatea
originară reală nu avea să o realizeze el, chiar dacă stoicismul (ca
morală a îndură rii şi renunţă rii) a rezistat şi după „anul 1“ al erei
christice.
De altfel, ideile şi soluţiile morale stoice se dovedesc a fi durabile şi azi,
poate şi datorită premoniţiilor revelatoare „christice“, pe care le conţineau
implicit. Cu deosebire, în privinţa unei umanită ţi universale, prevestitoare a
unită ţii originare - absolute şi tangibile - ce avea să se întîmple la
momentul proorocit, stoicismul poate fi considerat doctrina morală aflată
într-o anumită similaritate cu durerile facerii unei noi ere de moralitate,
recuperatoare, a umanită ţii: era christică .

• Împlinirea unităţii originare: omul christic

1. În esenţă , filosofia elină pre-christică privea fiinţa în două
dimensiuni, că rora nu le prevă zuse decît parţial („scindat“) energiile
conciliatoare. Fiinţa, la antici, era considerată ca: a) fiinţă separată (divină )
şi b) fiinţă umană (sublunară ). Excepţionalitatea acordată de Aristotel
înţeleptului (filosofului) de a atinge unitatea originară , prin unificarea
divinului cu intelectul, apare a fi

40
doar excepţia umană ; disponibilitatea fericită a unor fiinţe „superioare“. Este
probabi, de fapt, ca judecata aristotelică să nu spună mai mult decît
propoziţia platoniciană prin care fericirea este posibilă prin identificarea
umanului cu divinul (o identificare prin imitaţie).
2. Singura cale la unitate, în chip originar, era posibilă prin accesul
efectiv al omului la divin. Calea efectivă , aptitudinea de a ajunge în faţa lui
Dumnezeu85, ca fiinţă unitară (intelectivă şi divină ), era singura în mă sură
să
înlă ture scindarea dintre „fiinţa separată “ şi „fiinţă umană “. Gîndirea
creştină
situează în acest punct al noii geneze morale şi spirituale a omului,
imperativul
recuperă rii din pă catul originar, ca premisă a redobîndirii unită ţii originare,
în
sens christic. Prin pă cat, omul a renunţat (n-a avut „tă ria absolută “) să ră
mînă
în raţiunea (supremă ) a lucrurilor; în principiul divinită ţii şi nu al materiei
(al
imitaţiei in forma).
Refacerea unită ţii originare şi, astfel, resituarea omului şi a umanită ţii
în raza fericirii absolute nu erau posibile prin viziuni unificatoare sau pe
calea virtuţilor cardinale (platoniciene), ci printr-o acţiune radicală , fă ră
precedente conceptuale sau intenţional-acţionale. Unitatea originară a
omului activ/real era posibilă nu prin contemplare unificatoare, ci prin jertfa
recuperatoare („mîntuitoare“) a Celui ce simboliza, efectiv, unitatea originară
: Iisus Hristos! Imensul pas sacrificial a fost realizat de o Fiinţă cu totul
aparte, fă ră precedenţă genezică ; o Fiinţă trimisă , sinteză fericită şi
eternă a divinului şi umanului, în Unitate. Jertfa şi mîntuirea christice au înlă
turat scindarea fiinţei umane, redîndu-i omului şansa înţelepciunii şi a
eternită ţii.
3. Venirea - raţională şi real-istorică - a lui Iisus face parte din
realita
tea cronologică a lumii. Iisus are o identitate biologică şi dovezi ale
existenţei
reale/fizice. Se ştiu drumurile, popasurile, faptele, minunile, învă ţă turile sale
-
cu o putere de înrîurire neştirbită nici astă zi, după secole de senzualism şi
lai-
citate. Iisus ne-a asumat biologic şi istoric, pentru a ne reda condiţiei primor
diale: unitaţii originare; pentru a ne reda intenţiei primordiale a Creaţiei.
Realizarea unită ţii originare (christice) întrupa visul monogenic al omului şi
silogismul de aur al raţionalită ţii filosofice şi morale de pînă la începutul
Erei
Noi. Divinul şi umanul, raţiunea şi simţurile, „sensibilele“ şi „inteligibilile“,
divinul şi intelectul nu mai erau doar două categorii sau concepte filosofice
sau
etice. Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, exista deopotrivă ca realitate
sublunară şi supra-lunară . Prin Iisus, în omul activ, indiferent de condiţia sa
socio-intelectuală , în „omul în parte“ se poate realiza unitatea originară ;
unitatea prin credinţă . Sensul exemplar al jertfei christice tocmai în aceasta
constă : - în redarea unită ţii originare a fiinţei ca fiinţă - umană şi dumne-
zeiască , unică şi unitară în acelaşi timp. Acea fiinţă unitară aflată
într-un

41
continuu exerciţiu existenţial efectiv, nemijlocit, situat în semnul real şi virtual
al Binelui; al Binelui suprem şi uman, definitiv convergente.
4. Revoluţia unită ţii originare înfă ptuite de Iisus reda accesul
omului (raţional şi afectiv) la toate cîte decurg din creaţie şi din realitate, în
general. Omul peşterii platoniciene a ieşit la lumină , fă ră grave accidente,
pentru a înţelege lumea reală /adevă rată . Fă ră mari riscuri, am putea
spune că întregul raţionament moral-fiinţal platonician apare ca o predicţie
genială a omului desă vîrşit - omul christic - omul unită ţii originare situat
sub semnul inalterabil al veşniciei.
5. Venirea raţională şi fiinţală a lui Iisus constituie chintesenţa
gîndirii matriciale europene, al că rei reper generativ se află în raţiunea elină
86
. Omul christic este omul vieţii accesibile, al moralei accesibile - al raţiunii
accesibile. Cauza recuperatoare/mîntuitoare a moralei christice este credinţa.
Pentru ca omul să ajungă în faţa lui Dumnezeu (şi în „Împă ră ţia
Cerurilor“), el trebuie să creadă în Dumnezeu; în nemurire şi iertare,
după exemplul christic şi că lă uzit de Iisus (care este „Calea, Adevă rul şi
Viaţa“). Credinţa înfrînge pă catul şi necredinţele, la care te îndeamnă nesă
buinţa instinctelor, ignoranţa, trufia şi celelalte. Chiar virtuţile, nesocotite,
nu mai pot situa omul, în chip fatal, în zone morale condamnate, aşa cum se
întîmpla în raţionamentul şi realitatea morală elină . Pentru a se reabilita,
omului îi sînt suficiente că inţa şi speranţa. Omul să se că iască şi să nu-şi
piardă speranţa şi, atunci, calea cerurilor îi ră mîne deschisă 87. Şi, astfel,
viaţa omului christic este o continuă pregă tire pentru nemurire. Iisus desă
vîrşea nu numai calea la Dumnezeu, ci şi fericirea deplină a omului, prin
desă vîrşirea simetrică a veşniciei umane. Pentru că Iisus îi conferă
omului nu numai certitudinea nemuririi sale, ci şi certitudinea reînvierii! A
reîntrupă rii ca fiinţă morală desă vîrşită ce va reveni în Împă ră ţia lui
Dumnezeu pe Pă mînt, împreună cu toţi cei buni, consideraţi astfel la
Judecata de Apoi.
Omul christic este un om bun. Binele christic este bună tatea (toleranţa).
Fericirea christică este iubirea. Cînd un învă ţă tor al Legii L-a întrebat:
«“Învă -ţă torule, care este cea mai mare poruncă din Lege?“, Iisus i-a ră
spuns: „Să iubeşti pe DOMNUL, Dumnezeul tă u, cu tot sufletul tă u şi cu
toată gîndirea ta“./ Aceasta este cea mai mare şi cea dintîi poruncă ./ Iar a
doua, asemenea ei: „Să iubeşti pe aproapele tă u ca pe tine însuţi!“ (Matei,
22/36-39).»
6. Iubirea este esenţa realită ţii morale şi spirituale a omului
christic.
Iubirea de Dumnezeu şi, „asemenea ei“, iubirea aproapelui tă u, a semenului
tă u (pentru că nu există o deosebire de esenţă între indivizi, oricine şi
orice ar fi ei). Iubirea trebuie (şi poate fi) cu tot sufletul şi cu toată
gîndirea! Sufletul şi gîndirea88 se regă sesc simbiotic în iubire şi numai cînd şi
sufletul şi gîndirea

42
se află în nemijlocită consonanţă - ca realitate umană - există iubirea, în
datele ei curate, dumnezeieşti şi omeneşti. Iubirea christică este, totodată ,
aceeaşi -de aceeaşi intensitate şi putere - pentru Dumnezeu şi pentru
semenul tă u. (Iubirea de Dumnezeu, şi, asemeni ei, iubirea pentru semenul
tă u!). Iubirea pentru Dumnezeu Tată l, unic, şi pentru semenul tă u, de
orice condiţie şi de orice neam ar fi. Iubirea christică este o iubire
universală , în Împă ră ţia Universală a lui Dumnezeu.
7. Ajunşi la concluzia preliminară a capitolului de faţă putem
conchide că „obsesia dihotomică “ şi „unitatea originară “, teme de
îndelungată gîndire filosofică şi morală , au primit soluţia definitivă prin
Fiinţa Christică . Aceasta, chiar dacă disponibilitatea speculativă a
inteligenţei umane ramîne ispitită de disjuncţii şi contradictorialită ţi de
multe ori interesante, sigur însă îndo-ielnice/vulnerabile emoţional şi
raţional. (Este ceea ce încearcă să releve şi capitolul ce urmează ).

43
 „Am gă sit destul de tîrziu în viaţă această propoziţie a
Fericitului Augustin: dilige et quod vis fac; «iubeşte şi fă ce-ţi place».
Este, fă ră îndo-ială , una din cele mai curajoase afirmaţii ale
creştinismului şi, în acelaşi timp, formula cea mai cuprinză toare a
mesajului lui Christos; cuvîntul care îl rezumă . Libertatea absolută se
cîştigă prin dragoste. Pentru că numai prin dragoste omul îşi iese din
fire, se eliberează de bestie şi de demon. Numai o asemenea libertate
este nevă tă mă toare pentru aproapele, pentru «colectivitate»“.
(Mircea ELIADE)

„Moralitatea nu este legată decît de acţiune şi, aşa cum Aristotel a

ară tat foarte clar, în noi acţionează ceea ce este muritor, latura
divină gîndeşte“
(Hubert GRENIER)

44
 CAPITOLUL IV-RAŢIONAMENTUL ETIC
EUROPEAN ŞI DIFICULTATEA UNEI
CONCLUZII MONOGENICE
• Între unitate originară şi rescindarea raţională
…
1. Constatarea naturii unitare a fiinţei christice a pus în cauză tema
contradictorialită ţii genezice („ontologice“) a naturii morale a omului.
Tempo-ralitatea existenţială şi eternitatea fiinţală , atît de impresionant
exemplificate de Fiul Omului şi al lui Dumnezeu, apar a fi cei doi termeni
ai discursului filosofic şi etic în Era Nouă , pînă în zilele noastre. Cum şi
ai discursului teologic, ecumenic. Omul christic impunea două stă ri care
contraziceau, în substanţă , termenii sociabilită ţii omului elin; tentaţia
continuă spre o evoluţie socializantă , ierarhistă , discriminatorie. Platon
ajunsese pînă acolo încît să „nu îngă duie indivizilor să -şi aleagă o
categorie socială (…); conducă torii îi repar-tizează fiecă ruia o anumită
ocupaţie ţinînd seama de talentele, predispoziţiile şi educaţia acestuia“89.
În primul rînd, omul christic nu mai putea fi supus condiţiilor generate de
autoritarismul platonician sau de natura socială indicată de Aristotel. În faţa
lui Dumnezeu toţi sîntem egali şi toţi putem fi fericiţi, indiferent dacă , într-
un moment sau altul, sîntem buni sau ră i, curaţi sau pă că toşi, bogaţi să u
să raci, învă ţaţi sau ignoranţi. Este de ajuns să ne întoarcem la Tată l
Ceresc cu tot sufletul şi toată gîndirea noastră , să credem, să ne că im şi
să nu ne pierdem speranţa; pentru a fi fericiţi şi a ajunge în faţa lui
Dumnezeu.
În al doilea rînd, Iisus ne aducea Împă ră ţia universală , a lui
Dumnezeu, în care şi faţă de care orice fel de ierarhizare sau discriminare
socio-terestră nu mai avea efect în fapt. Iisus este semnul etern şi eternitatea
vie şi accesibilă , dovada supremă că Împă ră ţia lui Dumnezeu se află în
noi şi pentru noi.
Ră scumpă rat prin jertfă , omul, ca unitate a divinului şi umanului, este
apt să -şi asume izbînda Împă ră ţiei lui Dumnezeu pe Pă mînt, dincolo de
natura sensibilă : egoistă şi dominatoare, a omului „social“. Omul christic
invalidează disjuncţia „divinitate - intelect“ antică şi revalorizează , prin
unitate, „natura

45
socială “, considerată predominantă /caracteristică de Aristotel. În fapt,
omul christic a învins scindarea, din care filosofia fă cuse un spectacol
intelectual încă neegalat, în datele lui conceptuale90. „Numai Iisus Hristos
ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul pă catului, din închisoarea în
limitele naturii (s.ns.) ca sistem al proceselor de compunere şi
descompunere sau al coruptibilită ţii ce se încheie cu moartea“, scrie pă
rintele Dumitru Stă niloaie, unul dintre cei mai importanţi învă ţaţi ai
ortodoxiei91.
2. Nediscriminat fiinţal, omul christic se simte eliberat existenţial - în
fiinţarea sa - întrucît condiţia socio-clasială sau psiho-intelectuală nu mai
opera decît relativ, neesenţial, în perspectiva realită ţii sale eterne.
3. Accesul total al omului la starea eternă şi fericită („unitară “)
avea să fie şi tema centrală a scolasticii creştine (Tertulian din Cartagina,
Toma din Aquino, Fericitul Augustin). Fiinţă divină şi umană , omul avea,
în chiar sub-stanţa sa raţională şi materială , gena christică a fiinţei ră
scumpă rate prin jertfa regenezică a Fiului Omului şi Fiu al lui
Dumnezeu.
4. Eternitatea şi unitatea fiinţială a omului christic depă şea
principiile raţionalismului platonician („divinitatea“ şi „materia“), cum şi
ierarhiile eticii aristotelice („Binele suprem“ şi „Binele uman“). Credinţa era
de-acum cauza supremă a accesului la starea originară şi a că ii omului la
Dumnezeu. „Dumnezeu este Binele“ şi omul christic avea acces nemijlocit
la dobîndirea şi tră irea Binelui. Credinţa este, deci, şi raţiune şi intelect, şi
Bine suprem şi Bine uman, şi Cuvînt şi Fiinţă - pentru că era cauza lor
absolută . Credinţa nu era (şi nu este) doar un act emoţional, de voinţă
ardentă , ci calea deschisă , accesibilă , a recuperă rii şi restaură rii Fiinţei.
(Teza de doctorat a pă rintelui Stă niloaie se intitulează „Iisus Hristos sau
restaurarea omului“).
5. Fireşte, cînd vorbim de puterea credinţei nu trebuie să ne reţină
anume opinii relaţioniste, apropiate într-un fel de cele ale „scepticilor“ care ce-
reau „suspendarea judecă ţii“. Şi, aceasta, din motivul esenţial că raţiunea însă
şi este credinţă ; mai precis: - credinţa este sinonimă cu raţiunea; este raţiune!
6. Aceasta-i tema, esenţial raţională şi împlinită , pe care credinţa o
propune condiţiei umane. Întrebarea logică este: În ce mă sură
raţionamentul european şi viaţa practică (socio-instituţională ) se vor
armoniza organic la noua realitate fiinţală şi existenţială : la realitatea
christică monogenică ?92
Rostul întrebă rii, restrîns la ţintele lucră rii de faţă , vizează acceptarea
sau nu în gîndirea europeană (şi de tip european) a marii simbioze
monogenice cu efecte semnificative în proiecţiile şi practicile
(comportamentele) spirituale, morale, sociale. Din perspectiva zilei de azi, ră
spunsul este facilitat de rezultat. Omul european s-a adaptat, mai precis - s-a
raportat la unitatea originară în cel puţin trei modalită ţi:

46
 a) Cu toată fiinţa sa - „cu tot sufletul şi toată gîndirea sa“ - că lă uzit de
un ecuminism riguros şi consecvent: prin credinţă şi în determinare ideală .
b) În chip dual („dimorfic“), prin acceptarea în sinea sa - în sufletul şi în
gîndirea sa - a două premise raţionale diferite („două forme distincte“),
Dumnezeu şi natura; sau principiul divin şi principiul natural al lucrurilor,
analizate fie în opoziţie, fie percepute ca „armonice“, „coexistente“ sau
„divergente“.
c) Printr-un radicalism raţionalist-scientist polemic, adesea blasfemic,
vizată fiind mereu transcendenţa („incompatibilitatea dintre materialism şi
idealism“, „esenţa omului ca ansamblu de relaţii sociale“ etc).
7. Prima („a“) şi a treia („c“) modalitate sînt aparent univoce, dar într-un
sens radical diferit. S-a considerat şi se susţine (rigid) ideea existenţei raţiunii
ideale(„divine“) şi a raţiunii materialiste („atee“), inclusiv astă zi, cînd ştiinţa
însă şi pare a accepta quasi-similitudinea „spirit - materie“; (cu argumentul
sur-prinză tor dar adevă rat că „materia“ este structură : generativă şi
autogenerativă şi îşi „ajunge sieşi“).
8. Tocmai o asemenea unilateralizare a „raţiunilor“ a cauzat probabil
o selecţie închisă a practicanţilor/participanţilor, astfel încît omul univoc
-entitate selectată şi selectivă - nu a constituit, în cele din urmă , alternativa
acceptată . Aceasta, chiar dacă persoanele ca atare au fost şi sînt acceptate;
cu deosebire în cazul „a“, cînd se poate ajunge la revelaţie şi la un adevă rat
cult al celor luminaţi de Cuvîntul Domnului, intermediari, prin graţia divină ,
a aspiraţiilor şi credinţei noastre în Providenţă .
Omul moral univoc, de care se vorbeşte în cazurile „a“ şi „c“ impune
preciză ri de diferenţiere, pînă la a constata imposibilitatea de a vorbi de
acelaşi tip de identitate morală . Este, în fapt, iraţional să se ală ture omul
moral al credinţei supreme (în fond, omul raţiunii depline) omului moral
ateu/orgias-tic/blasfemic („omul fă ră Dumnezeu“).
Şi aceasta chiar dacă , la un anume moment evolutiv, între cele două
tipuri umane (religios-laic) a existat un punct comun (de ră scruce), pe care
C. Ră dulescu-Motru, spre exemplu, îl situează în aria întîlnirii dintre
ştiinţa antică („antropomorfică “) şi ştiinţa modernă („poliformică “),
întîlnire a că rei soluţie de continuare este decisă de creştinism (de gîndirea
creştină ). „Ştiinţa a avut nevoie de sprijinul creştinismului - crede C. Ră
dulescu-Motru - că ci fă ră o comoţiune puternică religioasă nu s-ar fi
putut schimba perspectiva judecă ţii omeneşti; dar, odată acest sprijin
dat, legă tura dintre ştiinţă şi religiune încetează “93. Impulsul iniţial pe care
creştinismul („omul christic“) îl dă ştiinţei apare ca una din tezele sugestive
ale unui gînditor laic („ateu“), ce s-a vrut a fi gînditorul român al
„personalismului energetic“, dar tocmai o

47
asemenea despă rţire (de tip „ombilical“ i-am spune) de gestul creator
primordial constituie şi paradoxul raţionamentelor sale scientiste. Şi aceasta
deoarece este greu de acceptat întru totul că impulsul creştin/christic nu se
va regă si şi în finalizarea actului raţional. Premisa („cauza iniţială “) se regă
seşte, în chip sensibil, în concluzie şi chiar legitimează substanţa şi justeţea
demersului cognitiv. Profesorul C. Ră dulescu-Motru a gîndit/a simţit,
desigur, dificultatea şi criza continuă („agonia“) a raţionalită ţii europene,
ilustrată chiar de propria-i condiţie de gînditor impulsionat de creştinism,
dar de care încearcă să se despartă prin ştiinţa sa… C. Ră dulescu-Motru,
în ordinea argumentată de Unamuno sau Cioran, relevă odată în plus că
încercarea de ală turare a omului christic de omul laic, din perspectivă
univocă , este artificaială /falsă , din moment ce a doua ipostază („laică “)
este genezic determinată de impulsul iniţial creştin.
În cazul „a“ faţă de „c“ este vorba de raţiunea supremă , esenţializată
în credinţă ; într-o astfel de ipostază , credinţa trebuie înţeleasă nu numai ca o
stare de graţie, izvorîtă dintr-o continuă şi perseverentă ină lţare afectivă
(sufle-tească ), ci şi ca adevă rată sinteză raţională a energiilor sufletului
şi gîndirii, cum Iisus ne cere să ne ară tă m iubirea pentru Domnul şi pentru
semenii noştri. Înţeleasă ca raţiune a fiinţei unitare, ivită din realizarea
unită ţii originare a „fiinţei separate“ şi „fiinţei umane“, credinţa este act
fiinţal şi existenţial („ideal şi material“) în chiar viaţa omului. Pe această cale
- a „cuantelor“ sufle-teşti şi intelective - omul realizează trecerea de la
cunoaşterea de sine şi prin sine („socratică “) la cunoaşterea de Dumnezeu
şi prin Dumnezeu („ipos-tazică “/integratoare).
Atingerea stă rii raţionale de acest fel - pe care ipostaza „c“ n-o poate
evita - se întemeiază pe o disciplină interioară şi exterioară , nealterată de
condiţionă ri şi stimuli pervertiţi, iraţionali. Este vorba de a considera raţiunea
şi cauza („principiul divinită ţii“ platoniciene) într-un înţeles nou - înţelesul
christic, al unită ţii originare şi eterne. Raţionalismul laic/scientist resimte criza
unilateraliză rii şi încearcă o revigorare, prin recursul la sinteza ştiinţă
-religie-magie. Să fie acesta semnalul de acceptare, fie şi incoerentă , a
concluziei monogenice?
9. Pă rintele Stă niloaie sintetizează noul înţeles (raţiune-cauză
-materie) şi ajunge la relaţia triadică : Logos-Cuvînt-Fiinţă , într-o concluzie
de sinonimii revelatoare prin Raţiune. În chip exemplar, Iisus este şi Logos
şi Cuvînt şi Raţiune; cum, fiind toate acestea, este Fiinţa împlinită în unitatea
ei supremă . „Hristos este omul împlinit, pentru că e unit cu modelul
omului, cu Logosul divin (…) Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Fiul
lui Dumnezeu care Sa întrupat cu Cuvîntul, iar pe Acesta Î-l cunoaşte, ca şi
Sfîntul Pavel, ca pe Cel

48
prin Care toate s-au fă cut şi era, încă înainte de întrupare, viaţa şi lumina
oamenilor luminînd în întuneric“, (s.ns.) pentru că , „prin natura Sa umană
Hristos adună lumea în mod deplin în Sine“94. Logosul, ne spune pă rintele
Stă niloaie, este luat de Sfinţii Pă rinţi de la Filon şi stoici („Logosul Uni-
versal“), dar îl identifică cu Fiul lui Dumnezeu „Că ruia Sfîntul Apostol
Pavel Îi atribuie acelaşi rol de fundament al tuturor încă de la creaţie, dînd
acestui Logos înţelesul de Persoană , pe care îl are Fiul lui Dumnezeu la
Sfîntul Apostol Pavel“95. În acest fel, raţiunea împlineşte o funcţie nouă ,
subliniată de pă rintele Stă niloaie astfel: „De fapt la Sfinţii Pă rinţi
raţiunea implică şi cuvîntul; iar cuvîntul e totdeauna cuvîntul unei persoane
că tre alta. Deci însă şi raţiunea e o funcţie a persoanei în relaţie cu alta“
(s.ns.) Şi în continuare: „În acest sens, Raţiunea divină are caracter ipostatic,
personal şi e îndreptată totdeauna spre alte ipostasuri, ca şi raţiunea umană
(s.ns.). Dar aceasta nu exclude ca raţiunea să aibă şi un sens de usie (fiinţă )
comună mai multor persoane. Ea e viaţă şi sens şi raportare
interipostatică în acelaşi timp“. Concluzia profesorului este sugestivă :
„Logosul, Raţiunea personală , ca subiect al gîndirii iubitoare, ipostaziază
în Sine natura umană , avînd ca urmare o realizare personală umană
culminantă “96.
10. Unitatea desăvîrşită a naturii umane, a că rei culminaţie
nemijlo-cită , contingentă este Iisus Hristos apare în fapt ca marea concluzie
a ipostazei divine-umane a omului. Este concluzia monogenică perfectă a
realită ţii umane primordiale, că utată cu perseverenţă şi încordare, cum
spuneam, de gîndirea pre-christică , în deosebire de cea elină .
11. Concluzia monogenică desăvîrşită , revelată prin Iisus - care
este Logos, Cuvînt, Raţiune şi Fiinţă - conferă omului beneficiul
nemijlocit al raţiunii ca: „funcţie a persoanei“ şi ca „usie (fiinţă ) comună
mai multor persoane“. Spre deosebire de raţionamentul antic, în care
raţiunea este interzisă persoanei, sau accesibilă cel mult unor „iniţiaţi“,
omul christic este şi Raţiune, Logosul însuşi fiind „Raţiune personală “. În
acelaşi timp Raţiunea este şi Logos şi Cuvînt, dar şi Fiinţă , unică şi
multiplă („comună “).
Tocmai în această iluminare revelatoare a sediului şi puterii raţiunii
rezidă premisa concluziei monogenice, a unită ţii depline a umanului. Şi în
acest sens raţiunea este credinţă : Credinţa ca aptitudine de a gîndi desă
vîrşit.
12. Replica anti-monogenică avea să vină tot din aria
raţionalismului.
Şi anume - a raţionalismului scientist, laic, empiric, („c“). Raţionamentul laic
este evident univoc, scindant: elimină primul principiu platonician („divinita-
tea“) şi se îndoieşte („dubito“) de posibilitatea concluziei primordiale, mono-
genice. Alege doar o parte din totul raţional desă vîrşit prin realizarea unită ţii
originare. Dubito ergo cogito a devenit propoziţia („carteziană “)
emblematică

49
a raţiunii scindate, iluministe (şi iluminate). Îndoiala („dubitaţia“) este utili-
zată ca principiu operaţional al raţionalită ţii. Brutal vorbind, raţionamentul
laic/scientist/empiric - cu omul situat în centrul iradiant al lucrurilor - accepta
ca existent ceea ce putea fi demonstrat în cauza şi realitatea sa concretă .
Dubitaţio este sinonim(ă ) cu „a gîndi“, iar a gîndi este sinonim cu „a
exista“. („Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum“ - celebra formulare
carteziană ).
Raţiunea (renascentistă şi modernă ) şi-a asumat misiunea de a resitua
omul, individualitatea, din aria credinţei/raţiunii revelatoare („a unită ţii ori-
ginare“) în aria raţiunii experimentale; în aria a ceea ce poate fi demonstrat
-pentru a putea fi! Mereu, însă , sub semnul lui dubitatio, al îndoielii. Mereu,
deci, sub semnul univocită ţii, al gîndirii scindate.
Observaţia atentă ne ajută să constată m că emanciparea
raţionalistă a mizat pe cel de-al doilea principiu platonician („materia“),
supus cauzei necesare (creaţia ca realizare in forma), şi s-a adresat omului
activ (aristotelian) cu dominanta sa socială , indicată de marele stagirit.
Aşa fiind, era practic inevitabil ca, atît în cazul „a“, al raţiunii depline şi
unită ţii originare, cît şi în cazul „c“, al raţionalită ţii scientiste, laice
(„scindate“) să aibă loc coagulă ri polarizatoare şi polemice, cu practicanţi
fericiţi cauzal (cazul „a“) sau îndîrjiţi experimental (cazul „c“).
Între cei doi poli selectivi în fond, în imensa arie a că ii de mijloc („aria
ezită rii perpetue“) se situează omul „dual“ - dimorfic (cazul“b“), mereu
nedecis între „raţiunea fericită “ şi „raţionalismul îndîrjit“ (univoc, scindat).
Este vizată , în această arie, marea masă de oameni, al că rei principiu
catalizator stă sub semnul celebrei invocaţii divine: „Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele“ (Marcu, IX, 24). Această masă de oameni („cei mai
mulţi“) sînt situaţi mereu sub semnul ezită rii: nici nu cred deplin, nici nu
refuză credinţa explicit. Ei ră mîn mereu între a crede şi a vrea să crezi.
Miguel de Unamuno, comentînd propoziţia evanghelică : „Cred,
Doamne, ajută necredinţei mele“, notează : „Ceea ce, evident, nu înseamnă
propriu-zis a crede, ci a vrea să crezi“97.
Atît din propoziţia apostolului Marcu, cît şi din comentariul gînditorului
spaniol deducem cu claritate că nu este vorba, nici un moment, de a nu crede,
ci de a exista sub semnul credinţei şi de a dori să crezi („a agoniza“).
În acest tip de om moral european (şi nu numai) coexistă , aşadar, două
forme raţional-sufleteşti, apă rute dintr-un izvor comun: credinţa!98. Două
forme diferite, dar nu ireductibile. Totuşi, „sufletul şi gîndirea“ ră mîn
scindate (în ele însele şi între ele), într-o continuă ezitare scintistică ; şi
astfel niciodată armonizate, pentru a înlesni unitatea (omului european) în
sine însuşi şi prin sine însuşi, după modelul christic, real şi absolut. Omul ră
mîne într-o continuă

50
luptă cu „sinele să u scindat“, într-o continuă agonie, cum tot Miguel de
Unamuno spune. De altfel, scindarea, contradicţia, par a se fi impus în gîndirea
europeană relativă la devenirea umană cum şi la evoluţia socio-istorică în
general. Gînditorul spaniol tocmai enunţat conclude, într-o notă de patetism:
„Nu voi obosi să repet că ceea ce îi uneşte cel mai mult pe oameni sînt
discordiile lor. Iar ceea ce îl uneşte cel mai mult pe om cu el însuşi, ceea ce
face unitatea intimă a vieţii noastre sînt discordiile noastre intime,
contradicţiile interioare ale discordiilor noastre. Nu te împaci cu tine însuţi
decît, precum Don Quijote, pentru a muri“99. Unamuno consideră această
unitate contradictorie a omului ca un dat şi nu ca un rezultat al unei mutaţii în
condiţia umană : mutaţia de la raţiunea deplină (Logos, Cuvînt, Fiinţă ) la
raţionalitatea contradicţiei perpetue, într-o cauză dimorfică . Omul christic
tocmai raţiunea deplină , unitatea originară o exemplifică , în mod real şi
spiritual, realitate esenţială pe care omul european a ezitat să şi-o asume
deplin, chiar dacă a acceptat şi chiar şi-a însuşit principiul divin, în
concomitenţă cu principiul natural al lucrurilor. În acest fel, omul european
a ales „lupta contrariilor“ lupta împotriva vieţii şi a morţii, lupta împotriva
istoriei, o luptă continuă pe care Miguel de Unamuno o relaţionează cu ceea
ce semnificativ numeşte „agonia creştinismului“100. Propunîndu-şi să relateze
propria-i luptă şi agonie, Unamuno scrie: „Ceea ce-ţi voi spune aici, cititorule,
este agonia mea, lupta mea creştină , agonia creştinismului în mine (s.ns.),
moartea şi învierea lui din fiecare moment al vieţii mele intime“.*
14. Lupta intimă , lupta în propriul suflet şi în propria gîndire - ca-
racteristică a individualismului european - ră mîne mereu într-o indecizie
cronicizată sau într-o rezoluţie (christică şi/sau laică ) semnificată de
Unamuno prin învierea şi moartea creştinismului, ca realitate ontologică a
fiinţei (a inti-mită ţii fiinţei). De fapt, gînditorul spaniol sesizează , implicit,
drama condiţiei umane, în special în spaţiul spiritual renascentist şi modern
(pînă în zilele noastre), situată între raţiunea deplină , christică (Logos,
Cuvînt,Fiinţă ) şi raţiunea practică , scientistă - validată empiric/ştiinţific
(raţiunea umană ).
15. Printr-o adecvare retroactivă , putem accepta că lupta între
raţiunea christică şi raţiunea empirică /laică , din era modernă , se originează
în cele două mari principii platoniciene: divinitatea (care include raţiunea
şi cauza) şi materia (masă informă , că reia omul îi poate da formă ,
„imagine“).
În această ipostază dimorfică , în care cele două forme de raţionalitate
coexistă în intimitatea fiinţei, omul moral european îşi caută unitatea spiri-
tuală . Încearcă o restaurare originară a propriei condiţii morale şi culturale.
O încercare mai apropiată de agonie decît de împlinirea efectivă care să -i
înles-neasc unitatea raţională .

51
 16. Raţiunea umană nu pare a fi pregă tită de necesara concluzie
monogenică a fiinţei morale. Drama dimorfică , atît de dramatic ilustrată
de Pascal, ră mîne în realitatea fiinţei scindate. Cultura europeană oferă şi
alte exemple tipice: Cioran, Descartes, Einstein, care fie se tem, dar cred,
(Des-cartes), fie, disperaţi, resping trufia demiurgică a omului şi interzic
lucidită ţii („cunoaşterii“) acte manifeste, întrucît cunoaşterea duce la
„ruperea echilibrului originar prin spirit“ şi la „dezintegrarea din fiinţă prin
conştiinţă “ (Cioran)101, fie constată eşecul principiului cauzalită ţii, dar nu
acceptă un astfel de rezultat (Einstein).
17. Unitatea morală a omului european - raţională şi spirituală - ră
-mîne o permanentă problemă de rezolvat, şi sursa dramei continue a fiinţei
şi existenţei sale sensibile şi inteligibile; a sufletului şi gîndirii sale.
Numai înţelegînd această dramă profundă , scindantă , vom gă si o
expli-caţie relativ plauzibilă - chiar dacă lipsită de un temei mai adînc - a
experimentelor socio-morale din epoca modernă , cu deosebire după
Revoluţia franceză 1789) şi, în manifestă ri ostentativ unilateralizate, după
primul ră zboi mondial (totalitarism, fascism, monetarism etc.). În clipa de
faţă omul moral european „agonizează “ între limitele, tot mai vagi („certe-
incerte“) ale unei postmodernită ţi lipsite de cauză ; într-un post-etic a că rui
soluţie de continuare încă nu apare bine conturată , stabilă .

• Recursul la voinţă !
1. Triumful iluminist, odată cu Revoluţia franceză , înlesneşte
radicalizarea raţionalismului de tip scientist, laic. Autonomizarea raţională , în
raport cu gîndirea/raţiunea creştină şi, prin aceasta, despă rţirea statului, a
şcolii şi a resurselor etice de biserică şi religie, au situat individualitatea
umană într-un spaţiu (social şi conceptual) dominat de voinţa de a face.
Îndoiala carteziană sau spaima pascaliană , renunţarea galileiană sau
opţiunea (obligată !) new-toniană în favoarea adevă rului ştiinţific (faţă de
cel alchimic, pe care Newton îl că utase) aveau să fie depă şite printr-o
adevă rată filosofie a voinţei. Secolul XIX consacra voinţa ca determinant
cognitiv, în explicarea şi legitimarea acţiunii şi comportamentului
moral/intelectiv. Prin cîteva personalită ţi proeminente, marcate de caracterul
voliţional al actelor/faptelor individuale sau colective, noua orientare face
şcoală . Arthur Schopenhauer, în „Lumea ca voinţă şi reprezentare“, lansa
celebra propoziţie: „lumea este reprezentarea mea“ („concepţia voluntaristă
“); Wilhelm Wundt, creator al primului laborator de psihologie
experimentală , argumenta preeminenţa proceselor voliţionale în raport cu
cele intelectuale; mai apoi Michel Dufrenne este de

52
acord cu o filosofie a omului numai în mă sura în care implică „întotdeauna o
filosofie a voinţei“102. Culminaţia pare a fi atinsă de Nietzsche, al că rui „supra-
om“ se revendica din binomul voinţă -putere: „Nu există nimic în ceea ce
pri-veşte viaţa care să aibă valoare afară de gradul puterii - presupunînd,
tocmai, că viaţa este însă şi voinţa de putere“. („Voinţa de putere“, ed.
AION pg. 43).
2. La noi, C. Ră dulescu-Motru şi Dimitrie Gusti au fost adevă raţi
înte-meietori de şcoală în domeniu. Aflaţi sub influenţa lui Wilhelm Wundt, ai
că rui studenţi au fost, gînditorii români au încercat o asimilare nuanţată şi o
continuare relativ diferenţiată a gîndirii wundtiene. Cu deosebire, Dimitrie
Gusti reu-şeşte să construiască un raţionament eficient, pornind de la relaţia ce
poate exista între „voinţa socială “ şi „voinţa morală “. Voinţa socială oferă
substanţă puterii (sociale), iar voinţa morală asigură substanţa etică a
comportamentului acţional; voinţa morală este considerată de marele
sociolog ca „element fundamental al vieţii sufleteşti, în calitate de izvor al
tuturor raţiunilor conştiente pe care le să vîrşeşte omul ca individ izolat şi ca
fiinţă socială 103. Prevalenţa în actele morale a voinţei este limpede exprimată
de D. Gusti: „Etica este o ştiinţă care se adresează la problema voinţei
omeneşti, care trebuie să aibă în vedere tocmai această voinţă “104. Gîndirea
gustiană relaţionează etica de voinţă , pînă la a afirmă că „tendinţa eticii
era, ori de a ajunge ea o ramură a psihologiei şi în special a psihologiei
aplicate, ori cercetarea psihologică să devină o parte esenţială , integrantă
a eticii“105. În fapt, demersul ştiinţific al gînditorului român, aflat sub
influenţa „şcolii voluntariste“ germane, ajunge la concluzia dominaţiei
psihologiei, a rezultatelor psihologiei experimentale, în analizarea „puterii
sufleteşti“, cum spune profesorul C. Ră dulescu-Motru; în analizarea întîmplă
rilor şi cauzelor sufleteşti, în condiţiile în care „etica are un domeniu de fapte
precise“ (D. Gusti).
3. Considerată o parte componentă a ştiinţelor normative, etica
gus-tiană vizează realizarea unui corpus de „norme etice“ care să poată fi
aplicate la studiul societă ţii şi al orică ror tipuri de valori umane. „…Pentru
Gusti, problema centrală a eticii este problema motivă rii voinţei, adică
problema scopurilor şi motivelor şi în special scopul suprem - idealul etic“106.

Gîndirea etică gustiană indică atît drama, cît şi şansa voinţei şi

conştiinţei morale în societă ţile moderne. Drama este sugerată de tendinţa
dominatoare a proceselor voliţionale în stabilirea deciziei şi acţiunii
individuale/sociale, iar şansa rezidă în posibilitatea impunerii, prin
comportament normativ, în toate acţiunile şi întreprinderile
individuale/colective/instituţionale. Filosofia voinţei etice (morale) constă ,
explicit, în controlul normativ („prin normă “) al voinţei, astfel încît scopurile
şi motivele acţiunii umane să poată atinge idealul

53
etic*; astfel încît voinţa morală să se regă sească în structura întregii
construcţii sociale şi spirituale.

Înţelegerea cît mai exactă a sensului pe care Dimitrie Gusti îl dă

sintagmei „voinţă socială “ este mai mult decît necesară . Reputatul so-
ciolog H.H. Stahl, elev al lui Gusti, explică expresia gustiană ,
deosebind-o şi de „şcoala Wundt“, dar şi de sensul curent: „... A
plecat de la constatarea că toate manifestă rile sociale sînt rezultatul
unor acţiuni ale membrilor societă ţii, deci implicînd o voinţă pusă în
slujba atingerii unor anume scopuri. (...) Această voinţă nu este
determinată de manifestă rile sociale, ci dimpotrivă , le determină . Nu
este deci imanentă acestora, ci transcendentă , ţinînd de esenţa fiinţei
umane, capabilă de voinţă întru rezolvarea problemelor ei concrete.
(...) Caracterul social al voinţei rezultă nu din viaţa socială concretă ,
ci din esenţa socială a fiinţelor umane. (s.ns.) Indiferent de timp şi de
spaţiu există deci o voinţă socială permanentă , atemporală , care se
manifestă mereu, indiferent de condiţiile istorice schimbate. (...) Putem
considera că în concepţia lui Gusti voinţa socială , în esenţa ei, nu este
socială ci umană , deşi atributele ei sînt sociale“. (Dimitrie Gusti -
„Studii critice“, Ed. Ştiinţifică şi enciclo-pedică , Bucureşti, 1980,
pag. 21-22).

Profesorul H.H. Stahl relevă o idee cu adevă rat nouă în aria ştiinţelor
despre societate; şi anume: preexistenţa determinantului social în configurarea
„voinţei sociale“; - un determinant social originar, anterior şi nealterat, în
esenţa sa, de evoluţie/istoricitate. Este important, credem, a sesiza aici o
reîntoarcere la Aristotel care afirma „natura socială “ a omului ca dat fiinţal (şi
nu ca rezultat al vieţii în societate); ca o constantă genezică a omului…
Voinţa morală , la Gusti urmează acceaşi cale de raportare la „natura socială
“ şi voinţa socială înnă scută a omului.
4. Teoria etică gustiană , nuanţată în cadrul şi prin socilologie, relevă
faza incipientă a unui stadiu şi a unui moment, iminente societal, cu prelucră
ri conceptuale şi aplicaţii duse pînă la limite paroxistice. Dominanta
psihică , sufletească , în acţiunile şi faptele umane, se regă seşte, astă zi, în
ceea ce am putea numi califică rile moral-cognitive post-faptuale,
subordonate conse-

* O adevă rată surpriză bibliografică o constituie manualul „Elemente de etică “ (Ed. Scrisul
Românesc S.A., 1936), semnat de Dimitrie Gusti împreună cu prof. Ion Zamfirescu, în care se
subliniază că „idealul etic este forţa spirituală care ajută omului să se gă sească pe sine şi
(...) să înţeleagă misiunea pe care o reprezintă , în cadrul vieţii, al culturii şi, în ultimă
analiză , al Humanită ţii“ (pag. 30)

54
cinţelor/rezultatelor înregistrate. În perspectiva utilitarist-consecinţionistă a
zilelor noastre, acţiunile individuale/colective sînt, în aceeaşi mă sură ,
trans-raţionale şi trans-normative. Valoarea lor morală şi socio-spirituală
este dată de rezultat, indiferent de mijloacele utilizate sau de efectele pentru
alţii.

5. Nivelul paroxistic al acţiunii subiectiv voluntariste este adesea

exemplificat printr-o butadă atribuită lui Lenin. Cînd i s-a atras atenţia că
se cam îndepă rtează de realitate, prin iniţiativele şi acţiunile sale
„revoluţionare“, a replicat prompt: „Cu atît mai ră u pentru realitate!“
Replica leninistă n-a ră mas o simplă butadă . Voinţa ca putere arbitrară ,
trans-raţională , de un subiectivism total (şi totalitar) avea să se regă sească
în chiar premisa doctrinei comuniste. Comuniştii, ajunşi la putere, în
sistemul de tip leninist, clamau cu convingere: „Socialismul este prima
orînduire din lume care se construieşte conştient“. Altfel spus - se
construieşte în nesocotirea evoluţiei obiective, stadiale, a istoriei; se
construieşte prin voinţă manifestă , arbitrară , în plan teoretic şi practic…
Putem consemna, astfel, o evoluţie (cronologică ) nu lipsită de dramatism:
dela conştiinţa obiectivă , platoniciană , la conştiinţa subiectivă hegeliană
şi la voinţa subiectivă , colectivă (paroxistică în cazul comunismului),
constatabilă , în planuri diferenţiate, şi în societă ţile moderne şi post-
moderne. Mai mult, omul moral modern (şi post-modern) operează nu atît cu
categorii voliţionale, cît mai ales cu stimului psiho-voliţionali care să -i
asigure împlinirea dorinţei, satisfacţia, succesul, etc.

6. Relativaizarea, pînă la vidarea de substanţă a moralei teoretice

şi practice este identificată de profesorul Hubert Grenier în aria
„imoralismului difuz de care este impregnată epoca noastră şi care o
împinge spre permisibi-litate şi laxism, impunînd recunoaşterea drepturilor
imprescriptibile ale unei dorinţe în faţa că reia nici o constrîngere, nici un
tabu nu rezistă “107. Soluţia trebuie să vină tot din sfera conştiinţei eficiente,
din acţiunea conştientă , „într-o vreme în care toţi oamenii şi toate popoarele
au înţeles că sînt solidari şi că mîntuirea colectivă presupune mai degrabă
soluţii politice decît predici mo-ralizatoare“108. Hubert Grenier situează
decizia/acţiunea sub semnul intenţionalită ţii politice, a unei intenţionalită ţi
ordonatoare („normative“), pentru o cauză morală . Deontologismul se
înscrie în această arie a bunei intenţii, chiar dacă nu mizează decisiv
pe politic.

55
 • Efecte circumstanţiale: „scenariul cauzal“
şi impasul raţional*
1. Informaţia constituie premisa cauzală sine qua non a unui tip anu-
me de evoluţie; a condiţiei şi comunică rii umane, în ultimă instanţă . Fie
regă sind-o „în forma realită ţii“, (Blaga) fie preluînd-o din lumea exterioară
, „în procesul adaptă rii noastre la ea“ (Winner), informaţia decide conţinutul
şi soluţia de continuare în multiplele iniţiative şi acţiuni umane. Cum tot atît
de adevă rat este că informaţia (in forma şi in essentia) legitimează o
concluzie temporală (şi temporară , fireşte): mesajul pe care-l propune
suportă „limitele raţionale“ ale clipei, ale unei anumite disponibilită ţi de
percepţie şi receptare a realului. În acelaşi timp, nu se poate ignora
metodologia de absorţie a informaţiei într-un anumit tip de mesaj. Mai
precis, codurile, simbolurile, semnalele dau un anumit sens şi o extensie
controlată comunică rii. Cu deosebire acest din urmă aspect capă tă
mereu o extremă acuitate, întrucît aici se poate produce marea orientare,
„manipularea fantomelor“, cum observa încă Giordano Bruno. Ţine de-
acum de zona elementarului marea disponibilitate de
distorsionare/intoxicare a publicului consumator de informaţie, prin chiar
stabilirea meniului informaţional109.

2. Efectele au fost şi sînt facilitate de metodologii cauzale croniciza-

te, cu deosebire în perioada post-renascentistă şi, spectaculos, după
Revoluţia franceză . Vrem să spunem, în esenţă , că principiul cauzalită ţii,
dominant în epoca modernă , a nă scut ispita de a fi produse cauzele necesare
pentru obţine-rea efectelor urmă rite. Altfel spus, ispita scenariului cauzal110
avea să devină fapt şi să favorizeze o inginerie socială ce urma să facă
în/din lume ceea ce se dorea, mai degrabă decît ceea ce înseşi legile
evoluţiei organice impuneau. Lumea apă rea tot mai mult „ca voinţă şi
reprezentare“, ca o arie scenarizată prin mijlocirea unor dialectici şi
ideologii epurate atent de orice fel de imponderabile şi erezii intuitive. Aici,
în acest punct de intervenţie dialectică , ar trebui că utate resursele scenariului
cauzal. Un scenariu în care informaţia se manifestă decisiv, datorită încă rcă
turii simbolice dirijate, primite în contextul dat; datorită cauzelor (cauzei) pe
care le va impune în cîmpul raţional.

3. Evoluţia spre asemenea concluzii era favorizată de apariţia

informaţiei utilitare, proprie civilizaţiei moderne; în fapt, de schimbă rile în
raportul cultură -civilizaţie, în care cultura se materializa relativ rapid în
bunuri de consum, în agregate impulsionate de procese mecanice; inventate,
„imple-mentate“ şi dirijate în aria „civilizaţiei tehnico-materiale“. În scurtă
vreme, aşa

* Lectură facultativă

56
cum s-a observat, efectele au fost resimţite grav de oameni, odată cu fetişi-
zarea eficienţei socio-economice şi insinuarea unui veritabil amor mecanic! A
fost foarte uşor să legi simţurile de anumite facilită ţi, avantaje, „superiorită
ţi“, astfel încît, o simplă organizare mecanică a realului să poată duce
la „produsul“ urmă rit. Şi tot atît de simplu a fost, în timp, nu numai să
produci efectele scontate, ci chiar să prevezi evoluţiile cauzale viitoare.
Scenariile puteau fi elaborate pe termen scurt, mediu şi lung. Sau pe etape,
epoci şi ere. Scenariul nostradamic este unul dintre cele mai tentante pentru
analiştii informaţiei vizionare111. Să reţinem, deci, că , scenariul cauzal
lucrează cu premise (informaţii) deliberat subiective, al că ror conţinut de
adevă r ţine nu atît de imperativele realului, cît de intenţia (vinovată sau
nevinovată ) a brain-trust-menilor.

4. Cîteva opinii temeinice, înainte de a atinge impasul raţional care a

dirijat informaţia spre o adevă rată dramă contemporană . Celebrul fizician
german Werner Heisenberg112, observînd că Newton „a creat pentru prima
dată posibilitatea reproducerii unei multitudini de fenomene într-un formalism
matematic“, conchide: „s-a nă scut ideea că , în principiu, toate procesele
din lume (s.ns.) ar putea fi reduse la procese mecanice“ şi, de aici, o
rezolvare excepţională : „cunoaşterea exactă a tuturor circumstanţelor
mecanice ale lumii va face posibilă , în principiu, calcularea completă a
comportă rii viitoare“ (s.ns.). Chiar dacă evoluţiile din fizică pun în cauză
fizică newtoniană (în special în zona relaţiilor de indeterminare), calcularea
comportă rii viitoare na ră mas fă ră ceonsecinţe în planul relaţiilor umane,
în sfera sociabilă şi relaţională . Scenariul social (cauzal) avea
fundamentarea fizică (empirică ).
5. Nici în planul imaginarului nu se întîmplă cu totul diferit. Este
meritul regretatului Ioan Petru Culianu de-a fi observat un Giordano Bruno
ignorat pînă acum. Un Giordano Bruno psiho-social. Ioan Petru Culianu
redescoperă cartea italianului („De vinculis in genere“) şi-i dă o interpretare
care va repune în discuţie destinul însuşi al lui Giordano Bruno. Demonstrînd
că „magia este o ştiinţă a imaginarului“, Culianu notează sec: „La gradu-i
cel mai înalt de dezvoltare, atins în opera lui Giordani Bruno, magia este o
metodă de control a individului şi a maselor bazată pe o cunoaştere
profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective. Nu doar stră moşul
îndepă rtat al psihanalizei poate fi recunoscut în ea, ci şi, în primul rînd, acela
al psihologiei aplicate şi al psihologiei maselor“ (s.ns.)
Iar pentru ca lucrurile să apară oarecum mai explicite, Culianu notează
: „Originalitatea unei epoci nu se mă soară după conţinutul sistemelor ei
ideologice, ci mai curînd după voinţa-i selectivă , adică după grila
interpretativă pe care o interpune între un conţinut preexistent şi rezultatul să
u modern“113.

57
 Pentru a nu ză bovi prea mult în felurite explicaţii, vom dobserva doar
cum realul şi imaginarul erau subsumate unei inginerii cu puternice şi imediate
efecte relaţionale şi de conştiinţă .
6. Manipularea, intoxicarea, distorsionarea sînt, cum observă m, pro-
ceduri curative („magii“) intrinseci epocii moderne şi nu numai. Frecvenţa şi
intensitatea constatate pot da sentimentul „producţiei de serie“, al facilită ţii
producerii şi reproducerii la nesfîrşit a cauzelor precis şi sistematic dirijate
spre efectele scontate. Iar dacă cele cîteva secole post-renascentiste ni se par
un timp istoric de lungă durată , atunci s-ar putea vorbi de un fel de nesfîrşit
al principiului cauzalită ţii; cu acoperirea întregii modernită ţi. Şi, implicit,
de o nesfîrşită dramă a condiţiei umane, la nesfîrşit manipulată !
7. Totuşi, scenariul cauzal n-a rezistat revoluţiilor surprinză toare
ale „lumii materiale şi spirituale“. Principiul cauzalită ţii a ajuns într-un
impas, aparent fă ră ieşire - într-un impas raţional. Semnalul venea tot din
fizică , fizica cuantică , iar mesagerul îngrijorat al situaţiei va fi Einstein
însuşi114. Schimbul de scrisori şi idei Einstein-Born-Bohr poate fi edificator,
pentru ceea ce urmă rim: soarta informaţiei cauzale. Albert Einstein îi scrie,
în 1919, lui Max Born: „Nu sînt de acord cu maniera dumneavoastră
pesimistă de a judeca cunoaşterea. Este unul din cele mai frumoase lucruri în
viaţă , de a avea o idee precisă a cauzelor şi efectelor; nu puteţi să le negaţi
decît dacă sînteţi o fire întunecată , nihilistă “… Un an mai tîrziu, în 1920,
Einstein continuă , dar cu o siguranţă bă nuitoare: „Problema cauzalită ţii
îmi provoacă şi mie (…) multă grijă “. Şi mai departe: „Pă rerea lui Bohr
despre radiaţie mă interesează foarte mult. Dar nu doresc să mă las
antrenat de ea, renunţînd la cauzalitatea imediată , atît timp cît va fi altfel
apă rată decît pînă în prezent. Ideea că un electron expus la o radiaţie îşi
alege în toată libertatea momentul şi direcţia unde vrea să sară îmi este
insuportabilă . Dacă ar fi aşa, aş dori mai degrabă să fiu croitor sau salariat
într-un tripou decît fizician“… Cu solidaritatea cuvenită geniului einstenian,
Max Born scria, în 1924: „Einstein era ferm convins că fizica descrie
cunoaşterea lumii obiective. Am dobîndit lent convingerea, împă rtă şită cu
alţi fizicieni, în cursul experienţei mele în domeniul fenomenelor
cuantice din atomi, că nu există o lume obiectivă în fiecare moment, ci o
cunoştere grosieră , aproximativă …“ La acestea, Max Planck preciza: „În
concluzie, noi putem declara: legea cauzalită ţii nu este nici adevă rată , nici
falsă . Ea este mai degrabă un principiu euristic, un ghid, pentru a ne orienta
în confuzia împestriţată a evenimentelor“. Şi: „Din acestea se poate
înţelege că fizica atomică s-a îndepă rtat din ce în ce mai mult de
reprezentă rile determinismului“, conchide W. Heisenberg.

58
 8. Subminarea principiului cauzalită ţii de misterioasele şi
inepuizabi
lele principii ale materiei este desă vîrşită de un nou fenomen fizic,
considerat
crucial pentru continuitatea (şi continuarea) lumii moderne, aşa cum s-a impus
după 1789, odată cu triumful social al iluminismului. Şi anume - nici
experimental nici imaginar - nu au putut fi depă şite ultimele stă ri ale
materie
(particulele elementare).
Ciocnirile în acceleratoarele gigantice nu mai aduc informaţii noi: se
obţine acelaşi tip de particule, de aceeaşi mă rime şi compoziţie, prin
transformarea energiei cinetice înalte în materie. Efectele acestui grav impas
raţional par a fi cu adevă rat imprevizibile, cel puţin pentru circulaţia
informaţională pe care o practică m în prezent. Ceea ce-l determină pe un
filosof avizat asupra gravită ţii consecinţelor să afirme: „Sîntem evident în
faţa unei limite a cunoaşterii. Dincolo de aceasta este lucrul în sine,
incognos-cibilul“115.
9. Am stă ruit asupra scenariului cauzal din două temeinice motive,
impuse de contextul scrierii de faţă : a/ pericolul ca informaţia să -şi piardă
suportul regenerator; să nu mai conţină un mesaj real şi b/ agravarea
impasu
lui social, ca urmare a paradigmei negative generate de informaţia închisă , în
absenţa orizontului evolutiv al lumii raţionale/materiale.
Fenomenul este intrinsec civilizaţiei europene în general. Fundamentată
pe raţionalism şi experienţă , cunoaşterea europeană poate fi practic
anihilată de absenţa cauzalită ţii, de eşecul silogismului cartezian. „Gîndesc,
deci exist“, celebra erezie raţionalist-laică a lui Descartes, ajunge a fi, prin
eşuarea dialecticii materiei, un fel de „Gîndesc ca să … nu exist!“ În relaţiile
practicii sociale mutaţiile sînt la fel de simptomatice. Metoda carteziană ,
favorizată de evoluţia continuă a gîndirii ştiinţifice, favoriza, la rîndu-i,
elaborarea (tot ştiinţifică ) a scenariului social. Cauza socială funcţiona şi
raţional şi istoric. Recursul la metodă constituia soluţia globală pentru
ştiinţă şi pentru viaţa socială . Eşecul „dialecticii“ materiei (constatată a fi
o structură generativă şi autogenerativă ) obligă la o schimbare de esenţă ,
la o nouă paradigmă . Dacă va fi suportată schimbarea…
10. Impasul raţional se regă seşte, deci, în criză de continuare - în
im
posibilitatea elaboră rii soluţiei sociale de continuare. Se produce o
schimbare
fă ră sens, o reaşezare haotică a normelor şi mentalită ţilor, o dislocare,
poate o
decupare din structurile minime ale normalită ţii. Criza „dialecticii“ materiei
face imposibil un scenariu social coerent. „Nu există soluţii“, „o a treia cale“
etc. sînt propoziţii ce bîntuie Europa de Est, după pră buşirea sistemului
totalitar. Ră spunsul lui Marcuse, din 1968 (pe ideea: schimbă m ce este, fă ră
să
ne pese ce urmează !) se regă seşte parcă în impasul provocat, în Est, de
forţe

59
care au dorit schimbarea, dar nu au avut şi soluţii viabile de continuare.
Interesant este că formula „a treia cale“ a fost relansată în 1998, chiar la
New York, sub patronajul preşedintelui Clinton, cu precizarea: „nici
socialism nici liberalism“, care nu mai corespund societă ţii
informaţiei/globale. Riscul ar fi: „Schimbarea fă ră soluţie!“ o pustiire
ideologică , economică , morală , concomitent cu blocarea accesului la
decizia socială .
11. Interpretă ri de ultimă oră confirmă oarecum dramatic acest
„fă ră să ştie ce urmează “, generat de impasul neaşteptat al soluţiei de
continuare. Un presigios istoric contemporan, Eric Hobsbawn , în lucrarea
„Age of extremes. The Short Twentieth Century (1914-1991)“, consemnează
impasul. Observînd că „epoca de aur“ a capitalismului (de după al doilea ră
zboi mondial) a eşuat, în anii ‘80 şi ‘90: în Est - pră buşire, şi în Vest -
malaise, S. Brucan sintetizează astfel constată rile istoricului: „Tabloul
sumbru al prezentului cuprinde toate continentele şi toate aspectele vieţii
sociale (…). În politică , declinul partidelor de masă organizate conform
ideologiilor a eliminat motorul activiză rii civice a oamenilor, iar în cultură
totul este post: postindustrial, postimperial, postmo-dernist, postmarxist, post-
Gutenberg, fă ră să se ştie ce urmează după dispariţia acestora (s.ns.).
Bref, secolul se termină într-o dezordine totală (s.ns.), a că rei natură nu
este clară , fiind lipsit şi de mecanismul necesar, fie pentru a-i pune capă t,
fie pentru a o ţine sub control“. („Dilema“ nr. 160, februarie 1996).
12. Riscul impasului raţional rezidă în specularea soluţiilor de
circum-stanţă , acel „haos bine organizat“, în care informaţia acceptă să se
prostitueze, este prostituată sau obligată să se comporte ca atare. În fond,
ce altceva s-a întîmplat în România, în perioada postdecembristă ?

60
 CAPITOLUL V-DEONTOLOGISMUL
• Premisele unui nou comportament al omului
activ
1. Conţinutul exact al deontologismului impune unele preciză ri de
început. Etimologic, derivă din cuvintele greceşti „deontos“ (ceea ce este
bine; ceea ce se cade) şi „logos“ (ştiinţa) şi compun noua ştiinţă a
comportamentului moral - deontologia - ştiinţă a atitudinii şi acţiunii morale
în aria unei profesii precis delimitate (ex. medic, avocat, ziarist). Normele
deontologice sînt elaborate de profesioniştii înşişi; aplicarea lor este
asigurată numai de reprezentanţi ai acelei profesii; numiţi sau aleşi dintre
membrii profesiei vizate. În ultimă analiză , normele deontologice sînt
interioare profesiei -norme autoimpuse. Doamna Kathryn Koegel pledează ,
argumentat, pentru realitatea funcţională a „regulilor autoimpuse“ în
activitatea de presă . Doamna Koegel crede că regulile autoimpuse ar putea
produce efecte coerente şi efective „prin organizaţii eficiente şi cuprinză
toare ale mediei, care să militeze pentru bunul mers al întregii activită ţi de
mass media şi care să stabilească standarde şi politici pentru această
industrie“116.
2. Principiul interiorităţii şi exerciţiul autoimpus, caracteristice regle-
mentă rilor deontologice, au un sens propriu în raport cu deontologismul.
Dacă deontologia operează cu norme specifice şi numai în aria bine
delimitată a unei anume profesii, deontologismul ambiţionează o cauză
generală şi gene-ralizantă , raportată la toate profesiile, active şi
contemplative, la atitudinile, acţiunile şi comportamentele de ordin moral,
ştiinţific, politic, public sau privat etc.
Deontologismul apare ca o filosofie morală normativă care vizează
în-tregul comportament uman. Esenţa deontologică rezidă în
calitatea/moralitatea acţiunii. Comparativ, dacă „filosofia voinţei“ pune
accentul pe „reprezentarea mea“ („lumea mea“) în ignorarea efectelor şi
corectitudinii acţiu-nii/viziunii (s.ns.) pentru celă lalt/ceilalţi,
deontologismul accentuează necesitatea corectitudinii acţiunii şi a
corectitudinii Binelui obţinut pentru sine şi pentru terţi.
3. Pentru o mai precisă delimitare a deontologismului de filosofiile
utilitariste (a că ror ţintă este succesul, indiferent de mijloace) să urmă
rim

61
raţionamentul propus de David McNaughton117. Autorul face o analiză com-
parată , lă muritoare în multe privinţe, în care stabileşte diferenţele dintre
deontologism şi consecinţionism şi, de aici, şansele deontologismului, care
încearcă să gă sească temeiul moral dintre eficacitate şi puritate, între
care „trebuie să alegem… chiar dacă este dureros“ (A. Camus)118.
David McNaughton delimitează „deontologismul“ de „conseciţionism“
prin comparaţie. Premisa pe care îşi întemeiază raţionamentul este, fireşte,
acţiunea: „Cînd sîntem puşi în faţa unei alegeri între mai multe acţiuni, alegere
ce are o semnificaţie morală , cum putem decide care din ele este cea
moralmente corectă (right)?“119.
4. Teoriile consecinţioniste (- ale acţiunii directe sau indirecte) consideră
că acţiunea este moralmente valabilă în mă sura în care „are cele mai bune
rezultate, adică aceea care produce cea mai mare balanţă de consecinţe bune
în
raport cu cele rele“*. Mai mult: consecinţionismul acţional direct se autodefi-
neşte ca o teorie a deciziei“, „prin intermediul că reia să ne ghidă m
acţiunile“**.
Într-o expresie concluzivă , consecinţionistul se situează într-o relaţie
binară (de consecinţă : cauză -efect) cu lumea în care tră ieşte efectiv şi în
care moralitatea se deduce post-factum, din rezultat. „Cînd acţionez, ceea ce
con-tează din punct de vedere moral - singurul lucru care contează din
punct de vedere moral - este efectul pe care îl va avea acţiunea mea asupra
cantită ţii de valoare din lume“***.
Miza pe rezultat („efectul“), observă exegeţii consecinţionismului, nu
poate fi valorizată printr-o raportare substanţială , cum ar fi normal, la corec-
titudinea acţiunii. Consecinţioniştii configurează moralitatea printr-o „dialec-
tică regresivă “, să -i spunem aşa, pornind de la efectul/succesul obţinut,
efect/succes echivalent cu „binele“ urmă rit. În acest fel, apare riscul de a
exista o diferenţă morală şi de moralitate între acţiune şi rezultat.
Întrebarea este: O acţiune imorală /amorală poate produce un rezultat valabil
moral? Şi, în continuare: Putem accepta, fă ră riscuri morale majore,
celebra formulă : „Scopul scuză mijloacele“, cu atîta nonşalanţă aplicată în
aria politică post-machiavelică ?
5. Deontologiştii spun nu, din motivul că „acţiunea care produce cele
mai bune rezultate (nu) este întotdeauna acţiunea corectă din punct de vedere
moral“120. Deontologismul acceptă să produci „mai puţin bine decît ai putea“,
dacă acţiunea şi mijloacele de acţiune sînt corecte în iniţiativă de producere
a
binelui. Deontologiştii consideră acţiunea o faptă morală , în timp ce
conse-
cinţioniştii o consideră valabilă moral în funcţie de succes (de consecinţe).
Disputa dintre cele două curente este sporită şi de faptul că
deontolo-gismul încearcă să impună un comportament fundamentat pe
norma morală

62
corectă (deci, un comportament constrîngă tor) în toate acţiunile pentru sine
şi pentru ceilalţi. „Deontologismul afirmă că moralitatea impune anumite
limite sau constrîngeri în ceea ce priveşte acţiunile fă cute în vederea
binelui general“*. Şi astfel, prin această raportare la binele general,
deontologismul obligă individul/persoana să -şi organizeze acţiunile să -şi
modeleze comportamentul şi în funcţie de ceilalţi, normele morale fiind, în
fond, consensuale, rezultate ale unei îndelungate existenţe şi tradiţii
individuale/colective. Identifică m, prin aceasta, constanta morală în
configurarea cadrului normativ şi social ce defineşte acţiunea individuală ,
în raport cu sine şi cu ceilalţi.
Consecinţioniştii (ca şi utilitarismul, în general) nu mizează pe rigorile
constrîngă toare, fie şi permisive. Plastic vorbind, consecinţioniştii acceptă
omul performant, că ruia rezultatul/succesul îi legitimează statutul moral şi
social.
Vechiul dicton amintit („Scopul scuză mijloacele“) poate fi regă sit în
consecinţe fericite sau nefericite; sau în aceeaşi mă sură fericite şi
nefericite. Ar fi suficient ca balanţa consecinţelor fericite să încline, chiar şi
foarte puţin, talgerul (în favoarea rezultatelor pozitive) pentru a legitima moral
acţiunea!… Există aici acea ambiguitate a succesului, identificată în
operaţiunile de tip opţional (ex: alegeri parlamentare, de partid etc.), în care
este suficient un procent infim sau un singur vot în plus pentru a proclama
învingă torul şi, prin aceasta, fericirea electivă . Nu mai contează că 49%
dintre „opţionalişti“ au fost înfrînţi şi vor fi executanţii voinţei majoritare
(cel puţin psihologic).
6. Dar diferenţa radicală dintre deontologism şi consecinţionism re-
zidă în absenţa unei morale a acţiunii, în cazul consecinţionismului. David
McNaughton observă : „Consecinţionismul acţional nu este, ca atare, o teorie
morală . adică o teorie ce ne spune care acţiuni sînt, în fapt, corecte din
punct de vedere moral şi de ce“ **. Şi tocmai datorită acestei absenţe de
esenţă , con-secinţionismului „trebuie să -i adă ugă m o teorie a valorii
intrinseci, o explicaţie a ceea ce anume sînt lucrurile bune, respectiv rele“***.
O asemenea teorie a valorii intrinseci este considerată a fi utilitarismul care
„ne spune că singurul lucru intrinsec bun este fericirea sau bună starea
(welfare) fiinţelor simţitoare, şi că singurul lucru ră u este suferinţa“
(pag. 228).
7. Dependenţa moral-axiologică de anumite standarde, în care
fericirea pare a fi sinonimă cu bună starea, sugerează caracterul
dependent al consecinţionismului; caracterul să u sistemic.
Prin diferenţă , deontologismul tinde să impună o filosofie morală a
acţiunii şi mijloacelor de realizare concrete şi corecte a acţiunii; o filosofie
neutră , trans-sistemică .

63
 8. Deontologismul nu depinde de o „o teorie a valorii intrinseci“, din
moment ce, în esenţa sa, este moral, şi nici de un sistem („liberal“, spre exem-
plu), ci încearcă să impună alternativa generalizantă normativă a
corectitudinii acţiunii şi mijloacelor; a binelui moral pentru sine şi pentru toţi
ceilalţi; oricum, nu împotriva altuia/altora. Caracterul normativ al
deontologismului („constrîngă tor“, cum spun exegeţii utilitarismului)
vizează tocmai corectitudinea binelui, pe baza unor acţiuni corecte, prin care
să se producă un bine/efect moderat, de tip aristotelic, şi nu un succes „cu
orice preţ“.

O precizare necesară : Deontologismul „aşa cum apare în conspectul de

faţă , nu vizează minimalizarea utilitarismului (şi „consecinţionalis-
mului“), printr-o ofertă conceptuală şi practică alternativă de tip
exclusivist. Deontologismul tinde la impunerea unei premise de
referinţă , care să stea la baza orică rei acţiuni umane - binele corect -
rezultat din corectitudinea mijloacelor şi scopurilor. Deontologismul
situează omul şi acţiunea sa în aria deliberată (şi apriorică ), premergă
toare acţiunii şi efectelor; consecinţelor. Deontologismul apare, astfel,
ca un pas în plus în restaurarea eticii acţionale, impusă , azi, de
riscurile unor comportamente (politice, civice, ştiinţifice) care
îngrijorează , datorită tocmai consecinţelor negative pentru sine şi
pentru ceilalţi. Totuşi, utilitarismul, considerat şi „un consecinţionism
care se opune in-tervenţiei criteriilor a priori pentru a judeca o acţiune“,
ră mîne filosofia practică de referinţă în spaţiul britanic şi american al
lumii moderne. „Respingînd orice concepţie transcendentă asupra
binelui moral“, utilitarismul promova acţiunea ale că rei consecinţe - ne
spune Jeremy Bentham, fondator al curentului, ală turi de John Stuart
Mill - produceau „cea mai mare fericire a celor mai mulţi“; este adevă
rat, pe baza principiului „scopul scuză mijloacele“ (numai rezultatul
fericit contează ). Utilitarismul, amendabil azi, a creat, totuşi, o
civilizaţie de referinţă , chiar dacă , în plan ideal/etic, este amendabilă
. Semnalele posibilei adecvă ri la criteriile acţionale din zilele noastre
sînt sugestive: „Utilitarismul contemporan a dezvoltat strategii
individuale (...) cea mai cunoscută fiind aceea a utilitarismului
normativ“. Ceea ce înseamnă raportarea la o regulă respectată fă ră
excepţie, iar consecinţele vor fi evaluate prin raportare la „adoptarea
acestei reguli generale, nu din actul singular“. Utilitarismul normativ
apare a fi un deontologism amînat, cel puţin în această fază a
evoluţiilor conceptuale şi practice. (Vezi „Utilitarismul“ de Catherine
Audard; în „Filosofia morală britanică “, Ed. Alternative, 1998).

64
 Deontologismul şi consecinţionismul coexistă în doctrina morală
actuală , inclusiv în aria comunică rii de masă care ne interesează cu precă
dere. Şi la care ne vom referi în capitolele urmă toare.

65
 „... Un principe are întotdeauna la îndemînă tot felul de motive
îndreptă ţite, care-i îngă duie să -şi calce cuvîntul sub aparenţe
cinstite... Dar trebuie să ştii să -ţi ascunzi în tot felul această natură de
vulpe (pentru a te feri de cursele ce ţi se întind - n.ns), să te prefaci şi să
nu te dai pe faţă , deoarece oamenii sînt atît de naivi şi se supun atît de
uşor nevoilor prezente, încît acela care înşală va gă si întotdeauna pe
unul care să se lase înşelat“.
(Niccoló MACHIAVELLI)

„La prima vedere, numele lui Machiavelli a ră mas legat de ideea

unui divorţ radical între politică şi morală , a succesului cu orice preţ
şi indiferent de mijloace - şiretenie, duplicitate, perfidie, înşelă ciune,
corupţie, forţă sau asasinat - toate practicile care au existat
dintotdeauna şi pe care, evident, nu el le-a inventat; el nu a fă cut decît
să arate că sînt mijloace necesare în viaţa politică “.
(Philippe MALAURIE)

66
 CAPITOLUL VI-DEONTOLOGIA ŞI
COMUNICAREA DE PRESĂ
• Precizări contextuale (conţinut şi sens)
1. Traseul „conceptual“ parcurs în textul de pînă aici - de la omul
moral socratic („omul în parte“, omul delfic, al opţiunii raţionale) pînă la
„omul performant“ - mai degrabă opţional decît raţional - ne indică
continua dramă de situare (inclusiv morală ) a omului şi a umanită ţii pe
care o exemplifică . Deontologia, concept modern, mai recent, ne permite o
re-calificare (prudentă desigur) a acţiunii umane dintr-o perspectivă etică
legitimă - prin raportare corectă , solidară , la sine şi la ceilalţi.
Deontologia şi, prin efect, deonto-logismul pledează pentru o normă în
toate, pentru un comportament normativ regă sit retrospectiv în precepte
vechi, validate de tradiţii şi uzanţe: „Este necesară o mă sură în toate“
(Socrate), „Nimic prea mult“ (Templul din Delfi) sau moderaţia aristotelică
(„Nici insuficienţă nici exces“). Omul îşi că uta unitatea morală şi
spirituală .
Momentul revelator al realită ţii umane monogenice, reprezentat de jertfa
christică , a pus în fiinţă şi în realitatea socio-umană nemijlocită omul desă
vîr-şitei unită ţi - omul christic. Realitate absolută - omenească şi
dumnezeiască deopotrivă - Iisus realizează întruparea Logosului în istorie,
dînd astfel sens şi cauză naturii sociale mundane („temporale“) a omului şi
lucră rii sale ome-neşti. Omul christic, tră ieşte şi iubeşte cu sufletul şi cu
gîndirea într-o deplină unitate fiinţală şi existenţială . Pentru că Logosul
este şi Cuvînt şi Raţiune, dar şi Fiinţă şi Persoană . Aşa cum stră lucit
observa pă rintele Dumitru Stă niloaie, „raţiunea implică şi cuvîntul; iar
cuvîntul e totdeauna cuvîntul unei persoane că tre alta. Deci însă şi raţiunea e
o funcţie a persoanei în relaţie cu alta“12.
Omul christic înlesneşte împlinirea în fapt a visului monogenic că utat
de gîndirea elină , sugerat de Platon prin cele două principii („divinitatea“ şi
„materia“) şi considerat posibil de Aristotel, cînd acorda unor oameni supe-
riori („filosofii“) accesul la unitatea originară („divinitate - intelect“), printr-
o riguroasă şi constantă viaţă contemplativă … În paranteză fie spus,
tocmai asemenea geniale intenţii eline au fă cut posibilă , în spaţiul
european, revelaţia

67
christică ; filosofia elină oferea date raţionale pentru a înţelege credinţa ca ra-
ţiune supremă a fiinţei şi fiinţă rii; în acord cu un asemenea eveniment,
Albert Camus face demonstraţia asimilă rii creştinismului evanghelic şi prin
raţio-nalismul idealist platonician.
2. Ulterior, se produce ceea ce am putea numi o „mişcare a atomului“ în
realitatea monogenică , favorizată de raţionamentul umanist (pre-laic şi laic
european) şi de natura contradictorie a individului („pă catul adamic“ nu
pare a fi doar o parabolă a riscurilor cunoaşterii); mişcare ce a condus la
rescindarea fiinţei umane. Treptat, se afirmă entitatea raţionalist-empirică ,
scientistă şi, prin aceasta, fixarea omului în centrul lucrurilor, gîndurilor şi
al tuturor proceselor evolutive. Se trece, în cele din urmă şi după aprige bă
tă lii conceptuale şi sociale („revoluţionare“) de la raţiunea de a fi (că utată
de elini şi împli-nită culminant de omul christic) la voinţa de a fi ( cu
evoluţiile cunoscute - de la Schopenhauer, la Nietzsche, John Stuart Mill,
Wundt, Marx, Freud, pînă la opţional-consecinţioniştii din zilele noastre).
Pledînd pentru o „filosofie a voinţei“, sociologul român Dimitrie Gusti sesiza
criza morală (riscul acţiunilor emoţionale/arbitrare), tot astfel cum
deontologismul încearcă să regleze prin norme şi prin crearea unui reflex
normativ noile excese subiective ale teoriilor utilitariste (teoria succesului,
satisfacţiei, consecinţelor etc.).
3. Am re-parcurs, foarte succint, momentele devenirii morale a
omului, pentru a favoriza, astfel, mai corecta înţelegere a acţiunii umane, în
raport cu intenţionalitatea pentru sine şi în raport cu ceilalţi; pentru a identifica
miza morală a acţiunii în societatea informaţiei. Comunicarea umană -
interde-pendenţele identitare, comuniunea posibilă şi necesară - reclamă
cunoaşterea, acceptarea şi respectarea conştient-solidară a unor principii şi
reguli comportamentale necesare şi obligatorii; respectarea a ceea ce, în
termeni uzuali, numim reguli şi norme de conduită general acceptate.
Impactul extraordinar - practic exhaustiv - al informaţiei şi comunică
rii, „capturarea“ în fapt, a întregii sfere terestre („a întregului spaţiu
sublunar“) şi nu numai de că tre tehnologiile expansiunii spaţiale şi ale
transmiterii mesajelor, faptelor, evenimentelor - repun în cauză nu numai un
anumit tip de civilizaţie, ci esenţa însă şi a condiţiei umane.
Atomizarea, uniformizarea, aplatizarea existenţială constituie doar un
anumit set de riscuri, atîta vreme cît riscurile grave vizează „misterul
genezic“ al fiinţei umane, esenţa sa fiinţală şi existenţială . Controlul
informaţiei genetice (şi genezice) este un fapt „ştiinţific“ concret („clonarea“
este doar un exemplu între altele). Fragilitatea mijloacelor de apă rare în faţa
performanţelor ştiinţei, tehnologiei şi informaţiei l-a determinat pe Francis
Fukuyama să vor-bească nu numai de o societate post-istorică , ci şi de o
societate post-umană .

68
 Vorbim, deci, de riscurile informaţiei, dar sîntem obligaţi, în acelaşi
timp, să pledă m pentru necesitatea vitală a informaţiei, pentru accesul neîn-
gră dit la informaţie. Cum sîntem obligaţi să pledă m perseverent pentru o
infor-maţie onestă , corectă , adevă rată .
4. Omul nu poate exista liber fă ră informaţie. Cu condiţia ca
informa-ţia să nu-i pună în pericol identitatea socio-profesională şi
mentală , sensul fiinţial şi existenţial pe care înţelege să -l exercite corect şi
liber. În ultimă analiză , informaţia şi comunicarea trebuie să rimeze cu un
cadru libertar real de viaţă ; care la rîndu-i, să se regă sească în norme
comportamentale adecvate: acceptate şi practicate.
5. Deontologia - ca ştiinţă a ceea ce este bine, a ceea ce se cade
-transferă asemenea acute îngrijoră ri comportamentale în aria restrînsă a
unei profesii determinate. În cazul de faţă , în aria presei, considerată în
cele trei modalită ţi principale de realizare: scrisă , vorbită , televizată .
Vom urmă ri, pe cît posibil, traseul cronologic al reglementă rilor
deontologice, cu deosebire în ţă ri din spaţiul european. În acelaşi context
apar şi reglementă rile la nivelul unor organisme regionale sau internaţionale
(ONU, FIJ, al Parlamentului Europei, UNESCO).
În sfîrşit, vom releva cu atenţie evoluţiile normative de tip deontologic în
România post-decembristă , evoluţii ce indică atitudini şi opţiuni de reală
substanţă libertară .

• Anul 1918 - un început deontologic discret

1. Într-un moment de maximă tensiune istorică , sporită de
finalul primei conflagraţii mondiale - cînd Europa se pregă tea pentru o nouă
hartă geo-politică , mai apropiată de realitatea morală , spirituală şi
naţională - la Paris apă rea „Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor
francezi“122, document ră mas pînă astă zi de referinţă în „normarea“ şi
exercitarea profesiei de ziarist, la nivel naţional şi continental. Situată în
context, „Charta“ încerca parcă să adauge tratatelor de pace şi un set de
reguli care să asigure, prin uz, pacea conştiinţelor profesionale, în aria
informaţiei şi comunică rii publicistice.
2. Ocazia oferea argumente de maximă oportunitate pentru re-gîndi-
rea modalită ţilor şi garanţiilor de participare a presei la decizia politică şi
socială , la actul de putere, printr-o informare corectă , onestă a publicului.
Cîteva constată ri legitimează necesitatea situă rii presei în noile
contexte europene, determinate de rezultatele primului ră zboi mondial:
– Presa de mare tiraj şi audienţă , prezentă efectiv pe cîmpul de
luptă , oferea de-acum datele unei structuri de putere publică , în mă sură să
coaguleze

69
„opinii de masă “; să devină exponenta reală a masei de cititori şi, astfel,
să poată semnala, limita şi influenţa decizia publică (legislativă
/executivă /jude-că torească ); inclusiv crima premeditată , cum s-a întîmplat
în cazul nesocotirii flagrante a regulilor şi normelor ră zboiului (utilizarea
substanţelor chimice, torturarea şi uciderea prizonierilor etc).
– Presa, se constată , nu mai este (doar) un domeniu de activitate, care
să poată fi situată şi clasificată sectorial, ci un martor omniprezent, relativ
neu-tru/imparţial, că lă uzit de principiile libertare, ale veridicită ţii şi bunei-
credinţe, cum şi ale responsabilită ţii faţă de realitatea şi integritatea
faptelor, evenimentelor, opiniilor.
– Presa devenea ea însă şi o putere în stat („a patra putere“). O putere
exponenţială - şi nu doar un „instrument în mîna puterii politice“, acuză ce-o
însoţea încă de la începutul secolului trecut, cînd, spre exemplu, Napoleon,
simţind nemijlocit consecinţele art. 11 din „Declaraţia drepturilor omului şi
cetă ţeanului“ (1789), referitor la „libera comunicare de gînduri şi de opinii“,
a ştiut s-o folosească subtil, dar şi s-o cenzureze/suspende fă ră remuşcă
ri.
– După un secol şi mai bine, puterea temporală se vedea obligată să
com-pară în faţa unei instanţe permanente - opinia publică - prin
intermediul unui „judecă tor de instrucţie“ intransigent - ziaristul. Şi ca
„procesul“ să fie complet, puterea însă şi era aceea care se vedea
constrînsă să stabilească statutul libertar al comunică rii publice (al
presei) şi se obliga să -l respecte. Desigur, toate acestea printr-un continuu
dialog polemic, în care ziariştii n-au fost şi nu sînt nici astă zi ocoliţi de
evenimente dramatice (molestaţi, arestaţi, asasinaţi).
3. Se produce ceea ce am putea numi o mai accentuată responsabi-
lizare politică /socială /civică faţă de presă (faţă de libertatea actului de
comunicare publică ) şi, în replică , o mai accentuată responsabilizare
profesio-nală /morală a „actorilor“ comunică rii (ziarişti, editori, patroni).
Cu deosebire capă tă regim de urgenţă responsabilitatea directă a
ziaristului pentru mesajul comunicat publicului şi pentru statutul să u
public.
Punem accentul pe caracterul public al actului de comunicare jurna-
listică , întrucît ziaristul fă ptuieşte, în chip deliberat, un act public, şi este
direct ră spunză tor faţă de public, în numele că ruia îşi exercită profesia şi
pe care încearcă să -l ghideze corect într-o realitate continuu evenimenţială ,
eterogenă , adesea greu de ordonat în înţelesuri plauzibile.
Caracterul exponenţial al profesiei de ziarist impune un comportament
moral echivalent: faţă de public, în ansamblul să u, şi faţă de fiecare
persoană în parte, vizată în texte sau emisiuni publicate/difuzate.

70
 • Principii definitoriiale deontologiei profesiunii de
ziarist
1. Argumentele contextuale, consemnate imediat mai sus, susţin ideea
organiză rii normative a unui comportament profesional care să -i protejeze
pe ziarişti de riscuri morale sau juridice, cu grave consecinţe asupra
conştiinţei publice, a statutului persoanei în societate/colectivitate şi, fireşte,
asupra exercită rii sau nu a propriei munci specifice. Vom reţine, încă de pe
acum, că ziaristul poate fi că zut din drepturile de exercitare a profesiei fie
printr-o sentinţă deontologică , fie printr-o sentinţă penală . Dacă în
cazul juridic legiutorul prevede expres acest lucru (art. 115 Codul Penal
Român) în cazul sentinţei deontologice - deşi este aplicată numai de
profesionişti ai presei şi are un caracter strict moral - sentinţa poate fi extinsă
de la o simplă mustrare la suspendarea temporară sau eliminarea definitivă
din profesie.
2. Într-un asemenea cadru, „organizarea normativă “ are menirea
de a proteja moral-profesional ziaristul, de a proteja actualitatea şi
veridicitatea mesajului publicat. „Charta obligaţiilor profesionale ale
ziariştilor francezi“ fixează un început al ordonă rii conştiinţei/responsabilită
ţii profesionale, într-o lume a confruntă rilor libertare, pluraliste, culminate în
legiferarea şi afirmarea trans-frontalieră , practic universală a drepturilor
omului: la viaţă , la propria gîndire, la comunicarea neîngră dită , în spaţiul
public şi privat.
3. În ultimă analiză , momentul 1918, fixat de iniţiativa sindicatului
naţional al ziariştilor francezi, favoriza, cu metodă , pletora de argumente con-
tradictorii privitoare la relaţia libertate-responsabilitate, în cadrul limitat,
specific, al unei profesii ce se vă dise cu totul specială , prin efectele
publice
4. Parcurgerea, fie şi gră bită , a celor 15 principii reţinute în
„Charta“ din 1918 (plasată , totuşi, de evenimentele timpului într-o zonă de
discreţie a faptelor semnificative), ne permite cîteva obervaţii sugestive
pentru gîndirea profesională şi pentru profesia ce-a fă cut din secolul XX
un eveniment continuu. Spunem aceasta întrucît disoluţiile sistemice (că
derea absolutis-melor habsburgic şi ţarist), concomitente cu afirmarea
principiului opţional în viaţa socio-politică , garanţiile normative şi cadrul
instituţional de afirmare liberă a gîndurilor şi ideilor constituiau premisele
reale („revoluţionare“) ale unor transformă ri socio-morale de calitate. În
asemenea mă sură legitime încît aproape nimeni nu putea presupune că
absolutismele vor fi substituite de totalitarisme la fel de atroce (fascism,
comunism, monetarism etc.),la fel de abominabile, în aria condiţiei umane.
Evoluţii arbitrare care au indus o terifiantă inginerie socială şi un
continuu vertij moral şi spiritual. Principiul naţionalită ţilor, cu efecte
disolutive (şi pozitive) în confruntarea cu imperii

71
multi-naţionale, avea să fie „convertit“ printr-o strategie - de dislocare a
naţiu-nilor înseşi - în anii postbelici. Imperium-ul nefast, sistemic („ideologic“)
submina, pînă la substituire, libertatea naţională ; forţa brută a vechilor
imperii era înlocuită de forţa ideologiilor instrumentalizate. Supunerea viza
acum nu numai voinţa, ci conştiinţa, în primul rînd, conştiinţa. Important era
nu „ce faci“, ci „ce gîndeşti“! Mai precis: - cum gîndeşti ceea ce s-a
stabilit să gîndeşti. Ideologia a devenit, în jumă tate din Europa, o gîndire
de stat; o gîndire unică … Ne referim, fireşte, la experienţele din spaţiul
german (nazismul), sovietic (stalinismul), dar şi în state de tip totalitar prin
imitaţie (fostele ţă ri ale lagă rului comunist, dar şi cîteva din Asia, Africa şi
America Latină , intoxicate de exclusivismul ideologic, internaţionalist).
Mai puţin afectate direct de efectele „internaţionaliste“, ţă rile occidentale n-
au fost ferite cu totul de ispita comuniză rii. Aminteam şi altundeva: Regis
Debray, ziarist şi sociolog francez remarcabil, observa cum, în faţa
experimentului ră să ritean, ideologia libertă ţii, în Occident, s-a transformat
în „ideologii de securitate“; minate, deci, de o direcţionare deliberată ,
restrictivă . Mai recent, un autor cum este Stephen Koch publica o carte
temeinic documentată , cu un titlu care spune tot: „Sfîrşitul inocenţei.
Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă -30 de ani de ră zboi secret“.
Să notă m cîteva din numele de marcă tentate de stema de rubin şi vom
înţelege uşor ponderea ră zboiului de conştiinţă , caracteristic secolului
nostru şi, de aici, rolul presei ca „act de gîndire“. (V. Dongoroz). Cartea
amintită reţine experienţele „staliniste“ ale unor personalită ţi culturale
de marcă : Hemingway, John Dos Passos, André Malraux, Romain
Roland, André Gide, Bertold Brecht şi mulţi alţii. Curînd, după încheierea
primului ră zboi mondial şi victoria leninistă în Marea Rusie, continentul
european (şi conştiinţa europeană ) aveau să suporte efectele a două
principii îngemă nate: „Marea Teroare“ şi „Marea Minciună “, în special în
spaţiul fascist şi leninist. Dar nu numai. Stephen Koch notează , la un
moment dat: „În plus, Brecht şi Katz („om de teatru“ la Hollywood - n.ns.) au
aceeaşi fascinaţie şi acelaşi talent pentru practicarea minciunii de dragul
minciunii, ceea ce ar fi un corolar al tuturor acestor însuşiri. Împă ră şeau şi
fascinaţia pentru Minciună (s.ns.). Amîndoi ar putea ocupa locuri de frunte în
ierarhia marilor mininoşi ai secolului, unul în artă , celă lalt în politică . Par
să fi simţit aceeaşi plă cere (…) în Minciuna considerată ca un fel de
Adevă r superior, poate chiar forma supremă : Adevă rul nu ar fi decît
minciuna justificată “123.
5. Sugestia definitivă conţinută în ultima propoziţie ne oferă un
argument de dificultate în plus privind situarea presei într-un asemenea cîmp
al conştiinţelor dislocate din perimetrul adevă rului. Cum, de
asemenea,

72
înlesneşte înţelegeera secolului XX ca un „eveniment continuu“ în planul
mentalului individual/colectiv. Practic, toate ră zboaiele, revoluţiile, con-
trarevoluţiile, dezidenţele, demască rile, reabilită rile, pră buşirile
individuale, colective, sistemice, etc, au avut (şi au) cauze ideologice
(explicite/ implicite) determinante. Şi lucrurile nu par a se schimba esenţial:
monetarismul, ca substitut ideologic global, este în mă sură nu doar să
manipuleze conştiinţe, ci să le şi „privatizeze“! Cineva spunea, în glumă
fireşte, că Marx nu mai este, dar în locul lui a apă rut casierul de la F.M.I..
Paralelismul este oarecum picant, dar realitatea sugerată poate fi aceasta:
ideologiile, mai înainte, monetarismul, azi, nu urmă resc substanţializarea
unui sistem, ci adecvarea la un anumit tip de funcţionalitate! În fapt,
impunerea unui flux mental univoc şi perseverent, într-o cauză prestabilită
(acum „globalismul“, ieri „comunismul“, „libe-ralismul“ etc.). Poate nu
întîmplă tor, stînga (laburistă ) engleză şi cea italiană , dar şi democraţii
americani vorbesc de „a treia cale“ - nici socialism nici liberalism - necesară
pentru a ră spunde provocă rilor reale şi/sau virtuale din mileniul III.
Celebra formulă atribuită lui Malraux: „Mileniul III va fi religios sau nu va
fi deloc“ sporeşte sugestia preeminenţei „faptului de gîndire“ în comunicarea
şi comuniunea interumană , aflată în faţa unei noi realită ţi inte-lective.
Mutaţia în mental („în gîndire“) este simbolic exprimată de Heiddeg-ger care
aprecia că gîndirea este cel mai important eveniment al fiinţei; sau şi mai
pragmatic, de Winston Churchill: „Imperiile viitorului vor fi imperii ale
minţii“.
7. Evoluţiile petrecute în intervalul dintre momentul apariţiei „Chartei“,
în 1918, şi elaborarea „Revoluţiile Adună rii Parlamentare a Consiliului
Europei privind etica ziaristică “, în 1993, au fost însoţite de o tot mai accen-
tuată diferenţiere a presei în structurile de putere şi de decizie publică 124.
Treptat, din intermediar al comunică rii publice, presa a devenit şi un
exponent al publicului, prin asumarea rolului de apă ră tor al libertă ţii şi
libertă ţilor individuale/ colective, dar şi de analist al faptelor, evenimentelor
şi comportamentelor publice sau private, individuale, de grup sau
organizaţionale.
Apă rea, astfel, firesc şi necesar ca presa însă şi, organizaţiile sale pro-
fesionale să acorde o atenţie particulară propriilor rigori morale, în realizarea
efectivă a investigă rii, selectă rii, prelucră rii şi transmiterii faptelor,
evenimentelor, opiniilor de interes public. Profesioniştii scrisului publicistic
erau, desigur, conştienţi că „abuzul de putere“, distorsiunile, „secretiză
rile“ excesive ale informaţiei nu pot fi contracarate printr-un „abuz de presă “.
Şansa presei a fost şi este de a eradica imoralitatea comunicaţională
/comporta-mentală printr-o ripostă de maximă coerenţă şi corectitudine
morală , deonto-logică .

73
 7. „Charta datoriilor profesionale“, din 1918, conţine implicit un ase-
menea mesaj. O sistematizare a celor 15 principii ce o compun înlesneşte
observaţii mereu actuale.
Să privim conţinutul „Chartei“ în trei planuri:
– Responsabilitatea profesională .
– Demnitatea profesională .
– Libertatea de comunicare/exprimare.

În planul „Responsabilită ţii profesionale“ reţinem:

• Asumarea ră spunderii ziaristului pentru toate scrierile sale.
• Respingerea calomniei, a acuzaţiilor nefondate, a minciunii şi alte-ră
rii/deformă rii documentelor şi faptelor şi considerarea acestor fapte între
cele mai grave pentru profesie.
• Nu va accepta („încasa“) bani în unită ţi publice sau în întreprinderi par-
ticulare, unde calitatea sa de ziarist, autoritatea, relaţiile sale să poată fi ex-
ploatate.
• Nu comite nici un fel de plagiat.
• Nu-şi va permite să se folosească de calită ţi pe care nu le are, să
recurgă la mijloace necinstite ca să obţină o informaţie sau să abuzeze de
buna credinţă a cuiva.
Două preciză ri relative la responsabilitatea profesională :
a) – Am clarificat aici acele fapte care, dacă s-ar produce l-ar pune pe
ziarist în situaţia de a ră spunde nu numai moral, ci şi penal.
b) – Asumarea ră spunderii ziaristului „pentru toate scrierile sale“ inter-
vine numai atunci cînd textul a fost publicat (sau emisiunea a fost difuzată );
numai odată cu publicarea efectivă sîntem în faţa unui fapt public, cu
relevanţă publică . Starea de „manuscris“ sau de „bun de difuzat/publicat“ nu
angajează ră spunderea morală sau penală .

În planul „Demnită ţii profesionale“ reţinem:

• Nu recunoaşte decît jurisdicţia egalilor să i, suverani în materie de
onoare profesională .
• Nu va semna cu numele să u articole de publicitate comercială sau
finan-ciară .
• Îşi citează colegii de breaslă că rora le reproduce textele.
• Nu solicită locul unui confrate de breaslă şi nici nu-i provoacă
retrogradarea, oferindu-se să lucreze în condiţii inferioare.

74
 • Nu-şi confundă rolul cu acela al unui poliţist.
• Nu acceptă decît însă rcină ri compatibile cu demnitatea
profesională . Preciză ri privind „Demnitatea profesională “:
– Recunoaşterea numai a „jurisdicţiei“ egalilor să i nu înseamnă
eludarea instanţelor juridice în faţa că rora ziaristul trebuie să se comporte ca
oricare alt cetă ţean. „Charta“ vizează aici numai sfera deontologică (a
„instanţei deon-tologice“) în sensul că regulile şi normele deontologice
(„profesionale“) ca şi juriul de onoare, în competenţa că ruia intră judecarea
şi stabilirea unor sancţi-uni moral-profesionale revin („incumbă “) în
exclusivitate profesioniştilor presei. Codurile şi principiile deontologice sînt
elaborate şi aplicate numai de profesioniştii şi organizaţiile profesionale că
rora li s-au stabilit asemenea competenţe, prin voinţa breslei. (Vezi şi Cap. I
punctele 1-5)
– În privinţa cită rii colegilor de breaslă , al că ror text este vizat, preciză
m doar că va trebui să deosebim între „citarea“ şi „reproducerea“ textelor.
Cită m atunci cînd dorim să susţinem cu argumente „de autoritate“ propriul
nostru text, propriile noastre aserţiuni sau opinii. În acest caz este suficient să
cită m numele colegului al că rui text îl utiliză m. Cînd reproducem un text
înseamnă că preluă m o bună parte dintr-un text sau textul respectiv în
întregime, caz în care devin obligatorii citarea autorului, sursei, editurii,
anul apariţiei, etc. (Vom vorbi mai pe larg despre „citat şi plagiat“ într-un
subcapitol ulterior).

În planul „Libertă ţii de exprimare/comunicare“ notă m:

• Nu se foloseşte de libertatea presei în mod interesat.
• Apă ră secretul profesional.
• Consideră onestitatea şi grija pentru adevă r ca reguli primordiale.
• Revendică libertatea de a publica în chip onest informaţiile sale.

8. Să notă m, concluziv, că libertatea presei este incompatibilă cu

specularea unor interese personale, contrare onestită ţii profesionale.
Libertatea de exprimare presupune premeditarea adevă rului ziaristic (adevă
rul faptului, al informaţiei cu relevanţă publică ). În aceeaşi mă sură , însă ,
onestitatea profesio-nală ne obligă să asigură m şi libertatea sursei de
informaţie, printr-o protejare reală a numelui sau altor date ce ar putea-o
deconspira (identifica).
9. Observaţii de ordin mai general relevă anumite caracteristici ale
„Chartei“ din 1918, cum şi regă sirea principiilor sale deontologice în, practic,
toate reglementă rile profesionale din ţă rile europene şi de pe alte
continente; în coduri regionale, continentale sau ale unor organizaţii cu
vocaţie universală .
O primă caracteristică rezultă din efectul normativ în interiorul
breslei ziariştilor francezi. „Charta“ a fost redactată şi aprobată de un
sindicat, este

75
adevă rat, intitulat „Sindicatul naţional“, dar care nu cuprindea toate sindicatele
ziariştilor francezi. În timp, la „Chartă “ au aderat aproape toate sindicatele
ziariştilor, dar nu toate, drept pentru care „Charta“ este valabilă /opozabilă
numai celor care aderă la ea şi nu tutror profesioniştilor scrisului, cuprinşi
sau nu în sindicate. Aceasta face ca ţara care a dat prima „Chartă
deontologică “ a profesiunii de ziarist să nu aibă un cod general valabil
(efectiv naţional).
O a doua caracteristică este configurată de ceea ce am putea numi
„pre-eminenţa“ acordată de ziariştii francezi responsabilită ţii profesionale;
mai exact - responsabilită ţii profesionale individuale: „Un ziarist denmn de
acest nume: îşi asumă responsabilitatea pentru toate scrierile sale“. Este
primul principiu al „Chartei“ şi este relaţionat, ca toate celelalte, cu
demnitatea de a fi ziarist. „Un ziarist demn de acest nume“ îşi asumă , în
primul rînd, responsa-bilită ţi; responsabilită ţi care îi asigură , în mod real,
libertă ţi de informare şi comunicare.
Este cel puţin interesant să constată m cum gîndirea deontologică
stabileşte asumarea responsabilită ţii, a corectitudinii şi onestită ţii
profesionale, ca premise ale libertă ţii informaţiei şi comunică rii. Ai
sentimentul că , în mod voit, profesioniştii presei franceze au procedat, în
1918, la o restructurare a art. 11 din „Declaraţia drepturilor omului şi cetă
ţeanului“, din 1789. Textul art. 11 arată astfel: „Libera comunicare de
gînduri şi de opinii este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului;
orice cetă ţean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, cu condiţia să ră
spundă de abuzul acestei libertă ţă i în cazurile determinate de lege“ (s.ns.)
În momentul 1789, libertatea impunea respon-sabilită ţii şi normei.
Responsabilitatea/normativitatea, ca exercită ri constrîn-gă toare, erau
adoptate în numele libertă ţii, pentru apă rarea libertă ţilor şi drepturilor
cucerite, inclusiv pentru apă rarea libertă ţii de „abuzul de libertate“. După
aproximativ 130 de ani, constată m afirmarea, tot la Paris, dar într-un cadru
mai „discret“, a principiului responsabilită ţii, de-acum realitate concep-tuală
şi socială .
În sfîrşit, a atreia caracteristică a „Chartei“ poate fi considerată
lapidari-tatea stilistică /enunţativă . Procedeu ce nu exclude sentimentul că
ne află m în faţa expresiei exhautive a principiilor şi normelor deontologice
ale profesiunii de ziarist. Fă ptul că toate reglementă rile şi codurile
demnită ţii şi onoarei profesionale au preluat aproape tale-quale principiile
franceze, în structuri, formulă ri sau cu detalieri de circumstanţă constituie
un argument şi o probă de profesionalism, onorate exemplar de şcoala
franceză de gazetă rie.

76
 • Reglementări deontologice la nivel naţional
1. Este important să notă m că în urmă torii aproximativ 60 de ani
(1918-1980) au apă rut coduri deontologice în cel puţin 60 de ţă ri care
vizează presa scrisă , vorbită , televizată şi chiar cinematografia (ca
important mijloc de comunicare de masă ). O sinteză de referinţă realizată
sub egida UNESCO şi publicată în 1980 („Mai multe voci, o singură
lume“) ne oferă constată ri şi concluzii de reţinut125.
Care sînt, deci, principalele constată ri referitoare la reglementă rile
deontologice, pînă la începutul deceniului nouă al secolului XX? În aria
mai largă a evoluţiilor libertare, de ordin politic, moral şi comunicaţional,
constată m:
a) Existenţa unor factori interiori dar şi exteriori profesiei care influ-
enţează conduita morală a ziaristului. (Amintim aici factori de ordin
politic, dar şi de ordin economic: cenzura economică , corupţia etc.; cum şi
cadrul moral şi puterea societă ţii civile de a contracara
disoluţiile/distorsiunile de tip social, cultural, organizaţional).
b) Depalsarea centrului de greutate al puterii de la guvernare spre opinia
publică , cu deosebire după al doilea ră zboi mondial. „Opinia publică
este la ora actuală pregă tită să fie informată şi să -şi exercite spiritul
critic în majoritatea situaţiilor importante. Formularea de judecă ţi persoanle
este astfel inevitabilă “. La rîndul lor, ziariştii îşi asumă responsabilitatea „nu
numai în ce priveşte propriile lor convingeri, ci şi cu privire la public“. Se
produce astfel o mutaţie de fond atît în ce priveşte actul politic, cît şi cel
publicistic, pentru ambele reperul dominant fiind opinia publică /publicul.
Presa - ca exponentă a opiniei publice - şi politicul - ca expresie a opţiunii
publice - se regă sesc într-un spaţiu public comun, un spaţiu al puterii, în
care joacă roluri diferite, desigur, dar pe aceeaşi „scenă “.
c) Extensia generalizată a prezenţei şi influenţei mediatice în stabilirea
şi luarea deciziilor socio-politice, concomitent cu creşterea puterii presei în
contracararea subiectivismului/arbitrariului guvernă rii. Are loc o adevă rată
alianţă presă - opinie publică , astfel încît presa, ca exponent al „majorită
ţii tă cute“ să fie considerată prima, şi nu „a patra putere în stat“. Cu
deosebire în perioada de după 1980, acest fenomen a devenit evident; rolul
mijloacelor comunică rii de masă , cu deosebire, a atitudinii opiniei publice
(în expresie şi în acţiune) au fă cut posibile evenimentele din perioada 1989-
1991, din Europa de Est.
În aria restrînsă , a exerciţiului profesional nemijlocit, reţinem: a) Elaborarea
atît a unor coduri deontologice acceptate de ziarişti, la nivel naţioanal, cît şi
a unor coduri destinate ziariştilor angajaţi la un anumit

77
tip/canal mediatic (radio, televiziune, presă scrisă ; în acest din urmă
caz existînd coduri sau reglementă ri deontologice pe redacţii/publicaţii).
b) Deşi codurile de conduită profesională conţin reguli şi principii
general acceptate, interpretarea sau formularea lor crează diferenţieri de sens
şi aplicare.
c) Multe semne de întrebare ridică procedura de elaborare şi adoptare a
codurilor deontologice. În unele ţă ri acestea sînt „impuse prin lege sau decret
guvernamental“. În acest fel se încalcă principiul conform că ruia normele
conduitei profesionale (deontologice) se elaborează , se adoptă şi se aplică
în practică , şi în cazuri de indubitabilă abatere profesională , numai de că
tre pro-fesioniştii presei înşişi. Precizarea ni se pare necesară cu atît mai
mult cu cît tendinţa (şi tentaţia) de a acorda legiuitotului sau guvernului o
asemenea competenţă a apă rut şi mai stă ruie încă în modul de lucru al
unor profesionişti sau organizaţii profesionale. Unul din proiectele de lege a
presei înaintate legiuitorului nostru, la începutul anilor ‘90, conţinea un
capitol distinct, intitulat „Codul deontologic al ziaristului“, iar în 1999, un
nou proiect de lege a presei - „Legea privind organizarea şi exercitarea
profesiei de ziarist“ -înregistrat la Biroul Permanent al Senatului, în 30 iunie
1999, este însoţit şi de proiectul unui „Cod deontologic“, care „face parte
integrantă din prezenta lege“. Nu este locul unei polemici aici, în textul
prezentei sinteze. Menţionă m doar, în termeni neechivoci, că asemenea
iniţiative legislative vizînd încorporarea normelor deontologice în legi pot
prejudicia grav libertatea profesiei, regulile ei proprii, autoimpuse, de
realizare corectă /onestă a actului publicistic. Regulile deontologice au un
caracter normativ exclusiv moral-profesional şi numai juriile de onoare
(„instanţe ale onoarei profesionale“) le pot aplica. Codurile deontologice
vizează onorabilitatea şi nu infracţio-nalitatea faptelor profesionale. Cînd
faptele depă şesc registrul strict moral-profesional al consecinţelor, intervin,
firesc, organele juridice competente. În situaţia în care codurile deontologice
fac corp comun cu legea, organizaţiile profesionale sînt în imposibilitatea de
a soluţiona, acolo unde competenţa a fost cedată prin lege. Onoarea
profesiei de ziarist este bine să ră mînă o problemă a profesioniştilor
înşişi, înainte de a deveni un caz juridic. „Etica profesională are un înţeles
mult mai larg şi mai subiectiv decît codurile juridice“126.
d) Necesitatea unei democratiză ri reale a „relaţiilor interne în cadrul
mass media“; democratizare de tip instituţional, dar şi profesional
(competenţă , vîrstă , sex, vechime, statut etc.). „Este nevoie de eforturi
permanente pentru a sporii numă rul ocaziilor de a lucra liber şi cu toată
ră spunderea în mass media“, se apreciază în sinteza UNESCO invocată
(pag. 277). Este nevoie, în

78
acelaşi timp, de o solidaritate de breaslă , care să asigure presei coerenţa şi
credibilitatea profesională , în condiţiile pluralismului, ale unei mari diversită
ţi de opinii şi atitudini. Este ceea ce ar fi normal şi bine să se întîmple şi în
ţara noastră , la zece ani de la excepţionala descă tuşare a libertă ţii de
exprimare. „România are încă nevoie de un grup de lobby, cuprinză tor
(n.ns.), pentru jurnalişti. Există în prezent cîteva: unul e al celor cu
vechime, jurnalişti recunoscuţi, a că rui intenţie este de a bloca juranaliştii
tineri „neşcoliţi“; (există ) Clubul Presei din Bucureşti care include
ziarele de circulaţie naţională , dar nu şi pe cele locale şi (există ) un grup
al jurnaliştilor tineri. Deoarece toate aceste grupuri au agende diferite,
influenţa lor nu a fost eficientă împotriva problemelor din legislaţia
existentă în domeniul mass media sau împotriva TVA impuse presei tipă rite
(…) În absenţa orică rui cod deontologic acceptat (s.ns.), care să fie susţinut
de toată presa, dezbinarea va continua“ 127. Aceste constată ri, amendabile
desigur, ale doamnei Kathryn Koegel sugerează o situaţie de fapt, în mare
mă sură adevă rată , şi o posibilă soluţie deontologică . Este chiar
semnificativă constatarea conform că reia numai democratizarea internă a
mass media poate favoriza adoptarea unui cod deontologic general acceptat;
cu sublinierea că un cod deontologic cuprinză tor şi operativ exprimă un
standard superior al democratiză rii unei ţă ri şi, prin consecinţă , a mass
media. („Clubul Român de Presă “, vom vedea, caută o soluţie naţională
).
e) Concomitent cu opţiunea stă ruitoare pentru elaborarea, acceptarea şi
practicarea unor norme deontologice (interioare profesiei, „autoimpuse“), se
constata, încă la sfîrşitul anilor ‘80, tendinţa de a acceptă „caracterul
voluntar al codurilor“. Sinteza Comisiei UNESCO reţinea: „În privinţa
deontologiei, există o tendinţă evidentă de accentuare a aspectului etic
(elaborarea de veritabile coduri de deontologie) şi a libertă ţii de iniţiativă
a profesioniştilor înşişi (caracterul voluntar al codurilor). Că tre această
tendinţă se îndreaptă şi preferinţele Comisiei în ceea ce priveşte codurile
de deontologie profe-sională “128.
2. Afirmaţiile de la acest ultim paragraf („e“) pot surprinde, prin cel
puţin două aspecte: - stă ruinţa de a elabora coduri deontologice cît mai rigu-
roase şi - relativizarea, concomitent, a caracterului obligatoriu al normelor de-
ontologice, chiar pentru cei ce le-au acceptat, ziariştii. (Comisia UNESCO
însă şi este pentru „caracterul voluntar al codurilor“).
Întrebă rile şi explicaţiile pot fi multe şi diverse: de la conţinutul
restrictiv al orică rei norme, inclusiv deontologice, pînă la eficienţa
limitată sau ineficienţa normelor, statice prin natura lor, în faţa dinamicii
extraordinare, adesea greu previzibile, a evenimentelor şi faptelor socio-
umane.

79
 Există , însă , argumente, să le zicem paradigmatice care ar putea
explica tendinţa voluntaristă a atitudinii ziariştilor faţă de codurile
deontologice.
3. Le amintim, pentru simplă informare: Constatarea unui proces
(perceptibil) de slă bire a normelor (G. Vattimo), practic de retragere (estom-
pare) a normelor din sfera comportamentului uman, fie el civic, ştiinţific sau
politic. Prin raportare la realitatea post-modernă (fragmentată , demono-
litizantă etc), se vorbeşte de o etapă post-etică , în care normele morale
(inclusiv tradiţia, cutuma), precum şi cele deontologice desigur ar fi intrat
într-o fază latentă , non-funcţională . Concomitent, îşi face loc în viaţa
practică ideea comportamentului opţional, ca virtute a deplinei libertă ţi
individuale, comportament ce conferă normelor un statut mai mult virtual
decît real. Normele asigură , în această ipostază , un cadru general şi nu mai
sînt un corpus de reguli, obligatoriu de respectat. Caracterul voluntar al
codurilor, pentru care opta şi Comisia UNESCO, tocmai acest rol facultativ
al reglementă rilor deontologice încerca să -l sublinieze, pentru evoluţiile
viitoare. Realită ţile ultimelor două decenii (1980-2000) tind să confirme
premisele evolutive invocate. Democratizarea în interiorul mass media
repune în discuţie, deocamdată lejer, reconsiderarea obligativită ţii a înseşi
normelor interioare profesiei: normele deontologice.

80
 CAPITOLUL VII-EVOLUŢII DEONTOLOGICE ÎN
PRAGUL MILENIUL TREI
• Presa - singură în faţa propriei responsabilită ţi
(M.A.R.S.)
1. Tendinţele evoluţiei spre post-etic sau voluntarizarea codurilor
deontologice nu par, cel puţin deocamdată , să îndepă rteze ziariştii, ca şi pe
cei implicaţi în decizia mediatică (editori, realizatori, proprietari) de tema,
mereu presantă , a responsabilită ţii morale şi sociale a presei (scrise,
vorbite, televizate). Cu deosebire, ziariştii sînt cei mai activi şi mai
îngrijoraţi, ei fiind primii expuşi atît în faţa opiniei publice, cît şi faţă de
editori, patroni, etc. Este şi motivul pentru care, cu precă dere în spaţiul
mediatic occidental, se pledează , argumentat şi consecvent, în favoarea
unor „mijloace (eficiente) de asigurare a responsabilită ţii sociale a
mediilor“ de informare publică . Abreviat, tema este cunoscută sub sigla
M.A.R.S. („Moyens d’assurer la responsabilité sociale des médias“), al că
rui „dosar“ cuprinză tor este publicat de „Médias Pouvoirs“129.
2. Ce vrea să fie M.A.R.S.? În general, „este un mijloc non-etatist
utilizat pentru a reda mijloacelor de comunicare responsabilitatea faţă de
public“130. Pentru aceasta sînt posibile diverse modalită ţi de promovare („peste
treizeci de situaţii“) care vizeză „indivizi sau grupuri, reuniuni periodice,
documente scrise (…), lungi procese“ (evolutive). Este vorba, aşadar, de
lucruri foarte concrete (indivizi, grupuri, texte sau emisiuni radio-tv) ca şi
de o gîndire asumată în aria mass media. Iniţiativa deontologică
menţionată urmă reşte realizarea concomitentă a conştientiză rii şi asimilă
rii (inclusiv moral-normativ) a obiectivelor şi principiilor asigură rii
responsabilită ţii sociale a ziariştilor şi instituţiilor de presă .
Se pledează , în fond, pentru o re-situare morală a presei în ansamblul
activită ţilor publice, astfel încît să poată rezolva - prin mijloace proprii -
problemele concrete şi de principiu relative la responsabilitatea publică ,
moral-ci-vică . Presa să poată sta singură , în mod legitim, în faţa propriei
responsabilită ţi.

81
 În substanţă , M.A.R.S. apare ca o iniţiativă permanentă în interiorul
mass media şi faţă de mass media, în care cei implicaţi efectiv caută ,
propun, critică sau acţionează pentru responsabilizarea sau re-formarea
domeniului. Altfel spus, vocaţia de a analiza critic faptele realită ţii politice,
sociale, morale, este necesar să existe şi în aria mediilor de informare, în care
profesioniştii înşişi să vorbească deschis, fă ră reţinere, despre condiţia
morală a propriei lor între-prinderi (de ordin publicistic, deontologic,
economic etc.). Înţelegem mai bine dificultatea unui asemenea demers, dacă
ţinem seama de relaţiile (orizontale sau verticale) existente în interiorul
instituţiilor de presă , relaţii colegiale, ierarhice (şefi-subalterni) sau de tip
profesional-publicistic („viza profesională “, „independenţa editorială “) în
care presiunile/ingerinţele pot apă rea şi pot perturba acurateţea actului
publicistic. M.A.R.S. vizează , în ultimă analiză , creş-terea standardelor
profesionale, într-un cadru de reală democraţie mediatică .
3. Transcrierea cîtorva din tră să turile caracteristice („tipologice“)
ale iniţiativei deontologice în discuţie pot fi lă muritoare:131
– Observarea sistematică , necesară în zilele noastre datorită faptului
că produsele mediatice sînt numeroase şi efemere şi, de asemenea,
datorită faptului că greşelile mijloacelor de comunicare relevă cel mai
adesea omisiunea (publică rii), dificil de identificat.
– Critica, metodă foarte veche de a ameliora mediile informaţiei, cea
mai facilă şi obişnuită .
– Formarea, soluţie pe termen lung privind cea mai mare parte a proble-
melor în sfera mass media (educaţia profesională superioară , sensibilizarea
utilizatorilor faţă de mijloacele de informare şi folosirea acestora în actul de
comunicare publică ).
– Rubrici permanente de critică mediatică în ziare, magazine sau în
emisiuni de radio şi televiziune.
– Reviste, locale sau naţionale, consacrate în principal criticii mediilor de
informare.
– O critică internă , o „comisie de arbitraj“ sau o „comisie de evaluare
a conţinuturilor“ care să urmă rească cu atenţie textele şi imaginile
publicate/ difuzate pentru a sesiza eventuale violă ri ale deontologiei.
– Un mediator, salarizat de un ziar sau o staţie de radioteleviziune pentru
a analiza plîngerile consumatorilor (mediatici); sau un consilier în deontologie
(ethic’s coach) operînd în interiorul redacţiei.
– Programe interne de sensibilizare a tuturor angajaţilor unei instituţii de
presă în legă tură cu nevoile cetă ţenilor.
– Că rţi scrise de profesionişti sau de observatori specializaţi pentru a
releva lipsurile mediilor de informare şi pentru a sugera soluţii de ameliorare.

82
 M.A.R.S. apare, deci, ca o iniţiativă continuă şi necesară , menită să
contribuie la transformarea mediilor de informare în instituţii fundamental
democratice, realiste şi corecte faţă de ele însele şi faţă de publicul implicat
în actul de informare şi comunicare.

• „Deontologie aplicată “
1. Considerat un necesar şi oportun „produs mediatic“ şi ca o cale
proprie a mediilor de informare şi comunicare de a-şi defini, din interior,
calitatea relaţiile cu beneficiarii mesajului, M.A.R.S. nu pare a înregistra
impactul aşteptat în sfera presei, a mass media în general. Aşa, spre exemplu,
în Marea Britanie, cu toate evenimentele, de-o mult prea relativă acurateţe
morală , în care presa a fost implicată (hă rţuirea familiei regale, moartea
prinţesei Diana), problema responsabilită ţii sociale, deşi clamată uneori în
exces, nu a depă şit limitele unui interes moderat nici mă car în rîndul profe-
sioniştilor comunică rii. La fel, în Germania, tema responsabilită ţilor nu
intră
în preocupă rile de prim ordin ale personalului şi instituţiilor mediatice.
Oare
cum la fel se întîmplă şi în Italia, unde înă sprirea normelor deontologice,
prin
adoptarea codului din 1988, vizează mai mult excese în favoarea justiţiei
decît
a instanţelor onoarei profesionale. (Noul cod deontologic prevede, între altele,
dezvă luirea surselor de informare sau a autorului unei declaraţii riscante!
Motivarea că asemenea prevederi sînt impuse de lupta împotriva mafiei, deşi
au logica lor, nu pot, totuşi, expune presa în faţa unui blocaj al surselor şi al
corespondenţilor confidenţiali, atît de importanţi pentru aflarea şi publicarea
unor informaţii de mare interes public).
Există ţă ri europene în care responsabilitatea socială a presei este
consub-stanţială sistemului social însuşi (Elveţia) sau în care „binele social“
rezultă dintr-o intenţionalitate populară /statală (Finlanda, Suedia). Cum
există ţă ri europene care manifestă o continuă reticenţă faţă de orice tip de
reglementare, deontologică sau juridică (Estonia), sau permeabile la
normele deontologice, dar total împotriva unei legi a presei (România).
2. Simpla delimitare a celor trei atitudini faţă de responsabilitatea
socială a presei indică trei arii deontologice diferite şi diferenţiate de
condiţii
mediatice necomparabile. Dacă în ţă ri ca Anglia, Germania, Italia presa
constituie o putere de contrapondere, în competiţia socială cu celelalte trei
pu
teri constituţionale, în altele, cum sînt Finlanda şi Suedia, ţă ri cu o anumită
„percepţie a binelui comun“, presa este congruentă actului de putere. Putem
considera aceste ţă ri atipice, în raport cu mereu amplele bă tă lii mediatice
din
ţă ri cum sînt cele din primul grup amintit mai sus. Simptomatice pot
fi

83
considerate şi reacţiile mediatice faţă de orice normă , inclusiv faţă de
normele juridice, în ţă ri ca Estonia (unde „nu există nici o lege privind
media, nici cod deontologic naţional“) sau România (unde o lege a presei este
percepută mai degrabă ca o pedeapsă şi nu ca o garanţie legală a exercită
rii profesiei). Atitudinile mediatice de tip estonian şi românesc, regă site în
multe ţă ri foste comuniste, sînt explicabile. Legea, norma juridică sau
morală („codul eticii şi echită ţii socialiste“) au fost destinate efectiv unor
constrîngeri de sistem; unor politici formative şi informative, unor dictáturi
comportamentale. Ceea ce nu însemnă că reticenţa normativă poate şi
trebuie să dureze la nesfîrşit.

MAREA BRITANIE
„În 1992, deputatul laburist Clive Soley remarca «Există puţine remedii
disponibile pentru cetă ţenii obişnuiţi care ştiu că dreptatea nu s-a fă cut sau
că adevă rul nu s-a spus şi care să ceară disperaţi reparaţie apelînd la
ajutorul apă ră torilor conştiinţei publice», altfel spus la mediile de
informare“132. Uşor patetic, parlamentarul britanic nu fă cea decît să releve
ceea ce analiştii domeniului constatau cu mult mai mulţi ani înainte. Şi
anume: a) o anumită relaxare a modalită ţilor de stingere a unor conflicte
presă -cetă ţean (persoană ), printr-o prea mare extindere a că ilor amiabile ,
„înţelegeri“ etc. între pă rţi (nu întotdea-una „ortodoxe“ sau „fericite“ din
punct de vedere moral deontologic); b) cro-nicizarea unor proceduri judiciare
lungi, obositoare şi costisitoare, greu suportabile de cetă ţeanul obişnuit.
Michael Bromley o spune şi mai tranşant:“…Este clar că recurgerea la
tribunale sau la Préss Complaints Commission (PCC), organism creat de
presa însă şi, nu produce rezultate decît pentru cel bogat sau celebru - şi
încă , nu totdeauna“ (pag. 62).
Opinia lui Michael Bromley este sugestivă : presa britanică (şi nu
numai - n.ns.) începe să aibă un comportament dominant şi nu exponenţial,
persoana fizică sau juridică întîmpinînd aceleaşi dificultă ţi ca şi în raport cu
o altă putere în stat (ex: justiţia). Constatînd extraordinara putere de impact,
presa britanică , presa în general, devine selectiv-birocratică , în raport cu
petiţionarii şi reti-centă la intruziuni normative. Presa se comportă , în
destule cazuri, ca putere şi nu ca intermediar exponenţial în raport cu
puterile constituţionale în stat. Faptul că asemenea constată ri sînt înlesnite
de una dintre cele mai bine structurate prese democratice din lume este
seminificativ în sine şi simptomatic pentru evoluţiile viitoare previzibile.
Principiul prioritar al ofensivei presei este fixat ostentativ în dreptul de
acces neîngră dit (citeşte: nelimitat) la informaţie, concomitent cu acţiunea
de detabuizare a unor comportamnte şi realită ţi interzise prin norme
morale, juridice şi ale bunului simţ; mai precis

84
spus: de restrîngere a prezenţei normei juridice sau morale, cînd este vorba de
investigarea ziaristică (în condiţiile unei tendinţe mai generale de retragere a
normelor). Practica presei americane, spre exemplu, acceptă ideea că :
„trebuie scris despre tot ce se vorbeşte“, în timp ce intangibilitatea vieţii
private constituie o încă lcare a accesului liber la informaţie.
Spaţiul deontologic britanic ne oferă exemple în consecinţă .
„Grupurile de presiune au obţinut ca, în legea care încorpora Convenţia
europeană privind drepturile omului în dreptul britanic, presa să fie
parţial exceptată de la clauzele relative la viaţa privată “ (pag. 63).
Reacţiile de tip deontologic provocate de moartea prinţesei Diana
vorbesc de la sine despre atitudinea ofensivă a presei faţă de ideea tabú
numită „viaţa privată “. („PCC a decis să prevadă în codul să u de
comportament dispoziţii mai severe şi dezbaterea aproape a încetat“) Şi
aceasta într-un caz celebru, asimilat unei dureri (aproape) unanime.
Reîntoarcerea presei la dominanta normativă , considerată , prin natura
ei, constrîngă toare (chiar şi atunci cînd normele sînt elaborate de presa însă
şi), nu pare nici posibilă şi nici de dorit. Obstacolele morale, cum sînt „viaţa
privată “, „dreptul la propria imagine“, chiar insulta sau calomnia îşi relevă ,
în tot mai mare mă sură , ambiguitatea/arbitrariul interpretă rii şi, mai ales,
ceea ce Clive Soley remarca: „protejarea odată în plus a celor bogaţi şi
puternici“, inclusiv prin acte normative, cum sînt cele referitoare la viaţa
privată , „suficient apă rată de o întreagă panoplie de legi“.

Cadrul reparatoriu al plîngererilor presei în Marea Britanie cuprinde, în

primul rînd:
– Instanţele judecă toreşti
– Consiliul de plîngeri împotriva presei („Press Complaints Comission“
- P.C.C.)
• Instanţele primesc direct plîngerile, pe care le soluţionează , pe baza
precedentului judiciar; a analogiilor de speţe. Marea Britanie nu dispune de o
lege generală a presei, chiar dacă există peste 250 de texte de lege care se
referă la limitarea difuză rii informaţiei. Soluţiile şi procesele de presă sînt,
în mod obişnuit, de ordin civil; fă ră relevanţă penală , fă ră a-i crea
gazetarului dosar penal („cazier“). Sînt cunoscute daunele morale plă tite de
unele tabloide britanice familiei regale133.
• Comisia de plîngeri împotriva presei (P.C.C.) este un organism creat de
profesioniştii mediilor de informare publică , al că rui scop este să
analizeze cazurile de încă lcare de că tre presă a normelor deontologice în
raport cu publicul sau instituţiilor publice şi private. Mai precis, P.C.C.
contribuie la o

85
mai riguroasă „autodisciplină a presei britanice“, al că rei principiu
deontologic se bazează pe autocontrol şi autoreglare a activită ţii
jurnalistice, a managementului general: redacţional-economic-funcţional.
Foarte importantă , în context, apare reacţia la iniţiativă recentă a unor
instituţii britanice de a propune înlocuirea comitetelor însă rcinate să
consilieze guvernul în materie de ştiinţă şi tehnologie cu organisme care să
ţină seama de avizul (opinia) publicului. Surprinză tor, participarea masivă a
publicului a fost considerată „un viol al libertă ţii presei, şi care deschide
calea cenzurii“. Concluzia profesioniştilor presei: „Este de preferat un
autocontrol «sever», operînd după publicare (s.ns) şi o determinare în
acelaşi timp a conţinutului prin studii de piaţă şi de că tre profesionişti“
(pag. 68).
Organismul în discuţie are o competenţă generală (pentru toate tipurile
de presă ) şi are, ca bază normativă de analiză /soluţionare a cazurilor, un
cod deontologic.
Istoria „Comisiei de plîngeri împotriva presei“ este de dată relativ re-
centă . Guvernul doamnei Margaret Thatcher a numit o comisie de reflecţie
privind conduita presei, după ce s-a constatat că vechiul „Consiliu al presei“,
creat în 1953, de proprietarii presei timpului, ajunsese un „tigru ştirb“,
datorită ineficienţei la care a ajuns*. Raportul comisiei de reflecţie („Raportul
Calcutt“, după numele şefului comisiei, David Calcutt) propune înlocuirea
Consiliului presei cu „Comisia de plîngeri împotriva presei“. Cu exigenţa-i
cunoscută , guvernul Thatcher a dat comisiei un termen de 18 luni pentru a-şi
dovedi viabilitatea, în caz contrar urmînd să recomande elaborarea unui
„arsenal legislativ“ vizînd comportamentul presei. În 1991, Comisia de
plîngeri a elaborat „un nou cod de bună conduită “. Un al doilea raport,
din 1993, consideră activitatea Comisiei un eşec şi propune desfiinţarea
acesteia şi înfiinţarea unui „tribunal independent“ şi discutarea oportunită ţii
„unei legi specifice de protejare a vieţii private“. S-a propus, de asemenea, un
proiect de lege relativ la „erorile şi inexactită ţile presei“.
Discuţiile erau tensionate, cum ştim, de senzaţionalele dezvă luiri - de
viaţă privată - din interiorul familiei regale şi, cu deosebire, din viaţa intimă
a prinţesei Diana.
Comisia de plîngeri împotriva presei rezistă instituţional, dar în
fruntea ei este numit lordul Wakeham, fost colaborator al doamnei Thatcher.
Un nou raport, este finalizat în 1995, din dezbaterea că ruia urma să rezulte
dacă va fi

* „O primă comisie de anchetă , numită în 1947, a prezentat, în 1949, un raport care sugera în
mod special, crearea unui Consiliu de presă (Press Council)“ - vezi „L’etat des medias“, Paris, 1991;
pag. 261. (Primul „Consiliu de Presă “ a fost înfiinţat în Suedia, în 1916).

86
creat „un tribunal însă rcinat să reprime excesele sau un ombudsman
statutar“ sau va promova „regimul autocontrolului“, statuat în 1991.
Guvernul conservator a dat o soluţie deplin libertară /liberală . A respins
şi „tribunalul“ propus de David Calcutt, „ombudsman-ul statutar“ şi, foarte
important, a respins şi „noţiunea unui drept la protecţia vieţii private înscris în
lege, recunoscîndu-se (în materi - n.ns.) progresele regimului de autocontrol
începînd din 1991“.
În compensaţie, lordul Wakeham a propus un nou cod deontologic, „cel
mai strict din Europa“, un cod în care verbul „a trebui“ este predominant. Noul
cod vizează „cinci domenii (deontologice) cheie: protecţia vieţii private, hă
rţu-irea, discreţia faţă de persoanele în doliu, copiii şi noţiunea de interes
public“.
Bă tă lia deontologică britanică este una de referinţă , în încercarea de
a înţelege esenţa libertă ţii presei şi responsabilitatea socială şi individulă a
gazetarului, în orice ţă ră şi în orice condiţii ar lucra.

GERMANIA
Dintr-un teminic studiu referitor la ră spunderea socială a mediilor
germane, elaborat de Barbara Thomas, de la Universitatea din Hamburg, se
deduce concluzia unei anumite apatii a profesioniştilor presei germane faţă
de tema enunţată . Nici jurnaliştii, nici cercetă torii comunică rii nu consideră
responsabilitatea socială a mass media un subiect de prim plan. Există
dezbateri specifice, rubrici de analiză în presa de toate tipurile, există şi
momente acute, în special cînd se încalcă grav normele deontologice (ex.:
intirviu cu criminali care deţineau ostateci; imagini ale unui ministru mort în
sala de baie), dar o strategie M.A.R.S. nu cîştigă teren mediatic.
Totuşi, un cadru normativ există şi presa este bine fixată în structurile
instituţionalizate de adoptare a deciziei publice şi a congruenţei morale şi
culturale în societatea germană . Constituţional vorbind, s-a formulat „prin-
cipiul potrivit că ruia, or de cîte ori presa acţionează într-un interes public,
superior intereselor individuale, ea este protejată , fiind la adă post de ră
spun-dere“. Acest principiu constituţional este completat de susţinerea
doctrinară a juriştilor germani, în sensul recunoaşterii unui drept subiectiv de
informare şi de critică al ziaristului, „drept care ar limita drepturile
personalită ţii“. Deontologic, ziariştii germani au adoptat un cod naţional, în
16 puncte, în care se stabilesc norme comportamentale şi intenţionale
conforme cu realitatea socio-morală germană şi cu principiile şi recomandă
rile oragnismelor europene şi internaţionale. (Codul deontologic adoptat de
organizaţiile profesionale din ţara noastră , în 1991, pe care-l dă m în anexă ,
coincide cu cel german).

87
 Organizaţional, în presa scrisă germană funcţionează „cea mai
tradiţio-nală instituţie de autoreglare, PRESSERAT, Consiliul presei“,
constată doamna Barbara Thomas. Consiliul cuprinde zece ziarişti, numiţi de
sindicate şi zece reprezentanţi ai asociaţiei editorilor de ziare şi periodice.
A fost înfiinţat în 1956, „sub presiunea lumii politice şi a cunoscut o gravă
criză la începutul anilor ‘80“. Şi acest Consiliu, ca şi P.C.C.-ul englez, a
fost numit „tigru ştirb“, întrucît singura sancţiune pe care a reuşit s-o dea a fost
publicarea unei „reprimande“ („mustrare“, „pedeapsă disciplinară “ - l.fr.). Şi
nici aceasta nu era respectată de ziare. Consiliul a fost reorganizat în 1985,
s-a obţinut angajamentul scris al editorilor că vor publica sancţiunile
disciplinare stabilite de Consiliu. Noul Consiliu a aprobat şi codul
deontologic amintit, un cod mobil, „care este constant amendat în funcţie de
evenimente“, precizează doamna Barbara Thomas. Sînt date două
exemple: cînd în presă a apă rut interviul cu criminalii care au luat ostateci
(gravă încă lcare a deontologiei), articolul din cod referitor la violenţă a
fost completat astfel: „nici un interviu nu trebuie luat unor persoane pe cale
de a comite o crimă “. Al doilea exemplu vizează fenomene sociale
provocate de amplificarea xenofobiei şi brutalită ţilor grupurilor
neonaziste.Consiliul a creat o comisie care să precizeze conţinutul
articolului privitor la „protecţia minorită ţilor“. S-a decis ca precizarea
etnicită ţii sau a confesiunii (religiei) unui suspect să fie permisă numai
dacă astfel se poate lă muri mai bine evenimentul relatat.
Consiliul primeşte plîngerile orică ror persoane ce se consideră lezate
prin presă şi se supune unui „Comitet de plîngeri“. Comitetul constată încă
lcarea sau nu a normelor deontologice (codul) şi, în cazul în care plîngerea
este în-dreptă ţită , emite „un aviz, o mustrare sau un blam“. Acestea, deci,
în presa scrisă .
În presa audiovizuală , în mod obişnuit, „autoreglarea este integrată în
structura Consiliului radioteleviziunii al fiecă rei regiuni (land) şi este format
din reprezentanţi ai marilor grupuri sociale. Compoziţia „politică “ a
Consiliului regional îngreunează mult buna sa funcţionare.
Există şi un organ de control al radioteleviziunii comerciale
(„Landesme-diananstalten“), la nivelul statului, dar care „este departe de a fi
atît de puternic încît să supravegheze şi să critice staţiile comerciale“. Din
1993, a fost creat de întreprinderile de presă un organism de autoreglare
(„Freiwillige Selbstkontrolle Fernsehen“), care încearcă să stopeze
frecvenţa ridicată a emisiunilor şi filmelor ce fac apologia violenţei şi
sexului, difuzate de staţiile comerciale. Rolul acestui nou organism este de a
recomanda programarea unor astfel de emisiuni la ore tîrzii, pentru a proteja
copiii, iar dacă intră în programul orar de la începutul serii, să procedeze la
„eventuale tă ieturi“.

88
 Deşi în Germania - presa germană - nu comite prea frecvente excese de
ordin moral, în prezent au loc, totuşi, discuţii constante în legă tură cu
comportamentul deontologic al ziariştilor şi instituţiilor de presă şi „pentru
crearea unor structuri adecvate“, de ordin instituţional şi normativ.

ITALIA
În vara anului 1998, în Italia a fost elaborat şi… promulgat un nou cod
deontologic naţional, în 13 articole134. Autorii noilor reglementă ri sînt „Odinul
Naţional al Ziariştilor Italieni“ şi „Autoritatea de protejare a datelor privind
persoanele“. Priorită ţile şi, cu deosebire, particularită ţile noului cod deonto-
logic relevă un raţionament normativ de o pregnantă mobilitate în raport cu
urgenţele momentului de referinţă . Codul în discuţie este elaborat, într-adevă
r şi de o organizaţie profesională , dar este integrat într-o lege - privind
protecţia datelor individuale, din 1996 - deci într-un act juridic constrîngă tor-
punitiv, a că rui aplicare întocmai este asigurată de organisme specializate
ale statului (şi nu de organizaţiile profesionale în exclusivitate). Caracterul
ofensiv, constrîngă tor, al codului italian rezultă şi din dispoziţiile normelor
adoptate: ziaristul trebuie să -şi dezvă luie profesia şi identitatea, în timpul
investigaţiilor întreprinse (cu excepţia cazurilor cînd viaţa i-ar fi în pericol
sau dezvă luirea identită ţii ar compromite ancheta).
Dar acelaşi raţionament normativ la care ne-am referit relevă o anumită
înă sprire a atitudinii normative faţă de ziarişti, în aria apă ră rii demnită ţii
persoanei; în special a demnită ţii/imaginii/intimită ţii persoanelor publice.
Codul face referire expresă la viaţa privată a unor persoane publice şi
interzice ingerinţa presei în acest spaţiu intim pentru a obţine „informaţii care
nu au nici o legă tură cu rolul public al acestora“. („România Liberă “)
Pe un ton oarecum aluziv, „France Presse“ preia ştirea ANSA (Agenţia
italiană de presă ) care precizează că se va putea scrie despre boala unui şef
de stat, dar mai greu despre un copil natural „ascuns publicului“. (Aluzie
pro-babilă la fiica naturală a fostului preşedinte al Republicii Franceze,
François Mitterrand, domnişoara Mazarine, recunoscută de cunoscutul om
politic în ultima fază a gravei maladii de care suferea).
Scopul noii concepţii deontologice italiene este lă murit chiar de unul
din iniţiatori. Ordinul Naţional al Ziariştilor Italieni a precizat: „noul cod este
important pentru informarea dar şi pentru protejarea cetă ţenilor“. Aşadar,
accentul cade pe corecta informare şi protejarea a cetă ţenilor (cu înţelesul
implicit de protejare faţă de informaţiile neveridice/false şi faţă de
intruziunile în viaţa personală , intimă ).

89
 Nu este exclus ca noua iniţiativă („mai aspră “) să aibă o legă tură
intenţională cu date constitutive ale Ordinului Naţional al Ziariştilor Italieni.
Într-un text din 1998 (revista „Global network“, nr. 9-10) se aprecia că în
Italia există şi acum, conform unei legi din 1963, «Ordinul Naţional al
Ziariştilor», creat pentru prima oară de Mussolini, care are două atribuţii
esenţiale: 1) de a controla accesul la profesie prin examen; 2) de a permite
membrilor să i să beneficieze de reduceri pe mijloacele de transport*.
Noua reglementare deontologică , încearcă , în context, un control mai
riguros al actului publicistic şi al comportamentului ziaristului în fazele
exercită rii efective a profesiei. Replica Uniunii Cronicarilor Italieni este
sugestivă . Uniunea consideră că reglementă rile în discuţie încalcă
principiile libertă ţii de informare şi, mai ales, ignoră mecanismele de
autoreglare care începuseră să funcţioneze în presa italiană . Faptul că se
contracarează o asemenea opinie prin invocarea art. 21 din Constituţia
italiană (care stipulează interdicţia cenzurii) nu pare a înlă tura un sentiment
de frustrare libertară , inclusiv la nivel doctrinar/conceptual. Cu atît mai mult
cu cît autoreglarea în presă tinde să devină o practică europeană (şi
universală ).
Noul cod deontologic al presei italiene poate fi interpretat, textual, ca o
variantă a libertă ţii de mişcare a ziaristului, controlată prin lege, într-un
spaţiu libertar prin definiţie.

* „Legislaţia mediilor în România“ de Marian Petcu (text în limba franceză ; pag. 120)

90
 CAPITOLUL VIII-ŞANSELE UNUI COD
DEONTOLOGIC INTERNAŢIONAL
• Premise favorabile
1. Acceptarea codurilor deontologice naţionale - cu toate variabilele
permisive sau limitative constatate de la ţară la ţară - constituie, totuşi, un
fapt acceptat ca necesar şi oportun. Se constată chiar cristalizarea unor
principii şi reguli de conduită care se regă sesc, în expresie, în mai toate
codurile elaborate de organizaţii profesionale sau instituţii de presă din
spaţiul european şi nu numai. Cuvîntul care unifică întregul spectru al
presei - fie ea publică sau privată , partizană sau independentă - este
cuvîntul „protecţie“ (protejare) în faţa riscurilor pe care ziariştii şi
personalul redacţional şi le asumă , în fazele de investigare, redactare şi
publicare/transmitere a textului/emisiunii. Este concluzia şi a unor specialişti
europeni care au analizat fenomenul mediatic postbelic pînă în 1980, ale că
ror constată ri sînt valabile, în principiu, pînă azi. „Codurile etice vizează în
principal urmă toarele obiective: a) protejarea beneficiarilor, fie ei lectori,
spectatori sau ascultă tori; b) protejarea ziariştilor din presa scrisă sau
vorbită (şi televizată - n.ns.) şi a altor persoane interesate în colectarea,
redactarea, tratarea şi prezentarea ştirilor şi a opiniilor; c) protejarea
redactorilor şi a personalului care-şi asumă întreaga responsabilitate legală
pentru ceea ce este publicat sau difuzat; d) determinarea responsa-bilită ţii
proprietarilor şi a guvernelor care sînt abilitate să controleze în întregime
activită ţile de comunicare de orice fel; e) protejarea celor însă rcinaţi cu
anunţurile publicitare şi a celor care achiziţionează serviciile mijloacelor de
comunicare de masă “ („Mai multe voci...“; pag. 278).
2. În armonizare (cu deosebire în ultimul deceniu al acestui secol),
iniţiativelor normative, juridice şi deontologice, li s-a adă ugat componenta
responsabilită ţii legale şi morale a ziariştilor şi instituţiilor de presă , pentru
a se asigura corectitudinea şi buna credinţă a mesajului publicat/difuzat.
Iniţiativa M.A.R.S. pe o asemenea premisă se întemeiază , iar codul
deontologic italian pune accentul pe corectitudinea informaţiilor şi protecţia
publicului în faţa avalanşei de informaţii, de multe ori distorsionate,
supralicitate/„senza-

91
ţionalizate“, nocive. Tendinţa responsabiliză rii şi protejă rii atît a presei şi
lucră torilor ei, cît şi a publicului este concretizată în coduri naţionale,
rezoluţii şi recomandă ri internaţionale, toate incluzînd reguli şi norme
menite să favorizeze iniţiativa de elaborare a unui cod deontologic universal -
general valabil şi opozabil ziariştilor „demni de acest nume“ din întreaga
sferă terestră .
3. Realitatea deontologică amînă , încă , un astfel de rezultat, dorit
şi logic în datele sale ordonatoare. Cauza se regă seşte nu atît în diferenţa de
percepţie a expresiei formale, cît în interpretarea diferită („specifică “) a
conţinuturilor formulate. Avem însă de-a face cu omonimii induse de
fatalitatea diferenţei existente între ţă ri aflate chiar în aceeaşi „grupă
valorică “ (ţă rile Europei occidentale, spre exemplu) ca să nu mai vorbim de
cele dintre ţă ri cu diferenţe stadiale dramatice (economice, politice,
democratice). Să adă ugă m diferenţele de interpretare şi aplicare a
aceloraşi norme şi principii deontologice de organizaţii profesionale sau
instituţii de presă din aceeaşi ţară (România este un exemplu, dar în Italia şi
Germania se constată situaţii similare).
Relevă m toate acestea pentru a observa mai avizaţi dificultă ţile de a
elabora şi adopta un cod deontologic universal („unic“) şi practicat de breasla
mondială a ziariştilor: de ziariştii de pretutindeni. Cu toate acestea,
iniţiative au existat şi, cel puţin în plan continental sau regional, s-a ajuns la
elaborarea şi „promulgarea“ unor coduri ale onoarei profesionale.

• Iniţiative deontologice în ultimii 70 de ani

1. Reperul normativ în domeniu este considerat, îndeobşte, „Codul
onoarei internaţional al personalului presei şi informaţiei“ (Code d’honneur
international du personnel de press et d’information) 135, redactat sub egida
ONU, în perioada 1950-1952. Deşi ajuns la o formă de redactare coerentă
şi concisă (un preambul şi cinci articoel), transmis tuturor organizaţiilor
profesionale naţionale, proiectul de „Cod al onoarei“ nu a fost adoptat nici în
prezent.
Cronologic vorbind, proiectul ONU nu este prima încercare de „interna-
ţionalizare“ a normelor deontologice. Într-o culegere de „coduri profesionale“,
elaborată de Lars Bruun, în 1979, se menţiona iniţiativa, din 1925, a Asociaţiei
Internaţionale a Ziariştilor, împreună cu Federaţia Internaţională a
Ziariştilor, pentru stabilirea unui cadru normativ al vieţii şi
responsabilită ţii profesioniştilor scrisului publicistic.
În perioada premergă toare celui de-al doilea ră zboi mondial,
iniţiativele deontologice ale unor organizaţii profesionale reprezentative s-au
concretizat

92
într-o serie de proiecte cu vocaţie internaţională . Federaţia Internaţională a
Jurnaliştilor a adoptat, la congresul să u din 1939, un „cod al onoarei
profesionale a ziariştilor. La fel, Uniunea internaţională a asociaţiilor de
presă a adoptat în 1939 un „set“ de principii; alte asociaţii regionale, cum
ar fi Asociaţia interamericană de radiodifuziune, au elaborat coduri ale
onoarei136.
Toate aceste iniţiative (şi altele) se înscriu în aria de consecventă inter-
naţionalitate deontologică ce caracterizează , doctrinar şi practic, viaţa presei
şi a profesioniştilor să i în era modernă . Proiectul de „Cod al onoarei“,
elaborat sub egida ONU, în 1952, nu este, cum vedem, primul în materie,
dar este primul care se distribuie tuturor organizaţiilor profesionale din ţă rile
membre, cu recomandarea de a-şi exprima opinia în legă tură cu posibilitatea
convocă rii unei conferinţe profesionale internaţionale.
2. Să consemnă m momentele principale, din perioada 1948-1952,
care au dus la definitivarea conţinutului proiectului de cod al onoarei
internaţional, sub egida ONU:

– 1948: Conferinţa Naţiunilor Unite privind libertatea informaţiei, în

cadrul că reia s-a pus problema oportunită ţii elaboră rii unui cod al onoarei
internaţional. Conferinţa considera că un astfel de cod va trebui, în prealabil,
discutat de organizaţiile profesionale din domeniu şi că „va trebui să fie
redactat în termeni suficienţi de largi pentru a se aplica tuturor ziariştilor pro-
fesionişti…“137. Conferinţa a stabilit să trimită proiectul spre examinare şi
definitivare că tre „Subcomisia libertă ţii informaţiei“ (organism al ONU).
(Subcomisia pentru libertatea informaţiei cuprindea 12 membrii din tot
atîtea ţă ri, numiţi cu consimţă mîntul guvernelor respective, dar care
„acţionau în calitate de experţi independenţi“)
– 1950: La sesiunea Subcomisiei, ţinută la Montevideo, trei membri
(China, Egipt şi Liban) au prezentat „un prim proiect de cod al onoarei inter-
naţional“. Proiectul a fost „îndelung examinat“, a fost comparat cu alte coduri
naţionale şi internaţionale (alte proiecte sau coduri regionale), apoi trimis
Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) pentru „mă suri ulterioare“.
Secretarul general al ONU a trimis proiectul pe adresa a 500 de organizaţii.
– 1952: Subcomisia pentru libertatea informaţiei a analizat din nou
proiectul de cod, cu modifică rile propuse de organizaţiile profersionale şi
trimis din nou ECOSOC, în forma pe care o avem şi astă zi.
Analiza în cadrul Subcomisiei s-a axat pe trei puncte considerate
principale:
– utilitatea unui cod al onoarei internaţional;
– rolul profesiei în raport cu codul, independent de cel al guvernelor;

93
 – prevederile (principiile şi normele) cuprinse într-un asemenea cod.
Fiecare din cele trei puncte a determinat nuanţă ri şi puternice controver-
se, importante pentru clarificarea atît a „filosofiei“ unei asemenea întreprinderi
universale, cît şi a conţinutului propriu-zis; precum şi pentru stabilirea
poziţiei/puterii normelor deontologice internaţionale în concurs cu cele
naţionale. Au existat organizaţii profesionale care au optat pentru o ră spundere
morală în faţa propriilor „instanţe ale onoarei“ sau a propriei opinii publice.
Reprezentantul Statelor Unite îşi exprima „îndoieli serioase cu privire la
posibilitatea elaboră rii unui cod internaţional, datorită divergenţelor
profunde de vederi care există în lumea contemporană “ şi recomanda
Subcomisiei „să redacteze un document simplu, concis şi care să nu
stîrnească controverse“. Reprezentantul Franţei se îndoia, la rîndu-i, de
utilitatea unei asemenea reglementă ri, şi credea că „în ultimă analiză , un
cod al onoarei constituie un apel la conştiinţa profesională “. Reprezentantul
sovietic declara că „proiectul de cod comportă grave lacune care riscă să
facă din el un instrument fă ră valoare şi-l împiedică să -şi atingă
obiectivele vizate“138.
3. Relativ la rolul profesiei în raport cu proiectul de cod, accentul s-a
pus pe independenţa organizaţiilor profesionale în adoptarea normelor morale
de conduită , fă ră nici o ingerinţă a guvernelor sau altor organisme statale.
Diferenţierea se fă cea chiar şi faţă de ONU. Reprezentantul Libanului ţinea
să sublinieze: „Dacă va fi adoptat, codul va deveni proprietatea membrilor
profesiei (de gazetar - n.ns.) Şi nu al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau
guver-nelor.“ Acelaşi lucru îl sublinia şi reprezentantul Indiei: „…Un cod al
onoarei internaţional nu trebuie impus de guverne“139.
Opiniile referitoare la dispoziţiile/conţinutul codului au urmat aceeaşi
notă polemică între membrii Subcomisiei, date fiind ţă rile lor de origine
şi, prin efect, viziunile lor libertare/ideologice total diferite. Reprezentanţi ca
ai Statelor Unite, Indiei, Franţei accentuau dificultă ţile exercită rii profesiei
şi necesitatea unui cod ferit de expresii ambigue, vagi, cum ar fi: „sarcini
compatibile cu această demnitate“, „informaţii îndoielnice“, „demnitate“
(reprezentantul SUA). În timp ce reprezentantul sovietic pleda pentru
„impunereea anumitor obligaţii pozitive“ pentru ziarişi, pentru a informa
corect opinia publică , inclusiv cu privire la „rezoluţii ale Adună rii generale
asupra mă surilor de întreprins în lupta contra propagandei ră zboinice şi a
instigaţiilor la un nou ră zboi“140. Observînd dificultă ţile - între „expresii
ambigue“ şi „obligaţii“ -profesorul H. Eek (Suedia) opina, în anii ‘70, că
este necesară o strategie a modestiei, permisivă şi nu interdictivă , în
formularea textului şi principiilor unui cod internaţional.

94
 4. Deosebirile erau, într-adevă r, prea mari între participanţi, pentru
a
fi posibilă , în 1952, adoptarea unui cod al onoarei internaţional. Diferenţe de
sistem politic, de cultură , de mentalitate şi, cu deosebire, de nivel economic
şi
social erau decisive. Proiectul de „Cod al onoarei internaţional al personalului
din presă şi informaţie“ a mai revenit în discuţia organismelor ONU, înclusiv
pe agenda Adună rii generale, dar n-a fost adoptat. Totuşi, soluţiile
profesionale rezultate dintr-o asemenea lungă dezbatere au reuşit să
clarifice
atît concepţia generală ce trebuie să că lă uzească iniţiatorii unui astfel
de
demers (concepţie libertară , în esenţă ), precum şi cadrul autonom şi
permisiv,
bazat pe onestitatea şi responsabilitatea personalului presei şi informaţiei.
Principiul non-ingerinţei guvernamentale în aria deontologică a profesiei se
vă dea de o mare actualitate, ca şi astă zi, de altfel. Articolu V (final) al
proiectului de cod stipulează expres: „În virtutea principiului care constituie
fundamentul prezentului cod, numai personalului presei şi informaţiei, şi nu
guvernelor îi incumbă responsabilitatea asigură rii respectului onoarei
profesionale. În consecinţă , nici o dispoziţie a prezentului cod nu va trebui
să
fie interpretată ca justificînd o intervenţie guvernamentală , oricare ar fi ea,
pentru asigurarea execută rii obligaţiilor morale care sînt formulate în acest
cod“.
De altfel, codul este structurat - un preambul şi cinci articole (al cincilea
tocmai reprodus mai sus) - pe principiile atît de acut actuale, la începutul
anilor ‘50, ale „Declaraţiei universale a drepturilor omului“, adoptată la
ONU în decembrie 1948.
5. Foarte succint, proiectul de cod al onoarei aici discutat cuprinde
urmă toarele garanţii şi principii profesionale:
– „Libertatea informaţiei şi a presei este un drept fundamental al omului
şi piatra de încercare a tuturor libertă ţilor prevă zute cu prioritate în Charta
Naţiunilor Unite şi proclamate în Declaraţia universală a drepturilor omului“ -
(Preambul)
– Personalul presei şi informaţiei va acţiona cu toată energia sa pentru a
informa corect publicul, fă ră omisiuni voite şi fă ră deformarea faptelor
(Art.1).
– Profesia impune devotament şi bună credinţă faţă de public; vor fi
refuzate avantajele materiale personale, acuzaţiile nefondate, calomnia, defă
imarea, precum şi plagiatul, considerat furt al proprietă ţii intelectuale (Art.
II).
– Nu vor fi acceptate şi nu vor fi încredinţate altor ziarişti sarcini profe-
sionale care contravin integrită ţii şi demnită ţii profesionale. Nu vor fi aduse
atingeri vieţii private sau demnită ţii pesoanelor (şi personalită ţilor);
confiden-ţialitatea şi secretul profesional trebuie respectate. „Dreptul la
secretul profesional poate fi invocat pînă la limita extremă a legii“ (Art.
III).

95
 – Comentarea unor evenimente din alte ţă ri să fie fă cută cu echitate
şi exactitate (Art. IV).
– Noningerinţa guvernamentală în reglementarea şi respectarea onoarei
profesionale constituie o dispoziţie expresă şi o obligaţie, impusă de
principiul libertă ţii care stă la baza construcţiei vieţii internaţionale (Art. V,
citat mai sus; codul integral în Anexe)…
6. Codul onoarei din 1952, deşi a ră mas în proiect, poate fi considerat
de referinţă în doctrina şi practica deontologică naţională şi
internaţională .
Cîteva din ideile provocate atunci sînt deplin valabile şi azi:
Din perspectivă libertară , codul impune preeminenţa principiului
libertă ţii de gîndire şi comunicare, în funcţie de care se stabilesc normele
responsabilită ţii profesionale. Identifică m schimbarea de accent, prin simpla
comparaţie între premisele codului din 1952 şi cele ale „Chartei“ ziariştilor
francezi din 1918. În „Chartă “, accentul de prioritate este pus pe responsa-
bilitatea şi demnitatea gazetarului; pe ceea ce am putea numi conştiinţa morală
a responsabilită ţii profesionale, cadrul libertar fiind, în acest caz, cel
„cucerit“ - constituţional şi legal „Charta“ insistă pe ceea ce nu trebuie să
facă ziaristul (norme interdictive/limitative), în timp ce relaţiile „presă
-putere“ nu se pun în chip explicit. Singura trimitere la „autonomia
profesională “ (punctul 4) este strict profesională , specifică şi în general,
acceptată , cel puţin formal, de guvernanţi („Nu recunoaşte decît jurisdicţia
egalilor să i, suverani în materie de onoare profesională “). În nici un
moment nu este pusă în discuţie „suveranitatea legii“ indiferent de
valoarea libertară a acesteia sau de moralitatea celor în drept s-o aplice.
7. Diferenţele de „accente prioritare“ între „Charta“franceză din
1918
şi „Codul onoarei internaţional“ din 1952 rezultă , fireşte, din diferenţele de
etapă istorică şi destinaţie (naţională /internaţională ), dar sînt relevante, cu
deosebire, dacă vom compara documentele-sursă ale celor două reglementă
ri.
„Charta“ se inspiră din „Declaraţia drepturilor omului şi cetă ţeanului“
(1789)
pe cînd „Codul“ din „Declaraţia universală a drepturilor omului“ (1948).
Declaraţia revoluţiei franceze era destinată naţiunilor, în „noua ordine“,
radical novatoare, pe cînd Declaraţia din 1948 este adresată lumii într-o
tentativă de revoluţionare a conceptelor comportamentale naţionale şi
internaţionale; o tentativă de universalizare a binelui moral, într-o profesie ce
lucrează cu „bunuri comunicaţionale“ (informaţia) şi tehnologii
transpecifice,
trans-ideologice, globale.
„Charta“ franceză pare a avea drept premisă formularea din art. 11 al
De-claraţiei de la 1789: „…Orice cetă ţean poate deci vorbi, scrie, imprima
liber cu condiţia să ră spundă de abuzul acestei libertă ţi, în cazurile strict
determinate de

96
lege“ (s.ns.). Cu sublinierea că libertatea de exprimare este condiţionată de
prevederile legii („libertate cucerită “, „cuceriri normate“); constatarea nu este
totuşi, negativă , dacă ne situă m în „iluminismul“ acelei epoci, în care
autoritatea statului şi a legii erau necesare şi fireşti. Faptul că ziariştii francezi
nu depă şeau, în fapt, principiul revoluţiei de la 1789, nu constituie doar un
reflex al tradiţiei, ci şi un rezultat al unor conjuncturi de asemenea radicale
pentru Europa post-absolutistă , afirmată după primul ră zboi. (Sugestiv, atît
Constituţia României din 1864, cît şi cea din 1923 reiau aproape ad
litteram textul art 11 din „Declaraţia drepturilor omului şi cetă
ţeanului).
8. Comparativ, „Codul onoarei internaţional“ se situează sub semnul art.
19 al „Declaraţiei universale a drepturilor omului“. Formularea este
tranşantă ,
iar libertatea este afirmată ca un criteriu prioritar şi ordonator, într-o
manifestare fă ră frontiere: „Orice persoană are dreptul la libertatea de
opinie
şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile
sale
şi acela de a că uta, de a primi şi de a ră spîndi, fă ră a se ţine seama de
graniţe,
informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare“. Textul art. 19 este
simptomatic pentru schimbă rile de fond produse pe harta (geografică şi
ideologică ) a lumii postbelice. Apariţia unui sistem socialist, în competiţie cu
cel capitalist, favoriza proiecţia sistemică a libertă ţii (în plan doctrinar) şi
referirea la „o identitate umană sistemică “ (în plan comunicaţional şi nor
mativ). Omul, în general, profesionistul presei ră mînea să ră spundă în
faţă
legii pentru „abuzul de libertate“, la fel ca omul/cetă ţeanul de la 1789 şi
1918,
dar, după 1948, cei care fac legea („legiuitorii“) ră spund în faţa libertă ţii,
principiu al vieţii universale şi valoare general-umană .
O reglementare normativă (deontologică sau juridică ) este legitimă
şi morală în mă sura în care asimilează principiile universal-valabile ale
libertă ţii, promovează şi garantează efectiv libertatea individuală
/colectivă în toate manifestă rile concrete (politică , socială , spirituală ,
confesională , clasială etc.).
Înţelegerea în acest registru a libertă ţii informaţiilor, gîndurilor, ideilor a
dus la controverse ireductibile între cele două sisteme, dominante în era
postbelică (pînă la că derea, în 1991, a sistemului totalitar comunist), regă
site, cum am observat, şi în „Codul onoarei internaţional“, cum şi în alte
rezoluţii şi recomandă ri (normative) din perioada ulterioară .
9. Analizele contextuale relevă , în fond, o „resistematizare“ continuă a
normelor şi priorită ţilor deontologice internaţionale în funcţie de evenimente,
de momente acute sau destinderi, în special la vîrful celor două sisteme, dar
şi
în „zonele adiacente“. Exemplificativ, să consemnă m cîteva evenimente
europene de referinţă , cu impact şi asupra actului publicistic, ca act de atitu
dine şi gîndire distanţat politic şi, am spune, sistemic (dacă o
asemenea

97
performanţă n-ar fi, practic, imposibilă ). Dar să rezumă m evenimentele
de influenţă .
Deceniul şapte poate fi considerat începutul unei anumite destinderi în
relaţiile Est-Vest. Preşedintele John Kennedy reuşeşte să -l convingă pe
Nikita Hrusciov să se întîlnească la Viena; preşedintele de Gaulle lansează
ideea „Europa de la Atlantic la Urali“, peste diferenţele ideologice; în plan
doctrinar începe să se vorbească de o posibilă convergenţă între sisteme (în
care „econo-micul“ este interpretat ca trans-ideologic: „Chibriturile nu au
caracter de clasă “, spunea un lider comunist român). În aceeaşi perioadă au
apă rut „erezii“ în cadrul sistemelor, cu deosebire în cel comunist, organizat
ca „lagă r“ impenetrabil: Declaraţia din 1964 de la Bucureşti, împotriva
dominaţiei (decizionale) sovietice, semne de nesupunere în Polonia şi, mai
ales, „Primă vara de la Praga“, din 1968, acţiune fă ţişă de umanizare a
socialismului („socialism cu faţă umană “) şi de ieşire de sub influenţa
sistemului comunist.
Reacţii dislocatoare se înregistrau şi dincolo de „cortina de fier“. Am-
plele mişcă ri pacifiste (împotriva prezenţei americane în Vietnam) şi mişcă
rile antirasiale, în Statele Unite; puternicile manifestaţii studenţeşti de la
Paris (1968); violenţa şi terorismul în Italia, Germania etc puneau în cauză
coerenţa sistemică şi impuneau o atitudine socio-politică mai nuanţată
(libertar). Simultan, din interiorul sistemului comunist apă reau idei anti-
sistemice, configurate de teoria numită „a treia cale“ (Otta Sik etc.), teorie
ce viză monolitismul sistemului ră să ritean, dar, în ultimă instanţă , viza
orice sistem existent, deci şi pe cel occidental. (Recent, septembrie 1998,
Tony Blair, Bill Clinton, Romano Prodi şi Petă r Stoianov s-au întîlnit la
Facultatea de ştiinţe juridice din New York pentru a discuta despre „a treia
cale“, nici socialism nici capitalism, pentru mileniul urmă tor (ră spunsuri la
întrebă rile virtuale şi reale ale societă ţii informaţiei: „societatea globală
“)
10. Simultaneitatea unor semnale contestatoare sau de criză se
resimţea, cum era de aşteptat, şi într-o anumită convergenţă normativă în
planul comportamentului mediatic internaţional şi naţional. „Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice“ din 1966 (elaborat tot sub
egida ONU) se distanţează semnificativ de sursă . Articolul 19 al „pactului“
este substanţial diferit de Art 19 al „Declaraţiei universale“ din 1948; evident
marcat de noile semne ale timpului.

Textul art. 19 al „Pactului“ din 1966 este redactat astfel: „1. Nimeni nu poate
fi îngrijorat pentru opiniile sale. 2. Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de investigare, de
a primi şi ră spîndi informaţii şi idei de

98
orice fel, fă ră a ţine seama de frontiere, sub o formă orală , scrisă ,
imprimată sau artistică , sau prin orice alte mijloace alese.
3. Exerciţiul libertă ţilor prevă zute în paragraful 2 al prezentului articol
comportă datorii precise şi responsabilită ţi speciale. El, („exerciţiul“) poate
în consecinţă să fie supus anumitor restricţii care trebuie totodată să fie
expres prevă zute de lege, şi care sînt necesare:
a. Pentru respectul drepturilor sau reputaţiei altuia;
b. Pentru apă rarea securită ţii naţionale, ordinii publice, a să nă tă ţii
sau
moralită ţii publice“.
Simpla observaţie permite constatarea unor diferenţe de conţinut şi „pro-
cedurale“ între textele celor două articole 19. Cu deosebire, punctul 3 şi
literele a şi b indică o viziune constrîngă toaree (inclusiv punitivă ) în sfera
gîndurilor, opiniilor, informaţiilor. În fapt, o reîntoarcere la „libertatea în
limitele legii“.
Parcă pentru a clarifica lucrurile, art. 10 al „Convenţiei pentru apă rarea
drepturilor omului şi libertă ţilor fundamentale“, adoptate în 1950, şi
revizuită prin protocoalele nr. 3 (1970), 5 (1971), 8 (1990) şi 11 (1998), a ră
mas în urmă toarea formulare:

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cu-

prinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica infor-
maţii sau idei fă ră amestecul autorită ţilor publice şi fă ră a ţine seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societă
ţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim
de autorizare.
2. Exercitarea acestei libertă ţi ce comportă îndatoriri şi responsabilită
ţi poate fi supusă unor formalită ţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni
prevă -zute de lege, care constituie mă suri necesare, într-o societate
demo-cratică , pentru securitatea naţională , integritatea teritorială sau
siguranţa publică , apă rarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia să nă tă ţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecă toreşti“.

Forţînd termenii comparaţiei, putem oare vorbi de o reîntoarcere la art.

11 al „Declaraţiei drepturilor omului şi cetă ţeanului“ (din 1789), repusă în
actualitate de „Charta ziariştilor francezi, din 1918? Este posibil oare ca, după
momente libertare radicale, cînd permisivitatea acţională şi informaţională
a devenit lege, să urmeze mai mereu o reîntoarcere constrîngă toare, „în
limitele

99
legii“? Probabil. Ceea ce face ca tema relaţiei „lege-libertate“ să ră mînă
mereu actuală . În fapt, reconfirmarea autorită ţii legii în faţa libertă ţii?
11. În plan deontologic, deceniul şapte european se finalizează într-o
„declaraţie a datoriilor (obligaţiilor) şi drepturilor ziariştilor“ („Declaration
des devoirs et des droits des journalistes“), elaborată şi aprobată , în 1971,
la
München141. Inutil să mai observă m că „Declaraţia“ acordă prioritate dato
riilor şi nu drepturilor, cum ar fi fost logic, într-un secol obsedat de expan
siunea libertă ţii.
Dar dincolo de încrederea într-o cronologie normativă , lă muritoare
prin ea însă şi, Declaraţia de la München, din 1971, constituie un sugestiv
reper deontologic în aria mass media europene. Textul: - un preambul, 10
articole (datorii) şi 5 articole (drepturi) - pune ziaristul în faţa unor obligaţii
personale şi redacţionale faţă de public, şi apoi, faţă de patroni sau autorită
ţile de stat“. La fel drepturile sînt considerate în intimă corelaţie cu
demnitatea profesională şi cu obligaţii precise ale patronatului („conducerii“).
Ziaristul are (ar trebui să aibă ) garantat dreptul la demnitate şi independenţă
profesională (editorială ), în replică la orice fel de interese, presiuni sau
interpretă ri aflate în neconcordanţă cu gîndirea şi moralitatea actului
publicistic asumat.
12. Grupate tematic, prevederile Declaraţiei de la München relevă
cîteva exigenţe deontologice importante, pentru corecta exercitare a
profesiei…
„Declaraţia îndatoririlor“ este redactată într-un sens indubitabil
interdictiv, cu aplicarea a două principii moral-juridice: a) „obligaţia de a
face“ şi b) „obligaţia de a nu face“
În cadrul primei categorii de obligaţii consemnă m şapte din cele zece
„îndatoriri“ stabilite de „Declaraţia de la München“.
• Respectarea adevă rul oricare ar fi urmă rile şi aceasta în virtutea
dreptului pe care îl are publicul să cunoască adevă rul;
• Apă rarea libertă ţii informaţiei, comentariului şi a criticii;
• Publicarea numai a informaţiilor a că ror origine este cunoscută şi să
le însoţească , cînd este cazul, de rezervele necesare;
• Se obligă să respecte viaţa privată a persoanelor;
• Rectifică orice informaţie publicată care se dovedeşte inexactă ;
• Apă ră secretul profesional şi să nu divulgă sursa informaţiilor
obţinute confidenţial;
• Refuză orice presiune şi nu accepteă directive redacţionale decît de
la cei cu funcţii de ră spundere din redacţie;

100
 13. Există şi trei puncte expres interdictive - „de a nu face“:
• Nu se va recurge la metode necinstite pentru a obţine informaţii,
fotografii ori documente;
• Îşi interzice plagiatul, calomnia, defă imarea şi acuzaţiile nefondate
sau avantaje în schimbul publică rii sau elimină rii unei informaţii;
• Nu confundă niciodată profesia de ziarist cu activitatea de publicitate
şi propagandă , nu acceptă nici o sugestie, direct ori indirect, de la cei ce
fac publicitate în ziare.
Ultimele două paragrafe ale „Declaraţiei de la München“ sînt sugestive
atît prin conţinut, cît şi prin restabilirea unor conexiuni conceptuale cu regle-
mentă ri anterioare. Penultimul paragraf este aproape identic cu primul
paragraf al „Chartei“ ziariştilor francezi, din 1918, („Orice ziarist demn de
acest nume îşi face o datorie din a respecta cu stricteţe principiile enunţate mai
sus“), iar ultimul paragraf se regă seşte şi în „Chartă “ şi în proiectul de „Cod
al onoarei internaţional“, din 1952, redactat sub egida ONU. (Recunoscînd
dreptul în vigoare în fiecare ţară , ziaristul nu acceptă , în materie de onoare
profesională , decît jurisdicţia egalilor să i, excluzînd orice amestec
guvernamental sau de orice altă natură “).
Deşi „Declaraţia“ reafirmă subliniat preeminenţa legii în ordonarea ori-
că rui tip de comportament profesional, secţiunea „declaraţiei drepturilor“ pro-
movează totuşi autonomia normativă în aria deontologiei profesionale;
refuzul orică rei ingerinţe „în materie de onoare profesională “, alta decît
a profesioniştilor înşişi.
14. Secţiunea intitulată „Declaraţia drepturilor“ din Declaraţia de la
München cuprinde cinci puncte şi se referă , în principal, la trei teme
profesionale importante:
– accesul neîngră dit la sursele de informaţii;
– clauza de conştiinţă ;
– relaţiile redacţionale şi de muncă în întreprinderea de presă .
În cazul primei teme se stipulează accesul la toate sursele de informare,
inclusiv „dreptul de a ancheta liber orice fapte care condiţionează viaţa
publică “; tot aici sînt prevă zute condiţiile în care unele „chestiuni publice“
pot fi declarate secrete: „în mod excepţional şi pentru motive clar
exprimate“. Formulă rile aici precizate impun cîteva detalii clarificatoare:
„liberul acces la toate sursele de informare“ are în vedere informaţii de interes
public (deci nu şi acelea care, prin natura lor, sînt secrete de stat, stabilite
prin lege, sau ar aduce grave atingeri vieţii şi statutului public al persoanei:
infracţiuni cu minori, apologia violenţei şi crimei, propagandă în favoarea
unor idei sau grupă ri extremiste, xenofobie etc.). Cînd este vorba de
secretul chestiunilor

101
publice sau particulare acesta poate fi opus ziaristului numai în cazul în care
legea prevede expres acest lucru: în cazul în care legea clasifică anumite
informaţii ca „secrete de stat“ sau „secrete de serviciu“, sau în cazul unor do-
cumente din patrimoniul naţional (la noi expres prevă zute în „Legea Arhivelor
Naţionale“).
În cazul celei de-a doua teme, a „declaraţiei drepturilor“ (clauza de conş-
tiinţă ), documentul de la München face o legă tură condiţională între
subordonarea profesională şi angajarea morală . Punctul 2 este formulat
astfel: „Ziaristul are dreptul de a refuza orice subordonare care ar fi contrară
liniei generale a organului de informare la care el colaborează , aceea care
este stabilită în contractul de angajare, inclusiv orice subordonare care nu
este în mod clar implicată de această linie generală . Pentru a întă ri
rezoluţia profesional-deontologică de mai sus, la puctul 3 al „Declaraţiei“
din 1971 se precizează : „Ziaristul nu poate fi constrîns să îndeplinească un
act profesional care să exprime o opinie contrară convingerii şi conştiinţei
sale“.
15. Legă tura de substanţă pe care Declaraţia de la München o
stabileşte între moralitatea profesiei şi contractul de muncă ne obligă să
consemnă m limitele subordonă rii redacţionale: şi anume în litera
contractului încheiat între cele două pă rţi („stabilite în scris“). Condiţia
menţionată nu poate fi ferită de anumite observaţii. Între care aceasta:
ziaristul se obligă prin contract, să respecte „politica“ ziarului (radio, tv
etc.). Dar „politica“ însă şi este ea esenţial morală ? Declaraţia de la München
ni se pare că subiectivează opţiunea moral-deontologică a ziaristului şi o
îndepă rtează de regulile deontologice general acceptate şi practicate; norme
care pot asigura un comportament moral trans-redacţional; un comportament
moral, fireşte, democratic, bazat pe adevă r şi onestitate profesională ,
indiferent de redacţia sau instituţia de presă contractuală .
Punctul 3, de întă rire a punctului 2, mai aproape de interpretarea
„trans-redacţională “ propusă , pare a contrazice precedentul paragraf, din
moment ce ziaristul poate refuza publicarea sub semnă tură proprie (sau ca
fiind a sa), „o pă rere care ar fi contrară convingerii şi conştiinţei sale“. În
spaţiul direct redacţional, poate fi vorba, uneori, de „o pă rere“ care nu a
fost stipulată în contract. De „o pă rere“ determinată de împrejură ri noi,
diferite, şi care nu puteau fi prevă zute. Dinamica socială , mişcarea ideilor
aparţin unor nuanţă ri sau criterii axiologice şi schimbă conţinutul (adevă rul)
pă rerilor. Or, de obicei, contractul nu are o asemenea mobilitate. Astfel că ,
pă rerile permise prin contract pot fi depă şite, chiar contrare noilor norme
ale gîndirii şi raţio-namentelor comportamentale. Normal ar fi ca în
contracte/convenţii să se stipuleze doar obligaţii administrativ-financiare şi
nu atitudini („clauze“) de

102
conştiinţă . Mai mult chiar: contractul să rezulte dintr-o atitudine libertară a
patronatului, fie că este vorba de o instituţie de presă publică fie privată .
Cu atît mai mult cu cît - în presă - libertatea şi liberul acces la informaţie
depind, în substanţa lor concretă , de adevă rul faptului, evenimentului,
opiniei.
Ziaristul ar trebui să fie de-contractualizat în exercitarea nemijlocită a
profesiei de mediator/mijlocitor al opiniei publice în toate tipurile de raporturi
publice informaţionale, specifice presei.
16. Clauza de conştiinţă ar primi, astfel, un sens mai cuprinză tor, în
strînsă relaţie cu evoluţia gîndurilor, ideilor, opiniilor.
În cazul celei de-a treia teme, numită „relaţiile redacţionale şi de
muncă în întreprinderea de presă “, „Declaraţia“ de la München vizează
obligaţii administrativ-financiare şi de organizare redacţională în sarcina
patronatului. Corpul redacţional trebuie informat de conţinutul unor hotă rîri
care privesc viaţa întreprinderii şi consultat „înaintea de a se lua o decizie
definitivă asupra orică rei mă suri vizînd structura redacţiei: angajare,
concediere, schimbare şi promovare a ziariştilor“ (pct. 4). Tot pe temeiul
asigură rii unei stabilită ţi redacţionale „Declaraţia“ prevede dreptul
ziaristului la un contract personal, „care să -i asigure securitatea materială şi
morală ... precum şi la o retribuţie corespunză toare rolului să u social, şi
suficientă pentru a-i garanta independenţa economică “ (pct. 5).
Preciză rile vizează o componentă necesară din statutul ziaristului
profesionist. Normele în vigoare (morale şi juridice) reţin în definirea
ziaristului existenţa unui contract de muncă şi exigenţa ca profesionistul
scrisului publicistic să obţină - în întregime sau în cea mai mare parte -
veniturile personale din practicarea meseriei. În Franţa, spre exemplu, se
consideră că partea de venituri din ziaristică să fie peste 50% („cel puţin“).
Rolul social al ziaristului şi independenţa economică rezultă din
profesionalismul gazetarului, verificat prin credibilitate şi notorietate
(„audienţă “). Contractul personal va ilustra, desigur, asemenea componente
profesionale, regă site în cuantumul salariului lunar şi în alte „bonus“-uri
redacţionale care să contribuie la creşterea veniturilor proprii, condiţie
recunoscută a unei munci specifice corecte.
Declaraţia de la München - aprobată la 24-25 noiembrie 1971 şi
adoptată de F.I.J., O.I.Z. şi de cea mai mare parte a sindicatelor ziariştilor din
Europa -impune observaţii de fond (text, conjuncturi politice europene),
dar şi posibilitatea de a încerca redactarea unui „cod“; un cod care să devină
general valabil, acceptat şi practicat de ziariştii europeni.
17. „Rezoluţiile Adună rii Parlamentare a Consiliului Europei cu
pri
vire la etica ziaristică “, adoptate în 1993, după mai bine de două decenii
de
la „Declaraţia“ muncheneză şi după că derea sistemului totalitar est-
european,

103
sînt semnificative pentru „etapa istorică “ de referinţă . Conţinutul propriu-
zis al celor două „Rezoluţii“ (1003 şi 1215), recomandate ziariştilor
români printr-o Hotă rîre a Camerei Deputaţilor (H. 25/12 septembrie 1994),
este conceput într-o relaţie succesivă : Rezoluţia 1003 îşi propune să lă
murească anumite concepte etice (deontologice) iar Rezoluţia 1215,
adoptată la aceeaşi dată (1 iulie 1993), recomandă reprezentanţilor statelor
membre ale Consiliului Europei să asigure „neutralitatea informaţiilor,
pluralismul opiniilor şi egalitatea sexelor, ca şi dreptul de ră spuns al fiecă
rui cetă ţean care a fă cut obiectul unei alegaţii“. („invocarea unei pă reri în
sprijinul unei afirmaţii“, DEX) Concomitent, Adunarea Parlamentară
sesizează riscurile concentră rii mass media şi consecinţele asupra
pluralismului de opinii. Rezoluţia 1215 invocă aprecierile critice la adresa
mijloacelor de comunicare de masă implicate în relatarea (directă
/indirectă ) a evenimentelor din Golf. Se preci-zează , în context, „audierea
parlamentară privind etica ziaristicii, din data de 26 iunie 1991, la Helsinki,
în cursul că reia au fost exprimate o serie de îngrijoră ri“.
Examenul critic propus de cele două Rezoluţii oferă argumente pentru
situarea unor astfel de iniţiative deontologice într-o nouă paradigmă comu-
nicaţională , post-totalitară , chiar dacă îngrijoră rile etice şi
comportamentale (ale ziariştilor şi instituţiilor de presă ) încă există .
Adunarea Parlamentară tinde să stabilească , în noul spaţiu libertar, un
înţeles generalizant al conceptelor („informaţii“, „opinii“, „autocontrol“ etc.),
precum şi regă sirea acestora în coduri deontologice (şi nu doar în
„Declaraţii“ şi „Principii“).
Rezoluţia 1003 (1993) afirmă , pentru prima oară în mod indubitabil şi
cu autoritatea unui organism continental, „principii ale ziaristicii (care) ar
trebui puse în aplicare de cei care practică această meserie în întreaga
Europă “. Şi tot în premieră şi într-un mod tranşant (fă ră „prudenţele“
Codului onoarei internaţional, din 1952), Rezoluţia aşează în faţa aceloraşi
reguli şi norme morale ziarişti, patroni şi editori - obligaţi să respecte
dreptul la informaţie, drept fundamental al omului şi al umanită ţii. Punctul
15 al Rezoluţiei 1003 stabileşte: „Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu
trabuie să considere că informaţia este un bun personal. Organizaţiile care
se ocupă de difuzarea informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o marfă , ci ca
pe un drept fundamental al cetă ţeanului. În consecinţă , nici calitatea
informaţiilor sau opiniilor, nici substanţa acestora nu trebuie exploatate în
scopul de a spori numă rul de cititori sau a lă rgi audienţa şi, prin urmare,
veniturile publicitare“ (s.ns.).

104
 Rezoluţia 1003 (1993) propune cîteva clarifică ri de fond, sistematizate în
şase secţiuni:
– Informaţii şi opinii - în care se precizează diferenţa de substanţă între
ştiri şi pă reri, în aceşti termeni: „Principiul de bază al orică rei evaluă ri
etice a ziaristicii este că trebuie fă cută o distincţie clară între ştiri şi pă
reri, evitîndu-se orice confuzie între acestea. Ştirile sînt informaţii, adică
fapte şi date, în timp ce opiniile exprimă gînduri, idei, convingeri sau judecă
ţi de valoare ale mijloacelor de informare de masă , editorilor sau ziariştilor“
(s.ns.). Altfel spus, ştirile nu implică atitudini subiective (comentarii, pă reri
personale), ci adevă -rul faptului, al datelor („trebuie difuzate cu respectarea
adevă rului“); opiniile „sînt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu
trebuie supuse criteriului adevă rului“ (pct. 5). Opiniile (comentariile) trebuie
totuşi să respecte reguli deontologice, uzanţele şi onestitatea profesională .
(Deosebind între ştiri şi opinii, Rezoluţia 1003 configurează elemente
definitorii ale adevă rului de presă -ca adevă r al datelor, faptelor de interes
public - asupra că ruia vom reveni în textul de faţă ).
– Dreptul la informaţie ca drept fundamental al omului - editori, patroni,
ziarişti. Rezoluţia 1003 afirmă stabilirea exactă a deosebirii dintre editori,
patroni şi ziarişti, dar şi conlucrarea în beneficiul dreptului şi libertă ţii
infor-maţiei. „Trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe
mijloacele de informare de masă , care, la rîndul lor, au la bază o structură
de întreprindere (s.ns.) în cadrul că reia trebuie fă cută distincţia între
editori, patroni şi ziarişti. În acest sens, pe lîngă libertatea mijloacelor de
informare de masă , trebuie asigurată şi protejată de presiuni interene
(s.ns.) libertatea în cadrul mijloacelor de informare de masă “ (pct. 10).
La baza colaboră rii trebuie aşezat mereu „imperativul absolut al corec-
titudinii în cazul ştirilor şi al onestită ţii în cazul opiniilor“ (pct. 13). Corectitu-
dinea şi onestitatea sînt considerate ca esenţiale, în reprezentarea dreptului
fundamental al informaţiei, opozabile tuturor pă rţilor implicate în actul de
comunicare publică .
– Funcţia ziaristului şi activitatea sa etică vizează mai clara conturare a
poziţiei ziaristului şi a mass media, în structurile socio-funcţionale, precum şi
regulile deontologice specifice. Rezoluţia 1003 atrage ateţia: „Ar fi greşit să se
tragă … concluzia că mijloacele de informare de masă reprezintă opinia
publică , sau că trebuie să înlocuiască funcţiile specifice ale autorită
ţilor publice sau ale instituţiilor de învă ţă mînt sau cultură , cum ar fi
şcolile“ (pct. 19). Dacă nu s-ar întîmpla astfel „aceasta ar echivala cu o
transformare a mijloacelor de informare de masă şi a ziaristicii în puteri sau
contraputeri („mediocraţia“), fă ră însă ca acestea să reprezinte cetă ţeni
sau să fie supuse

105
controlului democratic…“ Rezoluţia enumeră o serie de obligaţii morale/de-
ontologice ale ziariştilor: respectarea principiului prezumţiei de nevinovă ţie,
viaţa privată , dreptul la ră spuns şi la replică dar şi dreptul la un salariu
corespunză tor şi la condiţii de lucru adecvate (pct. 28).
Întreaga activitate a ziariştilor este pusă sub semnul corectitudinii
mijloacelor şi rezultatelor: „În ziaristică , scopul nu scuză mijloacele; infor-
maţia trebuie obţinută prin mijloace legale şi morale“ (pct. 25).
În termenii discutaţi în prezenta lucrare, putem vorbi de preeminenţa
deontologismului în faţa utilitarismului (a consecinţionismului, în special),
semn al unei evoluţii morale necesare şi posibile.
– Statutul redacţiei ziaristice este bine precizat de Rezoluţia 1003: „În
cadrul organizaţiilor care se ocupă de difuzarea informaţiilor, editorii, patronii
şi ziariştii trebuie să lucreze în echipă “ (pct. 32). Relaţiile de echipă sînt
reglementate printr-un statut al personalului ziaristic, statut ce defineşte
relaţiile profesionale între cele trei pă rţi menţionate. Într-o asemenea
reglementare se vor regă si, desigur, principiile şi normele menţionate în
secţiunea „Dreptul la informaţie ca drept fundamental al omului“, principii şi
norme altele decît cele de serviciu (pct. 32).
– Situaţii de conflict şi cazuri de protecţie specială vizează tensiuni şi
conflicte de o mare gravitate pentru condiţia individului şi a societă ţii. Situa-
ţiile tensionate şi conflictele pot apă rea „ca efect al terorismului, discrimină
rii faţă de minorită ţi, xenofobiei sau ră zboiului“ (pct. 33). În faţa unor
astfel de grave atingeri aduse demnită ţii şi valorilor libertă ţii, mijloacele de
informare de masă „au obligaţia să se opună violenţei şi incită rii la ură
şi confruntare, respingînd orice discriminare pe criterii de cultură , sex sau
religie“ (pct. 33). În acelaşi cadru de promovare a înţelegerii, toleranţei şi
încrederii, mass media „trebuie să evite difuzarea de emisiuni, mesaje sau
imagini care exaltă violenţă , exploatează sexul sau consumatorismul,
precum şi folosirea deliberată a unui limbaj nepotrivit“ (pct. 35) Cu
deosebire aceste ultime interdicţii trebuie riguros respectate cînd este vorba
de copii şi tineri.
– Etica şi autocontrolul în ziaristică , ultima secţiune a Rezoluţia 1003
(1993), are în vedere mai mult modalitatea de control a calită ţii
deontologice a muncii ziariştilor şi doar implicit autocontrolul caracteristic
gîndirii şi acţiunii ziaristice. Autocontrolul impune, în plan normativ, un
cadru moral specific profesional, în interiorul că ruia normele sînt
autoimpuse (Kathryn Koegel). În Rezoluţia 1003, autocontrolul este sugerat
a fi întreprins de „organisme sau mecanisme de autocontrol formate din
editori, ziarişti, asociaţii ale utilizatorilor mijloacelor de informare în
masă , specialişti în mediile universitare şi judecă tori“… (pct. 38)

106
 (Pentru detalii şi argumente în plus relative la Rezoluţia 1003 şi 1215 a
se vedea textele integrale din Anexe)
18. Concluzia plauzibilă la tema acestui capitol - „Şansele unui cod
deontologic universal“ - stă să fie finalizată prin expansiunea valorilor
reale universale, într-o lume din ce în ce mai puţin reţinută de specificită ţi
şi particularită ţi, inelevante local şi mundan; o lume a valorilor
locale/globale, unitare şi diverse, în acelaşi timp; o lume a pluralismului
creativ; a trans-polarită ţilor procesuale şi a (încă ) polariză rilor de
circumstanţă .

107
 „Pentru noi, dobîndeşte acum o importanţă hotă rîtoare situaţia
ge-nerală care, în realitate, a existat dintotdeauna: faptul că mă pot
contopi cu celă lalt în spaţiul adevă rului şi că în acelaşi timp nu pot;
faptul că credinţa mea, tocmai atunci cînd sînt sigur de adevă rul ei, se
loveşte de o alta; că undeva, la limită , sîntem sortiţi doar luptei (fă ră
speranţa de a ne putea vreodată uni) al că rei rezultat este fie
subordonarea, fie distru-gerea...“
(Karl JASPERS)

„... Există un loc geometric al convergenţelor proiectelor şi acti-

vită ţilor atît politice cît şi economice: este dezvoltarea plenară a
Resursei Umane“.
(François PEROUX)

„Tirania este un loc frumos, dar n-are ieşire“

(SOLON)

108
 CAPITOLUL IX-CADRUL DEONTOLOGIC ÎN
ROMÂNIA POST-DECEMBRISTĂ
1. Explozia libertară din decembrie 1989 s-a regă sit, rapid şi
pregnant, în expansiunea vertiginoasă a presei. În mai puţin de patru luni, în
România apă reau aproximativ 2000 de publicaţii, cotidiane şi periodice,
implicate direct în etapa schimbă rilor radicale - politice, sociale, de
mentalitate. Presa îşi asumase libertatea şi o gestiona cu o ardoare temeinică ,
fă ră însă a reuşi să contracareze excese, selectă ri sau interpretă ri
subiective, arbitrare. În contextul transformă rilor presante ale perioadei,
era practic imposibil să ţii cumpă na dreaptă a faptelor, evenimentelor,
opiniilor. Istoria exceda prudenţa, echilibrul, şi era greu să se întîmple
astfel, în situaţii de-o asemenea natură . Se că uta o normalitate nouă ,
bazată pe democraţie şi libertate, viabilă şi irever-sibilă . Treptat şi odată
cu configurarea noului cadru instituţional, reflexul normativ în
comportamentul socio-politic, dar şi moral-comunicaţional, se regă sea în
noile exigenţe impuse de schimbă rile de fond.
2. Cu deosebire, un cadru moral (deontologic) de exercitare a profesiei
de ziarist şi de funcţionare a instituţiilor de presă a fost relativ repede
considerat urgent şi necesar. Anii 1990-1991 pot fi consideraţi, normativ, ani
ai proiectelor legislative şi deontologice, din care soluţiile inedite n-au lipsit.
Mai multe proiecte de legi ale presei, hotă rîri de guvern, dar şi declaraţii de
principii sau coduri deontologice au ţinut multă vreme afişul actualită ţii
profesionale. Lumea politică , societatea civilă , ca şi lumea presei, afirmau
nevoia imperioasă a unui cadru legislativ şi etic de exercitare a profesiei de
ziarist, în condiţiile în care „abuzul de putere“ şi „abuzul de presă “ constituiau
componente naturale ale vieţii publice, cu atît mai mult, în momente de
dramatice confruntă ri politice, morale şi spirituale. În prima parte a anului
1990, reglementă rile specifice presei şi profesiei de ziarist erau considerate
dezirabile de întreg spectrul politic şi profesional. Se pleda pentru o lege a
presei, însoţită de un cod deontologic elaborat de profesioniştii scrisului
publicistic şi aplicat în interiorul redacţiilor, instituţiilor de presă . Lucrurile s-
au schimbat în privinţa priorită ţilor legiferative, în special după alegerile din
mai 1990, cînd FSN-ul a cîştigat şi în Constituantă şi preşedinţia. Percepută
ca

109
neo-comunistă , cripto-comunistă etc., ascensiunea noii puteri a radicalizat
atitudinile publice (politice, civice, partizane), inclusiv în planul informaţiei şi
comunică rii. Prin efect, opiniile şi atitudinile relative la necesitatea unui
cadru normativ, juridic şi deontologic, s-au diferenţiat: pentru un cod
deontologic, dar nu şi pentru o lege a presei! Consecinţele pot fi constatate şi
azi: proiecte de legi ale presei continuă să fie înaintate Parlamentului
(ultimul, în 30 iunie 1999), în timp ce un cod deontologic a fost adoptat încă
în mai 1991 (chiar dacă organizaţiile profesionale, inclusiv cele care l-au
adoptat, îl privesc cu totală detaşare). Starea la zi a normativiză rii (juridice şi
deontologice) este probabil să rezulte din ideea că o lege a presei apare ca o
pedeapsă , iar un cod deontologic drept „un document“ benevol, cel puţin la
nivelul breslei gazetarilor.
3. În aria deontologică , vizată în textul de faţă , reglementarea „la
nivel general“ a fost continuată în redacţiile şi instituţiile de presă .
Consemnă m, astfel, coduri deontologice ale Radiodifuziunii publice şi ale
Televiziunii publice, Statutul ziarului „Adevă rul“ (cu un capitol referitor la
regulile de conduită profesională şi etică ), Codul deontologic al
„Clubului român de presă “.
Regelementă rile deontologice, aşa cum apar în documente specifice, în
proiecte şi în codul adoptat în 1991, indică un parcurs al responsabilită ţii
morale şi profesionale al presei române, al ziariştilor deplin avizaţi de rolul lor
exponenţial în nouă societate democratică românească . Vom prezenta, pe
scurt, trei din documentele deontologice de referinţă :142
– Cartea libertă ţii presei (septembrie 1990)
– Principiile deontologice ale ziaristului (noiembrie 1990)
– Codul deontologic al ziaristului (mai 1991)

• CARTEA LIBERTĂŢII PRESEI

Poate fi considerată o premieră „deontologică “ românească în
domeniu şi primul corpus de principii propus de organizaţiile profesionale
tuturor membrilor Societă ţii Ziariştilor, opiniei publice şi factorilor
legislativi din România.
Cartea cuprinde 12 articole şi a fost aprobată în 20 septembrie 1990, de
„16 reprezentanţi ai obştei, reprezentînd în mod egal organizaţiile profesionale
ale ziariştilor“.
Cele 12 articole sînt redactate într-o formă principial-enunţiativă , ca
baza unui necesar cod deontologic esenţial libertar, democratic şi ca un „ghid
orien-tativ“ pentru opinia publică şi pentru puterea legislativă . Sînt vizate,
cu precă -dere principii relative la:

110
 – Rolul statului ca garant al dreptului fundamental al membrilor să i
„de a fi informaţi corect şi complet în toate domeniile care îi interesează “;
concomitent, statul „garantează dreptul tuturor de a-şi exprima opiniile, în
orice limbă şi prin orice mijloace“; iar pentru aceasta „statul garantează şi
asigură libertatea presei“ (art. 1-2-3).
– Presa şi libera circulaţie a informaţiei constituie o relaţie naturală într-
o societate liberă . Autorii Cartei au în vedere două aspecte relevante: a)
„libera circulaţie a informaţiilor şi opiniilor în mod neîngră dit“ (s.ns.); b)
legă tură indisolubilă între libera circulaţie a informaţiilor şi libera circulaţie a
opiniilor. Menţiunea este importantă , dacă observă m că informaţiile (în
fapt, „ştirile“) sînt supuse criteriilor adevă rului (cum stabileşte Rezoluţia
1003/1993), pe cînd opiniile sînt un atribut al personalită ţii, subiective în chip
obiectiv. Cartea afirmă , deci, atît adevă rul ştirii, cît şi atitudinea
personală , subiectivă , cu o condiţie: a onestită ţii; a bunei-credinţe a
autorului opiniei (art. 3-4-5).
– Libera circulaţie a informaţiei, (ca drept fundamental al omului) „nu
este limitat(ă ) decît de afirmarea celorlalte drepturi fundamentale“. Protecţia
acestor drepturi este garantată „prin norme de drept specifice“. Libera
circulaţie a informaţiei, (libertatea presei) nu poate fi îngră dită prin „mă suri
de ordin general“, stabilite de stat sau oricare alt organism cu competenţe
decizionale sau punitive (art. 5-6).
– Ră spunderea persoanelor fizice sau juridice care prejudiciază prin
presă alte drepturi fundamentale ale omului: „pot ră spunde, penal, civil,
administrativ sau disciplinar, după caz, pentru şi în mă sura dovedirii încă
lcă rii acelor norme de drept şi nu pentru faptul de a fi uzat de libertatea
presei“ (art. 6). Diferenţierea pe care Carta o face între încă lcarea prin presă
a altor drepturi fundamentale ale omului şi „faptul de a fi uzat de libertatea
presei“ impune preciză ri de nuanţă pentru a se preîntîmpina posibile confuzii
între actul publicistic, ca act de intermediere şi conţinuturile pe care presa le
face cunoscute. Pare oarecum paradoxal să se considere că un text de presă
este expresia dreptului fundamental la informaţie, cînd prin el şi datorită
publică rii se încalcă alte drepturi fundamentale ale omului. Totuşi, Carta
delimitează între condiţia pasivă a presei, de simplu intermediar al unor idei,
opinii, evenimente şi implicarea/comentarea (cu scop vă dit partizan sau din
neglijenţă , uşură tate) a redactorului şi/sau a redacţiei. Opiniile de interes
public - oricare ar fi ele şi atîta timp cît ră mîn la stadiul de opinii - trebuie
aduse la cunoştinţa publicului, chiar dacă mesajul apare, în substanţa sa,
contrar uzanţelor în general acceptate şi practicate. Faptul că presa le
relatează întocmai şi fă ră nici o participare raţională /emoţională nu
constituie un delict de presă . Ră spunză tor ră mîne autorul opiniilor, ideilor
comunicate. „Cazul Jersild contra Danemar-

111
cei - condamnare a unui jurnalist pentru complicitate la difuzarea de apropouri
rasiste pe canalul unei emisiuni de televiziune“143 poate constitui un argument
valabil în problema discutată . Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
anulat şedinţa instanţei daneze: „A sancţiona un ziarist pentru că a ajutat la
difuzarea unor declaraţii venind de la un terţ, într-o discuţie, ar împiedica
grav con-tribuţia presei la discutarea problemelor de interes general şi nu s-ar
putea concepe fă ră motive deosebit de serioase“. Curtea Europeană nu
absolvă moral sau penal remarcile rasiale „mai mult decît insultă toare“, dar
a considerat că „emisiunea nu urmă rea un obiectiv rasist“. Concluzia se
impune de la sine: actul publicistic stă sub semnul intenţiei şi numai
intenţionabilitatea (sta-bilită , probată ) determină ră spunderea ziaristului
sau a redacţiei/instituţiei de presă . Înţelegerea libertă ţii în act constituie o
probă de reală profesionalitate.
– Reglementă rile deontologice (comportamentul profesional) revin
exclusiv organizaţiilor profesionale, atît în ce priveşte elaborarea şi aprobarea,
cît şi aplicarea lor în activitatea strict redacţională .
– Profesia de ziarist este considerată importantă din punct de vedere
social; statul „protejează exercitarea profesiei împotriva agresă rii, conform
drepturilor ce decurg din această profesie“ (art. 9-10).
– Monopolul circulaţiei informaţiei trebuie contracarat printr-o diversifi-
care a mijloacelor de editare şi difuzare, publice şi private. La nivelul anului
1990, Carta consideră important, în spargerea monopolului informaţiei,
promovarea sectorului privat „în presă şi în toate domeniile legate de presă “
(art. 11).
Desigur, Carta libertă ţii presei poartă însemnele de mare intensitate
politică , socială şi morală a perioadei imediat urmă toare evenimentelor
din decembrie 1989. Aşa se poate explica, spre exemplu, atenţia acordată
comportamentului democratic al statului, de-abia ieşit din lunga perioadă
istorică etatist-totalitară ; cum, de asemenea, şi ideea prea mult simplificată
asupra monopolului informaţiei (care înseamnă nu numai apariţia mass
media private ci şi evitarea acapară rii de că tre aceeaşi persoană sau grup
de interese a mai multor tipuri de presă - scrisă , vorbită , televizată -
pentru controlul „pieţei“ informaţiei şi comunică rii). Legea audiovizualului
din 1992 avea să prevadă : „O persoană fizică sau o persoană juridică
publică sau privată nu poate fi investitor sau acţionar majoritar, direct sau
indirect, decît la o singură societate de comunicaţie audiovizuală , iar la altele
nu poate deţine mai mult de 20% din capitalul social“ (art. 6 alin. 1).
Carta ră mîne, totuşi, un document de referinţă pentru orientarea nouă ,
juridică şi deontologică , pe care încerca s-o impună atît profesioniştilor
presei, cît şi organismelor statale cu putere de decizie asupra liberei
circulaţii a informaţiilor, opiniilor şi ideilor. „Orice reglementare privind
regimul presei

112
va trebui să respecte principiile înscrise în prezenta Cartă “, se
stipulează , concluziv, în articolul final al acestui prim document acceptat.
Prin Carta din 20 septembrie 1990, presa română îşi stabilea condiţia
liberă şi se delimita, în contextul puterilor în stat, ca exponentă a opiniei
publice. Presa îşi descoperea resursele de adevă r şi putere prin exerciţiul
libertă ţii de exprimare şi comunicare.

• Principiile deontologice ale ziaristului

Au fost aprobate în şedinţa Consiliului Naţional al S.Z.R. - Federaţia
sindicatelor din întreaga presă , în luna mai 1991, la Cluj-Napoca. Textul, un
preambul şi 15 principii - stabileşte, în mod subliniat, comportamentul deonto-
logic în exercitarea profesiei de ziarist.
Premisele textului în discuţie afirmă libertatea presei şi, prin efect,
independenţa informaţiei, a exprimă rii ideilor şi a criticii („Preambul“). Res-
ponsabilită ţile şi liberă ţile subliniate încumbă atît ziariştilor, cît şi
editorilor. („Editorii şi ziariştii trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea
faţă de public şi de obligaţiile pe care le-o incumbă prestigiul presei“).
Pentru a releva, apoi, relaţia profesie-conştiinţă , care trebuie să existe în
exercitarea meseriei şi în faţa orică ror „influenţe sau interese personale sau de
motivaţii stră ine meseriei lor“.
Vom reţine, cu deosebire, din preambul, sublinerea similitudinii - în pla-
nul resonsabilită ţii morale - dintre ziarist şi editor, formulare încă şi mai
sugestivă regă sită în Rezoluţiile Adună rii Parlamentare a Consiliului
Europei, în care se menţionează ră spunderea concomitentă editori-patroni-
ziarişti în exercitarea publicistică a dreptului la informaţie, ca drept
fundamental al omului. Tot în premisele celor 15 principii se distinge între
„libertatea presei“ şi „independenţa şi libertatea informaţiei, a exprimă rii
ideilor şi a criticii“. Relaţia „libertate“ şi „independenţă “ a informaţiei, dar şi a
exprimă rii ideilor şi a criticii indică recurgerea la înţelesul, pe care şi instanţele
europene îl invocă , şi anume: dreptul de a fi diferit („independent“) faţă de
orice instituţii (inclusiv guvernamentale) în selectarea şi prezentarea
informaţiilor/ştirilor, precum şi a ideilor şi criticii. Condiţia este ca informaţiile
să fie supuse criteriilor adevă rului, ideile - onestită ţii profesionale, iar
critica să nu depă şească prin argumentarea negativă consecinţele
faptului comentat („proporţionalitatea fapt-ripostă “).
Încercarea de sistematizare a celor 15 principii, după conţinut,
reliefează temele carcateristice ale moralei profesiei de ziarist:
– Adevă rul şi onestitatea informă rii publicului.
– Criteriile responsabilită ţii faţă de public.
– Limită ri şi interdicţii privitoare la demnitatea persoanei.

113
 Adevă rul şi onestitatea informă rii vizează :
• Verificarea cu atenţie a informaţiilor şi pă strarea cu grijă a sensului
lor,
în circumstanţele date. • Ştirile, zvonurile, ipotezele neverificate „trebuie să fie
prezentate cu rezerva necesară “, iar fotografiile simbolice să fie prezentate
cu
explicaţia: „nu este vorba de fotografii documentare“ (pct. 2). • Ştirile false
trebuie corectate într-un timp cît mai scurt; metodele incorecte de obţinere a
informaţiei nu sînt admisibile. • Confidenţialitatea şi secretul profesional tre
buie respectate, iar sursele nu trebuie dezvă luite fă ră acceptarea prealabilă
a
furnizorilor de informaţii (punctele 2-6). • De interes poate fi aprecierea
relativă la confidenţialitate (pct. 5) în formularea: „Caracterul confidenţial,
convenit în timpul unei întrevederi, vizînd obţinerea de informaţii sau a unei
sinteze, trebuie să fie respectat în principiu“ (s.ns.). „În principiu“, cum
ştim,
nu înseamnă „obligatoriu“ cu privire la dezvă luirea sursei numai cu acordul
sursei. Astfel că am putea conveni că se respectă confidenţialitatea doar în
principiu, întrucît nu există o regulă / o normă imperativ interdictivă . De
unde,
posibilitatea de a „deconspira“ numele persoanei (sursei) fă ră acordul
acesteia,
cu deosebire cînd se ajunge dincolo de „limita extremă a legii“ (vezi cap.
X).

Criteriile responsabilită ţii fată de public:

• Responsabilitatea priveşte deopotrivă editorii şi redactorii • Atributele
redacţionale să fie ferite de interese personale ori comerciale ale unor terţi • Să

existe o distincţie netă între textul redacţional şi cel publicitar, acesta din
urmă
purtînd menţiunea „publicitate“ sau un P, cum se întîmplă în practica publi-
cistică (pct. 7).

Limită rile şi interdicţiile privitoare la demnitatea persoanei vizează :

• Respectul vieţii private şi sfera intimă a individului, în mă sura în
care
informaţiile nu au relevanţă publică ; dar şi în mă sura în care publicarea
lezează drepturile personale ale terţilor • Refuzul publică rii unor acuzaţii
gratuite, ofensatoare • Refuzul de a publica „texte sau imagini susceptibile de
a aduce atingere sentimentelor morale sau religioase ale unui grup de per-
soane“. • Renunţarea la „prezentarea violenţei şi a brutalită ţii în scopuri sen-
zaţionale“ • Protecţia tineretului • Refuzul orică rui tip de discriminare • Res
pectarea prezumţiei de nevinovă ţie şi refuzul unor relată ri subiective, preju-
diciabile, referitoare la procedurile poliţieneşti sau juridice • Numele şi ima
ginile minorilor delincvenţi să nu fie publicate „avînd în vedere viitorul
acestor tineri“ • Textele consacrate subiectelor medicale să fie ferite de
senza-
ţionalism, „care ar trezi în cititori temeri sau speranţe nejustificate“ • Dem
nitatea însă şi a editorului şi ziaristului impune refuzul orică ror avantaje care
să
114
ducă la restrîngerea libertă ţii de decizie: „Cine se lasă cumpă rat pentru
a difuza sau, dimpotrivă , pentru a nu difuza anumite informaţii, acţionează
împotriva onoarei şi moralei profesiunii“ (punctele 8-15).
Notă : O discuţie de principiu poate naşte menţiunea de la punctul 8
care condiţionează publicarea informaţiilor de interes public referitoare la
viaţa privată de obligaţia e a se „constata mai întîi dacă publicarea
acestora nu violează drepturile personale ale terţilor“ (s.ns.). Simpla analiză
impresionistă ne obligă să constată m că este cel puţin impropriu să accepţi
o relaţie de cauză între o informaţie „de interes public“ şi „drepturile
personale ale terţilor“. Şi, aceasta, din motivul temeinic al interesului
public: interesul public este prevalent în faţa orică rui alt tip de interes
privat (al persoanei şi al terţilor incluşi/vizaţi). Mai mult, condiţionarea
publică rii de lezarea sau nu a drepturilor terţilor ar însemna ignorarea unor
acte şi fapte publice, cu impact şi con-secinţe directe asupra conţinutului
relaţiilor în colectivitatea sau comunitatea de referinţă . Or, modifică rile în
raporturile existenţiale nu pot fi, în mod logic şi libertar, opuse sau
„secretizate“ în raport cu normele de convieţuire, morale şi juridice.

• CODUL DEONTOLOGIC AL ZIARISTULUI

Adoptat în 1991 de Convenţia Naţională a Ziariştilor din România,
coincide în literă cu „Principiile deontologice“. Singura diferenţă , strict for-
mală , este dată de adă ugarea unui al 16-lea punct („principiu“), în urmă
toarea formulare: „Pentru o corectă informare, se impune publicarea, mai
ales în mass media, a blamă rilor formulate public de că tre juriile de onoare
ale asociaţiilor de ziarişti, ca şi a sentinţelor organelor judecă toreşti“. Să
notă m, de asemenea, că acelaşi cod (cu unele diferenţe de traducere şi
structurare a paragrafelor) este propus ca anexă la proiectul de „Lege privind
organizarea şi exercitarea profesiei de ziarist“, iniţiat de trei senatori şi depus
la Senat în 30 iunie 1999. Acest ultim text are 15 alineate (de la „a“ la „o“);
s-a renunţat la „punctul 16“ şi, în plus, la preambulul menţionat la
„Principii“ şi regă sit şi în „Cod“. Practic, din 1999 („Principiile“) şi pînă la
proiectul din 1990, s-a discutat şi adoptat acelaşi text, bine sistematizat şi
atent nuanţat principial şi normativ. Un singur detaliu trebuie menţionat şi
anume: Textul deontologic românesc este o copie ad literam a „Principiilor
jurnalismului (Codul presei)“, adoptate de Consiliul presei germane, în 1973,
cu modifică rile de pînă la 31 decembrie 1979. Codul german are 16 puncte
(„principii“), cîte are şi Codul deontologic românesc, cu menţiunea că
Principiile adoptate de organizaţiile profesionale româneşti renunţă la ultimul
punct (16), ca şi „Proiectul“ înaintat

115
Parlamentului în 1999; este firesc, din moment ce, în „codul presei“ german
se vorbeşte de „Consiliul presei germane“ şi de blamă rile publice pe care
acesta le formulează .
Dincolo însă de modelul german asimilat, important este să constată m
că presa română a acceptat un cod naţional care, dacă ar fi aplicat de
organizaţiile profesionale şi de sindicatele de presă (Federaţia sindicatelor
din întreaga presă ), ar putea asigura un comportament deontologic coerent,
la nivelul întregii ţă ri. Totuşi, codul naţional a devenit un act formal,
neregă sit în practica deontologică redacţională . Reticenţa faţă de
reglementarea naţională pare a avea cauze mai vechi şi mai noi. Un „cod
naţional“ poate crea senzaţia de centralism, neagreat, după lunga perioadă
totalitară ; în acelaşi timp, diferenţele de program şi de mesaj - sesizabile
între organizaţiile profesionale, pot fi privite ca motive de ră mânere într-o
„expectativă “ deontologică .
Efectele au venit de la sine: instituţiile şi redacţiile şi-au elaborat şi
adoptat propriile coduri deontologice. Iar, în plan organizaţional, apare o aso-
ciaţie profesională , cu vocaţie unificatoare, naţională , care-şi propune
promovarea valorilor profesionalismului şi valorilor morale, politice şi
spirituale autentice: Clubul Român de Presă .

• ASOCIAŢIA „CLUBUL ROMÂN DE PRESĂ“

1. Într-o înceracare de depă şire a situaţiei de fapt, directorii şi re-
dactorii şefi de ziare şi reviste centrale au înfiinţat, în 1996, Clubul Român de
Presă (C.R.P.), „organizaţie privată , apolitică , nonprofit“. Noul organism
profesional - „constituit la iniţiativa Fundaţiei ELITA (Europa prin Libertate,
Inteligenţă , Toleranţă şi Acţiune), al că rui profil era definit într-un
document intitulat „Cele 7 reguli ale Clubului Român de Presă “ - viza
explicit şi promova „profesionalismul de elită , valorile morale ale
jurnalismului şi ră spunderea profesională a acestei profesiuni“ (Regula 1).
Puteau deveni membrii ai C.R.P. „numai conducă torii instituţiilor de
media, prin conducă tori înţelegîndu-se cei care au ră spunderea editorială
(directori, redactori şefi). În această categorie intră directorii ziarelor şi
revistelor, ai radiourilor şi televiziunilor, ai caselor de producţie radio-tv“
(Regula 2).
Şocanta şi oportuna iniţiativă organizaţională n-a fost scutită , totuşi,
de unele observaţii de fond, în cel puţin trei planuri: a) natura juridică („or-
ganizaţie privată “); b) calitatea de membru („numai conducă torii
instituţiilor de media“); c) reprezentarea/„reprezentativitatea“ („Membrii
Clubului Român de Presă nu pot delega alte persoane să -i reprezinte la
reuniunile Clubului“ -

116
Regula 5 ); deducem, în acest caz, că membri ai C.R.P. puteau fi numai
persoane fizice, în nume propriu; astfel că pecizarea conţinută de Regula 6
(„Consiliul de administraţie al instituţiilor afiliate Clubului Român de presă
vor împuternici pe reprezentanţii lor să -i reprezinte în toate deciziile cu
caracter profesional şi organizatoric“) apă rea cel puţin excesivă , din
moment ce afilierea instituţiilor nu era considerată ca posibilitate de intrare
în C.R.P. sau de aderare la organizaţia menţionată . În plus, formularea ca
atare („vor împuternici“) este dispozitiv-imperativă ; mandatul celui ce a
dobîndit calitatea de membru al C.R.P. nu credem că depindea decisiv de
împuternicire; în sensul că lipsa împuternicirii nu era o condiţie obligatorie,
pentru a participa la dezbateri şi a vota „deciziile cu caracter profesional şi
organizatoric“ (Regula 6).
2. În această primă fază a existenţei C.R.P. au apă rut anumite
obser-
vaţii de rigoare, între care: tenta elitistă ; „ocultarea“ întîlnirilor şi
dezbaterilor
(„Întîlnirile şi dezbaterile din cadrul Clubului Român de Presă sau se dau
publicită ţii, cu excepţia celor despre care s-a convenit altfel“ - Regula 3);
calitatea de membru - numai pentru „persoane fizice“ şi numai anumite
persoane fizice… Aşa fiind, era greu să înlă turi sentimentul unui anumit tip
de
discriminare individuală /profesională şi instituţională . În plus, faptul că
se
declara „o organizaţie privată “ indica un posibil regim restrictiv compor
tamental înă untru şi înafara Clubului.
Sesizate, în mod firesc, asemenea stă ri funcţionale au fost relativ
repede revă zute, astfel încît C.R.P. să aibă şi cadrul legal şi cel
profesional/deontologic, pentru a fi cu adevă rat reprezentativ şi deschis, în
aria presei române. La trei ani de la înfiinţare, în 8 decembrie 1999,
Convenţia Naţională a Clubului Român de Presă a adoptat un nou Statut,
prin care C.R.P. se redefineşte, mai exact şi mai apropiat de vocaţia
profesională integratoare pe care şi-a propus-o încă de la înfiinţare.
3. Modifică rile se regă sesc în cele trei planuri menţionate anterior:
– Natura juridică a CRP.
– Calitatea de membru.
– Reprezentativitatea/reprezentarea.
Natura juridică a suferit o modificare radicală . Clubul Român de Presă
a că pă tat denumirea de Asociaţia „Clubului Român de Presă “ (prescurtat
„C.R.P.“). Noul statut precizează : C.R.P. este o asociaţie non-profit,
neguvernamental, apolitică , fă ră scop lucrativ“ (Capitolul 2). S-a renunţat,
aşadar, la sintagma „organizaţie privată “ , substituită de aceea de „asociaţie
neguverna-mentală “. Deosebirea în termeni indică un conţinut nou. Ne mai
declarîndu-se privată , „Asociaţia“ se situează în aria
uniunilor/asociaţiilor profesionale

117
deschise, al că ror scop este, în primul rînd, de ordin civic-profesional. Mo-
dificarea a apă rut necesară şi pentru a estompa sentimentul că ne află m în
faţa unei organizaţii cu reguli stricte, ierarhist-elitiste, cu activită ţi „închise“
(Regula 3) etc.; sentiment determinat de o redactare gră bită a textului
„Celor 7 reguli“ şi nu de scopurile şi iniţiativele profesionale ale „Clubului“.
Calitatea de membru al C.R.P. este adaptată noii calită ţi a „Asociaţiei“.
Pot fi membri atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice“ (numite în Sta-
tut „societate de presă “). Relativ la persoanele fizice, Statutul
menţionează : „orice persoană fizică “ (deci nu numai conducă torii
redacţiilor şi instituţiilor de presă , cum se întîmpla în perioada 1996-1999), la
fel şi în cazul persoanelor juridice: „orice societate de presă din ţară “.
În Capitolul 5 al Statutului se menţionează şi denumirea membrilor
Aso-ciaţiei „Clubului Român de Presă “:
– membrii fondatori
– membrii de onoare
– membrii individuali
– membrii simpatizanţi
Enumerarea tocmai prezentată permite să se stabilească diferenţieri
de calitate, atribuţii şi competenţe între membrii „C.R.P.“. Spre exemplu,
membrii fondatori sînt membri inamovibili şi de drept ai Consiliului de
Onoare (organismul de conducere directă a „C.R.P.“). Fondatorii sînt
societă ţi de presă nominalizate (în numă r de 21) şi-şi exercită competenţele
prin „reprezentanţi împuterniciţi“, atîta timp cît aceştia deţin funcţia de
director general, redactor şef sau editor şef sau preşedinte al Consiliului de
administraţie. Membrii individuali se pot înscrie într-unul din
departamentele „C.R.P.“ (Departamentul Editorilor, al Proprietarilor, sau al
Redactorilor), în funcţie de împuternicirea de reprezentare în „Asociaţie“ şi
de funcţia ocupată în structura redacţională .
Reprezentativitatea/reprezentarea este calificată în funcţie de nivelul de
acces la deciziile „C.R.P.“, conferit de calitatea dobîndită (membru
fondator, de onoare, individual etc.). Vom consemna că Adunarea Generală
a „C.R.P.“ (organul suprem de conducere) „este constituită numai din
membri fondatori, de onoare şi individuali ai „Asociaţiei“ (Capitolul 7.1.).
Din Consiliul de Onoare (organismul de conducere operativă a „C.R.P.“)
fac parte 29 de membrii, dintre care 21 membri de drept (membri fondatori)
şi 8 membri aleşi (2 reprezentanţi ai Departamentlui Proprietarilor, 2
reprezentanţi ai Depar-tamenului Redactorilor, 1 reprezentant al presei
regionale, cîte un reprezentant al celor 3 organizaţii profesionale/sindicale ale
ziariştilor).

118
 4. Noul statut al „C.R.P.“ face posibilă reprezentarea naţională (şi
internaţională ) a ziariştilor din ţara noastră . Posibilitatea de a fi membru al
„C.R.P.“ atît individual, cît şi instituţional (orice persoană fizică sau
juridică din sfera mediatică ) conferă legitimitate şi autoritate morală şi
profesională noii structuti de presă din România. Ceea ce credem că mai
trebuie adecvat la mobilitatea libertară a acestei oportune realită ţi mediatice
româneşti priveşte diferenţierile - ierarhiste şi decizionale - dintre membrii
„C.R.P.“; cu deosebire statutul de favoare al „membrilor fondatori“, care, în
cadrul de competenţe stabilite, au practic un drept de veto în multe din
problemele ce privesc activitatea de bază a „Asociaţiei“. Este o realitate de
tranziţie care-şi poate gă si o soluţionare corectă şi necesară , în perioada
imediat urmă toare.
Codul deontologic al ziaristului adoptat de „C.R.P.“ (un „preambul“ şi 10
articole) argumentează odată în plus vocaţia naţională a „Asociaţiei“. În
„preambul“ se precizează sugestiv: „Clubul Român de Presă , reprezentat
de 20 de case editoriale care cuprind cele mai importante instituţii mass
media naţionale (presa scrisă , televiziuni, radiouri şi agenţii de presă ) numă
rînd circa 20.000 de ziarişti, membrii ai tuturor asociaţiilor de presă din
România, propune introducerea unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui
Consiliu de Onoare care să urmă rească respectarea normelor
deontologice“.
În paragraful 3 al „preambulului“ se propune o definiţie a ziaristului
profesionist, noutate în reglementă rile deontologice post-decembriste,
adoptate de structuri ziaristice legitime. „Ziarist profesionist este persoana
care are drept ocupaţie principală şi retribuită presa, posesoare a unei că rţi de
presă recunoscută de una din organizaţiile profesionale, respectiv orice
reporter, redactor, fotoreporter, grafician de presă , secretar de redacţie, şef de
secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicaţie, radio
sau televiziune, cu o vechime minimă în presă de un an (perioadă ce
reprezintă stagiul în această activitate)“.
Definiţia propusă de „C.R.P.“, deşi incompletă , este importantă , în
încer-carea de a configura mai precis calitatea de ziarist şi specializă rile
redacţionale şi de echipă spicifice (în special, în cazul radio-ului şi
televiziunii). Simpla comparaţie cu definiţia UNESCO relevă similitudini şi
diferenţe care pot conduce la formulă ri mai exacte şi mai complete în
materie.
Definiţia propusă de UNESCO este structurată astfel: „Trebuie să
înţe-legem prin ziarist orice persoană , de orice naţionalitate, care fie ca
redactor, reporter, fotograf, cameraman sau ca tehnician de presă , de
radiodifuziune, de televiziune sau de actualită ţi filmate, îşi exercită profesia
în mod regulat, fiind retribuit pentru aceasta, în respectul normelor şi uzanţelor
etice, acelea pe care profesia însă şi le va determina, activitate profesională
constînd în culegerea,

119
recepţionarea sau difuzarea de informaţii, opinii, idei, analize sau comentarii
destinate unei publicaţii cotidiene sau periodice, agenţii de presă , servicii de
informaţii de radioteleviziune sau de actualită ţi filmate“.
Definiţia UNESCO, la fel cu alte reglementă ri naţionale (ex: legislaţia
franceză ) reţine trei dintre caracteristicile pe care o persoană trebuie să le
înde-plinească pentru a fi ziarist: „ocupaţie principală “ - „permanentă “ -
„retribu-ită “; practica franceză a stabilit, cum am mai precizat, chiar şi
procentul ce trebuie atins de veniturile din gazetă rie: peste 50 la sută !
Definiţia „C.R.P.“ reţine „ocupaţia principală şi retribuită “, aspecte
definitorii, în fond, ale ziaristului profesionist.
5. Cele 10 articole ale Codului deontologic pot fi grupate pe teme
frecvente ale comportamentului profesional:
– relatarea adevă rului (art. 1-3);
– respectarea vieţii private şi a demnită ţii persoanei: protejarea minorilor,
bolnavilor şi a victimelor unor infracţiuni; refuzul exceselor şi deformă rii
faptelor referitoare la rasă , naţionalitate, apartenenţă la o minoritate
religioasă , lingvistică , sexuală (art. 4).
– imparţialitatea în relatarea faptelor, evenimentelor, opiniilor: publica-
rea pă rerilor tuturor pă rţilor implicate într-un conflict de interese; confidenţi-
alitatea surselor; prezumţia de nevinovă ţie; refuzul orică ror înţelegeri cu
societă ţi comerciale sau autorită ţi publice, care ar putea afecta veridicitatea
celor publicate/relatate; corectarea informaţiilor inexacte publicate/difuzate.
Perfectibil, Codul deontologic al „C.R.P.“ ră mîne prima reglementare
profesională de acest tip care poate fi adoptată şi aplicată de toţi ziariştii şi
instituţiile de presă din ţara noastră : un cod deontologic naţional (textul
integral în Anexe).

120
 CAPITOLUL X-SENSURI DEONTOLOGICE

1. Clauza de conştiinţă
2. Regula citării: de la citat la plagiat
3. Dreptul la critică
4. Confidenţialitatea şi secretul surselor de informare
5. Cenzura şi autocenzura

• CLAUZA DE CONŞTIINŢĂ
Percepută mai degrabă într-un înţeles moral/libertar, „clauza de con-
ştiinţă se originează , de fapt, într-un riguros (şi restrictiv) text de lege. Cel
mai adesea este invocat aricolul L 761-7 din Codul muncii francez 146, dar
regle-mentă ri oarecum similare există şi în alte ţă ri, inclusiv în tradiţia
normativă românească . În sens literal, restrîns, „clauza de conştiinţă “ apare
ca o obligaţie contractuală (expresă sau implicită ) şi vizează prezervarea
unor drepturi materiale, de protecţie socială cuvenite ziariştilor, în trei
circumstanţe precis delimitate:
a) cesiunea (cedarea) ziarului/periodicului.
b) încetarea apariţiei ziarului/periodicului din cauze diverse.
c) schimbarea notabilă a caracterului sau orientă rii publicaţiei, dacă
această schimbare crează , pentru persoana angajată , o situaţie de natură
a aduce atingere onoarei sau reputaţiei sale sau, în general, intereselor sale
profesionale şi morale.
Interpretarea franceză lă mureşte termenii problemei astfel: „Această
clauză este în mod obişnuit cunoscută sub numele de «clauză de conştiinţă
», pentru că ea permite ziaristului - în special în cazurile 1 şi 3 - să pă ră
sească , cu o indemnizaţie («o despă gubire») întreprinderea care şi-a
schimbat proprietarul şi, cu atît mai mult, orientarea147.
Încetarea contractului de muncă , la iniţiativa ziaristului (care invocă o
cauză /«clauză » de conştiinţă („pour une raison de conscience“) se
petrece astfel încît „responsabilitatea acestei rupturi de contract“ incumbă
celui ce angajează , ca urmare a schimbă rii unilaterale de că tre acesta din
urmă a condiţiilor existente în momentul angajă rii“148.

121
 O adevă rată surpriză , premergă toare „clauzei de conştiinţă “, ca
instituţie juridică operaţională , o constutuie consemnarea clauzei
materiale de care putea beneficia ziaristul profesionist din ţara noastră ,
imediat după 1919, odată cu înfiinţarea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din
România. În perioada 1919 -1927, U.Z.P.R. a obţinut o serie de drepturi în
lupta cu patronatul, printre care şi cele rezultate din „trecerea ziarului într-o
altă proprietate“. Clauza este formulată astfel: „Trecerea ziarului într-o altă
proprietate se consideră încetare a ziarului şi ca atare personalul are dreptul
să se pună în situaţia de preavizat (s.ns.) şi să reclame de îndată despă
gubirea materială respectivă “149.
Să notă m că ziariştii români obţinuseră „acordarea unui preaviz de
trei luni înainte de concediere, cu drept de salariu pentru această perioadă
“).
Aşa fiind, nu putem evita obligaţia de a relaţiona „clauza de conştiinţă “
de „clauzele contractuale“, cel puţin pentru situaţia în care ziaristul doreşte să
beneficieze de îndemnizaţia ce i se cuvine sau pentru a nu fi ţinut de preavizul
stabilit de lege, în cazul încetă rii contractelor de muncă , la iniţiativa anga-
jatului. Dar „clauza de conştiinţă “ înseamnă şi altceva şi mai mult decît
valorificarea unor clauze contractuale: înseamnă (şi) atitudinea responsabilă
a ziaristului angajat de a se opune şi de a impune redacţiei („patronatului“)
orientarea publicaţiei şi temele de publicat. Astfel că , în anumite condiţii,
atitudinile individuale şi solidaritatea redacţională se pot impune în faţa
încercă rilor de a ceda („cesiona“) publicaţia sau de a-i schimba orientarea.
Comentariul de context este lă muritor: evoluţia actuală a raporturilor
intraredacţionale „reclamă , şi în anumite cazuri a obţinut deja, participarea
colectivă a echipelor redacţionale la definirea marilor orientă ri ale unui
ziar, şi la alegerea a ceea ce îşi propune să publice“150.
Faptul că Rezoluţia 1003 particularizează relaţia „editori, patroni şi
ziarişti“, ca o relaţie de echipă , indică necesitatea unor conţinuturi noi în
viaţa redacţională ; în care „nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie
să considere că informaţia este un bun personal“ (punctul 15).
Totuşi: chiar dacă sensul contractual al „clauzei de conştiinţă “ se
regă seşte, în bună mă sură , în sensul fundamental, libertar, al dreptului
omului la informaţie, ar fi cel puţin imprudent să se confunde „clauza de
conştiinţă “ cu „libertatea de conştiinţă “, aşa cum se poate deduce din unele
interpretă ri. Clauza de conştiinţă desemnează , în ultimă analiză , dreptul
gazetarului de a-şi apă ra opţiunea expresă , întă rită contractual, pentru un
tip sau altul de gîndire profesională - aceea pe care publicaţia sau instituţia
de presă , pentru care a optat, o promovează , şi care rezultă , explicit sau
implicit, din contractul de muncă .

122
 • REGULA CITĂRII: de la citat la plagiat
În practica academică , regula cită rii impune anumite criterii de
utilizare a operei altuia (altora), criterii considerate elementare şi obligatorii:
– menţionarea numelui autorului, a titlului operei citate, a denumirii
editurii şi oraşului de reşedinţă , a anului apariţiei şi a paginilor din care a
fost preluat textul de referinţă ;
– citatul să fie integral şi nedeformat, prin desprinderea din context;
– citatul să fie, în general, scurt şi exemplificativ: să servească drept
argument, în sprijinul ideilor conţinute de textul în care a fost integrat.
În practica publicistică , regula cită rii diferă , în datele ei tehnice, de
regula numită de noi „academică “; cu deosebire cînd este vorba de cotidiane.
În cazul acestora din urmă , datorită stilului şi presiunii timpului de editare-
imprimare, apare adesea ca suficientă menţionarea autorului, sau a autorului
şi a sursei (cartea, studiul, articolul), sau a agenţiei de presă , fă ră alte
detalii, considerate a fi în general cunoscute sau nu neapă rat necesare. În
cazul periodicelor (cu deosebire al publicaţiilor ştiinţifice) regulile
„academice“ ale cită rii pot şi trebuie să fie respectate.
Ignorarea numelui autorului şi a titlului operei sale constituie o încă
lcare a unui drept inalienabil, strict legat de persoana autorului, drept cu
atribute de ordin moral şi patrimonial, prevă zute şi garantate de lege (art.
1/Legea nr. 8/1996).

Regula cită rii relevă unele aspecte mai aparte, în cazul cită rii în artele
plastice şi creaţiile muzicale.
Citarea unei opere plastice „în interiorul unei opere artistice“ nu poate fi
admisă , în mod obişnuit. H. Desbois menţionează : „…Artistul care adaugă
la efortul să u creator, aportul altuia, nu face o operă critică ; el nu-şi
propune nici să convingă , nici să judece, ci direct şi imediat, să
emoţioneze“151.
Astfel înţeles, sensul dreptului de citare în artele plastice are în vedere
„reproducerea grafică , totală sau parţială , a unei opere de artă plastică ,
într-o operă scrisă 152. Şi Yolanda Eminescu adaugă : citarea artistică va
trebui să fie, cu rare excepţii (detaliul exemplificativ), integrală pentru a nu
risca „prezentarea denaturată a operei citate“. Norma este ca opera plastică
să fie privită integral şi reprodusă ca atare.
La fel, citarea muzicală , impune practici adecvate acestui tip de creaţie.
Citarea „nu este deloc permisă în cuprinsul operelor muzicale“. Preluarea
unor mă suri, fraze muzicale, „chiar dacă li se modifică ritmul“, este
calificată o sustragere şi reţinută astfel de instanţele judecă toreşti. „Citarea
muzicală este,

123
aşadar, limitată la reproducerea unor mă suri sau fraze dintr-o operă
muzicală ca ilustrare sau exemplu, într-o operă scrisă , cu caracter didactic,
documentar sau critic“153.
Nerespectarea regulilor cită rii şi, prin aceasta, încă lcarea unui drept
inalienabil al persoanei, înseamnă furt intelectual, prin contrafacere
(„reproducerea frauduloasă , falsificare“ - DEX) sau plagiat (însuşire
integrală sau parţială , în mod fraudulos, a operei altuia). În ultimă analiză ,
„contrafacere“ şi „plagiat“ sînt sinonime, în ambele cazuri fiind vizată o
operă originală şi o atitudine intenţionat frauduloasă faţă de autor şi
opera sa originală .
Stabilirea contrafacerii sau a plagiatului presupune anumite delimită ri,
în funcţie de asemă nă rile şi deosebirile faţă de opera originală . Astfel
că principiul după care „existenţa contrafacerii sau a plagiatului se stabileşte
(…) pe bază de asemă nă ri şi nu deosebiri“ impune unele preciză ri
particularizatoare. În cazul plagiatului, deosebirea se bazează pe asemă nă
ri: „Simpla existenţă a unor deosebiri nu apă ră de învinuirea de plagiat
dacă se dovedeşte existenţa şi importanţa asemă nă rilor“154.
În cazul contrafacerii, cînd aceasta s-a produs prin modificarea sau
denaturarea operei originale, dovedirea se va face în funcţie de deosebiri.
Yolanda Eminescu ne oferă şi în acest caz o formulare clarificatoare: „În
cazul contrafacerilor, prin modificare şi denaturare, aprecierea nu se face în
funcţie de asemă nă ri, ci în funcţie de deosebiri…“*
Contrafacerea şi plagiatul vizează , la o impresie gră bită , un text sau o
operă (literară , muzicală , publicistică etc.). Astfel că stabilirea în fapt
a atacului fraudulos la text sau la operă se realizează prin compararea
originalului cu elaboratul ilicit. Mai puţin se vorbeşte de plagiatul de idei din
operele originale, indiferent de forma în care au fost date publicită ţii.
Plagiatul de idei presupune cîteva preciză ri de principiu:
– ideile şi datele ce „aparţin patrimoniului ştiinţei universale şi tehnicii
mondiale“ utilizate în opere de autor „pot să nu constituie un plagiat“ 155; mai
mult, doctrina şi jurisprudenţa acceptă preluarea unor date şi idei din opera
altuia cu condiţia ca o asemenea iniţiativă să nu aducă atingere actului de
creaţie, originalită ţii operei vizate şi care conferă nota distinctă , inedită , a
dis-ponibilită ţii creative a titularului ideilor şi datelor. Altfel spus, dacă
„elementul de creaţie“ nu este atins, preluarea este, în principiu, acceptată ;
– ideile şi adevă rurile „îndeobşte cunoscute“ pot, totuşi, constitui obi-
ectul unei acţiuni de plagiat „dacă , de pildă , metoda de prezentare (s.ns.)
într-un manual sau modul de formulare (s.ns.) a unor adevă ruri sau date
ştiin-ţifice este împrumutat dintr-o lucrare stră ină “156.

124
 – acut problematizată apare, în condiţiile rapidei circulaţii a ideilor şi
operelor, stabilirea priorită ţii, a primului autor; sînt cunoscute cazurile
Paulescu sau Odobleja, în ce priveşte prioritatea auctorială a descoperitorului
insulinei (Paulescu), cînd Premiul Nobel a fost atribuit altui cercetă tor din
domeniu; sau prioritatea lui Odobleja în configurarea ciberneticii; prioritate
nerecunoscută nici pînă azi. (Din pă cate, temele menţionate, au determinat
şi încă provoacă polemici pă gubitoare chiar la noi în ţară , din care nu
lipsesc acuze de tipul: „postcomuniste - comuniste şi naţionaliste“ sau
„internaţio-nalist-relativiste“ şi altele asemenea).
Simpla observare a acestor detalieri indică un anumit automatism proce-
dural în stabilire plagiatului: forma creaţiei! Mai precis, stilul şi structura operei.
Posibila preeminenţă a criteriului formal pare a deriva din cunoscuta formulă
ivită încă în antichitatea elină , a că rei transcriere latină este bine
cunoscută : „Forma dat esse materiae“, în care forma este cvasi-sinonimă cu
esenţa/viaţa materiei. Se ignoră , însă , faptul că , în limba latină , „formae“
înseamnă idei.
Jurisprudenţa şi reglementă rile în vigoare, fie şi vagi, ne obligă să
con-stată m plagiatul sau contrafacerea prin comparaţie, pentru a stabili
asemă -nă rile (plagiatul) care trebuie să fie mai importante decît
deosebirile, sau pentru a stabili deosebirile (contrafacere), cînd acestea
vizează modificarea sau denaturarea operelor originale.
Cît priveşte prioritatea auctorială a ideilor, nu par a exista soluţii
opozabile tuturor, atîta vreme cît temele de cercetare, spre exemplu, sînt
simultane şi dificil de stabilit stadii, faze; atîta vreme cît secretul ştiinţific şi
tehnologic poate fi invocat în apă rarea subiecţilor implicaţi. Ră mîne
doar soluţia situaţiilor flagrante, indubitabile, cînd plagiatul şi contrafacerea
pot fi stabilite de fapt sau rezultă din natura operei.

În cazul presei, apă rarea dreptului de autor nu este stabilită de legiuitor

(Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe) în expresie
specifică (spre exemplu: operele/creaţiile ziaristice sau de presă ). Articolul
7 din Legea nr. 8 stabileşte ca obiect al dreptului de autor operele originale
de creaţie „intelectuală din domeniul literar, artistic sau ştiinţific“, deci nu şi
din domeniul presei („opera ziaristică “). Cînd sînt enumerate tipurile de
creaţie, la litera a) se specifică : „scrierile literare şi publicistice (s.ns.),
conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau
orale, precum şi programele pe calculator“, creaţii ce beneficiază de protecţia
legală a dreptului de autor. Numai că legiuitorul nu include între scrierile
publicistice şi pe cele ziaristice. Important ar fi ca, printr-o interpretare
extensivă , să se accepte ca „scrierile publicistice“ şi „orice alte opere scrise
sau orale“ să însemne şi scrie-

125
rile ziaristice, cel puţin acelea în care ideile, imaginile şi argumentele poartă
pecetea subiectivită ţii creatoare a autorului ziarist, cum se întîmplă de altfel în
cazul comentariilor, reportajelor şi chiar al anchetelor, interviurilor, talk-show-
urilor. Sugestive, în context, apar şi mutaţiile semnalate în creaţia artistică
(ciné-vérité, literatura document etc.) mai apropiate, stilistic şi tematic, de
canoanele gazetă riei decît de cele ale artei (academice).
Pentru o mai precisă înţelegere a temei în cauză , atragem atenţia că
legiuitorul nostru pare a admite protecţia legală a „operi ziaristice“ atunci cînd
enumeră rezultatele intelectuale ce nu pot beneficia de protecţia legală a
dreptului de autor. Textul art. 9 al Legii nr. 8 este formulat astfel:
„Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor urmă toarele:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile conţinute într-o
operă , oricare ar fi modul de prelucrare, de scriere, de explicare sau de
exprimare;
b)textele oficiale de natură politică , legislativă , administrativă ,
judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorită ţilor publice şi ale organi-
zaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecu-
sonul şi medalia;
d)mijloace de plată ;
e) ştirile şi informaţiile de presă (s.ns.);
f) simplele fapte şi date;
Punctul e) al art. 9 exclude de la protecţia legală „ştirile şi informaţiile
de presă “, dar nu şi alte genuri ziaristice. În speţă , nu exclude acele
creaţii (genuri) ziaristice care conţin, prin natura lor, implicarea psiho-
intelectivă a autorului, conferind astfel textului/emisiunii marca talentului
să u original; conferă originalitate şi individualitate actului publicistic.
Caracteristicile distinctive menţionate nu se regă sesc, într-adevă r, în cazul
ştirilor şi infor-maţiilor, dar sînt intrinseci altor genuri de scrieri sau emisiuni
din presa scrisă , vorbită şi televizată .
Am vă zut cum chiar Rezoluţia 1003/1993 a Adună rii Parlamentare a
Consiliului Europei distinge între „ştire“ şi „opinie“, ultima ca expresie a
personalită ţii autorului, ca drept (subiectiv) fundamental al omului. În
general, textul ziaristic, altul decît ştirea brută („nepersonalizată “), este şi
poate fi considerat şi protejat ca operă personală de presă , din care decurg
atît drepturi, cît şi responsabilită ţi precis determinate de lege. Pentru că ,
este cel puţin curios ca un text/ o emisiune proprie (de autor) să atragă
asupra acestuia efectele ră spunderii normative (legale şi deontologice), dar
să nu fie protejată , tot normativ, faţă de ceilalţi, deşi aparţine indubitabil
unei anumite persoane.

126
 De lege ferenda: Este posibil şi necesar ca Legea nr. 8/1996 să includă
la art. 7 şi creaţia publicistică /de presă (scrisă , vorbită şi televizată ),
printre operele care să beneficieze de protecţia legală a dreptului de autor
(litera „e“, art. 9, ră mînînd valabilă ).
Semnale de reconsiderare legală a scrierilor ziaristice există . Yolanda
Eminescu sesiza schimbarea de atitudine normativă inclusiv în legislaţia
noastră recentă . „Legislaţiile mai noi, însă , printre care şi actuala lege
română , au recurs la o enumerare a operelor protejabile, fă ră însă a
atribui acestei enumeră ri un caracter limitativ“ 157. Ceea ce ar putea să
însemne că enumerarea poate fi continuată prin includerea şi a altor „opere
protejabile“ şi aceasta chiar dacă enumerarea este, de obicei, strict
limitativă , spre deosebire de exemplificare („permisivă “).
Iniţiative legislative din alte ţă ri sînt mai tranşante în aria vizată .
„Codul portughez“ în vigoare adoptă „enumerarea nelimitativă , în care
figurează : a) că rţile, broşurile, revistele, ziarele şi alte opere scrise“, iar
codul spaniol, adoptă , de asemenea, enumerarea (nelimitativă ) în art. 10, în
care menţio-nează : „a) că rţile, broşurile, imprimatele, culegerile de scrisori,
opere scrise, discursuri şi alocuţiuni, conferinţe, pledoarii, cursuri şi orice
alte opere de aceeaşi natură “.
Aşadar, în ce priveşte „opera ziaristică “, legislaţia portugheză
(„codul“) enumeră „revistele, ziarele“ printre operele protejabile. Este un
bun început dar încă insuficient. Sînt necesare detalii, întrucît, într-o
interpretare strict lite-rală , operele protejabile sînt ziarele şi revistele ca
produse culturale originale şi nu, în primul rînd şi neapă rat, textele şi
imaginile publicistice luate în parte. Argumentul că „opera ziaristică “ este o
operă colectivă nu poate fi invocat în chip tranşant. tendinţa este de a
acorda aceeaşi interpretare normativă atît „produsului cultural“, cît şi
componentelor sale creative, originale (opinii, comentarii, reportaje etc.).
Scrierile publicistice menţionate în art. 7 lit. „a“ din Legea nr. 8/1996 (privind
drepturile de autor şi drepturile conexe) ar asigura o mai corectă acoperire
realită ţii mediatice, dacă ar include, explicit, şi publicistica de tip
ziaristic ală turi de cea literară , artistică şi ştiinţifică .

• DREPTUL LA CRITICĂ
Este considerat un atribut de personalitate al gazetarului, intrinsec profe-
siei, legitimat de competenţa şi onestitatea analistului/comentatorului angajat
în comunicarea mediatică /ziaristică . Critica publicistică este, cum observă
m, strîns legată de cauza comentatorului/analistului care propune o opinie, o
interpretare personală („subiectivă “) cu privire la un
fapt/eveniment/atitudine

127
publică şi de interes public. Este o judecată contextuală aparţinînd unui
subiect public (ziaristul), bazată pe fapte concrete, dar şi pe indicii, aparenţe
sau opinii ale celor implicaţi, vizaţi sau martori la eveniment. Tipul de judecată
critică pe care ziaristul o realizează indică obligaţia, inclusiv a
legiuitorului, cum şi a instanţelor, de a observa caracterul relativ al criticii de
presă , în comparaţie cu alte forme de analiză (statistică , istorică ,
sociologică ). Critica de presă rezultă din consecinţa imediată a faptelor,
opiniilor, evenimentelor. Adevă rul dar şi aparenţele de adevă r, faptele
determinate/confirmate dar şi (încă ) neconfirmate, cauzele reale dar şi
virtuale coexistă în textul de presă ; în istoria clipei („Ziaristul este istoricul
clipei“ - spunea Albert Camus). Or, tocmai aceste constante circumstanţiale
conduc la ideea că atitudinea critică a ziaristului este una de tip impresionist
şi supusă unor riscuri inerente de exactitate. Argumentul decisiv al
ziaristului în faţa riscurilor de exactitate este buna sa credinţă şi onestitatea
profesională .
Este un fapt acceptat că există o reală interferenţă între exactitatea şi
onestitatea profesională . Onestitatea, odată afirmată şi probată , anulează
efectele punitive (morale/juridice/deontologice) provocate de invocarea
inexacti-tă ţii de că tre o persoană ce se consideră lezată într-un drept al
să u. Aşa cum menţionam şi într-un capitol anterior, opiniile, inclusiv cele
critice, sînt verificate prin aplicarea criteriilor onestită ţii şi nu ale adevă rului
(ziaristic) aplicat ştirilor şi informaţiilor (care prezintă faptul de presă
exact şi corect, fă ră nici un fel de comentariu sau adnotare personală ).
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg lă
mureşte termenii dreptului la critică , în hotă rîrea privitoare la „Cazul Lin-
gens contra Austriei - Condamnarea penală a unui jurnalist pentru defă imarea
Cancelarului federal“ (H. 8 iulie 1986). Condamnat în Austria, ziaristul Lin-
gens are cîştig de cauză la instanţa europeană . Curtea de la Strasbourg
constată că este vorba de o controversă politică /publică postelectorală ;
că ziaristul a fost de bună credinţă ; că exactitatea faptelor care au stat la
baza judecă ţii de valoare a ziaristului nu a fost contestată . Ceea ce a fost
reţinut de prima instanţă se referea la termenii (limbajul) în care s-a fă cut
critica, „de natură să dă uneze reputaţiei dlui Kreisky“ (cancelarul Austriei
la acea vreme). În speţă fusese reţinută , deci, formularea lexical-stilistică a
criticii.
Curtea Europeană considera că , în respectivul caz, era vorba de un om
politic (personalitate publică de primă importanţă ) şi de o problemă politică
de larg interes public. De asemenea, ziaristul a fă cut o judecată de valoare şi
nu a recurs la afirmaţii, impută ri sau atingeri care să lezeze demnitatea sau
onoarea persoanei vizate. Curtea Europeană a considerat necesar să
precizeze, o dată în plus, sensul şi contextul criticii de presă . Trei detalii
apar ca importante:

128
 - Obligaţia de a face deosebirea între fapte şi judecă ţi de valoare (: „exis-
tenţa primelor poate fi demonstrată , însă dovada adevă rului celor din a
doua categorie este imposibilă “).
- „Limitele criticii admisibile (...) sînt mai largi pentru un om politic decît
pentru un simplu particular“ (pag. 444).
- Presa să fie considerată un mijloc de informare şi control al
comportamentului public (deasupra influenţelor, presiunilor sau
partizanatelor arbitrare).
Normele deontologice şi juridice configurează libertatea şi limitele
criticii publicistice, astfel încît să fie respectată , în toate împrejură rile, o
justă proporţionalizare între efectele negative ale realită ţii şi efectele
corective ale criticii. Cei implicaţi nu trebuie să fie nici mai puţin vinovaţi
decît sînt, dar nici mai mult. Este şi motivul pentru care legiuitorul, de la noi
şi din alte ţă ri, propune un cadru normativ specific presei, în limitele că ruia
să se realizeze critica de tip mediatic (ziaristic).
Reglementă rile specifice pun accentul fie pe obiectivitatea criticii
(„corectă “, „principială “) cum se întîmplă în legislaţia românească , fie pe
buna credinţă a ziaristului („intenţia“), în legislaţia franceză .
Legislaţia românească prevede dreptul la o critică obiectivă , chiar
daccă nu în toate cazurile foarte explicit. Legea 41/1994 privind organizarea
şi funcţionarea Societă ţii Române de Radiodifuziune şi a Societă ţii
Române de Televiziune conţine, în art. 14, o precizare sugestivă : „Ştirile şi
informaţiile trebuie difuzate în mod fidel, iar comentarea lor trebuie fă cută
cu obiectivitate, fă ră nici o influenţă din partea autorită ţilor publice sau
a altor persoane juridice de drept public, privat ori a unor persoane fizice“.
Legea pretinde obiectivitate atitudinii subiective a ziaristului (în comentarii,
analize, judecă ţi, inclusiv în cele critice).
Constituţia României stabileşte mijloacelor de comunicare de masă
„obligaţia să asigure informarea corectă a opiniei publice“ (art. 31 alin. 4).
Să remarcă m expresia, mai apropiată de specificul presei, utilizată de
textul constituţional („informarea corectă “), faţă de comentarea „cu
obiectivitate“, termen relativizant în sens moral şi comunicaţional.
Legea presei nr. 3/1974, încă în vigoare, recurge la o formulare mai ex-
plicită a dreptului la critică : „Nu se consideră a aduce lezare critica
obiectivă , principială şi constructivă , exercitată prin presă , în realizarea
funcţiilor sale social-politice“ (art. 72 alin. 3). Iar art. 68, al aceleiaşi legi, apă
ră dreptul de a critica, în urmă torii termeni: „Presa trebuie să ia atitudine
fermă împotriva orică ror persoane care împiedică exercitarea dreptului de
a critica, indiferent de funcţia pe care acestea o deţin“.

129
 Pentru o mai exactă înţelegere a dreptului de a critica, doctrina şi
jurisprudenţa franceză stabilesc o relaţie de consecinţă între dreptul la
critică şi calomnie („defă imare“). Relaţia astfel acceptată permite o mai
precisă configurare a sensului obiectivită ţii (şi a criticii obiective) în aria
presei. Comentariile, opiniile, inclusiv cele critice, sînt calificate în funcţie
de buna credinţă a ziaristului („subiect cunoscă tor“); de subiectivitatea lui
legitimă .
În acest fel, obiectivitatea nu mai apare ca o tentativă şi tentaţie a
„cunoaş-terii ştiinţifice de a realiza descrierea şi explicaţia fenomenelor
independent de opţiunile valorice şi de particularită ţile subiectului cunoscă
tor“, ceea ce Max Weber numea „neutralitatea etică sau axiologică “158. În
presă operează nu atît tentaţia (ideală ) a unei judecă ţi epurate de opţiunile
subiectului cunoscă tor, ci intenţia subiectului faţă de obiectul vizat/comunicat
(fapte, evenimente, acţiuni cu relevanţă publică ). „Comentariile de presă nu
sînt judecate ca defă imă toare dacă sînt fă cute cu bună credinţă , fă ră
aminozită ţi personale şi fă ră intenţia de a vă tă ma. Nu trebuie denaturate
faptele, nici amplificate sau deformate pentru a le da o tentă spectaculară (de
senzaţional - s.ns.)“159. Jurisprudenţa franceză a „decupat“ patru elemente
definitorii pentru buna credinţă : „legitimitatea scopului urmă rit, absenţa
animozită ţilor personale, prudenţa şi moderaţia în exprimare, corectitudinea
anchetei şi controlul surselor. Interesul social dominant (s.ns.) constituie
principalul criteriu de apreciere“160.
În nici o împrejurare, deci, obiectivitatea şi critica obiectivă de presă
nu exclud atitudinea subiectivă , acceptînd intenţia - element subiectiv
determinant în calificarea faptelor declictuale - ca argument obiectiv pentru
stabilirea nevinovă ţiei („buna intenţia/“buna credinţă “) sau vinovă ţiei
(„reaua intenţie“/ „reaua credinţă “). Prevalenţa elementului intenţional,
subiectiv („buna credinţă “) în aprecierea obiectivită ţii unui text critic de
presă (comentariu, anchetă etc.) impune ideea că „subiectul cunoscă tor“
(ziaristul) nu trebuie să renunţe la stilul şi raţionamentul propriu/personal în
textul publicat/difuzat, ci să evite „iluziile simţurilor, ale limbajului, ale
valoriză rilor eronate“; în expresia abstractă : „imixtiunile deviante ale
subiectului“161.
De altfel, literatura franceză de specialitate vorbeşte de obiectivitate
doar în două situaţii: a) critica în domeniul literar, artistic sau ştiinţific şi b)
critica produselor industriale.
Criticului literar nu i se cere decît „să fie sincer, obiectiv şi
competent“. Ceea ce înseamnă obligaţia „de a nu viza onoarea autorului,
reputaţia şi probitatea sa, de a nu fi injurios nici sistematic defavorabil, ceea
ce ar releva intenţia de vă tă mare“162. Între obiectivitate şi buna intenţie -
în critica ziaristicii - nu par a exista deosebiri de esenţă .

130
 Critica produselor industriale urmează , în principiu, regulile de mai sus,
relative la „produsul artistic“, cu deosebire „atunci cînd este vorba de analiza
comparativă a unor produse concurente“. Lucien Solal şi colaboratorii
vorbesc explicit de relaţia obiectivitate-bună credinţă : „…În domeniul
tehnic, ziaristul va trebui, conform jurisprudenţei recente, să facă proba
obiectivită ţii (ceea ce ar fi mă sura bunei sale credinţe) şi să acţioneze cu cea
mai mare prudenţă “163.
În sens general, dreptul la critică - obiectivitatea şi critica obiectivă -
se situează sub semnul bunei credinţe, al atitudinii corecte, oneste.

• CONFIDENŢIALITATEA ŞI SECRETUL
SURSELOR DE INFORMARE
Poate apă rea ca o expresie pleonastică , de vreme ce, în limbajul
curent, întîlnim atît expresia „confidenţialitatea surselor“ cît şi „secretul
surselor“, cu acelaşi înţeles. Într-adevă r, şi semantic şi normativ sensurile
celor două sintagme nu sînt precis delimitate. Cu toate că între „confidenţă
“ şi „secret“ se pot stabilii deosebiri de nuanţă şi sens nu tocmai de ignorat.
În „regrupă rile“ lexicale de tip sinonimic, spre exemplu, adjectivul „secret“
face parte din „familia semantică “ în care întîlnim „ascuns“, „confidenţial“,
„ermetic“; cum şi „intim“, „discret“ sau „disimulat“, „ipocrit“ („ră u
intenţionat“), „mascat“, „de-ghizat“. Un fapt confidenţial „se comunică în
taină : secret“ (DEX), în timp ce întrevederile pot fi confidenţiale şi chiar
ultraconfidenţiale (Le Robert). Aşa fiind, se poate enunţa concluzia gră bită
că o aceeaşi sursă poate fi confidenţială sau secretă , fă ră a mai trebui să
deosebim natura diferită a diverselor tipuri de surse. În limbajul curent, fie
că este vorba de o sursă umană , fie de una ma-terială (document, dosar,
dischetă etc.) se utilizează calificativele „confi-denţială “ sau „secretă “,
într-un sens indistinct. Uzanţele au impus regula printr-o circumstanţiere
semantică a cuvîntului „secret“, mai apropiat de „secretizarea“ confidentului
decît a documentului; a datelor şi informaţiilor încredinţate ziaristului.
Precizarea înlesneşte posibilitatea de a constata diferenţa de substanţă
dintre „secret“ în înţelesul aici sugerat şi secretul definit de legea secretului de
stat sau de Codul Penal. Secretul de stat - în clasificarea: „strict secret de o
importanţă deosebită “, „strict secret“ şi „secret“ - vizează interdicţia de a
da publicită ţii („a divulga“) date şi informaţii ce vizează siguranţa naţională
, indiferent pe ce că i s-a intrat în posesia lor. Pe cînd, în cazul secretului
surselor, datele şi informaţiile pot fi în general publicate, cu condiţia ca sursa
să ră mână secretă (confidenţială ).

131
 Secretul surselor este, în cazul practicii publicistice, mai apropiat de
confidenţialitatea surselor şi, de aceea, diferit în substanţă de „secretul
datelor şi informaţiilor“ de importanţă deosebită . În aria publicistică ,
„secret“ este utilizat, cu precă dere, cu sensul de „discret“, „anonimat“,
„confidenţial“.
Totuşi, o similitudine perfectă de sens nu poate fi stabilită între
„confi-denţialitatea surselor“ şi „secretul surselor“. Din motivul elementar că
datele şi informaţiile obţinute de la un „confident“ impun o diferenţiere de
raport faţă de cele extrase dintr-un „document“, primit prin fax, poştă , e-
mail etc., cu expeditor cunoscut sau necunoscut.
În primul caz este vorba de o confidenţă , o mă rturisire. Altfel spus: un
act eminamente subiectiv/personal; atribuit unui confident, unui interlocutor.
De obicei, confidentul (sursa confidenţială ) vorbeşte/spune/sugerează , fă
ră a recurge la text scris. „Îţi spun ceva, dar strict confidenţial“ (off the
record). Spune ceva important, de interes public, dar doreşte să nu-i fie
dezvă luit numele (repetă m: numele şi nu datele sau informaţiile oferite).
Putem conchide că , în sens riguros, expresia „confidenţialitatea surselor“
reţine numai declara-ţiile/ mă rturisirile personale: sursele umane. Implică
numai „confidentul“ şi „confesiunea“ sa. În cel de-al doile caz („secretul
surselor“), sînt incluse atît sursele umane, cît şi cele materiale. Forţarea
expresiei nu este, totuşi, fă ră temei. Confesiunea este şi poartă semnele
aprecierii/judecă ţii subiective în chip absolut.
Între informaţia obţinută într-o confesiune şi aceea rezultată dintr-un
document (de multe ori, impersonal, neutru; o sinteză , o statistică etc.) se
află , în mod firesc, subiectivitatea confidentului; inclusiv atunci cînd doreşte,
explicit, să fie „obiectiv“.
Din această diferenţă animistă decurge şi condiţia juridică a surselor:
calificarea şi tratamentul procesual al acestora. Confidentul - în cazul cînd ar
putea fi chemat în instanţă - va fi supus criteriilor onestită ţii, stabilite pe baza
elementului intenţional, ce configurează latura subiectivă a posibilului delict
de presă . Confidentul de rea-credinţă poate fi determinat ca subiect activ al
delictului. Pe cînd documentul utilizat/însuşit de ziarist poate constitui probă a
vinovă ţiei sau a bunei credinţe a ziaristului însuşi, care l-a utilizat fă ră să -l
verifice.
Protejarea surselor de informare constituie regula general-acceptată în
sistemele democratice de drept al comunică rii, chiar şi acolo unde legislaţia
în vigoare nu prevede expres acest lucru. Legislaţia din ţara noastră face
referire directă la confidenţialitate. Legea 41/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Societă ţii Române de Radiodifuziune şi a Societă ţii Române de
Televiziune prevede: „Caracterul confidenţial al surselor de informare a
personalului de specialitate este garantat prin lege“ (art. 14 (11)).

132
 Întrebarea care se pune este dacă , în cazul confidenţialită ţii, putem
vorbi de caracterul absolut sau relativ al acestei instituţii juridice. Mai precis:
ziaristul poate opune, în toate împrejură rile profesionale şi procesuale, dreptul
să u intangibil la nedezvă luirea surselor de informare? Legea 3/1974
stipulează : „Organele de presă nu sînt obligate să dezvă luie celor vizaţi
sursele de informaţie pe baza că rora au elaborat materialele difuzate, sursele
nedezvă luite constituind secret profesional“ (art. 63). Textul legii este
punctual restrictiv: sursele de informaţie nu sînt dezvă luite celor vizaţi în
textul publicistic, emisiune etc. Ceea ce ar putea să însemne că „alţii“ -
implicaţi direct sau indirect în publicarea sau judecarea textului în cauză -
ar avea dreptul să afle sursele de informaţie. Acesta pare a fi adevă rul art. 63:
redactorul şef, editorul, directorul, organul de cercetare penală , instanţa pot
pretinde şi pot obţine, conform legii, identitatea surselor de informaţie. O
reglementare departe de caracterul total al confidenţialită ţii.
Legea 41/1994 restrînge plaja confidenţialită ţii. Dezvă luirea surselor
proprii este acceptată doar pentru „încă lcarea interesului public“. Art. 14 (12)
pre-cizează : „Dezvă luirea acestor surse, motivată de încă lcarea interesului
public, poate fi fă cută numai în baza dispoziţiei emise de o instanţă judecă
torească “.
Simpla comparaţie între cele două texte de lege reproduse mai sus
indică diferenţa notabilă de încadrare libertară a secretului surselor. În
legea din 1994, dezvă luirea surselor de informaţie se poate realiza numai
într-un singur caz: prin dispoziţia instanţei şi numai dacă s-a produs o încă
lcare a interesului public. Pe cînd Legea 3/1974 obligă la dezvă luirea
surselor şi în faţa superiorilor ierarhici din redacţie (din fericire, Legea
3/1974 ră mîne valabilă numai în acele prevederi care nu contrazic
Constituţia României. Astfel că art. 63 este inoperabil).
Prevederi legale mai precise, relative la secretul sursei, cuprinde Legea
nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe. În art. 91 sînt
stabilite atît obligaţia pă stră rii secretului surselor de informaţie folosite în
opere, cît şi condiţiile precise de dezvă luire a acestora: „(1) Editorul sau
producă torul, la cererea autorului, este obligat să pă streze secretul surselor
de informaţie folosite în opere şi să nu publice documentele referitoare la
acestea. (2) Dezvă lui-rea secretelor este permisă cu consimţă mîntul
persoanei care l-a încredinţat sau în baza unei hotă rîri judecă toreşti,
definitive şi irevocabile“.În acelaşi cadru al „secretului“ se înscrie şi
aducerea la cunoştinţă publică a operei. Art. 10 stabileşte că autorul are
„dreptul de a decide dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la
cunoştinţă publică “.
Desigur, secretul sursei de informaţii, inclusiv în aria presei, nu operează
în cazul în care sursa („confidentul“) consimte să -i fie dezvă luit numele sau
dacă

133
ea însă şi îşi face public numele. Unele discuţii apar, cînd este vizată obligaţia
prin instanţă de a dezvă lui sursa. Decizia instanţei judecă toreşti apare logică
numai dacă este în cauză interesul public şi numai atunci cînd interesul
public poate fi precis configurat; conform legii. Există însă , un caz în care cel
vizat este ziaristul însuşi, ca urmare a utiliză rii informaţiilor furnizate de sursă
. Ziaristul poate ajunge în faza de inculpat pe baza unor informaţii inexacte,
mincinoase, trunchiate, trucate sau contrafă cute cu intenţie de sursă . Putem
oare consideră ca admisibil (legal şi moral) dreptul ziaristului de a dezvă lui,
în instanţă şi din proprie iniţiativă , identitatea sursei? Ră spunsul este,
desigur, da, atîta vreme cît ziaristul de bună -credinţă a utilizat date şi
informaţii după toate aparenţele exacte, corecte, dar distorsionate intenţionat
de sursă . Sursa de rea-credinţă poate ră spunde inclusiv juridic pentru fapta
ilicită comisă (analogie posibilă cu mă rturia mincinoasă ). În general, se
acceptă că „dreptul secretului profesional va putea fi invocat pînă la limita
extremă a legii“ (Codul propus la ONU; 1952).
O situaţie mai aparte întîlnim în legislaţia franceză . Legea franceză
conferă ziaristului dreptul de a nu dezvă lui sursa în nici o împrejurare. Sin-
gurul caz expres stipulat de lege, cu referire la secretul sursei, priveşte pseu-
donimul. Şi anume: situaţia în care un text publicistic, semnat cu pseudonim,
constituie obiect al urmă ririi penale, directorul publicaţiei este autorizat să
dezvă luie adevă rata identitate a autorului. „Legea nu prevede o sancţiune în
caz de refuz (de a dezvă lui numele real), dar declară că «directorul nu mai
este ţinut de secretul profesional»“.
În alte situaţii jurisprudenţa admite „scuza legitimă “ (recunoscută în
cazul ofiţerilor poliţiei judiciare) şi pentru ziarişti, că rora li se acceptă
nedez-vă luirea unor date, informaţii, detalii etc stabilite cu sursele
contactate pe timpul investigă rii unor cazuri. „Scuza legitimă “ nu se
confundă , totuşi, cu „secretul profesional“, deşi operează , în anumite
circumstanţe, în mod analog.
O structurare în materie relevă unele asemă nă ri dar şi diferenţe între:
– confidenţialitatea sursei;
– secretul sursei;
– tă cerea legitimă .
Confidenţialitatea vizează cu precă dere sursele umane: declaraţii,
convorbiri purtate cu o persoană care doreşte să ră mînă anonimă .
Secretul sursei are în vedere şi alte surse de informaţie decît personale:
dosare, documente, înregistră ri fonice, video etc.
Tă cerea legitimă se referă la anumite detalii de ordin personal,
familial, profesional pe care sursa (persoana) doreşte să nu fie reţinute în
cauză de investigator (ziarist) şi nici aduse la cunoştinţă publică ori în
atenţia instanţei; în cazul „tă cerii legitime“ numele sursei este cunoscut; spre
deosebire de

134
„confidenţialitate“ şi „secret“, în acest caz este vorba de secretizarea unui
anumit tip de informaţii şi opinii care nu sînt decisive în clarificarea cazului.
Confidenţialitatea, secretul sursei, şi tă cerea legitimă formează conţi-
nutul secretului profesional.

• CENZURA ŞI AUTOCENZURA
Indică , în fapt, o atitudine interdictivă relativă la dreptul de informare
şi comunicare. Îţi este interezis sau îţi interzici să comunici sau să
comentezi un fapt, eveniment etc. Sau: comunici/comentezi eronat
faptul/evenimentul, în funcţie de comanda socială /politică /patronală ori
în funcţie de spaima inoculată de autoritate (cînd nu este vorba de
oportunism sau conştiinţă pervertită ).
Cenzura în înţelesul obişnuit este instituţională (organizată şi aplicată
de un organism/instituţie specializată ); autocenzura are un caracter personal
(gazetarul/comunicatorul şi-o autoimpune de teamă sau din oportunism). În
ambele cazuri, criteriile adevă rului sau ale onestită ţii în investigarea,
redactarea şi publicarea ştirilor şi opiniilor nu pot fi aplicate. Actul de infor-
mare şi comunicare este distrus în esenţa sa: un act arbitrar, un delict
comunicaţional.
Cenzura este rezultatul acţiunii directe împotriva libertă ţii de
exprimare şi comunicare din partea unor instituţii/organisme specializate,
constituite în chip deliberat de autorită ţi sau instituţii publice sau private.
Autocenzura constituie o manifestare unilaterală , deliberată , a gaze-
tarului însuşi, de eludare sau „reciclare“ negativă a adevă rului şi onestită
ţii faptelor şi opiniilor; manifestare determinată de teamă sau oportunism
(„a minţi pentru a profita sau pentru a supravieţui“).
Deducem, astfe, o dublă funcţie a cenzurii/autocenzurii:
a) interdicţia imperativă de a publica sau comenta fapte, evenimente sau
opinii neagreate de organisme politice, statale, civice etc şi b) publicarea şi
comentarea faptelor, evenimentelor distorsionat, neveridic, interesat.
Comunicarea cenzurată este una obligatorie, poruncită . Aberaţia
cenzurii nu rezultă numai din interdicţia categorică de a publica sau comenta
faptele de interes public, ci şi din a le distruge sensul şi cauza
comunicaţională . De a le publica aşa cum a stabilit autoritatea publică sau
privată discreţionară .
Spunem, astfel, că cenzura este exercitată de stat (şi se impune atît
insti-tuţiilor de presă publice, cît şi private), şi instituţională - impusă de
instituţiile de presă publice sau private, în mod sistematic sau conjunctural.

135
 Cenzura şi autocenzura au o lungă tradiţie în evoluţia umanită ţii.
Practic, cenzura şi autocenzura însoţesc, organic, actul de comunicare a
ideilor, doctrinelor, opiniilor illo tempore. Satira, fabula, parabola şi chiar
cîntecele de petrecere se derulau după un canon dinainte stabilit. Puteai fi
ucis nu numai pentru ceea ce spuneai, ci şi dacă spuneai mai frumos (altfel),
decît stă pînul sau zeul tutelar. Forţînd termenii, am putea vorbi şi de o
cenzură simbolică . Ră mîne sugestivă , spre exemplu, trufia lui Marsyas
din Frigia, cîntă reţ din fluier, care a cutezat să -l provoace la o întrecere pe
zeul Apollo; silenul a pierdut şi, drept pedeapsă , a fost jupuit de viu. Soarta
lui Marsyas relevă norma cenzurii arhetipale (stă pîn-supus), cu atîtea
conotaţii contemporane.
Procesul şi condamnarea la moarte a lui Socrate configurează cenzura
politică . Aceeaşi metodă atroce o întîlnim şi în prigoana anticreştină ,
însoţită de supliciile publice suportate de propovă duitorii noii credinţe,
cum, mai tîrziu, de militanţii conştiinţei libere, scientist-laice, sau de
practicanţii unor ideologii de tip raţionalist, antitotalitar, nihilist etc.
Privită dintr-o asemenea perspectivă , cenzura indică cel puţin două
acţiuni, complementare, în fond:
a) interdicţia de a se publica un fapt, eveniment, opinie fă ră viza unor
organisme specializate ale puterii de referinţă (politică , confesională ,
redac-ţională ); viza de acest tip afectează comunicarea unui fapt public,
chiar dacă este relatat „alb“, necomentat, sau a unui comentariu pe marginea
unui fapt/eveniment acceptat în principiu, dar nu sub forma comentată ,
personală .
b) interdicţia de „a face sau a nu face“, de a spune sau a nu spune altceva
şi altfel decît permit, în drept şi în fapt, „depozitarii“ puterii discreţionare; vom
observa aici un tip de reguli constrîngă toare asemă nă toare celor dintre
comitent şi prepus (din dreptul civil), cum şi relaţiile disproporţionalizate,
antilibertare dintre editor şi ziarist sau dintre patron şi ziarist; uzanţele inter-
dictive de tip editorial sînt cel puţin la fel de nocive, dacă nu mai mult, decît
normele juridice subliniat interdictive.
Pentru a se evita asemenea practici redacţionale ar trebui să se facă o
nuanţată disticţie între „viza profesională “, responsabilitatea individuală
/soli-dară a „actorilor“ comunică rii, independenţa/autonomia editorială
enunţată de legislaţia în vigoare (Legea 41/1994 şi Legea Audivizualului nr.
48 din 1992), „bun de tipar“ sau „bun de difuzat“. Normele deontologice în
uz stabilesc, de altfel, o necesară solidaritate comunicaţională între ziarişti-
editori-patroni, bazată pe realitatea că informaţia este un bun public şi „nu
trebuie s-o trateze ca pe o marfă , ci ca pe un drept fundamental al cetă
ţeanului“ (Rezoluţia 1003).
Starea normativă şi practica redacţională relevă două tipuri de
cenzură uzuale: a) cenzura autorită ţii (stat, instituţii publice); b) cenzura
redacţională -

136
ambele la fel de inoportune. Concluzia preliminară - în condiţiile expansiunii
conştiinţei comunicaţionale de astă zi - relevă necesitatea anihilă rii
cenzurii prin libertate; contracararea interdicţiei prin drept, cu deosebire,
cînd este vorba de un drept fundamental, un drept absolut (dreptul la
informaţie).
Într-o carte recentă („Puterea şi cultura“), cenzura este definită , în
esenţă , ca un act arbitrar, împotriva unor „informaţii, idei, în sens larg: creaţii
intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască “164. Autorul lucră rii
distinge, în funcţie de „momentul examină rii produsului cultural“, cenzura
preventivă («restrîngerea prealabilă ») şi cenzura a posteriori („după
finalizarea produsului cultural“, pentru a se verifica modul cum au fost
respectate exigenţele cenzorului).
Discuţii încă nefinalizate se poartă în legă tură cu „autonomia şi
indepen-denţa editorială a serviciilor publice de radiodifuziune şi de
televiziune“ (art. 8/Legea 41/1994). Întrebarea este: Legiuitorul stabileşte
autonomia şi independenţa serviciilor publice menţionate numai faţă de
ingerinţe exterioare acestora sau şi interioare? Textul art. 8 indică doar
ingerinţe exterioare şi se referă la „instituţii“ şi la „programe“ în general.
Art. 8: „Autonomia şi inde-pendenţa editorială a serviciilor publice de
radiodifuziune şi televiziune sînt garantate prin lege, iar programele acestora
sînt ocolite de orice ingerinţe ale autorită ţilor publice, precum şi de
influenţele orică ror partide, formaţiuni social-politice, sindicale, organisme
comerciale şi economice sau grupuri de presiune“. (Fireşte că prin
„programe“ vom înţelege atît structura, cît şi conţinutul emisiunilor propriu-
zise, mai ales, acesta din urmă ).
Problema ce se pune este dacă ingerinţele sînt interzise şi personalului
redacţional (editor, realizator etc.). Printr-o interpretare extensivă , s-ar putea
afirma principiul non-ingerinţei redacţionale în textul/emisiunea propusă
publică rii/difuză rii. Art. 10/Legea 41/1994 menţionează la punctul 5 litera
a: „apă rarea ziariştilor şi a celorlalţi realizatori de emisiuni faţă de încercă
rile de a li se leza drepturile“165. Singura restricţie ţine de responsabilitatea
indivi-duală (Art. 10 lit. d: „exercitarea profesiei de ziarist şi de realizator de
emisiuni în condiţii de ră spundere profesională , morală sau juridică , după
caz“ - s.ns.). Am fi tentaţi să credem că ziaristul ră spunde pentru
textul/emisiunea proprie în mă sura în care şi cît stabilesc normele şi
clauzele juridice contractuale şi deontologice în vigoare, cuprinse în
angajamentul de muncă .
Totuşi, Legea 41/1994, cu modifică rile din 1998, stabileşte ră
spunderea succesivă („în cascadă “) pentru informaţia sau creaţia difuzată ,
în ordinea: realizator-autor-serviciu public. În special ră spunderea
serviciului public pare să confere dreptul instituţiei de a decide cu privire la
difuzarea sau nu a unor informaţii sau creaţii mediatice specifice. Textul
legii este formulat astfel:

137
„ră spunderea pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa
publică revine, după caz, în condiţiile legii, realizatorului de emisiuni sau
programe, autorului, precum şi serviciului public de radiodifuziune,
respectiv de televiziune“ (art. 14. pct. 3). Or, dacă ră spunderea este în
„cascadă “ şi nu începe, în primul rînd cu autorul (existînd cazuri cînd acesta
este exonerat de ră spundere!), apare logic (şi în spiritul legii) ca
„independenţă profesională “, stipulată de lege, să privească numai acele
texte/emisiuni care corespund prevederilor exprese ale legii şi clauzelor
contractuale. Dar asemenea interpretare - excesiv normativă - este departe
de standardele comunicaţionale în uz, în cadrul că rora asumarea
individuală a textului propriu şi a consecinţelor produse constituie o
componentă a libertă ţii şi a dreptului fundamental la informaţie şi
comunicare. Preciză rile art. 14 nu-şi pot gă si aplicarea decît într-un singur
caz: al textelor/emisiunilor care constituie, în chip evident, nu delict de
presă . În acest caz, editorul/realizatorul şi chiar instituţia de presă , a că ror
ră spundere este angajată automat, prin efectul legii, pentru un text/emisiune
cu caracter delictual, pot interveni profesional (în conţinut şi în formă )
pentru a se stopa delictul (posibil) de presă . Numai acest tip de cenzură
internă are raţiuni temeinice şi credem că reprezintă voinţa legiuitorului.

138
 NOTE BIBLIOGRAFICE

1). Adevă rul ziaristic este adevă rul faptului („al ştirii“) că ruia i se
pretinde să fie relatat exact, nedeformat şi netrunchiat; să fie
decupat, din contextul în care s-a petrecut, corect şi cu bună
credinţă ; să nu conţină aprecieri, comentarii personale
(„subiective“). Faptului de presă i se aplică ceea ce specialiştii au
numit „criteriile adevă rului“; opiniilor/comentariilor li se aplică ,
dată fiind pecetea personală a autorului, „criteriile onestită ţii“.
(Rezoluţia 1003).
2) Expresie ce defineşte deontologia (deon, deontos- „ceea ce este bine“,
„ceea ce se cade“ şi logos - ştiinţă ).
3). În sensul că ziaristul impune influenţa predominantă a presei, a
actului publicistic („act de gîndire“) în aprecierea unor evenimente,
opinii sau a unor persoane implicate în acţiuni/activită ţi cu relevanţă
publică ; influenţează direct deciziile puterilor în stat. Prin aceasta
ziaristul este considerat şi un „justiţiar“ (Personne qui rend justice,
qui fait regner la justice“ - „Le Robert“).
4). Se spune, în general: la început a fost morala. Ceea ce însemnă că
normele morale preced normele juridice şi deontologice. Precedenţa
normelor morale constituie premisa logică a lucră rii de faţă .
5). Articolul 16 - Constituţia României din 1991.
6). Sublinierea odată în plus de dimensiunii intelective a faptului de presă
este solicitată de constată rile îngrijorate din aria jurisprudenţei, în
cadrul că reia nu se face obligatoria diferenţă între „infracţiunea de
drept comun“ şi „infracţiunea de presă “ şi, prin consecinţă , nici
între fă ptuitori. Legiuitorul (şi practica judiciară ) trebuie să
stabilească di-ferenţele flagrante şi, astfel, să redea „faptului de
gîndire“ statutul libertar ce-i este caracteristic.
7). „Le Robert“ - micro, 1994.
8). „Deontologismul“ - de David McNaughton, în „Filosofia morală bri-
tanică “, Editura Alternative, 1998, pag. 227 şi urmă t. Asupra
temei vom reveni, în detaliu, în capitolul V al prezentei lucră ri.

139
9). „Filosofia morală britanică “, Editura Alternative, 1998, pag. 30
(Christopher Kirwan - „Influenţe antice în filosofia morală contem-
porană din Marea Britanie“).
10). J.A. Barnes - „Minciuna în politică “, revista „Memoria“ nr. 26/martie
1998, pag. 92.
11). Aristotel - „Etica Nicomahică “, Edituara Ştiinţifică şi enciclopedică
, Bucureşti, 1988, Cartea I, pag. 7.
12). Op. cit, pag. 8.
13). Hubert Grenier - „Marile doctrine morale“, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995, pag. 32.
14). „Ce conferă unei acţiuni caracterul de corectitudine morală ?“; în
„Filosofia morală britanică “, Editura Alternative, 1998, pag. 25
(Cristopher Kirwan).
15). Hubert Grenier, op. cit., pag. 13.
16). „Filosofia morală britanică “, Editura Alternative, 1998, pag. 25 (C.
Kirwan).
17). OP. cit., pag. 37.
18). Din cuvîntul grecesc „aporia“ care înseamnă dificultate, nesiguranţă ,
prin care gînditorii elini indicau o temă (filosofică ) greu/imposibil
de rezolvat. „…Contradicţie de nerezolvat ivită cu prilejul unui
raţionament“ - DEX).
19). „Morala în existenţa umană “, coordonator Niculae Bellu, Editura
politică , 1989, pag. 94-95.
20). Op. cit., pag. 97.
21). G.W.F. Hegel - „Istoria filozofiei“, Editura Academiei, Bucureşti,
1964, apud „Morala în existenţa umană “, pag. 95.
22). Platon - Opere I, Editua Ştiinţifică , 1974: „Apă rarea lui Socrate“,
pag. 15 şi urmă toarele.
23). Op. cit., pag 38.
24). Philippe Malaurie - „Antologia gîndirii juridice“, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, pag. 344-358.
26). Op. cit., pag 344.
27). Op. cit., pag 346.

140
28). Op. cit., pag 347 (relaţia valori morale - relaţii sociale - ordine socială ).
29). Op. cit., pag 347.
30). Şi imediat prof. Hayek adaugă relativ la doctrine: „au jucat întotdea-
una mai curînd un rol de frînă decît unul de motor al procesului
civilizator“ (op. cit., pag. 347).
31). Vezi dr. Dumitru Titus Popa, „Dreptul comunică rii“, Editura Norma,
1999, pag. 13-20.
32). Este vorba de relaţii de putere, în care prevalente sînt puterea econo-
mică , financiară , militară şi, prin efect, puterea informaţională -
o putere în sine, ostentativă /critică - , din care au dispă rut
elementele centralizatoare care au stat la baza constituirii statelor
moderne: etnicitatea, teritorialitatea, cultura, limba, tradiţia.
33). Vezi dr. Dumitru Titus Popa, op. cit, pag. 307-312.
34). „Ră zboiul informaţional“ este probabil să impună un nou mod de a
percepe, a legitima şi a se obţine succesul. Vom vorbi de ră zboaie
persuasive în locul ră zboaielor de agresiune? (În care, deocamdată ,
se folosesc şi tehnicile de distrugere a infrastructurilor, unită ţilor
industriale, edificiilor publice etc.). Asemenea tipuri de ră zboaie de
persuasiune („impure“ deocamdată ) au avut loc în Iugoslavia, în
Serbia cu deosebire, dar şi în Golf, Cecenia etc. Informaţia, prin
caracteristicile sale universale, neutrale, prin disponibilitatea de a
crea relaţii de comunicare şi comuniune la nivel global, va influenţa
comportamentele militare, de forţă , pînă a le condiţiona
comunicaţional-imperativ! Acceptarea realei discipline globale,
contracararea unipolariză rii, pe baza „criteriilor de putere“ (vă muite
de viziuni şi reguli de sorginte socială , discriminante) este marea
ofertă a „societă ţii informaţiei“ şi, am adă uga, şansa evoluţiilor
pozitive moderne şi post-moderne.
35). „Hotă rîre asupra rezoluţiilor Adună rii parlamentare a Consiliului
Europei cu privire la etica ziaristică “, adoptată în Camera
Deputaţilor - Parlamentul României - în 12 seprtembrie 1994.
Deosebirea pe care Rezoluţia 1003 o face între „ştire“ (informaţie) şi
opinie ne readuce în minte celebru adagiu epicurean: „Judecata falsă
şi eroarea rezidă întotdeauna în ceea ce adaugă opinia“ (Scrisoare
că tre Herodot). Epicur era adeptul cunoşterii senzoriale; senzaţia ne
pune „în relaţie cu mediul natural“ şi astfel, „ea este sursa orică rui
adevă r“. De unde şi concluzia epicureană referitoare la eroarea pe
care o adaugă opinia. Dincolo de „senzualismul“ marelui înţelept
elin, ră mîne deplin

141
 valabilă relaţia dintre „adevă r“ şi „opinie“, că reia societatea
modernă acceptă să -i aplice criterii diferite. (Vezi şi „Zece etape
ale gîndirii occidentale“ autori Pierre Auregan şi Guy Palayret,
Editura Antet , 1998, pag. 42).
36). Fabrice Bompard - „Société de l’imformation ou société de bien
informationnels? Reflexion sur le phénomène d’appropriation de
l’information“, ; Médias Pouvoirs, nr. 4/1998.
37). Herbert Marcuse - „Omul unidimensional“, în „Scrieri filosofice“,
Editura politică , Bucureşti, 1977.
38). Pierre Auregan, Guy Palayret - „Zece etape ale gîndirii occidentale“,
Editura ANTET, 1998.
39). Op. cit., pag. 191.
40). Op. cit., pag. 192.
41). Op. cit., pag. 192.
42). Diogenes Laertios - „Despre vieţile şi doctrinele filozofilor“, Editura
Minerva, Bucureşti, 1919, pag. 110.
43). Francisca Bă lteanu - „Notă introductivă la Apă rarea lui Socrate“,
în Platon, Opere I, Editura Ştiinţifică , pag. 7-8.
44). Platon, op. cit., pag. 23.
45). Diogenes Laertios, op. cit., pag. 95.
46). Platon, op. cit., pag. 26.
47). Diogenes Laertios,. op. cit., pag. 106.
48). Op. cit., pag. 106.
49). Hubert Grenier - „Marile doctrine morale“, Editura Humanitas, 1995,
pag. 13-15.
50). Op. cit., pag. 15-16.
51). Diogenes Laertios, op. cit., pag. 112.
52). Op. cit., pag. 213.
53). Op. cit., pag. 195.
54). Platon, Opere V, („Republica“), Editura ştiinţifică şi enciclopedică ,
Bucureşti, 1986, pag. 213.
55). Ion Banu - „Platon heracliticul“, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1972, pag. 30.

142
56). G.W.F. Hegel - „Lecţii despre Platon“, Editura Humanitas, 1998,
pag. 87.
57). Constantin Noica - „Cuvînt prevenitor“, în Platon, Opere V, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică , 1986, pag. 9.
58). Op. cit., pag. 10.
59). Op. cit., pag. 11.
60). G.W.F. Hegel, op. cit., pag. 92.
61). Op. cit., pag. 92.
62). Op. cit., pag. 93.
63). Op. cit., pag. 97.
64). Op. cit., pag. 98.
65). Platon, Opere V („Republica“), pag. 149.
66). Aristotel - „Etica Nicomahică “, Editura ştiinţifică şi enciclopedică ,
Bucureşti, 1988, pag. 7.
67). Este paragraful I al Că rţii I din „Etica Nicomahică “, singurul tratat
considerat autentic dintre cele trei atribuite lui Aristotel. (Vezi studiul
introductiv al doamnei Stella Petecel la cartea în discuţie).
68). Stella Petecel, studiul menţionat, pag. XVIII.
69). Aristotel, - „Etica Nicomahică “, pag. 8.
70). Op. cit., pag. 8.
71). Diogenes Laertios, op. cit., pag. 322.
72). Pentru o mai aprofundată înţelegere a gîndirii epicureene, vezi Gh.
Vlă duţescu - „Etica lui Epicur“, Editura ştiinţifică , Bucureşti,
1972.
73). Hubert Grenier, op. cit., pag. 50.
74). Diogenes Laertios, op. cit., pag. 391.
75). Op. cit., pag. 410.
76). Op. cit., pag. 424.
77). Diogene ră mîne în memoria (morală ) a omenirii şi cu urmă
toarea faptă : „… Aprinzînd o lampă , în plină zi, umbla încoace şi
încolo spunînd «Caut un om». Op. cit., pag. 412.
78). Op. cit., pag. 423.
79). Op. cit., pag. 273.

143
80). G. W. F. Hegel - „Lecţii despre Platon“: Reprezentarea „devenirii
lumii“ la Platon este comentată (de Hegel) astfel: „Dumnezeu este
Binele; dar Binele nu este nicidecum invidios în sine; de aceea
Dumnezeu a vrut să facă lumea cît mai asemă nă toare cu el“ (pag.
67-70).
81). Constanta unită ţii se vă dea esenţială (şi) pentru indaism: o
religie unică (monoteistă ), un Dumnezeu unic (Jahve), un singur
stră moş (Avraam), o lege unică (Legea lui Moise). Iar unicul
Dumnezeu este al tuturor neamurilor (: El, pă strează mila lui la mii
de neamuri“ -Ieşirea, 34. 6-7). Omul lumii drepte este în mă sură să
înfă ptuiască lucrarea Lui, pentru că „din iubire l-a creat Dumnezeu
pe om după chipul să u…“ (Vezi „Marile Religii“, Editura
„Orizonturi“ şi Editura „Lider“, Bucureşti, 1995, pag. 73). Este
adevă rat, indaismul relevă şi diferenţele de esenţă ca şi sursele de
diferenţiere. În chiar citatul de mai sus, din care am reţinut doar
prima parte, descoperim diferenţele vizionare, particularizatoare.
Rabbi Akiba, martirizat la Roma pentru credinţa sa, în secolul II,
afirma: „Din iubire l-a creat Dumnezeu pe om după chipul să u şi din
iubire a dat lui Israel Torah şi l-a numit «Copilul lui Dumnezeu»“
(s.ns.). „Copilul lui Dumnezeu“, „poporul ales“, sînt concepte şi
atitudini care au perpetuat credinţa şi existenţa fizică , în cei aproape
două mii de ani de continuă prigoană şi teroare la care a fost supus
poporul evreu, dar care au şi întreţinut o controversă încă
nerezolvată cu lumea şi gîndirea christică (cum şi cu alte forme de
credinţă ). Omonimiile iudeo-creştine ră mîn în premisa rezolutivă a
„Împă ră ţiei lui Dumnezeu pe pă mînt“, anunţată de Fiul Omului şi
al lui Dumnezeu, Iisus Christos, nă scut la Betleem, în Iudeea.
82). Hubert Grenier, op. cit., pag. 40.
83). Pierre Auregan şi Guy Palayret, op. cit., pag. 47.
84). Acest citat şi cele ce vor urma la acest punct 5 sînt din Pierre Auregan
şi Guy Palayret, op. cit., pag. 46-47.
85). Sorën Kierkegaard - „Maladia mortală “, Editura Omniscop, Craiova,
1998. În „Premisa“ că rţii sale, celebrul sceptic danez scrie: „Adevă
-ratul eroism, care probabil se gă seşte foarte rar, înseamnă a îndră
zni să fii pe deplin tu însuţi, un anumit om, acest anumit om
determinat, singur în faţa lui Dumnezeu, singur în acest imens efort,
în această imensă responsabilitate…“ (pag. 11)
86). Menţionă m încă o dată ideea camusiană a acceptă rii şi asimilă rii
creştinismului evanghelic prin raţionalismul idealist platonician. În

144
 acest fel, creştinismul este şi o doctrină şi o revelaţie, dar şi un mod
de a fi. Reacţia de ră spuns se constată în percepţia filosofiei
moderne în structură platoniciană (cu deosebire, hegelianismul).
Dacă ar fi să recurgem la anecdotă , am putea aminti zicerea
ironică (şi nu tocmai) a unor învă ţaţi mai vechi sau mai noi:
„Întreaga filosofie a lumii moderne europene este un asterisc la
opera lui Platon…“ Ce sens ar avea să -i contrazicem?
87). Mircea Eliade: „…În economia mîntuirii, virtuţile omeneşti, la fel ca
şi pă catul, nu contează ; ceea ce contează este să te că ieşti şi să
nu pierzi speranţa. O mare parte a istoriei creştinismului ar fi greu de
explicat fă ră precedentul lui Petru; renegarea şi că inţa sa «Matei,
26:74» au devenit, într-o oarecare mă sură , modelul exemplar al
orică rei vieţi creştine“ (în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti, 1986; pag. 326). Pot
să apară ca sugestive pentru înţelegerea omului christic şi anumite
dezvoltă ri de tip ezoteric sistematizate de religiile elenistice pre-chris-
tice, bazate în general pe mistere. „Divinită ţile vestite că au
cunoscut moartea şi învierea erau mai apropiate de om decît zeii
poliazi“. (op. cit., pag. 270) Instinctul mîntuirii există în om încă de
la să vîrşirea pă -catului originar şi izgonirea din Paradis. Ră scumpă
rarea din pă cat va fi adevă rată numai prin realizarea unei simetrii
izbă vitoare: tot prin Voia Tată lui, mijlocit de Fiul Să u (omenesc şi
dumnezeiesc în acelaşi timp).
88). Este necesar să fixă m în conştiinţă această ală turare dintre
„suflet“ şi „gînditre“, pentru a ne aduce aminte de principiile
platoniciene care acceptau „sufletul reflexiv“ şi nu raţiunea,
inaccesibilă omului obiş-nuit. Definind cele două principii ale
gîndirii sale („Divinitatea“ şi „Materia“), Platon repartiza „cauza“ şi
„raţiunea“ în sfera divinului. De altfel, pînă în zilele noastre există
opinia diferenţei între divin şi uman. Se şi spune: divinul din noi
gîndeşte, numai umanul greşeşte (H. Grenier).
89). G.W.F. Hegel, op. cit., pag. 97.
90). Un spectacol neegalat, poate, decît de spectacolul rescindă rii, amplifi-
cat uneori pînă la paroxism de raţionalismul scientist, laic, ateu. În
anumite spectacole „iniţiatice“ se ajunge pînă la muşcarea din Miel,
ca semn (totuşi orgiastic) al de-cristianiză rii raţiunii şi
raţionamentelor, validate acum de experiment şi rezultat
(„determinismul cauzal“ etc.).

145
91). Preot Prof. Dr. Dumitru Stă niloaie - „Teologia dogmatică “ (2), Ed.
Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1977, pag. 22.
92). Cuvîntul „monogenic“ îl utiliză m în sensul de „ punct de plecare
unic al unui lucru, al unui fenomen“ (DEX). Sensul reţinut de biologie:
mo-nogenic - „condiţionat de o singură genă “ - poate contribui la
mai corecta înţelegere a sensului genezic al „cuvîntului-concept“
menţionat. Etimologic, de asemenea, ni se oferă un sens clarificator:
monos - unic, genos - urmaş (în greceşte). „Concluzia monogenică “
susţinută în lucrarea de faţă argumentează pentru o realitate umană
unitară (divin -intelectivă ) şi repune în lumină creaţia - omul creat
de Divinitate - ca fiinţă unitară , după chipul şi asemă narea
Creatorului; a lui Dumnezeu… Am fă cut aceste preciză ri pentru a
delimita sensul „concluziei monogenice“ de înţelesul pe care
„monogenismul“ îl are ca doctrină antropologică , al că rei principal
argument susţine că rasele umane ar rezulta dintr-un tip primitiv
unic. Concluzia/simbioza monogenică de care vorbim vizează în chip
subliniat reîntîlnirea „fiinţei separate“ şi a „fiinţei umane“ în om (şi în
umanitate), pas fiinţial realizat prin jertfa recuperatoare şi implacabilă
a Fiului Omului şi Fiu al lui Dumnezeu.
93). C. Ră dulescu-Motru - „Personalismul energetic şi alte scrieri“, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1984; pag. 177.
94). Preot Prof. Dr. Dumitru Stă niloaie, op. cit., pag. 23
95). Op. cit., pag. 23-24.
96). Op. cit., pag. 24.
97). Miguel de Unamuno - „Agonia creştinismului“, Ed. Institutul Euro-
pean, Iaşi, 1993; pag. 91. Unamuno analizează în celebrul să u eseu
„Credinţa Pascaliană “, drama raţională şi sufletească semnificată
de viaţă şi gîndirea lui Blaise Pascal (1623-1622), cel că ruia îi era
frică de posibila victorie a raţiunii asupra credinţei şi nu era convins
că raţiunea s-ar putea substitui credinţei în chip organic,
congruent… „Pascal nu a crezut cu ajutorul raţiunii, n-a putut
niciodată , deşi a dorit să ajungă să creadă cu ajutorul raţiunii, nu
s-a convins niciodată de faptul de care era persuadat. Şi aceasta a
fost tragedia lui intimă . Şi-a că utat salvarea într-un scepticism care-
i plă cea, împotriva unui dogmatism intim de care suferea“ (pag. 90).
Concluzia: „Viaţa intimă a lui Pascal ne apare ca o tragedie“,
rezumată în cuvintele Evangheliei (Marcu, IX, 24), citate în textul la
care ne referim.

146
98). Nu vom înceta să repetă m că prin Credinţă înţelegem şi Cuvînt
şi Raţiune şi Fiinţă . Iar „omul christic“ nu este şi nu poate fi o
realitate dogmatică , rigidă , izolată , habotnică , insolită . „Omul
christic“ este omul împlinit - prin unirea sufletului cu gîndirea -
realitate realizată prin jertfa supremă a Fiului Omului şi Fiu al lui
Dumnezeu. Iisus s-a supus jertfei pentru a înlesni realizarea şi în noi şi
prin noi - raţional şi afectiv - unitatea originară la care aspiră m
perpetuu: dintre divinitate şi materie (Platon), dintre divinitate şi
intelect (Aristotel).
99). Op. cit., pag. 20.
100). Op. cit., pag. 19; inclusiv citatul imediat urmă tor (*).
101). Emil Cioran, într-un text dedicat lui Nae Ionescu, în revista „Vremea“,
din 6 iunie 1937.
102). Vezi Constantin Stroe - „Etica lui Dimitrie Gusti“, Ed. Şt. şi enciclo-
pedică , Bucureşti, 1978; pag. 37.
104). D(imitrie) Gusti - opere, vol I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968;
pag. 372.
103). Op. cit., pag.39.
105). Constantin Stroe, op. cit., pag 64.
106). Op. cit., pag. 43. Cartea prof. Constantin Stroe, ca şi studiile editorilor
operei gustiene, prof. Ovidiu Bă dina şi Octavian Neamţu, au stat la
baza realiză rii prezentei schiţe (practic enunţuri disparate) relativă la
marea operă a, probabil, celui mai important sociolog român. O
idee de mare importanţă în înţelegerea operei gustiene este
relevată de H.H. Stahl (natura socială înnă scută a omului). Tot
aici menţionă m sugestiile de bun cunoască tor al operei gustiene pe
care ni le-a dat dr. Rostas Zoltan, unul dintre puţinii deţină tori ai
manualului „Elemente de etică “, semnat de D. Gusti şi prof. Ion
Zamfirescu.
107). Hubert Grenier, op. cit., pag. 143.
108). Op. cit., pag. 143: Desigur, Hubert Grenier nu interpretează „puterea“
în cod nietzscheean („voinţa ca putere“); mai degrabă în sensul
atribuit „puterii“ de că tre Aristotel, în „Etica Nicomatică “: „…Am
postulat că scopul artei politice este cel mai elevat, ea fiind aceea
care depune maximă stră duinţă în a face din cetă ţeni oameni de
valoare, obişnuindu-i să practice binele“ (pag. 22). Că astă zi
politica a devenit „voinţă de putere“, bazată pe confruntare şi
violenţă , este rodul unei alte realită ţi …conceptuale.

147
109). Vezi I.P. Culianu - „Eros şi magie în Renaştere. 1484.“, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1994; pag. 16 şi 133.
110). Expresia „scenariu cauzal“ speră m să nu nască alte dubii decît cele
ce decurg din chiar fenomenele şi evoluţiile pe care le prefigurează
(şi le configurează ). Va trebui, probabil, să fim de acord că , în
sfîrşit, principiul cauzalită ţii poate fi pus în discuţie, revalorizator,
iar efectele controlate ce au dominat, o bună perioadă , epoca
modernă să poată fi contracarate (Vezi şi „note“ la „Dreptul
comunică rii“).
111). Opinia că Nostradamus (previziunile sale) constituie un scenariu
excepţional pentru orientarea evoluţiilor mundane, pînă în anul 3797,
nu constituie neapă rat o fantezie. Să ne amintim că misteriosul
francez „a apă rut“ şi în 1789, în timpul şi dinaintea Revoluţiei
franceze, dar şi în 1989, în timpul Revoluţiei române şi a pră buşirii
Estului. Problema ră mîne deschisă încă aproximativ 1800 de ani
(3797), cînd se presupune că „ciclul“ nostradamic se va fi
încheiat.
112). În „Paşi peste graniţe“, Ed. Politică , 1977, carte în care regă sim
enunţuri şi judecă ţi ce stau la baza unor dezvoltă ri surprinză toare
nu numai în fizică , ci şi în filozofia ştiinţei, în teoria comunică rii
şi a limbajului, în politică , psihologie socială etc.
113). I.P. Culianu, Op. cit., pag. 34.
114). Mihail Florescu - „Enigmele şi paradigmele materiei“ Ed. Politică ,
Bucureşti, 1984 („Cauzalitate şi a-cauzalitate“ - pag. 36-43).
115). Nicolae Râmbu - „Consideraţii despre semnificaţia agnosticismului
kantian“, în „Revista de filosofie“, martie - aprilie 1989; pag. 172.
116). Kathryn Koegel - Aprecieri relative la „Problema Reglementă rilor
Autoimpuse şi Codul Dentologic“ (introducere), în publicaţia
realizată de Freedom House în România, Bucureşti, 1999.
117). David McNaughton - „Deontologismul“, în „Filosofia morală brita-
nică “, pag. 227-252. (Textul propus tentează să fie un rezumat cît
mai corect al eseului menţionat).
118). Apud Hubert Grenier, op. cit., pag. 143.
119). David McNaughton, op. cit., pag. 227 (în aceeaşi pagină şi urmă
toa-rele trei citate utilizate pentru lă murirea temei: *; **; ***).
120). Op. cit., pag. 228 (în aceeaşi pagină şi citatele utilizate, în
continuare, în prezentul capitol: *; **; ***).

148
121). Preot Prof. Dr. Dumitru Stă niloaie, op. cit., pag.24.
122). „Les droits et les devoirs du journaliste“, Ed. „Presse et Formation“
(Les guides du C. F. P. J. , Paris, 1995).
123). Stephen Koch - „Sfîrşitul inocenţei“, Ed. Albatros/Universal Dalsi,
Bucureşti, 1997.
124). Hotă rîre asupra „Rezoluţiilor Adună rii Parlamentare a Consiliului
Europei cu privire la etica ziaristică “, Parlamentul României,
Camera Deputaţilor, Bucureşti, 1994. (Rezoluţiile 1003 şi 1215
adoptate de Camera Deputaţilor şi recomandate ziariştilor).
125). „Mai multe voci, o singură lume“, Ed. şt. şi enciclopedică ;
Bucureşti, 1982; pag. 136 şi pag. 276-285.
126). Op. cit., pag. 277.
127). Kathryn Koegel, op. cit., pag. 2.
128). Mai multe voci…, pag. 278.
129). „Medias Pouvoirs“, nr. 4/1998; pag. 59 - 61.
130). Revista citată , pag. 59.
131). Analiştii de la „MediasPouvoirs“ structurează textul la care ne
referim în mai multe teme: obiective directe (ale M. A. R. S.), norme
privind încadrarea unui text sau a unei emisiuni de radioteleviziune,
reguli privind indivizii sau grupurile, obiective
formative/educaţionale („o educaţie universitară a ziariştilor,
formarea continuă a acestora, studii de opinie constante, întîlniri
periodice între profesionişti etc.).
132). Pentru sintezele referitoare la Marea Britanie şi Germania utiliză m, în
principal, „dosarele“ oferite de „ Medias Pouvoirs“, pag. 62-68, res-
pectiv 69-74; sinteze realizate de Michael Bromley (Marea Britanie)
şi de Barbara Thomas (Germania). Pentru frazele sau paragrafele
preluate integral am utilizat ghilimele. În cazul „realită ţilor deontolo-
gice“ germane am utilizat şi sinteza intitulată „Legea presei“ (56 pa-
gini), editată de INTER NATIONES, Bonn/1994 (în franceză ),
sinteză ce cuprinde şi „Principiile jurnalismului (Codul presei), aşa
cum apă reau la 31 decembrie 1979.
133). Vizată a fost, în mai multe rînduri, „The Sun“, publicaţie cu un tiraj
zilnic de 3,5 milioane de exemplare şi care a plă tit, pînă în 1993,
suma de 124000 de lire sterline pentru publicarea neautorizată a
unei fotografii de familie, a unei scrisori şi a unui articol despre
viaţa

149
 personală a prinţului Andrew. În 1993 publica discursul de Cră ciun
al reginei, cu două zile înainte de a fi rostit. („Evenimentul zilei“ din
4 februarie 1993).
134). „Italia/Un nou cod dentologic, mai dur, pentru ziarişti“ - un comen-
tariu concis, bine structurat şi argumentat, apă rut sub semnă tura lui
Sevghin Omer, în „România liberă “ din 21 august 1998; comentariu
utilizat în aprecierea reglementă rii deontologice italiene.
135). Textul publicat de ONU (Departamentul de probleme sociale) în
1952, la New York, este structurat în trei capitole: „Introducere“,
„Textul proiectului de cod“ şi „Istoric“. Textul publicat a fost adoptat
de „Sub - Comisia pentru libertatea informaţiei şi a presei“, din cadrul
ECOSOC; n-a fost discutat şi adoptat de Adunarea generală , deşi nu
conţine decît un scurt preambul şi doar cinci articole.
136). Op. cit. („Istoric“); pag. 6.
137). Op. cit., pag. 6.
138). Op. cit., pag. 8-9.
139). Op. cit., pag. 13.
140). Op. cit., pag. 12-13.
141). Vezi „Les droits et les devoirs du journaliste“, pag. 99-101. „Decla-
raţia“ a fost elaborată şi aprobată , în zilele de 24 şi 25 noiembrie
1971, la München. A fost de atunci adoptată de F.I.J. şi O.I.Z. ,
precum şi de cea mai mare parte a sindicatelor ziariştilor din Europa
(pag. 101). O versiune românească utilă este publicată de Lucian-
Vasile Szabo, în cartea sa „Libertate şi comunicare în lumea presei“,
Ed. Amarcord, Timişoara, 1999.
142). Cele trei documente menţionate, inclusiv datele la care au fost adop-
tate, au primit girul (prin vot direct) al reprezentanţilor organizaţiilor
profesionale sau prin „asimilare“ („Principiile“). Totuşi, nu au devenit
operaţionale. Astfel că , în 30 iunie 1999, trei senatori au prezentat
iniţiativa legislativă - Lege privind organizarea şi exercitarea profesiei
de ziarist, precum şi Codul deontologic al Ziariştilor. Proiectul de
„Cod deontologic“ propus este, practic, identic cu cel adoptat în 1991
şi, de asemenea, identic cu cel al ziariştilor germani, versiunea din 31
decembrie 1979. Ideea preluă rii întocmai („oglindă “) a codului
german n-ar fi rea, dacă , la fel ca în Germania, profesioniştii
scrisului publicistic de la noi ar stabili principiul mobilită ţii/adaptă
rii textului la

150
 situaţii şi fapte noi, nenormate la data adoptă rii ultimei forme. Ne
permitem, în acelaşi timp, să sugeră m organizaţiilor profesionale,
sindicale şi Clubului Român de Presă (C.R.P.) să ia iniţiativa
elaboră rii şi adoptă rii unui cod naţional, acceptat şi practicat de
ziariştii de la noi, indiferent de redacţia sau instituţia de presă în care
lucrează . C.R.P. a adoptat deja un cod naţional (care speră m să
fie asimilat şi de „societă ţile de presă “); marile redacţii şi instituţii
publice sau private de presă au de-acum coduri sau principii
deontologice proprii, astfel că există premise bune de rezolvare
normativă a delicatei probleme relative la comportamentul
deontologic unitar în presa din România.
143). Vincent Berger - „Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omu-
lui“, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998.
Ediţie îngrijită de Emil Marinache şi Rodica Şerbă nescu; pag.
419-478.
144). Publică m în Anexe „Codul deontologic“ al „C.R.P.“.
145). „Adevă rul“, 9 decembrie 1999: „După trei ani de activitate în
folosul profesionalismului/Clubul Român de Presă şi-a fă cut
bilanţul (comentarii de Tudorel Glă man). Clubul Român de Presă
este deschis tuturor publicaţiilor şi ziariştilor din Bucureşti şi din
ţară .
146). „Les droits et les devoirs du journaliste“, pag. 35.
147). „Guide du droit de le presse“. Ed. C.F.P.J., Paris, 1987, pag. 99.
148). Op. cit., pag. 99.
149). Marian Petcu - „Forme asociative ale jurnaliştilor din România“,
în revista „Psihosociologia şi Mass media“, nr. 4/1999, Ed. I.N.I.,
pag. 99.
150). „Guide du droit de le presse“, pag. 99.
151). Apud Yolanda Eminescu - „Limitele juridice şi etice ale dreptului la
citare“, în „Studii şi cercetă ri juridice“, nr. 3/1972, pag. 397.
152). Op. cit., pag. 398.
153). Op. cit., pag. 398.
154). Yolanda Eminescu - „Dreptul de autor. Legea nr. 8 din 14 martie
1996. Comentată “, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 197 (la
aceeaşi pagină şi citatul imediat urmă tor - *).
155). Op. cit., pag. 198.

151
156). Op. cit., pag. 199.
157). Op. cit., pag. 83.
158). „Dicţionar de sociologie“, coordonatori Că tă lin Zamfir şi Lază r
Vlă sceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pag. 400.
159). „Les droits et les devoirs“, pag. 28.
160). Op. cit., pag. 39.
161). „Mic dicţionar a filozofic“, Ed. politică , Bucureşti, 1973, pag. 408.
162). „Les droits et les devoirs du journaliste“, pag. 28.
163). „Dictionnaire juridique. Presse écrite, parlée, televisée“, Ed. Dalloz,
Paris, 1980, pag. 69.
164). Marian Petcu - „Puterea şi cultura“, Ed. Publirom, 1999. Un studiu
temeinic, bazat pe o cuprinză toare bibliografie românească şi stră
ină ; autorul ne oferă posibilitatea de a cunoaşte şi compara cenzura,
de-a lungul timpului, în ţara noastră şi în ţă rile occidentale cu o
largă tradiţie de informare şi comunicare publică .
165). Legea 41/1994 (la care se adaugă modifică rile din 1998, prin
Legea 124), editată de Parlamentul României, 1994; Legea
Audiovizualului nr. 48/21 mai 1992; în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 104 din 25 mai 1992 şi Legea 3/1974, cu modifică rile din 1978,
în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 3/19 ianuarie 1978... Sînt legile
utilizate în „Cenzura şi autocenzura“ şi în alte secţiuni şi capitole ale
lucră rii de faţă .

152
 ANEXE
• Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor
francezi (1918)
Un ziarist demn de acest nume îşi asumă responsabilitatea pentru toate
scrierile sale, inclusiv cele nesemnate („anonymes“);
- consideră calomnia, acuzaţiile neprobate, alterarea unor documente,
deformarea faptelor, minciuna, între cele mai grave fapte profesionale;
- nu recunoaşte decît jurisdicţia egalilor să i (colegi de breaslă - n.ns),
suverani în materie de onoare profesională ;
- nu acceptă decît misiuni compatibile cu demnitatea profesională ;
- îşi interzice invocarea unui titlu sau a unei calită ţi imaginare,
recurgerea la mijloace necinstite pentru a obţine o informaţie, sau înşelarea
bunei credinţe a cuiva;
- nu va accepta („încasa“) bani într-un serviciu public sau o întreprindere
privată unde calitatea sa de ziarist, influenţele, relaţiile sale profesionale sale
ar fi susceptibile de-a fi exploatate;
- nu va semna cu numele să u articole de reclamă comercială sau
financiară ;
- nu comite nici un fel de plagiat, citînd confraţii din care reproduce un
text, oricare ar fi el;
- nu solicită locul unui confrate, nici nu provoacă retrogradarea aceluia
într-o muncă inferioară ;
- apă ră secretul profesional;
- nu uzează de libertatea presei într-o iniţiativă („intention“) interesată
;
- revendică libertatea de a publica în chip onest informaţiile sale;
- consideră onestitatea („le scrupule“) şi grija pentru adevă r ca reguli
de prim ordin;
- nu-şi confundă rolul cu acela al unui poliţist.

153
 • Codul onoarei internaţional al personalului presei
şi informaţiei (O.N.U., 1952) - proiect
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
Unul dintre aspectele libertă ţii informaţiei care, începînd din 1950, a
reţinut atenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost pregă tirea unui cod al
onoarei internaţional pentru personalul presei şi informaţiei. Această sarcină
a revenit Subcomisiei libertă ţii informaţiei şi presei, compusă din experţi
acţionînd cu titlu personal şi nu în calitate de reprezentanţi ai guvernelor lor.
În cursul lucră rilor, Subcomisia a consultat un mare numă r de întreprinderi
ale informaţiei şi asociaţii profesionale naţionale şi internaţionale.
S-a reamintit în mod insistent că , în ultimă analiză , revine
personalului din presă , de la radio şi film sarcina să elaboreze şi să
accepte un cod al onoarei care să stabilească norme universale de conduită
profesională . Aceasta deoarece Consiliul economic şi social, aşa cum relevă
Subcomisia libertă ţii informaţiei şi presei, a pus la punct metodele în legă
tură cu care a cerut secretarului general (al O.N.U. - n.ns.) să fie aplicate
pentru lucră rile viitoare asupra proiectului de cod. Rezoluţia adoptată de
Consiliu este astfel concepută :
„Consiliul economic şi social,
Luînd act de textul remaniat al proiectului de cod al onoarei internaţional
redactat de Subcomisia libertă ţii informaţiei şi presei în a cincea sa sesiune,
Constatînd că majoritatea întreprinderilor informaţiei şi asociaţiilor
profesionale naţionale şi internaţionale care au transmis observaţiile şi
sugestiile lor privind textul proiectului de cod redactat de Subcomisie în a
patra sa sesiune sînt de acord cu utilitatea acestuia şi
Avînd în vedere ferma convingere exprimată de numeroase asociaţii
internaţionale, conform că reia toate activită ţile ulterioare relative la
proiectul de cod trebuie întreprinse de că tre profesioniştii organelor de
informaţie, în afara orică ror ingerinţe ale guvernelor, atît pe plan naţional, cît
şi pe plan inter-naţional,
Invită secretarul general să comunice proiectul codului onoarei
interna-ţional, precum şi documentele şi informaţiile pertinente referitoare la
elaborarea codului, asociaţiilor profesionale şi întreprinderilor de
informaţie naţionale şi internaţionale, pentru a lua mă surile pe care le vor
considera potrivite, indicîndu-le că , dacă vor fi apreciate ca favorabile,
Organizaţia Naţiunilor Unite ar putea colabora cu acestea, organizînd o
conferinţă profesională internaţională pentru stabilirea unui cod al onoarei
internaţional.“

154
 *
Perspectiva proiectului de cod depinde acum în întregime de
profesioniştii informaţiei. Organizaţia Naţiunilor Unite care, prin intermendiul
Subcomisiei libertă ţii informaţiei şi presei, şi consultîndu-se cu organismele
profersionale, a elaborat proiectul de cod al onoarei nu se va ocupa în
continuare de acesta.
În prezent, s-a stabilit că E.C.O.S.O.C. (Consiliul Economic şi Social)
admite ca lucră rile viitoare asupra proiectului de cod să se desfă şoare în
afara orică rei ingerinţe a guvernelor, atît pe plan naţional, cît şi pe plan
internaţional.
Consiliul are în vedere posibilitatea organiză rii unei conferinţe profesio-
nale internaţionale avînd ca obiect punerea la punct a textului codului, şi a
apreciat în acest sens din nou că profesioniştii informaţiei sînt cei mai
calificaţi să dea un aviz.
În consecinţă , dacă întreprinderile informaţiei şi asociaţiile profesionale
naţionale şi internaţionale în atenţia că rora a fost supus proiectul de cod
consideră că o asemenea conferinţă este de dorit, secretarul general va
informa Consiliul care va examina problema colaboră rii între Organizaţia
Naţiunilor Unite şi organismele profesionale în vederea organiză rii unei
astfel de reuniuni.

CAPITOLUL II. TEXTUL PROIECTULUI DE COD

Redă m în continuare textul proiectului de cod al onoarei internaţional
adoptat de Subcomisie la a cincea sa sesiune, după ce a procedat la o nouă
examinare a textului pe care îl redactase în cadrul celei de-a patra sesiuni, pe
baza observaţiilor şi sugestiilor transmise de întreprinderile de informaţie şi de
asociaţiile profesionale naţionale şi internaţionale.
Preambul
Libertatea informaţiei şi a presei este un drept fundamental al omului,
piatra unghiulară a tuturor libertă ţilor înscrise în Carta Naţiunilor Unite şi
proclamate în Declaraţia universală a drepturilor omului; ea vizează în mod
esenţial progresul destinderii şi menţinerii pă cii.
Această libertate va fi cu atît mai bine apă rată cu cît, printr-o voinţă
susţinută , personalul presei şi informaţiei, oricare ar fi modul de exprimare
utilizat, va menţine mereu treaz sentimentul responsabilită ţii şi va fi în perma-
nenţă conştient de obligaţia morală ce-i incumbă de a fi veridic şi de a
aspira la veridicitate, în expunerea, explicarea şi interpretarea faptelor.
În consecinţă , prezentul cod al onoarei internaţional este proclamat
pentru a servi ca regulă în materie de conduită profesională întregului
personal însă rcinat cu stocarea, transmiterea, difuzarea şi comentarea
ştirilor şi

155
informaţiilor, de a face cunoscut prin scris, prin cuvinte şi prin orice alt mod
de exprimare, evenimentele contemporane.
Articolul 1
Personalul presei şi informaţiei se va stră dui din toate puterile sale să
aducă la cunoştinţa publicului numai informaţii exacte, conforme cu faptele.
El trebuie să verifice cît mai exact informaţiile. Nu trebuie să omită voit
nici un fapt esenţial şi nici să -l deformeze deliberat.
Articolul 2
Exercitarea corectă („onorabilă “) a profesiei impune devotament faţă
de binele public. Pe această bază sînt excluse, oricare ar fi motivele, toate
încer-că rile de a obţine avantaje personale şi orice susţinere a intereselor
private contrare interesului general.
Calomnia, defă imarea intenţionată , acuzaţiile fă ră probe constituie
grave greşeli profesionale; de asemenea, plagiatul.
Buna credinţă faţă de public este fundamentul ziaristicii demnă de
acest nume. Orice informaţie care, odată publicată , se dovedeşte inexactă
şi vă tă mă -toare, va trebui să fie rectificată imediat, fă ră întîrziere.
Zvonuri şi ştiri neconfirmate vor fi prezentate ca atare şi vor fi tratate în
consecinţă .
Articolul 3
Personalul presei şi informaţiei nu trebuie să accepte pentru el şi nu va
încredinţa altuia decît sarcini compatibile cu integritatea şi demnitatea
profesiei. Cei care participă la întreprinderi economice şi comerciale pe care
activitatea presei şi informaţiei le impune cu necesitate sînt supuşi aceloraşi
reguli.
Cei care fac publice informaţii şi comentarii trebuie să -şi asume
deplina responsabilitate, afară de cazul cînd aceştia îşi declină expres, în
prealabil, o astfel de responsabilitate.
Celor împotriva că rora au fost aduse acuzaţii privind imoralitatea sau
reputaţia lor li se vor crea toate facilită ţile pentru a ră spunde (acuzaţiilor
-n.ns.).
Respectarea reputaţiei indivizilor este regula. Ei nu pot fi puşi în cauză
cu privire la viaţa privată sau să le fie atinsă reputaţia, decît dacă interesul
general consideră pentru aceasta că se distinge (diferă - n.ns.) de
curiozitatea publică .
Cu privire la sursele de informare, discreţia se impune. Faptele comu-
nicate în mod confidenţial constituie secret profesional, care trebuie respectat.
Dreptul secretului profesional va putea fi invocat pînă la limita extremă a
legii.

156
 Articolul 4
Cei ce sînt chemaţi să relateze sau să comenteze evenimentele din
alte ţă ri decît ale lor vor avea datoria să se documenteze în aşa fel încît
cunoş-tinţele dobîndite să le permită relatarea şi comentarea acestora cu
echitate şi exactitate.
Articolul 5
În virtutea principiului care constituie drept fundament al prezentului
cod, personalului presei şi informaţiei, şi nu guvernelor, îi incumbă respon-
sabilitatea de a asigura respectul onoarei profesionale. În consecinţă , nici o
dispoziţie a prezentului cod nu va fi interpretată ca justificînd o intervenţie
guvernamentală , oricare ar fi aceasta, vizînd asigurarea exercită rii
obligaţiilor morale formulate în acest cod.

157
 • Declaraţia datoriilor şi drepturilor ziariştilor
(München, 1971)
Preambul
Dreptul la informaţie, la libera exprimare şi la critică este unul din
componentele fundamentale ale libertă ţii orică rei fiinţe umane.
Din acest drept al publicului de a cunoaşte faptele şi opiniile provine
ansamblul datoriilor şi drepturilor ziariştilor.
Responsabilitatea ziariştilor în faţa publicului primează în faţa orică
rei alte responsabilită ţi, în special cu privire la cei ce-i angajează şi a
autorită ţilor publice.
Misiunea de informare comportă în mod necesar limite pe care ziariştii
înşişi şi le impun spontan. Acesta este obiectul declaraţiei datoriilor formulată
aici (s.ns.).
Dar aceste datorii nu pot să fie efectiv respectate în exercitarea profesiei
de ziarist decît atunci cînd condiţiile concrete ale independenţei şi demnită ţii
profesionale sînt realizate. Aceasta este obiectul declaraţiei drepturilor ce
urmează (s.ns.).

DECLARAŢIA DATORIILOR
Datoriile esenţiale ale ziaristului în cercetarea, redactarea şi comentarea
evenimentelor sînt:
1) Respectarea adevă rului, oricare ar fi consecinţele pentru el însuşi, şi
aceasta în virtutea dreptului pe care publicul îl are de a cunoaşte adevă rul.
2) Apă rarea libertă ţii informaţiei, a comentariului („opiniei“) şi a
criticii.
3) Publicarea numai a informaţiilor a că ror sursă („l’origine“) este
cunos-cută sau, în caz contrar, însoţirea acestora de rezervele necesare (din
partea redactorului, a redacţiei - n.ns); nu vor fi suprimate informaţiile
esenţiale şi nu vor fi alterate textele şi documentele.
4) Nu se va recurge la metode necinstite pentru obţinerea de informaţii,
fotografii sau documente.
5) Se obligă să respecte viaţa privată a persoanelor.
6) Rectifică orice informaţie publicată care se dovedeşte inexactă .
7) Apă ră secretul profesional şi nu divulgă sursele informaţiei
obţinute confidenţial.
8) Îşi interzice plagiatul, calomnia, defă imarea şi acuzaţiile nefondate,
precum şi de obţinerea vreunui avantaj ca urmare a publică rii sau suprimă
rii unei informaţii.

158
 9) Nu confundă niciodată meseria de ziarist cu aceea de publicitar
(redac
tor de texte publicitare - n.ns) sau propagandist, nu acceptă nici o sugestie
(„consigne“ - ordin), direct sau indirect, din partea celor ce oferă publicitatea
(„annonceurs“).
10) Refuză orice presiune şi nu acceptă directive redacţionale decît de
la
cei cu funcţii de ră spundere din redacţie.
Oricare ziarist demn de acest nume îşi face o datorie din respectarea
strictă a pricipiilor enunţate mai sus. Recunsocînd dreptul în vigoare în fiecare
ţară , ziaristul nu acceptă în materie de onoare profesională decît jurisdicţia
egalilor să i, excluzînd orice ingerinţă guvernamentală sau a altora.

DECLARAŢIA DREPTURILOR
1) Ziariştii revendică liberul acces la toate sursele de informare şi
dreptul de a ancheta („investiga“) liber toate faptele care aduc atingere vieţii
publice („conditionement de la vie publique“). Secretul afacerilor publice sau
private nu poate fi opus, în acest caz, ziaristului decît ca excepţie şi în
virtutea unor motive clar exprimate.
2) Ziaristul are dreptul de a refuza orice subordonare care ar fi contară
liniei generale a organului de informare la care el colaborează , aceea care
este stabilită („determinată “) în scris în contractul de angajare, inclusiv
orice subordonare care nu este în mod clar implicată de această linie
generală .
3). Ziaristul nu poate fi constrîns să îndeplinească un act profesional
sau să exprime o opinie contrară convingerii sau conştiinţei sale.
4) Echipa redacţională trebuie în mod obligatoriu informată despre orice
decizie importantă de natură să afecteze viaţa întreprinderii. Ea trebuie să
fie cel puţin consultată , înainte de a se lua orice decizie definitivă , asupra
orică rei mă suri vizînd structura redacţiei: angajare, concediere, schimbare
şi promovare a ziariştilor.
5) În considerarea rolului şi responsabilită ţilor sale, ziaristul are dreptul
nu numai la beneficiul rezultat din convenţiile colective, ci şi la un contract in-
dividual („personnel“) care să -i asigure securitatea materială şi morală a
muncii sale, precum şi la o retribuţie corespunză toare rolului să u social, şi
suficientă pentru a-i garanta independenţa economică .

159
 • Codul deontologic al ziaristului din România
(1991)
Libertatea presei, garantată prin Constituţie, implică independenţa şi
libertatea informaţiei, a exprimă rii ideilor şi a criticii. În munca lor, editorii
şi ziariştii trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea faţă de public şi de
obligaţia pe care le-o incumbă prestigiul presei. Ei îşi asumă în faţa
publicului sarcinile ziaristice prin profesie şi conştiinţă , fă ră să se lase
influenţaţi de interesele personale sau de motivaţii stră ine meseriei lor.
Aceste principii ziaristice sînt destinate a prezerva morala profesiei şi nu
constituie o constrîngere juridică :
1. Respectul pentru adevă rul şi informarea corectă a publicului sînt
imperative supreme ale presei;
2. Ştirile şi informaţiile destinate a fi publicate sub formă de texte şi
imagini trebuie să fie verificate cu grija cerută de că tre circumstanţe.
Sensul lor adevă rat nu trebuie să fie deformat nici falsificat prin formulare,
prin titluri sau prin comentarea imaginilor. Documentele trebuie să ră mînă
fidele sensului lor. Ştirile, zvonurile şi ipotezele neverificate trebuie să fie
prezentate cu rezerva necesară . În prezentarea fotografiilor simbolice
subtitrarea trebuie să explice că nu este vorba de fotografii
documentare;
3. Ştirile publicate sau afirmaţiile care se demonstrează a fi false, trebuie
rectificate într-un ră gaz cît mai scurt şi sub formă adecvată de că tre organul
de presă care le-a difuzat;
4. Nu este permisă întrebuinţarea de metode incorecte pentru procurarea
de ştiri sau a materialelor informative ca şi a imaginilor;
5. Caracterul confidenţial, convenit în timpul unei întrevederi, vizînd
obţinerea de informaţii sau a unei sinteze, trebuie să fie respectat în principiu;
6. Fiecare persoană care lucrează în presă trebuie să pă streze
secretul profesional şi poate beneficia de dreptul de a refuza referinţele şi de
a nu dezvă lui identitatea celor care au furnizat informaţiile fă ră autorizarea
expresă a acestora;
7. Responsabilitatea presei faţă de public presupune că articolele redac-
ţionale nu sînt influenţate de interese personale ori comerciale ale unor terţi.
Editorii şi redactorii trebuie să reziste unor asemenea tentaţii şi să vegheze
le separarea netă a textului redacţional de publicaţiile în scop publicitar.
Textele, imaginile şi desenele publicitare trebuie să poarte această
imagine.
8. Presa respectă viaţa privată şi sfera intimă a individului. Dacă
compor
tamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele publice, presa poate

160
folosi informaţiile din această sferă . Trebuie să se constate mai întîi
dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terţilor.
9. Publicarea unor acuzaţii neîntemeiate, mai ales de natură să aducă
atingere onoarei unei persoane, este împotriva moralei jurnalistice.
10. Publicarea sub formă de texte sau de imagini susceptibile de a
aduce atingere sentimentelor morale sau religioase ale unui grup de persoane
nu este conformă cu responsabilitatea presei.
11. Trebuie renunţat la prezentarea violenţei şi a brutalită ţii în scopuri
senzaţionale; reportajul trebuie să aibă în vedere protecţia tineretului.
13. Relată rile privind proceduri poliţieneşti sau juridice trebuie fă cute
astfel încît să nu prejudicieze nici una din pă rţile implicate. De aceea, presa
evită , înainte sau în timpul unei astfel de proceduri, oricare luare de poziţie
subiectivă care ar putea aduce prejudicii, în articole sau în titluri. Un suspect
nu trebuie să fie prezentat ca vinovat înainte de a fi judecat de tribunal.
În ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă este recomandabil să se evite
citarea numerelor şi identitatea acestora prin fotografii, avînd în vedere
viitorul acestor tineri.
14. În articolele consacrate subiectelor medicale trebuie evitată orice
prezentare senzaţională care ar trezi în cititori temeri sau speranţe
nejustificate. Descoperirile ştiinţifice care se află în stadiul experimental nu
trebuie prezentate ca fiind definitive.
15. Este în neconcordanţă cu prestigiul, independenţa şi misiunea presei
acceptarea şi acordarea de avantaje de orice fel, care pot fi de natură să
îngră dească libertatea de decizie a redactorului şi a editorului. Cine se lasă
cumpă rat pentru a difuza sau, dimpotrivă , pentru a nu difuza anumite
informaţi, acţionează împotriva onoarei şi moralei profesiunii.
16. Pentru o corectă informare, se impune publicarea, mai ales în mass
media, a blamă rilor formulate public de că tre juriile de onoare ale
asociaţiilor de ziarişti, ca şi a sentinţelor instanţelor judiciare.

161
 • Parlamentul României Camera Deputaţilor
HOTĂRÎRE
Asupra Rezoluţiilor Adună rii Parlamentare a Consiliului Europei cu
privire la etica ziaristică
Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotă rîre.
Art. 1. - Camera Deputaţilor ia act de Rezoluţia 1003 (1993), adoptată
de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la data de 1 iulie 1993,
cuprinsă în anexa 1, prin care se afirmă principiile etice ale ziariştilor, pe care
Adunarea Parlamentară le consideră necesar a fi aplicate de
profesioniştii acestui domeniu în întreaga Europă , precum şi de Rezoluţia
1215 (1993), adoptată la aceeaşi dată , cuprinsă în anexa 2, prin care
Adunarea Parlamentară recomandă Consiliului Miniştrilor al Organizaţiei
să adopte o declaraţie privind etica ziaristicii, conform liniilor directoare
ale Rezoluţiei 1003 (1993) şi să promoveze aplicarea acestor principii
de bază în statele membre ale Consiliului Europei.
Art. 2. - Camera Deputaţilor recomandă tuturor ziariştilor şi
mijloacelor de comunicare în masă să ţină seama şi să aplice principiile
deontologice cuprinse în Rezoluţiile 1003 (1993) şi 1215 (1993) ale Adună
rii Parlamentare a Consiliului Europei, avînd în vedere deosebita
responsabilitate socială ce le revine în evoluţia societă ţii şi dezvoltarea vieţii
democratice, afirmă rii valorilor morale şi a drepturilor omului.
Această hotă rîre a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din
12 septembrie 1994, cu respectarea prevederilor articolului 74 alin. (2) din
Con-stituţia României. (Bucureşti, 12 septembrie 1994; Nr .25).

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

A 44-a Sesiune ordinară

REZOLUŢIA 1003 (1993) CU PRIVIRE LA ETICA ZIARISTICĂ

Adunarea afirmă urmă toarele principii ale ziaristicii, cu convingerea
că acestea ar trebui puse în aplicare de cei care practică această meserie
în întreaga Europă .

Informaţii şi opinii
1. În afara drepturilor şi obligaţiilor legale, stipulate în legislaţia de
specialitate, mijloacele de informare în masă au o ră spundere morală faţă
de

162
cetă ţeni şi de societate, ră spundere care trebuie scoasă în evidenţă mai ales
în momentul actual, cînd informaţia şi comunicarea joacă un rol de mare
impor-tanţă în ceea ce priveşte atît formarea atitudinii individuale a cetă
ţeanului, cît şi evoluţia societă ţii şi a vieţii democratice.
2. Profesia de ziarist implică drepturi şi obligaţii, libertă ţi şi respon-
sabilită ţi.
3. Principiul de bază al orică rei evaluă ri etice a ziaristicii este că
trebuie fă cută o disticţie clară între ştiri şi pă reri, evitîndu-se orice
confuzie între acestea. Ştirile sînt informaţii, adică fapte şi date, în timp ce
opiniile exprimă gînduri, idei, convingeri sau judecă ţi de valoare ale
mijloacelor de informare în masă , editorilor sau ziariştilor.
4. Ştirile trebuie difuzate cu respectrea adevă rului, după ce au fost
efectuate verifică rile de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind
fă cute într-un mod imparţial. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile.
Titlurile şi rezumatele ştirilor trebuie să reflecte cît mai fidel conţinutul
faptelor şi datelor prezentate.
5. Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra
unor idei generale sau în observaţii privind informaţii cu fundament real. Deşi
opiniile sînt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse
criteriului adevă rului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră onestă
şi etică .
6. Opiniile exprimate sub formă de comentarii ale unor evenimente sau
acţiuni cu referinţă la persoane sau instituţii nu trebuie să nege sau să
ascundă în mod intenţionat fapte sau date reale.

Dreptul la informaţie ca drept fundamental al omului

-editori, patroni şi ziarişti
7. Activitatea mijloacelor de informare în masă este una de „mediere“;
ele prestează servicii de informare şi drepturile de care se bucură în ceea ce
pri-veşte libertatea informaţiei sînt în funcţie de destinatari, adică de cetă
ţeni.
8. Informaţia este un drept fundamental, evidenţiat de jurisprudenţa Co-
misiei Europene şi a Curţii Europene pentru Drepturile Omului în legă tură
cu articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi recunoscut
ca atare în art. 9 al Convenţiei Europene privind canalele de televiziune
trans-naţionale, precum şi în toate constituţiile democratice. Este un drept al
cetă -ţeanului, care are prin urmare şi dreptul de a cere ca informaţia
furnizată de ziarişti să fie transmisă cu respectarea adevă rului, în cazul
ştirilor şi în mod onest, în cazul opiniilor, fă ră nici o altă intervenţie
exterioară , fie din partea autorită ţilor publice, fie din partea sectorului
privat.

163
 9. Autorită ţile publice nu trebuie să se considere proprietari ai
informa-
ţiei. Reprezentativitatea acestor organe este baza legală a eforturilor vizînd
garantarea şi dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în
masă şi crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea libertă ţii de expresie
şi
a dreptului la informare, cenzura fiind exclusă . Sînt aspecte de care
Comitetul
Miniştrilor este conştient, aşa cum ară ta Declaraţia sa privind Libertatea
Expresiei şi Informaţiei adoptată la 29 aprilie 1982.
10. Trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe mijloacele
de informare în masă , care, la rîndul lor, au la bază o structură de
întreprindere în cadrul că reia trebuie fă cută distincţie între editori, patroni
şi ziarişti. În acest sens, pe lîngă libertatea mijloacelor de informare în masă ,
trebuie asigurată şi protejată de presiuni interne libertatea în cadrul
mijloacelor de informare în masă .
11. Companiile care îşi desfă şoară activitatea în domeniul informaţiei
trebuie să fie agenţi socio-economici cu caracter special, ale că ror obiective
antreprenoriale trebuie să ţină seama de necesitatea de a asigura exercitarea
unui drept fundamental.
12. Organizaţiile respective trebuie să asigure o totală transparenţă în
materie de proprietate şi gestiune, aşa încît cetă ţenii să cunoască exact
cine sînt proprietarii şi ce interese economice au în legă tură cu mijloacele
de informare în masă .
13. În cadrul acestor organizaţii, editorii şi ziariştii trebuie să îşi desfă
-şoare activitatea împreună , ţinînd seama de faptul că respectul legitim faţă
de orientarea ideologică a editorolor sau a patronilor este limitat de
imperativul absolut al corectitudini în cazul ştirilor şi al onestită ţii în cazul
opiniilor. Este un element esenţial al respectă rii dreptului fundamental la
informaţie.
14. Consecinţa acestor imperative este necesitatea de a întă ri garanţiile
libertă ţii de expresie a ziariştilor, pentru că ei sînt aceia care, în ultimă
instanţă , transmit informaţia. În acest sens, trebuie precizat şi dezvoltat
cadrul legal al clauzei de conştiinţă şi al secretului profesional faţă de sursele
confidenţiale şi, în acelaşi timp, puse de acord prevederile legislaţiei
naţionale în acest domeniu, pentru ca acestea să poată fi aplicate în cadrul
mai larg al spaţiului democratic european.
15. Nici editorii, nici patronii, nici ziariştii nu trebuie să considere că
informaţia este un bun personal. Organizaţiile care se ocupă de difuzarea
informaţiei nu trebuie să o trateze ca pe o marfă , ci ca pe un drept
fundamental al cetă ţeanului. În consecinţă , nici calitatea informaţiilor sau
opiniilor, nici substanţa acestora, nu trebuie exploatate în scopul de a spori
numă rul de cititori sau a lă rgi audienţa şi, prin urmare, veniturile
publicitare.

164
 16. Dacă se doreşte o prelucrare a informaţiei conformă cu normele
etice,
atunci beneficiarii acesteia trebuie priviţi ca indivizi şi nu ca masă .

Funcţia ziaristului şi activitatea sa etică

17. Informarea şi comunicarea, sarcini de care se achită ziaristul prin
intermediul mijloacelor de informare în masă , beneficiind de sprijinul
excepţional al noilor tehnologii, joacă un rol determinant în evoluţia indivi-
dului şi a societă ţii. Sînt elemente indispensabile ale vieţii democratice,
deoarece garantarea participă rii cetă ţenilor la viaţa publică este o condiţie
a dezvoltă rii plenare a democraţiei. Această participare nu ar fi posibilă
dacă cetă ţenii nu ar primi informaţiile necesare despre viaţa publică pe
care mijloacele de informare în masă au datoria să le furnizeze.
18. Importanţa informaţiei, în special a ştirilor transmise de radio şi
televiziune, în domeniul culturii şi educaţiei a fost subliniată în Recomandarea
1067 a Adună rii. Impactul informaţiei asupra opiniei publice ţine de
domeniul evidenţei.
19. Ar fi greşit să se tragă de aici conclizia că mijloacele de informare
în masă reprezintă opinia publică , sau că trebuie să înlocuiască funcţiile
specifice ale autorită ţilor publice sau ale instituţiilor de învă ţă mînt şi
cultură , cum ar fi şcolile.
20. Aceasta ar echivala cu o transformare a mijloacelor de informare în
masă şi a ziaristicii în puteri sau contraputeri („mediocraţia“), fă ră însă
ca acestea să reprezinte cetă ţeni sau să fie supuse controlului democratic, aşa
cum sînt autorită ţile publice şi fă ră să dispună de cunoştinţele de
specialitate ale instituţiilor culturale sau educaţionale de resort.
21. Prin urmare, ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevă
rată , imparţială şi opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii,
într-o încercare de a crea sau modela opinia publică , deoarece legitimitatea
sa se ba-zează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetă ţenilor la
informaţie, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest sens,
legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevă rul şi corectitudinea
informaţiei şi a opiniilor exprimate şi este incompatibilă cu campaniile
ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese
particulare.
22. În redactarea informaţiilor şi opiniilor, ziariştii trebuie să respecte
principiului prezumţiei de nevinovă ţie, în mod special în cazurile care sînt
încă sub judice şi să se abţină de la formularea de verdicte.
23. Trebuie respectat dreptul indivizilor la viaţa privată . Persoanele care
deţin funcţii publice au dreptul ca viaţa lor particulară să fie apă ră tă ,
cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect asupra vieţii
lor

165
publice. Faptul că o persoană deţine o funcţie publică , nu înseamnă că
poate fi privată de dreptul la viaţa particulară .
24. Încercarea de a realiza un echilibru între dreptul la respectarea vieţii
private, consacrat în articolul 8 al Convenţiei europene asupra Drepturilor
Omului, şi libertatea de expresie, stipulată în Articolul 10, este amplu
ilustrată de jurisprudenţa recentă a Comisiei Europene şi a Curţii Europene
pentru Drepturile Omului.
25. În ziaristică , scopul nu scuză mijloacele: informaţia trebuie
obţinută prin mijloace legale şi etice.
26. La cererea persoanelor interesate, mijloacele de informare în masă
trebuie să rectifice, automat şi urgent, furnizînd toate informaţiile relevante,
orice ştire sau opinie difuzată care este falsă sau eronată . Legislaţia
naţională trebuie să prevadă sancţiuni adecvate şi, acolo unde este cazul,
despă gubiri.
27. Pentru a armoniza aplicarea şi exercitarea acestui drept în statele
membre ale Consiliului Europei, trebuie pusă în aplicare Rezoluţia (74) 26
privind dreptul la replică - Poziţia individului în raport cu presa, adoptată de
Comitetul Miniştrilor la 2 iulie 1974, precum şi prevederile pertinente ale
Convenţiei Europene privind canalele de televiziune transnaţionale.
28. Pentru asigurarea calită ţii muncii şi independenţei ziariştilor,
aceştia trebuie să aibă un salariu corespunză tor şi să beneficieze de
condiţii şi instrumente de lucru adecvate.
29. În relaţiile pe care ziariştii, în exercitarea profesiei, le întreţin cu
autorită ţile publice sau cu diverse sectoare economice, aceştia trebuie să
evite să ajungă la înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau
independenţa exercită rii profesiei.
30. Ziaristul nu trebuie să confunde subiectele contraversate sau sen-
zaţionale cu subiectele importante din punct de vedere informaţional. În exer-
citarea meseriei, el nu trebuie să aibă ca scop principal dobîndirea
prestigiului şi a influenţei personale.
31. Avînd în vedere complexitatea procesului de difuzare a informaţiei,
care se bazează din ce în ce mai mult pe folosirea noilor tehnologii, pe rapi-
ditate şi capacitate de sintetizare, ziariştii trebuie să aibă pregă tirea
profesio-nală adecvată .

Statutul redacţiei ziaristice

32. În cadrul organizaţiilor care se ocupă de difuzarea informaţiilor,
editorii, patronii şi ziariştii trebuie să lucreze în echipă . În acest scop,
trebuie
elaborat statutul personalului ziaristic, care să reglementeze relaţiile profe
sionale între ziarişti, editori şi patroni în cadrul mijloacelor de informare,

166
separat de normele obişnuite privind relaţiile de serviciu. Acest statut poate
prevedea crearea de comitete de redacţie.

Situaţii de conflict şi cazuri de protecţie socială

33. În cadrul societă ţii apar uneori situaţii tensionate şi conflictuale ca
efect al terorismului, discrimină rii faţă de minorită ţi, xenofobiei sau ră
zboiului. În astfel de situaţii, mijloacele de informare în masă au obligaţia
morală de a apă ra valorile democratice: respectul pentru demnitatea
umană , rezolvarea problemelor prin mijloace paşnice, în spiritul
toleranţei; prin urmare, au obligaţia să se opună violenţei şi incită rii la
ură şi confruntare, respingînd orice discriminare bazată pe criterii de
cultură , sex sau religie.
34. Nimeni nu trebuie să ră mînă neutru faţă de apă rarea valorilor
democratice. În acest scop mijloacele de informare în masă trebuie să joace
un rol major în prevenirea tensiunilor şi să încurajeze înţelegerea, toleranţa şi
încre-derea reciproce între diferite comunită ţi, aşa cum a fă cut Secretarul
general al Consiliului Europei, încurajînd adoptarea de mă suri de încredere
în fosta Iugoslavie.
35. Luînd în considerare influenţa deosebită a mijloacelor de informare
în masă şi în special a televiziunii, asupra atitudinilor copiilor şi tinerilor,
trebuie să se evite difuzarea de emisiuni, mesaje sau imagini care exaltă
violenţa, exploatează sexul sau consumatorismul, precum şi folosirea
deliberată a unui limbaj nepotrivit.

Etica şi autocontrolul în ziaristică

36. Avînd în vedere condiţiile şi principiile de bază enumerate mai sus,
mijloacele de informare în masă trebuie să se angajeze să respecte în mod
riguros principiile etice care garantează libertatea expresiei şi dreptul funda-
mental al cetă ţenilor de a primi informaţii adevă rate şi opinii oneste.
37. Supravegherea aplică rii acestor principii necesită crearea de orga-
nisme sau mecanisme de autocontrol formate din editori, ziarişti, asociaţii ale
utilizatorilor mijloacelor de informare în masă , specialişti din mediile univer-
sitare şi judecă tori; aceştia vor avea sarcina de a elabora rezoluţii privind
respectarea preceptelor etice de că tre ziarişti, rezoluţii pe care mijloacele de
informare în masă se vor angaja să le publice. Aceste mă suri vor ajuta
cetă -ţeanul, care are drept la informare, să emită judecă ţi critice asupra
activită ţii ziaristului şi a credibilită ţii sale.
38. Organismele sau mecanismele de autocontrol, asociaţiile de utili-
zatori ai mijloacelor de informare în masă şi departamentele universitare de
resort vor putea publica anual rezultatele cercetă rilor efectuate a posteriori
în

167
ceea ce priveşte corectitudinea informaţiilor difuzate de mijloacele de infor-
mare în masă , comparîndu-le cu faptele reale. Va exista în acest fel un
barometru al credibilită ţii care va da cetă ţenilor mă sura valorii etice a fiecă
rui mijloc de informare în masă sau a fiecă rei secţiuni a unui mijloc de
informare în masă sau a fiecă rei secţiuni a unui mijloc de informare, chiar
şi a fiecă rui ziarist. Mă surile corective luate în consecinţă , vor contribui în
acelaşi timp la ridicarea nivelului la care este practicată meseria de ziarist.

• REZOLUŢIA 1215 (1993)* CU PRIVIRE LA ETICA ZIARISTICĂ

1. Adunarea reaminteşte activită ţile sale în domeniul mass-media şi în
special Rezoluţia sa numă rul 428 (1970), privind mijloacele de comunicare în
masă şi drepturile omului, ca şi Recomandarea sa nr. 963 (1983) privind
mijloacele culturale şi de educare în vederea reducerii violenţei.
2. Ca urmare a criticilor suferite de mass-media în timpul ră zboiului din
Golf, comisia culturală şi de educaţie a organizat o audiere parlamentară
privind etica ziaristicii, pe data de 26 iunie 1991, la Helsinki, în cursul că reia
au fost exprimate o serie de îngrijoră ri.
3. Începînd din 1970, Adunarea Parlamentară , dar şi alte instanţe ca
Parlamentul European (Rezoluţia din 16 septembrie 1992 privind concen-
trarea mijloacelor de comunicare în masă şi pluralismul opiniilor), au cerut
elaborarea unor coduri deontologice ale ziaristicii. Totuşi, prevederile deja
existente în acest domeniu nu au un ecou internaţional îndeajuns de extins,
eficacitatea lor practică ră mînînd deci foarte limitată .
4. Reprezentanţii diferitelor state membre ale Consiliului Europei
împă rtă şesc din ce în ce mai mult aceleaşi resurse de informare în cadrul
unui
spaţiu informativ european comun.
5. În consecinţă , Adunarea recomandă Consiliului de Miniştrii:
- să invite guvernele satelor membre să vegheze ca legile să
garanteze organizarea mijloacelor publice de informare astfel încît să
asigure neutralitatea informaţiilor, pluralismul opiniilor şi egalitatea sexelor,
ca şi dreptul de ră spuns al feică rui cetă ţean care a fă cut obiectul unei
alegaţii;
- să studieze, în colaborare cu organizaţiile non-guvernamentale, ca de
exemplu Federaţia Internaţională a Ziariştilor (F.I.J.), posibilitatea stabilirii,
în cadrul Consiliului Europei, a unui mecanism european de informare, care
să beneficieze de reprezentativitatea internaţională pe care acestea o implică ,
care
* Discutată în cadrul Adună rii din 1 iulie 1993 (cea de a 42-a şedinţă ). A se vedea Doc. 6854,
raport al Comisiei pentru cultură şi educaţie (raportor M. Núñez). Text adoptat de Adunare în data de
1 iulie 1993 (cea de-a 42-a şedinţă ).

168
să rezulte, dacă este posibil, din organele şi mecanismele de autocontrol
naţio-nale corespunză toare, avînd un mod de funcţionare şi un rol, similare;
- să promoveze crearea de asociaţii ale beneficiarilor mijloacelor de
informare şi să încurajeze şcolile să creeze un sistem de învă ţare a utiliză
rii mijloacelor de informare;
- să adopte o declaraţie privind etica ziaristicii, conform liniilor di-
rectoare ale rezoluţiei 1003 (1993) şi să promoveze aplicarea acestor
principii de bază în statele membre ale Consilului Europei.

169
 • Consiliul Europei Adunarea Parlamentară
Comunicat din partea Comitetului de Miniştrii
Ră spuns la Recomandarea 1215 (1993) privind codul deontologic al
ziaristului (adoptată de Comitetul de Miniştrii în data de 21 martie 1994, cu
prilejul celei de-a 510-a Reuniuni a Miniştrilor Adjuncţi).
1. Comitetul de Miniştrii împă rtă şeşte punctul de vedere al Adună rii
par
lamentare, conform că ruia cetă ţenii europeni provenind din diferitele state-
membre ale Consiliului Europei au acces, în proporţie crescîndă , la aceleaşi
facilită ţi informaţionale, în interiorul unui spaţiu informaţional european co
mun. Comitetul de Miniştri a solicitat opinia Comitetului Director al Mijloa
celor de Informare în Masă (CDMM) cu privire la paragraful 5 al Reco-
mandă rii 1215 (1993) a Adună rii Parlamentare, referitor la codul
deontologic
al ziaristului.
2. Există o înţelegere unanimă privind importanţa mijloacelor de
comunicare în masă independente şi pluraliste, în direcţia asigură rii liberei
circulaţii a informaţiei şi a ideilor înă untrul şi în afara graniţelor statelor, Co
mitetul de Miniştri susţinînd punctele specifice enunţate conform opiniei
CDMM.
Este unanim acceptat faptul că individul, ca şi societatea, în general, au
dreptul de a exprima, comunica şi primi, în mod liber, informaţii şi idei,
acestea contribuind la menţinerea climatului să nă tos al unei societă ţi de-
mocratice. Privită sub acest unghi, importanţa mijloacelor de informare în
ma-să este incontestabilă . Aceasta ar trebui în consecinţă , să -şi conducă
activită ţile într-o manieră responsabilă .
Problema crucială este aceea de a determina cadrul legislativ şi
instituţional adecvat pentru garantarea punctelor sus-menţionate. În acest sens,
Comitetul de Miniştri ar dori să sublinieze că recurgerea la intervenţii legis-
lative nu constituie, nici pe departe, calea cea mai adecvată pentru recon-
cilierea libertă ţii mijloacelor de informare în masă cu alte drepturi şi alte
valori. Tocmai de aceea, Comitetul de Miniştri nu este în mă sură să
accepte concluziile Adună rii, aşa cum figurează ele în Rezoluţia 1003
(1993), şi nici să adopte, drept urmare, o declaraţie cu privire la propunerile
Adună rii. O astfel de abordare s-ar putea solda cu încurajarea factorilor
politici de a aduce atingere libertă ţii mijloacelor de informare în masă , sub
pretextul promovă rii unui jurnalism responsabil (s.ns.).

170
 3. Cu privire la prevederile Recomandă rii 1215 (1993) Comitetul de Mi-
niştri apreciază , referitor la paragraful 5.i, că referirea la „modul de
organizare a mijloacelor publice de informare în masă “ poate da naştere la
confuzii. Dacă această expresie se referă la mijloacele publice de informare
în masă radiodifuzate, rezultă că principiile serviciului public care stau la
baza funcţionă rii acestor mijloace reclamă o prezentare echidistantă şi
onestă a faptelor şi a opiniilor. Totodată , posturile de radio comerciale, fă
ră a avea o obligaţie publică - explicită - de serviciu sînt chemate să
comunice ştiri şi informaţii în conformitate cu aceleaşi principii. În acest
sens, dispoziţiile articolului 7, paragraf 3, din Convenţia europeană asupra
televiziunii transfrontieră subli-niază responsabilită ţile ce revin serviciilor
publice, ca şi posturilor comerciale de radio, în direcţia „prezentă rii loiale a
faptelor şi a evenimentelor, ca şi a încurajă rii liberei formă ri a opiniei, în
cadrul jurnalelor televizate“.
4. În termeni mai generali, Comitetul de Miniştri ar opta, mai degrabă ,
pentru sintagma „imparţialitate“ a prezentă rii informaţiei, decît pentru cea de
„neutralitate“ a informaţiei, din paragraful 5.i.
5. În privinţa sectorului presei scrise, Comitetul de Miniştri relevă
dificultă ţile deosebite pe care le ridică orice încercare de a promova prezen-
tarea unei informaţii într-o manieră imparţială . Cel mai adesea, ziarele ur-
mează o linie editorială deosebită , ceea ce conferă o oarecare coloratură
pre-zentă rii informaţiilor. Important este ca o asemenea prezentare să îngă
duie publicului cititor operarea distincţiei dintre fapte şi opinii (s.ns).
6. Paragraful 5.i. se referă , totodată , la necesitatea de a asigura „plura-
lismul opiniilor“, în calitate de principiu ce trebuie respectat de mijloacele
publice de informare în masă . În acest sens, Comitetul de Miniştri
evidenţiază că este de aşteptat ca mijloacele de informare în masă
aferente serviciului public să ră spundă intereselor publicului larg şi să
prezinte, astfel, o gamă largă de opinii, informaţii şi puncte de vedere. De
altfel, Consiliul de Miniştri doreşte să încurajeze acele politici care să
garanteze existenţa unei pluralită ţi de mijloace de informare în masă ,
independente şi autonome.
7. În plus, cu privire la asigurarea unui „echilibru al sexelor“ în sfera
mijloacelor de informare în masă , Comitetul de Miniştri, admiţînd că o
reprezentare echilibrată a sexelor în cadrul instituţiilor din sectorul mijloacelor
de informare în masă poate fi promovată prin intermediul legislaţiei
privind, de pildă , discriminarea între sexe sau egalitatea şanselor, acceptă
aplicarea unor considerente diferite în cazul promovă rii de mijloace de
informare în masă a egalită ţii între femei şi bă rbaţi. Responsabilitatea de
bază în promovarea acestor obiective revine înşişi profesionaliştilor din
domeniul mijloacelor de informare în masă . Ţinînd cont de importanţa
independenţei edito-

171
riale, Comitetul de Miniştri nu ar indica recurgerea la soluţii legislative, ci ar
preconiza, în locul acestora, elaborarea unor coduri deontologice de profe-
sioniştii înşişi.
8. Cu privire la necesitatea asigură rii dreptului la replică , Comitetul de
Miniştri reaminteşte Rezoluţia sa (74) 26 asupra dreptului la replică - Poziţia
individului în raport cu presa.
9. Cu privire la paragraful 5.ii, Comitetul de Miniştri se opune în
totalitate ideii „ombudsman european în domeniul mijloacelor de informare în
masă “ în sînul Consilului Europei, că ruia i-ar reveni misiunea specifică de
a verifica acurateţea informaţiilor. În speţă , Consiliul de Miniştri îşi exprimă
temerea că aceasta ar putea conduce la crearea unui gen de autoritate informa-
ţională europeană , împuternicită să controleze exactitatea şi
imparţialitatea informaţiei. Această situaţie ar contraveni direct rolului de
gardian al libertă ţii presei, pe care îl are Consiliul Europei.
10. Cît despre paragraful 5.iii, Comitetul de Miniştri susţine necesitatea
de a desă vîrşi instruirea indivizilor în şcoli în domeniul mijloacelor de
informare în masă , astfel încît aceştia să poată dobîndi o înţelegere critică
a domeniului menţionat. În acest context, Comitetul de Miniştri este de pă
rere că asociaţiile în domeniu cu adevă rat independente joacă un rol hotă
rîtor.
11. Referitor la paragraful 5.iv, se reaminteşte că a 4-a Conferinţă
ministerială europeană asupra Politicii Mass-Media, care se va desfă şura
la Praga în zilele de 7-8 decembrie 1994 poate constitui cadrul adoptă rii
unui document politic prin care se prevă d libertă ţile ziaristului şi drepturile
omului, fapt ce ar fi întîmpinat favorabil de Comitetul de Miniştri.
12. În concluzie, Comitetul de Miniştri nu consideră necesară
adoptarea unei Declaraţii privitoare la codul deontologic al ziaristului în
termenii propuşi de Adunare, prin rezoluţia 1003 (1993) a Adună rii
Parlamentare.

172
 • Articolul X al Convenţiei Europene pentru
drepturile omului
1. Fiecare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
va include libertatea de a avea opinii şi de a primi sau transmite informaţii şi
idei fă ră interferenţa autorită ţilor publice şi indiferent de frontiere. Acest
articol nu va împiedica statele semnatare să supună societă ţile de radio,
televiziune sau cinema unui regim de autorizare.
2. De vreme ce aceste libertă ţi presupun datorii şi rseponsabilită ţi,
exercitarea lor poate fi subordonata unor formalită ţi, condiţii, restricţii sau
pena-liză ri, după cum sînt prevă zute de lege şi necesare într-o societate
democratică , în interesul apă ră rii naţionale, a integrită ţii teritoriale şi a
siguranţei publice, pentru a preveni dezordinea şi infracţiunile, pentru
protejarea reputaţiei şi a drepturilor altora, pentru prevenirea dezvă luirii
informaţiilor primite confi-denţial, sau pentru menţinerea autorită ţii şi
imparţialită ţii puterii judecă -toreşti“.
Mai jos se afla cîteva dintre cele mai importante principii stabilite de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii au autoritate inter-
pretativă a Aricolului X şi sînt obligatorii pentru toate guvernele semnatare a
Convenţiei Europene.
„Libertatea de expresie este unul din fundamentele esenţiale ale societă
ţii democratice şi este o condiţie de bază pentru progresul acesteia. Referitor
la paragraful 2, ea este aplicabilă nu numai „informaţiilor“ şi „ideilor“ care
ofen-sează , şochează sau deranjează statul sau orice alt segment al
populaţiei.
Libertatea de expresie este necesară ca şi pluralismul, toleranţa, fă ră
de care nu poate exista o societate democratică . Cazul „Handyside contra
Marii Britanii“, procesul din 7 decembrie 1976, seria A, nr. 24, par. 49; Cazul
„The Sunday Times contra Marii Britanii“, procesul din 26 aprilie 1979, seria
A, nr. 30, par. 64.
„Libertatea de expresie permite publicului cel mai bun mijloc de a des-
coperi şi a-şi forma o opinie asupra ideilor şi atitudinilor liderilor politici. Mai
general, libertatea dezbaterii politice se află în miezul conceptului de
societate democratică . Limitele criticilor acceptabile sînt la fel de largi în
ceea ce priveşte un politician sau o persoană particulară . Cazul „Lingens
contra Austria“, procesul din 8 iulie 1986, seria A, nr. 103, par. 42.
„Limitele criticilor permise sînt mai largi cînd ne referim la Guvern decît
în cazul unui cetă ţean privat, sau chiar în cazul unui politician. Într-un sistem
democratic, acţiunile sau omisiunile Guvernului trebuie să fie supuse unei

173
analize atente nu numai legislativului şi autorită ţilor judecă toreşti, ci şi a
presei şi a publicului. Mai mult, poziţia dominantă pe care o ocupă Guvernul
face necesar ca acesta să se reţină de la a recurge la proceduri penale...“
Cazul „Castell contra Spaniei“ procesul din 23 aprilie 1992, Seria A, nr. 236,
par. 46.
„După pă rerea Curţii, trebuie să se facă o distincţie clară între fapte
şi judecă ţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată , în timp ce
adevă rul judecă ţilor de valoare nu poate fi dovedit... În ceea ce priveşte
judecă ţile de valoare, această cerinţă (ziariştii nu pot scă pa condamnă rii
pentru calomnie dacît dacă pot dovedi adevă rul afirmaţiilor lor) este
imposibil de îndeplinit şi violează însă şi libertatea de opinie, care este o
parte fundamentală a dreptului asigurat prin Articolul X al Convenţiei“.
Lingens, par. 46.
„În timp ce libertatea de expresie este importantă pentru toţi, ea este cu
atît mai importantă pentru un reprezentant ales al cetă ţenilor... În acest sens,
intervenţiile unui membru al Parlamentului din opoziţie asupra libertă ţii
presei, cheamă la o analiză atentă din partea Curţii“. Castells, par. 42.
„Rolul predominant al presei într-un stat de drept nu trebuie să fie
uitat... Este de datoria presei să transmită informaţii şi idei despre
problemele politice, precum şi despre orice alte domenii de interes public“.
Sunday Times, par. 65; Castells, par. 43.
„Nu numai că presa are sarcina de a transmite astfel de informaţii şi
idei; publicul are de asemenea dreptul de a le primi. Altfel, presa nu poate
să -şi îndeplinească rolul vital de „cîine de pază “. Sunday Times, par. 65;
Observer şi Guardian contra Marii Britanii (Cazul Spycathcer), procesul din
26 noiembrie. (Text distribuit, în limba română , sub sigla „Federaţiei
Internaţionale a Editorilor de Ziare“, Paris, Franţa).

174
 • Codul deontologic al ziaristului adoptat de
Clubul Român de Presă
PREAMBUL
Clubul Român de Presă , reprezentat de peste 20 de case editoriale care
cuprind cele mai importante instituţii mass-media naţionale (presă scrisă ,
televiziuni, radiouri şi agenţii de presă ) numă rînd circa 20 000 de ziarişti,
membri ai tuturor asociaţiilor de presă din România, propune introducerea
unui Cod etic al ziariştilor şi instituirea unui Consiliu de onoare, care să
urmă rească respectarea normelor deontologice. Regulamentul de organizare
şi funcţionare al Consiliului de onoare face obiectul unui document separat.
Potrivit Constituţiei României, libertatea de exprimare a opiniilor, în
scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în masă este garan-
tată . Cenzura de orice fel este interzisă (art. 30). Dreptul presei de a avea
acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngră dit. Autorită ţile
publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure
informarea corectă a cetă ţenilor (art. 31).
Ziarist profesionist este persoana care are drept ocupaţie principală şi
retribuită presa, posesoare a unei că rţi de presă recunoscută de una din
organi-zaţiile profesionale, respectiv orice reporter, redactor, fotoreporter,
grafician de presă , secretar de redacţie, şef de secţie sau departament,
redactor şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau televiziune, cu o
vechime minimă în presă de un an (perioadă ce reprezintă stagiul în
această activitate). În virtutea libertă ţii de expresie, ziaristul are dreptul de a
critica, argumentat, atît Puterea cît şi Opoziţia, considerînd drept unic criteriu
de judecare a faptelor raportarea lor la legile ţă rii şi la principiile morale.

Articolul 1. Ziaristul are datoria primordială de a relata adevă rul, indi-

ferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din
dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.
Articolul 2. Ziaristul poate da publicită ţii numai informaţiile de a că
ror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, de regulă din
mai multe surse credibile.
Articolul 3. Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept
fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă , obiectivă şi să nu conţină pă
reri personale.
Articolul 4. Ziaristul este obligat să respecte viaţa privată a cetă ţenilor
şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau
imagini despre acestea. Atunci cînd comportamentul privat al unor
personalită ţi

175
publice poate avea urmă ri asupra societă ţii, principiul neintruziunii în viaţa
privată ar putea fi eludat. Este preferabil ca minorii, bolnavii şi victimele
unor infracţiuni să beneficieze de pă strarea confidenţialită ţii identită ţii.
Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate
(religioasă , lingvistică , sexuală ) numai în cazurile în care informaţia
publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă .
Articolul 5. Ziaristul va da publicită ţii punctele de vedere ale tuturor
pă rţilor implicate în cazul unor pă reri divergente. Nu se vor aduce acuzaţii fă
ră să se ofere posibilitatea celui învinuit să -şi exprime punctul de vedere.
Se va avea în vedere respectarea principiului prezumţiei de nevinovă ţie,
astfel încît nici un individ nu va fi catalogat drept infractor pînă cînd o
instanţă juridică nu se va pronunţa. Se va evita publicarea comentariilor şi
luă rilor de poziţie asupra unor cauze aflate pe rol în justiţie. Aceasta nu
exclude relată rile obiective asupra faptelor în evoluţia lor. Ziaristul nu se
substituie instituţiilor şi puterilor publice.
Articolul 6. Ziaristul va pă stra secretul profesional privind sursele
informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe
să respecte confidenţialitatea surselor chiar în faţa justiţiei. Confidenţialitatea
surselor de informaţii este garantată de reglementă rile internaţionale la care
România este parte.
Articolul 7. Ziaristul are responsabilitatea civică de a acţiona pentru
instaurarea justiţiei şi dreptă ţii sociale. În cazurile în care are ştiinţă de
abuzuri sau încă lcă ri ale legilor, potrivit clauzei de conştiinţă , ziaristul are
dreptul de a refuza orice ingerinţă care să -i influenţeze decizia.
Articolul 8. În exercitarea profesiei şi în relaţiile pe care le întreţine cu
autorită ţile publice sau cu diverse societă ţi comerciale, ziaristului îi sînt
interzise orice înţelegeri care ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa
sa.
Articolul 9. Ziaristul care distorsionează intenţionat informaţia sau face
acuzaţii nefondate să vîrşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.
Articolul 10. Ziaristul are datoria de a face corecţiile necesare în cazul în
care din vina sa vor fi date publicită ţii informaţii inexacte.

176
 Sinteza de faţă porneşte de la premisa etică acceptată :
acţiunea umană - infinit nominală sau gregară ,
deliberată sau intempestivă , tolerantă sau bestială -
defineşte, în sub-stanţă şi consecinţe, moralitatea unei
comunită ţi/societă ţi de referinţă . Lucrurile sînt mult
tensionate, cînd acţiunea se petrece în vasta arie publică
de receptare şi impact, cum este aceea a mediilor de
informare şi comunicare. (Cu constatarea aparent
paradoxală : planetizarea informaţiei a adîncit criza
veridicită ţii şi moralită ţii mesajului publicistic). Soluţia
mediatică posibilă relevă cel puţin două atitudini
constante: a) acceptarea unui control normativ (în
special moral/deontologic, dar şi juridic, „după caz“); b)
preeminenţa principiului autoreglă rii presei însă şi (cu
recurs doar la normele deontologice, interioare profesiei:
autoimpuse).
Evoluţiile din spaţiul comunicaţional european acordă
prioritate celei de-a doua atitudini, fă ră a se putea
exclude cu totul controlul prin normele juridice.
Deocamdată .
Important de constatat este că presa, prin caracterul să
u exponenţial, poate impune şi îşi poate impune regula
li-bertă ţii şi responsabilită ţii morale/civice, indiferent
de împrejură ri, schimbă ri, presiuni; poate să creeze
şi să impună un cadru deontologic propriu, ferit de
orice fel de ingerinţe exterioare.
Prezenta sinteză invocă , în cauză , opinii de
autoritate, texte, analize şi rezumate sugestive, reglementă
ri naţionale şi internaţionale, cum şi iniţiativele
deontologice româneşti post-decembriste.
Speră m ca textul în discuţie să fie folositor tinerilor
stu-denţi, aspiranţi la profesia de gazetar, dar, într-o
anumită mă sură , şi profesioniştilor presei, cei care pot
impune, nemijlocit, criteriile adevă rului şi onestită ţii în
realizarea efectivă a actului de informare şi comunicare
publică .