CORP, SEXUALITATE ȘI INIȚIERE IN VIAȚA SOCIALA ȘI FAMILIALA

Pudoarea și expunerea corpurilor

Student : Ciudin Denis-Petru

Master : Familia si Managementul Resurselor Familiale
Anul : 2

Imaginea corpului este reprezentarea pe care subiectul şi-o face în privinţa corpului său, modul
cum îi apare, mai mult sau mai puţin conştient, într-un context social şi cultural particularizat
prin istoria sa personală. Gisela Pankow, prin reflecţia sa de clinician al psihozei, distinge două
axe a căror împletire structurează existent imaginea corpului. Aceasta se organizează în jurul
unei forme : sentimentul unitătii diferitelor părţi ale corpului, al perceperii lor ca un tot, al
limitelor lor precise în spaţiu, şi în jurul unui conţinut : adică imaginea corpului ca un univers
coerent şi familiar, unde se înscriu senzaţii previzibile şi recognoscibile (Giuseppe Tomasi di
Lampedusa, Ghepardul, trad. Taşcu Gheorghiu, Bucureşti , Minerva, 1 97 3 , p. 246)

Dar pare necesar a se adăuga acestui concept alte două axe intim legate : cea a cunoaşterii, chiar
şi rudimentare , de către subiect, a ideii pe care şi-o face societatea despre consistenţa invizibilă a
corpului, despre ce-l constituie, despre cum se aranj ează organele şi funcţiile - aceste trei axe
însoţesc omul de-a lungul existenţei sale şi se remodelează pe măsură ce au loc evenimentele (ef.
Gisela Pankow, L 'homme el sa psychose, Aubier, 1 969).

Sînt repere necesare, care dau omului sentimental armoniei sale personale, al unitătii sale.
Imaginea corpului reprezintă aici o măsură cu care sînt evaluate acţiunile îndeplinite sau ce
urmează a fi îndeplinite, o măsură cunoscută a relaţiei sale cu lumea. La acest nivel, nu există, în
principiu, nici un conflict între realitatea cotidiană a subiectului şi imaginea pe care şi-o face el
despre corpul său .

Există însfîrşit şi in ceea ce priveşte persoana care imabtraneste ( dar şi handicapatul, imigranti
etc.) . această ultima şi esenţială component. Valoarea, a ică. pentru subiect, interiorizarea
judecăţii sociale asupra atributilor fizice care-I caracterizează (frumos/urît, tînăr/ bătrîn,
mare/mic, sl ab/gras etc.). În funcţie de istoria sa personală şi de clasa socială în cadrul căreia îşi
structurează raportul cu lumea

Subiectul şi insuşeşte o judecată ce-şi lasă atunci amprenta asupra imaginii sale despre propriul
corp şi a respectului de sine. Aceste patru componente sînt dependente de un context social,
cultural, relaţional şi personal, fără de care imaginea corpului ar fi de neconceput, la fel ca şi
identitatea subiectului. Totuşi , registrul valorii e cel ce reprezintă aici punctul de vedere al
celuilalt şi care forţează subiectul să se vadă dintr-un unghi mai mult sau mai puţin favorabil.
Urările făcute la căpătîiul copilului botezat în ţinutul Sara din Senegal o exprimă explicit : , ,să
trăiască mult, să aibă inteligenţă, să aibă mamă şi tată, să aibă mai multe zile decît cei mai
vîrstnici din sat, să fie atît de bătrîn, încît capul să-i fie ca înflorit, încît să nu mai poată merge.
Poate fi trăită şi asemenea unei decăderi, unui dezgust faţă de sine, în funcţie de traiectoria
personală a vîrstnicului, în funcţie de valorile sale, de sensul pe care Îl atribuie actelor sale, de
calitatea prezenţei anturajului. Aceeaşi situaţie de dependenţă poate duce, în funcţie de aceşti
factori de modulaţie la atitudini opuse(Rene Descartes, Meditations m etaphysiques, Paris, PUF,
1 970, pp. 45 sq)

Trebuie subliniată, în această privinţă, judecata socială care duce la impactul mai nuanţat al
îmbătrînirii la bărbat decît la femeie. Femeia în vîrstă pierde, din punct de vedere social, o
seducţie datorată, în mod esenţial, prospeţimii sale, vitalităţii, tinereţii. Bărbatul poate cîştiga cu
timpul o forţă de seducţie tot mai mare, pentru că se valorifică la el energia, experienţa,
maturitatea. Se vorbeşte de un ,,seducător cu tîmple grizonate", de un "bătrîn chipeş", niciodată
aceste calificative nefiind aplicate unei femei .

O femeie care încearcă încă să seducă un bărbat mult mai tînăr decît ea atrage o judecată lipsită
de îngăduinţă din partea societăţii , situaţia inversă tinde în totalitatea admisă şi dovedind. la
extremă. "vitalitatea" bărbatu lui . Simone Signoret spunea, pe bună dreptate. că despre o femeie
în vîrstă se spune că "atîrnă pieile pe ea " , în vreme ce despre bărbanil in vîrstă se spline că "are
o mutră simpatică" .

Batranetea marchează inegal în judecata socială femeia şi bărbanl . Se vede aici, independent de
vîrsta actorilor, persistenţa unei imagini sociale opuse a bărbatului şi a femeii, ce face din primul
un subiect activ a aprecierii sociale ce se bazează mai puţin pe o aparenţă şi mai mult pe o
anumită tonalitate a raportului său cu lumea, iar din a doua un obiect admirabil, care se
degradează de-a lungul timpului , spre deosebire de bărbat, ce rămîne mereu un seducător
potenţial(Renee Sebag-Lanoe, A la recherche de 1 'identiN! perdue, psychomotricile
elgerontologie, în La psychomOlricite, 1 984, voI. 8, pp. 3 9-44.)

Din aceste influenţe decurge constatarea că personalul care îşi ia în sarcină individul vîrstnic într-
un serviciu de lungă sau de medie durată poate acredita stigmatul sau, invers, îl poate dezamorsa
prin atitudinea sa caldă. Personalul poate realiza, cu individul vîrstnic, o restaurare a imaginii
corpului printr-o acţiune directă asupra corpului, care duce la o restaurare a sensului.

Sînt posibile diferite acţiuni, de exemplu urmînd un număr de propuneri facute de Renee Sebag-
Lanoe : să se redea persoanei în vîrstă identitatea, numind-o, căutînd reconstruirea firului vieţii
sale ; să se favorizeze menţinerea relaţi ilor de familie ; să se amenaj eze spaţiul din instituţie în
mod mai personalizat, creînd locuri propice pentru comunicare ; să se promoveze o politică a
mişcării, pentru limitarea şederii în pat şi a abandonului corpului, prin practicarea unei
gimnastici adaptate ; să se aibă grijă de haine şi de coafură, pentru restaurarea narcisismului ; să
se reintroducă sentimentul plăcerii în viaţa cotidiană ; să se favorizeze contactul îngrijitor-îngrij
it în cele două sensuri .

Se mai poate lua în considerare instalarea unui salon de frumuseţe, penniţînd persoanelor în
vîrstă să-şi întreţină tenul , să se machieze, să-şi îngrijească pămI ; chipul reprezintă, fără jocuri
de cuvinte, capitala corpului. Acţionînd pozitiv asupra sentimentului chipului său, se favorizează
la persoana vîrstnică revenirea la un narcisism normal, de care ea s-a detaşat puţin cîte puţin,
interiorizînd un discurs social ce face din batranete gradul zero al seductiei. Reanimînd
sentimentul chipului . I se spune persoanei în vîrstă că ridurile nu i-au modificat identitatea şi că
ea poate găsi placere în a-şi îngriji aspectul . Ea reactualizeaza şi sentimentele, face să renască
amintiri , regăseşte o consistenţă a vieţii , care, încet-încet, se subţia. Plin aceste acţiuni, se
favorizează instaurarea unei rezerve de sens şi de valoare, ce poate permite persoanei vîrstnice să
regăsească gustul existenţei şi să-şi reia legătura cu lumea

Din privirea celuilalt se naşte sentimentul abstract că îmbătrineşti. În aceeaşi ordine de fapt,
secvenţele sociale şi, în acelaşi timp, individuale sînt cele care reformuleaza acest lucru în
constiinta noastră : aniversările, o despartire , creşterea copiilor, plecarea lor, primii nepoţi ,
pensionarea, dispariţia brusc mai frecventă a prietenilor etc . Semnificaţi a atribuită acestor
evenimente, valoarea lor trimit la o axiologie socială şi la modul personal în care subiectul se
adaptează la ea (ef. Gisela Pankow, L 'homme el sa psychose, Aubier, 1 969.)

Sentimentul îmbătrînirii vine întotdeauna din altă parte, el constituie marca în sine a interiorizării
privirii celuilalt. Regăs rea unor fotografii vechi, arătînd un chip care deja nu mai e tocmai al tău,
chiar chipul transfonnat al celorlalţi după o lungă absenţă, înseamnă a cunoaşte o confruntare
intimă a timpului asimilat. Pe chipul celuilalt şi pe propriul ,chip, în mişcări, în felul de a fi,
timpul şi-a marcat trecerea, în stil de furnică. Bătrîneţea este o sămînţă căreia îi trebuie mult pînă
încolţeşte, e un sentiment venit din afară, ce face uneori rădăcini precoce, alteori invers, ce
întîrzie la nesfirşit, fiind o măsură a gustul de viaţă al subiectului.

Ea nu constituie doar o cifră cronologică, nu începe la o vîrstă precisă, este o sumă de indicii
cunoscute doar de subiecti . Bătrîneţea e un sentiment. În ea se încrucişează date pe care cîmpul
social le integrează prost, corpul pe de o parte, dar mai mult fragilitatea şi moartea. Statutul
actual al persoanelor vîrstnice, negarea ce marchează relaţia fiecăreia cu propria îmbătrînire,
negarea morţii, toate acestea sînt semnele care indică reticenţele omului occidental de a accepta
datele condiţiei ce fac din el, mai întîi, o fiinţă de carne.

Concluzie:

Corpul ne expune acţiunii timpului şi a morţii. Dar imaginea pe care şi-o creează individul
despre corp se modelează în funcţie de avansarea sa în viaţă, ea îl scuteşte de o apreci ere prea
brutală a îmbătrînirii .

Celălalt, mai ales, reflectă, în oglindă, sub o formă depreciată, însemnele bătrineţii. Imaginea
corpului nu este un dat obiectiv, un fapt, e o valoare ce rezultă esenţialmente din influenţa
mediului şi din istoria personală a subiectului. Nu există niciodată apreciere brută a senzaţiilor
provenite din corp, ci descifrare-selecţie a stimulilor şi atribuire de sens. Identificarea unei
senzaţii, tonalitatea pozitivă sau negativă ce i se atribuie traduc o ecuaţie complexă între
influenţele sociale şi culturale, experienţa subiectului legată de felul cum a fost crescut, mai ales
în relaţiile cu mama.
Astfel, sentimentul bătrineţii este un amestec indiscemabil de conştiinţă de sine (prin conştiinţa
acută a unui corp care se schimbă) şi de apreciere socială şi culturală. Sentimentul unei
ensomatoze (cădere în corp) nu constitui e un dat brut, ci interiorizarea unei judecăţi ce
depreciază bătrineţea, înainte de a fi o judecată personală. Lucrurile legate de corp şi, fără
îndoială, şi cele legate de dorinţă dezvăluie marca timpului. Atunci cînd privirea celuilalt
Încetează să se oprească asupra ta, cu pauza infimă cînd se presimte pentru o clipă jocul dorinţei,
apare deja conştiinţa îmbătrinirii.
Bibliografie:

1. (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, trad. Taşcu Gheorghiu, Bucureşti ,

Minerva, 1 97 3 , p. 246)
2. (ef. Gisela Pankow, L 'homme el sa psychose, Aubier, 1 969).
3. (Renee Sebag-Lanoe, A la recherche de 1 'identiN! perdue, psychomotricile
elgerontologie, în La psychomOlricite, 1 984, voI. 8, pp. 3 9-44.)

4. (Rene Descartes, Meditations m etaphysiques, Paris, PUF, 1 970, pp. 45 sq)