Teoria Circuitelor Electrice

CUPRINS
1. Bazele fizice ale teoriei circuitelor electrice .................................................................. 11

1.1. Starea de electrizare şi câmpul electric ............................................................... 11
1.1.1. Teorema lui Coulomb ............................................................................... 13
1.1.2. Potenţial electrostatic, diferenţă de potenţial şi tensiune electrică ........... 14
1.2. Starea electrocinetică .......................................................................................... 16
1.2.1. Intensitatea câmpului electric imprimat.................................................... 17
1.2.2. Intensitatea curentului electric de conducţie............................................. 19
1.2.3. Teorema potenţialului electric staţionar ................................................... 20
1.3. Starea de magnetizare şi câmpul magnetic ......................................................... 21
1.4. Flux electric. Teorema fluxului electric.............................................................. 23
1.5. Flux magnetic. Teorema fluxului magnetic ........................................................ 24
1.6. Legea conservării sarcinii electrice .................................................................... 25
1.7. Legea inducţiei electromagnetice ....................................................................... 27
1.7.1. Intensitatea câmpului electric în sens larg ................................................ 29
1.7.2. Tensiune electrică şi tensiune electromotoare. Diferenţă de potenţial
şi tensiune la borne ................................................................................... 29
1.8. Legea conducţiei electrice .................................................................................. 31
1.9. Legea transformării energiei în conductoare ...................................................... 33
1.10. Legea circuitului magnetic ............................................................................... 34
1.11. Aproximaţiile teoriei circuitelor electrice cu parametri concentraţi ................. 34
2. Semnalele şi elementele circuitelor electrice ..................................................... 36

2.1. Semnale excitaţie şi semnale răspuns ................................................................. 36
2.2. Elemente de circuit pasive liniare ....................................................................... 38
2.2.1. Rezistorul liniar ideal ................................................................................ 39
2.2.2. Bobina liniară ideală ................................................................................. 39
2.2.3. Bobine cuplate magnetic........................................................................... 41
2.2.4. Condensatorul liniar ideal ......................................................................... 44
2.3. Elemente de circuit active ................................................................................... 45
2.3.1. Generatorul de tensiune ............................................................................ 45
4 Cuprins
2.3.2. Generatorul de curent ............................................................................... 46

2.3.3. Surse dependente ...................................................................................... 46
2.4. Clasificarea circuitelor electrice ......................................................................... 47
2.5. Elemente de teorie a grafurilor ........................................................................... 48
3. Circuite liniare de curent continuu în regim permanent ................................ 51

3.1. Legile şi teoremele circuitelor liniare de curent continuu .................................. 51
3.1.1. Legea lui Ohm .......................................................................................... 51
3.1.2. Teoremele lui Kirchhoff ........................................................................... 54
3.1.3. Legea Joule – Lenz................................................................................... 55
3.2. Transformarea schemelor circuitelor liniare de curent continuu ....................... 56
3.2.1.Scheme echivalente. Rezistenţă echivalentă şi conductanţă echivalentă .. 56
3.2.2. Gruparea rezistoarelor .............................................................................. 56
3.2.3. Teorema transfigurării .............................................................................. 59
3.2.4. Transformarea schemelor circuitelor liniare active.................................. 61
3.3. Metode de analiză a circuitelor liniare de curent continuu ................................ 67
3.3.1. Metode de analiză cu obţinerea răspunsurilor pe toate laturile ................ 67
3.3.2. Metode de analiză cu obţinerea răspunsului pe o singură latură .............. 73
3.4. Circuite duale ..................................................................................................... 78
3.5. Dipoli şi cuadripoli liniari de curent continuu ................................................... 79
3.5.1. Multipoli................................................................................................... 79
3.5.2. Dipoli liniari de curent continuu .............................................................. 79
3.5.3. Cuadripoli liniari de curent continuu ....................................................... 81
4. Circuite liniare de curent alternativ în regim permanent ............................... 85

4.1. Semnale variabile, periodice şi alternative ......................................................... 86
4.1.1. Semnale sinusoidale ................................................................................. 88
4.1.2. Producerea tensiunilor electromotoare sinusoidale .................................. 90
4.2. Valori caracteristice ale semnalelor sinusoidale ................................................ 91
4.3. Reprezentări simbolice ale semnalelor sinusoidale............................................ 92
4.3.1. Reprezentarea simbolică geometrică........................................................ 92
4.3.2. Reprezentarea simbolică analitică ............................................................ 94
4.3.3. Corespondenţa operaţiilor ........................................................................ 97
4.4. Parametrii circuitelor liniare de curent alternativ ............................................... 101
4.5. Puteri în circuite liniare în regim permanent sinusoidal .................................... 107
Cuprins 5
4.5.1 Puterea instantanee .................................................................................... 107

4.5.2. Puterea activă ............................................................................................ 108
4.5.3. Puterea aparentă ........................................................................................ 109
4.5.4. Factorul de putere ..................................................................................... 109
4.5.5. Puterea reactivă ......................................................................................... 110
4.5.6. Puterea aparentă complexă ....................................................................... 112
4.5.7. Puterea aparentă instantanee complexă .................................................... 113
4.6. Legile şi teoremele circuitelor liniare de curent alternativ ................................. 114
4.6.1. Legea lui Ohm generalizată ...................................................................... 114
4.6.2. Teoremele lui Kirchhoff ........................................................................... 117
4.6.3. Teorema de conservare a puterii instantanee ............................................ 120
4.6.4. Teoremele de conservare a puterilor aparente complexe,
active şi reactive ........................................................................................ 122
4.7. Analiza circuitelor liniare în regim permanent sinusoidal .................................. 125
4.7.1. Analiza circuitelor liniare în regim cvasistaţionar .................................... 125
4.7.2. Metode simbolice de analiză a circuitelor liniare
în regim permanent sinusoidal .................................................................. 126
4.7.3. Analiza circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice,
4.7.4. Transformarea schemelor circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice,
4.7.5. Circuite duale ............................................................................................ 130
4.7.6. Metoda separării puterilor active şi reactive ............................................. 131
4.8. Circuite liniare elementare ideale în regim permanent sinusoidal...................... 133
4.8.1. Rezistorul ideal în regim permanent sinusoidal........................................ 133
4.8.2. Bobina ideală în regim permanent sinusoidal ........................................... 135
4.8.3. Condensatorul ideal în regim permanent sinusoidal ................................. 137
4.8.4. Bobina ideală în serie cu un rezistor ideal în regim permanent sinusoidal .. 139
4.8.5. Bobina ideală în paralel cu un rezistor ideal
4.8.6. Condensatorul ideal în serie cu un rezistor ideal
4.8.7. Condensatorul ideal în paralel cu un rezistor ideal
6 Cuprins
4.8.8. Rezistorul ideal, bobina ideală şi condensatorul ideal, grupate în serie,

4.8.9. Rezistorul ideal, bobina ideală şi condensatorul ideal, grupate în paralel,
4.9. Circuite cuplate în regim permanent sinusoidal ................................................. 149
4.9.1. Circuite cuplate prin inductanţă mutuală ................................................. 149
4.10. Rezonanţa în circuite liniare în regim permanent sinusoidal ........................... 153
4.10.1. Rezonanţa de tensiuni ............................................................................ 154
4.10.2. Rezonanţa de curenţi .............................................................................. 157
5. Dipoli şi cuadripoli liniari în regim permanent sinusoidal.............................. 162

5.1. Dipoli liniari în regim permanent sinusoidal...................................................... 162
5.1.1 Transferul energiei electromagnetice printr-un dipol liniar pasiv............. 163
5.2. Cuadripoli liniari ................................................................................................ 165
5.2.1. Ecuaţiile cuadripolului liniar în regim permanent sinusoidal .................. 167
5.2.2. Gruparea cuadripolilor ............................................................................. 169
5.2.3. Cuadripoli reciproci ................................................................................. 173
5.2.4. Impedanţa echivalentă la poarta de intrare. Impedanţe caracteristice şi
impedanţe imagini .................................................................................... 174
5.2.5. Determinarea experimentală a parametrilor cuadripolilor reciproci ........ 177
5.2.6. Cuadripoli reciproci simetrici .................................................................. 178
5.2.7. Scheme echivalente ale cuadripolilor reciproci ....................................... 181
5.3. Filtre electrice ..................................................................................................... 183
5.3.1. Teoria simplificată a filtrelor ................................................................... 184
5.3.2. Exemple de filtre ...................................................................................... 186
6. Circuite polifazate în regim permanent sinusoidal .......................................... 190

6.1. Generalităţi ......................................................................................................... 190
6.2. Sisteme trifazate simetrice şi nesimetrice .......................................................... 191
6.3. Producerea tensiunilor electromotoare sinusoidale trifazate .............................. 193
6.4. Conexiunile circuitelor trifazate ......................................................................... 194
6.4.1. Conexiunea în stea ................................................................................... 195
6.4.2. Conexiunea în triunghi ............................................................................. 197
6.5. Puteri în circuite trifazate în regim permanent sinusoidal.................................. 199
Cuprins 7
6.6. Analiza circuitelor trifazate liniare, echilibrate şi alimentate

cu tensiuni simetrice ........................................................................................... 202
6.6.1. Circuite trifazate cu conexiunea în stea, lipsite de cuplaje magnetice ..... 202
6.6.2. Circuite trifazate cu conexiunea în stea cu cuplaje magnetice între faze ... 204
6.6.3. Circuite trifazate cu conexiunea în triunghi, lipsite de cuplaje magnetice . 205
6.6.4. Circuite trifazate cu conexiunea în triunghi cu cuplaje magnetice
între faze .................................................................................................... 206
6.7. Analiza circuitelor trifazate liniare dezechilibrate şi alimentate
cu tensiuni nesimetrice ....................................................................................... 207
6.7.1. Circuite trifazate cu conexiunea în stea cu conductor neutru ................... 207
6.7.2. Circuite trifazate cu conexiunea în stea fără conductor neutru................. 209
6.7.3. Circuite trifazate cu conexiunea în triunghi.............................................. 210
6.8. Analiza circuitelor trifazate liniare, dezechilibrate şi alementate
cu tensiuni nesimetrice, cu ajutorul metodei componentelor simetrice ... 212
6.8.1. Descompunerea unui sistem trifazat nesimetric de semnale sinusoidale
în sisteme simetrice .................................................................................. 212
6.8.2. Proprietăţi ale componentelor simetrice ale tensiunilor şi curenţilor ....... 214
6.8.3. Receptor trifazat echilibrat sub tensiuni nesimetrice ................................ 216
7. Circuite liniare în regim permanent periodic nesinusoidal ............................. 218

7.1. Generalităţi ......................................................................................................... 218
7.2. Analiza armonică a semnalelor periodice ........................................................... 218
7.2.1. Semnale periodice particulare................................................................... 220
7.2.2. Forma complexă a seriei trigonometrice .................................................. 233
7.2.3. Reprezentarea spectrală a semnalelor periodice nesinusoidale ................ 235
7.2.4. Metode grafico - analitice de analiză armonică ........................................ 238
7.3. Valori caracteristice ale semnalelor periodice nesinusoidale ............................. 239
7.4. Puteri în circuite liniare în regim permanent periodic nesinusoidal. .................. 242
7.5. Analiza circuitelor liniare în regim permanent periodic nesinusoidal ................ 247
7.5.1. Rezistorul ideal în regim permanent periodic nesinusoidal ...................... 248
7.5.2. Bobina ideală în regim permanent periodic nesinusoidal ......................... 249
7.5.3. Condensatorul liniar în regim permanent periodic nesinusoidal .............. 250
7.5.4. Circuitul serie RLC în regim permanent periodic nesinusoidal ............... 251
7.6. Circuite liniare trifazate echilibrate sub tensiuni simetrice nesinusoidale.......... 252
7.6.1. Receptor trifazat simetric cu conexiunea stea fără conductor neutru ....... 254
8 Cuprins
7.6.2. Receptor trifazat simetric cu conexiunea stea cu conductor neutru ......... 255
7.6.3. Receptor trifazat simetric cu conexiunea în triunghi ............................... 256
7.7. Efectele regimului permanent periodic nesinusoidal ......................................... 257
7.8. Semnale nesinusoidale care nu se dezvoltă în serie Fourier .............................. 259
7.8.1. Bătaia oscilaţiilor ..................................................................................... 259
7.8.2. Modulaţia oscilaţiilor ............................................................................... 261
8. Circuite liniare cu parametri concentraţi în regim tranzitoriu ...................... 267

8.1. Teoremele comutării .......................................................................................... 268
8.2. Metoda directă de analiză în domeniul timp ...................................................... 270
8.2.1.Circuite liniare de ordinul unu .................................................................. 270
8.2.2. Circuite liniare de ordinul doi .................................................................. 280
8.3. Metoda variabilelor de stare ............................................................................... 294
8.4. Metoda răspunsului tranzitoriu........................................................................... 298
8.5. Metoda transformatei Fourier............................................................................. 301
8.5.1. Transformata Fourier ............................................................................... 301
8.5.2. Forma trigonometrică a dezvoltării în integrală Fourier .......................... 303
8.5.3. Teoremele transformatei Fourier.............................................................. 304
8.5.4. Transformatele Fourier ale funcţiilor uzuale............................................ 306
8.5.5. Analiza circuitelor dipolare utilizând transformata Fourier ..................... 311
8.6. Metoda transformatei Laplace ............................................................................ 313
8.6.1. Transformata Laplace............................................................................... 313
8.6.2. Relaţia dintre transformatele Fourier şi Laplace ...................................... 314
8.6.3. Teoremele transformatei Laplace ............................................................. 315
8.6.4. Transformatele Laplace ale funcţiilor uzuale ........................................... 319
8.6.5. Teoremele dezvoltării ale lui Heaviside ................................................... 322
8.6.6. Transformatele Laplace ale ecuaţiilor elementelor de circuit liniare ....... 324
8.6.7. Legile şi teoremele circuitelor liniare sub formă operaţională................. 329
8.6.8. Metode de analiză a circuitelor liniare utilizând transformata Laplace ... 331
9. Circuite cu parametri distribuiţi. Linii electrice lungi .................................... 332

9.1. Parametrii lineici primari ................................................................................... 333
9.2. Ecuaţiile liniei omogene ..................................................................................... 335
9.2.1. Ecuaţiile liniei omogene în regim permanent sinusoidal ......................... 338
9.2.2. Unde de tensiune şi de curent................................................................... 341
Cuprins 9
9.3. Parametrii lineici secundari ................................................................................ 345

9.4. Linia omogenă în regim caracteristic ................................................................. 346
9.5. Linii omogene foarte lungi ................................................................................. 348
9.6. Linia omogenă fără dispersie .............................................................................. 348
9.7. Impedanţa echivalentă la poarta de intrare ......................................................... 350
9.8. Linia omogenă funcţionând în gol şi în scurtcircuit ........................................... 351
9.9. Linia omogenă fără pierderi ................................................................................ 352
9.9.1. Unde staţionare ......................................................................................... 354
9.9.2. Efectele Ferranti de tensiune şi de curent ................................................. 357
9.10. Linia omogenă considerată cuadripol simetric ................................................. 358
9.11. Linii omogene scurte ........................................................................................ 358
9.12. Linii electrice lungi în regim tranzitoriu ........................................................... 360
9.12.1. Analiza în domeniul timp ....................................................................... 360
9.12.2. Analiza în domeniul frecvenţă ................................................................ 365
10. Circuite neliniare ........................................................................................................... 369

10.1. Introducere ........................................................................................................ 369
10.2. Elemente de circuit neliniare ............................................................................ 370
10.2.1. Rezistorul neliniar necomandat .............................................................. 373
10.2.2. Rezistorul neliniar comandat .................................................................. 376
10.2.3. Bobina neliniară ...................................................................................... 378
10.2.4. Condensatorul neliniar ............................................................................ 381
10.3. Aproximarea analitică a caracteristicilor elementelor de circuit neliniare ....... 384
10.3.1. Funcţii de aproximare a caracteristicilor elementelor de circuit
neliniare ................................................................................................... 384
10.3.2. Determinarea coeficienţilor funcţiilor de aproximare ............................ 386
10.3.3. Exemple de aproximare a caracteristicilor elementelor de circuit
Neliniare .................................................................................................. 388
10.4. Analiza în regim permanent a circuitelor neliniare de curent continuu ............ 390
10.4.1. Legile şi teoremele circuitelor neliniare de curent continuu .................. 391
10.4.2. Transformarea schemelor circuitelor neliniare de curent continuu ........ 396
10.4.3. Metode de analiză a circuitelor neliniare de curent continuu
cu obţinerea răspunsului numai pe laturile neliniare............................... 401
10.4.4. Metoda analitică a liniarizării caracteristicii în jurul punctului
de funcţionare .......................................................................................... 404
10 Cuprins
10.4.5. Metoda analitică utilizând funcţiile de aproximare ................................ 406

10.5. Analiza în regim permanent a circuitelor neliniare neinerţiale excitate
cu semnale periodice ........................................................................................ 406
10.5.1. Analiza în regim permanent a circuitelor constituite
numai din rezistoare neliniare neinerţiale .............................................. 406
numai din bobine neliniare neinerţiale .................................................. 409
numai din condensatoare neliniare neinerţiale ...................................... 415
10.6. Analiza în regim permanent a circuitelor neliniare inerţiale
excitate cu semnale periodice........................................................................... 417
numai din rezistoare neliniare inerţiale.................................................. 418
numai din bobine neliniare inerţiale ...................................................... 419
numai din condensatoare neliniare inerţiale .......................................... 424
10.6.4. Dipolul pasiv neliniar inerţial................................................................. 429
10.6.5. Metode grafice de analiză a circuitelor neliniare inerţiale ..................... 430
10.7. Rezonanţa în circuitele neliniare inerţiale ........................................................ 432
10.7.1. Ferorezonanţa de tensiuni ...................................................................... 432
10.7.2. Ferorezonanţa de curenţi ........................................................................ 434
10.8. Analiza circuitelor neliniare în regim tranzitoriu ............................................. 436
10.8.1. Circuite neliniare de ordinul unu............................................................ 437
10.8.2. Circuite neliniare de ordinul doi ............................................................ 445
Bibliografie ......................................................................................................................... 453

1. BAZELE FIZICE ALE TEORIEI
CIRCUITELOR ELECTRICE
1.1 STAREA DE ELECTRIZARE ŞI CÂMPUL ELECTRIC
Frecând o vergea de sticlă cu postav de lână sau mătase şi apoi separându-le, se

constată că între ele şi asupra unor mici corpuri (bucăţi mici de hârtie, cristale de gips etc.)
situate în apropiere se exercită forţe, respectiv cupluri denumite acţiuni ponderomotoare. Ca
urmare a tratamentului aplicat, vergeaua de sticlă şi postavul de lână se găsesc într-o stare
care nu este nici mecanică şi nici termică, numită stare de electrizare.
Starea de electrizare a corpurilor este numită orice stare în care acestea pot exercita
acţiuni ponderomotoare de natură electrică (forţe sau cupluri) asupra altor corpuri, adică
acţiuni ponderomotoare de aceeaşi natură cu cele exercitate de corpurile electrizate prin
frecare.
Din punct de vedere microscopic, starea de electrizare a unui corp înseamnă aducerea
acestuia în situaţia de a avea un exces sau o lipsă de electroni.
În afară de frecare, corpurile mai pot fi electrizate prin contact direct cu corpuri
electrizate, prin comprimarea sau întinderea unor cristale (piezoelectrizare), prin încălzire
(piroelectrizare), prin iradiere cu raze Röentgen, prin reacţii chimice etc.
Starea de electrizare se poate comunica de la un corp electrizat la un corp neelectrizat
prin contact sau prin influenţă. După durata în care se transmite starea de electrizare, corpurile
pot fi împărţite în trei categorii:
• Corpuri conductoare sau mai simplu conductori, care transmit starea de electrizare
într-un timp foarte scurt, de ordinul 10-10 – 10-12s, deci practic instantaneu. Din clasa
conductorilor fac parte metalele, soluţiile de acizi, baze şi săruri precum şi gazele în
timpul arderii;
• Corpuri izolante sau mai simplu izolanţi, care transmit starea de electrizare într-un
timp lung, de ordinul zilelor, lunilor. Din clasa izolanţilor fac parte sticla, mica,
cauciucul, masele plastice, porţelanul etc.;
Observaţie.
Nu există izolanţi perfecţi; toate materialele sunt conductoare. Numai vidul este
perfect izolant.
12 Capitolul 1 - Bazele fizice ale teoriei circuitelor electrice
• Corpuri slabconductoare, care au proprietăţi intermediare, timpul de transmitere a

stării de electrizare fiind de ordinul fracţiunilor de secundă sau al secundelor.
Materialele slabconductoare mai importante sunt semiconductorii (germaniul, siliciul,
seleniul, telurul etc.).
Plasate în apropierea unui corp electrizat, aceste trei categorii de corpuri, iniţial
neelectrizate, se comportă în mod diferit. Astfel, corpurile conductoare, iniţial neelectrizate,
aduse în contact cu un corp electrizat sunt respinse de acesta, iar corpurile izolatoare, iniţial
neelectrizate, aduse în contact cu un corp electrizat sunt atrase.
Acţiunile ponderomotoare care se exercită între corpuri electrizate sau asupra
corpurilor situate în apropiere, acţiuni care nu existau înainte de electrizare, pun în evidenţă
existenţa unui nou sistem fizic în spaţiul din jurul corpurilor electrizate, denumit câmp
electric. Interacţiunea între corpurile electrizate se produce prin intermediul câmpului electric
produs de corpurile electrizate.
În vecinătatea unui corp electrizat şi, în general, într-un câmp electric, corpurile
punctiforme din materiale conductoare au o comportare diferită de a celor din materiale
izolante. Un conductor punctiform, electrizat prin contact este acţionat de o forţă care nu
depinde de orientarea lui în raport cu corpul de referinţă electrizat şi nu este acţionat de un
cuplu care să-l rotească în raport cu centrul lui de masă. Conductorul punctiform se comportă
ca un punct material în mecanică şi starea lui de electrizare se numeşte de încărcare electrică.
Un corp punctiform dintr-un material izolant, chiar şi neelectrizat prin contact, poate fi
acţionat de un cuplu şi eventual de o forţă, ambele depinzând de orientarea micului corp în
raport cu corpul electrizat de referinţă; comportarea lui este diferită de a punctelor materiale
din mecanică şi starea lui de electrizare se numeşte de polarizare electrică. Spre deosebire de
conductori care se pot afla numai în stare de încărcare electrică, stările de electrizare ale
materialelor izolante pot fi atât de încărcare cât şi de polarizare. Materialele susceptibile de a
se polariza electric se numesc dielectrici.
Experimental s-a stabilit că forţa F care se exercită în câmp electric asupra unui corp
conductor punctiform este egală cu produsul dintre o mărime scalară, care caracterizează
starea de electrizare, numită sarcină electrică q, şi o mărime vectorială, care caracterizează
câmpul electric, numită intensitate a câmpului electric E:
F = qE. (1.1)
În Sistemul Internaţional de Unităţi (S.I.), unitatea de sarcină electrică este coulombul

C, iar a intensităţii câmpului electric, volt pe metru (V/m).
Capitolul 1 - Bazele fizice ale teoriei circuitelor electrice 13
Caracterul scalar al sarcinii electrice se constată experimental, prin faptul că direcţia

forţei care acţionează asupra corpului conductor punctiform nu depinde de starea sa de
electrizare. Faptul că sensul forţei se poate schimba, arată că acest scalar poate fi atât pozitiv
cât şi negativ.
Pentru caracterizarea câmpului electric în corpuri sunt necesare două mărimi E şi D,
unde mărimea vectorială D se numeşte inducţie electrică. În medii izotrope şi liniare, inducţia
electrică este dată de relaţia:
D = εE, (1.2)
unde ε se numeşte permitivitate absolută a mediului şi are în S.I. unitatea Farad/metru.

Stările electrice invariabile în timp, neînsoţite de transformări ale energiei se studiază
în cadrul electrostaticii, şi câmpul electric se numeşte electrostatic sau coulombian.
Fig. 1.1
Pentru a evidenţia regiunile în care câmpul este mai mult sau mai puţin intens, se
utilizează reprezentarea prin linii de câmp. În figura 1.1 este reprezentat spectrul câmpului
electric stabilit de două plăci conductoare încărcate cu sarcini electrice egale şi de semne
contrare. Sistemul se numeşte condensator, iar cele două plăci separate prin dielectric se
numesc armături.
Experienţa arată că relaţiile (1.1) şi (1.2) sunt valabile şi în regim variabil, în care atât
sarcina electrică cât şi intensitatea câmpului electric sunt variabile în timp.
1.1.1 Teorema lui Coulomb
Fig. 1.2 Fig.1.3
Se consideră sarcinile electrice q1 şi q2 care încarcă două corpuri punctiforme situate la

distanţa r. Forţele F12, respectiv F21 (fig. 1.2) care se exercită asupra primului corp, respectiv
asupra celui de al doilea corp au expresiile:
1 q1 q 2 1 q 2 q1
F12 = u 21 ; F21 = u12 (1.3)
4πε r 2
4 π ε r2
În conformitate cu relaţia (1.1), forţa F12 este egală cu produsul dintre sarcina electrică
q1 şi intensitatea câmpului electric coulombian Ec12 stabilit de sarcina electrică q2:
F12 = q1Ec12 (1.4)
Similar, forţa F21 este egală cu produsul dintre sarcina electrică q2 şi intensitatea
câmpului electric coulombian Ec21 stabilit de sarcina q1:
F21 = q2Ec21 (1.5)
Din relaţiile (1.3), (1.4) şi (1.5) se obţine:
1 q2 1 q1
Ec12 = u 21 ; Ec 21 = u12 . (1.6)
4πε r 2
4 πε r 2
Rezultă că o sarcină electrică punctiformă q stabileşte, într-un punct oarecare P situat

la distanţa r (fig. 1.3), un câmp electrostatic al cărui vector câmp Ec este radial, proporţional
cu sarcina q şi invers proporţional cu pătratul distanţei:
1 q q r
Ec = ur = (1.7)
4πε r 2
4 π ε r3
r
unde u r = este versorul direcţiei r.
r
Vectorul Ec este orientat de la corpul punctiform spre infinit, dacă sarcina este pozitivă
şi către corp, dacă sarcina este negativă.
1.1.2 Potenţial electrostatic, diferenţă de potenţial şi tensiune electrică
În câmpul electric Ec stabilit de o sarcină punctiformă q se consideră o curbă oarecare

C (fig. 1.4). Integrala de linie a intensităţii câmpului electric Ec între două puncte P1 şi P2 ale
curbei C se numeşte tensiune electrică U12:
q 2 ds cos α
P2 r r r
q 2 r ds q 2 dr q q
U12 = ∫ Ec ds = ∫ = ∫ = ∫ = − (1.8)
P1 ( C )
4 π ε r1 r 3
4 π ε r1 r 2
4 π ε r1 r 2
4 π ε r1 4 π ε r2
Sensul de integrare pentru tensiune se numeşte sens de referinţă al tensiunii şi se

indică printr-o săgeată.
Fig. 1.4
P2
Deoarece drumul C a fost luat arbitrar, rezultă că integrala ∫E

P1
c ds nu depinde de
alegerea drumului de integrare între cele două puncte P1 şi P2 şi este funcţie numai de
coordonatele punctelor P1 şi P2.
Dacă punctul P2 se îndepărtează la infinit (r2 → ∞) şi P1 este un punct curent P (r1 →
r), din relaţia (1.8) rezultă:
∞ ∞
q 1
∫ E ds = ∫ E ds =
P r
4πε r
= VP (1.9)
Mărimea scalară VP se numeşte potenţial electrostatic în punctul P situat la distanţa r

de sarcina punctiformă q care produce câmpul electrostatic de intensitate Ec. La infinit,
potenţialul electrostatic tinde către zero şi are valoare finită în întreg spaţiul, cu excepţia
punctului singular r = 0 în care se presupune a fi concentrată sarcina.
Tensiunea electrică U12 (1.8) egală cu diferenţa potenţialelor V1 şi V2 se numeşte
diferenţă de potenţial.
Dacă în relaţia (1.8) se consideră P1 punct curent şi P2 punct de referinţă P0, potenţialul
electrostatic în punctul P are expresia:
P
VP = V0 − ∫ E ds (1.10)
P0
unde V0 este potenţialul punctului de referinţă.

Diferenţa de potenţial, la fel ca şi tensiunea electrică, este o mărime derivată. În S.I.
unitatea de măsură a diferenţei de potenţial, aceeaşi cu a tensiunii electrice, se numeşte volt (V).
Alegerea punctului de referinţă este arbitrară, cu condiţia ca integrala intensităţii
câmpului electrostatic între punctele P0 şi P să n u ia v alo ri in fin ite. În acest caz n u se
precizează punctul P0 şi în relaţia (1.10) V0 este o constantă aditivă:
P
VP = − ∫ E ds + const. (1.11)
Prin urmare, potenţialul electrostatic poate fi determinat numai cu aproximaţia unei

constante scalare arbitrare, care depinde de alegerea arbitrară a punctului de referinţă.
Câmpul care în fiecare punct poate fi caracterizat cu aproximaţia unei mărimi scalare
arbitrare, denumită potenţial electrostatic, se numeşte câmp potenţial.
Observaţie:
Noţiunea de diferenţă de potenţial, aplicabilă numai câmpurilor potenţiale, are un
sens mai restrâns decât noţiunea de tensiune electrică, aplicabilă oricărui câmp electric (v.
par. 1.6.2). Cele două noţiuni, tensiune electrică între punctele P1 şi P2 şi diferenţă de
potenţial între punctele P1 şi P2, coincid numai în cazul câmpului potenţial.
Dacă se calculează integrala curbilinie a vectorului Ec pe o curbă închisă Γ, se obţine:
q r ds q 1 q 1
∫E
Γ
c ds = ∫
4πε Γ r 3
=− ∫
4πε Γ
grad  ds = −
r
∫ d  = 0
4πε Γ  r 
(1.12)
Relaţia (1.12) constituie teorema potenţialului electrostatic.
1.2 STAREA ELECTROCINETICĂ
Fie două conductoare A şi B omogene şi imobile, izolate electric şi încărcate la

potenţiale electrice diferite, VA > VB. Stabilind o legătură conductoare între cele două
conductoare, se obţine un conductor unic în interiorul căruia grad V ≠ 0. Prin urmare, în
interiorul conductorului unic apare un câmp electric sub acţiunea căruia se produce, prin
legătura conductoare, o deplasare de sarcini electrice de la conductorul A cu potenţial mai
ridicat la conductorul B cu potenţial mai scăzut. Această deplasare are loc până când cele
două potenţiale se egalizează. În tot acest interval de timp, sistemul care formează acum un
conductor unic, este într-o stare nouă, diferită de starea electrostatică, numită stare
electrocinetică.
În exemplul considerat, starea electrocinetică a conductoarelor are loc până când
potenţialele conductoarelor A şi B se egalizează, VA = VB. Starea electrocinetică poate fi
menţinută numai dacă se cheltuieşte o anumită cantitate de energie de altă natură decât
electrică. Câmpul electric obţinut prin cheltuirea unei cantităţi de energie neelectrică, câmp
care imprimă purtătorilor de sarcină o mişcare ordonată are două aspecte:
• câmp electric imprimat care generează curent electric constant în timp (curent staţionar
sau continuu);
• câmp electric solenoidal (indus), produs de fluxul magnetic variabil în timp, care
generează curent electric variabil în timp.
1.2.1 Intensitatea câmpului electric imprimat
Câmpul electric imprimat depinde numai de starea locală neelectromagnetică a

substanţei considerate şi nu este determinat de repartiţia sarcinilor electrice sau de fenomenul
de inducţie electromagnetică. Câmpul electric imprimat este diferit de zero în unele medii
neomogene din punct de vedere fizico – chimic (de exemplu, datorită unor fenomene termice
sau chimice) sau în care există acceleraţie. Aceste fenomene de natură termică, chimică sau
mecanică pot determina apariţia unor forţe de natură neelectrică care să acţioneze asupra
particulelor din mediul respectiv, inclusiv asupra particulelor încărcate cu sarcină electrică,
numite purtători de sarcină electrică. Această deplasare a purtătorilor de sarcină electrică
poate fi considerată ca urmare a acţiunii unui câmp electric imprimat a cărui intensitate se
determină cu relaţia (1.1)
F
E = neel (1.13)
i q
unde Fneel este forţa de natură neelectrică care acţionează asupra unei particule încărcată cu
sarcina q.
Purtătorii de sarcină în metale sunt electronii, iar în soluţiile electrolitice sunt ionii.
Transmisia de purtători de sarcină în interiorul unui conductor, sub acţiunea acestui
câmp electric, constituie un curent de sarcini electrice şi este numit curent electric de
conducţie. Prin urmare, trecerea curentului electric de conducţie printr-un mediu conductor
este legată de existenţa unui câmp electric în acest mediu.
Conductoarele parcurse de curent electric de conducţie se află într-o stare nouă,
diferită de starea electrostatică, numită stare electrocinetică.
Proprietatea corpurilor de a permite trecerea unui curent electric de conducţie se
numeşte conductibilitate electrică, iar fenomenul corespunzător se numeşte conducţie
electrică.
În ceea ce priveşte sensul de deplasare al sarcinilor electrice, aceasta are loc în sensul
câmpului electric pentru sarcinile pozitive şi în sens opus câmpului electric pentru sarcinile
negative.
Integrala pe o curbă închisă Γ a intensităţii câmpului electric imprimat se numeşte
tensiune electromotoare imprimată Ue:
U e = ∫ Ei ds (1.14)
Γ
Câmpurile electrice imprimate care apar la contactul dintre un electrod metalic şi

fluidul său ionic se numesc câmpuri electrice imprimate de contact între un metal şi un
electrolit.
Aceste câmpuri au fost descoperite de Galvani şi de aceea sunt cunoscute şi sub
numele de câmpuri electrice imprimate galvanice.
Un electrod dintr-un conductor metalic introdus într-o soluţie electrolitică în care poate
exista fluidul său ionic pozitiv, are tendinţa de a dizolva în soluţie fluidul său ionic pozitiv cu
o presiune care depinde numai de natura conductorului, numită presiune de disoluţie
electrolitică pd.
Presupunând că soluţia conţine fluidul ionic al conductorului, se exercită asupra
conductorului o presiune osmotică p0 opusă presiunii de disoluţie. Dacă presiunea de disoluţie
este mai mare decât presiunea osmotică, o parte a fluidului ionic pozitiv al conductorului trece
în soluţie pe care o încarcă pozitiv, iar conductorul rămâne încărcat negativ. Acţiunea pe care
o are asupra ionilor forţa condiţionată de diferenţa presiunilor este echivalentă cu existenţa
unui câmp electric imprimat Ei orientat de la electrod spre soluţie. Se stabileşte astfel un câmp
coulombian în stratul de contact dintre electrod şi electrolit, orientat dinspre electrolit spre
electrod şi care se opune deplasării în continuare a purtătorilor de sarcină electrică.
Deplasarea ionilor are loc până când câmpul rezultant E = Ec + Ei este nul, adică până când
se realizează condiţia de echilibru electrostatic E = 0. O astfel de situaţie este reprezentată în
figura 1.5, a pentru un electrod de Zn introdus în soluţie de ZnSO4.
Dacă presiunea de disoluţie este mai mică decât presiunea osmotică, o parte a fluidului
ionic pozitiv din soluţie trece pe electrod pe care-l încarcă pozitiv şi soluţia rămâne încărcată
negativ. Este cazul electrodului de Cu introdus în soluţie de CuSO4 (fig. 1.5, b). În acest caz,
în stratul de contact dintre electrod şi electrolit, câmpul electric imprimat este orientat de la
electrolit spre electrod, iar câmpul coulombian rezultă orientat dinspre electrod spre electrolit.
a) b)
Fig. 1.5 Fig. 1.6
Din cele prezentate mai sus rezultă că la introducerea unui electrod metalic într-un
electrolit, în stratul de contact dintre electrod şi electrolit apare un câmp imprimat şi ca
urmare o tensiune electromotoare imprimată. Astfel, apare o tensiune electrică între electrod
şi electrolit, numită tensiune de electrod sau potenţial de electrod.
Se poate realiza o pilă galvanică (element galvanic) utilizând un sistem de electrozi
diferiţi (de exemplu Zn şi Cu), introduşi într-o soluţie de electrolit (de exemplu soluţie de acid
sulfuric, H2SO4 + H2O), după cum se poate vedea în figura 1.6. În jurul electrodului de cupru,
prin reacţia cu acidul sulfuric se formează sulfat de cupru. În mod analog, în jurul electrodului
de zinc se formează sulfat de zinc. În acest mod, se realizează situaţia prezentată anterior.
1.2.2 Intensitatea curentului electric de conducţie
Mărimea care caracterizează complet starea electrocinetică a conductoarelor este o

mărime fizică scalară şi se numeşte intensitate a curentului electric de conducţie i. Luând o
anumită secţiune transversală a conductorului străbătut de curent electric de conducţie, se
defineşte intensitatea curentului electric de conducţie i ca fiind sarcina electrică dq care trece
în unitatea de timp dt prin secţiunea considerată,
dq
i= (1.15)
dt
Deşi intensitatea curentului electric de conducţie este o mărime scalară, deci poate
avea numai semn dar nu şi direcţie, curentului electric de conducţie i se asociază un sens de
referinţă. Prin convenţie, se defineşte drept sens pozitiv al curentului, sensul de deplasare al
particulelor încărcate cu sarcini electrice pozitive.
Se consideră un conductor de formă oarecare parcurs de curent electric de conducţie şi
fie S Γ o suprafaţă deschisă care se sprijină pe curbaΓ trasată pe s uprafaţa conductorului (fig.
1.7). Sensul curbei Γ este asociat ădup

regul a burghiului drept sensului de referinţă al
curentului. Mărimea vectorială J al cărei flux prin suprafaţa deschisă S Γ este curentul de
conducţie i, se numeşte densitate a curentului de conducţie:
i = ∫∫ J n dA (1.16)
SΓ
unde n este versorul elementului de suprafaţă dA, asociat sensului curbei Γ şi deci sensului de
referinţă al curentului, iar sensul vectorului densitate a curentului electric de conducţie J este
dat de sensul local de deplasare a sarcinilor pozitive în punctul considerat.
Fig. 1.7 Fig. 1.8

Într-un conductor drept, parcurs de curent uniform repartizat (fig. 1.8), densitatea de
curent este constantă pe secţiunea transversală (de arie A) şi are expresia:
i
J= (1.17)
A
În domeniul în care există curent electric de conducţie se poate trasa un ansamblu de

linii, astfel încât vectorul J să fie tangent la aceste linii în orice punct al lor. Aceste linii se
numesc liniile vectorului densitate de curent sau linii de curent. Ansamblul liniilor de curent
prin conturul elementului ΔA al unei sec
ţiuni transversale prin conductor, constituie un tub
elementar de curent. Dacă în fiecare punct din conductorul parcurs de curent densitatea este
finită şi nenulă, repartiţia curentului este volumetrică.
În S.I. unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric de conductie este
amperul, iar pentru densitatea curentului electric de conducţie este amper pe metru pătrat
(A / m ). În practică însă, pentru densitatea curentului electric de conducţie, se utilizează

2
unităţile (A / mm ) şi (A / cm ).
2 2
1.2.3 Teorema potenţialului electric staţionar
Regimul electrostatic este caracterizat prin aceea că în fiecare punct din conductor
densitatea curentului electric de conducţie este nulă. Spre deosebire de regimul electrostatic,
regimul electrocinetic este caracterizat printr-o densitate de curent diferită de zero şi
invariabilă în timp în fiecare punct din interiorul unui conductor. În cazul regimului
electrocinetic, în fiecare porţiune a unui tub de linii de curent se află acelaşi număr de
purtători de sarcină electrică şi prin urmare aceeaşi sarcină electrică (sarcina electrică care
intră în orice element de volum al conductorului, într-un interval de timp oarecare, trebuie să
fie egală cu sarcina electrică care iese din acest element de volum în acelaşi interval de timp).
Deoarece, cu tot caracterul nestatic al regimului electrocinetic, repartiţia sarcinilor şi repartiţia
curenţilor electrici rămân neschimbate în timp, intensitatea câmpului electric E poate avea
numai o componentă coulombiană Ec şi o componentă imprimată Ei (E = Ec + Ei). Câmpul
electric al sarcinilor cu repartizare staţionară este însă identic cu câmpul electrostatic al
sarcinilor fixe. De aceea, în domeniul în care nu există câmp electric imprimat, câmpul
electric al curenţilor continui, în mod analog cu câmpul electrostatic, este un câmp potenţial.
În acest câmp, pentru orice contur închis care nu conţine câmp imprimat Ei = 0, este valabilă
relaţia (1.12):
∫ E ds = 0
Γ
(1.18)
Relaţia (1.18) constituie teorema potenţialului electric staţionar.

Tensiunea electrică între două puncte P1 şi P2 nu depinde de forma curbei între cele
două puncte şi este egală cu diferenţa potenţialelor punctelor:
P2
U12 = ∫ E ds = VP1 − VP2 (1.19)

P1
Potenţialul electric staţionar într-un punct P are o expresie similară cu (1.10):
P
VP = V0 − ∫ E ds (1.20)
P0
1.3 STAREA DE MAGNETIZARE ŞI CÂMPUL MAGNETIC
Asupra corpurilor se pot exercita forţe şi cupluri de natură diferită de a celor

termomecanice sau electrice, numite forţe şi cupluri magnetice. Experimental se constată că în
lipsa unui tratament termomecanic şi la stare electrostatică nulă, cristalele naturale de
magnetită (Fe 3O 4 ) au proprietatea că între ele şi asupra corpurilor din fier, cobalt, nichel sau
aliaje ale acestora, se exercită forţe şi cupluri. În aceste condiţii se spune că sistemul format
de cristalele de magnetită este în stare de magnetizare şi că în regiunea din spaţiu există câmp
magnetic.
Câmpul magnetic mai poate fi stabilit şi de conductoare parcurse de curent de

conducţie, de corpurile încărcate cu sarcini electrice aflate în mişcare şi de fluxul electric
variabil în timp.
Câmpul magnetic produs de substanţele magnetizate se numeşte câmp magnetostatic.
În acest regim mărimile de stare nu variază în timp şi nu au loc transformări de energie.
Câmpul magnetic produs de curentul continuu se numeşte câmp magnetic staţionar
(mărimile de stare nu variază în timp dar au loc transformări de energie).
Dacă regimul este variabil în timp (mărimile de stare variază în timp), câmpului
magnetic i se asociază inseparabil câmpul electric şi împreună se condiţionează reciproc,
alcătuind câmpul electromagnetic. Câmpul magnetic este câmpul electromagnetic considerat
din punctul de vedere al proprietăţilor lui magnetice. La fel ca în câmp electric, experienţa
arată că în vid câmpul magnetic este practic la fel cu cel din aer.
Explorarea câmpului magnetic în vid se poate face fie cu ajutorul unui corp de probă
încărcat cu sarcină electrică şi aflat în mişcare, fie cu ajutorul unei spire filiforme parcursă de
curent electric de conducţie.
Se consideră un corp de probă încărcat cu sarcină electrică, utilizat pentru explorarea
câmpului electric. Menţinut imobil în câmp electric, asupra corpului de probă se exercită
numai forţa electrică. Dacă punându-l în mişcare, se constată că asupra lui se exercită o forţă
suplimentară care depinde de sarcina electrică care-l încarcă şi de viteza cu care se
deplasează, în regiunea din spaţiu există câmp magnetic. Deci acest corp de probă pus în
mişcare este adecvat explorării câmpului magnetic.
Se consideră un sistem de corpuri magnetizate şi imobile al căror câmp magnetic
invariabil în timp urmează a fi explorat cu ajutorul unui corp de probă încărcat cu sarcina
electrică q şi aflat în mişcare cu viteza v. În afară de condiţiile pe care trebuie să le satisfacă
corpul de probă pentru explorarea câmpului electric în vid, pentru studiul câmpului magnetic
corpul de probă trebuie să nu fie magnetizat.
Efectuând experienţe în diferite puncte din câmp cu corpuri de probă având sarcini
electrice şi viteze diferite, se constată că forţa magnetică Fmq acţionează perpendicular pe
viteza v şi este egală cu produsul vectorial dintre viteza v şi o mărime vectorială B numită
inducţie magnetică:
Fmq = qv × B (1.21)
În sistemul de unităţi S.I., unitatea lui B se numeşte tesla [T].

Liniile de câmp ale vectorului B se numesc linii de inducţie magnetică, iar ansamblul
liniilor inducţiei magnetice constituie spectrul magnetic.
Pentru caracterizarea câmpului magnetic în corpuri este necesar şi vectorul intensitate

a câmpului magnetic H. În mediile izotrope, omogene şi liniare, între vectorii B şi H există
relaţia:
B = µH, (1.22)
unde µ se numeşte permeabilitate absolută a mediului şi are în S.I. unitatea Henry/metru.

În S.I., unitatea lui H este Amper/metru.
Integrala de linie a intensităţii câmpului magnetic între două puncte P1 şi P2 ale unei
curbe C se numeşte tensiune magnetică um12,
P2
u m12 = ∫ H ds
P1 ( C )
(1.23)
iar integrala curbilinie, efectuată pe o curbă închisă Γ, se numeşte tensiune magnetomotoare

umΓ,
u mΓ = ∫ H ds (1.24)
Γ
Unitatea S.I. de tensiune magnetică sau magnetomotoare este aceeaşi cu a intensităţii

curentului electric, amperul.
1.4 FLUX ELECTRIC. LEGEA FLUXULUI ELECTRIC
Se consideră o suprafaţă deschisă SΓ care se sprijină pe curba închisă Γ prevăzută cu

un sens de parcurgere, situată într-un câmp electric (fig. 1.9, a). Suprafaţa SΓ poate fi
descompusă în elemente de suprafaţă dA ale căror contururi au sensul de parcurgere al curbei
Γ. Elementele de suprafaţă dA sunt atât de mici încât suprafaţa fiecărui element este practic
plană, iar vectorul câmp nu variază pe această suprafaţă. Elementul de suprafaţă are o mărime
bine determinată şi defineşte o direcţie unică - cea a normalei pozitive n la suprafaţa
elementului, orientată în sensul de înaintare al burghiului drept care se roteşte în sensul curbei
Γ. Integrala de suprafaţă a inducţiei electrice D prin suprafaţa SΓ,
ΨSΓ = ∫∫ D dA = ∫∫ D n dA (1.25)
SΓ SΓ
se numeşte flux electric prin suprafaţa deschisă SΓ.

a) b)
Fig. 1.9
Fie o suprafaţă închisă Σ de formă oarecare, trasată într-un câmp electric şi dA

elementul de suprafaţă considerat ca vector după normala n, orientată din interiorul suprafeţei
spre exterior (fig. 1.9, b). Fluxul electric prin suprafaţa Σ este mărimea scalară egală cu
integrala de suprafaţă a produsului scalar dintre vectorul D şi elementul de suprafaţă ndA:
ΨΣ = ∫∫ D dA = ∫∫ D n dA . (1.26)
Σ Σ
Dacă în interiorul suprafeţei închise Σ se află corpuri încărcate cu sarcini electrice,

atunci fluxul electric prin suprafaţa Σ este egal cu sarcina electrică qΣ a corpurilor din
interiorul suprafeţei,
ΨΣ = ∫∫ D dA = ∫∫ D n dA = q Σ (1.27)
Σ Σ
Relaţia (1.27) constituie forma integrală a legii fluxului electric.

În S.I. unitatea pentru fluxul electric se numeşte coulomb (C).
1.5 FLUX MAGNETIC. LEGEA FLUXULUI MAGNETIC
Integrala de suprafaţă a inducţiei magnetice B prin suprafaţa deschisă SΓ,
ΦSΓ = ∫∫ B dA = ∫∫ B n dA (1.28)
SΓ SΓ
se numeşte flux magnetic prin suprafaţa deschisă SΓ.

Fluxul magnetic prin suprafaţa închisă Σ este mărimea scalară egală cu integrala de
suprafaţă a produsului scalar dintre vectorul B şi elementul de suprafaţă ndA:
Φ Σ = ∫∫ B dA = ∫∫ B n dA (1.29)
Σ Σ
În sistemul de unităţi S.I., unitatea de flux magnetic se numeşte weber (Wb).
a) b)
Fig. 1.10
Liniile inducţiei magnetice sunt linii închise şi faţă de o suprafaţă închisă Σ, numărul
liniile de câmp care ies este egal cu numărul liniilor care intră (fig. 1.10, a). Asociind fluxul
magnetic numărului liniilor de câmp, rezultă că fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă Σ
este nul:
Φ Σ = ∫∫ B n dA = 0 . (1.30)
Σ
Prin urmare, fluxul magnetic Φ S este acelaşi prin orice suprafaţă deschisă SΓ care se
Γ
sprijină pe curba închisă Γ (fig. 1.10, b).

Relaţia (1.30) reprezintă legea fluxului magnetic.
1.6 LEGEA CONSERVĂRII SARCINII ELECTRICE
Fig. 1.11
Se consideră un condensator încărcat cu sarcină electrică (fig. 1.11). Dacă cele două
armături ale condensatorului se unesc printr-un fir conductor, într-un interval de timp scurt,
până se neutralizează sarcinile de pe armături, prin firul conductor va circula un curent
electric de conducţie. În procesul de descărcare, sarcina electrică pe armături scade şi
dq Σ
mărimea reprezintă viteza de scădere a sarcinii electrice libere qΣ cuprinsă în interiorul
dt
suprafeţei Σ.
Micşorarea sarcinii pozitive din volumul delimitat de suprafaţa

Σ este posibilă prin
transportul sarcinilor pozitive din interior în exteriorul suprafeţei Σ. Acest transport este
realizat în procesul curentului de conducţie iΣ care iese din suprafaţa Σ. La micşorarea sarcinii
dq Σ
qΣ, adică pentru < 0 , sarcinile pozitive ies din suprafaţa Σ, prin urmare intensitatea
dt
curentului de conducţie iΣ va fi egală cu viteza de scădere a sarcinii electrice qΣ din interiorul
suprafeţei:
dq Σ
iΣ = − (1.31)
dt
Însă, curentul electric nu poate circula decât într-un circuit închis. Între armăturile
condensatorului nu circulă curent de conducţie deoarece în acest domeniu există un material
dielectric. La micşorarea sarcinii pe armături, scade intensitatea câmpului electric dintre ele.
La o scădere în timp a intensităţii câmpului electric scade şi inducţia electrică D, adică:
dD
<0 (1.32)
dt
În acest timp, în dielectric se mişcă particulele elementare cu sarcină electrică care
intră în componenţa atomilor şi moleculelor substanţei. Prin urmare, în dielectric există curent
electric. Deoarece în dielectric particulele cu sarcini nu sunt libere şi sub acţiunea câmpului
electric ele pot numai să se deplaseze, acest fel de curent electric se numeşte curent electric de
deplasare.
Dacă qΣ(t) este sarcina electrică liberă cuprinsă în interiorul suprafeţei Σ la un moment
de timp t, atunci conform legii fluxului electric, rezultă:
∫∫ D(t )dA = q (t )
Σ
Σ (1.33)
Derivând în raport cu timpul relaţia (1.33) şi deoarece mediul este imobil, se obţine:
dD(t ) dq (t )
D(t ) dA = ∫∫
d
∫∫
dt Σ Σ
dt
dA = Σ
dt
(1.34)
Mărimea
dD(t )
∫∫
Σ
dt
dA = ∫∫ J DdA = i DΣ
Σ
(1.35)
este intensitatea curentului electric de deplasare, iar

dD
JD = (1.36)
dt
este densitatea curentului electric de deplasare.
Ţinând seama de relaţia (1.32), liniile densităţii curentului electric de deplasare JD sunt
orientate în sens invers intensităţii câmpului electric E, adică dinspre armătura negativă spre
cea pozitivă şi reprezintă prelungirea liniilor curentului de conducţie din conductorul de

legătură dintre armături.
Relaţia (1.31) asociază curentului un sens de referinţă, din interiorul suprafeţei închise
Σ spre exteriorul acesteia şi constituie legea conservării sarcinii electrice: intensitatea
curentului electric de conducţie iΣ care iese dintr-o suprafaţă închisă Σ este în fiecare
moment egală cu viteza de scădere a sarcinii electrice qΣ din interiorul suprafeţei.
1.7 LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE
Câmpul electric este stabilit de corpuri încărcate cu sarcini electrice sau polarizate
electric, de neomogenităţi fizico−chimice şi de fluxul magnetic variabil în timp. Legea
inducţiei electromagnetice stabileşte modul de producere a câmpului electric indus, respectiv
a tensiunii electromotoare induse de fluxul magnetic variabil in timp.
Formularea legii inducţiei electromagnetice se face prin analiza şi interpretarea
experienţelor efectuate de Faraday, care a pus în evidenţă fenomenul inducerii de tensiuni
electromotoare de fluxul magnetic variabil în timp.
Se consideră o spiră plată, filiformă, circulară, dintr-un material conductor omogen
(fig.1.12). În vecinătatea spirei se află o bobină cilindrică fixă parcursă de curent electric
variabil sinusoidal în timp, i = Imax sin ωt, a cărei axă coincide cu axa spirei. Liniile câmpului
magnetic stabilit de curentul care străbate bobina se închid parţial prin spiră. Se constată că
prin spiră trece curent electric al cărui sens de referinţă, la diferite momente de timp dintr-o
perioadă a curentului din bobină, este reprezentat în figura 1.12. Se spune că în spiră se induce
un curent electric de conducţie. Spira constituie indusul, iar bobina inductorul.
a) b) c) d)
Fig. 1.12
Deoarece fluxul magnetic inductoric este proporţional cu intensitatea curentului din
bobină, la variaţii de un semn ale curentului inductoric corespund variaţii de acelaşi semn ale
fluxului prin spiră. Dacă curentul prin bobină este continuu (constant în timp), fluxul
magnetic prin spiră este constant în timp şi curentul în spiră este nul. Rezultă că inducerea
curentului electric în spiră este provocată exclusiv de variaţia în timp a fluxului magnetic prin
spiră. În conformitate cu legea conducţiei electrice (v. par. 1.7), curentul electric în spiră este
o consecinţă a unei tensiuni electromotoare eΓ nenulă în lungul curbei spirei, proporţională cu
viteza de variaţie în timp a fluxului magnetic,
dΦ S Γ
eΓ ≈ (1.37)
dt
În experienţa de mai sus, curentul indus în spiră are sensul de referinţă astfel încât
fluxul magnetic propriu pe care acesta îl produce tinde să compenseze variaţia fluxului
magnetic inductoric; de exemplu, la creşterea curentului prin bobină, fluxul magnetic
Φ SΓ care străbate spira creşte şi deci ∆ΦS > 0 ; sensul de referinţă al curentului în spiră este
Γ
asociat fluxului său magnetic care este de semn opus lui ∆Φ SΓ . În acest sens, fenomenul
inducţiei electromagnetice este un fenomen de reacţie; inducerii curentului în spiră îi

corespunde o reacţie prin fluxul magnetic al curentului indus. Ca urmare, în ecuaţia (1.37),
dΦSΓ
proporţionalitatea dintre eΓ şi este cu semn schimbat,
dt
dΦ S Γ
eΓ = − (1.38)
dt
Relaţia (1.38) constituie legea inducţiei electromagnetice: tensiunea electromotoare eΓ
indusă în lungul unei curbe închise Γ este egală cu viteza de variaţie în timp cu semn
schimbat a fluxului magnetic Φ SΓ prin orice suprafaţă SΓ care se sprijină pe curba Γ.
dΦ SΓ
Proporţionalitatea dintre eΓ şi a fost stabilită de Faraday, iar semnul schimbat
dt
al proporţionalităţii a fost introdus de Lenz.
În toate experienţele care au pus în evidenţă fenomenul inducţiei electromagnetice,
intensitatea câmpului electric imprimat Ei şi tensiunea electromotoare a părţii potenţiale a
câmpului electric Ec sunt nule. Rezultă că tensiunea electromotoare indusă de fluxul magnetic
variabil în timp este egală cu integrala curbilinie a unei componente de câmp electric distinctă
de Ei şi de Ec numită câmp electric indus sau solenoidal Es. Ecuaţia (1.38) devine:
dΦ S Γ d
eΓ = ∫ Es ds = ∫ E ds = −
dt ∫∫
=− B n dA (1.39)
Γ Γ
dt SΓ
1.7.1 Intensitatea câmpului electric în sens larg
Câmpul electric produs de repartiţia instantanee a sarcinilor electrice este denumit

câmp coulombian. În afară de câmpul electric stabilit de corpurile încărcate cu sarcină
electrică sau polarizate electric, câmpul electric mai poate fi produs de fluxul magnetic
variabil în timp, numit câmp electric indus sau solenoidal şi de neomogenităţi de natură
neelectrică în conductoare, numit câmp electric imprimat. În general, intensitatea câmpului
electric, numită în sens larg E  , este egală cu suma a trei termeni,
E  = E c + Es + Ei (1.40)
unde:
• Ec este intensitatea câmpului electric coulombian produs de repartiţia instantanee a
sarcinilor electrice;
• Es – intensitatea câmpului electric indus (solenoidal) produs de fluxul magnetic
variabil în timp;
• Ei – intensitatea câmpului electric imprimat, de natură neelectrică, care depinde numai
de starea locală neelectromagnetică a substanţei considerate şi nu este determinat de
repartiţia sarcinilor electrice sau de fenomenul de inducţie electromagnetică.
Diferenţa dintre intensităţile în sens larg E  şi imprimat Ei se numeşte intensitate a
câmpului electric în sens restrâns E sau, mai simplu, intensitatea câmpului electric,
E = E − Ei = Ec + Es (1.41)
Liniile câmpului vectorial E, numite pe scurt linii de câmp electric, sunt liniile la care
vectorul E este tangent în fiecare punct.
În relaţia (1.39) s-a înlocuit Es cu E = Es + Ec, deoarece ∫ Ecds = 0 .

Γ
1.7.2 Tensiune electrică şi tensiune electromotoare. Diferenţă de

potenţial şi tensiune la borne
Noţiunea de tensiune electrică este legată de câmpul electric rezultat (în sens larg – v.
par.1.7.1). Integrala de linie a intensităţii câmpului electric în sens larg E (1.40) între două
puncte P1 şi P2 ale unei curbe C se numeşte tensiune electrică în sens larg,
P2
(u 12 )  = ∫ (E
P1 (C )
c + E s + E i ) ds . (1.42)
Dacă între punctele P1 şi P2 ale curbei C nu există câmp imprimat (Ei = 0), integrala de
linie a intensităţii câmpului electric în sens restrâns E (1.41) între punctele P1 şi P2 ale unei
curbei C se numeşte tensiune electrică:
P2 P2
u12 = ∫ (Ec + Es )ds = ∫ E ds .

P1 (C ) P1 (C )
(1.43)
Elementul de lungime ds este considerat ca vector după tangenta la curba C. Rezultă

că semnul tensiunii electrice depinde de sensul de integrare, u12 = - u21. Sensul de integrare
pentru tensiune se numeşte sens de referinţă al tensiunii şi se indică printr-o săgeată.
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric în sens larg E  , în lungul unei curbe
închise Γ, coincide cu integrala componentei necoulombiene a intensităţii câmpului electric în
lungul aceleiaşi curbe închise, deoarece ∫ E ds = 0 , şi se numeşte tensiune electromotoare,

Γ
c
notată cu eΓ:
e Γ = ∫ E  ds = ∫ (E s + E i ) ds (1.44)
Γ Γ
Integrala de linie a lui Ec este independentă de forma curbei C între punctele P1 şi P2 şi

se numeşte diferenţă de potenţial (v. par. 1.1.2),
P2
∫E
P1 (C )
c ds = V1 − V2 (1.45)
Fig. 1.13
În regim variabil în timp, tensiunea electrică între două puncte P1 şi P2 depinde de
alegerea drumului de integrare. Într-adevăr, pentru conturul închis Γ (fig. 1.13), în câmp
magnetic variabil în timp, rezultă:
P2 P1
dΦSΓ
∫ E ds =
Γ
∫ E ds +
P1 ( m )
∫ E ds = −
P2 ( n )
dt
(1.46)
sau
P2 P2
dΦSΓ
∫ E ds =
P1 ( m )
∫( E) ds −
P1 n
dt
(1.47)
Fie de exemplu, un circuit de curent alternativ. Un voltmetru ale cărui conductoare

sunt conduse în lungul unei curbe C între cele două borne P1 şi P2 ale circuitului, măsoară
tensiunea electrică (1.43). Pentru ca voltmetrul să măsoare, între cele două borne, numai
diferenţa de potenţial, trebuie ca firele voltmetrului să fie dispuse în lungul unei linii Cb12
astfel încât în fiecare punct al acesteia să fie îndeplinită condiţia:
Es ⋅ ds = 0 (1.48)
Linia deschisă Cb12 trasată exclusiv prin dielectric, cu extremităţile la bornele

circuitului şi care satisface condiţia (1.48) se numeşte linie a tensiunii la borne. Tensiunea
electrică egală cu integrala de linie, în lungul unei curbe Cb12, a intensităţii câmpului electric,
egală cu diferenţa de potenţial, se numeşte tensiune la borne:
P2 P2
u b12 = V1 − V2 = ∫ (E
P1 (C b )
c + Es ) ds = ∫E
P1 (C b )
c ds (1.49)
După cum ştie, în câmp electrostatic şi în câmp electric staţionar, integrala de linie a
vectorului E nu depinde de alegerea drumului de integrare între punctele P1 şi P2, dacă drumul
de integrare nu trece prin surse de tensiune electromotoare. În aceste câmpuri, tensiunea
electromotoare în orice contur închis care nu trece prin surse de tensiune electromotoare este
egală cu zero. Aceste câmpuri pot fi caracterizate complet prin potenţialul electric scalar,
adică sunt câmpuri potenţiale. În raport cu ele se poate utiliza termenul diferenţă de potenţial
între punctele P1 şi P2. Astfel, noţiunea de diferenţă de potenţial, aplicabilă numai câmpurilor
potenţiale, are un sens mai restrâns decât noţiunea de tensiune, aplicabilă oricărui câmp
electric. În cazul câmpului potenţial, noţiunile de tensiune electrică între punctele P1 şi P2 şi
diferenţă de potenţial între punctele P1 şi P2 coincid.
1.8 LEGEA CONDUCŢIEI ELECTRICE
Se verifică experimental că în toate cazurile în care intensitatea câmpului electric

imprimat este diferită de zero, E i ≠ 0 , într-un conductor izotrop şi liniar, suma vectorilor
intensitate a câmpului electric E şi intensitate a câmpului electric imprimat Ei este
proporţională cu vectorul densităţii curentului electric de conducţie J,
1
E + Ei = ρ J = J (1.50)
σ
unde ρ este rezistivitatea, iar σ conductivitatea electrică a materialului.
Dacă conductorul este omogen, Ei = 0, relaţia (1.50) devine:
E=ρJ (1.51)
Se consideră o porţiune dintr-un conductor omogen a cărui secţiune transversală are

dimensiuni neglijabile faţă de lungimea conductorului şi parcurs de curent electric de
conducţie (fig. 1.14).
Fig. 1.14
Un astfel de conductor se numeşte conductor filiform. În cazul conductoarelor

filiforme, vectorii J, ds şi A sunt paraleli şi de acelaşi sens, iar curentul se repartizează
uniform, densitatea de curent este constantă în toate punctele unei secţiuni transversale (de
arie A),
i
J= (1.52)
A
Înmulţind relaţia (1.51) cu ds şi integrând pe curba C între punctele 1 şi 2 se obţine
tensiunea electrică u12:
2 2 2 2 2
i ds 1
u 12 = ∫ E ds = ∫ ρ J ds = ∫ ρ J ds = ∫ ρ ds = i ∫ ρ = Ri = i (1.53)
1( C ) 1( C ) 1( C ) 1( C )
A 1( C )
A G
unde
2
ds
R= ∫ ρA
1( C )
(1.54)
1
se numeşte rezistenţa electrică, iar G = conductanţa electrică a conductorului filiform.
R
Dacă secţiunea transversală a conductorului este constantă, relaţia (1.54) devine:

R =ρ (1.55)
A
unde  este lungimea, iar A aria secţiunii transversale a conductorului filiform.

Conductorul caracterizat de rezistenţa R se numeşte rezistor.
În curent continuu, tensiunea electrică u12 este egală cu diferenţa de potenţial V1–V2,
respectiv tensiunea la borne Ub şi ecuaţia (1.53) devine:
I
Ub = R I = (1.56)
G
Relaţia (1.56) constituie legea lui Ohm: tensiunea Ub aplicată la bornele unui
conductor de rezistenţă R stabileşte un curent de intensitate I = Ub/R, respectiv, intensitatea I
a curentului prin conductorul de rezistenţă R produce la bornele acestuia o cădere de
tensiune Ub = RI.
În S.I. unitatea de rezistenţă se numeşte ohm (Ω) şi unitatea de conductanţă, siemens
(S) sau Ω-1.
Observaţie. Mărimile variabile în timp, numite mărimi instantanee, se notează cu litere
mici: u, i etc., iar mărimile constante în timp (de curent continuu), cu majuscule: U, I etc.
1.9 LEGEA TRANSFORMĂRII ENERGIEI ÎN CONDUCTOARE

PARCURSE DE CURENT ELECTRIC DE CONDUCŢIE
Experienţa dovedeşte că procesul de conducţie electrică este însoţit de dezvoltare de

căldură. De asemenea, în cazul în care conductorul este sediul unui câmp electric imprimat,
are loc un schimb reversibil de energie între sursa de câmp electric imprimat şi câmpul
electromagnetic. Toate aceste transformări se exprimă cantitativ prin legea transformării
energiei în conductoare parcurse de curent electric de conducţie.
Puterea pe unitatea de volum pJ, transmisă unui conductor omogen (Ei = 0) de câmpul
electromagnetic, este egală cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului electric E şi
densitatea curentului electric de conducţie J,
pJ = E J = ρ J2 = σ E2 (1.57)
unde s-a ţinut seama de relaţia (1.51).

Rezultă că densitatea de volum a puterii este pozitivă şi reprezintă energia
electromagnetică transformată ireversibil în unitatea de volum şi unitatea de timp în căldură
prin efect electrocaloric (efect Joule-Lenz).
Se consideră o porţiune dintr-un conductor omogen, având aria secţiunii transversale
A constantă, în care curentul este uniform repartizat. Înmulţind relaţia (1.57) cu elementul de
volum dv = Ads şi integrând pe curba C între punctele 1 şi 2 (fig. 1.12) se obţine puterea
transformată în căldură prin efect electrocaloric PJ:
2 2 2
PJ = ∫ E J A ds =
1( C )
∫ J A E ds = i ∫ E ds = u12 i
1( C ) 1( C )
(1.58)
În curent continuu, ţinând seama de relaţia (1.56), se obţine:
PJ = U b I = R I 2 = G U 2b (1.59)
1.10 LEGEA CIRCUITULUI MAGNETIC
Legea circuitului magnetic stabileşte modul de producere a câmpului magnetic de

curentul electric de conducţie şi de fluxul electric variabil în timp: tensiunea magnetomotoare
umΓ în lungul unei curbe închise Γ este egală cu suma dintre curentul electric de conducţie
iSΓ şi derivata în raport cu timpul a fluxului electric dΨS / dt prin orice suprafaţă SΓ :
Γ
dΨSΓ
u mΓ = ∫ H ds = i SΓ + (1.60)
Γ
dt
Dacă suprafaţa SΓ este imobilă, derivata în raport cu timpul a fluxului electric este
egală cu intensitatea curentului electric de deplasare iD (v. par. 1.5).
În regim staţionar iD = 0 şi ecuaţia (1.60) devine:
u mΓ = ∫ H ds = i SΓ (1.61)
Γ
şi se numeşte teorema lui Ampère.
1.11 APROXIMAŢIILE TEORIEI CIRCUITELOR ELECTRICE

CU PARAMETRI CONCENTRAŢI
Sistemul format din generatoare şi receptoare prevăzute cu legături conductoare între

ele se numeşte circuit electric.
Generatoarele au rolul de a produce energie electromagnetică şi se numesc elemente
de circuit active. Receptoarele absorb energia electromagnetică şi o transformă în alte forme
de energie şi se numesc elemente de circuit pasive.
Elementele de circuit pasive se caracterizează prin mai mulţi parametri care pot fi
localizaţi în anumite puncte ale circuitului, fiind cunoscute sub denumirea de elemente cu
parametri concentraţi. În caz contrar, elementele de circuit sunt cu parametri distribuiţi.
Teoria circuitelor electrice cu parametri concentraţi se elaborează în următoarele
ipoteze simplificatoare:
• regimul de funcţionare este cvasistaţionar, ceea ce presupune anularea curentului de
deplasare cu excepţia dielectricilor condensatoarelor;
• energia câmpului magnetic este localizată numai în bobine, iar energia câmpului
electric numai în condensatoare;
• tensiunea la bornele elementului de circuit este univoc definită; se admite că
intensitatea curentului care intră pe la una din bornele elementului de circuit este egală
cu intensitatea curentului care iese pe la cealaltă bornă;
• circuitele sunt filiforme, ceea ce presupune neglijarea efectului de refulare a curentului
variabil în timp pe secţiunea conductoarelor.
2. SEMNALELE ŞI ELEMENTELE
CIRCUITELOR ELECTRICE
Regimul de funcţionare al unui circuit electric este caracterizat de mărimi de stare

(tensiuni electromotoare, tensiuni la borne, intensităţi ale curenţilor, fluxuri magnetice, sarcini
electrice) denumite semnale.
2.1 SEMNALE EXCITAŢIE ŞI SEMNALE RĂSPUNS
Se numesc semnale excitaţie (tensiuni sau curenţi), semnalele provenite de la

elementele de circuit active. Semnalul răspuns al unui circuit reprezintă reacţia circuitului la
semnalele excitaţie. Semnalul răspuns se determină integrând sistemul de ecuaţii integro-
diferenţiale obţinut prin aplicarea legilor şi teoremelor circuitelor electrice. Soluţia generală a
sistemului astfel obţinut caracterizează regimul tranzitoriu al circuitului şi constituie răspunsul
tranzitoriu. Acest răspuns este, în general, o funcţie de timp determinată. Limita acestei funcţii
atunci când timpul tinde la infinit reprezintă răspunsul permanent, iar regimul corespunzător
este denumit permanent. Regimul tranzitoriu poate fi considerat ca regimul de trecere de la un
regim permanent la alt regim permanent.
În absenţa elementelor active, sistemul de ecuaţii integro-diferenţiale este omogen şi
regimul se spune că este liber, iar soluţia sistemului reprezintă răspunsul de regim liber.
Soluţia particulară a sistemului, de forma semnalului excitaţie, poartă denumirea de
răspuns forţat, iar regimul corespunzător se numeşte regim forţat.
După forma de variaţie în timp, semnalele pot fi:
• semnale continue sunt acele semnale descrise prin funcţii constante în timp,
x(t) = C = constant, -∞ < t < ∞; (2.1)
• semnale periodice sunt semnale variabile a căror valoare x(t) la un moment oarecare
de timp t se reproduce după un număr întreg de intervale constante de timp T,
x(t) = x(t + kT), k = ±1; ±2,… (2.2)
O largă utilizare o au semnalele periodice sinusoidale (fig. 2.1), de forma:

x (t ) = X m sin (ω t + γ ) , (2.3)
Capitolul 2 - Semnalele şi elementele circuitelor electrice 37
2π
unde: Xm reprezintă valoarea maximă; ω = este pulsaţia; T- perioada; γ- faza iniţială;
T
Fig. 2.1
• semnale neperiodice sau aperiodice sunt acele semnale variabile care nu satisfac
relaţia (2.2). Din categoria semnalelor neperiodice fac parte:
 semnalul exponenţial (fig. 2.2 a)
x (t ) = K e − a t , t > 0 ; (2.4)
a) b) c) d)
Fig. 2.2
 semnalul treaptă unitate (fig. 2.2 b), notat cu h(t)

0, t < 0,
h (t ) =  (2.5)
1, t ≥ 0;
 semnalul impuls rectangular unitar (fig. 2.2 c)
0, − ∞ < t < 0,

1

y(t ) =  , 0 ≤ t < τ, (2.6)
τ
0, τ ≤ t < ∞;
 semnalul impuls δ(t) (sau distribuţia Dirac) (fig. 2.2 d), se consideră
limită a impulsului rectangular unitar pentru τ→0,
δ(t ) = lim y(t ) (2.7)
τ→0
încât
∞
∫ δ(t ) dt = lim ∫ y(t ) dt = 1

−∞
τ→0
(2.8)
38 Capitolul 2 - Semnalele şi elementele circuitelor electrice
2.2 ELEMENTE DE CIRCUIT PASIVE LINIARE
Elementele de circuit pasive se caracterizează prin mai mulţi parametri, însă, de obicei
prezintă interes parametrul principal, cu ajutorul celorlalţi parametri apreciindu-se efectele
parazite. Dacă parametrii unui element de circuit pasiv sunt independenţi de semnalul excitaţie,
elementul de circuit este denumit liniar, iar în caz contrar se spune că este neliniar. În cazul în
care parametrii depind de un factor exterior, independent de semnalul excitaţie şi pot fi descrişi
prin funcţii de timp, elementul respectiv se numeşte parametric.
Elementele de circuit pasive caracterizate prin câte un singur parametru se numesc
elementele de circuit pasive ideale. Acestea sunt: rezistorul ideal, bobina ideală şi
condensatorul ideal. Elementele de circuit pasive ideale sunt elemente de circuit dipolare,
având două borne de acces cu exteriorul. Tensiunea la borne u(t) şi intensitatea curentului i(t)
sunt univoc determinate la bornele elementului de circuit dipolar şi produsul lor notat cu p,
p = ui, (2.9)
este puterea instantanee, iar integrala în raport cu timpul este energia W,
t t
W = ∫ p dt = ∫ u i dt (2.10)
0 0
Elementele de circuit pasive primesc putere pe la borne şi deci puterea este pozitivă,
p>0. Elementele de circuit pasive, capabile să acumuleze energie în câmpul magnetic sau
electric se numesc elemente reactive. Din această categorie fac parte bobina ideală, care
acumulează energie magnetică, şi condensatorul ideal, care acumulează energie electrică.
Rezistorul ideal este un element de circuit neconservativ, care transformă ireversibil energia
electrică în căldură.
Notând cu x(t) semnalul excitaţie şi cu y(t) semnalul răspuns, relaţia
y = y(x) (2.11)
se numeşte ecuaţia caracteristică de funcţionare.

Mărimile x(t) şi y(t) pot fi tensiunea la borne u(t), intensitatea curentului i(t), fluxul
magnetic Φ(t) sau sarcina electrică q(t).
2.2.1 Rezistorul liniar ideal
Fig. 2.3
Rezistorul liniar ideal, cu simbolul grafic din figura 2.3, al cărui parametru numit
rezistenţă R este definit de legea lui Ohm:
u = Ri (2.12)
Din relaţia (2.11) rezultă:
1
i= u =Gu (2.12 a)
R
unde G poartă denumirea de conductanţă.

Unitatea de măsură a rezistenţei se numeşte ohm (Ω), iar a conductanţei Ω-1 sau siemens
(S).
Puterea primită la borne de rezistorul ideal este transformată ireversibil în căldură prin
efect Joule – Lenz şi are expresia:
p = u i = R i2 = G u 2 > 0 (2.13)
2.2.2 Bobina liniară ideală
Fig. 2.4
Se consideră o bobină filiformă cu N spire, parcursă de curentul i, situată într-un

mediu omogen, izotrop şi liniar de permeabilitate magnetică µ constantă (fig. 2.4). Bobina
este alimentată de la o sursă având tensiunea la borne u.
Fluxul magnetic Φ fSΓ referitor la o suprafaţă deschisă care se sprijină numai pe o spiră
a bobinei se numeşte flux magnetic fascicular. Dacă dimensiunile transversale ale

conductorului bobinei sunt mult mai mici decât diametrul bobinei (conductorul este filiform)
şi spirele sunt dispuse strâns încât toate liniile inducţiei magnetice se închid prin toate spirele
bobinei, fluxul magnetic Φ SΓ care străbate întreaga suprafaţă limitată de conturul întregului
circuit, numit flux magnetic total, este egal cu produsul dintre numărul de spire N şi fluxul
magnetic fascicular Φ fSΓ :
Φ SΓ = N Φ fSΓ (2.14)
Se aplică legea inducţiei electromagnetice în lungul unei curbe închise Γ care se

închide de-a lungul conductorului bobinei (afb) şi al unei linii a tensiunii la borne (bma)
(fig. 2.4):
dΦ SΓ
∫ E ds = −
Γ
dt
(2.15)
sau,
b a
dΦ SΓ
∫ E ds +
a (f )
∫ E ds = −
b (m )
dt
(2.16)
Pentru porţiunea (afb) din curba Γ care trece prin conductorul străbătut de curent
electric de conducţie este valabilă legea conducţiei electrice E = ρJ şi deci:
b b b
ds
∫( E) ds = ∫( ρ) J ds = i ∫( ) ρ A = R i
a f a f a f
(2.17)
Deoarece,
a
∫ E ds = −u
b (m )
(2.18)
relaţia (2.16) devine:

dΦ SΓ
u = Ri+ (2.19)
dt
Raportul pozitiv, notat cu L, dintre fluxul magnetic Φ SΓ şi curentul i este independent
de fluxul magnetic şi de intensitatea curentului şi se numeşte inductivitate sau inductanţă

proprie a bobinei,
Φ SΓ
L= >0 (2.20)
i
În S.I. unitatea de inductivitate este numită henry (H).
Ţinând seama de definiţia (2.20), relaţia (2.19) devine:
di
u = Ri+L (2.21)
dt
di
În ecuaţia (2.21) termenul L este denumit cădere inductivă de tensiune.
dt
Bobina liniară ideală este caracterizată numai de parametrul inductivitate proprie L,
rezistenţa R fiind neglijabilă, R = 0, încât ecuaţia (2.21) devine:
di
u=L (2.22)
dt
Integrând ecuaţia (2.22) în intervalul 0 – t, se obţine:
t
i = ∫ u dt + i(0 )
1
(2.23)
L0
Bobina liniară ideală este un element de circuit pasiv nedisipativ (conservativ) de

circuit care poate acumula energie în câmpul magnetic. Presupunând i(0) = 0, din relaţiile
(2.10) şi (2.22) se obţine energia acumulată în câmpul magnetic al bobinei:
t t
1 2
Wm = ∫ u i dt = L ∫ i di = Li (2.24)
0 0
2
Simbolul grafic pentru bobinele ideale este reprezentat în figura 2.5.
Fig. 2.5
2.2.3 Bobine cuplate magnetic
Fig. 2.6
Se consideră două bobine având spirele filiforme, nedeformabile, menţinute în aceeaşi
poziţie relativă într-un mediu cu permeabilitatea µ constantă (fig. 2.6).
Presupunem că numai bobina (1) este parcursă de curent, având intensitatea i1. În
general, numai o parte din liniile de câmp ale fluxului magnetic fascicular propriu produs de
bobina (1) înlănţuie şi spirele bobinei (2); această parte se numeşte flux magnetic fascicular
util. Partea care se închide direct prin aer şi care nu înlănţuie bobina (2) se numeşte flux de
dispersie sau flux de scăpări.
Notând cu Φf11 fluxul fascicular propriu al bobinei (1), cu Φf21 fluxul fascicular produs
de bobina (1) printr-o spiră a bobinei (2) şi cu Φfd21 fluxul fascicular de dispersie al bobinei
(1) faţă de bobina (2), rezultă:
Φ f 11 = Φ f 21 + Φ fd 21 (2.25)
Dacă Φf21 ≠ 0, se spune că bobinele (1) şi (2) sunt cuplate magnetic. Dacă se consideră
că bobina (2) este parcursă de curent, având intensitatea i2, rezultă:
Φ f 22 = Φ f 12 + Φ fd12 (2.26)
unde: - Φf22 este fluxul fascicular propriu al bobinei (2);

- Φf12 - fluxul fascicular produs de bobina (2) printr-o spiră a bobinei (1);
- Φfd12 - fluxul fascicular de dispersie al bobinei (2) faţă de bobina (1).
Raportul L21 dintre fluxul magnetic Φ21 prin bobina (2) stabilit de curentul i1 care
parcurge bobina (1) şi curentul i1, egal cu raportul L12 dintre fluxul magnetic Φ12 prin bobina
(1) stabilit de curentul i2 care parcurge bobina (2) şi curentul i2 este independent de fluxurile
magnetice şi de intensităţile curenţilor şi se numeşte inductivitate sau inductanţă mutuală
între cele două bobine,
dΦ dΦ not
L 21 = 21
= L12 = 12
= M. (2.27)
i1 i 2 =0
i2 i1 = 0
a) b)
c) d)
Fig. 2.7
Inductivitatea mutuală se mai notează şi cu M = L 21 = L12 şi poate fi pozitivă, M > 0

sau negativă, M < 0 , după cum sensurile de referinţă ale contururilor bobinelor (1) şi (2) sunt
asociate după regula burghiului drept în acelaşi sens sau în sens opus. Dacă liniile de câmp ale
inducţiei magnetice B1 stabilită de curentul i1 înlănţuie spirele bobinei Γ2 în sensul de
înaintare al burghiului drept care roteşte în sensul de referinţă al lui Γ2 (fig. 2.7, a), fluxul Φ21
este pozitiv şi deci inductivitatea mutuală este pozitivă, M > 0, iar în caz contrar (fig. 2.7, b)
inductivitatea mutuală este negativă, M < 0. Pentru a reprezenta modul în care se introduce
semnul inductivităţii mutuale, se indică cu steluţe bornele polarizate ale celor două bobine, cu
următoarea convenţie: dacă sensurile de referinţă ale curenţilor i1 şi i2 sunt identice faţă de
bornele polarizate (fig. 2.7, c), inductivitatea mutuală este pozitivă, iar dacă sensurile
curenţilor sunt diferite (fig. 2.7, d), inductivitatea mutuală este negativă.
În S.I. unitatea de inductivitate mutuală este aceeaşi cu a inductivităţii proprii, henry (H).
Se consideră două bobine cuplate magnetic având spirele filiforme, nedeformabile,
menţinute în aceeaşi poziţie relativă într-un mediu cu permeabilitatea µ constantă (fig. 2.6).
Dacă i1 ≠ 0 şi i2 = 0, fluxurile magnetice prin bobina (1) şi prin bobina (2) produse de curentul
i1 sunt:
Φ11 = N1Φ f 11 = L1i1 ; Φ 21 = N 2 Φ f 21 = M i1 (2.28)
Dacă i1 = 0 şi i2 ≠ 0, fluxurile magnetice prin cele două bobine produse de curentul i2

sunt:
Φ12 = N1Φ f 12 = M i 2 ; Φ 22 = N 2 Φ f 22 = L 2 i 2 (2.29)
Dacă i1 ≠ 0 şi i2 ≠ 0, fluxurile totale prin cele două bobine se obţin aplicând principiul
superpoziţiei:
Φ1 = Φ11 + Φ12 = L1i1 + Mi 2 ; Φ 2 = Φ 21 + Φ 22 = Mi1 + L 2 i 2 (2.30)
Tensiunile la bornele celor două bobine cuplate magnetic se calculează înlocuind

fluxurile date de relaţiile (2.30) în (2.22):
dΦ1 di di dΦ 2 di di
u1 = = L1 1 + M 2 ; u 2 = = M 1 + L2 2 (2.31)
dt dt dt dt dt dt
di1 di
În relaţiile (2.31), termenii L1 , L 2 2 se numesc căderi de tensiune inductivă
dt dt
di 2 di
proprie, iar termenii M şi M 1 căderi de tensiune inductivă mutuală.
dt dt
În cazul unei bobine (p) parcursă de curentul ip şi cuplată magnetic cu alte n-1 bobine,
se obţine:
n
Φ p = ∑ L pk i k (2.32)
k =1
şi
di p n
di k
u p = L pp + ∑ L pk ; p = 1,2,..., n (2.33)
dt k =1 dt
k≠p
Înmulţind ecuaţiile (2.31) cu i1dt, respectiv i2dt, adunându-le şi integrând se obţine

energia magnetică a sistemului:
1 1
Wm = L1 i12 + L 2 i 22 + M i1 i 2 (2.34)
2 2
2.2.4 Condensatorul liniar ideal
Sistemul alcătuit din două conductoare încărcate cu sarcini electrice egale şi de semne
opuse, separate printr-un dielectric, constituie un condensator, iar cele două conductoare se
numesc armăturile condensatorului.
Raportul pozitiv dintre sarcina electrică q a armăturilor şi tensiunea la borne se
numeşte capacitate electrică a condensatorului,
q
C= (2.35)
u
În S.I. unitatea de măsură a capacităţii se numeşte farad (F).
Ecuaţia de legătură între sarcina electrică şi intensitatea curentului (curent de deplasare,
v. par. 1.5 ) are forma (1.35):
dq
i= (2.36)
dt
sau
du
i=C (2.37)
dt
unde s-a ţinut seama de relaţia (2.35).
Din relaţia (2.37), prin integrare rezultă:
t
i dt + u (0 )
1
C ∫0
u= (2.38)
Condensatorul ideal este un element de circuit pasiv nedisipativ, capabil să acumuleze

energie în câmpul electric. Presupunând u(0) = 0, din relaţiile (2.10) şi (2.37) se obţine energia
acumulată în câmpul electric al condensatorului:
t t
1
We = ∫ u i dt = C ∫ u du = C u2 (2.39)
0 0
2
Simbolul grafic pentru condensatoarele ideale este reprezentat în figura 2.8.
Fig. 2.8
2.3 ELEMENTE DE CIRCUIT ACTIVE
În circuitele electrice se întâlnesc două tipuri de elemente active:

• generatorul de tensiune (sursa de tensiune);
• generatorul de curent (sursa de curent).
2.3.1 Generatorul de tensiune
a) b)
Fig. 2.9 Fig. 2.10
Generatorul ideal de tensiune (fig. 2.9, a) este un element de circuit activ a cărui
tensiune la borne u nu depinde de intensitatea curentului i (fig. 2.9, b) şi este egală cu tensiunea
electromotoare e a generatorului,
u=e (2.40)
Intensitatea curentului într-un element pasiv conectat la un generator ideal de tensiune
depinde de tensiunea electromotoare, precum şi de parametrii elementului. Deci, dacă bornele
generatorului sunt scurtcircuitate, intensitatea curentului şi odată cu aceasta şi puterea
debitată, tind să devină infinite; se spune că generatorul ideal de tensiune este un generator de
putere infinită. În realitate, generatoarele de tensiune au o rezistenţă interioară care limitează
la valori finite curentul şi puterea în scurtcircuit. Schema unui generator real de tensiune
poate fi considerată ca fiind constituită dintr-un generator ideal de tensiune în serie cu un
element receptor având parametrii egali cu parametrii interiori ai generatorului (fig. 2.10).
2.3.2 Generatorul de curent
a) b)
Fig. 2.11 Fig. 2.12
Generatorul ideal de curent (fig. 2.11, a) este un element activ care debitează un curent
de intensitate independentă de tensiunea la borne (fig. 2.11, b). În ceea ce priveşte generatorul
ideal de curent, tensiunea la borne şi odată cu aceasta puterea debitată creşte nelimitat. Schema
unui generator real de curent, de putere finită, poate fi reprezentată printr-un generator ideal de
curent în paralel cu un element receptor având parametrii egali cu parametrii interiori ai
generatorului (fig. 2.12).
Un generator de tensiune se spune că este independent sau autonom dacă tensiunea
electromotoare nu depinde de tensiunile şi curenţii circuitului din care face parte. În caz
contrar, este considerat dependent (neautonom) sau comandat. Similar şi generatoarele de
curent pot fi clasificate ca independente şi dependente.
2.3.3 Surse dependente
Sursele dependente pot fi:

• sursa ideală de tensiune comandată (dependentă) de tensiune (fig. 2.13, a) este o sursă
ideală de tensiune a cărei tensiune electromotoare e este comandată (dependentă) de o
tensiune de comandă uc,
e = e(uc);
• sursa ideală de curent comandată (dependentă) de curent (fig. 2.13, b) este o sursă
ideală de curent care debitează un curent dependent de un curent de comandă ic,
ig = ig(ic);
• sursa ideală de tensiune comandată (dependentă) de curent (fig. 2.13, c) este o sursă
ideală de tensiune a cărei tensiune electromotoare e este comandată (dependentă) de un curent
de comandă ic,
e = e(ic);
• sursa ideală de curent comandată (dependentă) de tensiune (fig. 2.13, d) este o sursă
ideală de curent care debitează un curent dependent de o tensiune de comandă uc,
ig = ig(uc)
a) b)
c) d)
Fig. 2.13
2.4 CLASIFICAREA CIRCUITELOR ELECTRICE
Circuitele electrice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere şi anume:
• Din punct de vedere al dependenţei parametrilor circuitului de semnalele de excitaţie,
se deosebesc:
 circuite liniare, constituite exclusiv din elemente liniare;
 circuite neliniare, care conţin cel puţin un element neliniar;
 circuite parametrice, având în structura lor cel puţin un element parametric.
Circuitele liniare satisfac, în principal, următoarele proprietăţi fundamentale:
omogenitatea, aditivitatea şi stabilitatea.
Prin omogenitate se înţelege proprietatea circuitelor liniare de a avea amplitudinea
semnalului răspuns proporţională cu cea a semnalului excitaţie.
Prin aditivitate se defineşte proprietatea circuitelor de a satisface teorema suprapunerii
şi anume, răspunsul la acţiunea simultană a mai multor excitaţii se obţine însumând algebric
răspunsurile individuale, corespunzătoare fiecărei excitaţii considerată ca acţionând
independent. Ca o consecinţă imediată rezultă faptul că semnalul răspuns, în circuitele liniare
de curent alternativ, în regim permanent, are acelaşi spectru de frecvenţe ca şi semnalul
excitaţie.
Stabilitatea este o proprietate care pune în evidenţă însuşirea circuitelor liniare ca în
regim tranzitoriu componentele libere ale semnalului răspuns să tindă spre zero atunci când
timpul creşte la infinit.
• Din punct de vedere al regimului permanent de funcţionare, circuitele pot fi:
 de curent continuu (în regim staţionar);

 de curent alternativ (în regim cvasistaţionar periodic).
• Din punct de vedere al localizării parametrilor elementelor se disting:
 circuite cu parametri concentraţi, constituite exclusiv din elemente cu parametri
concentraţi;
 circuite cu parametri distribuiţi, care conţin cel puţin un element cu parametri
distribuiţi;
• Din punct de vedere al căilor conductoare de acces cu exteriorul, circuitele sunt
izolate, dacă nu au borne de acces cu exteriorul şi neizolate în caz contrar.
Dacă un circuit neizolat are două borne de acces cu exteriorul, poartă denumirea de
dipol. În cazul în care numărul bornelor de acces cu exteriorul este patru, circuitul este numit
cuadripol, iar atunci când numărul bornelor de acces este mai mare decât patru, circuitul este
cunoscut sub denumirea de multipol.
Un circuit în care se anulează tensiunile electromotoare ale generatoarelor de tensiune
şi curenţii generatoarelor de curent, păstrând parametrii lor interiori, se spune că este
pasivizat.
2.5 ELEMENTE DE TEORIE A GRAFURILOR
Studiul sistematic al circuitelor liniare se poate efectua cu ajutorul unui ansamblu de

metode topologice, cunoscute sub denumirea de teorie a grafurilor. Elementele de bază care
definesc structura topologică a unui circuit sunt nodurile şi laturile. Se numeşte latură, o
porţiune neramificată a unui circuit, iar nodul este punctul de intersecţie a cel puţin trei laturi.
Din punct de vedere topologic un circuit este conex dacă orice pereche de noduri poate
fi unită printr-o curbă continuă care trece numai prin laturile circuitului. În caz contrar,
circuitul se numeşte neconex. Un circuit de curent continuu este totdeauna conex în timp ce
circuitele de curent alternativ pot fi şi neconexe. În acest ultim caz, circuitul este constituit din
mai multe subcircuite conexe, izolate din punct de vedere galvanic, unele de altele,
interacţionând prin inducţie electromagnetică.
Prin graf al unui circuit se denumeşte schema sa topologică, alcătuită din noduri, laturi
şi ochiuri. Se numeşte ochi, sau buclă, subgraful constituit dintr-o porţiune conductoare
închisă a unui anumit graf.
Proprietăţile topologice ale grafului pun în evidenţă pe cele ale schemei circuitului
respectiv.
Arborele unui graf, ataşat unui circuit conex, este un subgraf care conţine toate
nodurile şi nu conţine nici un ochi. Un astfel de graf se spune că este complet. Numărul de
laturi ale unui arbore complet este:
a = n −1 (2.41)
unde n reprezintă numărul de noduri al circuitului.

În cazul circuitelor neconexe, numărul de laturi al arborilor compleţi ataşaţi fiecărui
subgraf conex se determină cu ajutorul relaţiei:
 a k = n k − 1, k = 1, 2, …, s (2.42)
unde s reprezintă numărul de subcircuite conexe.

Un graf poate avea mai mulţi arbori compleţi dar numărul de laturi al fiecărui arbore
este acelaşi.
Coarda este o latură care nu face parte dintr-un arbore complet. Laturile coardă
complementare unui arbore complet constituie subgraful corzilor corespunzătoare.
Într-un graf numărul de ochiuri este finit, unele fiind independente, iar altele
dependente. Un sistem de ochiuri este independent atunci când structura unui ochi nu poate fi
dedusă în întregime din cea a restului de ochiuri. Rezultă deci că un ochi independent are cel
puţin o latură necomună cu celelalte ochiuri independente.
Un sistem de ochiuri independente este constituit din câte o latură coardă şi laturile
corespunzătoare ale arborelui complet. Dacă se porneşte de la un arbore complet şi se adaugă
succesiv câte o coardă pentru a obţine graful circuitului, fiecare coardă contribuie la
completarea a câte unui ochi independent de celelalte şi numai unul. Prin urmare, numărul de
laturi ale unui circuit conex va fi, ţinând seama de (2.41):
 = n −1+ o (2.43)
unde (o) reprezintă numărul coardelor şi totodată numărul ochiurilor independente. Din relaţia
(2.43) rezultă:
o =  − n +1 (2.44)
Se spune că o latură este incidentă unui nod dacă acesta din urmă constituie o
extremitate a laturii. O latură este incidentă unui ochi dacă face parte din acesta.
Orientarea reprezintă stabilirea de sensuri pozitive pentru laturile grafului şi implicit
pentru ochiurile sale.
Exemplul 1.1
Se consideră circuitul conex reprezentat în figura 2.14a, având n=4 noduri,  =6 laturi.
a) b)
Fig. 2.14
În figura 2.14 b, este reprezentat graful acestui circuit precum şi unul din arborii săi
compleţi, trasat cu linii îngroşate. Circuitul considerat este constituit dintr-un număr de
o=6–4+1=3 ochiuri independente, numerotate cu 1, 2, 3. Pentru o identificare mai rapidă,
nodurile sunt numerotate cu cifre între paranteze.
3. CIRCUITE LINIARE DE CURENT CONTINUU
ÎN REGIM PERMANENT
Dacă tensiunile electromotoare ale generatoarelor de tensiune şi curenţii

generatoarelor de curent sunt invariabile în timp, curenţii care străbat elementele de circuit şi
tensiunile la bornele acestora nu variază în timp şi se numesc curenţi continui, respectiv
tensiuni continue, notate cu majuscule I, U.
Din ecuaţia bobinei ideale (2.22)
di
u=L (3.1)
dt
în care curentul este continuu, i = I, rezultă că tensiunea este nulă u = 0 şi deci, în curent
continuu, bobina ideală se comportă ca un scurtcircuit. Bobina parcursă de curent continuu
acumulează energie magnetică (2.24) constantă în timp,
1 2
Wm = LI (3.2)
2
Din ecuaţia condensatorului ideal (2.37)
du
i=C (3.3)
dt
în care tensiunea este continuă, u = U, rezultă că intensitatea curentului este nulă i = 0 şi deci,
în curent continuu, condensatorul ideal se comportă ca un circuit deschis. Sub tensiune la
borne continuă, condensatorul acumulează energie electrică (2.39) constantă în timp,
1
We = C U2 (3.4)
2
Rezultă că circuitele de curent continuu conţin numai elemente de circuit pasive
rezistive.
3.1 LEGILE ŞI TEOREMELE CIRCUITELOR LINIARE DE

CURENT CONTINUU
3.1.1 Legea lui Ohm
Conectând un rezistor de rezistenţă R la bornele unui element galvanic (fig. 3.1), se

produc succesiv următoarele fenomene. Un număr de electroni trec de la electrodul de zinc
52 Capitolul 3 - Circuite liniare de curent continuu în regim permanent
prin legătura exterioară la electrodul de cupru formând deci un curent electric. Echilibrul din
stratul electric dublu al celor doi electrozi se strică. Ca urmare, electrodul de zinc degajă în
soluţie ioni de Zn2+, iar cel de cupru ioni Cu2+. Apare din nou o diferenţă între sarcinile
electrice ale electrozilor. Din nou un număr de electroni trece de la electrodul de zinc la cel de
cupru şi fenomenele se repetă. Prin urmare, se constată că prin circuitul închis, format din
elementul galvanic şi conductorul conectat la bornele acestuia, trece un curent electric de
conducţie, constant în timp, numit curent continuu. În urma procesului descris, electrodul de
zinc se dizolvă, iar ionii Cu2+ se depun pe electrodul de cupru producând cupru metalic.
Fig. 3.1
Scriind integrala de linie a intensităţii câmpului electric staţionar E = ρJ de la borna B,

de-a lungul drumului n în interiorul sursei, spre borna pozitivă A, rezultă:
∫ E dl = ∫ ρ J dl = ∫ E dl + ∫ E dl
BnA BnA BnA
c
BnA
i (3.5)
Deoarece integrala de linie a intensităţii câmpului coulombian nu depinde de alegerea

drumului de integrare, rezultă:
∫ E dl = ∫ E dl = − ∫ E dl = −(V
BnA
c
BmA
c
AmB
c A − VB ) = − U bAB (3.6)
Ultima integrală din relaţia (3.5) reprezintă tensiunea electromotoare a sursei:
∫ E dl = E
BnA
i (3.7)
şi, prin urmare, relaţia (3.5) devine:
∫ ρ J dl = −U
BnA
bAB +E (3.8)
Deoarece, în interiorul sursei, vectorii J şi dl sunt paraleli şi de acelaşi sens, integrala

din relaţia (3.8) se poate scrie sub forma:
d d
∫ ρ J dl = ∫ ρ J d = ∫
BnA BnA BnA
ρ
A
AJ = I ∫ ρ
BnA
A
(3.9)
unde s-a ţinut seama de principiul continuităţii curentului electric, conform căruia mărimea
intensitate a curentului, I = J A, nu variază în lungul conductorului şi deci poate fi scoasă de
sub semnul integral.
Capitolul 3 - Circuite liniare de curent continuu în regim permanent 53
În relaţia (3.9), mărimea

d
Ri = ∫
BnA
ρ
A
(3.10)
se numeşte rezistenţa interioară a sursei.

Prin urmare, relaţia (3.8) devine:
U bAB = E − R i I (3.11)
sau,
E − U bAB = R i I (3.12)
şi reprezintă legea conducţiei electrice (legea lui Ohm).
a) b)
Fig. 3.2
Relaţia (3.12) este valabilă numai pentru cazul în care se aleg pentru mărimile UbAB, E
şi I, sensurile de referinţă indicate în figura 3.2, a. Dacă se schimbă sensul de integrare pentru
oricare din aceste mărimi (asocierea sensurilor lor fiind o simplă convenţie), în relaţia (3.12)
trebuie schimbat sensul mărimii respective. De exemplu, pentru asocierea de sensuri indicată
în figura 3.2, b, relaţia (2.12) devine:
E + U bAB = R i I (3.13)
Cele două sensuri indicate în figura 3.2, în care sensurile tensiunii la borne şi
intensităţii curentului electric sunt opuse şi respectiv coincid, se numesc convenţii de asociere
de tip generator, respectiv de tip receptor.
Se consideră un circuit liniar de curent continuu constituit dintr-un anumit număr de
laturi receptoare şi generatoare. Dacă R este rezistenţa totală a fiecărei laturi, forma generală
a legii lui Ohm (legea conducţiei electrice) pentru fiecare din aceste laturi se poate scrie sub
forma:
E ± Ub = R I (3.14)
unde semnul plus corespunde laturilor receptoare, iar semnul minus laturilor generatoare. În
acest fel se fixează şi convenţia de asociere a sensurilor pozitive ale tensiunii la borne Ub,
tensiunii electromotoare E şi curentului I.
În cazul ramurilor receptoare, polaritatea tensiunii electromotoare a generatorului
poate fi opusă curentului (de exemplu în cazul încărcării acumulatoarelor).
3.1.2 Teoremele lui Kirchhoff
a. Teorema de curenţi. Se consideră un nod (k) al unui circuit de curent continuu şi o

suprafaţă închisă Σ care înconjoară nodul considerat (fig. 3.3). În regim staţionar, legea
conservării sarcinii electrice libere (1.31), aplicată suprafeţei Σ, are forma:
IΣ = 0 (3.15)
Fig. 3.3
Atribuind semnul plus curenţilor cu sensul de referinţă de la nod, pentru cazul

reprezentat în figura 3.3, ecuaţia (3.15) devine:
− I1 + I 2 + I 3 + I 4 − I 5 = 0
În general, relaţia (3.15) se poate scrie sub forma:
k
∑I
j=1
j =0, sau ∑I
j∈k
j =0 (3.16)
unde  k reprezintă numărul laturilor concurente în nodul k.

Relaţia (3.16) constituie prima teoremă a lui Kirchhoff (teorema de curenţi): suma
algebrică a curenţilor din laturile conectate într-un nod al unui circuit de curent continuu este
nulă.
Deoarece în relaţia (3.16) nu intervin parametrii circuitului, rezultă că este valabilă atât
pentru circuitele de curent continuu liniare cât şi pentru cele neliniare.
Fig. 3.4
b. Teorema de tensiuni
Se consideră ochiul (m) al unui circuit liniar de curent continuu (fig. 3.4) şi se aplică
fiecărei laturi legea lui Ohm (3.14):
E k ± U b k = R k I k , k = 1, 2,...,  m (3.17)
unde  m este numărul laturilor ochiului (m). Făcând suma relaţiilor (3.17) pentru toate laturile
ochiului considerat, se obţine:
m m m
∑ E k ± ∑ U bk = ∑ R k I k
k =1 k =1 k =1
(3.18)
m
În relaţia (3.18), ∑U
k =1
bk
= ∫ E dl , unde E reprezintă intensitatea câmpului electric, iar
Γm
Γm conturul conductor al ochiului (m). Regimul fiind staţionar, câmpul electric are un caracter
potenţial, adică ∫ E dl = 0 şi prin urmare:

Γm
m
∑U
k =1
bk =0 (3.19)
Într-o primă formulare, teorema de tensiuni a lui Kirchhoff are următorul enunţ: suma
algebrică a tensiunilor de latură de-a lungul unui ochi al unui circuit liniar de curent
continuu este nulă.
Deoarece în expresia (3.19) nu intervin în mod explicit parametrii circuitului, sub
această formă teorema de tensiuni a lui Kirchhoff este valabilă şi pentru circuitele neliniare de
curent continuu.
Dacă se ţine seama de (3.19), relaţia (3.18) devine:
m m
∑ E k = ∑ R k Ik
k =1 k =1
(3.20)
În această formulare, teorema de tensiuni a lui Kirchhoff are următorul enunţ: suma
algebrică a tensiunilor electromotoare ale generatoarelor de tensiune situate pe laturile unui
ochi al unui circuit liniar de curent continuu este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune pe laturile ochiului.
3.1.3 Legea Joule-Lenz
Multiplicând relaţia (3.14) cu I se obţine forma globală a legii:

E I ± UbI = R I2 (3.21)
unde:
• E I > 0 sau E I < 0 reprezintă puterea schimbată de sursă cu restul circuitului;
• U b I > 0 sau U b I < 0 este puterea schimbată de latura considerată pe la borne;
• RI2 ≥0 reprezintă puterea transformată ireversibil în căldură prin efect electrocaloric.

În privinţa semnelor mărimilor care intervin în relaţia (3.21), se utilizează următoarea
convenţie:
 EI > 0 reprezintă puterea furnizată, iar EI < 0 puterea absorbită de sursă, oricare ar fi
regimul laturii;
 UbI > 0 constituie puterea la borne furnizată în cazul unei laturi generatoare, respectiv
absorbită în cazul laturii receptoare, iar UbI < 0 reprezintă puterea la borne absorbită în
cazul unei laturi generatoare, respectiv furnizată în cazul unei laturi receptoare.
3.2 TRANSFORMAREA SCHEMELOR CIRCUITELOR LINIARE

DE CURENT CONTINUU
3.2.1 Scheme echivalente. Rezistenţă echivalentă şi conductanţă echivalentă
O schemă este echivalentă unui circuit neizolat dacă în bornele de acces omoloage
ale circuitului şi ale schemei echivalente valorile potenţialelor şi ale intensităţilor curenţilor
sunt aceleaşi.
Se consideră un dipol liniar de curent continuu, activ sau pasiv, având tensiunea la
borne U şi curentul la bornele de acces I. Se defineşte rezistenţa echivalentă
U
Re = (3.22)
I
şi conductanţa echivalentă
I
Ge = (3.23)
U
3.2.2 Gruparea rezistoarelor
Rezistoarele conţinute în structura unui dipol liniar pasiv pot fi grupate în serie, în
paralel, mixt şi complex. În fiecare din aceste cazuri prezintă interes să se stabilească regula
de calcul a rezistenţei echivalente între bornele de acces (Re) în funcţie de rezistenţele
rezistoarelor.
a. Gruparea în serie
În cazul grupării în serie, toate rezistoarele sunt parcurse de acelaşi curent (fig. 3.5, a).
a)
b)
Fig. 3.5
Deci, tensiunea la bornele fiecărui rezistor este:
U k = R k I, k = 1, 2,..., n (3.24)
iar tensiunea la bornele dipolului va fi:

n n
U = ∑ U k = I∑ R k (3.25)
k =1 k =1
Cu ajutorul relaţiei (3.22) se obţine rezistenţa echivalentă (fig. 3.5, b):

n
Re = ∑Rk (3.26)
k =1
Gruparea în serie a rezistoarelor se face cu scopul fie de a obţine o rezistenţă de

valoare ridicată, fie de a realiza un divizor de tensiune. Cel mai simplu divizor de tensiune
este constituit din două rezistoare conectate în serie (fig. 3.6).
Fig. 3.6
Aplicând legea lui Ohm se obţine:

U1 = ( R 1 + R 2 ) I (3.27)
şi
R2
U 2 = R 2 I = U1 (3.28)
R1 + R 2
Din relaţia (3.28) se determină raportul de divizare (de reducere):
U2 R2
KU = = <1 (3.29)
U1 R 1 + R 2
b. Gruparea în paralel
a) b)
Fig. 3.7
În acest caz tensiunile la bornele tuturor rezistoarelor sunt aceleaşi (fig 3.7). Curentul
prin fiecare rezistor este, conform legii lui Ohm:
U
Ik = , k = 1, 2,..., n (3.30)
Rk
Aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff rezultă:
n n
1
I = ∑ Ik = U∑ (3.31)
k =1 k =1 R k
Cu ajutorul relaţiei (3.22) se obţine rezistenţa echivalentă:

n
1 1
=∑ (3.32)
R e k =1 R k
sau conductanţa echivalentă:
n
Ge = ∑Gk (3.33)
k =1
Gruparea în paralel a rezistoarelor se realizează cu scopul de a obţine un divizor de

curenţi şi, uneori, de a obţine o rezistenţă mai mică.
c. Gruparea mixtă. Această grupare se reduce la cele precedente, iar pentru

determinarea rezistenţelor echivalente se face apel la regulile de calcul corespunzătoare
grupărilor în serie şi paralel.
d. Gruparea complexă este o grupare ireductibilă la cele precedente. Pentru a putea

totuşi reduce gruparea complexă la una precedentă se recurge la transformarea
(transfigurarea) circuitului.
3.2.3 Teorema transfigurării
a) b)
Fig. 3.8
Se consideră un circuit pasiv neizolat având (m + 1) noduri şi (m) laturi conectate în

stea (fig. 3.8 a), nodurile de acces fiind numerotate de la (1) la (m). Fie R1, R2,…, Rm
rezistenţele laturilor, V1, V2,…, Vm potenţialele nodurilor de acces, Vo potenţialul nodului (0)
şi I1, I2,…, Im curenţii în nodurile de acces. Condiţiile necesare şi suficiente, pentru ca
m(m − 1)
circuitul cu laturile dispuse în poligon complet cu m noduri şi C 2m = laturi (fig.3.8 b)
2
să fie echivalent circuitului cu laturile conectate în stea, sunt ca valorile potenţialelor şi
curenţilor în nodurile de acces ale celor două circuite să fie aceleaşi. Substituind circuitul în
stea cu cel echivalent în poligon, regimul de funcţionare al circuitului exterior nu se modifică.
Substituirea unui circuit în stea printr-un circuit echivalent în poligon sau reciproc poartă
denumirea de transfigurare.
Curentul în nodul de acces (j) al circuitului în stea este:
Vj − V0
I j= = G j (Vj − V0 ) (3.34)
Rj
şi aplicând nodului (0) teorema de curenţi a lui Kirchhoff, se obţine:

m m
∑ I j = ∑ G j (Vj − V0 ) = 0
j =1 j =1
(3.35)
Din relaţia (3.35) rezultă potenţialul V0 al nodului (0):

m
∑G V
j=1
j j
V0 = m
(3.36)
∑G
j=1
j
Relaţia (3.36) constituie teorema lui Millman. Utilizând expresia (3.36) a potenţialului
V0, se obţine expresia curentului în nodul de acces (i):
 m



∑
j=1
G j Vj 

I i = G i (Vi − V0 ) = G i  Vi − m , i = 1, 2,..., m (3.37)
 ∑ G j 
 j=1 
Curentul în latura de rezistenţă Rij, incidentă nodurilor (i) şi (j), a circuitului în poligon,
este:
Vi − Vj
I ij = = G ij (Vi − Vj ) (3.38)
R ij
Aplicând teorema de curenţi a lui Kirchhoff nodului (i) al circuitului în poligon, se obţine:
m m m
Ii = ∑ Iij = Vi ∑ G ij − ∑ G ijVj , i = 1, 2,..., m (3.39)
j=1 j=1 j=1
j≠i j≠i j≠i
Pentru a determina relaţiile de transfigurare, se impune condiţia ca intensităţile

curenţilor într-un acelaşi nod de acces să fie egale în cazul ambelor circuite, oricare ar fi
valorile potenţialelor V1, V2, …, Vn, aceleaşi atât pentru nodurile de acces ale circuitului în
stea cât şi pentru cele ale circuitului în poligon. Prin urmare, din relaţiile (3.37) şi (3.39) se
obţine:
m
∑G V j j m m
= Vi ∑ G ij − ∑ G ij Vj
j=1
G i Vi − G i m
(3.40)
∑G
j=1
j
j=1
j≠ i
j=1
j≠ i
Identificând coeficienţii potenţialului Vj, rezultă relaţiile de transfigurare:

G iG j
G ij = m
, i, j = 1, 2,..., m, i ≠ j (3.41, a)
∑G
j=1
j
sau
m
1
R ij = R i R j ∑ , i, j = 1, 2,..., m, i ≠ j (3.41, b)
j =1 Rj
Relaţia (3.41) asigură transfigurarea unui circuit cu laturile dispuse în stea, într-un
circuit echivalent cu laturile dispuse în poligon. Transfigurarea în sens invers nu este posibilă
decât dacă se recurge şi la alte condiţii suplimentare. În cazul general, relaţia de echivalenţă
(3.41) furnizează un sistem cu C 2m ecuaţii cu m necunoscute, iar condiţia de compatibilitate a
acestui sistem este:
m(m − 1)
C 2m = =m (3.42)
2
cu soluţia m = 3. Numai în acest caz este posibil să se stabilească, fără alte condiţii
suplimentare, relaţii de transfigurare în ambele sensuri.
a) b)
Fig. 3.9
Dacă se consideră circuitele pasive, neizolate, reprezentate în figura 3.9, prin

particularizarea relaţiei (3.41), (j, k = 1, 2, 3, j ≠ k), se obţin relaţiile de transfigurare a unui
circuit în stea în altul echivalent, în triunghi:
R 1R 2 R 2R 3 R 2R 3
R 12 = R 1 + R 2 + , R 23 = R 2 + R 3 + , R 23 = R 2 + R 3 + (3.43)
R3 R1 R1
Soluţionând sistemul (3.43) în raport cu R1, R2, R3 rezultă relaţiile de transfigurare a

unui circuit în triunghi, în altul, echivalent, în stea:
R 12 R 31 R 23 R 12 R 31R 23
R1 = , R2 = , R3 = (3.44)
R 12 + R 23 + R 31 R 12 + R 23 + R 31 R 12 + R 23 + R 31
3.2.4 Transformarea schemelor circuitelor liniare active
a. Echivalenţa dintre un generator real de tensiune şi un generator real de curent
Dacă se ţine seama că generatoarele reale de tensiune şi de curent sunt de putere

finită, schemele unor astfel de generatoare, în regim staţionar (curent continuu), sunt cele
reprezentate în figura 3.10, a şi b.
a) b)
Fig. 3.10
Aplicând legea lui Ohm se obţine ecuaţia generatorului real de tensiune:

E = U + Rg I (3.45)
sau, U = E − Rg I (3.46)
Utilizând teorema de curenţi a lui Kirchhoff rezultă ecuaţia generatorului real de

curent:
Ig = I + G g U (3.47)
1 1
sau, U= Ig − I (3.48)
Gg Gg
Un generator real de tensiune este echivalent unui generator real de curent şi reciproc
dacă prin substituirea lor curenţii şi tensiunile din circuitul de sarcină nu se modifică. Condiţia
de echivalenţă revine la egalitatea tensiunilor la bornele celor două generatoare, oricare ar fi
valoarea curentului debitat, adică:
1 1
E − Rg I = Ig − I (3.49)
Gg Gg
1
Dacă rezistenţele interioare ale celor două generatoare sunt egale, R g = , relaţia de
Gg
echivalenţă poate fi scrisă sub forma:

E = R g Ig (3.50)
Această relaţie asigură echivalenţa numai din punct de vedere al invariabilităţii

curenţilor, tensiunilor şi puterilor în circuitul de sarcină al generatoarelor, deoarece puterile
disipate pe rezistenţele interioare sunt diferite. Puterea disipată pe rezistenţa interioară a
generatorului de tensiune este PE = R g I 2 , iar cea disipată pe rezistenţa interioară a
(I − I)
2
generatorului de curent este PI = , încât PE ≠ PI.

g
Gg
b. Conexiunea serie a generatoarelor
Se consideră un dipol constituit din (n) generatoare reale de tensiune conectate în serie
(fig. 3.11 a). Tensiunea la bornele unui generator real de tensiune este:
U k = E k − R gk I, k = 1, 2,..., n (3.51)
iar tensiunea la bornele dipolului va fi:

n n n
U = ∑ U k = ∑ E k − I∑ R gk (3.52)
k =1 k =1 k =1
Comparând această relaţie cu ecuaţia (3.46), rezultă că circuitul din figura 3.11 a este
echivalent cu un generator real de tensiune (fig. 3.11 b) având tensiunea electromotoare
n
Ee = ∑ Ek (3.53)
k =1
şi rezistenţa interioară
n
R ge = ∑ R gk (3.54)
k =1
a) b)
Fig. 3.11
Ţinând seama de echivalenţa schemelor generatoarelor de tensiune şi de curent
(fig.3.10), circuitul cu (n) generatoare de curent (fig. 3.12 a) este echivalent cu (n) generatoare
de tensiune conectate în serie (fig. 3.12, b), având rezistenţele interioare R gk şi tensiunile
electromotoare E k = R gk I gk .
Fig. 3.12
Tensiunea electromotoare Ee şi rezistenţa interioară R ge a generatorului de tensiune
echivalent (fig. 3.12, c) au expresiile:

n n n
E e = ∑ E k = ∑ R gk I gk ; R ge = ∑ R gk (3.55)
k =1 k =1 k =1
Revenind la schema generatorului de curent (fig. 2.12, d), rezultă:

n
E ∑R I
gk gk
I ge = e = k =1
n
(3.56)
∑R
R ge
gk
k =1
c. Conexiunea paralel a generatoarelor
Fig. 3.13
Se consideră un dipol constituit din (n) generatoare reale de curent conectate în paralel
(fig. 3.13, a). Aplicând teorema de curenţi a lui Kirchhoff, se obţine relaţia între tensiunea la
borne şi intensitatea curentului la bornele de acces:
n n
I = ∑ I gk − U ∑ G gk (3.57)
k =1 k =1
Relaţia între tensiunea la borne şi intensitatea curentului, pentru generatorul real de

curent (fig. 3.13, b) este:
I = I ge − U G ge (3.58)
Prin urmare, circuitul paralel cu (n) generatoare reale de curent este echivalent cu un
generator echivalent de curent având curentul
n
I ge = ∑ I gk (3.59)
k =1
şi conductanţa interioară
n
G ge = ∑ G gk (3.60)
k =1
Ţinând seama de echivalenţa schemelor generatoarelor reale de curent şi de tensiune,

circuitul cu (n) generatoare de tensiune conectate în paralel (fig. 3.13, c) este echivalent cu (n)
generatoare reale de curent (fig. 3.13, a) având curenţii
I gk = E k G gk (3.61)
Circuitul format din (n) generatoare reale de curent conectate în paralel este echivalent
cu un generator echivalent de curent având curentul
n n
Ige = ∑ Igk = ∑ E k G gk (3.62)
k =1 k =1
şi conductanţă interioară
n
G ge = ∑ G gk (3.63)
k =1
Generatorul real de curent (fig. 3.13, b), având curentul I ge (3.62) şi conductanţa
interioară G ge (3.63), este echivalent cu un generator real de tensiune (fig. 3.13, d) având
tensiunea electromotoare (3.50)

n
I ge ∑E k G gk
Ee = = k =1
n
(3.64)
∑G
G ge
gk
k =1
şi rezistenţa interioară
n
1 1
=∑ (3.65)
R ge k =1 R gk
Prin urmare, circuitul paralel cu (n) generatoare reale de tensiune conectate în paralel
este echivalent cu un generator real de tensiune având tensiunea electromotoare şi rezistenţa
interioară date respectiv de relaţiile (3.64) şi (3.65).
d. Teorema compensaţiei. Reguli de substituţie
Se consideră un dipol liniar activ, (D.L.A.), alimentând un receptor pasiv de rezistenţă

Rab (fig. 3.14, a). Aplicând laturii incidente nodurilor (a) şi (b) legea lui Ohm, se obţine:
U ab = R ab I ab (3.66)
Regimul acestei laturi nu este perturbat dacă se introduc în structura ei două
generatoare ideale, neautonome, de tensiune, de polarităţi opuse, (fig. 3.14, b). În cazul când
tensiunile electromotoare ale acestor generatoare satisfac condiţia:
E ab = R ab I ab (3.67)
în baza relaţiei (3.66), rezultă:

E ab = U ab (3.68)
căreia îi corespunde schema din figura 3.14, c.
Fig. 3.14
De asemenea, introducând în paralel cu rezistorul Rab două generatoare ideale,

neautonome, de curent, de polarităţi opuse, (fig. 3.14 d), regimul laturii incidente nodurilor (a)
şi (b) nu se modifică. Dacă se alege curentul generatorului de curent egal cu Iab, dat de (3.67),
atunci în baza teoremei de curenţi a lui Kirchhoff, rezultă că schema din figura 3.14 d se poate
substitui prin cea din figura 3.14 e.
Teorema compensaţiei:
Un rezistor parcurs de curent poate fi substituit fie cu un generator ideal neautonom
de tensiune, având polaritatea opusă sensului curentului din rezistor şi tensiunea
electromotoare egală cu tensiunea la bornele rezistorului, fie cu un generator ideal
neautonom de curent având aceeaşi polaritate cu sensul curentului din rezistor şi debitând un
curent egal cu cel care străbate rezistorul.
a) b) c)
Fig. 3.15
În particular, dacă bornele (a), (b) sunt deschise (fig. 3.15 a), între aceste borne există
o tensiune Uab0; regimul circuitului nu se modifică dacă se introduce pe aceeaşi latură un
generator ideal de tensiune, având tensiunea electromotoare Eab egală cu Uab0 şi polaritatea
indicată în figura 3.15 b. Aceeaşi latură deschisă, poate fi substituită şi prin două generatoare
ideale de curent, de polarităţi opuse, dispuse în paralel (fig. 3.15 c). Într-un mod asemănător
se poate proceda şi în cazul în care bornele (a), (b) sunt scurtcircuitate (fig. 3.16 a). În acest
caz, latura scurtcircuitată, incidentă nodurilor (a), (b), poate fi substituită prin două
generatoare de tensiune având aceeaşi tensiune electromotoare şi de polarităţi opuse
(fig. 3.16 b), fie printr-un generator ideal de curent (fig. 3.16 c).
a) b) c)
Fig. 3.16
3.3 METODE DE ANALIZĂ A CIRCUITELOR LINIARE

DE CURENT CONTINUU
A analiza un circuit de curent continuu înseamnă a determina semnalele răspuns (de

obicei intensităţile curenţilor pe laturi) atunci când se cunosc:
• structura topologică a circuitului (numărul de laturi, numărul de noduri);
• semnale de excitaţie (tensiunile electromotoare ale generatoarelor de tensiune şi
curenţii generatoarelor de curent);
• rezistenţele rezistoarelor şi cele interioare ale generatoarelor.
3.3.1 Metode de analiză a circuitelor liniare de curent continuu cu

obţinerea răspunsului pe toate laturile
Pentru a obţine răspunsul simultan pe toate laturile unui circuit liniar se utilizează
teoremele lui Kirchhoff, teorema suprapunerii efectelor (superpoziţiei), teorema curenţilor de
ochiuri sau teorema potenţialelor nodurilor.
a. Utilizarea teoremelor lui Kirchhoff

În general, analiza unui circuit liniar de curent continuu se bazează pe utilizarea
teoremelor lui Kirchhoff. Dacă circuitul este construit din  laturi şi n noduri şi se urmăreşte
determinarea intensităţilor curenţilor pe laturi, se soluţionează sistemul liniar de ecuaţii

obţinut prin aplicarea teoremei de curenţi a lui Kirchhoff nodurilor independente (n - 1
ecuaţii) şi a teoremei de tensiuni a lui Kirchhoff ochiurilor independente (  – n + 1 ecuaţii).
Chiar şi în cazul unor circuite relativ simple, metoda de analiză bazată pe utilizarea
teoremelor lui Kirchhoff implică un volum mare de calcule. Este posibil să se simplifice
procedeul de analiză dacă se utilizează teorema curenţilor de ochiuri sau teorema potenţialelor
nodurilor.
b. Teorema suprapunerii efectelor (superpoziţiei)

Conform acestei teoreme, intensitatea curentului electric dintr-o latură a unui circuit
liniar de curent continuu, în care acţionează m generatoare de tensiune şi de curent, este
egală cu suma algebrică a intensităţilor curenţilor produşi în acea latură de fiecare
generator în parte, dacă ar acţiona singur în circuit.
a) b) c)
Fig. 3.17
Fie, de exemplu, circuitul din figura 3.17, a, care se descompune în două circuite, în
care acţionează separat cele două generatoare de tensiune (fig. 3.17, b şi c). Curenţii din
laturile circuitelor auxiliare (fig. 3.17, b şi c) se determină cu relaţiile:
E1 R3
I1' = ; I '2 = I1' ; I 3' = I1' − I '2 ;
R 2R 3 R2 + R3
R1 +
R2 + R3
E2 R3
I"2 = ; I1" = I"2 ; I"3 = I"2 − I1" .
RR R1 + R 3
R2 + 1 3
R1 + R 3
Prin suprapunerea efectelor se obţin curenţii din laturile circuitului dat (fig. 3.17, a):
I1 = I1' − I1" ; I 2 = I"2 − I '2 ; I 3 = I 3' + I"3 .

c. Teorema curenţilor de ochiuri
Fig. 3.18
Se consideră circuitul din figura 3.18, în care se ataşează fiecărui ochi independent
câte un curent fictiv, numit curent de ochi I1 , I 2 , I 3 . În baza teoremei superpoziţiei, curentul
' ' '
într-o anumită latură a circuitului poate fi considerat ca rezultând din suma algebrică a
curenţilor fictivi din ochiurile independente cărora le este incidentă latura respectivă:
I1 = I1' ; I 2 = I '2 ; I3 = I3' ; I 4 = I1' − I3' ; I5 = I '2 + I3' ; I 6 = I1' + I '2 (3.69)
Aplicând teorema de tensiuni a lui Kirchhoff ochiurilor independente, se obţine:
E 4 = R1I1 + R 4 I 4 + R 6 I6 , E 2 = R 2 I 2 + R 5 I 5 + R 6 I 6 , E 3 − E 4 = R 3 I 3 + R 5 I 5 − R 4 I 4 (3.70)
Se substituie curenţii I1, I2, I3, I4, I5, I6 din ecuaţiile (3.70) prin curenţii de ochiuri,
utilizând relaţiile (3.69). Rezultă:
E11 = R 11I1' + R 12 I '2 − R 13 I 3'
E 22 = R 21I1' + R 22 I '2 + R 23 I 3' (3.71)
E 33 = − R 31I1' + R 32 I '2 + R 33 I 3'

unde:
R 11 = R 1 + R 4 + R 6 reprezintă rezistenţa totală a ochiului independent (1);
R 22 = R 2 + R 5 + R 6 este rezistenţa totală a ochiului independent (2);
R 33 = R 3 + R 4 + R 5 - rezistenţa totală a ochiului independent (3);
R 12 = R 21 = R 6 - rezistenţa laturii comune ochiurilor independente (1) şi (2);
R 13 = R 31 = R 4 este rezistenţa laturii comune ochiurilor independente (1) şi (3);
R 23 = R 32 = R 5 - rezistenţa laturii comune ochiurilor independente (2) şi (3);
E11 = E 4 – suma algebrică a tensiunilor electromotoare a ochiului (1);

E 22 = E 2 – suma algebrică a tensiunilor electromotoare a ochiului (2);

E 33 = E 3 − E 4 este suma algebrică a tensiunilor electromotoare a ochiului (3).
Relaţiile (3.71) constituie un sistem liniar de ecuaţii având drept necunoscute curenţii
de ochiuri. Curenţii reali se determină apoi cu relaţiile (3.69).
În general, pentru un circuit liniar de curent continuu constituit din  laturi, n noduri
şi având prin urmare o =  - n + 1 ochiuri independente, în care se substituie toate
generatoarele reale de curent prin generatoare reale echivalente de tensiune, se obţine un
sistem de ecuaţii de forma:
E11 = R 11I1' ± R 12 I '2 ± ... ± R 1o I 'o
E 22 = ± R 21I1' + R 22 I '2 ± ... ± R 2 o I 'o (3.72)

…………………………………
E oo = ± R o1I1' ± R o 2 I '2 ± ... + R oo I 'o
unde: - Rii reprezintă rezistenţa totală a ochiului independent (i);
- Rij = Rji constituie rezistenţa ramurilor comune ochiurilor independente (i) şi (j);
'
- I m , m = 1, 2,…,o, este curentul de ochi;
- Eii reprezintă tensiunea electromotoare a ochiului independent (i).
În sistemul de ecuaţii (3.72) rezistenţele Rij ale laturilor comune ochiurilor
independente (i) şi (j) au în faţă semnul (+) dacă sunt parcurse de curenţii de ochiuri I’i, I’j în
acelaşi sens şi semnul (-) în caz contrar.
Relaţiile (3.72) constituie un sistem liniar de (o) ecuaţii având drept necunoscute
curenţii de ochiuri. În baza teoremei superpoziţiei, curentul într-o anumită latură, de exemplu
k, (k = 1,2,…,  ) poate fi considerat ca rezultând din suma algebrică a curenţilor fictivi din
ochiurile independente cărora le este incidentă latura k:
o
I k = ∑ I 'm (k ) , k = 1, 2 ,..., (3.73)
m =1
unde I m ( k ) reprezintă curentul de ochi I m care străbate latura k.

' '
Dacă latura k nu este incidentă ochiului m, I’p(k) = 0.

Metoda ochiurilor independente implică un volum de calcule sensibil mai redus decât
atunci când se recurge la teoremele lui Kirchhoff. Astfel, în cazul unui circuit cu  laturi şi n
noduri, procedeul de analiză bazat pe utilizarea teoremelor lui Kirchhoff implică soluţionarea
unui sistem liniar de  ecuaţii algebrice, în timp ce metoda curenţilor de ochiuri necesită
soluţionarea unui sistem liniar de (o) ecuaţii (cu n – 1 mai mic decât în cazul utilizării
teoremelor lui Kirchhoff).
d. Teorema potenţialelor nodurilor
Se consideră circuitul din figura 3.19 a, constituit din  = 6 laturi şi n = 4 noduri,

numerotate (0), (1), (2), (3), nodul (0) fiind un nod de referinţă. Pentru fiecare latură a
circuitului se aplică legea lui Ohm:
U10 = R 1I1 , E 2 − U 30 = R 2 I 2 , E 3 + U13 = R 3 I 3
E 4 + U12 = R 4 I 4 , U 32 = R 5 I 5 , U 20 = R 6 I 6 (3.74)
Din relaţiile (3.74) rezultă:
I1 = G 1 U10 , I 2 = G 2 (E 2 − U 30 ) , I 3 = G 3 (E 3 + U10 − U 30 )
I 4 = G 4 (E 4 + U10 − U 20 ) , I 5 = G 5 ( U 30 − U 20 ) , I 6 = G 6 U 20 (3.75)
Analiza circuitelor de curent continuu cu ajutorul metodei potenţialelor nodurilor este

avantajos să fie efectuată substituind generatoarele de tensiune prin generatoare de curent
echivalente (fig. 3.19, b). Conform relaţiei de echivalenţă (3.50), rezultă:
Ig 2 = G 2 E 2 , Ig3 = G 3E 3 , Ig 4 = G 4 E 4 (3.76)
şi sistemul de ecuaţii (3.75) devine:
I1 = G 1 U10 , I 2 = I g 2 − G 2 U 30 , I 3 = I g 3 + G 3 ( U10 − U 30 ) ,
I 4 = I g 4 + G 4 ( U10 − U 20 ) , I 5 = G 5 ( U 30 − U 20 ) , I 6 = G 6 U 20 (3.77)
Pentru constituirea sistemului de ecuaţii ale cărui necunoscute sunt tensiunile U10, U20,
U30, se aplică teorema de curenţi a lui Kirchhoff nodurilor independente (1), (2) şi (3):
I1 + I 3 + I 4 = 0 , I 4 + I5 = I6 , I 2 + I3 = I5 (3.78)
Se substituie curenţii din sistemul (3.78) cu expresiile (3.77) şi se obţine:
G 1 U10 + I g 3 + G 3 ( U10 − U 30 ) + I g 4 + G 4 ( U10 − U 20 ) = 0
I g 4 + G 4 ( U10 − U 20 ) + G 5 ( U 30 − U 20 ) = G 6 U 20 (3.79)
I g 2 − G 2 U 30 + I g 3 + G 3 ( U10 − U 30 ) = G 5 ( U 30 − U 20 )
Ordonând sistemul (3.79) în raport cu tensiunile U10, U20, U30, rezultă:

(G1 + G 3 + G 4 ) U10 − G 4 U 20 − G 3 U 30 = −I g 3 − I g 4
− G 4 U10 + (G 4 + G 5 + G 6 ) U 20 − G 5 U 30 = I g 4 (3.80)
− G 3 U10 − G 5 U 20 + (G 2 + G 3 + G 5 ) U 30 = I g 2 + I g 3
Sistemul de ecuaţii (3.80) se poate scrie sub forma:

G11 U10 − G 12 U 20 − G 13 U 30 = I g11
− G 21 U10 + G 22 U 20 − G 23 U 30 = I g 22 (3.81)
− G 31 U10 − G 32 U 20 + G 33 U 30 = I g 33
unde:
G 11 = G 1 + G 3 + G 4 reprezintă suma conductanţelor laturilor incidente nodului (1);
G 22 = G 4 + G 5 + G 6 - suma conductanţelor laturilor incidente nodului (2);
G 33 = G 2 + G 3 + G 5 - suma conductanţelor laturilor incidente nodului (3);

G12 = G21 = G4 - conductanţa laturii conectate între nodurile (1) şi (2);
Ig11 = -Ig3 – Ig4 reprezintă suma algebrică a curenţilor generatoarelor de curent conectate
în nodul (1);
Ig22 = Ig4 este suma algebrică a curenţilor generatoarelor de curent conectate în nodul (2);
Ig33=Ig2 + Ig3 - suma algebrică a curenţilor generatoarelor de curent conectate în nodul (3).
După rezolvarea sistemului de ecuaţii (3.81), se determină curenţii din laturile
circuitului cu relaţiile (3.77).
În general, pentru un circuit cu  laturi şi n noduri, numerotate (0), (1), (2),…, (n - 1),
nodul (0) fiind un nod de referinţă, se obţine sistemul de ecuaţii:
G11U10 − G12 U 20 − ... − G1, n −1U n −1, 0 = I g11 ;
− G 21U10 + G 22 U 20 − ... − G 2, n −1U n −1, 0 = I g 22 ; (3.82)
………………………………………………
− G n −1,1U10 − G n −1, 2 U 20 − ... + G n −1, n −1U n −1, 0 = I gn −1, n −1 ,
unde: - Gii reprezintă suma conductanţelor laturilor incidente nodului i;

- Gij = Gji – suma conductanţelor laturilor conectate între nodurile i şi j;
- Igii - suma algebrică a curenţilor generatoarelor de curent conectate în nodul (i), cu
semnul (+) sau (-) după cum sensurile de referinţă ale generatoarelor de curent
sunt spre nod, sau de la nod.
Analiza unui circuit liniar de curent continuu cu ajutorul metodei potenţialelor
nodurilor implică un volum de calcule sensibil mai redus decât atunci când se recurge la
utilizarea teoremelor lui Kirchhoff.
Astfel, în cazul unui circuit cu  laturi şi n noduri, procedeul de analiză bazat pe

utilizarea teoremelor lui Kirchhoff implică soluţionarea unui sistem liniar de  ecuaţii
algebrice, în timp ce metoda potenţialelor nodurilor necesită soluţionarea unui sistem liniar de
(n - 1) ecuaţii (cu  - n – 1 mai mic decât în cazul utilizării teoremelor lui Kirchhoff).
3.3.2 Metode de analiză a circuitelor liniare de curent continuu cu

obţinerea răspunsului pe o singură latură
Aceste metode se bazează, în principal, pe utilizarea teoremelor generatoarelor

echivalente de tensiune şi de curent.
a. Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thévenin)

Se consideră un circuit liniar activ, pentru care se urmăreşte determinarea răspunsului
pe o singură latură, presupusă, pentru simplificare, pasivă.
Circuitul (incomplet) din care s-a exclus latura considerată poate fi asimilat unui dipol
liniar activ (fig. 3.20 a), având incluse în structura sa n generatoare de tensiune sau de
curent. Dacă se introduc pe latura incidentă nodurilor (a), (b) două generatoare ideale de
tensiune, de polarităţi opuse şi având aceeaşi tensiune electromotoare, regimul circuitului nu
se modifică. Rezultă deci că circuitul conţinând n generatoare (de tensiune sau de curent,
fig. 3.20 a) este echivalent cu cel având n + 2 generatoare (fig. 3.20 b).
Fig. 3.20
Se alege tensiunea electromotoare a celor două generatoare astfel încât:
Eab = Uab0 (3.83)
unde Uab0 este tensiunea la gol la bornele laturii incidente nodurilor (a), (b). În aceste condiţii,
dacă acţionează numai n +1 generatoare (fig. 3.20 c), curentul pe latura considerată este nul,
Iab = 0, deoarece tensiunea electromotoare la bornele (a), (b) ale dipolului, produsă de sursele
conţinute în structura dipolului, este compensată de cea a generatorului ideal de tensiune de pe
latura incidentă nodurilor (a), (b) şi de polaritate opusă sensului curentului de pe această
latură.
Deci, regimul de funcţionare reprezentat în figura 3.20, c este echivalent celui în care
latura incidentă nodurilor (a), (b) este deschisă (fig. 3.20 d). Rezultă de aici că, în mod efectiv,
curentul care circulă prin latura incidentă nodurilor (a), (b) este produs numai de generatorul
ideal de tensiune de pe această latură şi având aceeaşi polaritate cu sensul curentului (fig. 3.20 e):
E ab U ab 0
I ab = = (3.84)
R ab + R ab 0 R ab + R ab 0
unde Rab0 reprezintă rezistenţa echivalentă a dipolului pasivizat.

Prin urmare, circuitului dat (fig. 3.20 a) i se poate ataşa schema echivalentă din figura
3.20, f. În aceste condiţii se poate enunţa teorema generatorului echivalent de tensiune: unui
dipol liniar activ, alimentând un rezistor liniar, i se poate ataşa drept schemă echivalentă un
generator real de tensiune având tensiunea electromotoare egală cu tensiunea la gol la
bornele dipolului si rezistenţa interioară egală cu rezistenţa echivalentă a dipolului pasivizat.
b. Teorema generatorului echivalent de curent (Norton)

Dacă se recurge la echivalenţa dintre un generator real de tensiune şi un generator real
de curent, schemei din figura 3.20, f i se poate ataşa schema echivalentă reprezentată în
figura 3.20, g (echivalentă deci şi schemei din figura 3.20, a), unde
U ab 0
I absc = = G ab 0 U ab 0 (3.85)
R ab 0
S-a stabilit astfel teorema generatorului echivalent de curent: unui dipol liniar activ,
alimentând un rezistor liniar, i se poate ataşa drept schemă echivalentă un generator real de
curent având curentul egal cu cel debitat de dipol la funcţionarea în scurcircuit şi
conductanţa interioară egală cu conductanţa echivalentă a dipolului pasivizat.
Schema din figura 3.20 g permite să se scrie relaţia:
I absc
U ab = (3.86)
G ab + G ab 0
cu ajutorul căreia poate fi efectuată analiza unui circuit liniar de curent continuu, determinând
răspunsul pe câte una din laturile sale.
c. Teorema conductanţelor de intrare şi de transfer

Se consideră un circuit liniar, activ, de curent continuu, având  laturi şi n noduri. Se
substituie generatoarele reale de curent cu generatoare reale de tensiune, astfel încât circuitul
să conţină exclusiv astfel de generatoare. Se consideră că toate generatoarele sunt pasivizate
cu excepţia celui conţinut în latura q, q = 1, 2, …,  , având tensiunea electromotoare Eq şi
debitând curentul Iq. Fie Ip, p = 1, 2, …,  , p ≠ q, curentul pe una din laturile pasive sau
pasivizate ale circuitului. Restul circuitului se echivalează cu un cuadripol liniar pasiv
(circuitul având patru borne de acces cu exteriorul, figura 3.21).
Fig. 3.21
Se aplică acestui circuit, având o =  - n + 1 ochiuri independente, teorema curenţilor

de ochiuri. Descompunerea circuitului în ochiuri independente se face în aşa fel încât latura q
să fie incidentă exclusiv ochiului independent j, iar latura p să fie incidentă exclusiv ochiului
independent k. Fie I 'm , m = 1, 2,..., o, curenţii fictivi ataşaţi ochiurilor independente. Pentru
circuitul din figura 3.21, în care
I q = I 'j , I p = I 'k , (3.87)
rezultă:
R 11I1' + R 12 I '2 + ... + R 1 j I 'j + ... + R 1k I 'k + ... + R 1o I 'o = 0,
R 21I1' + R 22 I '2 + ... + R 2 j I 'j + ... + R 2 k I 'k + ... + R 2 o I 'o = 0,
………………………………………………………..
R j1I1' + R j2 I '2 + ... + R jj I 'j + ... + R jk I 'k + ... + R jo I 'o = E q ,
...................................................................................... (3.88)
R k1I1' + R k 2 I '2 + ... + R kj I 'j + ... + R kk I 'k + ... + R ko I 'o = 0,
………………………………………………………..
R o1I1' + R o 2 I '2 + ... + R oj I 'j + ... + R ok I 'k + ... + R oo I 'o = 0.
Se soluţionează sistemul de ecuaţii (3.88) şi se obţine:

∆ jj ∆ jk
I 'j = (−1) 2 j E q , I 'k = (−1) j+k Eq (3.89)
∆ ∆
unde
∆ = R pq , p, q = 1, 2,..., o, ∆ jj = min ∆ R jj , ∆ jk = min ∆ R jk
Din relaţiile (3.87) şi (3,89) rezultă:

∆ jj ∆ jk
I q = (−1) 2 j E q , I p = (−1) j+k Eq (3.90)
∆ ∆
sau
I q = G qq E q , I p = G pq E q (3.91)
unde
∆ jj
G qq = (−1) 2 j (3.92)
∆
reprezintă conductanţa de intrare, iar
∆ jk
G pq = (−1) j+ k (3.93)
∆
este conductanţa de transfer între laturile p şi q.
Dacă pe lângă generatorul de tensiune autonom, de tensiune electromotoare Eq,
acţionează, în laturile 1, 2,…,  ale circuitului şi alte generatoare autonome de tensiune,
având tensiunile electromotoare E1, E2,…, E  , curentul Ip care circulă prin latura p se obţine
aplicând teorema suprapunerii efectelor:

I p = ∑ G pq E q (3.94)
q =1
Prin urmare, teorema conductanţelor de intrare şi de transfer permite determinarea

curentului pe o latură a circuitului.
d. Teorema reciprocităţii
Se consideră un circuit liniar, activ, de curent continuu. Se substituie generatoarele

reale de curent cu generatoare reale de tensiune, astfel încât circuitul să conţină exclusiv astfel
de generatoare. Se consideră că toate generatoarele sunt pasivizate cu excepţia celui conţinut
în latura q, având tensiunea electromotoare Eq (fig. 3.22).
Curentul care circulă prin orice altă latură, de exemplu p, este dat de a doua relaţie
(3.92):
I p = G pq E q (3.95)
unde conductanţa de transfer Gpq este dată de relaţia (3.93).
a) b)
Fig. 3.22
Dacă în acelaşi circuit se pasivizează toate laturile cu excepţia laturii p, care conţine un
generator autonom de tensiune având tensiunea electromotoare Ep (fig. 3.22, b), curentul din
latura q este dat de relaţia:
I q = G qp E p (3.96)
unde conductanţa Gqp se calculează cu o relaţie similară cu (3.93):

∆ kj
G qp = (−1) k + j , ∆ kj = min ∆ R kj (3.97)
∆
Deoarece rezistenţele Rjk, elemente ale determinanţilor ∆jk şi ∆kj, satisfac relaţia Rjk =
Rkj, şi deci determinantul ∆ este simetric în raport cu diagonala principală, rezultă că şi
determinanţii ∆jk, ∆kj verifică o relaţie similară:
∆jk = ∆kj, (3.98)
încât
Gpq = Gqp. (3.99)
Efectuând raportul relaţiilor (3.95) şi (3.96) şi ţinând seama de relaţia (3.99), rezultă:
Ip Eq
= (3.100)
Iq Ep
Relaţia (3.100) constituie teorema reciprocităţii şi se poate enunţa astfel: curentul

care circulă într-o latură q a unui circuit liniar de curent continuu, produs de un generator
de tensiune aflat în latura p, celelalte laturi fiind pasive sau pasivizate, este egal cu curentul
care ar străbate latura p, produs de acelaşi generator aflat în latura q, structura circuitului
fiind, în rest, invariabilă.
3.4 CIRCUITE DUALE
Două circuite se spune că sunt duale, dacă între elementele celor două circuite poate fi
stabilită o corespondenţă biunivocă, astfel încât oricărei relaţii în curenţi a unui circuit să-i
corespundă o relaţie formal analogă în tensiuni pentru al doilea circuit şi reciproc. Cu alte
cuvinte, ecuaţiile a două circuite duale au aceeaşi structură, fie că se consideră tensiunea drept
semnal de excitaţie, iar curentul semnal răspuns, fie invers.
Se consideră o latură liniară pasivă a unui circuit de curent continuu, căreia i se aplică
legea lui Ohm:
U = RI
sau sub forma echivalentă:
I = GU
Din aceste relaţii rezultă:
• un receptor de rezistenţă R are ca element dual un receptor de conductanţă G;
• unui element de circuit sub tensiune îi corespunde prin dualitate un element de circuit
parcurs de current;
• un generator real de tensiune constituie elementul dual al unui generator real de curent
şi reciproc.
Rezultă că elementele conectate în serie într-un circuit au elementele grupate în paralel
în circuitul dual.
Nu numai structurile şi semnalele unor circuite se corespund prin dualitate ci şi unele
teoreme şi metode de analiză. Astfel, teoremele lui Kirchhoff pot fi considerate duale încât
numărul de ochiuri independente al unui circuit rezultă a fi egal cu numărul de noduri
independente al circuitului dual.
Rezultă că teorema curenţilor de ochiuri şi teorema tensiunilor de noduri se corespund
prin dualitate. O aceeaşi corespondenţă poate fi stabilită între teorema generatorului
echivalent de tensiune şi teorema generatorului echivalent de curent.
3.5 DIPOLI ŞI CUADRIPOLI LINIARI

DE CURENT CONTINUU
3.5.1 Multipoli
Se numeşte multipol un circuit cu n borne de acces cu exteriorul. Curenţii şi tensiunile

din circuitul exterior multipolului sunt complet determinaţi de structura acestuia precum şi de
potenţialele şi curenţii în bornele de acces ale multipolului. Prin urmare, interacţiunea
multipolului cu exteriorul este complet caracterizată de cele n potenţiale ale bornelor şi de cei
n curenţi în bornele de acces.
Dacă se alege potenţialul uneia dintre borne ca potenţial de referinţă, urmează că n – 1
tensiuni sunt independente. De asemenea, în baza legii conservării sarcinii electrice libere,
suma curenţilor de conducţie care străbat o suprafaţă închisă care închide multipolul fiind
nulă, rezultă că unul dintre curenţi se poate exprima în funcţie de ceilalţi curenţi şi în
consecinţă n – 1 curenţi sunt liniar independenţi. Aşadar, regimul de funcţionare al unui
multipol este caracterizat de 2(n – 1) semnale independente, n – 1 tensiuni şi n – 1 curenţi.
Se numeşte poartă a unui multipol o pereche de borne de acces pentru care suma
curenţilor este nulă oricare ar fi potenţialele bornelor multipolului. Poarta se numeşte de
intrare sau de ieşire şi multipolul primeşte sau transmite putere electromagnetică dacă
tensiunile şi curenţii la bornele porţii au sensurile de referinţă asociate după regula de la
receptoare, respectiv de la generatoare.
3.5.2 Dipoli liniari de curent continuu
Un circuit care are două borne de acces cu exteriorul, constituind o poartă, reprezintă
un dipol. Diferenţa potenţialelor la borne este univoc determinată, iar intensitatea curentului
pe la una din borne este în fiecare moment egală cu intensitatea curentului la cealaltă bornă.
Dipolii pot fi pasivi sau activi. Un dipol pasiv este caracterizat printr-un singur parametru,
rezistenţa echivalentă, în timp ce un dipol activ este caracterizat în plus fie de o tensiune
electromotoare echivalentă, fie de un curent echivalent.
a) b)
Fig. 3.23
Schema echivalentă a unui dipol liniar pasiv (DLP) se obţine alegând în plus un punct
de referinţă al potenţialelor (fig. 3.23 a). Acest mod de reprezentare este avantajos în vederea
scrierii ecuaţiei dipolului. Astfel, dacă R este rezistenţa echivalentă a dipolului liniar pasiv
(fig. 3.23 b), ecuaţia acestuia este:
U1 = U 2 + R I (3.101)
Transferul energiei electrice printr-un dipol liniar pasiv
Se consideră receptorul de rezistenţă variabilă R2 alimentat de un generator ideal de

tensiune, având tensiunea electromotoare E = U1, prin intermediul unui dipol liniar pasiv de
rezistenţă R (fig. 3.24). Dacă tensiunea U1 este menţinută constantă, puterea furnizată
receptorului este funcţie de intensitatea curentului şi este dată de relaţia:
P2 (I) = U 2 I = ( U1 − R I) I = U1 I − R I 2 (3.102)
Fig. 3.24 Fig. 3.25
Puterea P2 (fig. 3.25) se anulează în regimurile extreme de funcţionare, la gol (R2 = ∞,

I = 0) şi în scurtcircuit (R2 = 0, I = Isc = U1/R) şi admite un maxim pentru o valoare a
curentului care anulează derivata:
∂P2
= U1 − 2RI = 0 (3.103)
∂I
adică
U1 I sc
I P2 max = = (3.104)
2R 2
Puterea maximă transferată receptorului se obţine substituind expresia (3.104) în
(3.102):
U12
P2 max = (3.105)
4R
Pe de altă parte,
U12
P2 max = R 2 I 2
P2 max = R2 (3.106)
4R 2
Din relaţiile (3.105) şi (3.106) rezultă că transferul puterii maxime este realizat atunci
când:
R2 P2 = P2 max
=R (3.107)
Prin urmare, transferul puterii maxime de la un generator ideal de tensiune, printr-un

dipol liniar pasiv, la un receptor pasiv, se realizează atunci când rezistenţa receptorului este
egală cu rezistenţa dipolului.
Fig. 3.26
Deoarece orice generator real de tensiune (fig. 3.26), având ecuaţia E = U + R I , unde
R reprezintă rezistenţa interioară, poate fi reprezentat printr-un dipol, rezultă că un astfel de
generator furnizează receptorului o putere maximă dacă este satisfăcută condiţia (3.107).
Randamentul transmisiei energiei prin dipol este:
P2 R 2I2
η= = (3.108)
P1 (R + R 2 ) I 2
Puterea maximă este transferată receptorului cu un randament:
R2
η P =P = = 0,5 (3.109)
2 2 max
R + R2 R 2 =R
Prin urmare, oricare ar fi tensiunea la bornele generatorului şi rezistenţa echivalentă a

dipolului, randamentul transmisiei puterii maxime este totdeauna de 50%.
3.5.3 Cuadripoli liniari de curent continuu
Cuadripolul este un circuit electric cu patru borne de acces cu exteriorul. Asupra

structurii interioare a cuadripolului nu se impune nici o restricţie, încât poate fi oarecare.
Numai în privinţa legăturii cuadripolului cu exteriorul se impune condiţia ca aceasta să se
realizeze exclusiv prin intermediul bornelor de acces.
Prin urmare, ca şi în cazul general al multipolilor, pentru studiul circuitelor

cuadripolare se utilizează semnale care se definesc faţă de borne – tensiunile şi curenţii în
bornele de acces.
În figura 3.27 s-au indicat curenţii şi tensiunile în bornele de acces, pentru un
cuadripol oarecare. În total sunt patru curenţi (I1, I’1, I2, I’2) şi şase tensiuni
( U11' = U1 , U 22 ' = U 2 , U 2 '1' , U 21 , U1' 2 , U 2 '1 ). Dintre aceste semnale, trei curenţi şi trei tensiuni
sunt independente.
Dacă perechile de borne (1), (1’) şi (2), (2’) constituie câte o poartă, cuadripolul este
numit în sens restrâns, iar în caz contrar este denumit general.
Bornele cărora li se aplică o tensiune din exterior sunt, de obicei, receptoare şi se
numesc borne de intrare sau primare, iar cele la care sunt conectate circuite receptoare sunt
borne generatoare şi se numesc borne de ieşire sau secundare. În vederea scrierii ecuaţiilor
cuadripolului, se adoptă sensurile de referinţă de la receptoare la bornele de intrare şi cele de
la generatoare la bornele de ieşire.
Fig.3.27 Fig. 3.28
Cuadripolii în sens restrâns, a căror reprezentare simbolică este redată în figura 3.28,
vor fi denumiţi prin termenul generic de cuadripoli. Datorită posibilităţii de a separa bornele
de acces în două porţi, semnalele la care se face apel în vederea scrierii ecuaţiilor
cuadripolului vor fi curenţii I1, I2 şi tensiunile U1 , U2, tensiunile U 2'1' , U 21 , U1'2 , U 2'1 putând fi
considerate ca semnale interioare, fără a prezenta vreun interes special.

Clasificarea cuadripolilor se face pe baza aceloraşi criterii care se folosesc în teoria
generală a circuitelor electrice. Astfel, cuadripolii pot fi activi sau pasivi; cei din prima
categorie sunt autonomi dacă conţin în structura lor generatoare autonome de tensiune sau de
curent şi neautonomi în caz contrar.
O clasificare mai cuprinzătoare a cuadripolilor poate fi făcută dacă se alege drept
criteriu teorema reciprocităţii.
Din acest punct de vedere se pot distinge cuadripoli reciproci şi nereciproci. Atunci
când comportarea cuadripolului în raport cu cele două porţi este simetrică, în sensul că prin
schimbarea între ele a porţii de intrare cu cea de ieşire nu se modifică tensiunile şi curenţii la
porţi, cuadripolul este simetric, iar în caz contrar este nesimetric.
Tensiunile şi curenţii la porţile unui cuadripol nu sunt independente, deoarece
structura interioară a cuadripolului determină anumite relaţii între aceste semnale exterioare.
Relaţiile care se stabilesc între tensiunile şi curenţii la porţi reprezintă ecuaţiile cuadripolului.
În ecuaţiile cuadripolului, din grupul de semnale (tensiuni şi curenţi la porţi) se
deosebesc variabile independente şi variabile dependente. În raport cu variabilele dependente
explicitate, ecuaţiile cuadripolului pot fi scrise sub mai multe forme.
Coeficienţii (adimensionali sau având dimensiuni) care intervin în ecuaţiile
cuadripolului şi care depind exclusiv de structura sa interioară, se numesc parametrii
cuadripolului. În cazul cuadripolilor liniari, ecuaţiile vor fi liniare. Numărul acestor ecuaţii
este egal cu numărul de porţi şi pot fi scrise sub forma:
f1(U1, U2, I1, I2) = 0, f2(U1, U2, I1, I2) = 0 (3.110)
Relaţiile (3.110) constituie ecuaţiile implicite ale cuadripolului.

Existenţa a două relaţii de legătură între variabilele cuadripolului, pune în evidenţă
faptul că numai două din cele patru variabile sunt independente. Prin urmare, un cuadripol
este caracterizat prin două variabile independente.
Dacă se notează cu X1, X2 variabilele dependente şi cu Y1, Y2 cele independente, prin
explicitarea ecuaţiilor (3.110) se obţin relaţii liniare în Xi, Yi (i = 1, 2), de forma:
X1 = K 11Y1 + K 12 Y2 + λ1 , X 2 = K 21Y1 + K 22 Y2 + λ 2 (3.111)
Relaţiile (3.111) reprezintă ecuaţiile explicite ale cuadripolului.

În cazul cuadripolilor pasivi precum şi al celor activi dar neautonomi, ecuaţiile (3.111)
trebuie să fie omogene în variabilele Xi, Yi, (λ1 = λ2 = 0), deoarece dacă o pereche din grupul
de semnale U1, U2, I1, I2 este nulă, atunci şi cealaltă pereche are de asemenea valori nule.
În ecuaţiile (3.111), Kij, i, j = 1, 2, reprezintă parametrii cuadripolului, iar λi, i = 1, 2,
ţin seama de contribuţia generatoarelor autonome interioare.
Studiul circuitelor liniare de tip cuadripol, în curent continuu, poate fi efectuat
adaptând în mod adecvat procedeele utilizate pentru analiza unor astfel de circuite în regim
permanent sinusoidal (v. par. 5.3).
Astfel, preluând ecuaţiile cuadripolilor în regim permanent sinusoidal şi substituind

valorile efective complexe ale tensiunilor şi curenţilor (U, I) cu valorile de regim staţionar
(U,I), iar impedanţele şi admitanţele complexe cu rezistenţele şi conductanţele, se obţin
ecuaţiile circuitelor respective în curent continuu. În mod asemănător se pot obţine şi alte
rezultate referitoare la comportarea cuadripolilor liniari în curent continuu.
4. CIRCUITE LINIARE DE CURENT ALTERNATIV
ÎN REGIM PERMANENT
Regimul permanent este staţionar (de curent continuu) dacă tensiunile şi curenţii nu
variază în timp şi este variabil dacă mărimile sunt variabile în timp. În regim variabil,
fenomenele care se manifestă în circuitele electrice sunt mult mai complexe decât cele care au
loc în circuitele de curent continuu. Astfel, fluxul magnetic variabil apare în orice porţiune a
circuitului încât este necesar să se ia în consideraţie inductanţa tuturor elementelor circuitului,
inclusiv cea a conductoarelor.
Pe de altă parte, fluxul magnetic din interiorul conductoarelor parcurse de curenţi
variabili produce o distribuţie neuniformă a densităţii de curent în secţiunea conductoarelor
(efectul pelicular). Anume, densitatea de curent se micşorează în interior şi creşte la suprafaţa
conductorului şi în consecinţă rezistenţa conductorului este mai mare decât cea în curent
continuu. În acelaşi timp efectul pelicular produce o micşorare a inductanţei interioare a
conductorului ca urmare a micşorării fluxului magnetic în interiorul acestuia.
În conductoarele masive situate în câmpuri magnetice variabile iau naştere, prin
inducţie electromagnetică, curenţi turbionari, care contribuie, în principal, la încălzirea
acestora.
Dacă circuitele de curent continuu (imobile) sunt parcurse, în regim electrocinetic,
exclusiv de curenţi de conducţie, fiind constituite totdeauna din trasee conductoare închise, în
regim variabil apar şi curenţi de deplasare. Aceşti curenţi se manifestă în dielectricii care
separă armăturile condensatoarelor, conductoarele liniilor de transport şi de telecomunicaţii,
spirele bobinelor şi rezistoarelor.
Transformarea energiei câmpului electromagnetic în energie termică are loc în toate
elementele unui circuit în regim variabil, deci şi în dielectricii condensatoarelor şi în
miezurile magnetice ale bobinelor.
În studiul diferitelor probleme legate de teoria curenţilor variabili nu este necesar, de
obicei, să se ţină seama de întreaga complexitate a fenomenelor fizice. Astfel se pot folosi o
serie de ipoteze simplificatoare care nu introduc aproximaţii apreciabile. De exemplu, în
condensatoare prezintă interes în special fenomenele în legătură cu variaţia câmpului electric,
în timp ce în bobine – cele referitoare la variaţia câmpului magnetic.
86 Capitolul 4 - Circuite liniare de curent alternativ în regim permanent
Totodată este foarte important să se cunoască exact limitele până la care se pot face
astfel de ipoteze simplificatoare. De exemplu, la frecvenţe joase se poate neglija capacitatea
dintre spirele bobinelor în timp ce la frecvenţe înalte această ipoteză introduce erori
inadmisibile.
4.1 SEMNALE VARIABILE, PERIODICE ŞI ALTERNATIVE
În regim variabil, valoarea x(t), la un moment dat, a unui semnal oarecare (tensiune
electromotoare, tensiune, curent), poartă denumirea de valoare instantanee.
Valoarea maximă Xmax, respectiv valoarea minimă Xmin, sunt maximul, respectiv
minimul valorilor instantanee în intervalul (t2 – t1). Valoarea maximă se mai numeşte şi
valoare de vârf (fig. 4.1).
Fig. 4.1
Valoarea medie a semnalului x(t) în intervalul de timp [t1, t2] este media aritmetică a
valorilor instantanee, notată cu Xmed,
t
1 2
t 2 − t1 t∫1
X med = x ( t ) dt (4.1)
Valoarea efectivă în intervalul [t1, t2] este rădăcina pătrată a mediei pătratelor valorilor
instantanee, notată cu X,
t
1 2 2
t 2 − t 1 t∫1
X= x ( t ) dt (4.2)
Valoarea efectivă se utilizează deoarece în regim variabil este avantajos să se opereze

cu valori medii ale efectelor. De exemplu, valoarea medie, în intervalul de timp t2 – t1, a
puterii disipate într-un rezistor de rezistenţă R şi parcurs de curentul variabil i(t) este:
1 2 2
t
 1 t2

 i 2 ( t ) dt  = R I 2
t 2 − t 1 t∫1 ∫
Pmed = R i ( t ) dt = R (4.3)
 t 2 − t1 
 t1 
unde I reprezintă valoarea efectivă a curentului i(t).

Capitolul 4 - Circuite liniare de curent alternativ în regim permanent 87
Din relaţia (4.3) se observă că dacă se utilizează valoarea efectivă a curentului,

calculul valorii medii a puterii disipate în rezistor se poate efectua formal cu aceeaşi relaţie ca
în circuitele de curent continuu (relaţia 3.21). La rezultate similare se ajunge atunci când se
calculează valoarea medie a altor efecte (forţa electrodinamică, forţa electrostatică, etc.).
Semnalele variabile care la intervale de timp egale trec prin aceleaşi valori, în acelaşi
sens, se numesc semnale periodice (fig. 4.2). Un astfel de semnal satisface ecuaţia:
x ( t ) = x ( t + k T ), k = 0, ± 1, ± 2,..., (4.4)
unde T se numeşte perioada semnalului şi reprezintă intervalul de timp între două treceri
consecutive ale semnalului considerat prin aceeaşi valoare şi în acelaşi sens.
Fig. 4.2
Inversul perioadei poartă denumirea de frecvenţă şi reprezintă numărul de perioade

efectuate în unitatea de timp:
f=1 (4.5)
T
Unitatea de măsură a frecvenţei se numeşte hertz (Hz).
Mărimea notată cu ω şi dată de relaţia
ω = 2πf (4.6)
se numeşte pulsaţie sau frecvenţă ciclică.
a) b)
Fig. 4.3
Un semnal periodic a cărui valoare medie pe o perioadă este nulă poartă denumirea de
semnal alternativ (fig. 4.3 a). Porţiunile de curbă pentru care x(t) > 0, respectiv x(t) < 0, se
numesc alternanţe pozitive respectiv negative.
Dacă semnalele dintr-un circuit sunt alternative, atunci se spune că circuitul este de
curent alternativ.
Dacă semnul valorii instantanee a unui semnal periodic este invariabil în timp,
semnalul respectiv poartă denumirea de semnal pulsatoriu (fig.4.3 b).
4.1.1 Semnale sinusoidale
Fig. 4.4
În electrotehnică au o largă răspândire semnalele alternative sinusoidale sau armonice,
de forma (fig. 4.4):
x(t) = Xm sin(ωt + γ) (4.7)
sau
x(t) = Xm cos(ωt + γ) (4.8)
unde: Xm este amplitudinea (valoarea maximă), ωt + γ se numeşte fază şi se măsoară în

radiani, iar valoarea fazei în momentul t = 0 este faza iniţială γ.
Considerând două semnale sinusoidale de aceeaşi frecvenţă,
x1(t) = Xm1 sin(ωt + γ1); x1(t) = Xm2 sin(ωt + γ2) (4.9)
se numeşte defazaj diferenţa fazelor iniţiale ale celor două semnale:
ϕ = γ1 − γ 2 (4.10)
După valorile defazajului ϕ se definesc următoarele relaţii de fază între semnalele x1(t)
şi x2(t):
• semnalul x1(t) este defazat înaintea semnalului x2(t) (fig. 4.5, a) dacă:
ϕ = γ1 − γ 2 > 0 ; (4.11)
• semnalul x1(t) este defazat în urma semnalului x2(t) dacă:

ϕ = γ1 − γ 2 < 0 ; (4.12)
• semnalele x1(t) şi x2(t) sunt în fază sau simfazice (fig. 4.5, b) dacă:
ϕ = γ1 − γ 2 = 0 . (4.13)
a) b)
c) d)
Fig. 4.5
În acest caz, ambele semnale trec simultan prin zero şi maxim pozitiv, respectiv prin
maxim negativ, prin valori crescătoare sau descrescătoare;
• semnalele x1(t) şi x2(t) sunt în cuadratură (fig. 4.5, c) dacă
π
ϕ = γ1 − γ 2 = ± ; (4.14)
2
• semnalele x1(t) şi x2(t) sunt în opoziţie de fază (fig. 4.5, d) dacă
ϕ = γ1 − γ 2 = ± π (4.15)
Ambele semnale trec simultan prin zero, dar când un semnal trece prin maxim pozitiv,
celălalt semnal trece prin maxim negativ.
Relaţiile de fază între semnalele sinusoidale au sens numai dacă semnalele au aceeaşi
frecvenţă. Dacă frecvenţele semnalelor x1(t) şi x2(t) sunt diferite, diferenţa fazelor este
variabilă în timp,
ω1 t + γ 1 − (ω2 t + γ 2 ) = (ω1 − ω2 ) t + γ 1 − γ 2 (4.16)
şi relaţiile de fază defazat înainte sau defazat în urmă nu au semnificaţie.

Derivata în raport cu timpul a unui semnal sinusoidal (4.7),
dx (t )
= ωXm cos(ωt + γ ) = ωXm sin(ωt + γ + π ) (4.17)
dt 2
este un semnal sinusoidal având aceeaşi frecvenţă, valoarea maximă de ω ori mai mare şi
defazat înaintea semnalului respectiv cu π/2.
Integrala în raport cu timpul a unui semnal sinusoidal (4.7),
Xm Xm π
∫ x (t ) dt = − ω cos(ωt + γ ) = ω sin(ωt + γ − 2 ) (4.18)
este un semnal sinusoidal de aceeaşi frecvenţă având valoarea maximă de ω ori mai mică şi
defazat în urma semnalului cu π/2.
4.1.2 Producerea tensiunilor electromotoare sinusoidale
Fig. 4.6
Cel mai simplu procedeu de a obţine o tensiune electromotoare sinusoidală constă în

rotirea uniformă a unei spire conductoare într-un câmp magnetic omogen (fig. 4.6). În acest
caz, suprafaţa delimitată de spira conductoare este străbătută de fluxul magnetic:
Φ = Φ m cos α (4.19)
unde Φm este valoarea maximă a fluxului, corespunzătoare cazului când liniile câmpului
magnetic sunt perpendiculare pe planul spirei. Deoarece spira se roteşte uniform,
α = ωt + γ (4.20)
şi relaţia (4.19) devine:
Φ(t ) = Φ m cos(ω t + γ ) (4.21)
Fluxul magnetic fiind variabil în timp, în spiră se introduce o tensiune electromotoare:
dΦ (t )
e=− = ω Φ m sin(ω t + γ ) = E m sin(ω t + γ ) (4.22)
dt
Dacă se consideră o bobină cu N spire identice, de forma celei indicate în figura 4.6,
care se rotesc rigid şi uniform cu viteza unghiulară ω într-un câmp magnetic omogen de
inducţie B, în spirele bobinei se induce tensiunea electromotoare:
e = N ω Φ m sin(ω t + γ ) = E m sin(ω t + γ ) (4.23)

4.2 VALORI CARACTERISTICE ALE SEMNALELOR

SINUSOIDALE
a. Valoarea efectivă
Fie un semnal sinusoidal x(t) care oscilează în timp după legea (4.7). Pentru a
determina valoarea efectivă X se introduce expresia (4.7) a semnalului x(t) în relaţia (4.2) şi
se obţine:
T T
1 2 1 X 2m
X=
T
x ( t ) dt =
T0∫ X 2m sin 2 (ωt + γ )dt =
2T ∫
0
[1 − cos 2(ωt + γ )]dt =
= Xm 1 [T − 1 sin 2(ωT + γ ) + 1 sin 2 γ ] = X m . (4.24)

2T 2ω 2ω 2
b. Valoarea medie pe o perioadă (t2 - t1 = T) a semnalului sinusoidal (4.7) calculată cu

relaţia (4.1) este nulă,
t t1 + T t1 + T
1 2 X Xm
X med = ∫
t 2 − t 1 t1
x ( t ) dt = m
T ∫t sin(ωt + γ) dt = − T ω cos(ωt + γ) =0 (4.25)
1 t 1
În mod obişnuit, valoarea medie a unui semnal sinusoidal se determină pe o

semiperioadă, adică pentru t2 - t1 = T/2 şi x(t1) = x(t2) = 0:
t2 T/2
2 Xm 4X m 2
= 1 ∫ x ( t ) dt = ∫ sin ωt dt = = X
ωT π m
X med (4.26)
T T
2 t1 0
c. Factorul de amplitudine, notat cu ka reprezintă raportul dintre amplitudinea şi

valoarea efectivă a unui semnal periodic. În cazul semnalelor sinusoidale se obţine:
Xm
ka = = 2 = 1,41 (4.27)
X
d. Factorul de formă (kf) se defineşte ca fiind egal cu raportul dintre valoarea efectivă
şi valoarea medie pe semiperioadă a unui semnal periodic. În cazul unui semnal sinusoidal se
obţine:
X π
kf = = = 1,11 (4.28)
X med 2 2
4.3 REPREZENTĂRI SIMBOLICE ALE SEMNALELOR

SINUSOIDALE
La o frecvenţă dată orice semnal sinusoidal este complet determinat de două mărimi
scalare: amplitudinea (sau valoarea efectivă) şi faza iniţială. În acelaşi timp, orice vector liber
este complet determinat de două mărimi scalare: modulul şi argumentul (unghiul făcut cu o
axă de referinţă). Prin urmare, fiecărui semnal sinusoidal de o anumită specie (curent,
tensiune) i se poate ataşa biunivoc un vector liber în plan. Dacă se mai are în vedere faptul că
fiecărui vector liber din plan îi corespunde biunivoc o mărime complexă, al cărei afix are
drept vector de poziţie vectorul liber dat, rezultă că fiecărui semnal sinusoidal i se poate ataşa
biunivoc o mărime complexă.
Procedeele de reprezentare a semnalelor sinusoidale, fie prin vectori liberi, fie prin
mărimi complexe, constituie metode simbolice de reprezentare a unor astfel de semnale şi
utilitatea lor poate fi pusă în evidenţă la analiza circuitelor liniare de curent alternativ în regim
permanent sinusoidal.
Reprezentările simbolice care fac apel la corespondenţa dintre semnale sinusoidale şi
vectori liberi din plan poartă denumirea de reprezentări geometrice, iar cele care utilizează
corespondenţa dintre semnale sinusoidale şi mărimi complexe se numesc reprezentări
analitice.
4.3.1 Reprezentarea simbolică geometrică
Se consideră un semnal sinusoidal de forma:
x ( t ) = 2 X sin(ωt + γ ) sau x ( t ) = 2 X cos(ωt + γ ) (4.29)
Unui astfel de semnal i se poate ataşa biunivoc un vector liber, numit fazor pentru a-l
distinge de vectorii (de exemplu ai câmpului electromagnetic) din spaţiul tridimensional.
Planul fazorilor este un plan abstract, câte unul pentru fiecare specie de semnale care
oscilează sinusoidal cu aceeaşi frecvenţă.
Acest procedeu simbolic de reprezentare geometrică a semnalelor sinusoidale a fost
imaginat de Fresnel.
a. Reprezentarea simbolică geometrică cinematică
În această reprezentare, se asociază semnalului sinusoidal (4.29) un vector de modul

constant şi egal cu amplitudinea 2X a semnalului, care se roteşte, în plan, în sens
trigonometric cu viteza unghiulară egală cu pulsaţia ω şi formează în fiecare moment t cu o
axă de referinţă fixă Ox0 un unghi egal cu faza ωt + γ (fig. 4.7). Axa Ox care se roteşte cu
viteza ω în acelaşi sens cu vectorul şi formează cu acesta unghiul constant γ se numeşte axă
origine de fază. Unghiul de fază iniţială γ se măsoară de la axa origine de fază Ox şi este
pozitiv în sens trigonometric şi negativ în sens orar (fig. 4.8).
Fig. 4.7 Fig. 4.8
Vectorul rotitor poartă denumirea de fazor cinematic şi se notează formal cu Fc{x}.

Prin urmare, s-a stabilit următoarea corespondenţă biunivocă:
x ( t ) ⇔ Fc {x} = 2 X ωt + γ (4.30)
Relaţia (4.30) asigură trecerea de la semnalul sinusoidal la fazor. Invers, fiind cunoscut
un factor cinematic, semnalul sinusoidal corespunzător se poate determina cu ajutorul
proiecţiei fazorului pe una din axele Ox0, Oy0. Într-adevăr:
'
a) dacă x ( t ) = 2X cos(ωt + γ ) , atunci x ( t ) = OP = prox 0 Fc {x} ;
''
b) dacă x ( t ) = 2X sin(ωt + γ ) , atunci x ( t ) = OP = proy 0 Fc {x}.
Într-un acelaşi plan fazorial se pot reprezenta fazori cinematici ai unor semnale
sinusoidale de specii diferite dar de aceeaşi frecvenţă.
b. Reprezentarea simbolică geometrică polară.

Dacă un fazor cinematic este raportat la un observator care se roteşte sincron cu
fazorul considerat şi se reduce scara de reprezentare cu 1 / 2 se obţine reprezentarea
simbolică geometrică polară. În acest mod fazorul conservă din semnalul sinusoidal doar
elementele care-l individualizează în raport cu celelalte semnale de aceeaşi frecvenţă –
valoarea efectivă şi faza iniţială. Prin urmare, fazorul asociat semnalului sinusoidal, numit
fazor polar Fp{x}, este un vector liber de modul constant şi egal cu valoarea efectivă a
semnalului, având argumentul de asemenea constant şi egal cu faza iniţială a semnalului
sinusoidal:
x ( t ) ⇔ Fp {x} = X γ (4.31)
Deoarece atât fazorul Fp{x} cât şi axa origine de fază Ox sunt imobile, reprezentarea
geometrică polară utilizează vectori ficşi. În schimb, axele Ox0 şi Oyo, la care se poate
renunţa, se rotesc înapoi (în sens invers trigonometric) cu viteza unghiulară ω (fig. 4.9).
Fig. 4.9
Reprezentarea simbolică geometrică polară este de fapt o reprezentare simbolică

geometrică cinematică raportată la un sistem de referinţă mobil, cu viteza unghiulară ω. În
consecinţă, proprietăţile reprezentării simbolice geometrice cinematice, relative la semnale
sinusoidale de aceeaşi frecvenţă, se conservă şi pentru reprezentarea simbolică geometrică
polară.
4.3.2 Reprezentarea simbolică analitică
Oricărui semnal sinusoidal de forma (4.7) i se poate ataşa biunivoc o mărime

complexă şi anume identificând planul complex fie cu planul abstract al fazorilor cinematici,
fie cu planul abstract al fazorilor polari. În primul caz se obţine reprezentarea simbolică
analitică în complex nesimplificat, iar în al doilea caz, reprezentarea simbolică analitică în
complex simplificat. Astfel de reprezentări simbolice au fost introduse în studiul regimului
permanent sinusoidal al circuitelor liniare de către Steinmetz.
Fig. 4.10
Un număr complex c poate fi scris fie sub formă carteziană (fig. 4.10):
c = a + jb (4.32)
unde a este partea reală măsurată după axa reală, iar b este partea imaginară măsurată după
axa imaginară,
a = Re{c}; b = Im{c} (4.33)
fie sub formă polară (fig. 4.10):
c = c e jϕ (4.34)
unde c este modulul şi ϕ argumentul.

Ţinând seama de relaţia lui Euler,
e jϕ = cos ϕ + j sin ϕ (4.35)
rezultă relaţiile de trecere de la reprezentarea polară la cea carteziană:
a = c ⋅ cos ϕ, b = c ⋅ sin ϕ (4.36)
sau invers:
b
c = a 2 + b 2 > 0; ϕ = arctg ; ϕ > 0 sau ϕ < 0 (4.37)
a
Prin mărime complexă conjugată se înţelege mărimea complexă (fig. 4.10):
c = a − j b = c e − jϕ
*
(4.38)
Mărimea complexă
e jθ = cos θ + j sin θ (4.39)
poartă denumirea de operator de rotaţie sau de defazare.

Multiplicând un număr complex c = c e j ϕ cu operatorul e jθ , se obţine un număr

complex având modulul neschimbat şi argumentul ϕ + θ:
c ⋅ e jθ = c ⋅ e j ( ϕ + θ ) (4.40)
iar vectorul de poziţie se roteşte în sens trigonometric cu unghiul θ (fig. 4.11, a). Pentru
π
θ=± , operatorii de rotaţie sunt:
2
e j π / 2 = j; e − j π / 2 = − j (4.41)
Multiplicând numărul complex c cu operatorul j sau –j, se obţine un număr complex având
modulul neschimbat, iar vectorul de poziţie rotit cu π/2, respectiv - π/2 (fig. 4.11, b).
a. Reprezentarea simbolică analitică în complex nesimplificat
Fig. 4.12
Deoarece această reprezentare se obţine prin identificarea planului complex cu planul

abstract al fazorilor cinematici, rezultă că fiecărui semnal sinusoidal de forma (4.7) i se poate
ataşa o mărime complexă (nesimplificată) notată cu x şi numită imagine în complex
nesimplificat sau valoare instantanee complexă, având modulul egal cu amplitudinea 2 X şi
argumentul egal cu faza mărimii sinusoidale (fig. 4.12):
x = 2 X e j( ωt + γ ) (4.42)
Utilizând relaţia lui Euler (4.35), expresia (4.42) p o tea fi scrisă şi su b fo m

ra
echivalentă:
x = 2 X cos(ωt + γ ) + j 2 X sin(ωt + γ ) (4.43)
Prin urmare, regula de trecere de la mărimea imagine la mărimea original, căreia îi
este ataşată, este următoarea:

Re{x}, dacă x ( t ) = 2 X cos(ωt + γ ),
x(t) =  (4.44)

Im{x}, dacă x ( t ) = 2 X sin(ωt + γ ).
b. Reprezentarea simbolică analitică în complex simplificat
Dacă se ţine seama că o astfel de reprezentare rezultă identificând planul complex cu

planul abstract al fazorilor polari, urmează că fiecărui semnal sinusoidal de forma (4.7) i se
poate ataşa o mărime complexă (simplificată) notată cu X, numită imagine în complex
simplificat sau valoare efectivă complexă, având modulul egal cu valoarea efectivă X şi
argumentul egal cu faza iniţială a semnalului sinusoidal:
X = X e jγ (4.45)
Între imaginea în complex nesimplificat (4.42) şi imaginea în complex simplificat

(4.45), ataşate unui aceluiaşi semnal sinusoidal, de forma (4.7), există relaţia de legătură:
x = 2 X e jωt (4.46)
Trecerea de la imaginea în complex simplificat la semnalul original este asigurată de

relaţiile:
Re{ 2 X e jωt }, dacă x ( t ) = 2 X cos(ωt + γ ),
x(t) =  (4.47)
Im{ 2 X e jωt }, dacă x ( t ) = 2 X sin (ωt + γ ).
4.3.3 Corespondenţa operaţiilor
Odată stabilite regulile de reprezentare simbolică, geometrică sau analitică, este

important să se urmărească operaţiile cu fazori cinematici sau polari, respectiv cu valori
instantanee sau efective complexe, corespunzătoare operaţiilor cu semnale sinusoidale.
Stabilirea acestei corespondenţe este deosebit de utilă în analiza circuitelor liniare de curent
alternativ, în regim permanent sinusoidal, cu ajutorul reprezentărilor simbolice.
a. Adunarea
Sumei a două semnale sinusoidale,
x ( t ) = x 1 ( t ) + x 2 ( t ) = 2 X1 sin(ωt + γ 1 ) + 2 X 2 sin(ωt + γ 2 ) (4.48)
îi corespunde un fazor cinematic (fig. 4.13, a) sau polar (4.13, b), egal cu suma fazorilor
(cinematici sau polari) ataşaţi fiecărui semnal sinusoidal:
Fc {x 1 + x 2 } = Fc {x 1} + Fc {x 2 }, Fp {x 1 + x 2 } = Fp {x 1} + Fp {x 2 } (4.49)
a) b)
Fig. 4.13
Acest rezultat este consecinţa imediată a teoremei proiecţiilor, având în vedere că

semnalele sinusoidale reprezintă proiecţiile, pe una din axele Ox sau Oy, ale fazorilor
respectivi (cinematici sau polari).
a) b)
Fig. 4.14
Dacă se utilizează reprezentarea simbolică analitică, un raţionament similar conduce la

concluziile (fig. 4.14):
x1 + x2 ⇔ x 1 + x 2 ⇔ X1 + X 2 (4.50)
b. Amplificarea cu un scalar
Operaţiei de multiplicare a mărimii sinusoidale x(t) cu scalarul λ (pozitiv sau negativ),
λ x ( t ) = λ 2X sin(ωt + γ ) (4.51)
îi corespunde un fazor cinematic (fig. 4.15, a) sau polar (fig. 4.15, b) egal cu produsul dintre
parametrul real (pozitiv sau negativ) λ şi fazorul (cinematic sau polar) ataşat semnalului
sinusoidal respectiv:
Fc {λ x ( t )} = λ Fc {x ( t )}, Fp {λ x ( t )} = λ Fp {x ( t )} (4.52)
a) b)
Fig. 4.15
În figura 4.15 este reprezentată situaţia corespunzătoare cazului λ > 0. Un rezultat

analog se obţine şi în cazul opus.
În reprezentarea simbolică analitică (simplificată sau nesimplificată) se obţine:
λ x(t) ⇔ λ x ⇔ λ X (4.53)
c. Derivarea în raport cu timpul

Dacă se consideră un semnal sinusoidal de forma (4.7), derivatei în raport cu timpul,
dx π
= 2 ωX cos(ωt + γ ) = 2 ωX sin(ωt + γ + ) (4.54)
dt 2
i se poate ataşa fazorul cinematic (fig. 4.15, a):
 dx  π
Fc   = 2 ω X ωt + γ + (4.55)
 dt  2
 
sau fazorul polar (fig. 4.15, b):
 dx  π
Fp   =ωX γ + (4.56)
 dt  2
Prin urmare, fazorul (cinematic sau polar) al derivatei în raport cu timpul a unui
semnal sinusoidal se obţine amplificând modulul fazorului respectiv cu ω şi rotindu-l în sens
direct trigonometric (înainte) cu π/2.
Dacă se utilizează reprezentarea simbolică analitică a derivatei (4.54) se poate stabili
corespondenţa biunivocă (fig. 4.16, a):
π π
dx j( ωt + γ + ) j
⇔ 2 ωX e 2
= 2 ω X e j ( ωt + γ ) e 2 = j ω 2 X e j ( ωt + γ ) = j ω x (4.57)
dt
a) b)
Fig. 4.16
În mod asemănător se poate arăta că atunci când se recurge la reprezentarea simbolică

analitică în complex simplificat se poate stabili corespondenţa (fig. 4.16, b):
dx
⇔ jωX (4.58)
dt
d. Integrarea în raport cu timpul

Integrala în raport cu timpul a unui semnal sinusoidal de forma (4.7) este:
X X π
∫ x (t ) dt = − 2
ω
cos(ωt + γ ) = 2 sin(ωt + γ − )
ω 2
(4.59)
Acestei expresii i se poate ataşa biunivoc fazorul cinematic (fig. 4.15, a):
X π
Fc  ∫ x ( t ) dt  = 2
 
ωt + γ − (4.60)
  ω 2
sau fazorul polar (fig. 4.15, b):
X π
Fp  ∫ x ( t ) dt  =
 
γ− (4.61)
  ω 2
Aşadar, fazorul (cinematic sau polar) al integralei în raport cu timpul a unui semnal
sinusoidal se obţine împărţind modulul fazorului respectiv cu ω şi rotindu-l în sens invers
trigonometric (înapoi) cu π/2.
Utilizând reprezentarea simbolică analitică a integralei (4.59) se poate stabili
corespondenţa biunivocă (fig. 4.16, a):
X j( ωt + γ − π2 ) X −j
π
1 1
∫ x (t ) dt ⇔ 2 ω
e = 2 e j ( ωt + γ ) e 2 =
ω jω
2 X e j ( ωt + γ ) =
jω
x (4.62)
Analog se demonstrează că în cazul reprezentării simbolice analitice în complex

simplificat (fig.4.16, b):
1
∫ x (t ) dt ⇔ jω X (4.63)
Prin urmare, operaţiilor de derivare şi de integrare în raport cu timpul, referitoare la

semnalele sinusoidale, le corespund operaţii algebrice efectuate asupra valorilor instantanee
sau efective complexe ataşate. Această proprietate a reprezentării simbolice analitice este
deosebit de utilă în analiza circuitelor liniare de curent alternativ în regim permanent
sinusoidal.
Produsul a două mărimi sinusoidale nefiind, în general, o funcţie sinusoidală, nu se
poate reprezenta printr-un fazor sau o mărime complexă.
4.4 PARAMETRII CIRCUITELOR LINIARE

DE CURENT ALTERNATIV
Parametrii unui circuit izolat (lipsit de cuplaje magnetice) de curent alternativ sunt:
rezistenţa R, inductanţa proprie L şi capacitatea C. În cazul circuitelor neizolate intervine şi
inductanţa mutuală M.
Fie un dipol liniar pasiv, la bornele căruia se aplică tensiunea:
u ( t ) = 2 U sin(ωt + γ u ) (4.64)
Dipolul fiind liniar, va fi parcurs, în regim permanent, de un curent de aceeaşi formă
cu tensiunea aplicată:
i( t ) = 2 I sin(ωt + γ i ) (4.65)
Raportul u(t)/i(t) este, în general, o funcţie de timp deoarece γu ≠ γi. Prin urmare, în
regim permanent sinusoidal raportul dintre valorile instantanee ale tensiunii la borne şi
curentului nu mai este o constantă caracteristică, ca în cazul circuitelor liniare de curent
continuu.
Ţinând seama de caracterul liniar şi pasiv al dipolului considerat se poate observa că:
• dacă valoarea efectivă a tensiunii la borne creşte (scade) de un anumit număr de ori,
atunci şi valoarea efectivă a curentului creşte (scade) de acelaşi număr de ori, iar fazele lor
iniţiale rămân neschimbate;
• dacă la faza iniţială a tensiunii se adaugă un termen aditiv, pozitiv sau negativ, totul se
petrece ca şi cum s-ar fi modificat originea timpului, iar la faza iniţială a curentului se adaugă
aceeaşi cantitate. Prin urmare, în cazul unui dipol liniar, pasiv, raportul valorilor efective şi
diferenţa fazelor iniţiale ale tensiunii la borne şi curentului sunt mărimi independente de
tensiune şi de curent, capabile să caracterizeze dipolul studiat la o anumită valoare a
frecvenţei. În consecinţă, pentru a caracteriza un dipol liniar, pasiv, se defineşte:
 impedanţa dipolului:
U
Z= = Z(ω, R , L, C, M,...) > 0 (4.66)
I
reprezentând raportul dintre valorile efective ale tensiunii la borne şi curentului;

 defazajul dipolului:
ϕ = γ u − γ i = ϕ(ω, R , L, C, M,...), ϕ > 0 sau ϕ < 0 (4.67)
constituind diferenţa fazelor iniţiale ale tensiunii la borne şi curentului.

Atât impedanţa cât şi defazajul depind exclusiv de frecvenţă şi parametrii dipolului. În
timp ce impedanţa este totdeauna pozitivă, defazajul poate lua şi valori negative. În cazul
 π π
dipolilor pasivi, cosϕ > 0, încât ϕ ∈ − ,  .
 2 2
Impedanţa, ca şi rezistenţa, se măsoară în S.I. în ohmi.
Pentru caracterizarea unui dipol liniar pasiv impedanţa dipolului poate fi substituită cu
inversa ei:
I
Y= = Y(ω, R , L, C, M,...) (4.68)
U
numită admitanţă, şi care împreună cu defazajul constituie un sistem de parametri ai dipolului
respectiv.
Cuplul de parametri impedanţă (Z) şi defazaj (ϕ) este echivalent, din punct de vedere
al caracterizării dipolilor pasivi liniari, cu perechea rezistenţă (R) -reactanţă (X). Pentru
definirea acestor parametri se reprezintă tensiunea la bornele dipolului şi curentul cu ajutorul
fazorilor cinematici polari. În figura 4.17 s-au reprezentat fazorii polari ataşaţi acestor
semnale, care permit definirea:
 componentei active a tensiunii:
U a = U cos ϕ (4.69)
 componentei reactive a tensiunii:
U r = U sin ϕ (4.70)
 componentei active a curentului:
I a = I cos ϕ (4.71)
 componentei reactive a curentului:
I r = I sin ϕ (4.72)
Rezistenţa (în regim permanent sinusoidal) se defineşte ca raportul dintre valoarea

efectivă a componentei active a tensiunii la borne şi valoarea efectivă a curentului:
U a U cos ϕ
R= = = Z cos ϕ (4.73)
I I
Acest parametru nu trebuie confundat cu rezistenţa în curent continuu şi care se

defineşte cu ajutorul legii conducţiei electrice, cu care coincide numai în anumite cazuri
particulare.
Reactanţa se defineşte drept raport dintre valoarea efectivă a componentei reactive a
tensiunii la borne şi valoarea efectivă a curentului:
U r U sin ϕ
X= = = Z sin ϕ (4.74)
I I
Rezistenţa şi reactanţa se măsoară în S.I. în ohmi.

Relaţiile (4.73), (4.74) permit determinarea rezistentei şi reactanţei în funcţie de
impedanţă şi defazaj. Invers, pentru a exprima impedanţa şi defazajul în funcţie de rezistenţă
şi reactanţă se utilizează relaţiile:
X
Z = R 2 + X 2 , ϕ = arctg (4.75)
R
Perechea de parametri admitanţă - defazaj poate fi substituită, în vederea caracterizării

unui dipol liniar pasiv, cu perechea conductanţă (G) - susceptanţă (B).
Conductanţa (în regim permanent sinusoidal) se defineşte drept raport dintre valoarea
efectivă a componentei active a curentului şi valoarea efectivă a tensiunii la borne:
I a I cos ϕ
G= = = Y cos ϕ (4.76)
U U
Acest parametru nu este, în general, egal cu inversul rezistenţei definite cu relaţia

(4.73). De asemenea nu trebuie confundat cu conductanţa definită în curent continuu şi cu
care coincide numai în cazuri particulare.
Susceptanţa se defineşte ca raport dintre valoarea efectivă a componentei reactive a
curentului şi valoarea efectivă a tensiunii la borne:
I r I sin ϕ
B= = = Y sin ϕ (4.77)
U U
Conductanţa şi susceptanţa, ca şi admitanţa, se măsoară în S.I. în siemens (S).

Relaţiile (4.76), (4.77) permit determinarea conductanţei şi susceptanţei în funcţie de
admitanţă şi defazaj. Este posibil să se determine invers, admitanţa şi defazajul, în funcţie de
conductanţă şi susceptanţă:
B
Y = G 2 + B 2 , ϕ = arctg (4.78)
G
a) b) a) b)
Fig. 4.18 Fig. 4.19
Se poate observa că tensiunea şi componentele sale activă şi reactivă precum şi

curentul, cu componentele sale activă şi reactivă, formează câte un triunghi dreptunghic;
primul este denumit triunghi al tensiunilor (fig. 4.18, a), iar al doilea, triunghi al curenţilor
(fig.4.18, b). De asemenea, impedanţa, rezistenţa şi reactanţa pe de-o parte, admitanţa,
conductanţa şi susceptanţa pe de altă parte, formează câte un triunghi dreptunghic; primul este
cunoscut sub denumirea de triunghiul impedanţelor (fig. 4.19, a), al doilea fiind triunghiul
admitanţelor (fig. 4.19, b).
Acest mod de reprezentare grafică a legăturii dintre parametrii unui dipol liniar, pasiv,
în regim permanent sinusoidal, sugerează posibilitatea reprezentării parametrilor în planul
complex. În acest scop se asociază tensiunii (4.64) şi curentului (4.65) fie valorile instantanee
complexe:
u = 2 U e j( ωt + γ u ) , i = 2 I e j( ωt + γ i ) (4.79)
fie valorile lor efective complexe:
U = U e jγ u , I = I e jγ i (4.80)
Se defineşte impedanţa complexă ca raport dintre valorile instantanee (sau efective)

complexe ale tensiunii la borne şi curentului (fig.4.20):
u
Z= (4.81)
i
Substituind în (4.81) valorile instantanee complexe u , i cu expresiile (4.79) se obţine:
U j( γ u − γ i ) U
Z= e = (4.82)
I I
Dacă se ţine seama de (4.66), (4.67) rezultă în definitiv:
Z = Ze jϕ (4.83)
adică impedanţa complexă a unui dipol liniar pasiv are modulul egal cu impedanţa, iar
argumentul egal cu defazajul dintre tensiune şi curent la bornele dipolului.
Impedanţa complexă poate fi scrisă şi sub forma echivalentă:
Z = Z cos ϕ + j sin ϕ = R + jX , (4.84)
unde s-au avut în vedere relaţiile (4.73), (4.74). Prin urmare, impedanţa complexă a unui dipol
liniar pasiv are partea reală egală cu rezistenţa, iar partea imaginară egală cu reactanţa
dipolului respectiv.
În cazul dipolilor pasivi impedanţa complexă poate lua valori numai în semiplanul
Re{Z} ≥ 0 .
Fig. 4.20
Se defineşte admitanţa complexă a unui dipol liniar, pasiv, ca raport dintre valorile
instantanee (sau efective) complexe ale curentului şi tensiuni la borne (fig.4.20):
1 i
Y= = (4.85)
Z u
Dacă se substituie în (4.85) valorile instantanee complexe u, i cu expresiile (4.79)

rezultă:
I − j( γ u − γ i ) I
Y= e = (4.86)
U U
Aşadar, admitanţa complexă a unui dipol liniar pasiv, are modulul egal cu admitanţa,
iar argumentul egal şi de semn opus defazajului dintre tensiunea şi curentul la bornele
dipolului.
Admitanţa complexă poate fi scrisă şi sub forma:
Y = Y cos ϕ − jY sin ϕ = G − jB (4.87)
unde s-a ţinut seama de relaţiile (4.76), (4.77). Rezultă deci că admitanţa complexă are partea
reală egală cu conductanţa, iar partea imaginară egală şi de semn opus susceptanţei.
Pentru cazul dipolilor pasivi admitanţa complexă este definită numai în semiplanul
Re{ Y }≥0.
Atât impedanţa complexă, definită cu relaţia (4.81), cât şi admitanţa complexă,
definită cu relaţia (4.85), nu constituie o reprezentare simbolică a raportului valorilor
instantanee ale tensiunii la borne şi curentului, respectiv ale curentului şi tensiunii la borne,
deoarece, în general, acest raport este o funcţie de timp. Trebuie să se considere că impedanţa
complexă precum şi admitanţa complexă sunt parametri complecşi care intervin în ecuaţiile
circuitelor ca operatori de înmulţire.
În cazul dipolilor liniari activi se defineşte:
 impedanţa complexă echivalentă:
u U
Ze = = = R e + jX e (4.88)
i I
 admitanţa complexă echivalentă:
i I
Ye = = = G e − jB e (4.89)
u U
unde tensiunea u şi curentul i fiind asociate cu convenţia de la receptoare. În relaţiile (4.88) şi
(4.89), Re reprezintă rezistenţa echivalentă, Xe – reactanţa echivalentă, Ge– conductanţa
echivalentă, Be – susceptanţa echivalentă.
În concluzie orice dipol liniar, pasiv sau activ, poate fi reprezentat prin una din
schemele indicate în figura 4.21.
a) b)
Fig. 4.21
4.5 PUTERI ÎN CIRCUITE LINIARE

ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL
4.5.1 Puterea instantanee
Fig. 4.22
Pentru a determina schimbul instantaneu de energie între un dipol liniar activ sau pasiv
şi generatoarele exterioare (fig. 4.22), se aplică unei suprafeţe ănchise care conţine bornele
(1), (2), teorema energiei electromagnetice şi se obţine:
p = u ( t ) i( t ), (4.90)
unde p(t) reprezentând puterea instantanee, poate fi o putere absorbită sau cedată, după cum
sensurile tensiunii la borne u şi curentului i sunt asociate după regula de la receptoare sau
după cea de la generatoare. Puterea instantanee schimbată de dipol cu exteriorul poate fi
calculată cu relaţia (4.90) în regim staţionar sau cvasistaţionar, deci şi în cazul unui dipol
liniar care având tensiunea la borne
u = 2 U sin(ωt + γ u ) (4.91)
este parcurs de curentul
i = 2 I sin(ωt + γ i ) (4.92)
Prin urmare,
p = 2 U I sin(ωt + γ u ) sin(ωt + γ i ) (4.93)
Utilizând identitatea trigonometrică 2 sin α sin β = cos(α − β) − cos(α + β) , expresia

(4.93) poate fi scrisă sub forma:
p = U I cos ϕ − U I cos(2ωt + γ u + γ i ) (4.94)
unde ϕ = γ u − γ i reprezintă defazajul dintre tensiunea la borne şi curent.
Relaţia (4.94) pune în evidenţă faptul că puterea instantanee este o mărime periodică
constituită dintr-o componentă continuă şi o componentă sinusoidală de frecvenţă dublă
(fig. 4.23). Chiar dacă dipolul considerat este pasiv, în anumite intervale de timp ale unei
perioade, puterea instantanee este furnizată de dipol, în exterior. În aceste intervale, energia
acumulată în câmpul magnetic al bobinelor şi în câmpul electric al condensatoarelor este, în

parte, retrocedată generatoarelor exterioare.
Fig. 4.23
4.5.2 Puterea activă
Valoarea medie a puterii instantanee în decurs de o perioadă,
T
1
P = ∫ p( t ) dt = U I cos ϕ (4.95)
T0
poartă denumirea de putere activă. Această putere reprezintă viteza generalizată de

transformare a energiei electromagnetice în alte forme de energie şi depinde de valorile
efective ale tensiunii şi curentului precum şi de defazajul dintre acestea.
Deoarece în cazul unui dipol pasiv puterea activă este pozitivă (sau nulă în cazul
dipolilor nedisipativi) rezultă că în astfel de situaţii cos ϕ ≥ 0.
Dacă se au în vedere relaţiile (4.69), (4.71), (4.73) şi (4.76) rezultă posibilitatea de a
exprima puterea activă sub una din formele următoare:
P = U a I = U Ia = R I2 = G U 2 (4.96)
valabile pentru dipoli liniari pasivi.

Puterea activă se măsoară în S.I., ca şi puterea instantanee, în watt (W).
Componenta sinusoidală, de frecvenţă dublă, a puterii instantanee,
p f = U I cos(2ωt + γ u + γ i ) (4.97)
poartă denumirea de putere fluctuantă.

4.5.3 Puterea aparentă
Valoarea maximă a puterii active, la valori efective constante ale tensiunii la borne şi
curentului şi la defazaj variabil:
S = UI > 0 (4.98)
reprezintă puterea aparentă.

Maşinile şi aparatele electrice sunt caracterizate printr-o valoare efectivă limită a
curentului, astfel încât pierderile prin efect electrocaloric să nu conducă la
o încălzire excesivă, şi prin o valoare efectivă limită a tensiunii, astfel încât izolaţia
conductoarelor să nu fie străpunsă. Prin urmare, puterea aparentă caracterizează limitele de
funcţionare ale maşinilor şi aparatelor electrice.
Dacă se ţine seama de expresiile (4.66) şi (4.68) rezultă că puterea aparentă a unui
dipol liniar, pasiv, poate fi determinată cu una din relaţiile:
S = Z I2 = Y U 2 (4.99)
În S.I., puterea aparentă se măsoară în voltamper (VA).
4.5.4 Factorul de putere
Prin definiţie, se numeşte factor de putere mărimea adimensională pozitivă,

subunitară, egală cu raportul dintre puterea activă şi puterea aparentă:
P
kp = (4.100)
S
În regim permanent sinusoidal, factorul de putere al unui dipol liniar pasiv rezultă a fi:
k p = cos ϕ (4.101)
unde s-a ţinut seama de expresiile (4.95) şi (4.98) ale puterii active, respectiv aparente.
Pentru ca o instalaţie de putere aparentă dată să funcţioneze cât mai eficient, adică la o
putere activă cât mai mare, este necesar ca valoarea factorului de putere să fie cât mai ridicată.
Cu alte cuvinte, defazajul trebuie ca fie cât mai redus cu putinţă.
4.5.5 Puterea reactivă
Expresia (4.93) a puterii instantanee poate fi scrisă în mod avantajos sub o formă
echivalentă dacă se ţine seama de (4.67). În acest sens, se face substituţia γ u = γ i + ϕ , încât
relaţia (4.93 devine:
p = U I cos ϕ − U I cos[2(ωt + γ i ) + ϕ] =
= U I cos ϕ [1 − cos 2(ωt + γ i )] + U I sin ϕ sin 2(ωt + γ i ) . (4.102)
Prin urmare, puterea instantanee conţine două componente:
p p = U I cos ϕ [1 − cos 2(ωt + γ i )] (4.103)
numită putere instantanee de pulsaţie (fig. 4.24, a), şi
p o = U I sin ϕ sin 2(ωt + γ i ) (4.104)
reprezentând puterea instantanee de oscilaţie (fig. 4.24, b).
a) b)
Fig. 4.24
Se observă că puterea activă constituie valoarea medie a puterii instantanee de

pulsaţie:
T
1
T ∫0
P= p p ( t ) dt = U I cos ϕ (4.105)
Din expresiile (4.102) - (4.104) se constată că pe reţeaua de alimentare a unui dipol

circulă, pe lângă puterea instantanee de pulsaţie, a cărei valoare medie constituie o măsură a
puterii electromagnetice care se transformă nemijlocit în alte forme de energie, şi o putere
care oscilează neamortizat între generatoarele interioare şi dipol. În acest mod, reţeaua este
"blocată" de prezenţa puterii instantanee de oscilaţie, împiedicând încărcarea ei în mod
suplimentar, cu putere activă. Ca măsură a puterii instantanee de oscilaţie se convine a utiliza
amplitudinea ei:
Q = max{p o } = U I sin ϕ (4.106)
numită putere reactivă.
Se poate observa că deşi între expresiile (4.95) şi (4.106) ale puterii active şi respectiv
reactive există o analogie formală, semnificaţiile lor energetice diferă în mod esenţial şi în
primul rând datorită faptului că spre deosebire de puterea activă, puterea reactivă nu
reprezintă un aport mediu de putere la bornele dipolului. Depăşirea acestei dificultăţi este
posibilă dacă se recurge la noţiunile de putere activă instantanee şi putere reactivă
instantanee, introduse de către prof. dr. ing. V. N. Nedelcu (v. par. 4.5.7).
În S.I. puterea reactivă se măsoară în var (voltamper – reactiv). Unitatea de măsură a
puterii reactive a fost adoptată în anul 1931 de către Comitetul Electrotehnic Internaţional, la
propunerea delegatului român, acad. C. I. Budeanu.
Dacă se ţine seama de relaţiile (4.70), (4.72), (4.74), (4.77), puterea reactivă poate fi
scrisă şi sub una din formele echivalente:
Q = Ur I = U Ir = X I2 = B U2 (4.107)
valabile pentru dipoli liniari pasivi.

În ceea ce priveşte semnele puterii active şi reactive, s-a adoptat următoarea convenţie:
 Pentru circuite receptoare: P > 0 - putere activă absorbită, Q > 0 - putere reactivă
absorbită, P < 0 - putere activă furnizată, Q < 0 - putere reactivă furnizată;
 Pentru circuite generatoare: P > 0 - putere activă furnizată, Q > 0 – putere reactivă
furnizată, P < 0 - putere activă absorbită, Q < 0 - putere reactivă absorbită.
Puterile activă (4.95), reactivă (4.106) şi aparentă (4.98) satisfac relaţiile:
S = P 2 + Q 2 , P = S cos ϕ, Q = S sin ϕ, Q = P tgϕ (4.108)
Prin urmare, cu mărimile P, Q, S se poate construi un triunghi dreptunghic, numit

triunghiul puterilor (fig. 4.25).
Fig. 4.25
Dacă se face apel la prima relaţie (4.108), expresia (4.100) a factorului de putere
devine:
S2 − Q 2 Q2
kp = = 1− 2 (4.109)
S S
Prin urmare, problema ameliorării (creşterii) factorului de putere se reduce, în esenţă,

la micşorarea consumului de putere reactivă. În acest scop se montează în preajma
receptoarelor câte un generator local de energie reactivă, făcând posibile transportul şi
furnizarea către receptor a unei puteri active sporite.
4.5.6 Puterea aparentă complexă
Deoarece produsul a două mărimi sinusoidale nu este în general o mărime sinusoidală,

rezultă că puterea instantanee (4.93) nu poate fi reprezentată sub formă simbolică analitică, în
complex, folosind regulile stabilite în paragraful 4.3.2. Este posibil, însă, să se definească o
mărime complexă care înglobează într-o expresie unică puterea activă, puterea reactivă şi
puterea aparentă. În acest scop se consideră un dipol liniar (receptor sau generator), la bornele
căruia este aplicată tensiunea u = 2 U sin(ωt + γ u ) , fiind parcurs de curentul
i = 2 I sin(ωt + γ i ) . Ataşând acestor semnale fie valorile instantanee complexe, fie valorile
efective complexe, se defineşte puterea aparentă complexă:
1 *
S= ui = UI
*
(4.110)
2
Efectuând calculele se obţine:
1
S= 2 U e j( ωt + γ u ) 2 I e − j( ωt + γ i ) = U I e j( γ u − γ i ) (4.111)
2
Dacă se ţine seama de (4.67), (4.95), (4.98) şi (4.106) rezultă:
S = S e jϕ = U I e jϕ = U I cos ϕ + j U I sin ϕ = P + jQ (4.112)
Rezultă deci că puterea aparentă complexă are modulul egal cu puterea aparentă,
partea reală egală cu puterea activă si partea imaginară egală cu puterea reactivă.
În planul complex al puterilor aparente (planul S ) poziţia afixului puterii aparente
complexe poate fi oricare în cazul dipolilor activi, deoarece P > 0 sau P < 0 şi Q > 0 sau Q <
0. În schimb, în cazul dipolilor pasivi puterea aparentă complexă poate lua valori numai în
semiplanul Re{ S }≥ 0, (P ≥ 0, Q ≥ 0). Pentru astfel de dipoli sunt valabile relaţiile:
S = Z I 2 = Y U 2 = (R + jX )I 2 = (G + jB) U 2
*
(4.113)
unde s-a ţinut seama de (4.82), (4.84), (4.86), (4.87).

Procedeul de reprezentare simbolică analitică, în complex, a puterilor, expus în acest

paragraf, prezintă inconvenientul că puterea aparentă complexă S nu reprezintă imaginea în
complex a puterii instantanee p. Această dificultate poate fi înlăturată dacă se utilizează
noţiunea de putere aparentă instantanee complexă.
4.5.7 Puterea aparentă instantanee complexă
Se consideră un dipol liniar, pasiv sau activ, având tensiunea la borne

u = 2 U sin(ωt + γ u ) şi curentul în una din bornele de acces i = 2 I sin(ωt + γ i ) . Acestor
semnale li se ataşează valorile instantanee complexe:
u = 2 U e j( ωt + γ u ) , i = 2 I e j( ωt + γ i ) (4.114)
sau valorile efective complexe:
U = U e jγ u , I = I e jγ i (4.115)
Puterii instantanee schimbată de dipol pe la bornele de acces cu exteriorul (4.94),
p = U I cos ϕ − U I cos(2ωt + γ u + γ i ) , ( ϕ = γ u − γ i ) (4.116)
i se poate ataşa valoarea instantanee complexă:
1
s= u (i − i) = U I − U I e j( 2 ωt + γ u + γ i )
* *
(4.117)
2
astfel încât
p = Re{s} (4.118)
Mărimea s poate fi considerată drept o putere aparentă instantanee complexă, p fiind

în aceste condiţii o putere activă instantanee.
Părţii imaginare a puterii aparente instantanee complexă,
q = U I sin ϕ − U I sin( 2ωt + γ u + γ i ) (4.119)
i se atribuie denumirea de putere reactivă instantanee.

Puterea aparentă complexă S rezultă ca valoarea medie a puterii aparente instantaneee
complexă:
T
1 1 *
S = ∫ s dt = u i = U I = U I e jϕ = P + jQ ,
*
(4.120)
T0 2
unde puterile activă P şi reactivă Q rezultă ca valori medii ale puterii active instantanee
T
1
T ∫0
P= p dt = U I cos ϕ , (4.121)
respectiv puterii reactive instantanee:

T
1
T ∫0
Q= q dt = U I sin ϕ . (4.122)
Ataşând mărimii periodice nesinusoidale p (4.116), valoarea instantanee complexă s,

se conferă un caracter unitar modului de definire a puterilor activă şi reactivă, ca valori medii
ale unor puteri instantanee.
4.6 LEGILE ŞI TEOREMELE CIRCUITELOR LINIARE

DE CURENT ALTERNATIV
4.6.1 Legea lui Ohm generalizată
Se consideră o latură activă (j) conţinând un rezistor de rezistenţă Rj, o bobină având
inductanţa proprie Ljj, un condensator de capacitate Cj, un generator de tensiune având
tensiunea electromotoare ej. Dacă latura considerată conţine un generator de curent se recurge
la echivalenţa dintre un astfel de generator şi un generator de tensiune (v. par. 3.2.4, a). De
asemenea se consideră că latura este cuplată magnetic cu celelalte laturi ale circuitului,
cuplajele fiind caracterizate de inductanţele mutuale Ljk (j ≠ k). Se admite că latura este
receptoare, tensiunea la borne ujb şi curentul ij fiind asociate în mod corespunzător (fig. 4.26).
Fig. 4.26
Fie Γ un contur închis, ales în sensul curentului ij, prin interiorul generatorului,
rezistorului, bobinei şi prin dielectricul condensatorului, închizându-se pe la borne în sens
dΦ SΓ
opus tensiunii ujb. Înlocuind în ecuaţia legii inducţiei electromagnetice e Γ = ∫ E s ds = − ,
Γ
dt
Es cu E s = E − E i − E c (1.40), se obţine:
dΦ SΓ
∫ (E − Ei − E c ) ds = ∫ (E − Ei ) ds = ∫ E ds − e j = −
Γ Γ Γ
dt
(4.123)
sau
dΦ SΓ
∫ E ds = e j −
Γ
dt
(4.124)
Integrala din membrul stâng al relaţiei (4.124) poate fi calculată pe porţiuni ale
conturului Γ şi anume:
1 4 5
∫ E ds = ∫ E ds + ∫ E ds + ∫ E ds = −u jb + u R j + u C j
Γ 5 1 4
(4.125)
4
unde ∫ E ds = u
1
Rj reprezintă căderea de tensiune pe rezistenţa laturii (inclusiv rezistenţa
5
interioară a generatorului), iar ∫ E ds = u C j este tensiunea la bornele condensatorului.
4
Înlocuind (4.125) în (4.124) se obţine:

dΦ SΓ
e j + u jb = u R j + u C j + (4.126)
dt
sau în general,
dΦ SΓ
e j ± u jb = u R j + u C j + (4.127)
dt
semnul plus corespunzând cazului în care latura este receptoare iar semnul minus cazului când
latura este generatoare.
Relaţia (4.127) constituie legea lui Ohm generalizată numită şi teorema lui Joubert în
regim cvasistaţionar, permanent sau tranzitoriu, valabilă atât pentru circuite liniare cât şi
pentru circuite neliniare şi parametrice, deoarece parametrii laturii considerate nu intervin în
mod explicit.
În cazul când latura este liniară, în virtutea legii conducţiei:
u R j = R ji j (4.128)
De asemenea, făcând apel la relaţia lui Maxwell relativă la inductivităţi (2.32):


Φ SΓ = L jji j + ∑ L jk i k (4.129)
k =1
k≠ j
rezultă:
dΦ SΓ di j 
di k
= L jj + ∑ L jk (4.130)
dt dt k =1 dt
k≠ j
În sfârşit, latura fiind liniară, tensiunea la bornele condensatorului este:

t
qj 1
uCj =
Cj
=
Cj ∫i
−∞
j dt (4.131)
unde integrala este definită în regim tranzitoriu şi nedefinită în regim permanent periodic.
Având în vedere relaţiile (4.128), (4.130) şi (4.131), expresia (4.127) devine:
t 
di j 1 di k
e j ± u jb = R j i j + L jj +
dt C j ∫ i j dt + ∑ L jk
−∞ k =1 dt
(4.132)
k≠ j
şi constituie legea lui Ohm pentru o latură liniară, activă, receptoare sau generatoare, în regim
cvasistaţionar.
În regim permanent sinusoidal este avantajos să se utilizeze reprezentarea simbolică
analitică. Dacă:
e j = 2 E j sin(ωt + γ e j ) , u jb = 2 U jb sin(ωt + γ u jb ) (4.133)
i j = 2 I j sin(ωt + γ i j ) , i k = 2 I k sin(ωt + γ i k ) (4.134)
sunt valorile instantanee ale tensiunii electromotoare a generatorului, tensiunii la bornele

laturii, curentului prin latura j şi a curentului prin latura k şi se utilizează reprezentarea
simbolică în complex simplificat, ecuaţia (4.132) devine:

1
E j ± U jb = R j I j + jωL jj I j + I j + ∑ jωL jk I k (4.135)
j ωC j k =1
k≠ j
sau:
  1  

E j ± U jb = R j + j ωL jj −
  I j + ∑ jωL jk I k (4.136)
  ωC j  k =1
k≠ j
Relaţia (4.136) constituie legea lui Ohm generalizată, în regim permanent sinusoidal,
pentru o latură liniară, scrisă sub formă simbolică analitică (în complex simplificat).
Introducând notaţiile:
1
Z jj = R j + j(ωL jj − ), Z jk = jωL jk (4.137)
ωC j
unde Zjj reprezintă impedanţa complexă proprie a laturii j, iar Zjk impedanţa complexă
mutuală între laturile j şi k, ecuaţia (4.136) devine:

E j ± U jb = Z jj I j + ∑ Z jk I k (4.138)
k =1
k≠ j
În cazul unei laturi pasive ( E j = 0 ) se obţine:


U jb = Z jj I j + ∑ Z jk I k (4.139)
k =1
k≠ j
Dacă latura considerată este izolată din punct de vedere magnetic ( Z jk = 0, j ≠ k ),
expresia (4.138) devine:

E j ± U jb = Z jj I j (4.140)
Comparând relaţiile (3.14) şi (4.140) rezultă că în regim permanent sinusoidal şi

pentru laturi izolate din punct de vedere magnetic, legea lui Ohm generalizată este formal
analoagă aceleiaşi legi scrisă în curent continuu, substituind tensiunea electromotoare,
tensiunea la borne şi curentul cu valorile lor efective (sau instantanee) complexe, iar rezistenţa
cu impedanţa complexă.
4.6.2 Teoremele lui Kirchhoff
Ca şi în cazul circuitelor de curent continuu, teoremele lui Kirchhoff pentru un circuit

de curent alternativ se stabilesc, drept consecinţe ale legii conservării sarcinii electrice libere,
respectiv legii lui Ohm generalizate.
a. Teorema de curenţi
Deoarece în regim cvasistaţionar formularea legii conservării sarcinii electrice libere
este identică cu cea corespunzătoare regimului staţionar, rezultă că într-un astfel de regim
teorema de curenţi a lui Kirchhoff se scrie sub aceeaşi formă ca în curent continuu. Astfel,
curenţii incidenţi nodului u al unui circuit cu n noduri satisfac în regim cvasistaţionar relaţia:
∑i
j∈u
j = 0, (u = 1,2,..., n ) (4.141)
Enunţul acestei teoreme este următorul: suma algebrică a valorilor instantanee ale
curenţilor din ramurile incidente unui nod al unui circuit, în regim cvasistaţionar este nulă.
Deoarece în expresia (4.141) nu intervin parametrii circuitului, rezultă că teorema
stabilită este valabilă atât pentru circuite liniare cât şi pentru cele neliniare şi parametrice.
În regim permanent sinusoidal, ataşând valorii instantanee a curentului,
j ( ωt + γ i j )
i j = 2 I j sin(ωt + γ i j ) , fie valoarea instantanee complexă i j = 2 I j e , fie valoarea
jγij
efectivă complexă I j = I j e , se poate scrie teorema de curenţi a lui Kirchhoff sub formă
analitică. De exemplu, în complex simplificat se obţine:

∑I
j∈u
j = 0, (u = 1,2,..., n ) (4.142)
Se observă că în regim permanent sinusoidal, teorema de curenţi a lui Kirchhoff este

formal analoagă aceleiaşi teoreme scrisă în curent continuu, substituind curenţii cu valorile
lor instantanee sau efective complexe.
b. Teorema de tensiuni
Se consideră un circuit în regim cvasistaţionar, constituit din  laturi, n noduri şi s
subcircuite cuplate magnetic şi fie un ochi m al acestui circuit, reprezentat în figura 4.27. Se
alege un contur închis Γm constituit din succesiunea liniilor tensiunilor de latură uj ale ochiului
m (j ∈ m). Se calculează tensiunea electromotoare indusă:
dΦ S Γ m
e Γm = ∫ E ds = − (4.143)
Γm
dt
Fig. 4.27
Deoarece fluxul magnetic prin suprafaţa SΓm, delimitată de curba Γm, este practic nul,
consecinţă a modului de alegere a acestui contur care evită regiunile de flux intens, localizate
în bobine, rezultă că integrala ∫ E ds este egală cu suma algebrică a tensiunilor de latură:
Γm
∫ E ds = ∑ u
Γm j∈m
j =0 (4.144)
Tensiunile de latură sunt considerate pozitive dacă sensul lor de referinţă coincide cu
sensul pozitiv de parcurgere a ochiului şi negative în caz opus. Aşadar: suma algebrică a
tensiunilor de latură de-a lungul unui ochi al unui circuit liniar în regim cvasistaţionar este
nulă.
Sub forma (4.144) teorema de tensiuni a lui Kirchhoff este valabilă şi pentru circuite
neliniare şi parametrice, în regim cvasistaţionar.
Se aplică legea lui Ohm generalizată (4.127) pentru fiecare latură a ochiului m, se
adună relaţiile astfel obţinute şi dacă se ţine seama de relaţia (4.144), rezultă:
 dΨSΓ 
∑ e = ∑  u
j Rj + uCj + j
dt 
, (m = 1,2,..., o ' ) (4.145)
j∈m j∈m

unde o’ reprezintă numărul total de ochiuri al circuitului considerat, iar Γj reprezintă conturul
închis care trece prin interiorul generatorului, rezistorului, bobinei şi prin dielectricul
condensatorului laturii j, închizându-se pe la borne (fig. 4.26).
Sub forma (4.145), teorema de tensiuni a lui Kirchhoff este de asemenea valabilă atât
pentru circuite liniare cât şi pentru circuite neliniare şi parametrice în regim cvasistaţionar,
permanent sau tranzitoriu. Aici uRj reprezintă căderea de tensiune (activă) pe rezistenţa laturii
j, uCj - tensiunea la bornele condensatorului Cj (numită şi "cădere de tensiune capacitivă"),
dΨSΓj
- tensiunea la bornele bobinei (ideale) din ramura j (numită şi "cădere de tensiune
dt
inductivă").
Teorema de tensiuni a lui Kirchhoff, în regim cvasistaţionar, poate fi enunţată şi sub
forma echivalentă (4.145): suma algebrică a tensiunilor electromotoare ale generatoarelor de
tensiune de-a lungul laturilor unui ochi al unui circuit liniar, neliniar sau parametric este
egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune (active, capacitive şi inductive) din laturile
ochiului.
În cazul circuitelor liniare, ţinând seama de relaţiile (4.128), (4.130) şi (4.131),
expresia (4.145) devine:
 
 di j 1 t 
di 
∑ e j = ∑  R ji j + L jj
j∈m 
+ ∫−∞i j dt + ∑ L jk k , (m = 1,2,..., o' ) (4.146)
j∈m dt C j k =1 dt 
 k≠ j 
Dacă regimul este permanent sinusoidal şi se utilizează reprezentarea simbolică

analitică, în complex simplificat, se obţine:
 
 

∑ E j = ∑  Z jj I j + ∑ Z jk I k , (m = 1,2,..., o' ) (4.147)
j∈m j∈m  k =1 
 k≠ j 
unde impedanţele complexe Z jj şi Z jk sunt date de relaţiile (4.137).
Relaţia (4.147) constituie teorema de tensiuni a lui Kirchhoff în regim permanent

sinusoidal scrisă sub formă simbolică.
În cazul particular când laturile sunt izolate din punct de vedere magnetic (Zjk = 0),
∑E = ∑Z
j∈m
j
j∈m
I , (m = 1,2,..., o' )
jj j (4.148)
Comparând relaţiile (4.148) şi (3.20), se observă că în regim permanent sinusoidal şi

pentru ochiuri cu laturi izolate din punct de vedere magnetic, teorema de tensiuni a lui
Kirchhoff este formal analoagă aceleaşi teoreme scrisă în curent continuu, dacă se substituie
tensiunile electromotoare şi curenţii cu valorile lor instantanee (sau efective) complexe, iar
rezistenţele cu impedanţele complexe.
4.6.3 Teorema de conservare a puterii instantanee
Fig. 4.28
Se consideră un circuit neizolat, constituit exclusiv din elemente dipolare, ale cărui
laturi nu sunt cuplate magnetic cu exteriorul (fig. 4.28). Fie  numărul de laturi şi n numărul
de noduri. Se notează cu v1, v2,..., vn potenţialele nodurilor, cu i1e, i2e,..., ine curenţii în nodurile
de acces, cu u1, u2,..., u  şi i12 = i1, i23 = i2,..., i qn = i  tensiunile şi curenţii prin laturi. Se
aplică teorema de curenţi a lui Kirchhoff în cele n noduri ale circuitului:

i1e = i12 + i13 + ... + i1n
i 2e = i 21 + i 23 + ... + i 2 n (4.149)
....................................
i ne = i n1 + i n 2 + ... + i n n −1
Ecuaţiile (4.149) se amplifică cu potenţialele v1, v2,..., vn ale nodurilor de acces şi
relaţiile astfel obţinute se însumează:
n
∑ viiie = v1 (i12 + i13 + ... + i1n ) + v 2 (i 21 + i 23 + ... + i 2n ) + ...
i =1
+ v n (i n1 + i n 2 + ... + i n n −1 ) (4.150)
Deoarece iqp = - ipq, relaţia (4.150) poate fi scrisă sub forma echivalentă:
n
∑v i
i =1
i ie = i12 ( v1 − v 2 ) + i13 ( v1 − v 3 ) + ... + i pq ( v p − v q ) + ... + i n n −1 ( v n − v n −1 ) (4.151)
Deoarece vp – vq = upq = uk şi ipq = ik, k = 1, 2,…,  , se obţine:

n 
∑ viiie = ∑ u k ik
i =1 k =1
(4.152)
Relaţia (4.152) constituie teorema conservării puterii instantanee: puterea instantanee


în laturile circuitului, ∑u
k =1
i , este egală cu puterea instantanee transmisă din exterior,
k k
n
p = ∑ viiie .
i =1
În cazul circuitelor liniare, aplicând laturii k legea lui Ohm generalizată (4.132),
t 
di 1 di j
u k = R k i k + L kk k +
dt C k ∫ i k dt + ∑ L kj
−∞ j=1 dt
− ek (4.153)
j≠ k

n    t
di k i
∑ v i i ie = ∑ R k i 2k + ∑ L kk i k
i =1 k =1 k =1
+∑ k
dt k =1 C k ∫i k dt +
−∞
  di j 
+∑ ∑L kj k i − ∑ ek i k (4.154)
k =1 j =1 dt k =1
j≠ k
Deoarece
 
 di k  r di j d  1   r
 dW
∑ L kk i k dt + ∑ ∑ Lkj i k dt = dt  2 ∑ Lkk i k + ∑ ∑ Lkj i ki j  = dtm , (4.155)
2
k =1 k =1 j=1
 k =1 k =1 j=1

j≠ k  j≠ k 
 t   
ik ik du C k
∑
k =1 C k
∫ i k dt =∑ k =1 C k
q k =∑ u C k i k =∑ u C k C k
k =1 k =1 dt
=
−∞
d 1   dWe
=  ∑
dt  2 k =1
C k u C2 k  =
 dt
(4.156)
unde - Wm este energia magnetică instantanee acumulată în câmpul magnetic al bobinelor şi

We energia electrică instantanee acumulată în câmpul electric al condensatorelor, relaţia
(4.154) se poate scrie sub forma:
d
p + pg = p j + ( Wm + We ) , (4.157)
dt

unde: - p j = ∑ R k i 2k este puterea instantanee disipată prin efect Joule în rezistoare;
k =1
n
- p = ∑ v i i ie este puterea instantanee schimbată pe la borne cu exteriorul;
i =1

- p g = ∑ e k i k reprezintă puterea instantanee schimbată de generatoare cu circuitul.
k =1
Relaţia (4.157) reprezintă teorema de conservare a puterilor instantanee în circuite

liniare. În cazul particular al unui circuit izolat, p = 0, iar dacă circuitul considerat este pasiv,
pg = 0.
4.6.4 Teorema de conservare a puterilor aparente complexe, active şi reactive
În regim permanent sinusoidal, semnalelor sinusoidale li se pot ataşa biunivoc valorile

efective complexe şi înlocuind în relaţia (4.152) mărimile instantanee cu imaginile în complex
corespunzătoare, se obţine teorema de conservare a puterilor aparente complexe:
n 
S = ∑ V i I ie = ∑ U k I k
* *
(4.158)
i =1 k =1
adică, puterea aparentă complexă S schimbată pe la borne de circuit cu exteriorul este egală
cu puterea aparentă complexă în laturile circuitului.
Aplicând pentru fiecare latură a circuitului legea lui Ohm generalizată în valori
efective complexe (4.138),

E k + U k = Z kk I k + ∑ Z kj I j (4.159)
j=1
j≠ k
cu convenţia de semne de la receptoare, relaţia (4.158) devine:

   
S = ∑ Z kk I 2k + ∑ ∑ Z kj I j I k − ∑ E k I k
* *
(4.160)
k =1 k =1 j=1 k =1
j≠ k
Deoarece Zkj = Zjk, rezultă:

     
∑ ∑ Z kj I j I k = ∑∑ Z kj (I j I k + I j I k ) = 2∑∑ Z kj I j I k cos(γ i j − γ i k )
* * *
(4.161)
k =1 j=1 k =1 j=1 k =1 j=1
j≠ k j≠ k j≠ k
şi relaţia (4.160) devine:

   
S + ∑ E k I k = ∑ Z kk I 2k + 2∑∑ Z kj I j I k cos( γ i j − γ i k )
*
(4.162)
k =1 k =1 k =1 j=1
j≠ k
Ţinând seama de relaţiile (4.137),
1
Z kk = R k + j(ωL kk − ), Z kj = jωL kj (4.163)
ωC k

 
   

 I 2k 
S + ∑ E I = ∑ R I + j ∑ ωL kk I k + 2∑ ∑ ωL kjI j I k cos( γ i j − γ i k ) − ∑
* 22
(4.164)
k =1
k k
k =1
 k =1 k k
k =1 j =1 k =1 ωC k

 j≠ k 
Relaţia (4.164) reprezintă teorema conservării puterilor aparente complexe în circuite

neizolate în regim permanent sinusoidal şi poate fi scrisă sub forma:
S + Sg = PJ + jQX, (4.165)
unde:

Sg = ∑ E k I k
*
(4.166)
k =1
este puterea aparentă complexă la bornele generatoarelor;


PJ = ∑ R k I 2k (4.167)
k =1
reprezintă puterea disipată în rezistoare prin efect electrocaloric ireversibil;
   
I 2k
Q X = ∑ ωL kk I 2k + 2∑ ∑ ωL kj I j I k cos( γ i j − γ i k ) − ∑ (4.168)
k =1 k =1 j=1 k =1 ωC k
j≠ k
este puterea reactivă absorbită sau furnizată de bobinele şi condensatoarele circuitului.

Dacă se egalează părţile reale din expresia (4.165), se obţine teorema de conservare a
puterilor active:
P + Pg = PJ, (4.169)
unde:
n
P = Re{S} = ∑ Vi I ie cos( γ v i − γ i ie ) (4.170)
i =1
reprezintă puterea activă schimbată de circuit pe la borne cu exteriorul;
Pg = Re{Sg } = ∑ E k I k cos( γ e k − γ i k )

(4.171)
k =1
este puterea activă schimbată de generatoare cu circuitul.

Relaţia (4.169) pune în evidenţă faptul că în regim permanent sinusoidal energia
câmpului electromagnetic este constantă; câmpul nu participă la bilanţul puterilor active, ci
numai mijloceşte transmisia puterii de la borne şi de la generatoare, la rezistoare, în care se
disipă prin efect electrocaloric.
Egalând părţile imaginare din (4.165), se obţine teorema de conservare a puterilor
reactive:
Q + Qg = QX, (4.172)
unde:
n
Q = Im{S} = ∑ Vi I ie sin( γ v i − γ i ie ) (4.173)
i =1
reprezintă puterea reactivă schimbată de circuit pe la borne de circuit cu exteriorul;
Q g = Im{Sg } = ∑ E k I k sin( γ e k − γ i k )

(4.174)
k =1
este puterea reactivă schimbată de generatoare cu circuitul.

Relaţia (4.168) se poate scrie sub forma:
Q X = 2ω ( Wm − We ) , (4.175)
unde Wm şi We sunt energiile medii acumulate în câmpul magnetic al bobinelor, respectiv în

câmpul electric al condensatoarelor:
1 
( )
 
Wm = ∑ kk k ∑∑
2 k =1
L I 2
+
k =1 j=1
L kj I j I k cos γ i j − γ i k (4.176)
j≠ k
1 
We = ∑ C k U C2 k
2 k =1
(4.177)
4.7 ANALIZA CIRCUITELOR LINIARE ÎN REGIM

PERMANENT SINUSOIDAL
Efectuarea analizei unui circuit liniar de curent alternativ presupune cunoaşterea

aceloraşi elemente ca şi în cazul analizei circuitelor liniare de curent continuu, fiind necesar în
plus să se ştie care este numărul de subcircuite (conexe) cuplate magnetic, iar în afară de
rezistenţe să fie date inductanţele (proprii şi mutuale) şi capacităţile. Totodată, este necesar să
se calculeze puterile active şi reactive absorbite sau furnizate pe laturi.
Analiza unui circuit liniar de curent alternativ se bazează, în principal, pe utilizarea
teoremelor lui Kirchhoff.
Pentru a putea preciza condiţiile în care se poate efectua analiza unui circuit liniar în
regim permanent, eventual sinusoidal, este necesar să se cunoască câteva particularităţi
referitoare la analiza unui astfel de circuit în regim nepermanent (dar cvasistaţionar).
4.7.1 Analiza circuitelor liniare în regim cvasistaţionar
Se consideră un circuit liniar constituit din  laturi, n noduri şi s subcircuite conexe

(cuplate magnetic) şi se urmăreşte determinarea semnalelor răspuns atunci când circuitul este
excitat. În acest scop se constituie sistemul liniar de ecuaţii integro - diferenţiale obţinut prin
aplicarea teoremei de curenţi a lui Kirchhoff nodurilor independente (n - s ecuaţii) şi a
teoremei de tensiuni a lui Kirchhoff ochiurilor independente (  - n + s ecuaţii):
∑i
j∈u
j = 0, (u = 1,2,..., n − s) (4.178)
 
 di k 1
t  di j 
∑  R k I k + L kk
k∈m 
+
dt C k ∫ i k dt + ∑
j =1
L kj  = ∑ ek
dt  k∈m
(4.179)
−∞
 j≠ k 
unde m = 1, 2, ..., o =  − n + s .
Soluţiile generale ale sistemului (4.178, 4.179) sunt de forma:
i k (t ) = i k p ( t ) + i k  ( t ), k = 1, 2,..., , (4.180)
unde i k p reprezintă soluţiile particulare de forma membrului drept şi corespund regimului
permanent, iar i k  constituie soluţiile sistemului omogen, caracterizând regimul liber.

Dacă excitaţiile ek(t), aplicate unui circuit liniar, sunt funcţii sinusoidale de timp, de
aceeaşi frecvenţă, răspunsurile i k p ( t ) vor fi de asemenea funcţii sinusoidale de timp şi de
aceeaşi frecvenţă. Prin urmare, în regim permanent sinusoidal, toate semnalele dintr-un circuit
liniar sunt funcţii sinusoidale de timp, oscilând cu aceeaşi frecvenţă. Astfel de semnale pot fi
reprezentate simbolic, geometric sau analitic.
4.7.2 Metode simbolice de analiză a circuitelor liniare în regim

permanent sinusoidal
Determinarea, în regim permanent sinusoidal, a soluţiilor particulare ale sistemului

(4.178, 4.179), de forma membrului drept, implică un mare volum de calcule (dacă se
utilizează, de exemplu, metoda substituţiei). În vederea simplificării analizei circuitelor liniare
de curent alternativ în regim permanent sinusoidal se ţine seama de posibilitatea reprezentării
simbolice a semnalelor sinusoidale, utilizând metode de analiză corespunzătoare, numite
simbolice. În acest scop se procedează după cum urmează:
• utilizând o anumită regulă de reprezentare se ataşează fiecărui semnal sinusoidal,
cunoscut sau necunoscut, numit original, un simbol, numit imagine, fazor în
reprezentarea geometrică şi mărime complexă în reprezentarea analitică;
• se determină ecuaţiile pe care le satisfac imaginile, corespunzătoare sistemului de
ecuaţii integro - diferenţiale (4.178, 4.179) ale semnalelor original;
• se soluţionează sistemul de ecuaţii satisfăcut de imagini în raport cu imaginile
necunoscute;
• în baza regulii de reprezentare simbolică se determină semnalele sinusoidale (original)
necunoscute.
Acest procedeu prezintă avantajul unui volum de calcule sensibil mai redus decât
metoda directă de analiză.
Metodele simbolice de analiză sunt geometrice sau analitice, după cum se reprezintă
semnalele sinusoidale prin fazori sau prin mărimi complexe. La rândul său, metoda simbolică
geometrică poate fi cinematică (dacă se utilizează fazori cinematici) sau polară (când se
folosesc fazori polari), iar metoda simbolică analitică poate fi în complex nesimplificat sau
simplificat, după cum se face uz de valori instantanee complexe sau de valori efective
complexe.
În cadrul metodei simbolice analitice, operaţiilor elementare relative la semnalele
sinusoidale care intervin în ecuaţiile integro - diferenţiale (4.178, 4.179) şi anume: sumare,
amplificare cu un scalar, derivare şi integrare în raport cu timpul, le corespund operaţii

elementare relative la fazorii (cinematici sau polari) corespunzători: sumare, amplificare cu un
scalar şi rotire cu π/2. Prin urmare, ecuaţiilor integro - diferenţiale satisfăcute de semnalele
sinusoidale le vor corespunde construcţii geometrice reprezentând însumarea a diverşi fazori
cu orientări diferite. O astfel de construcţie geometrică poartă denumirea de diagramă
fazorială, constituind imaginea ecuaţiei integro - diferenţiale a circuitului în reprezentarea
simbolică geometrică.
Pentru a analiza un circuit liniar în regim permanent sinusoidal cu ajutorul metodei
simbolice geometrice se procedează în modul următor:
• se consideră ecuaţia integro - diferenţială liniară a unui anumit semnal din circuit şi se
construiesc fazorii (cinematici sau polari) fiecărui termen, folosind corespondenţa operaţiilor;
• se construieşte fazorul corespunzător termenului liber al ecuaţiei, care închide
poligonul obţinut prin însumarea diferiţilor fazori corespunzători din ecuaţia considerată;
• se determină, prin metode geometrice (proiecţii), relaţiile dintre modulele şi
argumentele fazorilor ataşaţi semnalelor sinusoidale cunoscute şi necunoscute;
• se explicitează, din aceste relaţii, elementele semnalelor necunoscute (valori efective
şi defazaje) şi se scriu, în cele din urmă, expresiile valorilor instantanee ale semnalelor
necunoscute, pe baza regulilor de reprezentare.
Cu ajutorul metodei simbolice geometrice analiza unui circuit liniar în regim
permanent sinusoidal, sau cu alte cuvinte integrarea unui sistem de ecuaţii integro -
diferenţiale de tipul (4.178, 4.179), se reduce la determinarea, cu mijloace geometrice, a unor
segmente şi unghiuri necunoscute.
Dacă se utilizează metoda simbolică analitică, operaţiilor elementare relative la
semnalele sinusoidale care intervin în ecuaţiile integro - diferenţiale de tipul (4.178, 4.179):
sumare, amplificare cu un scalar, derivare şi integrare în raport cu timpul, le corespund
operaţii elementare relative la valorile instantanee sau efective complexe corespunzătoare:
sumare şi amplificare. Prin urmare, operaţiilor diferenţiale în raport cu timpul efectuate asupra
semnalelor sinusoidale le corespund operaţii algebrice relative la imaginile lor în complex.
Rezultă de aici că metoda simbolică analitică permite ataşarea pe lângă ecuaţiile
integro - diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi, satisfăcute de semnalele sinusoidale, a
unor ecuaţii algebrice în imaginile lor în complex. Aşadar la analiza circuitelor liniare în
regim permanent sinusoidal, cu ajutorul metodei simbolice analitice, este necesar să se
soluţioneze sisteme liniare de ecuaţii algebrice, ca şi în cazul analizei circuitelor liniare de
curent continuu.
Această observaţie permite elaborarea metodicii de analiză a circuitelor liniare în

regim permanent sinusoidal în strânsă analogie cu aceea de analiză a circuitelor liniare de
curent continuu. Analogia este şi mai pronunţată în cazul circuitelor lipsite de cuplaje
magnetice.
Pentru a analiza un circuit liniar în regim permanent sinusoidal cu ajutorul metodei
simbolice analitice se procedează după cum urmează:
• se scriu ecuaţiile integro - diferenţiale (liniare) ale circuitului, rezultate din aplicarea
teoremelor lui Kirchhoff;
• se scriu ecuaţiile algebrice - imaginile în complex ale ecuaţiilor integro -diferenţiale,
ataşând semnalelor sinusoidale cunoscute şi necunoscute imaginile lor complexe;
• se soluţionează aceste ecuaţii în raport cu imaginile necunoscute;
• se determină expresiile valorilor instantanee ale semnalelor necunoscute, pe baza
regulilor de reprezentare.
4.7.3 Analiza circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice, în regim

Se consideră un astfel de circuit constituit din  laturi şi n noduri. Circuitul fiind lipsit
de cuplaje magnetice are un caracter conex şi posedă prin urmare n - l noduri independente şi
o =  – n + l ochiuri independente. Analiza unui astfel de circuit, în regim permanent
sinusoidal, poate fi efectuată cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff, scrise sub formă simbolică
analitică, în valori efective complexe:
∑I
j∈u
j = 0, u = 1, 2,..., n − 1 (4.181)
∑Z
k∈m
I =
kk k ∑E
k∈m
k , m = 1, 2,..., o =  − n + 1 (4.182)
Comparând aceste ecuaţii cu cele similare, scrise, pentru un circuit liniar de curent
continuu, se pune în evidenţă strânsa analogie care există între cele două grupe de relaţii. Pe
baza acestei analogii rezultă posibilitatea de a prelua toate metodele de analiză a circuitelor
liniare de curent continuu (v. cap. 3) şi de a le adapta sub forma simbolică (în complex) la
analiza circuitelor liniare în regim permanent sinusoidal. În acest scop se substituie tensiunile
electromotoare, tensiunile şi curenţii cu valorile lor efective (sau instantanee) complexe, iar
rezistenţele si conductanţele cu impedanţele şi admitanţele complexe.
Pe această cale se pot imediat formula teoremele generatoarelor echivalente de

tensiune (v. par. 3.3.2, a) şi de curent (v. par. 3.3.2, b), teorema curenţilor de ochiuri (v. par.
3.3.1, c), teorema tensiunilor de noduri (v. par. 3.3.1, d), teorema impedanţelor şi admitanţelor
de intrare şi transfer (v. par. 3.3.2, c), teorema reciprocităţii (v. par. 3.3.2, d).
4.7.4 Transformarea schemelor circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice,

în regim permanent sinusoidal
În baza analogiei stabilite între modul de scriere a teoremelor lui Kirchhoff, în

complex, pentru un circuit liniar, în regim permanent sinusoidal, lipsit de cuplaje magnetice şi
modul de scriere al aceloraşi teoreme în cazul unui circuit liniar de curent continuu, este
posibil, în primul rând, să se stabilească relaţiile de calcul ale impedanţelor echivalente
grupărilor uzuale.
Astfel, impedanţa echivalentă unei grupări de n impedanţe în serie este dată de relaţia
(v.rel. 3.26):
n
Ze = ∑ Z k (4.183)
k =1
Deoarece Z k = R k + jX k , Z e = R e + jX e , rezultă:
n n
R e = ∑ R k , Xe = ∑ Xk (4.184)
k =1 k =1
Modulele impedanţelor satisfac relaţia:

n
Ze ≤ ∑ Zk (4.185)
k =1
O relaţie similară va fi satisfăcută şi de tensiunile de la bornele impedanţelor:

n
U ≤ ∑ Uk (4.186)
k =1
Impedanţa echivalentă unei grupări de n impedanţe în paralel poate fi calculată cu

relaţia (v. rel. 3.32):
n
1 1
=∑ (4.187)
Z e k =1 Z k
iar admitanţa echivalentă va fi:

n
Ye = ∑ Yk (4.188)
k =1
Dacă se ţine seama de relaţiile: Y e = G e − jB e , Y k = G k − jB k , rezultă:
n n
G e = ∑ G k , Be = ∑ Bk (4.189)
k =1 k =1
Modulele admitanţelor satisfac relaţia:
n
Ye ≤ ∑ Yk (4.190)
k =1
O relaţie asemănătoare va fi satisfăcută şi de curenţii ramificaţi prin cele n impedanţe:
n
I≤ ∑ Ik (4.191)
k =1
În cazul grupării complexe a impedanţelor, se recurge la teorema transfigurării.

Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un circuit liniar pasiv, in regim permanent sinusoidal,
constituit din n laturi lipsite de cuplaje magnetice, dispuse în stea, să fie echivalent cu un
n (n − 1)
circuit în poligon complet cu C 2n = laturi este (v. rel. 3.41, b):
2
Z j Zk
Z jk = , ( j, k = 1,2,..., n; j ≠ k ) (4.192)
Z0
cu
n 
1 1 
= ∑   (4.193)
Z0 j=1  Z j 
unde - Z j - reprezintă impedanţele laturilor circuitului în stea;
- iar Z jk - impedanţele laturilor circuitului în poligon complet.
Pe baza aceleiaşi analogii este posibil să se stabilească pentru circuitele liniare, lipsite
de cuplaje magnetice, în regim permanent sinusoidal, echivalenţa dintre un generator real de
tensiune şi un generator real de curent (v. par. 3.2.4, a), teorema lui Millman (v. rel. 3.36),
teorema compensaţiei (v. par. 3.2.4, d).
4.7.5 Circuite duale
Principiul dualităţii, stabilit pentru circuitele liniare de curent continuu (v. par. 3.4) îşi
îmbogăţeşte considerabil conţinutul şi îşi lărgeşte sensibil domeniul de aplicaţii, în cazul
circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice, în regim permanent sinusoidal.
a) b)
Fig. 4.29
Pentru a ilustra acest principiu se consideră circuitele reprezentate în figura 4.29 şi se

aplică primului circuit teorema de tensiuni a lui Kirchhoff :
1
E = R 1 I + j ωL 1 I + I (4.194)
jωC1
iar celui de al doilea, teorema de curenţi a lui Kirchhoff :
1
I = G 2 U + jωC 2 U + U (4.195)
jωL 2
Comparând ecuaţiile (4.l94) şi (4.195) se pune în evidenţă corespondenţa prin dualitate

a următoarelor perechi de semnale şi parametri:
U ⇔ I ; R ⇔ G; L ⇔ C; Z ⇔ Y (4.196)
Datorită faptului că în cazul circuitelor liniare, lipsite de cuplaje magnetice, în regim

permanent sinusoidal, teoremele lui Kirchhoff se scriu sub formă analoagă celei
corespunzătoare circuitelor liniare de curent continuu şi ţinând seama de faptul că pentru
astfel de circuite teoremele lui Kirchhoff au un caracter dual (v. par. 3.4), rezultă că această
proprietate îşi păstrează valabilitatea şi pentru circuitele liniare, lipsite de cuplaje magnetice,
în regim permanent sinusoidal. În consecinţă, pentru astfel de circuite se corespund prin
dualitate: teorema curenţilor de ochiuri şi teorema tensiunilor de noduri, teorema
generatorului echivalent de tensiune şi teorema generatorului echivalent de curent.
4.7.6 Metoda separării puterilor active şi reactive
Relaţiile de conservare ale puterilor active (4.169) şi reactive (4.172) într-un circuit
liniar lipsit de cuplaje magnetice cu exteriorul, în regim permanent sinusoidal, pot fi utilizate
în vederea efectuării analizei circuitului. Astfel, considerând drept necunoscute valoarea
efectivă a curentului şi defazajul, sistemul de ecuaţii (4.169) şi (4.172) poate fi utilizat pentru
determinarea acestor mărimi.
Fig. 4.30
Fie, de exemplu, circuitul reprezentat în figura 4.30 ai cărui parametri R1, R2, R3, L şi
C sunt cunoscuţi; de asemenea este dată valoarea efectivă a tensiunii la borne, U. Se
urmăreşte determinarea valorii efective a curentului I şi a defazajului ϕ.
Se calculează puterile active şi reactive absorbite sau cedate pe laturi, ţinând seama de
convenţia relativă la semnele puterilor (v. par. 4.5):
R1 U2 R3
P1 = R I = 2
2
U , P2 = R 2 I 2 =
2 2
, P3 = R 3I32 = U2 (4.197)
R1 + ω L
1 1 2 2
R2 1
R 32 + 2 2
ωC
ωL 1 1
Q1 = X1I12 = U 2 , Q 2 = 0, Q 3 = − U2 (4.198)
R +ω L
2
1
2 2
ωC R 2 + 1
ω2 C 2
3
Pe de altă parte, circuitul absoarbe pe la borne o putere activă şi absoarbe sau cedează
o putere reactivă, care se determină cu relaţiile:
P = UI cos ϕ, Q = UI sin ϕ (4.199)
În baza relaţiilor de conservare ale puterilor active şi reactive, se pot scrie egalităţile:
P = P1 + P2 + P3 , Q = Q1 + Q 2 + Q 3 (4.200)
Dacă se ţine seama de relaţiile (4.197) – (4.199), relaţiile (4.200) conduc la sistemul:
R1 U2 R3
UI cos ϕ = 2 U + 2+
2
U2 (4.201)
R1 + ω L
2 2
R 1
R 32 + 2 2
ωC
ωL 1 1
UI sin ϕ = U2 − U2 (4.202)
R +ω L
2
1
2 2
ωC R 2 + 1
ω2 C 2
3
ale cărui rădăcini, I şi ϕ, constituie soluţia problemei.

4.8 CIRCUITE LINIARE ELEMENTARE IDEALE ÎN REGIM

Prin circuite elementare ideale se vor înţelege: rezistorul ideal, bobina ideală,
condensatorul ideal, grupările lor în serie sau paralel, alimentate fie de un generator ideal de
tensiune, fie de un generator ideal de curent. În fiecare din aceste cazuri se va considera că
tensiunea electromotoare a generatorului de tensiune, egală cu tensiunea la borne, este
u = 2 U sin (ωt + γ u ) , iar curentul generatorului de curent, i = 2I sin (ωt + γ i ) . Acestor
semnale li se ataşează fie câte un fazor (cinematic sau polar), fie câte o valoare instantanee
sau efectivă complexă:
u = 2 U sin (ωt + γ u ) ⇔ Fc {u} = 2 U ωt + γ u ⇔
⇔ Fp {u} = U γ u ⇔ u = 2 Ue j( ωt + γ u ) ⇔ U = Ue jγ u (4.203)
i = 2I sin (ωt + γ i ) ⇔ Fc {i} = 2I ωt + γ i ⇔
⇔ Fp{i} = I γ i ⇔ i = 2Ie j( ωt + γ i ) ⇔ I = Ie jγ i (4.204)
4.8.1 Rezistorul ideal în regim permanent sinusoidal
Se consideră un rezistor ideal de rezistenţă R = 1/G, în regim permanent, alimentat fie

de un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.31, a), fie de un generator ideal de curent
sinusoidal (fig. 4.31, b). Dacă se aplică legea lui Ohm se obţine:
u = R i, i = G u (4.205)
sau sub formă simbolică, în valori efective complexe:
U = R I, I = G U (4.206)
a) b)
Fig. 4.31 Fig. 4.32
U = RI, ϕ = γu- γi = 0 (4.207)
Prin urmare:
• curentul care circulă printr-un rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un
generator de tensiune sinusoidală, este simfazic cu tensiunea la borne (fig. 4.32):
sin (ωt + γ u )
U
i= 2 (4.208)
R
• tensiunea la bornele unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator

de curent sinusoidal, este simfazică cu curentul (fig. 4.32):
sin (ωt + γ i )
I
u= 2 (4.209)
G
În cazul rezistorului ideal, în regim permanent sinusoidal:
U 1 1
Z= = R , X = Z sin ϕ = 0, Y = = = G, B = Y sin ϕ = 0 (4.210)
I Z R
De asemenea:
U a = U cos ϕ = U, U r = U sin ϕ = 0, I a = I cos ϕ = I, I r = I sin ϕ = 0 (4.211)
Puterea instantanee absorbită de rezistor pe la borne va fi:
2U 2 U2
p = ui = sin 2 (ωt + γ u ) = [1 − cos 2(ωt + γ u )] =
R R
2I 2 I2
= sin 2 (ωt + γ i ) = [1 − cos 2(ωt + γ i )] ≥ 0 (4.212)
G G
şi are caracterul unei puteri instantanee de pulsaţie (v. par. 4.5.5).
Fig. 4.33
Tensiunea u(t), curentul i(t) şi puterea instantanee p(t) sunt reprezentate în figura 4.33.
Puterea aparentă complexă este dată de:
S = U I = RI 2 = GU 2
*
(4.213)
încât:
P = Re{S} = RI 2 = GU 2 > 0, Q = Im{S} = 0 (4.214)
Rezultă că un rezistor ideal în regim permanent sinusoidal, absoarbe putere activă pe

care o transformă în căldură prin efect electrocaloric, nu absoarbe şi nici nu furnizează putere
reactivă.
4.8.2 Bobina ideală în regim permanent sinusoidal
Fig. 4.34
Se consideră o bobină ideală, de inductanţă L, alimentată fie de un generator ideal de

tensiune sinusoidală (fig.4.34, a), fie de un generator ideal de curent sinusoidal (fig. 4.34, b).
Aplicând bobinei legea lui Ohm generalizată, se obţine:
di 1
u=L , i = ∫ udt (4.215)
dt L
sau în valori efective complexe:
U
U = jωL I, I = (4.216)
j ωL
Din relaţiile (4.216) rezultă:
π
U = ωL I, ϕ = γ u − γ i = (4.217)
2
Din a doua relaţie (4.217) rezultă:

• curentul care circulă printr-o bobină ideală în regim permanent, alimentată de la un
generator ideal de tensiune sinusoidală, este defazat în urma tensiunii la borne cu π/2 (fig.
4.35):
U  π
i= 2 sin  ωt + γ u −  (4.218)
ωL  2
• tensiunea la bornele unei bobine ideale, în regim permanent, alimentată de la un

generator ideal de curent sinusoidal, este defazată înaintea curentului cu π/2.
 π
u = 2ωLI sin  ωt + γ i +  (4.219)
 2
Fig. 4.35 Fig. 4.36
În ambele cazuri:
U
Z= = jωL, X = Z sin ϕ = ωL = X L (4.220)
I
I 1 1
Y= = , B = Y sin ϕ = = BL (4.221)
U jωL ωL
unde XL reprezintă reactanţa inductivă iar BL susceptanţa inductivă.
De asemenea:
U a = U cos ϕ = 0, U r = U sin ϕ = U, Ia = I cos ϕ = 0, I r = I sin ϕ = I (4.222)
Puterea instantanee schimbată de bobină pe la borne cu generatoarele exterioare este

dată de relaţia:
U2 U2
p = ui = −2 sin (ωt + γ u ) cos(ωt + γ u ) = − sin 2(ωt + γ u ) =
ωL ωL
= 2ωLI 2 sin (ωt + γ i ) cos(ωt + γ i ) = ωLI 2 sin 2(ωt + γ i ) (4.223)
şi este de natura unei puteri instantanee de oscilaţie (v. par. 4.5.5).
Puterea aparentă complexă se calculează cu relaţia:
j 2
S = U I* = jωL I 2 = U = jX L I 2 = jB L U 2 (4.224)
ωL
încât:
P = Re{S} = 0, Q = Im{S} = X L I 2 = B L U 2 > 0 (4.225)
Prin urmare, o bobină ideală în regim permanent sinusoidal nu absoarbe putere activă
şi absoarbe putere reactivă.
4.8.3 Condensatorul ideal în regim permanent sinusoidal
Un condensator ideal, de capacitate C, este alimentat fie de un generator ideal de

tensiune sinusoidală (fig. 4.37 a), fie de un un generator ideal de curent sinusoidal (fig. 4.37 b).
a) b)
Fig. 4.37
În ambele cazuri se pot scrie relaţiile:

1 du
u=
C ∫ idt , i = C
dt
(4.226)

1
U= I, I = jωC U (4.227)
jωC
Dacă se compară relaţiile (4.215), (4.226) sau (4.216), (4.227) se observă că au un
caracter dual şi anume bobina ideală alimentată de un generator ideal de tensiune este duală
unui condensator ideal alimentat de un generator ideal de curent, iar o bobină ideală
alimentată de un generator ideal de curent este duală unui condensator ideal alimentat de un
generator ideal de tensiune.
Ţinând seama de corespondenţa stabilită rezultă că:
π
I = ωCU, ϕ = γ u − γ i = − (4.228)
2
încât:
• curentul care circulă printr-un condensator ideal în regim permanent, alimentat de un
generator ideal de tensiune sinusoidală este defazat înaintea tensiunii la borne cu π⁄2 (fig.
4.38):
 π
i = 2ωCU sin  ωt + γ u +  (4.229)
 2
• tensiunea la bornele unui condensator, în regim permanent alimentat de un generator
ideal de curent sinusoidal este defazată în urma curentului cu π/2 (fig. 4.38):
I  π
u= 2 sin  ωt + γ i −  (4.230)
ωC  2
În ambele cazuri:
U 1 1
Z= = , X = Z sin ϕ = = Xc (4.231)
I j ωC ωC
I
Y= = jωC, B = Y sin ϕ = ωC = Bc (4.232)
U
unde Xc reprezintă reactanţa capacitivă, iar Bc susceptanţa capacitivă.
Totodată:
U a = U cos ϕ = 0, U r = U sin ϕ = U (4.233)
Ia = I cos ϕ = 0, I r = I sin ϕ = I (4.234)
Fig. 4.38 Fig. 4.39

Puterea instantanee schimbată de condensator pe la borne cu generatoarele se determină
cu relaţia:
I2
p=− sin 2(ωt + γ i ) = ωCU 2 sin 2(ωt + γ u ) (4.235)
ωC
şi este de natura unei puteri instantanee de oscilaţie.
Puterea aparentă complexă se calculează cu relaţia:
j 2
S = U I* = − I = − jωCU 2 = − jX c I 2 = − jB C U 2 (4.236)
ωC
de unde rezultă:
P = Re{S} = 0, Q = Im{S} = −X C I 2 = −B C U 2 < 0 (4.237)
Prin urmare, un condensator ideal, în regim permanent sinusoidal, nu absoarbe putere
activă şi furnizează putere reactivă.
Această proprietate remarcabilă a condensatoarelor le oferă posibilitatea de a fi utilizate
în mod avantajos în instalaţiile de ameliorare a factorului de putere.
4.8.4 Bobina ideală în serie cu un rezistor ideal în regim permanent sinusoidal
Se consideră o bobină ideală, de inductanţă L, în serie cu un rezistor ideal, de

rezistenţă R, alimentate fie de un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.40, a), fie de
un generator ideal de curent sinusoidal (fig. 4.40, b).
Dacă se aplică unui astfel de circuit legea lui Ohm generalizată se obţine ecuaţia
diferenţială:
di
u = Ri + L (4.238)
dt
În valori efective complexe rezultă ecuaţia algebrică:
U = (R + jωL ) I (4.239)
Prin urmare:
ωL
U = I R 2 + ω2 L2 , ϕ = γ u − γ i = arctg (4.240)
R
încât:
• curentul care circulă printr-o bobină ideală, legată în serie cu un rezistor ideal, în
regim permanent sinusoidal, alimentate de un generator ideal de tensiune sinusoidală, este:
U  ωL 
i= 2 sin  ωt + γ u − arctg  (4.241)
R 2 + ω2 L2  R 
• tensiunea la bornele circuitului constituit prin gruparea în serie a unei bobine ideale şi
a unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de curent sinusoidal,
este:
 ωL 
u = 2 I R 2 + ω2 L2 sin  ωt + γ i + arctg  (4.242)
 R 
U
Z= = R + jωL, X = X L = ωL (4.243)
I
Puterea aparentă complexă este dată de relaţia:
S = U I* = RI 2 + jωLI 2 = RI 2 + jX L I 2 (4.244)
încât:
P = RI 2 > 0, Q = X L I 2 > 0 (4.245)
În figura 4.40 este reprezentată diagrama fazorială a tensiunilor.

Fig. 4.41
4.8.5 Bobina ideală în paralel cu un rezistor ideal în regim permanent sinusoidal
O bobină ideală, de inductanţă L, în paralel cu un rezistor ideal de rezistenţă R, se

alimentează fie de la un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.42, a), fie de la un
generator ideal de curent sinusoidal (fig. 4.42, b).
Fig. 4.42
Se aplică oricărui din aceste circuite teorema de curenţi a lui Kirchhoff:

i = i1 + i 2 (4.246)
unde:
u 1
i1 = , i 2 = ∫ udt (4.247)
R L
încât ecuaţia (4.246) devine:
u 1
R L∫
i= + udt (4.248)
Acestei ecuaţii i se poate ataşa ecuaţia algebrică în valori efective complexe:

1 j 
I= − U (4.249)
 R ωL 
1 1 R
I=U + 2 2 , ϕ = γ u − γ i = arctg (4.250)
R 2
ωL ωL
încât:
• curentul care circulă prin grupul constituit din legarea în paralel a unei bobine ideale şi
a unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de tensiune
sinusoidală, este:
R 2 + ω2 L2  R 
i = 2U sin  ωt + γ u − arctg  (4.251)
ωLR  ωL 
• tensiunea la bornele circuitului constituit prin gruparea în paralel a unei bobine ideale
şi a unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de curent
sinusoidal este:
ωLR  R 
u = 2I sin  ωt + γ i + arctg  (4.252)
R 2 + ω2 L2  ωL 
Admitanţa complexă a circuitului se deduce din (4.249)

I 1 j 1 1
Y= = − ; G = ; BL = (4.253)
U R ωL R ωL
Puterea aparentă complexă rezultă:
1 2 1 2
S = U I* = U +j U = GU 2 + jB L U 2 = P + j Q, (4.254)
R ωL
unde:
P = GU 2 , Q = B L U 2 (4.255)
În figura 4.43 s-a trasat diagrama fazorială a circuitului constituit prin gruparea în
paralel a unei bobine ideale şi a unui rezistor ideal în regim permanent sinusoidal.
Fig. 4.43
4.8.6 Condensatorul ideal în serie cu un rezistor ideal în regim permanent sinusoidal
Se consideră gruparea în serie a unui condensator ideal de capacitate C şi a unui rezistor

ideal de rezistenţă R, alimentată fie de un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.44, a),
fie de un generator ideal de curent sinusoidal (fig. 4.44, b).
a) b)
Fig. 4.44
Aplicând legea lui Ohm generalizată se obţine ecuaţia:
1
C∫
u = Ri + idt (4.256)
căreia i se poate ataşa, în regim permanent sinusoidal, ecuaţia algebrică în valori efective
complexe:
 j 
U = R − I (4.257)
 ωC 
Dacă se compară relaţiile (4.249) şi (4.257), se observă că se corespund prin dualitate.

Rezultă că gruparea în paralel a unei bobine ideale şi a unui rezistor ideal alimentată de la un
generator ideal de tensiune este duală grupării în serie a unui condensator ideal şi a unui
rezistor ideal alimentată de la un generator ideal de curent. De asemenea, gruparea în paralel a
unei bobine ideale şi a unui rezistor ideal alimentată de la un generator ideal de curent este
duală grupării în serie a unui condensator ideal şi a unui rezistor ideal alimentată de un
generator ideal de tensiune.
În baza acestei corespondenţe rezultă:
1 1
U = I R2 + , ϕ = γ u − γ i = −arctg (4.258)
ωC 22
ωCR
şi deci:
• curentul care circulă printr-un condensator ideal în serie cu un rezistor ideal, în regim
permanent, alimentate de un generator ideal de tensiune sinusoidală este:
U  1 
i= 2 sin  ωt + γ u + arctg  (4.259)
1  ωCR 
R + 2 2
2
ωC
• tensiunea la bornele circuitului obţinut prin gruparea în serie a unui condensator ideal
şi a unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de curent
sinusoidal, este:
1  1 
u = 2 I R2 + sin  ωt + γ i − arctg  (4.260)
ωC 2
 ωCR 
Impedanţa complexă a circuitului rezultă din relaţia (4.257):
U j 1
Z= =R− , X = Xc = (4.261)
I ωC ωC
Puterea aparentă complexă se determină cu relaţia:

j 2
S = U I* = RI 2 − I = RI 2 − jX C I 2 (4.262)
ωC
de unde se deduce:
P = RI 2 , Q = −X C I 2 (4.263)
Ţinând seama de dualitatea stabilită se poate construi direct diagrama fazorială, de
aceeaşi formă cu cea reprezentată în figura 4.43, substituind conductanţa prin rezistenţă,
inductanţa prin capacitate şi valoarea efectivă complexă a tensiunii (curentului) prin valoarea
efectivă complexă a curentului (tensiunii).
4.8.7 Condensatorul ideal în paralel cu un rezistor ideal în regim

Un condensator ideal, de capacitate C, în paralel cu un rezistor ideal, de rezistenţă R,

este alimentat fie de un generator ideal de tensiune (fig.4.45, a), fie de un generator ideal de
curent (fig.4.45, b).
a) b)
Fig. 4.45
Se aplică oricăruia din aceste circuite teorema de curenţi a lui Kirchhoff, obţinându-se:
u du
i= +C (4.264)
R dt
Ecuaţiei diferenţiale (4.264) i se poate ataşa ecuaţia algebrică în valori efective

complexe:
1 
I =  + jωC  U (4.265)
R 
Comparând relaţiile (4.238), (4.264) sau (4.239), (4.265) se observă că se corespund

prin dualitate. Rezultă că gruparea în serie a unei bobine ideale şi a unui rezistor ideal,
alimentată de un generator ideal de tensiune, este duală grupării în paralel a unui condensator
ideal şi a unui rezistor ideal, alimentată de un generator ideal de curent. De asemenea,

gruparea în serie a unei bobine ideale şi a unui rezistor ideal, alimentată de un generator ideal
de curent este duală grupării în paralel a unui condensator ideal şi a unui rezistor ideal,
alimentată de un generator ideal de tensiune.
În baza acestei corespondenţe se obţine:
1
I=U 2
+ ω2 C 2 , ϕ = γ u − γ i = −arctgωCR (4.266)
R
Aşadar:
• curentul care circulă printr-un condensator ideal legat în paralel cu un rezistor ideal, în
regim permanent, alimentat de un generator ideal de tensiune sinusoidală este:
+ ω2 C 2 sin (ωt + γ u + arctgωCR )

1
i= 2U 2
(4.267)
R
• tensiunea la bornele circuitului obţinut prin gruparea în paralel a unui condensator

ideal şi a unui rezistor ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de curent
sinusoidal este:
sin (ωt + γ i − arctgωCR )

I
u= 2 (4.268)
1
2
+ ω2C2
R
Admitanţa complexă a acestui circuit este:
I 1 1
Y= = + jωC = G + jB c , G = , B c = ωC (4.269)
U R R
Puterea aparentă complexă este în acest caz:
1 2
S = U I* = U − jωCU 2 = GU 2 − jB c U 2 (4.270)
R
În baza dualităţii stabilite, diagrama fazorială este de aceeaşi formă cu cea reprezentată
în figura 4.41, substituind rezistenţa prin conductanţă, inductanţa prin capacitate, valoarea
efectivă complexă a curentului (tensiunii) prin valoarea efectivă complexă a tensiunii
(curentului).
4.8.8 Rezistorul ideal, bobina ideală şi condensatorul ideal, grupate în

serie, în regim permanent sinusoidal
Se consideră circuitul reprezentat în figura 4.46, alimentat fie de un generator ideal de

tensiune, fie de un generator ideal de curent, căruia i se aplică legea lui Ohm generalizată:
di 1
dt C ∫
u = Ri + L + idt (4.271)
a) b)
Fig. 4.46
Ecuaţiei (4.271) i se poate ataşa, în regim permanent sinusoidal, ecuaţia algebrică, în

valori efective complexe:
  1 
U = R + j ωL −  I
ωC 
(4.272)
 
care permite să se stabilească relaţiile:
1
2 ωL −
 1  ωC
U = I R 2 +  ωL −  , ϕ = γ u − γ i = arctg (4.273)
 ωC  R
Prin urmare:
• curentul care circulă printr-un rezistor ideal legat în serie cu o bobină ideală şi un
condensator ideal, în regim permanent, alimentat de un generator ideal de tensiune
sinusoidală, este:
 1 
 ωL − 
i= 2
U
sin  ωt + γ u − arctg ωC  (4.274)
 1 
2  R 
R +  ωL −
2
  
ωC   

• tensiunea la bornele circuitului obţinut prin gruparea în serie a unui rezistor ideal, a
unei bobine ideale şi a unui condensator ideal, în regim permanent, alimentat de un generator
ideal de curent sinusoidal, este:
 1 
2  ωL − 
 1  ωC 
u = 2 I R 2 +  ωL −  sin  ωt + γ i + arctg (4.275)
 ωC   R 
 
 
Impedanţa complexă a circuitului se determină din (4.272):
U  1 
Z= = R + j ωL −  = R + jX, X = X L − X C (4.276)
I  ωC 
Puterea aparentă complexă se determină cu relaţia:
 1  2
S = U I* = RI 2 + j ωL − I = R I + jX I = P + jQ
2 2
(4.277)
 ωC 
încât:
P = RI 2 , Q = XI 2 (4.278)
Fig. 4.47
În figura 4.47 s-a reprezentat diagrama fazorială care corespunde unui circuit inductiv
(ϕ > 0, XL > XC → X > 0, BL > BC → B > 0, Q > 0). O diagramă similară se poate trasa în
cazul unui circuit capacitiv (ϕ < 0, XL < XC → X < 0, BL < BC → B < 0, Q < 0).
Dacă se amplifică cu i expresia (4.271), se obţine puterea instantanee schimbată de
circuit, pe la borne, cu exteriorul:
d(Wm + We )
p = Ri 2 + Li
di du d 1
( 
)
+ Cu C C = Ri 2 +  Li 2 + Cu C2  = Ri 2 +
dt  2
(4.279)
dt dt  dt
unde uC=q/C reprezintă valoarea instantanee a tensiunii la bornele condensatorului.

Energia schimbată pe la borne de circuit cu generatoarele exterioare este, în regim
permanent:
W = ∫ pdt = ∫ Ri 2 dt + Wm + We (4.280)
Se pune în evidenţă existenţa unor oscilaţii de energie între generatoarele exterioare şi

câmpul electromagnetic, cu disipare de energie pe rezistor.
4.8.9 Rezistorul ideal, bobina ideală şi condensatorul ideal, grupate în

paralel, în regim permanent sinusoidal
Fie un astfel de grup de elemente ideale, alimentat de un generator ideal de tensiune

(fig.4.48 a) sau de un generator ideal de curent (fig.4.48 b).
a) b)
Fig. 4.48
Se aplică oricăruia din cele două circuite teorema de curenţi a lui Kirchhoff:
i = i1 + i 2 + i 3 (4.281)
unde:
u 1 du
i1 = , i 2 = ∫ udt , i3 = C (4.282)
R L dt
încât relaţia (11.75) devine:
1 du
i = Gu +
L ∫ udt + C
dt
(4.283)
unde G = 1/R.
Regimul fiind permanent sinusoidal, se poate utiliza metoda simbolică analitică în
complex simplificat, ecuaţiei (4.283), în valori instantanee, i se ataşează ecuaţia algebrică:
  1 
I = G − j  − ωC   U (4.284)
  ωL 
în valori efective complexe.

Circuitele reprezentate în figura 4.46, a şi figura 4.48, b, respectiv 4.46, b şi 4.48, a
sunt duale. În baza acestei corespondenţe rezultă:
1
2 ωC −
 1  ωL
I = U G 2 +  ωC −  , ϕ = γ u − γ i = −arctg (4.285)
 ωL  G
Prin urmare:
• curentul care circulă prin circuitul constituit din gruparea obţinută din legarea în
paralel a unui rezistor ideal, unei babine ideale şi unui condensator ideal în regim permanent,
alimentat de un generator ideal de tensiune sinusoidală, este:
 1 
 2 ωC − 
 1 
 ω L 
i = 2 U G 2 +  ωC −  sin ω t + γ + arctg (4.286)
ωL   
u
 G
 
 
• tensiunea la bornele circuitului obţinut prin gruparea în paralel a unui rezistor ideal, a
unei bobine ideale şi a unui condensator ideal, în regim permanent, alimentat de un generator
ideal de curent sinusoidal, este:
 1 
 ωC − 
u= 2
I
sin  ωt + γ i − arctg ωL  (4.287)
 1 
2  G 
G +  ωC −
2
  
ωL   

Admitanţa complexă a circuitului se determină din relaţia (4.284):
 1 
Y = G − j − ωC  = G − jB, B = B L − B C (4.288)
 ωL 
Puterea aparentă complexă va fi:
 1 
S = U I* = GU 2 + j  − ωC  U 2 = GU 2 + jBU 2 (4.289)
 ωL 
şi deci:
P = GU 2 , Q = BU 2 (4.290)
Dacă se ţine seama de corespondenţa prin dualitate stabilită între circuitele

reprezentate în figura 4.46 şi figura 4.48, rezultă că diagrama fazorială poate fi obţinută direct,
fiind de aceeaşi formă cu cea reprezentată în figura 4.47, substituind însă rezistenţa prin
conductanţă, inductanţa (capacitatea) prin capacitate (inductanţă) şi valoarea efectivă a
tensiunii (curentului) prin valoarea efectivă complexă a curentului (tensiunii).
Pe aceeaşi cale se poate arăta că puterea instantanee schimbată de circuit, pe la borne,
cu generatoarele exterioare, este dată de relaţia:
d(Wm + We )
p = Gu 2 +
d 1 2

dt  2
( 
)
Li 2 + Cu 2  = Gu 2 + (4.291)
 dt
iar energia în regim permanent:
W = ∫ pdt = ∫ Gu 2 dt + Wm + We (4.292)
Concluziile sunt analoge celor din paragraful 4.8.8.
4.9 CIRCUITE CUPLATE ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL
Două circuite se spune că sunt cuplate dacă procesele care au loc în unul din circuite
influenţează desfăşurarea proceselor în cel de al doilea circuit.
Se deosebesc trei tipuri de cuplaje:
• cuplajul inductiv, care poate fi realizat fie prin inductanţe proprii (fig. 4.49 a), fie prin
inductanţe mutuale (fig. 4.49 b);
• cuplajul capacitiv (fig. 4.50 a);
• cuplajul galvanic (prin rezistor, fig. 4.50 b).
a) b)
Fig. 4.49
a) b)
Fig. 4.50
4.9.1 Circuite cuplate prin inductanţă mutuală
Două circuite conexe sunt cuplate prin inductanţă mutuală (L12 = L21 =M) dacă fiind
parcurse de curenţi, o parte din fluxul magnetic produs de curentul care circulă prin unul din
circuite străbate suprafaţa delimitată de conturul conductor al celui de al doilea circuit (v. par.
2.2.3). Acest cuplaj este aditiv (fig. 2.7, a) dacă fluxul magnetic propriu este de acelaşi sens cu
fluxul produs de circuitul vecin şi diferenţial în caz contrar (fig. 2.7, b). Dacă curenţii intră
sau ies simultan prin bornele polarizate, cuplajul este aditiv şi inductivitatea mutuală este
pozitivă M > 0 (fig. 2.7, c). În caz contrar, cuplajul este diferenţial şi M < 0 (fig. 2.7, d).
Prezenţa cuplajelor prin inductanţe mutuale într-un circuit liniar complică considerabil
problema transformării schemelor lor şi în particular determinarea impedanţei echivalente. În
astfel de cazuri nu mai este posibil să se utilizeze relaţiile de calcul ale impedanţei echivalente
folosite în cazul circuitelor liniare lipsite de cuplaje magnetice şi analoage celor din cazul
circuitelor liniare de curent continuu. Stabilirea unor reguli generale fiind dificilă, se vor
prezenta doar cazurile simple ale grupării în serie şi în paralel a două circuite cuplate prin
inductanţă mutuală.
Gruparea în serie
Fig. 4.51
Se consideră două bobine având rezistenţele R1, R2, inductivităţile proprii L1, L2 şi
inductivitatea mutuală M, grupate în serie (fig. 4.51). Aplicând fiecărei bobine legea lui Ohm
generalizată, se obţine:
di di di di
u 1 = R 1i + L1 + M , u 2 = R 2i + L 2 + M (4.293)
dt dt dt dt
încât:
di
u = u1 + u 2 = (R 1 + R 2 ) i + (L1 + L 2 + 2 M ) (4.294)
dt
Rezultă că circuitul dat are o rezistenţă echivalentă şi o inductivitate echivalentă date

de relaţiile:
R e = R 1 + R 2 , L e = L1 + L 2 + 2 M (4.295)
În cazul cuplajului aditiv, inductivitatea mutuală este pozitivă şi inductivitatea

echivalentă este:
L ea = L1 + L 2 + 2 M (4.296)
în timp ce pentru cuplajul diferenţial, deoarece M < 0, rezultă:
L ed = L1 + L 2 − 2 M (4.297)
Deoarece:
L1 + L 2 = ( L1 − L 2 ) 2 + 2 L1 L 2 (4.298)
rezultă:
L1 + L 2 − 2 L1 L 2 = ( L1 − L 2 ) 2 > 0 (4.299)
Datorită dispersiei magnetice, M < L1L 2 şi deci:
L1 + L 2 − 2 M > L1 + L 2 − 2 L1L 2 (4.300)
încât L ed > 0 . Prin urmare, în regim permanent sinusoidal, curentul este totdeauna defazat în
urma tensiunii la borne.
În regim permanent sinusoidal ecuaţiile (4.293) şi (4.294) se pot scrie în valori
efective complexe:
U1 = R1 I + j ωL1 I + jω M I, U 2 = R 2 I + j ωL 2 I + jω M I (4.301)
U = U1 + U 2 = (R 1 + R 2 ) I + j ω(L1 + L 2 + 2 M ) I (4.302)
Puterea aparentă complexă absorbită de cele două bobine cuplate prin inductivitate
mutuală este:
S = U I = (R 1 + R 2 ) I 2 + j ω(L1 + L 2 + 2 M ) I 2 = P + j Q
*
(4.303)
Din relaţia (4.303 rezultă puterea activă disipată în rezistenţe,
P = (R 1 + R 2 ) I 2 (4.304)
şi putere reactivă absorbită de bobine:
Q = ω(L1 + L 2 + 2 M ) I 2 (4.305)
Gruparea în paralel
Se aplică fiecărei bobine (fig. 4.52) legea lui Ohm generalizată:
di1 di di di
u = R 1i1 + L1 + M 2 , u = R 2i 2 + L 2 2 + M 1 (4.306)
dt dt dt dt
U = (R 1 + j ωL1 ) I1 + jω M I 2 , U = (R 2 + j ωL 2 ) I 2 + jω M I1 (4.307)
Fig. 4.52
Soluţionând sistemul de ecuaţii în raport cu I1 şi I2, se obţine:
Z2 − Z12 Z − Z12
I1 = U , I2 = U 1 (4.308)
Z1 Z2 − Z12 Z1 Z2 − Z12
2 2
unde:
Z1 = R 1 + jωL1 , Z 2 = R 2 + jωL 2 , Z12 = jω M (4.309)
Utilizând relaţiile (4.308) se obţine curentul total:
Z1 + Z 2 − 2 Z12 U
I = I1 + I 2 = U = (4.310)
Z1 Z 2 − Z
2
12
Ze
unde Z e = R e + jωL e reprezintă impedanţa echivalentă, iar Re şi Le sunt rezistenţa şi

inductivitatea echivalentă.
Ţinând seama de relaţiile (4.307), se obţin puterile aparente complexe absorbite de
cele două bobine:
S1 = U I1 = (R 1 + jωL1 ) I12 + jω M I1 I 2 =
* *
− j( γ i1 − γ i 2 − π / 2 )
= (R 1 + jωL1 ) I12 + ω M I1 I 2 e =
= R 1 I12 + ω M I1 I 2 sin( γ i1 − γ i 2 ) + j[ωL1 I12 + ω M I1 I 2 cos(γ i1 − γ i 2 )] (4.311)
S 2 = U I 2 = (R 2 + jωL 2 ) I 22 + jω M I 2 I1 =
* *
− j( γ i1 − γ i2 + π / 2 )
= (R 2 + jωL 2 ) I 22 + ω M I1 I 2 e =
= R 2 I 22 − ω M I1 I 2 sin( γ i1 − γ i 2 ) + j[ωL 2 I 22 + ω M I1 I 2 cos( γ i1 − γ i 2 )] (4.312)

Din relaţiile (4.311) şi (4.312) rezultă puterile active şi reactive:
P1 = R 1 I12 + ω M I1 I 2 sin( γ i1 − γ i 2 ) (4.313)
P2 = R 2 I 22 − ω M I1 I 2 sin( γ i1 − γ i 2 ) (4.314)
Q1 = ωL1 I12 + ω M I1 I 2 cos( γ i1 − γ i 2 ) (4.315)
Q 2 = ωL 2 I 22 + ω M I1 I 2 cos(γ i1 − γ i 2 ) (4.316)
Puterea activă totală absorbită de la reţea este:
P = P1 + P2 = R 1 I12 + R 2 I 22 (4.317)
Din relaţiile (4.313), (4.314) şi (4.317) se observă că deşi puterea activă totală
absorbită de la reţea este folosită exclusiv pentru acoperirea pierderilor prin efect
electrocaloric, în expresiile puterilor active corespunzătoare celor două bobine grupate în
paralel intervine câte un termen suplimentar, ± ω M I1 I 2 sin( γ i − γ i ) , reprezentând
1 2
puterea activă transferată prin inducţie electromagnetică de la o bobină la alta.
4.10 REZONANŢA ÎN CIRCUITE LINIARE ÎN REGIM

Se consideră un dipol liniar activ, având incluse în structura sa atât bobine cât şi
condensatoare, excitat de un semnal sinusoidal. Amplitudinea şi faza iniţială a semnalului
răspuns, în regim permanent sinusoidal, depind de frecvenţa semnalului excitaţie. Dacă
frecvenţa sau eventual parametrii dipolului variază continuu, atunci pentru anumite valori ale
acestora defazajul dintre semnalele răspuns şi excitaţie se anulează. Regimurile de funcţionare
ale unui astfel de dipol, excitat de un semnal (tensiune sau curent) sinusoidal, în care se
anulează defazajul dintre excitaţie şi răspuns (curent sau tensiune) poartă denumirea de
regimuri de rezonanţă. Valorile frecvenţei semnalului excitaţie precum şi cele ale
parametrilor dipolului, corespunzătoare regimurilor de rezonanţă, se numesc frecvenţe de
rezonanţă, respectiv parametri de rezonanţă.
Odată cu anularea defazajului dintre excitaţia sinusoidală (tensiune sau curent) şi
răspunsul sinusoidal (curent sau tensiune) de regim permanent, se anulează:
• reactanţa echivalentă a dipolului;
• susceptanţa echivalentă a dipolului;
• puterea reactivă schimbată de dipol cu exteriorul.

Prin urmare, condiţia de realizare a rezonanţei la poarta de acces a unui dipol liniar,
pasiv, în regim permanent sinusoidal, poate fi scrisă sub una din următoarele forme
echivalente:
ϕ = 0, X e = 0, B e = 0, Q = 0 (4.318)
Rezonanţa poate fi obţinută, în principiu, în circuite oricât de complexe, însă

proprietăţile semnificative ale unor astfel de regimuri se pun în evidenţă, cel mai simplu, în
circuitele constituite din rezistoare, bobine şi condensatoare ideale, grupate în serie sau în
paralel.
4.10.1 Rezonanţa de tensiuni
Un astfel de regim poate fi obţinut, în cazul cel mai simplu, în circuitul constituit prin
gruparea în serie a unui rezistor ideal, a unei bobine ideale şi a unui condensator ideal,
alimentat fie de un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.46, a), fie de un generator
ideal de curent sinusoidal (fig. 4.46, b).
Impedanţa circuitului este (v. prima relaţie 4.276):
2
 1 
Z = R 2 +  ωL −  (4.319)
 ωC 
Regimul este rezonant dacă este îndeplinită condiţia (v. a doua relaţie 4.318):
1
X e = ωL − =0 (4.320)
ωC
Din relaţia (4.320) rezultă că rezonanţa poate fi realizată fie prin variaţia frecvenţei
excitaţiei, fie prin variaţia parametrilor (inductivitatea bobinei sau capacitatea
condensatorului).
Dacă regimul de rezonanţă este obţinut prin variaţia frecvenţei semnalului excitaţie,
din relaţia (4.320) se obţine pulsaţia de rezonanţă,
1
ωr = (4.321)
LC
şi frecvenţa de rezonanţă,
1
fr = (4.322)
2π L C
În cazurile în care rezonanţa este realizată prin variaţia parametrilor, din relaţia (4.320)
se determină inductivitatea de rezonanţă şi capacitatea de rezonanţă:
1 1
Lr = , Cr = (4.323)
ω C
2
ω2 L
Deoarece, la rezonanţă, reactanţa echivalentă a circuitului se anulează (4.320),

impedanţa (4.319) este minimă şi egală cu rezistenţa R,
Zr = R (4.324)
iar curentul este maxim,

U
Ir = (4.325)
R
La rezonanţă, tensiunile la bornele bobinei şi condensatorului sunt:
1
U L r = (ωL) r I r , U C r = Ir (4.326)
( ωC ) r
1
Ţinând seama de condiţia (4.320), (ωL) r = , rezultă că la rezonanţă tensiunile
(ωC) r
la bornele bobinei şi condensatorului sunt egale:
U Lr = U Cr (4.327)
În figura 4.53 este reprezentată diagrama fazorială, la rezonanţă. Se observă că este

posibil ca la rezonanţă tensiunile la bornele bobinei şi condensatorului să depăşească valoarea
tensiunii aplicate la bornele circuitului; se pune astfel în evidenţă posibilitatea producerii unor
supratensiuni, de unde şi denumirea de rezonanţa de tensiuni.
Fig. 4.53
Apariţia supratensiunilor la rezonanţă este condiţionată de satisfacerea inegalităţilor:
1
(ωL) r I r = Ir > U = URr = R Ir (4.328)
(ωC) r
sau,
1
( ωL ) r = >R (4.329)
( ωC ) r
Condiţia de rezonanţă (4.320) se poate scrie sub forma:
1 1 L
(ωL) r = = (ωL) r =   =ρ (4.330)
(ωC) r (ωC) r  C r
unde ρ se numeşte impedanţă caracteristică. Se observă că impedanţa caracteristică este egală

cu raportul dintre tensiunea la bornele bobinei sau condensatorului şi curentul din circuit, la
rezonanţă. Prin urmare, la rezonanţa de tensiuni, reactanţele bobinei şi condensatorului sunt
egale şi independente de frecvenţă.
Condiţia de apariţie a supratensiunilor (4.329) poate fi scrisă sub forma echivalentă:
ρ > R. (4.331)
Raportul
ρ
Qt = (4.332)
R
se numeşte factor de calitate, iar inversul său,
1 R
dt = = (4.333)
Qt ρ
se numeşte factor de amortizare al circuitului.

Din relaţiile (4.330) şi (4.333) rezultă că factorul de amortizare este egal cu raportul
dintre tensiunea aplicată la bornele circuitului şi tensiunea la bornele bobinei sau
condensatorului, la rezonanţă.
Oscilaţii de energie la rezonanţa de tensiuni
Dacă valoarea instantanee a curentului prin circuit este:
i = 2 I sin(ωt + γ i ) (4.334)
atunci tensiunea la bornele condensatorului rezultă:
1 I
uC =
C ∫ i dt = − 2
ωC
cos(ωt + γ i ) = − 2 U C cos(ωt + γ i ) (4.335)
Valoarea instantanee a energiei înmagazinate în câmpul electromagnetic al circuitului

este:
1 1 2 I2
Wem = We + Wm = C u C + L i = 2 cos 2 (ωt + γ i ) + L I 2 sin 2 (ωt + γ i )
2
(4.336)
2 2 ωC
La rezonanţă, relaţia (4.336) devine:
 I2 
( )
( Wem ) r =  2  cos 2 (ωr t + γ i r ) + L I 2 r sin 2 (ωr t + γ i r ) (4.337)
 ω C r
Deoarece la rezonanţă este valabilă relaţia (4.320), valoarea instantanee a energiei

înmagazinate în câmpul electromagnetic al circuitului (4.337), devine:
( ) ( ) ( ) = (C U )
( Wem ) r = L I 2 r cos 2 (ωr t + γ i r ) + L I 2 r sin 2 (ωr t + γ i r ) = L I 2 r
2
C r = const.
Fig. 4.54
Rezultă că la rezonanţa de tensiuni, în câmpul electromagnetic au loc oscilaţii

neamortizate ale energiei; în orice moment, energia localizată în câmp are o valoare constantă
(fig. 4.54). Cu alte cuvinte, în astfel de regimuri nu are loc schimb de energie între
generatoarele exterioare şi câmpul electromagnetic al circuitului. Generatoarele exterioare
furnizează energie numai rezistoarelor, în care se produc efecte electrocalorice ireversibile.
4.10.2 Rezonanţa de curenţi
Un astfel de regim poate fi obţinut, în cazul cel mai simplu, în circuitul constituit prin
gruparea în paralel a unui rezistor ideal, a unei bobine ideale şi a unui condensator ideal,
alimentat fie de un generator ideal de tensiune sinusoidală (fig. 4.48, a), fie de un generator
ideal de curent sinusoidal (fig. 4.48, b).
Admitanţa circuitului este (v. prima relaţie 4.285):
2
 1 
Y = G 2 +  ωC −  (4.338)
 ωL 
Regimul este rezonant dacă este îndeplinită condiţia (v. a treia relaţie 4.318):
1
B e = ωC − =0 (4.339)
ωL
Din relaţia (4.339) rezultă că rezonanţa poate fi realizată fie prin variaţia frecvenţei
excitaţiei, fie prin variaţia parametrilor (inductivitatea bobinei sau capacitatea
condensatorului).
Dacă regimul de rezonanţă este obţinut prin variaţia frecvenţei semnalului excitaţie,
din relaţia (4.339) se obţine pulsaţia de rezonanţă,
1
ωr = (4.340)
LC
şi frecvenţa de rezonanţă,
1
fr = (4.341)
2π L C
În cazurile în care rezonanţa este realizată prin variaţia parametrilor, din relaţia (4.339)
se determină inductivitatea de rezonanţă şi capacitatea de rezonanţă:
1 1
Lr = , Cr = (4.342)
ω C2
ω2 L
Deoarece, la rezonanţă, susceptanţa echivalentă a circuitului se anulează (4.339),

admitanţa (4.338) este minimă şi egală cu conductanţa G,
Yr = G, (4.343)
iar curentul este minim,
Ir = U G (4.344)
La rezonanţă, curenţii prin bobină şi condensator sunt:
U
I Lr = , I C r = ( ωC ) r U (4.345)
( ωL ) r
1
Ţinând seama de condiţia (4.339), = (ωC) r , rezultă că la rezonanţă curenţii
( ωL ) r
prin bobină şi condensator sunt egali:
I Lr = ICr . (4.346)
În figura 4.55 este reprezentată diagrama fazorială, la rezonanţă. Se observă că este

posibil ca la rezonanţă curenţii prin bobină şi condensator să depăşească valoarea curentului
total; se pune astfel în evidenţă posibilitatea producerii unor supracurenţi, de unde şi
denumirea de rezonanţa de curenţi.
Fig. 4.55
Apariţia supracurenţilor la rezonanţă este condiţionată de satisfacerea inegalităţilor:
U
= ( ωC ) r U > I r = I R r = G U (4.347)
( ωL ) r
sau
1
= (ωC) r > G (4.348)
(ωL) r
Condiţia de rezonanţă (4.339) se poate scrie sub forma:
1 1 C
= (ωC) r = (ωC) r =   = γ (4.349)
(ωL) r (ωL) r  L r
unde γ se numeşte admitanţă caracteristică. Se observă că admitanţa caracteristică este egală

cu raportul dintre curentul prin bobină sau condensator şi tensiunea la bornele circuitului, la
rezonanţă. Prin urmare, la rezonanţa de curenţi susceptanţele bobinei şi condensatorului sunt
egale şi independente de frecvenţă.
Condiţia de apariţie a supracurenţilor (4.348) poate fi scrisă sub forma echivalentă:
γ > G. (4.350)
Raportul
γ
Qc = (4.351)
G
se numeşte factor de calitate, iar inversul său,
1 G
dc = = (4.352)
Qc γ
se numeşte factor de amortizare al circuitului.

Din relaţiile (4.349) şi (4.352) rezultă că factorul de amortizare este egal cu raportul
dintre curentul total şi curentul prin bobină sau condensator, la rezonanţă.
Oscilaţii de energie la rezonanţa de curenţi
Dacă valoarea instantanee a tensiunii la bornele circuitului este:
u = 2 U sin(ωt + γ u ) (4.353)
atunci curentul prin bobină rezultă:

1 U
iL =
L ∫ u dt = − 2
ωL
cos(ωt + γ u ) = − 2 I L cos(ωt + γ u ) (4.354)
Valoarea instantanee a energiei înmagazinate în câmpul electromagnetic al circuitului

este:
1 2 1 2 U2
Wem = We + Wm = Cu + Li L = CU sin (ωt + γ u ) + 2 cos 2 (ωt + γ u )
2 2
(4.355)
2 2 ωL
La rezonanţă, relaţia (4.355) devine:
 U2 
( )
( Wem ) r = C U 2 r sin 2 (ωr t + γ u r ) +  2  cos 2 (ωr t + γ u r ) (4.356)
 ω L r
Deoarece la rezonanţă este valabilă relaţia (4.339), valoarea instantanee a energiei

înmagazinate în câmpul electromagnetic al circuitului (4.356), devine:
( ) ( ) (
( Wem ) r = C U 2 r sin 2 (ωr t + γ u r ) + C U 2 r cos 2 (ωr t + γ u r ) = C U 2 ) = (L I )
r
2
L r = const.
Rezultă că la rezonanţa de curenţi, în câmpul electromagnetic au loc oscilaţii

neamortizate ale energiei; în orice moment, energia localizată în câmp are o valoare constantă.
Cu alte cuvinte, în astfel de regimuri nu are loc schimb de energie între generatoarele
exterioare şi câmpul electromagnetic al circuitului. Generatoarele exterioare furnizează
energie numai rezistoarelor, în care se produc efecte electrocalorice ireversibile.
În cazul particular în care G = 0 (fig. 4.56, a), Yr = 0 şi deci I r = Y r U = 0 . Un astfel

de circuit, având la rezonanţă impedanţa infinită, se comportă ca un filtru de frecvenţă.
Intercalând în serie cu un receptor un astfel de circuit (fig. 4.56, b), ai cărui parametri sunt
acordaţi la rezonanţă (ω2LC = 1), curentul de pulsaţie ω este filtrat.
a) b)
Fig. 4.56
5. DIPOLI ŞI CUADRIPOLI LINIARI ÎN REGIM
5.1 DIPOLI LINIARI ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL
Un circuit care are două borne de acces cu exteriorul, constituind o poartă, reprezintă
un dipol. Diferenţa potenţialelor la borne este univoc determinată, iar intensitatea curentului
pe la una din borne este în fiecare moment egală cu intensitatea curentului la cealaltă bornă (v.
par. 3.5.2). Dipolii pot fi pasivi sau activi. Un dipol pasiv este caracterizat printr-un singur
parametru, impedanţa echivalentă, în timp ce un dipol activ este caracterizat în plus fie de o
tensiune electromotoare echivalentă, fie de un curent echivalent.
a) b)
Fig. 5.1
Schema echivalentă a unui dipol liniar pasiv (DLP) se obţine alegând în plus un punct
de referinţă al potenţialelor (fig. 5.1 a). Acest mod de reprezentare este avantajos în vederea
scrierii ecuaţiei dipolului. Astfel, dacă Z = R + j X este impedanţa echivalentă a dipolului
liniar pasiv (fig. 5.1 b), ecuaţia acestuia este:
U1 = U 2 + Z I (5.1)
Diagrama fazorială din figura 5.2, a corespunde unui receptor inductiv, iar cea din
figura 5.2, b unui receptor capacitiv. Din diagramele fazoriale rezultă că este posibil ca
valoarea efectivă a tensiunii de ieşire U2 să depăşească valoarea efectivă a tensiunii de intrare
U1. O astfel de situaţie poate să apară dacă defazajul dintre tensiunea la bornele dipolului şi
tensiunea de ieşire este mai mare de π/2. Această condiţie este satisfăcută dacă reactanţele
dipolului şi receptorului sunt una inductivă şi cealaltă capacitivă.
Capitolul 5 - Dipoli şi cuadripoli liniari în regim permanent sinusoidal 163
a) b)
Fig. 5.2
Apariţia supratensiunii la bornele de ieşire, cunoscută sub denumirea de efect Ferranti,

este o consecinţă a realizării unui regim apropiat de regimul de rezonanţă a tensiunilor. În
particular este posibil ca tensiunile U1 şi U2 să fie egale.
5.1.2 Transferul energiei electromagnetice printr-un dipol liniar pasiv
Se consideră receptorul de impedanţă Z 2 = R 2 + j X 2 alimentat de un generator ideal

de tensiune, având tensiunea electromotoare E = U1, prin intermediul unui dipol de impedanţă
Z = R + j X (fig. 5.3). Puterea activă furnizată receptorului este dată de relaţia:
R2
P2 = R 2 I 2 = U12 (5.2)
(R + R 2 ) + (X + X 2 )2
2
şi poate fi considerată ca o funcţie de variabilele R2 şi X2.
Fig. 5.3
Valorile parametrilor R2 şi X2, pentru care puterea P2 este maximă, se determină din
sistemul de ecuaţii:
∂P2 R 2 − R 22 + (X + X 2 )
2
= U12 =0
[ ]
(5.3)
∂R 2 (R + R 2 )2 + (X + X 2 )2
2
∂P2 2R 2 (X + X 2 )
= − U12 =0
[ ]
(5.4)
∂X 2 (R + R 2 )2 + (X + X 2 )2
2
Rezultă:
R2 P2 = P2 max
= R ; X2 P2 = P2 max
= −X (5.5)
164 Capitolul 5 - Dipoli şi cuadripoli liniari în regim permanent sinusoidal
şi deci = R2 + jX2 = R − jX = Z
*
Z2 P2 = P2 max P2 = P2 max P2 = P2 max
(5.6)
Deoarece,
 ∂ 2P ∂ 2P  ∂ 2P 2  U14
 22 2
− 

2

  = >0 (5.7)
 ∂R 2 ∂X 2  ∂R 2 ∂X 2   R 2 = R
2
64R 6
X =−X 2
şi
∂ 2 P2 U12
=− 3 <0 (5.8)
∂R 22 R 2 =R 8R
X2 =−X
rezultă că valorile (5.5) ale parametrilor receptorului corespund unui maxim al puterii active.
Înlocuind în (5.2) parametrii R2 şi X2 cu valorile (5.5) se obţine puterea activă maximă
transferată receptorului:
U12
P2 max = (5.9)
4R
Prin urmare, în regim permanent sinusoidal, transferul puterii active maxime de la un
generator ideal de tensiune, printr-un dipol liniar pasiv, la un receptor pasiv, se realizează
atunci când impedanţa complexă a receptorului este egală cu conjugata impedanţei complexe
a dipolului (5.6).
Fig. 5.4
Deoarece orice generator real de tensiune sinusoidală (fig. 5.4), având ecuaţia
E = U + Z I , unde Z reprezintă impedanţa interioară, poate fi reprezentat printr-un dipol,
rezultă că un astfel de generator furnizează receptorului o putere activă maximă dacă este
satisfăcută condiţia (5.6).
Randamentul transmisiei puterii active prin dipol este:
P2 R 2I2
η= = (5.10)
P1 (R + R 2 ) I 2
Puterea maximă este transferată receptorului cu un randament:
R2
η P =P = = 0,5 (5.11)
2 2 max
R + R2 R 2 =R
La fel ca în curent continuu, randamentul transmisiei puterii maxime este de 50%.

5.2 CUADRIPOLI LINIARI
Cuadripolul este un circuit electric cu patru borne de acces cu exteriorul. Asupra

structurii interioare a cuadripolului nu se impune nici o restricţie, încât poate fi oarecare.
Numai în privinţa legăturii cuadripolului cu exteriorul se impune condiţia ca aceasta să se
realizeze exclusiv prin intermediul bornelor de acces. Prin urmare, ca şi în cazul general al
multipolilor, pentru studiul circuitelor cuadripolare se utilizează semnale care se definesc faţă
de borne – tensiunile şi curenţii în bornele de acces. În figura 5.5 s-au indicat curenţii şi
tensiunile în bornele de acces, pentru un cuadripol oarecare. În total sunt patru curenţi (i1, i’1,
i2, i’2) şi şase tensiuni ( u11' = u1 , u 22' = u 2 , u 2'1' , u 21 , u1'2 , u 2'1 ). Dintre aceste semnale, trei
curenţi şi trei tensiuni sunt independente.
Fig. 5.5
Dacă perechile de borne (1), (1’) şi (2), (2’) constituie câte o poartă, cuadripolul este
numit în sens restrâns, iar în caz contrar este denumit general.
Bornele cărora li se aplică o tensiune din exterior sunt, de obicei, receptoare şi se
numesc borne de intrare sau primare, iar cele la care sunt conectate circuite receptoare sunt
borne generatoare şi se numesc borne de ieşire sau secundare. În vederea scrierii ecuaţiilor
cuadripolului, se adoptă sensurile de referinţă de la receptoare la bornele de intrare şi cele de
la generatoare la bornele de ieşire.
a) b)
Fig. 5.6
În continuare se vor studia exclusiv cuadripolii în sens restrâns, a căror reprezentare

simbolică este redată în figura 5.6 şi care vor fi denumiţi prin termenul generic de cuadripoli.
Datorită posibilităţii de a separa bornele de acces în două porţi, semnalele la care se face apel
în vederea scrierii ecuaţiilor cuadripolului vor fi curenţii i1, i2 şi tensiunile u1 , u2, tensiunile
u 2'1' , u 21 , u1'2 , u 2'1 putând fi considerate ca semnale interioare, fără a prezenta vreun interes
special.
Clasificarea cuadripolilor se face pe baza aceloraşi criterii care se folosesc în teoria
generală a circuitelor electrice. Astfel, cuadripolii pot fi activi sau pasivi; cei din prima
categorie sunt autonomi dacă conţin în structura lor generatoare autonome de tensiune sau de
curent şi neautonomi în caz contrar. O clasificare mai cuprinzătoare a cuadripolilor poate fi
făcută dacă se alege drept criteriu teorema reciprocităţii. Din acest punct de vedere se pot
distinge cuadripoli reciproci şi nereciproci. Atunci când comportarea cuadripolului în raport
cu cele două porţi este simetrică, în sensul că prin schimbarea între ele a porţii de intrare cu
cea de ieşire nu se modifică tensiunile şi curenţii la porţi, cuadripolul este simetric, iar în caz
contrar este nesimetric.
Tensiunile şi curenţii la porţile unui cuadripol nu sunt independente, deoarece
structura interioară a cuadripolului determină anumite relaţii între aceste semnale exterioare.
Relaţiile care se stabilesc între tensiunile şi curenţii la porţi reprezintă ecuaţiile cuadripolului.
În ecuaţiile cuadripolului, din grupul de semnale (tensiuni şi curenţi la porţi) se deosebesc
variabile independente şi variabile dependente. În raport cu variabilele dependente explicitate,
ecuaţiile cuadripolului pot fi scrise sub mai multe forme. Coeficienţii (adimensionali sau
având dimensiuni) care intervin în ecuaţiile cuadripolului şi care depind exclusiv de structura
sa interioară, se numesc parametrii cuadripolului. În cazul cuadripolilor liniari, ecuaţiile vor
fi liniare. Numărul acestor ecuaţii este egal cu numărul de porţi şi pot fi scrise sub forma:
f1(u1, u2, i1, i2) = 0, f2(u1, u2, i1, i2) = 0 (5.12)
Relaţiile (5.12) constituie ecuaţiile implicite ale cuadripolului.

Existenţa a două relaţii de legătură între variabilele cuadripolului, pune în evidenţă
faptul că numai două din cele patru variabile sunt independente. Prin urmare, un cuadripol
este caracterizat prin două variabile independente.
Dacă se notează cu x1, x2 variabilele dependente şi cu y1, y2 cele independente, prin
explicitarea ecuaţiilor (5.12) se obţin relaţii liniare în xi, yi (i = 1, 2), de forma:
x 1 = k 11 y1 + k 12 y 2 + λ1 , x 2 = k 21 y1 + k 22 y 2 + λ 2 (5.13)
Relaţiile (5.13) reprezintă ecuaţiile explicite ale cuadripolului.

În cazul cuadripolilor pasivi precum şi al celor activi dar neautonomi, ecuaţiile (5.13)
trebuie să fie omogene în variabilele xi, yi, (λ1 = λ2 = 0), deoarece dacă o pereche din grupul
de semnale u1, u2, i1, i2 este nulă, atunci şi cealaltă pereche are de asemenea valori nule.
În ecuaţiile (5.13), kij, i, j = 1, 2, reprezintă parametrii cuadripolului, iar λi, i = 1, 2, ţin

seama de contribuţia generatoarelor autonome interioare.
5.2.1 Ecuaţiile cuadripolului liniar în regim permanent sinusoidal
a) b)
Fig. 5.7
Se consideră cuadripolul liniar şi pasiv cu tensiunile şi curenţii la bornele de acces

sinusoidali în timp U1 , U 2 , I1 , I 2 (fig. 5.7, a). Ecuaţiile explicite ale cuadripolului formează un
sistem liniar şi omogen de forma:
X1 = K 11 Y1 + K 12 Y 2 , X 2 = K 21 Y1 + K 22 Y 2 (5.14)
După modul de alegere a variabilelor independente, rezultă următoarele forme ale
ecuaţiilor cuadripolului în regim permanent sinusoidal:
1
a. variabile independente U 2 , I 2 :
U1 = A11 U 2 + A12 I 2 , I1 = A 21 U 2 + A 22 I 2 (5.15)
b. variabile independente U1 , I1 :
U 2 = B11 U1 + B12 I1 , I 2 = B21 U1 + B22 I1 (5.16)
c. variabile independente U1 , U 2 :
I1 = Y11 U1 + Y12 U 2 , I 2 = Y 21 U1 + Y 22 U 2 (5.17)

d. variabile independente I1 , I 2 :
U1 = Z11 I1 + Z12 I 2 , U 2 = Z21 I1 + Z22 I 2 (5.18)
e. variabile independente I1 , U 2 :
U1 = H11 I1 + H12 U 2 , I 2 = H 21 I1 + H 22 U 2 (5.19)
f. variabile independente U1 , I 2 :
I1 = F11 U1 + F12 I 2 , U 2 = F21 U1 + F22 I 2 (5.20)

Parametrii A şi B poartă denumirea de parametri fundamentali (de transfer) ai
cuadripolului, iar ecuaţiile corespunzătoare (5.15), (5.16) ecuaţii fundamentale ale
cuadripolului. Se observă că parametrii Y au dimensiunile unor admitanţe, iar parametrii Z –
dimensiunile unor impedanţe. În ceea ce priveşte parametrii A, B, H şi F, unii dintre ei (A12,

B12, H11, F22) au dimensiunile unor impedanţe, alţii (A21, B21, H22, F11) au dimensiunile unor
admitanţe, iar ceilalţi (A11, A22, B11, B22, H12, H21, F12, F21) sunt adimensionali. Parametrii Y
sunt denumiţi parametri admitanţă, Z – parametri impedanţă, iar H şi F – parametri hibrizi.
Dacă un cuadripol este alimentat pe la poarta secundară (bornele 2, 2’), iar receptorul
este conectat la poarta primară (bornele 1, 1’), se spune că este inversat (fig. 5.7, b). Ecuaţiile
unui cuadripol inversat se obţin din ecuaţiile (5.15) – (5.20) modificând semnele curenţilor I1,
I2. Pentru a distinge semnalele corespunzătoare cuadripolului inversat, acestea sunt afectate de
un accent. În vederea obţinerii ecuaţiilor fundamentale ale unui cuadripol inversat, se
soluţionează sistemul (5.15) în raport cu U2, I2, se inversează semnele curenţilor şi se
afectează cu câte un accent semnalele U1, U2, I1, I2:
U2 =
' 1
A
(
A 22 U1 + A12 I1 , I 2 =
' ' ' 1
A
)
A 21 U1 + A11 I1
' '
( ) (5.21)
unde:
A = A11 A 22 − A12 A 21 (5.22)
Ecuaţiile cuadripolului inversat pot fi scrise şi în funcţie de ceilalţi parametri ai

acestuia.
Deoarece ecuaţiile (5.15) – (5.20) reprezintă forme algebrice liniare în tensiunile şi
curenţii de intrare şi ieşire, ele se pot scrie şi sub formă matriceală. Sub formă matriceală
aceste ecuaţii devin:
 U1   A11 A12   U 2   U 2   B11 B12   U1 

 I  = A , =
A 22   I 2   I 2  B 21 B 22   I1 
(5.23)
 1   21
 I1   Y11 Y12   U1   U1   Z11 Z12   I1 

I  = Y Y 22   U 2 
, U  = Z Z 22  I 2 
(5.23, a)
 2   21  2   21
 U1   H11 H12   I1   I1   F11 F12   U1 

 I  = H , =
H 22   U 2   U 2  F 21 F 22   I 2 
(5.23, b)
 2   21
Se introduc notaţiile:
[A] = 
A12 
[B] = 
B12 
[Y] = 
A11 B11 Y11 Y12 
A 22  B 22  Y 22 
, ,
A 21 B 21 Y 21
(5.24)
[Z] = 
Z12 
[H] = 
H12 
[F] = 
Z11 H11 F11 F12 
Z 22  H 22  F 22 
, ,
 Z 21 H 21 F 21
unde: - [A ] este matricea de transfer (fundamentală) directă;

- [B] - matricea de transfer inversă;
- [Y ] - matricea admitanţă;
- [Z] - matricea impedanţă;
- [H ] - matricea hibridă directă (serie – paralel);
- [F] - matricea hibridă inversă (paralel – serie).
Aceste matrice satisfac relaţiile:
[A] = [B]−1 , [Z] = [Y]−1 , [H] = [F]−1 (5.25)
Ecuaţiile (5.21) ale cuadripolului inversat pot fi scrise de asemenea sub formă
matriceală:
 U '2  1 A 22 A12   U1' 
 ' =   
A11   I1' 
(5.26)
 I 2  A  A 21
5.2.2 Gruparea cuadripolilor
Cuadripolii se pot grupa în: lanţ, paralel, serie, serie – paralel şi paralel – serie. De
asemenea, există posibilitatea de a grupa cuadripolii mixt sau de a realiza grupări complexe
ireductibile la cele precedente. În toate cazurile se va presupune că proprietăţile de cuadripol
în sens restrâns sunt satisfăcute, ceea ce înseamnă că nu există curenţi de circulaţie între
cuadripolii conexiunii.
a. Gruparea în lanţ
Fig. 5.8
Doi cuadripoli sunt grupaţi în lanţ (cascadă) dacă poarta de intrare a celui de al doilea
cuadripol coincide cu poarta de ieşire a primului (fig. 5.8). Pentru fiecare cuadripol se pot
scrie ecuaţiile fundamentale:
 U1(1)   U (21)   U1(2 )   U (22 ) 
 (1)  = [A1 ]  (1)  ,  (2 )  = [A 2 ]  (2 )  . (5.27)
 I1   I2   I1   I2 
(1) (2 ) (1) (2 )
Deoarece U 2 = U1 , I 2 = I1 , rezultă:
 U (21)   U1(2 ) 
 (1)  =  (2 )  (5.28)
 I 2   I1 
Dacă se ţine seama de (5.28), din prima relaţie (5.27) se deduce:
 U1(1)   U (22 ) 
 (1)  = [A 1 ][A ]
2  (2 )  (5.29)
 I1   I2 
Rezultă că grupul de doi cuadripoli conectaţi în lanţ este echivalent cu un cuadripol
(1) (1) (2 )
având tensiunea la intrare U1 , curentul la intrare I1 , tensiunea la ieşire U 2 , curentul la
(2 )
ieşire I 2 şi matricea de transfer
[A] = [A1 ][A 2 ] (5.30)

În cazul general, prin gruparea în lanţ a n cuadripoli având matricele de transfer
[A1 ], [A 2 ], ..., [A n ] , se obţine un cuadripol echivalent cu matricea de transfer:
n
[A] = ∏ [A k ] (5.31)
k =1
b. Gruparea în paralel
Se consideră doi cuadripoli grupaţi astfel încât tensiunile la porţile lor de intrare sunt
egale şi tensiunile la porţile de ieşire sunt de asemenea egale (fig. 5.9). În aceste condiţii
cuadripolii sunt grupaţi în paralel.
Fig. 5.9
Pentru fiecare cuadripol se pot scrie ecuaţii de forma (5.23):

I1(1)   U1(1)  I1(2 )   U1(2 ) 
 (1)  = [Y1 ]  (1)  ,  (2 )  = [Y 2 ]  (2 )  (5.32)
I 2   U 2  I 2  U 2 
(1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 )
Deoarece I1 = I1 + I1 , I 2 = I 2 + I 2 şi U1 = U1 = U1 , U 2 = U 2 = U 2 ,
rezultă:
 I1  I1(1) + I1(2 )  I1(1)  I1(2 )   U1(1)   U1(2 )   U1 

= = +
I   (1) (2 )   (1)   (2 )  = [Y ]
1  (1)  + [Y 2  ( 2 )  = ([Y1 ] + [Y 2 ]) 
]  (5.33)
 2  I 2 + I 2  I 2  I 2  U 2  U 2  U 2 
Rezultă că grupul de doi cuadripoli în paralel este echivalent cu un cuadripol având

matricea admitanţă:
[Y] = [Y1 ] + [Y 2 ] (5.34)
În general, matricea admitanţă a unei grupări în paralel a n cuadripoli este:
n
[Y] = ∑ [Y k ] (5.35)
k =1
c. Gruparea în serie
În cazul a doi cuadripoli grupaţi în serie, curenţii la porţile de intrare, respectiv la
ieşire, sunt egali (fig. 5.10). Cei doi cuadripoli satisfac ecuaţiile:
 U1(1)  I1(1)   U1(2 )  I1(2 ) 
 (1)  = [Z ]
1  (1)  ,  (2 )  = [Z ]
2  (2 )  (5.36)
U 2  I 2   U 2  I 2 
Fig. 5.10
La fiecare poartă se pot scrie relaţiile:

(1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 )
U 1 = U 1 + U 1 , U 2 = U 2 + U 2 , I1 = I 1 = I 1 , I 2 = I 2 = I 2 (5.37)
şi rezultă:
 U1   U1(1) + U1(2 )   U1(1)   U1(2 )  I1(1)  I1(2 )   I1 

=
 U   (1) = +
( 2 )   (1)   ( 2 )  = [Z ]
1  (1)  + [Z ]
2  ( 2 )  = ([Z1 ] + [Z 2 ])   (5.38)
 2  U 2 + U 2  U 2  U 2  I 2  I 2  I 2 
Prin urmare, grupul de doi cuadripoli în serie este echivalent cu un cuadripol având
matricea impedanţă:
[Z] = [Z1 ] + [Z 2 ] (5.39)
În cazul general a n cuadripoli grupaţi în serie, matricea impedanţă a cuadripolului
echivalent este:
n
[Z] = ∑ [Z k ] (5.40)
k =1
d. Gruparea în serie – paralel
Doi cuadripoli sunt grupaţi în serie – paralel dacă curenţii la porţile de intrare şi
tensiunile la porţile de ieşire, au valori respectiv egale (fig. 5.11).
Ecuaţiile celor doi cuadripoli sunt de forma:
Fig. 5.11
 U1(1)   I1(1)   U1(2 )   I1(2 ) 

 (1)  = [H ]
1  (1)  ,  (2 )  = [H ]
1  (2 )  (5.41)
 I2  U 2   I 2  U 2 
Deoarece
(1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 )
I1 = I 1 = I 1 , U 1 = U 1 + U 1 , I 2 = I 2 + I 2 , U 2 = U 2 = U 2 ,
rezultă:
 U1   U1(1) + U1(2 )   U1(1)   U1(2 )   I1(1)   I1(2 )   I1 

 I  =  (1) (2 )  =  (1)  +  (2 )  = [H1 ] (1)  + [H 2 ] (2 )  = ([H1 ] + [H 2 ])  U  (5.42)
 2   I2 + I2   I2   I2  U 2  U 2   2
Deci, grupul de doi cuadripoli în serie - paralel este echivalent cu un cuadripol având
matricea hibridă directă:
[H] = [H1 ] + [H 2 ] (5.43)
În cazul grupării în serie – paralel a n cuadripoli, matricea hibridă directă a
cuadripolului echivalent este:
n
[H] = ∑ [H k ] (5.44)
k =1
e. Gruparea în paralel – serie
Dacă tensiunile la porţile de intrare şi curenţii la porţile de ieşire a doi cuadripoli au,
respectiv, aceleaşi valori, se spune că cei doi cuadripoli sunt grupaţi în paralel – serie (fig.
5.12). Cei doi cuadripoli satisfac ecuaţiile:
 I1(1)   U1(1)   I1(2 )   U1(2 ) 

 (1)  = [F ]
1  (1)  ,  (2 )  = [F ]
1  (2 )  (5.45)
 2 
U  I2  U 2   I2 
Ţinând seama de relaţiile:
(1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 ) (1) (2 )
I1 = I1 + I1 , U1 = U1 = U1 , I 2 = I 2 = I 2 , U 2 = U 2 + U 2 , rezultă:
 I1   I1(1) + I1(2 )   I1(1)   I1(2 )   U1(1)   U1(2 )   U1 

=
 U   (1) = +
( 2 )   (1)   ( 2 )  = [F ]
1  (1)  + [F 2  ( 2 )  = ([F1 ] + [F 2 ]) 
]  (5.46)
 2  U 2 + U 2  U 2  U 2   I2   I2   I2 
Fig. 5.12
Prin urmare, grupul de doi cuadripoli în paralel – serie este echivalent unui cuadripol
având matricea hibridă inversă:
[F] = [F1 ] + [F 2 ] (5.47)
În cazul general a n cuadripoli grupaţi în paralel - serie, matricea hibridă inversă a
cuadripolului echivalent este:
n
[F] = ∑ [F k ] (5.48)
k =1
5.2.3 Cuadripoli reciproci
a) b)
Fig. 5.13
Se consideră un cuadripol alimentat succesiv pe la bornele 1, 1’ (fig. 5.13, a), respectiv

pe la bornele 2, 2’ (fig. 5.13, b), de un generator ideal de tensiune, având tensiunea
electromotoare E şi funcţionând în scurtcircuit ( U 2 = 0, U1 = 0 ). În conformitate cu

'
teorema reciprocităţii, cuadripolul este reciproc dacă:

I 2 U1 = E = I1 U '2 = E .
'
(5.49)
U 2 =0
U 1' = 0
Condiţia de reciprocitate (5.49) se exprimă în mod avantajos în funcţie de parametrii

cuadripolului. Astfel, folosind ecuaţiile (5.17) şi ţinând seama de regimul particular de
funcţionare al cuadripolului, se obţine:
I 2 = Y 21 U1 = Y 21 E, I1 = −Y12 U 2 = −Y12 E
' '
(5.50)
şi condiţia (5.49) devine:
Y12 = - Y21 (5.51)
Condiţia de reciprocitate (5.51) poate fi scrisă şi sub una din formele echivalente:
A = A11 A 22 − A12 A 21 = 1 (5.52)
Z12 = - Z21, H12 = H21, F12 = F21 (5.53)
Deoarece condiţia de reciprocitate constituie o relaţie de legătură între parametrii unui

aceluiaşi sistem de ecuaţii, rezultă că la un cuadripol reciproc numai trei din orice grup de
patru parametri sunt independenţi, în timp ce la un cuadripol nereciproc toţi cei patru
parametri sunt independenţi.
5.2.4 Impedanţa echivalentă la poarta de intrare. Impedanţe caracteristice

şi impedanţe imagini
a. Impedanţe echivalente la poarta de intrare
a) b)
Fig. 5.14
U2
Dacă la poarta de ieşire a unui cuadripol este conectată impedanţa Z 2 = (fig. 5.14a)
I2
se defineşte impedanţa echivalentă la poarta de intrare:
U1 A11 U 2 + A12 I 2 A11 Z 2 + A12
Z e1 = = = (5.54)
I1 A 21 U 2 + A 22 I 2 A 21 Z 2 + A 22
unde s-au utilizat ecuaţiile (5.15).
U1'
Similar, notând cu Z1 = impedanţa conectată la poarta de ieşire a cuadripolului
I1'
inversat (fig. 5.14 b), se obţine expresia impedanţei echivalente la poarta de intrare a
cuadripolului inversat:
A 22 U1 + A12 I1 A 22 Z1 + A12
' ' '
U2
Ze2 = = = (5.55)
I
'
2 A 21 U + A I
'
1
'
11 1
A 21 Z1 + A11
unde s-au utilizat ecuaţiile (5.21).
b. Impedanţe caracteristice
a) b)
Fig. 5.15
Se numeşte impedanţă caracteristică directă Zc1, acea impedanţă a receptorului care

trebuie conectată la bornele 2, 2’ pentru ca impedanţa echivalentă la bornele 1, 1’ să fie egală
cu aceasta (fig. 5.15, a), adică:
Zc1 = Z2 = Ze1 (5.56)
Înlocuind în ecuaţia (5.54) Ze1 şi Z2 cu Zc1, se obţine ecuaţia pe care o satisface Zc1:
A11 Z c1 + A12
Z c1 = (5.57)
A 21 Z c1 + A 22
din care rezultă:
A11 − A 22 ± (A11 − A 22 )2 + 4A12 A 21

Z c1 = (5.58)
2A 21
Analog, impedanţa caracteristică inversă Zc2 reprezintă acea impedanţă a receptorului

care trebuie conectată la bornele 1, 1’, cuadripolul fiind inversat, pentru ca impedanţa
echivalentă la bornele 2, 2’ să fie egală cu ea (fig. 5.15, b), adică:
Zc2 = Z1 = Ze2 (5.59)
Înlocuind în ecuaţia (5.55) Zc2 şi Z1 cu Zc2 se obţine:
A 22 Z c 2 + A12
Zc2 = (5.60)
A 21 Z c 2 + A11
din care rezultă:
A 22 − A11 ± (A 22 − A11 )2 + 4A12 A 21

Zc2 = (5.61)
2A 21
În expresiile impedanţelor caracteristice Zc1 şi Zc2 se alege semnul care corespunde
condiţiei de realizare a acestor impedanţe,
re{Z c1 } ≥ 0 , re{Z c 2 } ≥ 0 (5.62)
a) b)
Fig. 5.16
Impedanţele caracteristice intervin în probleme de adaptare a unui dipol generator de

impedanţă Zg cu un dipol receptor de impedanţă Zs, în anumite condiţii care nu permit legarea
lor directă (fig. 5.16, a). De exemplu, dacă este necesar să se separe componentele de curent
continuu din circuitele celor doi dipoli, se intercalează un cuadripol (fig. 5.16, b). Condiţiile
de adaptare dintre dipoli nu se modifică prin introducerea cuadripolului dacă impedanţa
caracteristică directă Zc1 a cuadripolului este egală cu impedanţa Zs a sarcinii, Zc1 = Zs, iar
impedanţa caracteristică inversă Zc2 este egală cu impedanţa Zg a dipolului generator, Zc2 = Zg.
c. Impedanţe imagini
a) b)
Fig. 5.17
Impedanţele Zi1, Zi2 se numesc impedanţe imagini ale cuadripolului, dacă conectând
impedanţa Zi2 la bornele secundare, impedanţa de intrare primară este egală cu Zi1 şi dacă
conectând impedanţa Zi1 la bornele primare, impedanţa de intrare secundară este egală cu Zi2
(fig. 5.17). În conformitate cu relaţiile (5.54) şi (5.55), impedanţele Zi1, Zi2 sunt soluţii ale
sistemului de ecuaţii:
A11 Z i 2 + A12 A Z + A12

Z i1 = , Z i 2 = 22 i1 (5.63)
A 21 Z i 2 + A 22 A 21 Z i1 + A11
Soluţionând sistemul (5.63) în raport cu Zi1, Zi2 se obţine:
A11 A12 A12 A 22

Z i1 = ± , Zi 2 = ± (5.64)
A 21 A 22 A11 A 21
În expresiile impedanţelor imagini Zi1 şi Zi2 se alege semnul care corespunde condiţiei
de realizare a acestor impedanţe,
re{Z i1 } ≥ 0 , re{Z i 2 } ≥ 0 (5.65)
Impedanţele imagini intervin în probleme de satisfacere a condiţiilor de adaptare a

sarcinii de impedanţă Zs la un dipol generator de impedanţă Zg, încât prin introducerea unui
cuadripol cele două impedanţe să fie egale. În acest scop, impedanţa imagine Zi1 a
cuadripolului la intrare trebuie să fie egală cu impedanţa generatorului Zg, Zi1 = Zg şi
impedanţa imagine la ieşire Zi2 trebuie să fie egală cu impedanţa de sarcină Zs, Zi2 = Zs (fig.
5.18).
a) b)
Fig. 5.18
5.2.5 Determinarea experimentală a parametrilor cuadripolilor reciproci
Parametrii unui cuadripol reciproc pot fi determinaţi pe cale experimentală efectuând

următoarele încercări:
• o încercare de funcţionare în gol (I2 = 0) pentru cuadripolul alimentat în sens direct,
prin care se determină impedanţa primară de funcţionare în gol (impedanţa echivalentă la
poarta de intrare la funcţionarea în gol):
U1 A11
Z e10 = = (5.66)
I1 I 2 =0
A 21
• o încercare de funcţionare în scurtcircuit (U2 = 0) pentru cuadripolul alimentat în sens

direct, prin care se determină impedanţa primară de funcţionare în scurtcircuit (impedanţa
echivalentă la poarta de intrare la funcţionarea în scurtcircuit):
U1 A12
Z e1sc = = (5.67)
I1 U 2 =0
A 22
• o încercare de funcţionare în gol (I’1 = 0) pentru cuadripolul alimentat în sens invers,

prin care se determină impedanţa secundară de funcţionare în gol:
'
U2 A 22
Z e 20 = '
= (5.68)
I2 I1' = 0
A 21
• o încercare de funcţionare în scurtcircuit (U’1 = 0) pentru cuadripolul alimentat în sens

invers, prin care se determină impedanţa secundară de funcţionare în scurtcircuit:
'
U2 A12
Z e 2sc = '
= (5.69)
I2 U1' = 0
A11
Din relaţiile (5.66 – 5.69) rezultă:
Z e10 Z e 2sc = Z e 20 Z e1sc (5.70)
adică numai trei impedanţe sunt independente.

Pentru a determina, pe cale experimentală, parametrii unui cuadripol reciproc se are în
vedere, pe de o parte, că numai trei din orice grup de parametri sunt independenţi, iar pe de
altă parte, că încercările la gol şi în scurtcircuit permit determinarea a trei impedanţe
echivalente independente. În acest scop, se formează următorul sistem de ecuaţii:
A11 A A
Z e10 = , Z e1sc = 12 , Z e 20 = 22 , A11 A 22 − A12 A 21 = 1 (5.71)
A 21 A 22 A 21
prin soluţionarea căruia pot fi determinaţi parametrii fundamentali ai cuadripolului reciproc:
Z e10 Z e 20
A11 = , A12 = Z e1sc
Z e 20 ( Z e10 − Z e1sc ) Z e10 − Z e1sc
(5.72)
1 Z e 20
A 21 = , A 22 =
Z e 20 ( Z e10 − Z e1sc ) Z e10 − Z e1sc
În mod similar pot fi determinaţi şi ceilalţi parametri ai cuadripolilor reciproci.
5.2.6 Cuadripoli reciproci simetrici
Se consideră un cuadripol reciproc ( A = 1 ) având, la alimentarea în sens direct,
ecuaţiile (5.15), iar la alimentarea în sens invers, ecuaţiile (5.21). Cuadripolul este simetric
dacă semnalele la porţi nu se modifică, adică:
U 1 = U 2 , I 1 = I 2 , U 2 = U 1 , I 2 = I1
' ' ' '
(5.73)
În această situaţie, ecuaţiile (5.21) devin:
U1 = A 22 U 2 + A12 I 2 , I1 = A 21 U 2 + A11 I 2 , (5.74)
unde s-a ţinut seama de condiţia de reciprocitate (5.52). Pentru ca ecuaţiile (5.74) să coincidă
cu ecuaţiile (5.15) este necesar să fie îndeplinită condiţia:
A11 = A22. (5.75)
Această egalitate reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru ca un cuadripol

reciproc să fie simetric. În funcţie de ceilalţi parametri ai cuadripolului, condiţia de simetrie
poate fi scrisă sub una din formele echivalente:
Y11 = -Y22, Z11 = -Z22, H = −1 , F = −1 . (5.76)
Parametrii unui cuadripol liniar, reciproc şi simetric satisfac condiţia de reciprocitate

(5.52),
A11 − A12 A 21 = 1
2
(5.77)
şi în consecinţă cuadripolul este caracterizat de doi parametri independenţi.
În cazul cuadripolilor simetrici, impedanţele caracteristice directă şi inversă precum şi
impedanţele imagini primară şi secundară coincid. Într-adevăr, ţinând seama de condiţia de
simetrie (5.77), relaţiile (5.58), (5.61) şi (5.64) conduc la egalitatea:
A12
Z c1 = Z c 2 = Z i1 = Z i 2 = Z c = Z i = ± (5.78)
A 21
Ţinând seama de identitatea ch 2 g − sh 2 g = 1 , relaţiile (5.77) şi (5.78) sugerează
notaţiile:
1
A11 = A 22 = ch g , A12 = Z c sh g , A 21 = sh g (5.79)
Zc
Ecuaţiile (5.74) ale cuadripolului simetric, în care intervin trei parametri între care
există relaţia (5.77), se transformă în ecuaţiile
1
U1 = U 2 ch g + Z c I 2 sh g, I1 = U 2 sh g + I 2 ch g , (5.80)
Zc
în care intervin numai doi parametri complecşi Zc şi g denumiţi parametri caracteristici ai
cuadripolului.
Identificând relaţiile:
(A 11 )(
− A12 A 21 A11 + A12 A 21 = 1, ) (chg − shg )(chg + shg ) = 1
se obţine:
−g
e = A11 + A12 A 21 , e = A11 − A12 A 21
g
şi prin urmare,
g = ln(A11 + A12 A 21 ) = − ln(A11 − A12 A 21 ) (5.81)
Mărimea complexă g se numeşte exponent de transfer caracteristic.
În conformitate cu definiţia impedanţei carecteristice, rezultă:
U1 U 2 A12
= = Zc = (5.82)
I1 I2 A 21
U2
În ecuaţiile cuadripolului de forma (5.80), înlocuind I 2 = şi U 2 = Z c I 2 , se obţine:
Zc
U1 I1
= = ch g + sh g = e = e a + jb
g
(5.83)
U 2 I2
unde s-a notat cu a partea reală şi cu b partea imaginară a lui g .
Notând cu u1(t) tensiunea instantanee şi cu i1(t) curentul instantaneu la bornele de

intrare ale cuadripolului, u 1 (t ) = 2 U1 sin (ωt + γ 1 ) , i1 (t ) = 2I1 sin (ωt + γ 1 − ϕ1 ) , cu imaginile
în complex U1 şi I1,
U1 = U1e jγ1 , I1 = I1e j( γ1 −ϕ1 ) (5.84)
tensiunea u2(t) şi curentul i2(t) la bornele de ieşire se calculează cu relaţiile (5.83):
{ } { }
u 2 (t ) = Im 2 U 2 e jωt = Im 2 U1e − a − jb e jωt = 2 U1e − a sin (ωt + γ 1 − b ) (5.85)
{ } { }
i 2 (t ) = Im 2 I 2 e jωt = Im 2 I1e − a − jb e jωt = 2I1e − a sin (ωt + γ 1 − b − ϕ1 ) (5.86)
Raportul dintre valorile efective ale tensiunilor şi curenţilor la intrare şi ieşire este egal
cu e a ,
U1 I1
= = ea (5.87)
U2 I2
În consecinţă, valorile efective ale tensiunii şi curentului la ieşire scad monoton
exponenţial; din acest motiv, mărimea a definită de relaţia (5.87), scrisă sub forma
U1 I
a = Re{g} = ln = ln 1 (5.88)
U2 I2
se numeşte atenuare caracteristică a cuadripolului simetric şi se măsoară în neperi (Np).
U1 I1
Dacă de exemplu, = = e , atunci atenuarea este 1Np.
U2 I2
Pentru atenuare se utilizează şi o altă unitate de măsură, numită decibel (dB). În acest
caz, atenuarea se scrie sub forma:
U1 I
a = 20 log = 20 log 1 (5.89)
U2 I2
1
U 1 I1
Atunci când = = 10 20 , atenuarea este de 1dB.
U2 I2
Pentru a determina relaţia dintre Np şi dB se fac transformările:
U1 U U
a Np = ln = 2,3 log 1 = 0,115 ⋅ 20 log 1 = 0,115 ⋅ a dB (5.90)
U2 U2 U2
Prin urmare,
1dB = 0,115 Np (5.91)
Între tensiunile u1(t) şi u2(t), respectiv între curenţii i1(t) şi i2(t), defazajul aparţinând
intervalului (− π, + π) este egal cu b (5.85, 5.86) şi se numeşte defazaj caracteristic al
cuadripolului.
Atenuarea caracteristică şi defazajul caracteristic depind de frecvenţă; funcţiile de
frecvenţă corespunzătoare se numesc caracteristica de frecvenţă a atenuării a(ω), respectiv
caracteristica de frecvenţă a defazajului b(ω).
5.2.7 Scheme echivalente ale cuadripolilor reciproci
Se numeşte schemă echivalentă a unui cuadripol un circuit fictiv sau real care are
aceleaşi tensiuni şi aceiaşi curenţi în bornele de acces. Substituind un cuadripol prin schema
sa echivalentă, regimul de funcţionare al circuitului exterior nu se modifică. Deoarece schema
echivalentă poate avea o structură mult mai simplă decât cea a cuadripolului dat, rezultă că
utilizarea unor astfel de scheme este avantajoasă în analiza circuitelor care conţin cuadripoli.
Deoarece un cuadripol liniar, pasiv şi reciproc are trei parametri independenţi,
schemele echivalente sunt constituite din cel puţin trei elemente. Cele mai simple scheme
echivalente ale cuadripolilor sunt schemele în T şi Π.
a. Schema echivalentă în T (fig. 5.19, a) conţine două impedanţe longitudinale Z1 şi

Z2 şi o admitanţă transversală Y. Pentru determinarea parametrilor schemei echivalente,
atunci când se cunosc parametrii cuadripolului, se aplică teorema de curenţi,
I1 = I 2 + Y(Z 2 I 2 + U 2 ) (5.92)
şi teorema de tensiuni a lui Kirchhoff,
U1 = Z1 I1 + Z 2 I 2 + U 2 (5.93)
Ecuaţiile (5.92) şi (5.93) pot fi scrise sub forma fundamentală (5.15), substituind în a
doua ecuaţie curentul I1 cu expresia dată de prima relaţie. Se obţine:
U1 = (1 + Y Z1 )U 2 + (Z1 + Z 2 + Y Z1 Z 2 )I 2 , I1 = Y U 2 + (1 + Y Z 2 )I 2 (5.94)
a) b)
Fig. 5.19
Din relaţiile (5.94) se determină parametrii fundamentali ai cuadripolului:
A11 = 1 + Y Z1 , A12 = Z1 + Z 2 + Y Z1 Z 2 , A 21 = Y , A 22 = 1 + Y Z 2 (5.95)
Sistemul (5.95) permite determinarea parametrilor schemei echivalente în T funcţie de

parametrii fundamentali ai cuadripolului:
A11 − 1 A −1
Y = A 21 , Z1 = , Z 2 = 22 (5.96)
A 21 A 21
Dacă Z1 = Z2 = Z, cuadripolul este simetric şi se obţine:

A11 = A 22 = 1 + Y Z , A12 = 2 Z + Y Z , A 21 = Y
2
(5.97)
respectiv,
A11 − 1 A 22 − 1
Y = A 21 , Z = = (5.98)
A 21 A 21
b. Schema echivalentă în Π (fig. 5.19, b) conţine o impedanţă longitudinală Z şi două

admitanţe transversale Y1 şi Y2. Curentul prin impedanţa Z se obţine din ecuaţia de curenţi a
lui Kirchhoff fie în nodul 1, fie în nodul 2:
I1 − Y1 U1 = I 2 + Y 2 U 2 (5.99)
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff ochiului 122’1’1, se obţine:
U1 = (I 2 + Y 2 U 2 )Z + U 2 (5.100)
Înlocuind în prima ecuaţie expresia lui U1 din a doua ecuaţie, rezultă ecuaţiile
cuadripolului în Π,
U1 = (1 + Y 2 Z)U 2 + ZI 2 , I1 = (Y1 + Y 2 + ZY1 Y 2 )U 2 + (1 + ZY1 )I 2 (5.101)
din care se deduc parametrii fundamentali ai cuadripolului,
A11 = 1 + ZY 2 , A12 = Z , A 21 = Y1 + Y 2 + ZY1 Y 2 , A 22 = 1 + Y1 Z (5.102)
Din sistemul de ecuaţii (5.102) se determină parametrii schemei echivalente în Π

funcţie de parametrii fundamentali ai cuadripolului:
A 22 − 1 A −1
Z = A12 , Y1 = , Y 2 = 11 (5.103)
A12 A12
Dacă Y1=Y2=Y, cuadripolul este simetric şi relaţiile (5.102), respectiv (5.103) devin:
A11 = A 22 = 1 + ZY , A12 = Z , A 21 = 2Y + ZY
2
(5.104)
respectiv:
A11 − 1 A 22 − 1
Z = A12 , Y = = (5.105)
A12 A12
5.3 FILTRE ELECTRICE
Filtrele electrice sunt circuite care transmit semnale de anumite frecvenţe, respectiv
semnale ale căror frecvenţe sunt cuprinse într-un anumit interval.
Filtrul electric este constituit dintr-un cuadripol sau lanţ de cuadripoli, admiţând o
schemă echivalentă de tipul unui cuadripol. Partea reală a exponentului caracteristic de
transfer al cuadripolului echivalent este atenuarea filtrului a(ω), iar partea imaginară este
defazajul filtrului b(ω). Introducând un filtru într-un canal de transmisie, se poate obţine
favorizarea sau blocarea trecerii componentelor de anumite frecvenţe ale semnalului transmis.
Intervalul din spectrul frecvenţelor cuprins între două frecvenţe, una inferioară fi = ωi/2π şi
alta superioară fs = ωs/2π, pentru care filtrul prezintă o atenuare foarte mică (eventual nulă) se
numeşte interval sau bandă de trecere. Intervalul din spectrul frecvenţelor cuprins între două
frecvenţe pentru care filtrul prezintă o atenuare mare se numeşte interval sau bandă de
atenuare sau oprire. Frecvenţele care delimitează benzile de trecere şi de atenuare se numesc
frecvenţe de tăiere.
Dacă filtrul permite transmisia semnalelor de frecvenţe inferioare unei valori (fi = 0, fs
≠ 0), se numeşte filtru trece jos, respectiv de la o valoare inferioară (fi ≠ 0, fs = ∞), filtru trece
sus. Dacă transmisia semnalelor este neatenuată într-un interval cuprins între două valori (fi ≠
0, fs ≠ 0), se numeşte filtru trece bandă, respectiv dacă în intervalul respectiv semnalele sunt
atenuate, filtru opreşte bandă.
Dacă pierderile de energie în rezistenţele conductoarelor, în dielectricii

condensatoarelor şi în miezurile bobinelor sunt neglijabile, filtrul se numeşte fără pierderi sau
nedisipativ. În continuare se vor studia filtrele constituite din lanţuri de cuadripoli liniari,
reciproci, simetrici şi nedisipativi, adaptaţi pe impedanţa caracteristică Zc.
5.3.1 Teoria simplificată a filtrelor nedisipative şi adaptate
Filtrele de frecvenţă nedisipative au următoarele proprietăţi:

• Deoarece elementele cuadripolului sunt reactive (bobine şi condensatoare), parametrul
A11 = A 22 este totdeauna real, în timp ce parametrii A12, A21 sunt imaginari. Într-adevăr, dacă
se adoptă schema echivalentă în T şi dacă elementele Z şi Y sunt reactive, din relaţiile (5.97)
rezultă:
Im{A11} = 0, Re{A12} = 0, Re{A21} = 0 (5.106)
Similar, dacă se adoptă schema echivalentă în Π, în conformitate cu relaţiile (5.104),

rezultă că sunt satisfăcute condiţiile (5.106).
Deoarece pentru orice cuadripol simetric (v. prima relaţie 5.79),
A11 = ch g = ch (a + jb ) = cha cos b + j sha sin b (5.107)
în conformitate cu prima relaţie (5.106) rezultă:
sha sinb = 0 (5.108)
şi deci
A11 = cha cos b (5.109)
• Impedanţa caracteristică poate fi reală sau imaginară. Într-adevăr, din relaţiile (5.79) se
obţine A12 A 21 = sh g şi:
{ }
 dacă A12 A 21 < 0 , adică Re sh g = Re{sh (a + jb )} = sha cos b = 0 , rezultă:
Im{Z c } = 0 (5.110)
{ }
 dacă A12 A 21 > 0 , adică Im sh g = Im{sh (a + jb )} = cha sin b = 0 , rezultă:
Re{Z c } = 0 (5.111)
a. Calculul intervalelor de trecere
În intervalele de trecere, atenuarea a fiind nulă, din relaţia (5.109) rezultă:

A11 = cosb (5.112)
Pentru un defazaj oarecare − π < b < π , relaţia (5.112) implică inegalităţile
− 1 < A11 < 1 (5.113)
Intervalele de trecere se determină din inegalităţile (5.113) şi din ecuaţiile
A11(ω) = ±1 (5.114)
se calculează frecvenţele de tăiere.
Din relaţia A12 A 21 = sh g , respectiv A12 A 21 = sh 2 g , pentru a = 0 şi în virtutea
relaţiilor (5.106) se obţine:

− Im{A12 }Im{A 21 } = sh 2 (a + jb ) = −sh 2 b < 0 (5.115)
şi deci
sign Im{A12 } = sign Im{A 21 } (5.116)
Prin urmare, impedanţa caracteristică este reală:
A12
Zc = (5.117)
A 21
Caracteristica de frecvenţă a defazajului se obţine din relaţia (5.112):

b(ω) = arccos A11 (5.118)
Pentru cuadripolii în T sau Π, ecuaţiile (5.114) şi caracteristica de frecvenţă a
defazajului b(ω) au următoarele forme:
ZY = 0; ZY + 2 = 0 (5.119)
b(ω) = arccos(1 + ZY ) (5.120)
b. Calculul intervalelor de atenuare
În intervalele de atenuare a ≠ 0 şi deci pentru ca egalitatea (5.108) să fie satisfăcută

este necesar ca
b = 0 sau b = ±π (5.121)
şi deci (v. relaţia 5.109):
A11 = ±cha (5.122)
Deoarece cha ≥ 1, rezultă că în interiorul intervalelor de oprire sunt satisfăcute
inegalităţile:
A11(ω) ≤ -1, A11(ω) ≥ 1 (5.123)

În intervalele de frecvenţă limitate de frecvenţele soluţii ale inegalităţilor (5.123),
atenuarea nu este nulă şi are expresia:
a = arg ch A11 > 0 (5.124)
Dacă se ţine seama de relaţia (5.115), rezultă că în interiorul intervalelor de oprire (b =

0, ±π), − Im{A12 }Im{A 21 } = sh 2 a şi deci sign Im{A12 } = −sign Im{A 21 }. Prin urmare,
impedanţa caracteristică este imaginară,
A12
Zc = ± j (5.125)
A 21
Studiul unui filtru electric de frecvenţă constă în determinarea, pe de o parte, a

frecvenţelor de tăiere, iar pe de altă parte, în analiza caracteristicilor de frecvenţă ale atenuării
a(ω) şi defazajului b(ω). Intervalele de trecere şi de atenuare pot fi determinate şi pe cale
grafică. În acest scop, se trasează curba A11(ω) şi abscisele punctelor de intersecţie ale acestei
curbe cu dreptele A11 = 1, A11 = -1 constituie limitele intervalelor de trecere.
5.3.2 Exemple de filtre
a. Filtrul trece jos (FTJ) este un lanţ de cuadripoli simetrici în T sau în Π, în care
elementele longitudinale sunt bobine, iar cele transversale sunt condensatoare. Deoarece toţi
cuadripolii componenţi sunt identici, prima şi ultima bobină a lanţului de cuadripoli în T are
inductivitatea L, iar inductivităţile echivalente din interiorul lanţului sunt egale cu 2L (fig.
5.20, a). Similar, condensatoarele de la extremităţile lanţului în Π au capacităţile egale cu C,
iar capacităţile interioare sunt egale cu 2C (fig. 5.20, b).
a) b)
Fig. 5.20
Dacă se aplică la bornele de intrare ale filtrului o tensiune de frecvenţă joasă, curentul
trece prin inductivităţile longitudinale, reactanţa inductivă fiind relativ mică în raport cu
reactanţa capacitivă a condensatoarelor transversale; la frecvenţe mari, reactanţa inductivă
fiind mare, închiderea curenţilor este favorizată de condensatoarele transversale şi ca urmare
semnalul ajunge mult atenuat la bornele de ieşire.
Înlocuind în inegalităţile (5.113) Z = jωL şi Y = jωC se obţine:
− 1 ≤ 1 − ω2 LC ≤ 1 (5.126)
Din inegalităţile (5.126) rezultă frecvenţele de tăiere:
1
f i = 0, f s = (5.127)
π 2LC
Frecvenţa inferioară fiind nulă, filtrul este de tipul trece jos. Caracteristica de frecvenţă
a atenuării calculată cu relaţia (5.124) este:
(
a = arg ch A11 = arg ch ω2 LC − 1 ) (5.128)
În figura 5.21 sunt reprezentate grafic caracteristicile de frecvenţă A11 = A11(ω) şi a =

a(ω).
a) b)
Fig. 5.21
b. Filtrul trece sus este un lanţ de cuadripoli simetrici în T sau în Π în care

elementele longitudinale sunt condensatoare, iar cele transversale sunt bobine. Cuadripolii în
T ai lanţului fiind identici, condensatoarele de la extremităţi au capacităţile egale cu C, iar
celelalte au capacitatea echivalentă C/2 (fig. 5.22, a). Similar, prima şi ultima bobină
transversală a lanţului de cuadripoli în Π au inductivitatea L, iar celelalte au inductivităţile
echivalente egale cu L/2 (fig. 5.22, b).
a) b)
Fig. 5.22
Dacă se aplică filtrului la bornele de intrare o tensiune de frecvenţă joasă, curentul prin
condensatoarele longitudinale este mult atenuat, fiind în schimb favorizată trecerea curentului
prin bobinele transversale.
Semnalele de frecvenţă înaltă sunt însă favorizate de condensatoare şi închiderea prin

bobinele transversale este blocată datorită reactanţei mari a acestora.
Înlocuind în inegalităţile (5.113) Z = 1/jωC şi Y = 1/jωL se obţine:
1
−1 ≤ 1 − ≤1 (5.129)
ω LC
2
de unde rezultă frecvenţele de tăiere:

1
fi = , fs = ∞ (5.130)
2π 2LC
Frecvenţa superioară fiind infinită, filtrul este de tipul trece sus. Caracteristica de
frecvenţă a atenuării se determină cu relaţia (5.124) şi are următoarea expresie:
 1 
a = arg ch A11 = arg ch 2 − 1 (5.131)
 ω LC 
În figura 5.23 s-au reprezentat grafic caracteristicile de frecvenţă A11 = A11(ω) şi a =
a(ω).
a) b)
Fig. 5.23
c. Filtrul trece bandă (fig. 5.24) este un lanţ de cuadripoli în T sau în Π în care
elementele longitudinale sunt rezonante, iar elementele transversale sunt condensatoare. Din
aceleaşi motive ca şi la filtrele examinate anterior, primul şi ultimul element longitudinal al
lanţului în T au bobina de inductivitate L şi condensatorul de capacitate C1, iar celelalte
elemente longitudinale au inductivităţile echivalente egale cu 2L şi capacităţile echivalente
egale cu C1/2; primul şi ultimul condensator transversal al lanţului de cuadripoli în Π au
capacitatea C2, iar celelalte au capacităţile echivalente 2C2.
 1 
Deoarece Z = j ωL −  şi Y = jωC 2 , inegalităţile (5.113) devin:
 ω C1 
 1 
− 1 ≤ 1 − ωC 2  ωL −  ≤1 (5.132)
 ωC1 
a) b)
Fig. 5.24
Soluţiile inegalităţilor (5.132) reprezintă frecvenţele de tăiere:
1 1 2C1 + C 2
fi = ; fs = (5.133)
2π LC1 2π LC1C 2
În banda de frecvenţe fi < f < fs, semnalele nu sunt atenuate, filtrul fiind, prin urmare,
de tipul trece bandă. Caracteristicile de frecvenţă ale atenuărilor în cele două intervale au
expresiile:
  1 
a = arg ch A11 = arg ch 1 − ωC 2  ωL − ; ω < ωi (5.134)
  ω C1 
  1  
a = arg ch A11 = arg ch ωC 2  ωL −  − 1; ω > ωs (5.135)
  ωC1  
În figura 5.25 sunt reprezentate caracteristicile A11 = A11(ω) şi a = a(ω).
a) b)
Fig. 5.25
6. CIRCUITE POLIFAZATE ÎN REGIM
6.1 GENERALITĂŢI
Cel mai simplu sistem de transmisie a energiei electrice este constituit dintr-un
generator monofazat G care alimentează printr-o linie bifilară un receptor dipolar R (fig. 6.1 a).
Un astfel de sistem se spune că este monofazat.
O linie bifilară este dimensionată pentru o anumită valoare efectivă nominală a
tensiunii (Un), a cărei depăşire periclitează izolaţia liniei şi o anumită valoare efectivă
nominală a curentului (In), a cărei depăşire determină creşterea peste limitele admisibile a
pierderilor de putere prin efect electrocaloric în conductoarele liniei. Performanţa energetică a
unei linii se caracterizează cu ajutorul mărimii numită putere activă maximă specifică Pmax,
definită ca fiind egală cu raportul dintre puterea activă maximă, factorul de putere fiind egal
cu unitatea, şi numărul de conductoare.
În cazul unei linii monofazate, rezultă:
U n In
1
Pmax = (6.1)
2
Dacă se substituie linia bifilară printr-o linie cu trei conductoare, alimentată de

generatoare având valorile efective ale tensiunilor electromotoare egale şi defazate cu câte
2π/3, se poate obţine o creştere sensibilă a puterii active maxime specifice. Un astfel de sistem
(fig. 6.1, b) se spune că este trifazat şi poate fi considerat ca fiind constituit din suprapunerea
a trei sisteme monofazate.
Avantajele sistemelor trifazate în raport cu cele monofazate sunt următoarele:
• economie de material utilizat în construcţia liniei de transport, pentru o aceeaşi putere
activă transportată, datorită creşterii puterii active maxime specifice;
• suprimarea termenului oscilant în expresia puterii instantanee;
• posibilitatea de a dispune la receptor de două tensiuni diferite, pentru receptorii
monofazaţi.
Datorită acestor avantaje, producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice se
realizează, la frecvenţa f =50 Hz, aproape exclusiv în trifazat.
Capitolul 6 - Circuite polifazate în regim permanent sinusoidal 191
6.2 SISTEME TRIFAZATE SIMETRICE ŞI NESIMETRICE
Un grup de trei circuite monofazate parcurse de curenţi de aceeaşi frecvenţă, defazaţi

între ei, constituie un circuit trifazat. Fiecare circuit monofazat component poartă denumirea
de fază a circuitului trifazat (a se face deosebirea de faza unui semnal sinusoidal).
Semnalele de aceeaşi natură (tensiuni electromotoare, tensiuni, curenţi) care
acţionează într-un circuit trifazat constituie un sistem trifazat:
x 1 = X1m sin(ωt + γ x1 ), x 2 = X 2 m sin(ωt + γ x 2 ), x 3 = X 3m sin(ωt + γ x 3 ) (6.2)
Un sistem trifazat se spune că este direct sau de succesiune directă, dacă semnalul x1
este defazat înaintea semnalului x2, iar semnalul x2 este defazat înaintea semnalului x3. Dacă
semnalul x1 este defazat în urma semnalului x2, iar semnalul x2 este defazat în urma
semnalului x3, sistemul trifazat este invers sau de succesiune inversă. Dacă semnalele x1, x2,
x3 sunt în fază, sistemul trifazat se spune că este omopolar sau de succesiune omopolară.
Un sistem trifazat este simetric dacă verifică următoarele condiţii:
• amplitudinile semnalelor sistemului sunt egale:
X1m = X2m = X3m (6.3)
• semnalele sistemului se succed la un interval de timp de T/3.

Rezultă că valorile instantanee ale unui sistem trifazat simetric direct , reprezentat în
figura 6.2, a, se pot scrie sub forma:
x 1d = 2 X d sin(ωt + γ x1 )
2π
x 2 d = 2 X d sin(ωt + γ x1 − ) (6.4)
3
4π
x 3d = 2 X d sin(ωt + γ x1 − )
3
unde Xd reprezintă valoarea efectivă a semnalelor sistemului. Se observă că defazajul dintre
două semnale consecutive este egal cu 2π/3:
2π
γ x1 − γ x 2 = γ x 2 − γ x 3 = γ x 3 − γ x1 = (6.5)
3
Valorile instantanee ale unui sistem trifazat simetric invers, reprezentat în figura 6.2, b
sunt date de relaţiile:
192 Capitolul 6 - Circuite polifazate în regim permanent sinusoidal
x1i = 2 X i sin(ωt + γ x1 )
2π
x 2i = 2 X i sin(ωt + γ x1 + ) (6.6)
3
4π
x 3i = 2 X i sin(ωt + γ x1 + )
3
unde Xi este valoarea efectivă.
Din relaţiile (6.6) rezultă defazajul dintre două semnale consecutive:
2π
γ x1 − γ x 2 = γ x 2 − γ x 3 = γ x 3 − γ x1 = − (6.7)
3
Dacă sistemul trifazat nu satisface condiţiile de simetrie, se spune că este nesimetric.
a) b)
Fig. 6.2
Sistemele trifazate simetrice poate fi transcrise sub formă simbolică, geometrică sau
analitică. De exemplu, sub formă simbolică analitică în valori efective complexe, relaţiile
(6.4) şi (6.5) devin:
j γ x1 j ( γ x1 − 2 π / 3) j ( γ x1 − 4 π / 3)
X1d = X d e , X 2d = X d e , X 3d = X d e (6.8)
j γ x1 j ( γ x1 + 2 π / 3) j ( γ x1 + 4 π / 3)
X1i = X i e , X 2i = X i e , X 3i = X i e (6.9)
Diagramele fazoriale ale sistemelor trifazate simetrice direct (6.8) şi invers (6.9) sunt
reprezentate în figura 6.3.
a) b)
Fig. 6.3
Sistemele trifazate simetrice au proprietatea că suma valorilor instantanee ale

semnalelor sistemului este nulă:
x1d + x2d + x3d = 0; x1i + x2i + x3i = 0 (6.10)
Relaţiile (6.10) pot fi scrise sub formă simbolică analitică în valori efective complexe:
X1d + X2d + X3d = 0; X1i + X2i + X3i = 0 (6.11)
Se introduce operatorul complex de rotaţie,
1 3
a = e j2π / 3 = − + j (6.12)
2 2
Multiplicarea unui fazor cu operatorul a este echivalentă unei rotiri înainte cu 2π/3
1 3
(sau în urmă cu -4π/3), iar multiplicarea cu a 2 = e j 4 π / 3 = − − j este echivalentă unei rotiri
2 2
înainte cu 4π/3 (sau în urmă cu -2π/3). Prin urmare, sistemele trifazate simetrice, direct (6.8)
şi invers (6.9), pot fi scrise sub forma:
X1d = X d , X 2 d = a 2 X d , X 3d = a X d ; X1i = X i , X 2i = a X i , X 3d = a 2 X i (6.13)
Operatorul de rotaţie a are următoarele proprietăţi:

a 3 = 1, 1 + a + a 2 = 0, a * = a 2 , (a 2 )* = a (6.14)
Un receptor trifazat se spune că este echilibrat dacă impedanţele fazelor sale sunt
egale atât în modul cât şi în argument. Astfel, dacă impedanţele receptorului sunt:
Z1 = Z1 e j ϕ1 , Z2 = Z2 e j ϕ 2 , Z3 = Z3 e j ϕ 3 (6.15)
şi sunt satisfăcute condiţiile:
Z1 = Z2 = Z3 = Z, ϕ1 = ϕ2 = ϕ3 = ϕ (6.16)
receptorul este echilibrat.
Dacă nu sunt satisfăcute condiţiile (6.16), receptorul este dezechilibrat.
6.3 PRODUCEREA TENSIUNILOR ELECTROMOTOARE

SINUSOIDALE TRIFAZATE
Principiul de producere a tensiunilor electromotoare sinusoidale trifazate este

asemănător celui de generare a tensiunilor electromotoare monofazate (v. par. 4.1.2). În cazul
cel mai simplu, este posibil să se obţină un sistem trifazat de tensiuni electromotoare
sinusoidale prin rotirea uniformă, cu aceeaşi viteză unghiulară ω, a trei spire conductoare,
coaxiale, într-un câmp magnetic omogen, de inducţie B (fig. 6.4). În cele trei spire se vor
induce tensiunile electromotoare (v. relaţia 4.2.2):
e1 = ω Φ1m sin(ωt + γ1 )
e 2 = ω Φ 2 m sin(ωt + γ 2 ) (6.17)
e3 = ω Φ 3m sin(ωt + γ 3 )
unde,
Φ jm = B A j , j = 1, 2, 3 (6.18)
Pentru ca sistemul de tensiuni electromotoare induse în spire să fie simetric este

necesar ca spirele să fie identice (A1=A2=A3) şi să fie egal decalate în spaţiu
( γ 2 − γ 1 = γ 3 − γ 2 = 2π / 3 ).
6.4 CONEXIUNILE CIRCUITELOR TRIFAZATE
Fig. 6.5
Se consideră trei sisteme monofazate de transmisie a energiei electrice (fig. 6.5)

constituite din:
• trei generatoare de tensiuni electromotoare E1, E2, E3 având impedanţele interioare
Z g1 , Z g 2 , Z g 3 ;
• trei linii bifilare având impedanţele Z 1 , Z  2 , Z  3 ;
• trei receptoare de impedanţe Z r1 , Z r2 , Z r3 .

Fie I1, I2, I3 curenţii prin cele trei circuite, U f1 , U f 2 , U f 3 tensiunile la bornele
g g g
generatoarelor şi U f1 , U f 2 , U f 3 tensiunile la bornele receptoarelor.

r r r
Cele trei circuite monofazate izolate se numesc necatenate (nelegate). Fiecare

generator de tensiune se numeşte fază generatoare (prescurtat fază). Un circuit trifazat este
catenat (legat) dacă are legături conductoare între circuitele monofazate. Introducerea
legăturilor conductoare între faze trebuie astfel realizată încât în interiorul generatoarelor sau
receptoarelo r să n u se formeze căi conductoare de-a lungul cărora să existe tensiuni nenule
care ar stabili curenţi de circulaţie interioară. Legarea fazelor unui circuit trifazat are drept
scop, în principal, micşorarea numărului de conductoare de legătură cu exteriorul. Astfel, în
locul a şase conductoare de legătură vor fi suficiente trei sau cel mult patru conductoare. Se
utilizează două tipuri de conexiuni ale circuitelor trifazate:
• conexiunea în stea;
• conexiunea în triunghi.
6.4.1 Conexiunea în stea
Dacă se conectează bornele generatoarelor monofazate 1'g , 2 'g , 3'g la un punct comun
O numit neutrul generatorului (sau nulul generatorului) şi bornele receptoarelor monofazate
1'r , 2'r , 3'r la un punct comun N numit neutrul receptorului (sau nulul receptorului), grupul
celor trei conductoare de întoarcere a curentului 1'g , 1'r , 2 'g , 2 'r , 3'g , 3'r se înlocuieşte printr-un
conductor NO numit conductor neutru (sau fir neutru). Conexiunea celor trei circuite
monofazate se numeşte conexiune în stea (fig. 6.6).
Fig. 6.6
Impedanţele Z g1 , Z g 2 , Z g 3 se numesc impedanţe de fază ale generatorului,
Z r1 , Z r2 , Z r3 - impedanţe de fază ale receptorului, Z  1 , Z  2 , Z  3 - impedanţe de linie şi ZN
impedanţa conductorului neutru.

Tensiunile U f1 , U f 2 , U f 3 dintre bornele de acces ale fazelor generatorului şi punctul
g g g
său neutru se numesc tensiuni de fază ale generatorului. Tensiunile U f1 , U f 2 , U f 3 dintre

r r r
bornele de acces ale fazelor receptorului şi punctul său neutru se numesc tensiune de fază ale
g g g
receptorului. Tensiunile U12 , U 23 , U 31 dintre bornele de acces ale generatorului se numesc
r r r
tensiuni de linie ale generatorului. Tensiunile U12 , U 23 , U 31 dintre bornele de acces ale
receptorului se numesc tensiuni de linie ale receptorului. Tensiunea UNO dintre punctele
neutre ale generatorului şi receptorului se numeşte tensiune de nul.
Curenţii I f1 , I f 2 , I f 3 care circulă pe fazele generatorului se numesc curenţi de fază ai
g g g
generatorului, iar curenţii I f1 , I f 2 , I f 3 care circulă pe fazele receptorului se numesc curenţi de

r r r
fază ai receptorului. Curenţii I  1 , I  2 , I  3 care circulă pe conductoarele liniei ce unesc bornele
de acces ale generatorului cu cele ale receptorului se numesc curenţi de linie. Curentul IN care
circulă pe conductorul neutru se numeşte curent de nul.
Sensurile pozitive ale tensiunilor şi curenţilor sunt reprezentate în figura 6.6.
Tensiunile de linie şi de fază precum şi curenţii de linie şi cei de fază ai generatorului
şi receptorului satisfac relaţiile:
U12 = U f1 − U f 2 , U 23 = U f 2 − U f 3 , U 31 = U f 3 − U f1
g g g g g g g g g
(6.19)
U12 = U f1 − U f 2 , U 23 = U f 2 − U f 3 , U 31 = U f 3 − U f1
r r r r r r r r r
(6.20)
I f1 = I  1 = I f1 , I f 2 = I  2 = I f 2 , I f 3 = I  3 = I f 3
g r g r g r
(6.21)
Prin urmare, curenţii de fază ai generatorului şi receptorului precum şi curenţii de

linie coincid.
Dacă tensiunile de fază ale generatorului formează un sistem simetric (6.13),
U f1 = U gf e j γ1 = U f , U f 2 = a 2 U f , U f 3 = a U f
g g g g g g
(6.22)
rezultă că şi tensiunile de linie (6.19) constituie de asemenea un sistem simetric. Într-adevăr,

rezultă:
U12 = U f1 − U f 2 = U f − a 2 U f = 3 U f e j π / 6 = 3 U gf e j ( γ1 + π / 6 )
g g g g g g
(6.23)
U 23 = U f 2 − U f 3 = a 2 U f − a U f = 3 U f e − j π / 2 = 3 U gf e j ( γ1 − π / 2 )
g g g g g g
(6.24)
U 31 = U f 3 − U f1 = a U f − U f = 3 U f e − j 7 π / 6 = 3 U gf e j ( γ1 − 7 π / 6 )
g g g g g g
(6.25)
Fig. 6.7
Din relaţiile (6.23) – (6.25) rezultă că valorile efective ale tensiunilor de linie şi de
fază satisfac relaţia:
g
U12 = U g23 = U 31
g
= U g = 3 U gf (6.26)
Prin urmare, la conexiunea în stea a unui sistem trifazat simetric de tensiuni, valoarea
efectivă a tensiunii de linie este de 3 ori mai mare decât valoarea efectivă a tensiunii de
fază.
În figura 6.7 s-a reprezentat diagrama fazorială a tensiunilor de fază şi de linie ale
generatorului.
La aceleaşi rezultate se ajunge şi în privinţa relaţiei dintre tensiunile de linie şi de fază
ale receptorului alimentat cu un sistem simetric de tensiuni.
6.4.2 Conexiunea în triunghi
Dacă se conectează bornele generatoartelor monofazate 1'g cu 2g, 2 'g cu 3g, 3'g cu 1g şi
bornele impedanţelor receptoarelor monofazate 1'r cu 2r, 2'r cu 3r, 3'r cu 1r, se obţine
conexiunea în triunghi (fig. 6.8). Perechile de conductoare conectate împreună pot fi înlocuite
cu un singur conductor şi linia trifazată rezultă constituită din trei conductoare.
Tensiunile de linie şi de fază precum şi curenţii de linie şi de fază ai generatorului şi
receptorului satisfac relaţiile:
U f1 = U 23 , U f 2 = U 31 , U f 3 = U12 , U f1 = U 23 , U f 2 = U 31 , U f 3 = U12
g g g g g g r r r r r g
(6.27)
respectiv,
I  1 = I f 3 − I f 2 , I  2 = I f1 − I f 3 , I  3 = I f 2 − I f1
g g g g g g
(6.28)
I  1 = I f 3 − I f 2 , I  2 = I f1 − I f 3 , I  3 = I f 2 − I f1
r r r r r r
(6.29)
Fig. 6.8
Prin urmare, în cazul conexiunii în triunghi, tensiunile de fază şi de linie ale

generatorului, respectiv ale receptorului, sunt egale.
Dacă curenţii de fază ale generatorului formează un sistem simetric (6.13),
I f1 = I gf e j γ1 = I f , I f 2 = a 2 I f , I f 3 = a I f
g g g g g g
(6.30)
rezultă că şi curenţii de linie (6.29) constituie de asemenea un sistem simetric. Într-adevăr,

rezultă:
I  1 = I f 3 − I f 2 = a I f − a 2 I f = 3 I f e j π / 2 = 3 I gf e j ( γ1 − π / 2 )
g g g g g
(6.31)
I  2 = I f1 − I f 3 = I f − a I f = 3 I f e − j π / 6 = 3 I gf e j ( γ1 − π / 6 )
g g g g g
(6.32)
I  3 = I f 2 − I f1 = a 2 I f − I f = 3 I f e − j5 π / 6 = 3 I gf e j ( γ1 −5 π / 6 )
g g g g g
(6.33)
Din relaţiile (6.31) – (6.33) rezultă că valorile efective ale curenţilor de linie şi de fază
satisfac relaţia:
I 1 = I 2 = I 3 = I = 3 Igf (6.34)
Fig. 6.9
Capitolul 10 – Circuite neliniare 433
Datorită caracterului neliniar al bobinei, curentul în circuit este nesinusoidal. Într-o

analiză simplificată, când se admite că bobina este inerţială, curentul nesinusoidal se
înlocuieşte cu un curent echivalent sinusoidal. Prin urmare, semnalele din circuit fiind
sinusoidale, se poate utiliza metoda simbolică de reprezentare în complex. Astfel, se poate
scrie legea lui Ohm generalizată:
U = UR + UL + UC
reprezentată sub forma diagramei fazoriale în figura 10.53, b.
Neglijând pierderile în fier, caracteristica UL(I) are o formă similară cu caracteristica
de magnetizare Φ(i), iar caracteristicile UR(I) şi UC(I) sunt drepte care trec prin origine (fig.
10.54). Dacă panta caracteristicii UC(I) este mai mare decât panta tangentei în origine la curba
UL(I) nu apare fenomenul de rezonanţă. Fie cazul când panta lui Uc(I) este mai mică decât
panta tangentei în origine la caracteristica UL(I). Prin compunerea grafică, în cuadratură, a
tensiunilor UR(I) şi U X (I) = U L − U C se determină caracteristica tensiune - curent U(I).
Fig. 10.54
Dând valori crescătoare tensiunii aplicate, punctul de funcţionare M se deplasează pe

ramura OB a caracteristicii U(I). Pe această ramură, la valori crescătoare sau descrescătoare
ale tensiunii U, corespund valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului I, adică pe
această ramură funcţionarea este stabilă. La o creştere în continuare a tensiunii U, punctul de
funcţionare trece din poziţia B, căruia îi corespunde curentul IB, în poziţia C, căruia îi
corespunde curentul IC. În punctul B curentul este discontinuu, deoarece la o creştere infinit
mică a tensiunii aplicate corespunde o creştere finită IC – IB a curentului.
Totodată are loc şi o răsturnare de fază; în punctul B curentul este inductiv deoarece
predomină reactanţa inductivă, iar în punctul C curentul este capacitiv şi predomină reactanţa
capacitivă. Continuând cu creşterea tensiunii aplicate, punctul de funcţionare se deplasează pe
ramura CD, tensiunea fiind defazată în urma curentului. Dacă din punctul D se reduce
434 Capitolul 10 – Circuite neliniare
tensiunea, curentul descreşte şi se ajunge în punctul R în care tensiunea la bornele bobinei UL

este egală şi în opoziţie de fază cu tensiunea UC la bornele condensatorului. Acest punct în
care UL – UC = 0 şi curentul Ir are o valoare finită se numeşte punct de rezonanţă. Rezultă că,
spre deosebire de circuitele liniare, în circuitul neliniar considerat rezonanţa se poate obţine
prin modificarea valorii efective a tensiunii aplicate. Acest lucru se explică prin faptul că
reactanţa bobinei neliniare depinde de valoarea efectivă a curentului care variază odată cu
variaţia tensiunii la bornele circuitului.
Pe ramura CD a caracteristicii U(I), la valori crescătoare sau descrescătoare ale
tensiunii aplicate, corespund valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului. Prin urmare,
pe această ramură funcţionarea este stabilă. Pe ramura BR funcţionarea este instabilă,
deoarece la valori crescătoare sau descrescătoare ale tensiunii corespund valori descrescătoare
respectiv crescătoare ale curentului. În punctul R, la scăderea valorii efective a tensiunii, se
produce saltul de curent reprezentat prin segmentul RA (punctul de funcţionare trece din
poziţia R în poziţia A).
Pentru o anumită valoare efectivă a tensiunii, valoarea efectivă a curentului poate avea
una, două sau trei valori diferite. De exemplu, pentru U = U1 sunt posibile trei valori I1, I2 şi I3
ale curentului, din care prima şi ultima corespund unei funcţionări stabile, iar a doua
corespunde unui regim de funcţionare nestabil.
10.7.2 Ferorezonanţa de curenţi
Ferorezonanţa de curenţi se produce, în cazul cel mai simplu, în circuitele constituite

din gruparea în paralel a unui rezistor liniar, a unei bobine neliniare şi a unui condensator
liniar (fig. 10.55, a). Dacă tensiunea aplicată la bornele circuitului este sinusoidală, curentul
care străbate bobina, datorită neliniarităţii acesteia, este nesinusoidal. Într-o analiză
simplificată, când se admite că bobina este inerţială, curentul nesinusoidal se înlocuieşte cu un
curent echivalent sinusoidal.
a) b)
Fig. 10.55
Prin urmare, semnalele din circuit fiind sinusoidale, se poate utiliza metoda simbolică
de reprezentare în complex. Astfel, se poate scrie teorema de curenţi a lui Kirchhoff:
I = IG + IL + IC

Analiza circuitului se efectuează cu ajutorul metodei grafice. În acest sens, se trasează
caracteristicile IG(U), IL(U), IC(U) şi IX(U) = IC(U) - IL(U). Prin compunerea grafică, în
cuadratură, a caracteristicilor IG(U) şi IX(U) se obţine caracteristica rezultantă I(U) (fig.10.56).
Fig. 10.56
Pentru a obţine reglarea continuă a intensităţii curentului absorbit, se conectează în

serie cu circuitul paralel un reostat a cărui rezistenţă este mult mai mare decât impedanţa
circuitului paralel. Dând valori crescătoare curentului, punctul de funcţionare M se deplasează
pe porţiunea OB a caracteristicii I(U). Pe această ramură funcţionarea este stabilă deoarece la
valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului corespund valori crescătoare sau
descrescătoare ale tensiunii.
La o creştere în continuare a curentului, punctul de funcţionare trece din poziţia B,
căruia îi corespunde tensiunea UB, în punctul B1, căruia îi corespunde tensiunea UB1. În
punctul B are loc o discontinuitate pentru tensiune, de la UB la UB1. Totodată are loc şi o
răsturnare de fază, curentul care era defazat înaintea tensiunii rămâne în urma acesteia.
Continuând cu creşterea curentului, punctul de funcţionare se deplasează pe ramura B1C,
curentul fiind în continuare inductiv.
La reducerea curentului din punctul C, se ajunge ca în punctul R, curenţii în bobină şi
în condensator să fie egali în valoare efectivă (IL = IC) şi în opoziţie de fază. Acest punct se
numeşte de rezonanţă. Pe ramura BR funcţionarea este instabilă, iar pe ramura B1R pentru
valori ale lui I cuprinse între zero si I1 există trei valori posibile ale tensiunii, U1, U2 şi U3, din
care prima şi ultima corespund unei funcţionări stabile. Urmează că punctul de funcţionare nu
parcurge ramura BR nici la creşterea şi nici la reducerea curentului.
10.8 ANALIZA CIRCUITELOR NELINIARE

ÎN REGIM TRANZITORIU
Ecuaţiile unui circuit neliniar sunt ecuaţii diferenţiale, neliniare de forma:
 dy d 2 y 
F y, , 2 ,...  = f ( t ) (10.219)
 dt dt 
Soluţia generală a ecuaţiei (10.219)
y = y(t) (10.220)
caracterizează regimul tranzitoriu al circuitului.

Datorită caracterului neliniar al circuitului, teorema suprapunerii nu este satisfăcută şi
prin urmare, spre deosebire de circuitele liniare, soluţia generală (10.220), corespunzătoare
regimului tranzitoriu, nu mai poate fi descompusă în două componente, una caracterizând
regimul forţat, iar cealaltă regimul liber.
Soluţia de regim permanent poate fi obţinută prin trecerea la limită a soluţiei generale
(10.220),
y p = lim y( t ) (10.221)
t →∞
Soluţia de regim liber se determină integrând ecuaţia corespunzătoare circuitului

pasivizat,
 dy d 2 y 
F y, , 2 ,...  = 0 (10.222)
 dt dt 
Regimul particular de funcţionare al unui circuit neliniar în care semnalul răspuns este
de o formă asemănătoare funcţiei f(t) poartă denumirea de răspuns forţat. Dacă în cazul
circuitelor liniare soluţiile regimului permanent coincid cu cele ale regimului forţat, fiind
independente de condiţiile iniţiale, în ceea ce priveşte circuitele neliniare cele două soluţii
sunt, în general, diferite.
Problema studiului riguros al regimului tranzitoriu, permanent, liber sau forţat, al unui
circuit neliniar, prezintă un înalt grad de dificultate. O primă dificultate o constituie
determinarea exactă sau cel puţin aproximativă a ecuaţiei diferenţiale a circuitului. O a doua
dificultate constă în obţinerea soluţiei exacte sau aproximative a ecuaţiei diferenţiale. În ceea
ce priveşte prima aproximaţie – în legătură cu stabilirea ecuaţiei diferenţiale a circuitului – ea
se bazează pe utilizarea funcţiilor de aproximare a caracteristicilor elementelor de circuit

neliniare. Cel mai mare grad de dificultate îl constituie obţinerea soluţiilor exacte sau chiar
aproximative ale ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Pentru obţinerea soluţiei aproximative se
utilizează metode numerice, analitice şi grafo-analitice.
Studiul proceselor din circuitele neliniare se simplifică şi capătă un grad înalt de
generalitate în cazul când se recurge la normarea ecuaţiilor. Astfel, cu ajutorul aceleiaşi
ecuaţii diferenţiale în care atât funcţia şi derivatele sale, cât şi coeficienţii precum şi membrul
drept sunt mărimi adimensionale, se poate descrie o clasă numeroasă de procese tranzitorii.
10.8.1 Circuite neliniare de ordinul unu
Circuitele constituite dintr-un rezistor şi o bobină, respectiv dintr-un rezistor şi un

condensator, ambele neliniare sau numai unul dintre elemente neliniar şi celălalt liniar,
conectate în serie sau în paralel şi alimentate de la un generator de tensiune sau de curent, sunt
descrise de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul unu şi se numesc circuite neliniare de
ordinul unu. De exemplu, aplicând pentru fiecare din circuitele reprezentate în figura 10.57, a
– c teorema de tensiuni a lui Kirchhoff, se obţin ecuaţiile diferenţiale neliniare de ordinul unu:
di dΦ dq
L + u R (i) = e ; + R i (Φ ) = e ; R + u C (q ) = e (10.223)
dt dt dt
a) b)
c) d)
Fig. 10.57
Ecuaţiile (10.223) se normează în mod diferit, după cum semnalul excitaţie este
constant sau periodic. În vederea normării primei ecuaţii (10.223), în cazul în care semnalul
excitaţie este constant, e = E, se introduc notaţiile:
i u (i) E
y= , x ( y) = R , τ = t (10.224)
Ip E L Ip
unde Ip este curentul de regim permanent.

Pentru a norma a doua ecuaţie (10.223) se introduc notaţiile:
Φ i (Φ ) E
y= , x ( y) = , τ= t (10.225)
Φp Ip Φp
E
unde Φp este fluxul magnetic de regim permanenr, iar I p = reprezintă curentul de regim
R
permanent.
În vederea normării celei de a treia ecuaţie (10.223), în cazul în care semnalul excitaţie
este constant, e = E, se introduc notaţiile:
q u (q ) E
y= , x ( y) = C , τ= t (10.226)
qp E R qp
unde qp este sarcina condensatorului în regim permanent.

În toate cele trei cazuri, notaţiile utilizate conduc la ecuaţii diferenţiale normate de
aceeaşi formă:
dy
+ x ( y) = 1 (10.227)
dτ
unde: y reprezintă semnalul răspuns normat (curent, flux magnetic, respectiv sarcină
electrică); x(y) – funcţia neliniară normată (tensiunea la bornele rezistorului neliniar,
intensitatea curentului prin bobina neliniară, respectiv tensiunea la bornele condensatorului
neliniar), iar τ - timpul normat.
Procedând în mod similar, se poate norma ecuaţia diferenţială care descrie regimul
liber al descărcării unui condensator liniar pe un rezistor neliniar (fig. 10.57, d). Folosind
relaţiile:
t
1
C −∫∞
u R + u C = 0, u C = i dt (10.228)
prin derivare se obţine ecuaţia:

du R 1
+ i=0 (10.229)
dt C
Dacă uC(0) = U0, i(0) = I0 sunt valorile iniţiale imediat după comutare, ale tensiunii la
bornele condensatorului şi curentului, şi se introduc notaţiile:
uR i( u R ) I
y= , x ( y) = , τ= 0 t (10.230)
U0 I0 C U0
ecuaţia (10.229) devine:
dy
+ x ( y) = 0 (10.231)
dτ
În mod similar se pot norma ecuaţiile (10.223) în cazul în care excitaţia este
sinusoidală. De exemplu, dacă circuitul din figura 10.57, b se conectează la un generator de
tensiune având tensiunea electromotoare e = Em sin(ωt + γe) şi se introduc notaţiile:
Φ R i (Φ ) E
y= , x ( y) = , k = m , τ = ωt (10.232)
Φm ωΦm ωΦm
a doua ecuaţie (10.223) devine:
dy
+ x ( y) = k sin( τ + γ e ) (10.233)
dτ
A. Metode numerice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul unu

în regim tranzitoriu
Metodele numerice se aplică ecuaţiilor diferenţiale (10.227), (10.229) şi (10.233) care

se pot scrie şi sub forma:
dy
+ f ( y, τ) = 0 (10.234)
dτ
unde y reprezintă răspunsul normat, iar τ este timpul normat.

Metoda Euler permite obţinerea soluţiei aproximative a ecuaţiei (10.234), cu condiţia
iniţială y(τ) τ = 0 = y(0) = y 0 , utilizând aproximaţiile succesive.
Valoarea răspunsului normat pentru τ = ∆τ se obţine din dezvoltarea în serie Taylor, în

care se neglijează derivatele de ordin superior:
dy(0)
y1 = y(∆τ) = y(0) + ∆τ = y 0 − f ( y 0 , 0) ∆τ = y 0 − f 0 ∆τ (10.235)
dτ
Procedând în mod similar se determină valoarea răspunsului normat pentru τ = 2∆τ:
dy(∆τ)
y 2 = y(2∆τ) = y(∆τ) + ∆τ = y1 − f ( y1 , ∆τ) ∆τ = y 0 − f1 ∆τ (10.236)
dτ
Continuând acest procedeu, se obţine:
dy(k∆τ)
y k +1 = y[(k + 1)∆τ] = y(k∆τ) + ∆τ = y k − f ( y k , k ∆τ) ∆τ = y k − f k ∆τ (10.237)
dτ
Ecuaţia (10.237) este uşor programabilă şi precizia este cu atât mai bună cu cât ∆τ este
mai mic.
Exemplul 10.1
Se consideră procesul tranzitoriu al conectării la un generator de tensiune constantă a
unui circuit de tipul indicat în figura 10.57, a – c.
Aproximând caracteristica elementului neliniar cu polinomul
x ( y) = a 0 + a 1 y + a 2 y 2 (10.238)
ecuaţia diferenţială normată (10.227) devine:
dy
= 1 − a 0 − a1 y − a 2 y 2 (10.239)
dτ
În prima etapă, cunoscând condiţiile iniţiale, de exemplu, τ = 0, y(0) = 0, se calculează

dy
valoarea derivalei în punctul τ = 0:
dτ
dy(0)
= 1− a0 (10.240)
dτ
şi apoi se determină răspunsul normat y1 (10.235):
dy(0)
y1 = y(∆τ) = y(0) + ∆τ = (1 − a 0 ) ∆τ (10.241)
dτ
În etapa următoare se calculează valoarea derivatei lui y1,
dy1
= 1 − a 0 − a 1 y1 − a 2 y12 (10.242)
dτ
şi apoi se determină răspunsul normat y2 (10.236) :
dy1
y 2 = y1 + ∆τ = (1 − a 0 ) ∆τ + 1 − a 0 − a 1 y1 − a 2 y12 (10.243)
dτ
Continuând acest procedeu, se determină un număr suficient de valori y1, y2, …,

pentru a se putea obţine răspunsul circuitului în procesul tranzitoriu consecutiv conectării
circuitului la sursa de tensiune continuă.
Metoda Euler necesită determinarea unui mare număr de derivate succesive, cu atât
mai mare cu cât gradul de precizie cerut este mai mare. Pentru evitarea acestui dezavantaj, se
utilizează metoda Runge – Kutta [14].
B. Metode analitice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul unu

Integrarea exactă, pe cale analitică, a ecuaţiilor neliniare de ordinul unu este posibilă
într-un număr restrâns de cazuri.
Metoda liniarizării fragmentate se bazează pe aproximarea caracteristicii neliniare

y(x) prin segmente de dreaptă (în particular trei segmente de dreaptă – figura 10.21):
a 0 x , pentru x ∈ [0, x 1 ],
 '
y( x ) =  y1 + a 1 x , pentru x ∈ [ x 1 , x 2 ], (10.244)
 '
 y 2 + a 2 x , pentru x ∈ [ x 2 ,1],
unde xm = 1 şi ym = 1.
Ecuaţia diferenţială (10.227) se descompune în intervalul [0, ∞) în trei ecuaţii
diferenţiale:
dx
a0 + x = 1, pentru τ ∈ [0, τ1 ], x ∈ [0, x1 ] (10.245)
dτ
dx
a1 + x = 1, pentru τ ∈ [τ1 , τ2 ], x ∈ [ x1 , x 2 ] (10.246)
dτ
dx
a2 + x = 1, pentru τ ∈ [τ 2 , ∞), x ∈ [ x 2 ,1) (10.247)
dτ
cu soluţiile:
τ τ − τ1 τ−τ2
− − −
x = 1− k0 e a0
, x = 1 − k1 e a1
, x = 1 − k2 e a2
(10.248)
unde k0, k1, k2 sunt constante de integrare ale căror valori se determină din condiţia iniţială şi
condiţiile de continuitate ale semnalului x(τ) în punctele x1 şi x2:
τ = 0, x = 0, k0 = 1 (10.249)
τ = τ1, x = x1, k1 = 1 – x1 (10.250)
τ = τ2, x = x2, k2 = 1 – x2 (10.251)
Prin urmare, se obţine:

τ
−
x = 1− e a0
, pentru τ ∈ [0, τ1 ], x ∈ [0, x1 ] (10.252)
τ − τ1
−
x = 1 − (1 − x 1 ) e a1
, pentru τ ∈ [τ1 , τ2 ], x ∈ [ x1 , x 2 ] (10.253)
τ−τ2
−
x = 1 − (1 − x 2 ) e a2
, pentru τ ∈ [τ2 , ∞), x ∈ [ x 2 ,1) (10.254)
Din ecuaţiile
τ1 τ2 −τ1
− −
x (τ1 ) = x 1 = 1 − e a0
, x (τ 2 ) = x 2 = 1 − (1 − x1 ) e a1
(10.255)
se obţin valorile normate
1 1 − x1
τ1 = a 0 ln , τ 2 = τ1 + a 1 ln (10.256)
1 − x1 1− x2
Cunoscând semnalul x(τ) şi caracteristica y(x), cu relaţiile (10.244) se determină

răspunsul y(τ).
Metoda aproximării analitice se bazează pe aproximarea caracteristicii elementului
de circuit neliniar printr-un polinom de puteri, de exponenţiale sau trigonometric. De
exemplu, dacă caracteristica neliniară se aproximează cu polinomul
x = y2 (10.257)
dy
+ y2 = 1 (10.258)
dτ
Separând variabilele şi integrând se obţine:
τ y
dy
∫ dτ = ∫ (10.259)
0 1− y
2
0
sau
τ = arg thy (10.260)
Din relaţia (10.260) se obţine:
y = thτ , x = th 2 τ (10.261)
Metoda perturbaţiei, cunoscută şi sub denumirea de metoda parametrului mic, este o

metodă analitică aproximativă care poate fi aplicată ecuaţiilor neliniare de forma:
dy
+ f1 ( y, τ) + µ f 2 ( y, τ) = 0 (10.262)
dτ
unde f1 este o funcţie liniară, f2 – o funcţie neliniară, iar µ - un parametru mic (µ << 1).
De exemplu, dacă se consideră regimul liber al descărcării unui condensator liniar pe

un rezistor neliniar (fig. 10.57, d) a cărui caracteristică se aproximează cu parabola:
i(u R ) = a 1u R + a 2 u 2R (10.263)
condiţia iniţială fiind:
uR(0) = -uC(0) = - U0 (10.264)
du R a 1 a
+ u R + 2 u 2R = 0 (10.265)
dt C C
Prin normare, ecuaţia (10.265) capătă forma:

dy
+ y + m y2 = 0 (10.266)
dτ
unde:
uR a a
y= , τ = 1 t, m = 2 U 0 (10.267)
U0 C a1
Făcând substituţia m = µ m ' , ecuaţia (10.266) devine:

dy
+ y + µ m' y2 = 0 (10.268)
dτ
adică are forma ecuaţiei (10.262).
Se adoptă o soluţie a ecuaţiei (10.268) de forma:
y(τ) = y 0 (τ) + µ y1 (τ) + µ 2 y 2 (τ) (10.269)
Substituind această soluţie în ecuaţia (10.268) şi neglijând termenii care conţin puteri
ale lui µ mai mari decât doi se obţine:
dy 0 dy dy
+ µ 1 + µ 2 2 = − y0 − µ y1 − µ 2 y 2 − µ m ' y02 − 2 µ 2 m ' y0 y1 (10.270)
dτ dτ dτ
Identificând termenii în µ0 se obţine ecuaţia diferenţială liniară
dy 0
= − y0 (10.271)
dτ
a cărei soluţie este de forma:

y0 = A 0 e−τ (10.272)
unde A0 este o constantă de integrare care se determină cu ajutorul condiţiei iniţiale (10.264 şi
10.267), y0(0) = -1. Prin urmare, A0 = -1 încât
y 0 = −e − τ (10.273)
Identificând termenii în µ se obţine ecuaţia diferenţială liniară
dy1
= − y1 − m ' y 02 (10.274)
dτ
Ţinând seama de soluţia (10.273) ecuaţia (10.274) devine:
dy1
+ y1 = − m ' e − 2 τ (10.275)
dτ
Soluţia ecuaţiei (10.275) este:
y1 = B1 e −2 τ + A1 e − τ (10.276)
Constanta B1 se determină prin metoda substituţiei, impunând soluţiei particulare

B1 e −2 τ condiţia de a verifica ecuaţia (10.275) şi se obţine:
B1 = m’ (10.277)
Prin urmare, soluţia (10.276) devine:
y1 = m ' e −2 τ + A1 e − τ (10.278)
Ţinând seama de condiţia iniţială y1(0) = 0, rezultă A1 = - m’ şi
y1 = m ' (e −2 τ − e − τ ) (10.279)
Identificând termenii în µ2 ai ecuaţiei (10.270) se obţine ecuaţia diferenţială liniară:
dy 2
= − y 2 − 2 m ' y 0 y1 (10.280)
dτ
Ţinând seama de expresiile (10.273) şi (10.279), ecuaţia (10.280) devine:
dy 2
+ y 2 = 2 ( m ' ) 2 (e − 3 τ − e − 2 τ ) (10.281)
dτ
şi are soluţia:
y 2 = B 2 e −3τ + B3 e −2 τ + A 2 e − τ (10.282)
Constantele B2 şi B3 se determină prin metoda substituţiei, ţinând seama de faptul că

soluţia particulară y 21 = B 2 e −3τ + B3 e −2 τ verifică ecuaţia (10.281). Dacă se are în vedere că
dy 21 / dτ = −3B 2 e −3τ − 2B3 e −2 τ , rezultă:
B2 = - (m’)2, B3 = 2(m’)2 (10.283)

şi deci
y 2 = (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ ) + A 2 e − τ (10.284)
Utilizând condiţia iniţială y2(0) = 0, se obţine A2 = - (m’)2 şi soluţia (10.284) devine:
y 2 = (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ − e − τ ) (10.285)
Dacă se substituie în soluţia adoptată (10.269) expresiile (10.273), (10.279) şi

(10.285), se obţine soluţia căutată:
y = −e − τ + m ' (e −2 τ − e − τ ) + (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ − e − τ ) (10.286)
Dacă se ţine seama de substituţia m = µ m , rezultă:

'
y = e − τ [−1 + m(e − τ − 1) − m 2 (e − τ − 1) 2 ] (10.287)
Pentru ca soluţia (10.287) să fie rapid convergentă este necesar ca m << 1.
10.8.2 Circuite neliniare de ordinul doi
Circuitele constituite dintr-un rezistor, o bobină şi un condensator, dintre care cel puţin
un element este neliniar, conectate în serie sau în paralel şi alimentate de la un generator de
tensiune sau de curent, sunt descrise de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul doi şi se
numesc circuite neliniare de ordinul doi.
a) b)
Fig. 10.58
Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului cu bobină neliniară (fig. 10.58, a) a cărei
caracteristică se aproximează cu polinomul
i L (Φ ) = a 1 Φ + a 3 Φ 3 (10.288)
u 1 dΦ du d 2Φ
Ţinând seama de relaţiile i R = = , iC = C = C 2 şi de expresia (10.288),
R R dt dt dt
teorema de curenţi a lui Kirchhoff
i L + iR + iC = 0 (10.289)
devine:
d 2 Φ 1 dΦ
C 2
+ + a1 Φ + a 3 Φ 3 = 0 (10.290)
dt R dt
sau
d 2Φ 1 dΦ a 1 a
2
+ + Φ + 3 Φ3 = 0 (10.291)
dt R C dt C C
O ecuaţie similară se obţine pentru circuitul cu condensator neliniar (fig. 10.58, b).
Aproximând caracteristica condensatorului cu polinomul
uC(q) = b1q + b3q3 (10.292)
dq di d 2q
şi utilizând relaţiile i = , = , teorema de tensiuni a lui Kirchhoff,
dt dt dt 2
di
L + Ri + u C = 0 (10.293)
dt
devine
d 2q dq
L 2
+R + b1 q + b 3 q 3 = 0 (10.294)
dt dt
sau
d 2 q R dq b1 b
2
+ + q + 3 q3 = 0 (10.295)
dt L dt L L
Ecuaţiile (10.291) şi (10.295) sunt de forma:
d2y dy
2
+ k0 + k1 y + k 2 y 3 = 0 (10.296)
dt dt
şi sunt cunoscute sub denumirea de ecuaţii de tip Duffing.

Regimul liber al circuitelor conţinând rezistoare neliniare a căror caracteristică are
forma reprezentată în figura 10.59, b este descris de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul
doi de forma
d2y dy
2
− m 0 (1 − m1 y 2 ) + m 2 y = 0 (10.297)
dt dt
cunoscute sub denumirea de ecuaţii van der Pol.
a) b)
Fig. 10.59
Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului cu rezistor neliniar (fig. 10.59, a) a cărui
caracteristică (fig. 10.59, b) se aproximează cu polinomul
i R ( u ) = −a 1 u + a 3 u 3 (10.298)
t
1 du
Ţinând seama de relaţiile i L =
L0∫ u dt , i C = C
dt
şi de expresia (10.298) şi derivând
în raport cu timpul, teorema de curenţi a lui Kirchhoff (10.289) devine:

d2u du 1
C 2
− (a 1 − 3 a 3 u 2 ) + u = 0 (10.299)
dt dt L
sau,
d 2 u a1 a du 1
2
− (1 − 3 3 u 2 ) + u=0 (10.300)
dt C a1 dt L C
Se observă că ecuaţia (10.300) are forma ecuaţiei van der Pol (10.297).
A. Metode numerice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul doi

Metodele numerice se aplică ecuaţiilor diferenţiale (10.296), (10.300) care se pot scrie
şi sub forma:
dy 2 dy
2
+ f ( y, , t ) = 0 (10.301)
dt dt
Cu notaţiile
dy dy1
y1 = y, y 2 = = (10.302)
dt dt
ecuaţia (10.301) este echivalentă cu sistemul ecuaţiilor diferenţiale neliniare de ordinul unu:
dy1 dy 2
= y2 , = − f ( y1 , y 2 , t ) (10.303)
dt dt
care poate fi scris şi sub formă matriceală:
d
y = F(y , t ) (10.304)
dt
unde
y   y2 
y =  1  , F(y , t ) =   (10.305)
y 2   − f ( y1 , y 2 , t ) 
Ecuaţia (10.304) reprezintă ecuaţia de evoluţie a circuitelor neliniare şi este formal
similară cu ecuaţia (10.234).
Metoda aproximaţiilor succesive se aplică la fel ca în cazul circuitelor de ordinul unu.
Cunoscând condiţia iniţială
 y (0) 
y (0) =  1  (10.306)
 y 2 (0)
răspunsul la momentul ∆t se determină din ecuaţia:
dy (0)
y (∆t ) = y (0) + ∆t = y (0) + F[y (0), 0] ∆t (10.307)
dt
Procedând în mod similar se determină valoarea răspunsului pentru t = 2∆t:
dy (∆t )
y (2∆t ) = y (∆t ) + ∆t = y (∆t ) + F[y (∆t), ∆t ] ∆t (10.308)
dt
Continuând acest procedeu, se obţine răspunsul la momentul (k + 1)∆t:

y[(k + 1)∆t ] = y (k∆t ) + F[y (k∆t), ∆t ] ∆t (10.309)
B. Metode analitice aproximative de analiză a circuitelor neliniare de ordinul

doi în regim tranzitoriu
Ecuaţiile diferenţiale neliniare de ordinul doi, în general, nu pot fi rezolvate analitic

exact şi pentru soluţionarea lor s-au elaborat metode analitice aproximative.
Metoda liniarizării constă în aproximarea caracteristicii elementului de circuit
neliniar prin segmente de dreaptă. Ecuaţia diferenţială neliniară de ordinul doi se descompune
într-un număr de ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul doi, egal cu numărul segmentelor de
dreaptă.
Metoda perturbaţiei poate fi aplicată şi ecuaţiilor diferenţiale neliniare de ordinul
doi, însă necesită un volum mare de calcule.
Metoda variaţiei constantelor a fost elaborată de Lagrange şi apoi dezvoltată de van
der Pol. Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului neliniar din figura 10.59, a. Ecuaţia de tip
van der Pol (10.300) se poate scrie sub forma echivalentă:
d 2 (u / U 0 ) a 1 a 3 U 02 u 2 d (u / U 0 ) 1 u
− (1 − 3 ) + 2 =0 (10.310)
d (ω 0 t ) 2
ω0 C a 1 U 0 d (ω 0 t )
2
ω0 L C U 0
1 a1
unde ω0 = , U0 = . Introducând notaţiile:
LC 3a 3
u a
y= , τ = ω0 t , ε = 1 (10.311)
U0 ω0 C
d2y dy
− ε (1 − y 2 ) + y = 0 (10.312)
dτ 2
dτ
Se caută o soluţie de forma:
y = Ym ( t ) sin(ω0 t + γ ) = Ym (τ) sin(τ + γ ) (10.313)
unde amplitudinea Ym este o funcţie lent variabilă de timp.

Se calculează derivatele de primul şi al doilea ordin:
dy dY
= Ym cos(τ + γ ) + m sin( τ + γ ) (10.314)
dτ dτ
d 2 y d 2 Ym dY
= sin(τ + γ ) + 2 m cos(τ + γ ) − Ym sin(τ + γ ) (10.315)
dτ 2
dτ 2
dτ
Datorită caracterului lent al variaţiei în timp a funcţiei Ym, se pot face aproximaţiile:
dYm d 2 Ym dY
<< Ym , << m (10.316)
dτ dτ 2
dτ
şi deci pentru calculul derivatelor de primul şi al doilea ordin se pot utiliza relaţiile
aproximative:
dy
≈ Ym cos(τ + γ ) (10.317)
dτ
d2y dY
≈ 2 m cos(τ + γ ) − Ym sin(τ + γ ) (10.318)
dτ 2
dτ
Introducând expresiile (10.313), (10.317) şi (10.318) în ecuaţia (10.312), se obţine:
dYm
2 cos(τ + γ ) − εYm cos(τ + γ ) + ε Ym3 cos(τ + γ ) −
dτ
3 1
− ε Ym3 cos(τ + γ ) − ε Ym3 cos 3(τ + γ ) = 0 (10.319)
4 4
Neglijând armonica de rangul trei, ecuaţia (10.319) devine:
dYm ε Ym  Ym2 
= 1 −  (10.320)
dτ 2  4 
Multiplicând ambii membri ai ecuaţiei (10.320) cu 2Ym şi separând variabilele se

obţine:
1
dYm = ε dτ (10.321)
 Y2 
Y 1 − m
2
m 
 4 
1  Ym2 
Deoarece dY = d  ln
 4 − Y2  , ecuaţia (10.321) devine:
 Y2 
m
Ym2 1 − m   m 
 4 
 Ym2 

d ln  = ε dτ (10.322)
 4 − Ym
2

iar prin integrare se obţine:
Ym2 Ym2 0
ln = ε τ + ln (10.323)
4 − Ym2 4 − Ym2 0
unde Ym(0) = Ym0.
Relaţia (10.323) poate fi scrisă şi sub forma echivalentă:
Ym2 Ym2 0 ε τ
= e (10.324)
4 − Ym2 4 − Ym2 0
care permite determinarea amplitudinii Ym:
Ym 0 e ε τ / 2
Ym = (10.325)
1
1 + Ym2 0 (e ε τ − 1)
4
Prin urmare, soluţia (10.313) a ecuaţiei van der Pol este:
Ym 0 e ε τ / 2
y= sin(τ + γ ) (10.326)
1
1 + Ym2 0 (e ε τ − 1)
4
Dacă se introduce notaţia
4 − Ym2 0
K= (10.327)
Ym2 0
soluţia (10.326) devine:
2
y(τ) = sin(τ + γ ) (10.328)
1 + K e −ε τ
Pentru τ→∞ rezultă soluţia de regim permanent, care este o autooscilaţie de

amplitudine egală cu 2.
Soluţii aproximative cu grad înalt de precizie se obţin utilizând metoda asimptotică,
sau metoda variaţională [14].
BIBLIOGRAFIE
1. Andronescu, P.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972.
2. Angot, A.: Complemente de matematici pentru inginerii din electrotehnică şi
telecomunicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
3. Antoniu, I. S.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
4. Bobrow, L.: Elementary Liniar Circuit Analysis – second edition, HRW Series in
Electrical Engineering, University of Massachusetts, USA, 1995.
5. Crug, C. A.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1953.
6. Flanco, S.: Electric Circuits Fundamentals, Saunders College – Publishing, San
Francisco State University, USA, 1995.
7. Ivas, S.: Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, Editura Fundaţiei
Universitare Dunărea de Jos, Galaţi, 2003.
8. Mocanu, C. I.: Teoria câmpului electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
9. Mocanu, C. I.: Teoria circuitelor electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979.
10. Neiman, L., R., Kalantarov, P. L.: Bazele teoretice ale electrotehnicii, vol. I şi II, Editura
Energetică de Stat, Bucureşti, 1955.
11. Preda, M.: Bazele electrotehnicii, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
12. Rosman, H., Savin, Gh.: Circuite electrice liniare, vol. I şi II, Institutul Politehnic Iaşi,
1974.
13. Răduleţ, R.: Bazele electrotehnicii, Probleme, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
14. Savin, Gh., Rosman, H.: Circuite electrice neliniare şi parametrice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1973.
Datorită caracterului neliniar al bobinei, curentul în circuit este nesinusoidal. Într-o

analiză simplificată, când se admite că bobina este inerţială, curentul nesinusoidal se
înlocuieşte cu un curent echivalent sinusoidal. Prin urmare, semnalele din circuit fiind
sinusoidale, se poate utiliza metoda simbolică de reprezentare în complex. Astfel, se poate
scrie legea lui Ohm generalizată:
U = UR + UL + UC
Neglijând pierderile în fier, caracteristica UL(I) are o formă similară cu caracteristica
de magnetizare Φ(i), iar caracteristicile UR(I) şi UC(I) sunt drepte care trec prin origine (fig.
10.54). Dacă panta caracteristicii UC(I) este mai mare decât panta tangentei în origine la curba
UL(I) nu apare fenomenul de rezonanţă. Fie cazul când panta lui Uc(I) este mai mică decât
panta tangentei în origine la caracteristica UL(I). Prin compunerea grafică, în cuadratură, a
tensiunilor UR(I) şi U X (I) = U L − U C se determină caracteristica tensiune - curent U(I).
Fig. 10.54
Dând valori crescătoare tensiunii aplicate, punctul de funcţionare M se deplasează pe

ramura OB a caracteristicii U(I). Pe această ramură, la valori crescătoare sau descrescătoare
ale tensiunii U, corespund valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului I, adică pe
această ramură funcţionarea este stabilă. La o creştere în continuare a tensiunii U, punctul de
funcţionare trece din poziţia B, căruia îi corespunde curentul IB, în poziţia C, căruia îi
corespunde curentul IC. În punctul B curentul este discontinuu, deoarece la o creştere infinit
mică a tensiunii aplicate corespunde o creştere finită IC – IB a curentului.
Totodată are loc şi o răsturnare de fază; în punctul B curentul este inductiv deoarece
predomină reactanţa inductivă, iar în punctul C curentul este capacitiv şi predomină reactanţa
capacitivă. Continuând cu creşterea tensiunii aplicate, punctul de funcţionare se deplasează pe
ramura CD, tensiunea fiind defazată în urma curentului. Dacă din punctul D se reduce
tensiunea, curentul descreşte şi se ajunge în punctul R în care tensiunea la bornele bobinei UL

este egală şi în opoziţie de fază cu tensiunea UC la bornele condensatorului. Acest punct în
care UL – UC = 0 şi curentul Ir are o valoare finită se numeşte punct de rezonanţă. Rezultă că,
spre deosebire de circuitele liniare, în circuitul neliniar considerat rezonanţa se poate obţine
prin modificarea valorii efective a tensiunii aplicate. Acest lucru se explică prin faptul că
reactanţa bobinei neliniare depinde de valoarea efectivă a curentului care variază odată cu
variaţia tensiunii la bornele circuitului.
Pe ramura CD a caracteristicii U(I), la valori crescătoare sau descrescătoare ale
tensiunii aplicate, corespund valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului. Prin urmare,
pe această ramură funcţionarea este stabilă. Pe ramura BR funcţionarea este instabilă,
deoarece la valori crescătoare sau descrescătoare ale tensiunii corespund valori descrescătoare
respectiv crescătoare ale curentului. În punctul R, la scăderea valorii efective a tensiunii, se
produce saltul de curent reprezentat prin segmentul RA (punctul de funcţionare trece din
poziţia R în poziţia A).
Pentru o anumită valoare efectivă a tensiunii, valoarea efectivă a curentului poate avea
una, două sau trei valori diferite. De exemplu, pentru U = U1 sunt posibile trei valori I1, I2 şi I3
ale curentului, din care prima şi ultima corespund unei funcţionări stabile, iar a doua
corespunde unui regim de funcţionare nestabil.
10.7.2 Ferorezonanţa de curenţi
Ferorezonanţa de curenţi se produce, în cazul cel mai simplu, în circuitele constituite

din gruparea în paralel a unui rezistor liniar, a unei bobine neliniare şi a unui condensator
liniar (fig. 10.55, a). Dacă tensiunea aplicată la bornele circuitului este sinusoidală, curentul
care străbate bobina, datorită neliniarităţii acesteia, este nesinusoidal. Într-o analiză
simplificată, când se admite că bobina este inerţială, curentul nesinusoidal se înlocuieşte cu un
curent echivalent sinusoidal.
a) b)
Fig. 10.55
Prin urmare, semnalele din circuit fiind sinusoidale, se poate utiliza metoda simbolică
de reprezentare în complex. Astfel, se poate scrie teorema de curenţi a lui Kirchhoff:
I = IG + IL + IC

Analiza circuitului se efectuează cu ajutorul metodei grafice. În acest sens, se trasează
caracteristicile IG(U), IL(U), IC(U) şi IX(U) = IC(U) - IL(U). Prin compunerea grafică, în
cuadratură, a caracteristicilor IG(U) şi IX(U) se obţine caracteristica rezultantă I(U) (fig.10.56).
Fig. 10.56
Pentru a obţine reglarea continuă a intensităţii curentului absorbit, se conectează în

serie cu circuitul paralel un reostat a cărui rezistenţă este mult mai mare decât impedanţa
circuitului paralel. Dând valori crescătoare curentului, punctul de funcţionare M se deplasează
pe porţiunea OB a caracteristicii I(U). Pe această ramură funcţionarea este stabilă deoarece la
valori crescătoare sau descrescătoare ale curentului corespund valori crescătoare sau
descrescătoare ale tensiunii.
La o creştere în continuare a curentului, punctul de funcţionare trece din poziţia B,
căruia îi corespunde tensiunea UB, în punctul B1, căruia îi corespunde tensiunea UB1. În
punctul B are loc o discontinuitate pentru tensiune, de la UB la UB1. Totodată are loc şi o
răsturnare de fază, curentul care era defazat înaintea tensiunii rămâne în urma acesteia.
Continuând cu creşterea curentului, punctul de funcţionare se deplasează pe ramura B1C,
curentul fiind în continuare inductiv.
La reducerea curentului din punctul C, se ajunge ca în punctul R, curenţii în bobină şi
în condensator să fie egali în valoare efectivă (IL = IC) şi în opoziţie de fază. Acest punct se
numeşte de rezonanţă. Pe ramura BR funcţionarea este instabilă, iar pe ramura B1R pentru
valori ale lui I cuprinse între zero si I1 există trei valori posibile ale tensiunii, U1, U2 şi U3, din
care prima şi ultima corespund unei funcţionări stabile. Urmează că punctul de funcţionare nu
parcurge ramura BR nici la creşterea şi nici la reducerea curentului.
10.8 ANALIZA CIRCUITELOR NELINIARE

ÎN REGIM TRANZITORIU
Ecuaţiile unui circuit neliniar sunt ecuaţii diferenţiale, neliniare de forma:
 dy d 2 y 
F y, , 2 ,...  = f ( t ) (10.219)
 dt dt 
Soluţia generală a ecuaţiei (10.219)
y = y(t) (10.220)
caracterizează regimul tranzitoriu al circuitului.

Datorită caracterului neliniar al circuitului, teorema suprapunerii nu este satisfăcută şi
prin urmare, spre deosebire de circuitele liniare, soluţia generală (10.220), corespunzătoare
regimului tranzitoriu, nu mai poate fi descompusă în două componente, una caracterizând
regimul forţat, iar cealaltă regimul liber.
Soluţia de regim permanent poate fi obţinută prin trecerea la limită a soluţiei generale
(10.220),
y p = lim y( t ) (10.221)
t →∞
Soluţia de regim liber se determină integrând ecuaţia corespunzătoare circuitului

pasivizat,
 dy d 2 y 
F y, , 2 ,...  = 0 (10.222)
 dt dt 
Regimul particular de funcţionare al unui circuit neliniar în care semnalul răspuns este
de o formă asemănătoare funcţiei f(t) poartă denumirea de răspuns forţat. Dacă în cazul
circuitelor liniare soluţiile regimului permanent coincid cu cele ale regimului forţat, fiind
independente de condiţiile iniţiale, în ceea ce priveşte circuitele neliniare cele două soluţii
sunt, în general, diferite.
Problema studiului riguros al regimului tranzitoriu, permanent, liber sau forţat, al unui
circuit neliniar, prezintă un înalt grad de dificultate. O primă dificultate o constituie
determinarea exactă sau cel puţin aproximativă a ecuaţiei diferenţiale a circuitului. O a doua
dificultate constă în obţinerea soluţiei exacte sau aproximative a ecuaţiei diferenţiale. În ceea
ce priveşte prima aproximaţie – în legătură cu stabilirea ecuaţiei diferenţiale a circuitului – ea
se bazează pe utilizarea funcţiilor de aproximare a caracteristicilor elementelor de circuit

neliniare. Cel mai mare grad de dificultate îl constituie obţinerea soluţiilor exacte sau chiar
aproximative ale ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Pentru obţinerea soluţiei aproximative se
utilizează metode numerice, analitice şi grafo-analitice.
Studiul proceselor din circuitele neliniare se simplifică şi capătă un grad înalt de
generalitate în cazul când se recurge la normarea ecuaţiilor. Astfel, cu ajutorul aceleiaşi
ecuaţii diferenţiale în care atât funcţia şi derivatele sale, cât şi coeficienţii precum şi membrul
drept sunt mărimi adimensionale, se poate descrie o clasă numeroasă de procese tranzitorii.
10.8.1 Circuite neliniare de ordinul unu
Circuitele constituite dintr-un rezistor şi o bobină, respectiv dintr-un rezistor şi un

condensator, ambele neliniare sau numai unul dintre elemente neliniar şi celălalt liniar,
conectate în serie sau în paralel şi alimentate de la un generator de tensiune sau de curent, sunt
descrise de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul unu şi se numesc circuite neliniare de
ordinul unu. De exemplu, aplicând pentru fiecare din circuitele reprezentate în figura 10.57, a
– c teorema de tensiuni a lui Kirchhoff, se obţin ecuaţiile diferenţiale neliniare de ordinul unu:
di dΦ dq
L + u R (i) = e ; + R i (Φ ) = e ; R + u C (q ) = e (10.223)
dt dt dt
a) b)
c) d)
Fig. 10.57
Ecuaţiile (10.223) se normează în mod diferit, după cum semnalul excitaţie este
constant sau periodic. În vederea normării primei ecuaţii (10.223), în cazul în care semnalul
excitaţie este constant, e = E, se introduc notaţiile:
i u (i) E
y= , x ( y) = R , τ = t (10.224)
Ip E L Ip
unde Ip este curentul de regim permanent.

Pentru a norma a doua ecuaţie (10.223) se introduc notaţiile:
Φ i (Φ ) E
y= , x ( y) = , τ= t (10.225)
Φp Ip Φp
E
unde Φp este fluxul magnetic de regim permanenr, iar I p = reprezintă curentul de regim
R
permanent.
În vederea normării celei de a treia ecuaţie (10.223), în cazul în care semnalul excitaţie
este constant, e = E, se introduc notaţiile:
q u (q ) E
y= , x ( y) = C , τ= t (10.226)
qp E R qp
unde qp este sarcina condensatorului în regim permanent.

În toate cele trei cazuri, notaţiile utilizate conduc la ecuaţii diferenţiale normate de
aceeaşi formă:
dy
+ x ( y) = 1 (10.227)
dτ
unde: y reprezintă semnalul răspuns normat (curent, flux magnetic, respectiv sarcină
electrică); x(y) – funcţia neliniară normată (tensiunea la bornele rezistorului neliniar,
intensitatea curentului prin bobina neliniară, respectiv tensiunea la bornele condensatorului
neliniar), iar τ - timpul normat.
Procedând în mod similar, se poate norma ecuaţia diferenţială care descrie regimul
liber al descărcării unui condensator liniar pe un rezistor neliniar (fig. 10.57, d). Folosind
relaţiile:
t
1
C −∫∞
u R + u C = 0, u C = i dt (10.228)
prin derivare se obţine ecuaţia:

du R 1
+ i=0 (10.229)
dt C
Dacă uC(0) = U0, i(0) = I0 sunt valorile iniţiale imediat după comutare, ale tensiunii la
bornele condensatorului şi curentului, şi se introduc notaţiile:
uR i( u R ) I
y= , x ( y) = , τ= 0 t (10.230)
U0 I0 C U0
dy
+ x ( y) = 0 (10.231)
dτ
În mod similar se pot norma ecuaţiile (10.223) în cazul în care excitaţia este
sinusoidală. De exemplu, dacă circuitul din figura 10.57, b se conectează la un generator de
tensiune având tensiunea electromotoare e = Em sin(ωt + γe) şi se introduc notaţiile:
Φ R i (Φ ) E
y= , x ( y) = , k = m , τ = ωt (10.232)
Φm ωΦm ωΦm
a doua ecuaţie (10.223) devine:
dy
+ x ( y) = k sin( τ + γ e ) (10.233)
dτ
A. Metode numerice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul unu

Metodele numerice se aplică ecuaţiilor diferenţiale (10.227), (10.229) şi (10.233) care

se pot scrie şi sub forma:
dy
+ f ( y, τ) = 0 (10.234)
dτ
unde y reprezintă răspunsul normat, iar τ este timpul normat.

Metoda Euler permite obţinerea soluţiei aproximative a ecuaţiei (10.234), cu condiţia
iniţială y(τ) τ = 0 = y(0) = y 0 , utilizând aproximaţiile succesive.
Valoarea răspunsului normat pentru τ = ∆τ se obţine din dezvoltarea în serie Taylor, în

care se neglijează derivatele de ordin superior:
dy(0)
y1 = y(∆τ) = y(0) + ∆τ = y 0 − f ( y 0 , 0) ∆τ = y 0 − f 0 ∆τ (10.235)
dτ
Procedând în mod similar se determină valoarea răspunsului normat pentru τ = 2∆τ:
dy(∆τ)
y 2 = y(2∆τ) = y(∆τ) + ∆τ = y1 − f ( y1 , ∆τ) ∆τ = y 0 − f1 ∆τ (10.236)
dτ
Continuând acest procedeu, se obţine:
dy(k∆τ)
y k +1 = y[(k + 1)∆τ] = y(k∆τ) + ∆τ = y k − f ( y k , k ∆τ) ∆τ = y k − f k ∆τ (10.237)
dτ
Ecuaţia (10.237) este uşor programabilă şi precizia este cu atât mai bună cu cât ∆τ este
mai mic.
Exemplul 10.1
Se consideră procesul tranzitoriu al conectării la un generator de tensiune constantă a
unui circuit de tipul indicat în figura 10.57, a – c.
Aproximând caracteristica elementului neliniar cu polinomul
x ( y) = a 0 + a 1 y + a 2 y 2 (10.238)
ecuaţia diferenţială normată (10.227) devine:
dy
= 1 − a 0 − a1 y − a 2 y 2 (10.239)
dτ
În prima etapă, cunoscând condiţiile iniţiale, de exemplu, τ = 0, y(0) = 0, se calculează

dy
valoarea derivalei în punctul τ = 0:
dτ
dy(0)
= 1− a0 (10.240)
dτ
şi apoi se determină răspunsul normat y1 (10.235):
dy(0)
y1 = y(∆τ) = y(0) + ∆τ = (1 − a 0 ) ∆τ (10.241)
dτ
În etapa următoare se calculează valoarea derivatei lui y1,
dy1
= 1 − a 0 − a 1 y1 − a 2 y12 (10.242)
dτ
şi apoi se determină răspunsul normat y2 (10.236) :
dy1
y 2 = y1 + ∆τ = (1 − a 0 ) ∆τ + 1 − a 0 − a 1 y1 − a 2 y12 (10.243)
dτ
Continuând acest procedeu, se determină un număr suficient de valori y1, y2, …,

pentru a se putea obţine răspunsul circuitului în procesul tranzitoriu consecutiv conectării
circuitului la sursa de tensiune continuă.
Metoda Euler necesită determinarea unui mare număr de derivate succesive, cu atât
mai mare cu cât gradul de precizie cerut este mai mare. Pentru evitarea acestui dezavantaj, se
utilizează metoda Runge – Kutta [14].
B. Metode analitice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul unu

Integrarea exactă, pe cale analitică, a ecuaţiilor neliniare de ordinul unu este posibilă
într-un număr restrâns de cazuri.
Metoda liniarizării fragmentate se bazează pe aproximarea caracteristicii neliniare

y(x) prin segmente de dreaptă (în particular trei segmente de dreaptă – figura 10.21):
a 0 x , pentru x ∈ [0, x 1 ],
 '
y( x ) =  y1 + a 1 x , pentru x ∈ [ x 1 , x 2 ], (10.244)
 '
 y 2 + a 2 x , pentru x ∈ [ x 2 ,1],
unde xm = 1 şi ym = 1.
Ecuaţia diferenţială (10.227) se descompune în intervalul [0, ∞) în trei ecuaţii
diferenţiale:
dx
a0 + x = 1, pentru τ ∈ [0, τ1 ], x ∈ [0, x1 ] (10.245)
dτ
dx
a1 + x = 1, pentru τ ∈ [τ1 , τ2 ], x ∈ [ x1 , x 2 ] (10.246)
dτ
dx
a2 + x = 1, pentru τ ∈ [τ 2 , ∞), x ∈ [ x 2 ,1) (10.247)
dτ
cu soluţiile:
τ τ − τ1 τ−τ2
− − −
x = 1− k0 e a0
, x = 1 − k1 e a1
, x = 1 − k2 e a2
(10.248)
unde k0, k1, k2 sunt constante de integrare ale căror valori se determină din condiţia iniţială şi
condiţiile de continuitate ale semnalului x(τ) în punctele x1 şi x2:
τ = 0, x = 0, k0 = 1 (10.249)
τ = τ1, x = x1, k1 = 1 – x1 (10.250)
τ = τ2, x = x2, k2 = 1 – x2 (10.251)
Prin urmare, se obţine:

τ
−
x = 1− e a0
, pentru τ ∈ [0, τ1 ], x ∈ [0, x1 ] (10.252)
τ − τ1
−
x = 1 − (1 − x 1 ) e a1
, pentru τ ∈ [τ1 , τ2 ], x ∈ [ x1 , x 2 ] (10.253)
τ−τ2
−
x = 1 − (1 − x 2 ) e a2
, pentru τ ∈ [τ2 , ∞), x ∈ [ x 2 ,1) (10.254)
Din ecuaţiile
τ1 τ2 −τ1
− −
x (τ1 ) = x 1 = 1 − e a0
, x (τ 2 ) = x 2 = 1 − (1 − x1 ) e a1
(10.255)
se obţin valorile normate
1 1 − x1
τ1 = a 0 ln , τ 2 = τ1 + a 1 ln (10.256)
1 − x1 1− x2
Cunoscând semnalul x(τ) şi caracteristica y(x), cu relaţiile (10.244) se determină

răspunsul y(τ).
Metoda aproximării analitice se bazează pe aproximarea caracteristicii elementului
de circuit neliniar printr-un polinom de puteri, de exponenţiale sau trigonometric. De
exemplu, dacă caracteristica neliniară se aproximează cu polinomul
x = y2 (10.257)
dy
+ y2 = 1 (10.258)
dτ
Separând variabilele şi integrând se obţine:
τ y
dy
∫ dτ = ∫ (10.259)
0 1− y
2
0
sau
τ = arg thy (10.260)
Din relaţia (10.260) se obţine:
y = thτ , x = th 2 τ (10.261)
Metoda perturbaţiei, cunoscută şi sub denumirea de metoda parametrului mic, este o

metodă analitică aproximativă care poate fi aplicată ecuaţiilor neliniare de forma:
dy
+ f1 ( y, τ) + µ f 2 ( y, τ) = 0 (10.262)
dτ
unde f1 este o funcţie liniară, f2 – o funcţie neliniară, iar µ - un parametru mic (µ << 1).
De exemplu, dacă se consideră regimul liber al descărcării unui condensator liniar pe

un rezistor neliniar (fig. 10.57, d) a cărui caracteristică se aproximează cu parabola:
i(u R ) = a 1u R + a 2 u 2R (10.263)
condiţia iniţială fiind:
uR(0) = -uC(0) = - U0 (10.264)
du R a 1 a
+ u R + 2 u 2R = 0 (10.265)
dt C C
Prin normare, ecuaţia (10.265) capătă forma:

dy
+ y + m y2 = 0 (10.266)
dτ
unde:
uR a a
y= , τ = 1 t, m = 2 U 0 (10.267)
U0 C a1
Făcând substituţia m = µ m ' , ecuaţia (10.266) devine:

dy
+ y + µ m' y2 = 0 (10.268)
dτ
adică are forma ecuaţiei (10.262).
Se adoptă o soluţie a ecuaţiei (10.268) de forma:
y(τ) = y 0 (τ) + µ y1 (τ) + µ 2 y 2 (τ) (10.269)
Substituind această soluţie în ecuaţia (10.268) şi neglijând termenii care conţin puteri
ale lui µ mai mari decât doi se obţine:
dy 0 dy dy
+ µ 1 + µ 2 2 = − y0 − µ y1 − µ 2 y 2 − µ m ' y02 − 2 µ 2 m ' y0 y1 (10.270)
dτ dτ dτ
Identificând termenii în µ0 se obţine ecuaţia diferenţială liniară
dy 0
= − y0 (10.271)
dτ
a cărei soluţie este de forma:

y0 = A 0 e−τ (10.272)
unde A0 este o constantă de integrare care se determină cu ajutorul condiţiei iniţiale (10.264 şi
10.267), y0(0) = -1. Prin urmare, A0 = -1 încât
y 0 = −e − τ (10.273)
Identificând termenii în µ se obţine ecuaţia diferenţială liniară
dy1
= − y1 − m ' y 02 (10.274)
dτ
Ţinând seama de soluţia (10.273) ecuaţia (10.274) devine:
dy1
+ y1 = − m ' e − 2 τ (10.275)
dτ
Soluţia ecuaţiei (10.275) este:
y1 = B1 e −2 τ + A1 e − τ (10.276)
Constanta B1 se determină prin metoda substituţiei, impunând soluţiei particulare

B1 e −2 τ condiţia de a verifica ecuaţia (10.275) şi se obţine:
B1 = m’ (10.277)
Prin urmare, soluţia (10.276) devine:
y1 = m ' e −2 τ + A1 e − τ (10.278)
Ţinând seama de condiţia iniţială y1(0) = 0, rezultă A1 = - m’ şi
y1 = m ' (e −2 τ − e − τ ) (10.279)
Identificând termenii în µ2 ai ecuaţiei (10.270) se obţine ecuaţia diferenţială liniară:
dy 2
= − y 2 − 2 m ' y 0 y1 (10.280)
dτ
Ţinând seama de expresiile (10.273) şi (10.279), ecuaţia (10.280) devine:
dy 2
+ y 2 = 2 ( m ' ) 2 (e − 3 τ − e − 2 τ ) (10.281)
dτ
şi are soluţia:
y 2 = B 2 e −3τ + B3 e −2 τ + A 2 e − τ (10.282)
Constantele B2 şi B3 se determină prin metoda substituţiei, ţinând seama de faptul că

soluţia particulară y 21 = B 2 e −3τ + B3 e −2 τ verifică ecuaţia (10.281). Dacă se are în vedere că
dy 21 / dτ = −3B 2 e −3τ − 2B3 e −2 τ , rezultă:
B2 = - (m’)2, B3 = 2(m’)2 (10.283)

şi deci
y 2 = (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ ) + A 2 e − τ (10.284)
Utilizând condiţia iniţială y2(0) = 0, se obţine A2 = - (m’)2 şi soluţia (10.284) devine:
y 2 = (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ − e − τ ) (10.285)
Dacă se substituie în soluţia adoptată (10.269) expresiile (10.273), (10.279) şi

(10.285), se obţine soluţia căutată:
y = −e − τ + m ' (e −2 τ − e − τ ) + (m ' ) 2 (−e −3τ + 2 e −2 τ − e − τ ) (10.286)
Dacă se ţine seama de substituţia m = µ m , rezultă:

'
y = e − τ [−1 + m(e − τ − 1) − m 2 (e − τ − 1) 2 ] (10.287)
Pentru ca soluţia (10.287) să fie rapid convergentă este necesar ca m << 1.
10.8.2 Circuite neliniare de ordinul doi
Circuitele constituite dintr-un rezistor, o bobină şi un condensator, dintre care cel puţin
un element este neliniar, conectate în serie sau în paralel şi alimentate de la un generator de
tensiune sau de curent, sunt descrise de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul doi şi se
numesc circuite neliniare de ordinul doi.
a) b)
Fig. 10.58
Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului cu bobină neliniară (fig. 10.58, a) a cărei
caracteristică se aproximează cu polinomul
i L (Φ ) = a 1 Φ + a 3 Φ 3 (10.288)
u 1 dΦ du d 2Φ
Ţinând seama de relaţiile i R = = , iC = C = C 2 şi de expresia (10.288),
R R dt dt dt
teorema de curenţi a lui Kirchhoff
i L + iR + iC = 0 (10.289)
devine:
d 2 Φ 1 dΦ
C 2
+ + a1 Φ + a 3 Φ 3 = 0 (10.290)
dt R dt
sau
d 2Φ 1 dΦ a 1 a
2
+ + Φ + 3 Φ3 = 0 (10.291)
dt R C dt C C
O ecuaţie similară se obţine pentru circuitul cu condensator neliniar (fig. 10.58, b).
Aproximând caracteristica condensatorului cu polinomul
uC(q) = b1q + b3q3 (10.292)
dq di d 2q
şi utilizând relaţiile i = , = , teorema de tensiuni a lui Kirchhoff,
dt dt dt 2
di
L + Ri + u C = 0 (10.293)
dt
devine
d 2q dq
L 2
+R + b1 q + b 3 q 3 = 0 (10.294)
dt dt
sau
d 2 q R dq b1 b
2
+ + q + 3 q3 = 0 (10.295)
dt L dt L L
Ecuaţiile (10.291) şi (10.295) sunt de forma:
d2y dy
2
+ k0 + k1 y + k 2 y 3 = 0 (10.296)
dt dt
şi sunt cunoscute sub denumirea de ecuaţii de tip Duffing.

Regimul liber al circuitelor conţinând rezistoare neliniare a căror caracteristică are
forma reprezentată în figura 10.59, b este descris de ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul
doi de forma
d2y dy
2
− m 0 (1 − m1 y 2 ) + m 2 y = 0 (10.297)
dt dt
cunoscute sub denumirea de ecuaţii van der Pol.
a) b)
Fig. 10.59
Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului cu rezistor neliniar (fig. 10.59, a) a cărui
caracteristică (fig. 10.59, b) se aproximează cu polinomul
i R ( u ) = −a 1 u + a 3 u 3 (10.298)
t
1 du
Ţinând seama de relaţiile i L =
L0∫ u dt , i C = C
dt
şi de expresia (10.298) şi derivând
în raport cu timpul, teorema de curenţi a lui Kirchhoff (10.289) devine:

d2u du 1
C 2
− (a 1 − 3 a 3 u 2 ) + u = 0 (10.299)
dt dt L
sau,
d 2 u a1 a du 1
2
− (1 − 3 3 u 2 ) + u=0 (10.300)
dt C a1 dt L C
Se observă că ecuaţia (10.300) are forma ecuaţiei van der Pol (10.297).
A. Metode numerice de analiză a circuitelor neliniare de ordinul doi

Metodele numerice se aplică ecuaţiilor diferenţiale (10.296), (10.300) care se pot scrie
şi sub forma:
dy 2 dy
2
+ f ( y, , t ) = 0 (10.301)
dt dt
Cu notaţiile
dy dy1
y1 = y, y 2 = = (10.302)
dt dt
ecuaţia (10.301) este echivalentă cu sistemul ecuaţiilor diferenţiale neliniare de ordinul unu:
dy1 dy 2
= y2 , = − f ( y1 , y 2 , t ) (10.303)
dt dt
care poate fi scris şi sub formă matriceală:
d
y = F(y , t ) (10.304)
dt
unde
y   y2 
y =  1  , F(y , t ) =   (10.305)
y 2   − f ( y1 , y 2 , t ) 
Ecuaţia (10.304) reprezintă ecuaţia de evoluţie a circuitelor neliniare şi este formal
similară cu ecuaţia (10.234).
Metoda aproximaţiilor succesive se aplică la fel ca în cazul circuitelor de ordinul unu.
Cunoscând condiţia iniţială
 y (0) 
y (0) =  1  (10.306)
 y 2 (0)
răspunsul la momentul ∆t se determină din ecuaţia:
dy (0)
y (∆t ) = y (0) + ∆t = y (0) + F[y (0), 0] ∆t (10.307)
dt
Procedând în mod similar se determină valoarea răspunsului pentru t = 2∆t:
dy (∆t )
y (2∆t ) = y (∆t ) + ∆t = y (∆t ) + F[y (∆t), ∆t ] ∆t (10.308)
dt
Continuând acest procedeu, se obţine răspunsul la momentul (k + 1)∆t:

y[(k + 1)∆t ] = y (k∆t ) + F[y (k∆t), ∆t ] ∆t (10.309)
B. Metode analitice aproximative de analiză a circuitelor neliniare de ordinul

doi în regim tranzitoriu
Ecuaţiile diferenţiale neliniare de ordinul doi, în general, nu pot fi rezolvate analitic

exact şi pentru soluţionarea lor s-au elaborat metode analitice aproximative.
Metoda liniarizării constă în aproximarea caracteristicii elementului de circuit
neliniar prin segmente de dreaptă. Ecuaţia diferenţială neliniară de ordinul doi se descompune
într-un număr de ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul doi, egal cu numărul segmentelor de
dreaptă.
Metoda perturbaţiei poate fi aplicată şi ecuaţiilor diferenţiale neliniare de ordinul
doi, însă necesită un volum mare de calcule.
Metoda variaţiei constantelor a fost elaborată de Lagrange şi apoi dezvoltată de van
der Pol. Fie, de exemplu, regimul liber al circuitului neliniar din figura 10.59, a. Ecuaţia de tip
van der Pol (10.300) se poate scrie sub forma echivalentă:
d 2 (u / U 0 ) a 1 a 3 U 02 u 2 d (u / U 0 ) 1 u
− (1 − 3 ) + 2 =0 (10.310)
d (ω 0 t ) 2
ω0 C a 1 U 0 d (ω 0 t )
2
ω0 L C U 0
1 a1
unde ω0 = , U0 = . Introducând notaţiile:
LC 3a 3
u a
y= , τ = ω0 t , ε = 1 (10.311)
U0 ω0 C
d2y dy
− ε (1 − y 2 ) + y = 0 (10.312)
dτ 2
dτ
Se caută o soluţie de forma:
y = Ym ( t ) sin(ω0 t + γ ) = Ym (τ) sin(τ + γ ) (10.313)
unde amplitudinea Ym este o funcţie lent variabilă de timp.

Se calculează derivatele de primul şi al doilea ordin:
dy dY
= Ym cos(τ + γ ) + m sin( τ + γ ) (10.314)
dτ dτ
d 2 y d 2 Ym dY
= sin(τ + γ ) + 2 m cos(τ + γ ) − Ym sin(τ + γ ) (10.315)
dτ 2
dτ 2
dτ
Datorită caracterului lent al variaţiei în timp a funcţiei Ym, se pot face aproximaţiile:
dYm d 2 Ym dY
<< Ym , << m (10.316)
dτ dτ 2
dτ
şi deci pentru calculul derivatelor de primul şi al doilea ordin se pot utiliza relaţiile
aproximative:
dy
≈ Ym cos(τ + γ ) (10.317)
dτ
d2y dY
≈ 2 m cos(τ + γ ) − Ym sin(τ + γ ) (10.318)
dτ 2
dτ
Introducând expresiile (10.313), (10.317) şi (10.318) în ecuaţia (10.312), se obţine:
dYm
2 cos(τ + γ ) − εYm cos(τ + γ ) + ε Ym3 cos(τ + γ ) −
dτ
3 1
− ε Ym3 cos(τ + γ ) − ε Ym3 cos 3(τ + γ ) = 0 (10.319)
4 4
Neglijând armonica de rangul trei, ecuaţia (10.319) devine:
dYm ε Ym  Ym2 
= 1 −  (10.320)
dτ 2  4 
Multiplicând ambii membri ai ecuaţiei (10.320) cu 2Ym şi separând variabilele se

obţine:
1
dYm = ε dτ (10.321)
 Y2 
Y 1 − m
2
m 
 4 
1  Ym2 
Deoarece dY = d  ln
 4 − Y2  , ecuaţia (10.321) devine:
 Y2 
m
Ym2 1 − m   m 
 4 
 Ym2 

d ln  = ε dτ (10.322)
 4 − Ym
2

iar prin integrare se obţine:
Ym2 Ym2 0
ln = ε τ + ln (10.323)
4 − Ym2 4 − Ym2 0
unde Ym(0) = Ym0.
Relaţia (10.323) poate fi scrisă şi sub forma echivalentă:
Ym2 Ym2 0 ε τ
= e (10.324)
4 − Ym2 4 − Ym2 0
care permite determinarea amplitudinii Ym:
Ym 0 e ε τ / 2
Ym = (10.325)
1
1 + Ym2 0 (e ε τ − 1)
4
Prin urmare, soluţia (10.313) a ecuaţiei van der Pol este:
Ym 0 e ε τ / 2
y= sin(τ + γ ) (10.326)
1
1 + Ym2 0 (e ε τ − 1)
4
Dacă se introduce notaţia
4 − Ym2 0
K= (10.327)
Ym2 0
soluţia (10.326) devine:
2
y(τ) = sin(τ + γ ) (10.328)
1 + K e −ε τ
Pentru τ→∞ rezultă soluţia de regim permanent, care este o autooscilaţie de

amplitudine egală cu 2.
Soluţii aproximative cu grad înalt de precizie se obţin utilizând metoda asimptotică,
sau metoda variaţională [14].
BIBLIOGRAFIE
1. Andronescu, P.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972.
2. Angot, A.: Complemente de matematici pentru inginerii din electrotehnică şi
telecomunicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
3. Antoniu, I. S.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1974.
4. Bobrow, L.: Elementary Liniar Circuit Analysis – second edition, HRW Series in
Electrical Engineering, University of Massachusetts, USA, 1995.
5. Crug, C. A.: Bazele electrotehnicii, vol. I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1953.
6. Flanco, S.: Electric Circuits Fundamentals, Saunders College – Publishing, San
Francisco State University, USA, 1995.
7. Ivas, S.: Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, Editura Fundaţiei
Universitare Dunărea de Jos, Galaţi, 2003.
8. Mocanu, C. I.: Teoria câmpului electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
9. Mocanu, C. I.: Teoria circuitelor electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979.
10. Neiman, L., R., Kalantarov, P. L.: Bazele teoretice ale electrotehnicii, vol. I şi II, Editura
Energetică de Stat, Bucureşti, 1955.
11. Preda, M.: Bazele electrotehnicii, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
12. Rosman, H., Savin, Gh.: Circuite electrice liniare, vol. I şi II, Institutul Politehnic Iaşi,
1974.
13. Răduleţ, R.: Bazele electrotehnicii, Probleme, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
14. Savin, Gh., Rosman, H.: Circuite electrice neliniare şi parametrice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1973.

Teoria Circuitelor Electrice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Circuitelor Electrice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1. Bazele fizice ale teoriei circuitelor electrice .................................................................. 11

2. Semnalele şi elementele circuitelor electrice ..................................................... 36

2.3.2. Generatorul de curent ............................................................................... 46

3. Circuite liniare de curent continuu în regim permanent ................................ 51

4. Circuite liniare de curent alternativ în regim permanent ............................... 85

4.5.1 Puterea instantanee .................................................................................... 107

4.8.8. Rezistorul ideal, bobina ideală şi condensatorul ideal, grupate în serie,

5. Dipoli şi cuadripoli liniari în regim permanent sinusoidal.............................. 162

6. Circuite polifazate în regim permanent sinusoidal .......................................... 190

6.6. Analiza circuitelor trifazate liniare, echilibrate şi alimentate

7. Circuite liniare în regim permanent periodic nesinusoidal ............................. 218

8. Circuite liniare cu parametri concentraţi în regim tranzitoriu ...................... 267

9. Circuite cu parametri distribuiţi. Linii electrice lungi .................................... 332

9.3. Parametrii lineici secundari ................................................................................ 345

10. Circuite neliniare ........................................................................................................... 369

10.4.5. Metoda analitică utilizând funcţiile de aproximare ................................ 406

Bibliografie ......................................................................................................................... 453

1.1 STAREA DE ELECTRIZARE ŞI CÂMPUL ELECTRIC

Frecând o vergea de sticlă cu postav de lână sau mătase şi apoi separându-le, se

• Corpuri slabconductoare, care au proprietăţi intermediare, timpul de transmitere a

În Sistemul Internaţional de Unităţi (S.I.), unitatea de sarcină electrică este coulombul

Caracterul scalar al sarcinii electrice se constată experimental, prin faptul că direcţia

unde ε se numeşte permitivitate absolută a mediului şi are în S.I. unitatea Farad/metru.

1.1.1 Teorema lui Coulomb

Fig. 1.2 Fig.1.3

Se consideră sarcinile electrice q1 şi q2 care încarcă două corpuri punctiforme situate la

F12 = q1Ec12 (1.4)

F21 = q2Ec21 (1.5)

Din relaţiile (1.3), (1.4) şi (1.5) se obţine:

Rezultă că o sarcină electrică punctiformă q stabileşte, într-un punct oarecare P situat

1.1.2 Potenţial electrostatic, diferenţă de potenţial şi tensiune electrică

În câmpul electric Ec stabilit de o sarcină punctiformă q se consideră o curbă oarecare

Sensul de integrare pentru tensiune se numeşte sens de referinţă al tensiunii şi se

Deoarece drumul C a fost luat arbitrar, rezultă că integrala ∫E

Mărimea scalară VP se numeşte potenţial electrostatic în punctul P situat la distanţa r

unde V0 este potenţialul punctului de referinţă.

Prin urmare, potenţialul electrostatic poate fi determinat numai cu aproximaţia unei

Relaţia (1.12) constituie teorema potenţialului electrostatic.

1.2 STAREA ELECTROCINETICĂ

Fie două conductoare A şi B omogene şi imobile, izolate electric şi încărcate la

1.2.1 Intensitatea câmpului electric imprimat

Câmpul electric imprimat depinde numai de starea locală neelectromagnetică a

Câmpurile electrice imprimate care apar la contactul dintre un electrod metalic şi

1.2.2 Intensitatea curentului electric de conducţie

Mărimea care caracterizează complet starea electrocinetică a conductoarelor este o

1.7). Sensul curbei Γ este asociat ădup

Fig. 1.7 Fig. 1.8

În domeniul în care există curent electric de conducţie se poate trasa un ansamblu de

(A / m ). În practică însă, pentru densitatea curentului electric de conducţie, se utilizează

1.2.3 Teorema potenţialului electric staţionar

Relaţia (1.18) constituie teorema potenţialului electric staţionar.

U12 = ∫ E ds = VP1 − VP2 (1.19)

Potenţialul electric staţionar într-un punct P are o expresie similară cu (1.10):

1.3 STAREA DE MAGNETIZARE ŞI CÂMPUL MAGNETIC

Asupra corpurilor se pot exercita forţe şi cupluri de natură diferită de a celor

Câmpul magnetic mai poate fi stabilit şi de conductoare parcurse de curent de

În sistemul de unităţi S.I., unitatea lui B se numeşte tesla [T].

Pentru caracterizarea câmpului magnetic în corpuri este necesar şi vectorul intensitate

unde µ se numeşte permeabilitate absolută a mediului şi are în S.I. unitatea Henry/metru.

iar integrala curbilinie, efectuată pe o curbă închisă Γ, se numeşte tensiune magnetomotoare

Unitatea S.I. de tensiune magnetică sau magnetomotoare este aceeaşi cu a intensităţii

1.4 FLUX ELECTRIC. LEGEA FLUXULUI ELECTRIC