Caracterizarea personajului Ion

Ion este personajul central, complex și rotund al operei, care întrunește o multitudine de trăsături.
Istoria vieții sale prezentată în complexitatea ei socială și psihologică, reflectă drama unui țăran,
proiectată de fresca societății ardelene. La începutul romanului, i se realizează un portret favorabil,
acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și îndeplini condiția. Treptat, destinul personajului
evoluează, autorul surprinde dezumanizarea accestuia în goana după pământ.

Capitolul “Zvârcolirea” surprinde relația mitică dintre Ion și pământ, înainte ca să-l dobândească
prin mijloace necistite. “Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în
genunchi și să-l îmbrățișeze”. Obsesia lui Ion față de pământ este alcătuită prin repetarea termenului
cheie „pământ” și a verbului „trebuie”: “trebuie să aibă pământ mult, trebuie”. Fiind în aproprierea
pământului, acesta se simte că preia stăpânire: “se văzu crescând din ce în ce mai mare.”

Portretul fizic și cel moral al personajului sunt prezentate prin intermediul caracterizării directe și
indirecte, autorul insistând mai mult pe latura morală a acestuia.

Ion este caracterizat în mod direct de către narator: „ era iute și harnic, ca mă-sa… unde punea el
mâna, punea și Dumnezeu mila”, de unde deducem că acesta era un țăran simplu, care pentru a-și
câstiga existența în acea perioadă istorică, trebuia să muncească din greu. Această trăsătură a
dobândit-o de la Zenobia, mama sa, care avusese avere în tinerețe, dar de când s-a căsătorit cu
Glanetașu, a fost risipită treptat. Când Ion a devenit stâlpul casei, nici o brazdă de moșie nu s-a mai
înstrăinat. Autorul utilizează unele elemente de limbaj artistic prin care conturează pasiunea
tânărului față de meleagurile pâmântești: “glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o
frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place.” Astfel, autorul, prin intermediul comparației, scoate
în evidență dragostea pătimașă a lui Ion, care se înalță deasupra tuturor valorilor morale ale omului,
întrucât acesta se simte mic și slab în fața uriașului pământ. Ion este surprins în ipostaza unui tânăr
sensibil și slab în fața scopului său tință , astfel încât, “ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult,
cât mai mult”. Autorul menționează că “pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”, astfel, Ion, din
dragostea față de pământ decise să nu mai meargă la liceu, căci în sufletul lui era pământul, de care
dorea să fie mai aproape și să-l muncească. Așadar, setea de pământ este trăsătura definitorie a
personajului, care îl va transforma într-un ambițios dezumanizat de lăcomie

Deși caracterizarea directă este mai restânsă decât cea indirectă, totuși are o mare importanță,
întrucât reflectă modul în care faptele personajului sunt pricepute în conștiința celorlalți. Ion este
caracterizat în mod direct de către Vasile Baciu, numindul-l “sărăntocul satului”- eveniment care
declanșează conflictul dintre cele două personaje. Totodată, Ion este apreciat de către dascălul

Zaharia Herdelea ca fiind: “băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor și isteț ”. “Când a umblat la
școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul
Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia, să-l facă domn.”, ceea ce marchează
faptul că atitudinea lui Herdelea față de Ion era una pozitivă. Totodată, putem spune că Ion avea și
un potențial la învățătură, căci Herdelea îl sfătuia pe Glanetațu să-și dea copilul la studii mai departe.
Preotul Belciug îi judecă aspru faptele şi îl consideră un ticălos, un răzvrătit: “De mult tot aud că
feciorul Glanetaşului s-a făcut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la
toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăuşii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că
au început să omoare oameni!...”. Preotul îl mai numește un “ stricat și-un bătăuș ș-un om de nimic ”,
relația celor doi fiind tensionată.

Prin caracterizare indirectă, Ion se dezvăluie ca o personalitate puternică, complexă, sfâşiată tragic
între două chemări la fel de puternice, între glasul pământului şi glasul iubirii, care declanşează şi
întreţin tot atâtea conflicte: conflictul interior constituie drama psihologică, iar conflictul exterior
generează drama socială.

Ion are o strânsă legătură cu natura, acest lucru fiind dovedit de sunetele pe care acesta le percepe în
mijlocul naturii: „Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile,
toate zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de
lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare”. Acest glas al pământului, fiind
ademenitor, îi rezonează în suflet, astfel ghidându-i acțiunile sale. Dragostea lui pătimașă față de
pământ îl macină din interior căci: “pământul îi era drag ca ochii din cap”. Toată ființa lui este
mistuită de dorința de a avea cât mai mult pământ. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.
Veșnic a invidiat pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă de a dobândi cât mai
mult pământ. Felul pătimaș în care muncește, evidențiază pasiunea, înflăcărarea și entuziasmul
acestuia față depământ: „oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare.”

Statutul moral al personajului este conturat și de comportamentul acestuia în raport cu ceilalți. Ion
dă dovadă de violență și impulsivitate în bătaia cu George, încât ajungând acasă, observă că „pieptul
și poalele cămășii erau pătate de sânge.”
Ion avea o poziție socială modestă: „sărăntocul satului” ceea ce i-a generat un puternic complex de
inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea
în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri,
sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia lor față de pământ. Ion înțelegea că
pentru a obține un statut în societate acesta trebuia să o ia pe Ana a lui Vasile Baciu: „deodată Ion
oftă lung și, îmbrățișând cu o iubire pătimașă pământurile adormite, îngână ca și când ar fi vorbit cu
sufletul său: Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Trebuie!...”. De aici desprindem faptul că Ion
era crud și lipsit de sensibillitate în raport cu sentimentele celor din jur. Prin comportamentul său,
Ion întruchipează tipul arivistului, dând dovadă de ipocrizie și vicleșug, recurgând la mijloace
imorale pentru a-și atinge scopul țintă. Statutul social al personajului rezultă din mediul în care
trăiește, Ion fiind un țăran sărac, tânăr și harnic, nemulțumit de condiția socială, care trăiește într-o
lume, în care pământul este o valoare supremă. Gesturile, atitudinile personajului în fața pământului
reliefează exteriorizarea patimei: “rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme.”

În concluzie, putem spune că personalitatea complexă a lui Ion, îii dă posibilitatea cititorului de a
pătrunde în sufletul acestuia, de-ai înțelege sentimente și de a-și crea o viziune proprie asupra
personajului. Mentalitatea acestuia este dominată de idea că dobândirea pământurilor îl vor face
fericit, însă destinul acestui personaj se dovedește a fi unul tragic.