„Schimbătoare de căldură” – Cursul nr.

11

Cap. 10
INTENSIFICAREA TRANSFERULUI TERMIC ÎN
SCHIMBĂTOARELE DE CĂLDURĂ

Plecând de la ecuaţia de bază a transferului termic Q& = kSΔt m se observă că pentru un

acelaşi flux de căldură, care trece printr-o suprafaţă de transfer termic, odată cu
creşterea coeficientului global de schimb de căldură k se va ajunge la reducerea
suprafeţei de transfer termic S sau eventual a diferenţei medii de temperatură Δtm.
Reducerea suprafeţei de transfer termic înseamnă totodată diminuarea costului
schimbătorului de căldură iar prin reducerea diferenţei medii de temperatură se reduc
costurile de exploatare. Deci în principal intensificarea transferului termic în
schimbătoarele de căldură presupune mărirea coeficientului de transfer termic, fie prin
realizarea de suprafeţe de schimb de căldură nervurate pentru a realiza schimbătoare de
căldură mai compacte şi mai ieftine.
În calculul termic al unui schimbător de căldură intră mai multe variabile, astfel pentru
un schimbător cu suprafaţă extinsă (nervurată), creşte coeficientul de schimb de căldură,
se reduce suprafaţa de transfer termic, dar totodată, creşte şi coeficientul de pierdere de
presiune prin frecare, implicit a energiei de pompare şi deci vor fi cheltuieli mai mari în
exploatare. Astfel este obligatoriu să se analizeze absolut toţi factorii aceştia,
determinarea pe bază de calcule a unor soluţii corecte, care pot fi aplicate atât din punct
de vedere economic cât şi funcţional.
De obicei coeficienţii de convecţie a celor două fluide de lucru pot avea valori apropiate
sau diferite, coeficientul global de schimb de căldură fiind dependent de aceştia:
- cazul în care sunt diferenţe mari între cei doi coeficienţi de convecţie, coeficientul de
transfer termic fiind determinat de cel mai mic coeficient de convecţie, rezistenţa
termică conductivă fiind neglijabilă, intensificarea transferului termic se va face pe
partea fluidului cu coeficient de convecţie redus prin mărirea suprafeţei de transfer
termic;
- cazul în care coeficienţii de convecţie termică sunt apropiaţi, rezistenţa termică
conductivă poate avea o pondere importantă, îmbunătăţirea transferului termic se va
realiza prin micşorarea grosimii peretelui despărţitor, fie prin utilizarea unor materiale
având conductivitatea termică ridicată. Pentru acest caz pentru intensificarea
transferului termic convectiv, se poate extinde suprafaţa de transfer termic pe cele
două părţi ale ambilor agenţi termici.

1
 10.1. Intensificarea transferului termic convectiv

Intensificarea transferului termic convectiv se realizează în mai multe moduri, în funcţie

de tipul curgerii prin schimbătorul de căldură, astfel (figura 1):
- modificarea naturii suprafeţei de transfer termic prin acoperiri cu substanţe speciale;
- modificarea stării suprafeţei de transfer termic (rugozitatea);
- extinderea suprafeţelor de transfer termic prin utilizarea nervurilor;
- utilizarea generatorilor de turbulenţă ce creează o curgere elicoidală a fluidului;
- utilizarea generatorilor de turbulentă ce favorizează amestecarea fluidului în secţiunea
transversală;
- modificarea geometriei suprafeţei de transfer termic prin realizarea de ondulări sau
caneluri pentru producerea unui efect capilar.

a. b.

c. d.

Fig. 1. Moduri de intensificare a transferului de căldură convectiv:

a – acoperiri cu substanţe; b – nervuri interioare; c – nervuri exterioare;
d – generatori de turbulenţă

Pentru curgerea laminară se intensifică transferul termic de la perete către mijloc şi

invers prin utilizarea suprafeţelor cu schimbare de direcţie (plăci ondulate, ţevi cu
caneluri, inserţii de benzi răsucite, inserţii resort, etc.)
2
Pentru curgerea turbulentă datorită stratului limită situat în învecinătatea peretelui prin
care se concentrează rezistenţa termică, pentru intensificarea transferului termic se
acţionează asupra stratului limită prin perturbarea acestuia cu ajutorul unor mici
obstacole amplasate pe perete (nervuri, caneluri, ţevi cu rugozitate continuă).
10.1.1. Nervurile pentru intensificarea transferului termic se utilizează în cazul
schimbătoarelor de căldură gaz-lichid sau gaz-gaz, acolo unde coeficientul de schimb de
căldură local dintre perete şi gazul aflat în general în circulaţie forţată este foarte mic.
La schimbătoarele de căldură cu placi si nervuri, sunt întâlnite diferite geometrii de
nervuri, din care ar fi: nervuri netede, care formează secţiuni de curgere de diferite
forme; nervuri ondulate care realizează un canal de curgere ondulat şi permit
îmbunătăţiri considerabile ale coeficientului de transfer termic; nervuri perforate ce
permit o uşoara îmbunătăţire a transferului termic pentru numere Reynolds mai mari de
2000; etc.
La schimbătoarele de căldura cu ţevi cele mai utilizate geometrii de ţevi cu nervuri
exterioare sunt: ţevi cu nervuri exterioare circulare netede care sunt obţinute fie
prin extrudare, fie prin fixare directă pe ţeavă, nervuri perforate, nervuri constituite şi
nervuri aciculare; ţevi cu nervuri exterioare plane continue netede, ondulate sau cu fante
fiind mai des întâlnite la bateriile de climatizare. În cazul nervurilor ondulate sau cu
fante se pot înregistra creşteri ale coeficientului local de transfer termic de 30 % şi
respectiv de 50 ÷ 100 %, comparativ cu nervurile netede (figura 2).

Fig. 2. Tipuri de nervuri:

a – netede; b, c – perforate; d - aciculare

Nervurarea suprafeţelor de transfer termic în cazul lichidelor se poate face când este
cazul atât la interiorul cât şi la exteriorul ţevilor. Nervurile interioare, sunt mai rar
utilizate, ele pot fi drepte şi paralele pe direcţia curgerii sau pot fi elicoidale.
Coeficientul de transfer termic al unui lichid este superior celui corespunzător unui gaz,
nervurile pentru lichide sunt în general mai puţin înalte. În cazul nervurilor exterioare
acestea pot fi circulare netede sau plane netede, obţinute prin extrudare. Nervurarea
ţevilor în cazul lichidelor se poate aplica atât în regimul de curgere laminar cât şi
turbulent.

3
Un aspect important în realizarea ţevilor sau plăcilor nervurate îl constituie modul de
fixare al nervurilor pe suprafaţa de bază, rezistenţa de contact ce apare în acest caz
jucând un rol foarte important. Se pot obţine rezistente de contact neglijabile în cazul
extrudării nervurilor la ţevile din cupru sau aluminiu şi la sudare sau lipirea nervurilor
pe suprafaţa primară. În cazul nervurilor fixate prin sertizarea sau expansiunea ţevii, din
contra, rezistenţele de contact nu mai sunt neglijabile.
10.1.2. Inserţiile sunt introduse în ţevile netede şi permit îmbunătăţirea transferului
termic în special prin favorizarea curgerilor rotative sau prin amestecarea liniilor de
fluid, dar şi prin constituirea lor ca o rugozitate ce distruge stratul limită din apropierea
peretelui. Aceste dispozitive prezintă avantajul că pot fi instalate în schimbător şi după
construcţia sa, natura materialului suprafeţei de transfer termic neconstituind un
obstacol în utilizarea inserţiilor.

a. b.

c. d.

Fig. 3. Tipuri de inserţii:

a – cu discuri; b – cu resort; c – cu bile; d – cu benzi răsucite.

Inserţiile cu discuri sau bile (figura 3 a, c) sunt de obicei utilizate în cazul fluidelor
vâscoase în regim de curgere laminar.
Inserţiile resort (figura 3 b) în regim laminar pot conduce la creşterea coeficientului de
transfer termic faţă de ţeava netedă de 4 ori (pentru acelaşi număr Reynolds), în timp ce
creşterea coeficientului de frecare este inferioara acestei valori, aceste inserţii pot fi
utilizate şi în regim turbulent cu performanţe foarte bune.
Inserţiile cu benzi răsucite (figura 3 d) reprezintă o metodă particulară, simplu de
aplicat, extinderea suprafeţei de transfer termic este foarte importantă în acest caz, iar o
intensificare semnificativa a transferului de căldura poate fi obţinuta şi prin generarea
unei curgeri secundare.
Intensificarea transferului termic se realizează prin trei moduri: reducerea diametrului
hidraulic al ţevii, generarea unei curgeri rotative ce conduce la viteze ridicate şi
extinderea suprafeţei interne de schimb de căldura în condiţiile unui bun contact între

4
perete şi inserţie şi a unei conductivităţi ridicate a materialului folosit pentru inserţie.
Performantele obţinute cu aceste tipuri de inserţii sunt diferite funcţie de regimul de
curgere laminar sau turbulent, iar parametrul utilizat în general pentru caracterizarea
geometriei inserţiei este rata deformării.
10.1.2. Suprafeţele rugoase sunt folosite atât pentru schimbătoarele de căldură cu plăci
cât şi pentru cele cu ţevi, la interiorul sau exteriorul peretelui. Rugozităţile în general
pot fi grupate în trei categorii (figura 4): rugozităţi de tip granular, ondulări
caracterizate prin obstacole repartizate uniform pe perete, caneluri repartizate uniform
pe perete.

a. b. c.

Fig. 4. Tipuri de suprafeţe rugoase:

a – de tip granular; b – ondulări; c – caneluri.

Curgerea în vecinătatea obstacolului, figura 5, este în funcţie de raportul p/e.

Fig. 5. Curgerea fluidului peste obstacole

După desprinderea de la perete, stratul limita se reface la o distanta cuprinsa între 6⋅e
si 8⋅e de ultimul obstacol. La aproximativ această distanţă coeficientul de schimb de
căldură atinge valoarea sa maximă, valoare în general superioară celeia din faţa
obstacolului. S-a constatat ca optimul din punct de vedere al transferului de căldură
corespunde unor valori ale raportului p/e situate între 10 ÷ 15.

5
 10.2. Intensificarea transferului termic bifazic

10.2.1. Fierberea. La fierberea nucleică, coeficientul de schimb de căldură este

determinat de numărul centrelor de nucleaţie aflate pe suprafaţa de schimb de căldură,
precum şi de realizarea unor condiţii optime de amorsare a acestora. De aceea, folosirea
suprafeţelor rugoase (care prezintă un număr mare de cavităţi) conduce la obţinerea
unor coeficienţi de schimb de căldură mari. Creşterea coeficientului de schimb de
căldură cu mărirea rugozităţii este cu atât mai însemnată, cu cât presiunea redusă
raportul dintre presiunea de saturaţie şi presiunea critică a sistemului considerat este mai
mică. De exemplu, creşterea rugozităţii unei suprafeţe plane de la 1 μm la 10 μm
determină mărirea coeficientului de schimb de căldură cu 56%, dacă presiunea redusă
este de 0,03, si cu 38%, daca presiunea redusă este de 0,3.
Intensificarea transferului termic în fierberea la convecţie forţată se poate realiza prin
folosirea suprafeţelor cu rugozitate artificiala (uniforma sau discreta) sau cu geometrii
speciale pentru intensificarea fierberii nucleice. Un exemplu de ţeavă cu rugozitate
artificială care intensifică procesul de fierbere la convecţie forţată este cea cu un număr
mare (50...70) de nervuri interioare elicoidale de înălţime mică (nu depăşeşte 0,2 mm).
Ea este utilizată, de exemplu, în construcţia vaporizatoarelor din instalaţiile frigorifice.
Fierberea la convecţie forţată poate fi intensificată şi prin utilizarea generatorilor de
turbulentă care realizează o curgere elicoidală (benzile răsucite). Acestea pot fi
amplasate în instalaţiile schimbătoare de căldură, eventual, numai în zonele cu fluxuri
termice unitare maxime producându-se astfel intensificarea transferului termic cu un
efect redus asupra puterii totale de pompare. Acest lucru a fost deja utilizat în practică în
anumite cazane de abur cu parametri supracritici pentru a elimina pericolul arderii
suprafeţei de transfer de căldură cauzat de înrăutăţirea procesului de schimb de căldură
la atingerea fluxului termic critic.
La fierberea în interiorul ţevilor se folosesc şi inserţiile în formă de stea (nervuri radiale
din aluminiu dispuse în interiorul ţevii). Aceasta soluţie este folosită, în special, la
vaporizarea agenţilor frigorifici în interior şi curgerea apei la exterior.
10.2.2. Condensarea. Intensificarea transferului de căldură la condensare se obţine prin
crearea condiţiilor pentru obţinerea condensării nucleice (în picături) şi prin micşorarea
grosimii peliculei de condensat, în cazul condensării peliculare.
Apariţia şi menţinerea condensării nucleice poate fi determinată prin acoperirea
suprafeţei de schimb de căldură cu materiale hidrofobe ca, de exemplu, metale nobile
sau teflon. Folosirea metalelor nobile este limitată de preţul ridicat al acestora. Teflonul
prezintă inconvenientul unei conductivităţi termice reduse, care diminuează efectul
favorabil al condensării în picături asupra transferului termic. De aceea, stratul de teflon
trebuie să aibă o grosime foarte mică. În cazul condensării peliculare, întâlnită de obicei
6
în aparatele industriale, intensificarea transferului de căldură se bazează pe micşorarea
rezistenţei termice a peliculei de condensat. Aceasta se realizează prin mărirea
turbulenţei în peliculă şi, în special, prin micşorarea grosimii peliculei. Atât creşterea
turbulentei condensatului, cât şi micşorarea grosimii peliculei se obţin prin mărirea
vitezei vaporilor; acesta determină ondularea accentuata a suprafeţei peliculei şi chiar
ruperea parţială a acesteia în picături.
Pentru micşorarea grosimii medii a peliculei, se preferă poziţionarea orizontala a ţevilor
faţă de cea verticală şi se folosesc suprafeţe de schimb de căldură cu obstacole
artificiale, care rup pelicula de condensat formată, sau cu geometrii speciale, care
favorizează scurgerea condensatului sub acţiunea forţelor de tensiune superficială. La
condensarea în ţevile orizontale, se pot folosi generatori de turbulenţă ca, de exemplu,
benzile răsucite .
Mărirea coeficientului de transfer termic la condensare prin asezarea ţevilor în poziţie
orizontală se poate evidenţia folosind relaţiile lui Nusselt.

10.3. Intensificarea transferului termic radiant

În cazul transferului de căldură prin radiaţie între două suprafeţe solide separate printr-
un mediu diaterm, fluxul termic net schimbat, respectiv coeficientul echivalent de
radiaţie, cresc cu mărirea factorului de emisie redus al sistemului considerat. Ca urmare,
mărirea coeficientului echivalent de radiaţie este determinată de folosirea suprafeţelor
cu factori de emisie ridicaţi şi stabilirea unor poziţii reciproce a suprafeţelor care să
conducă la mărirea factorului de emisie redus al sistemului.
Fluxul radiant net cedat de gazele de ardere învelişului solid care le conţine este
determinat de suprafaţa de schimb de căldură, temperaturile şi factorii de emisie ce
caracterizează gazele de ardere şi respectiv suprafaţa. Conform acestor dependente,
intensificarea transferului de căldura, în acest caz, este determinată de folosirea unor
suprafeţe cu factori de emisie mari şi de creşterea factorului de emisie al gazelor de
ardere. La o temperatură şi o compoziţie date pentru gazele de ardere, factorul de emisie
al gazelor de ardere creste cu mărirea grosimii efective a stratului radiant, care poate
realiza prin alegerea corespunzătoare a geometriei spaţiului în care se află gazele astfel
încât raportul între volumul ocupat de acestea şi suprafaţa închisă de volum să fie cât
mai mare.