„Schimbătoare de căldură” – Cursul nr.

1.2. Clasificarea schimbătoarelor de căldură

Clasificarea schimbătoarelor de căldură se face în următoarele moduri:

¾ După modul de transmitere a căldurii:

- schimbătoare de căldură cu schimb prin suprafaţă (contact indirect), la care transferul
de căldură de la un agent termic la altul se realizează prin intermediul unui perete
despărţitor (suprafaţă) cu conductivitate termică ridicată (fig. 1 a);
- schimbătoare de căldură regenerative (contact direct), la care agenţii termici trec
succesiv prin schimbător; la început trece agentul termic primar care încălzeşte
umplutura din schimbător după care trece agentul termic secundar care preia cantitatea
de căldură acumulată de materialul de umplutură (fig. 1 b); mai sunt şi în care transferul
de căldură se realizează prin amestecarea celor doi agenţi termici (fig. 1 c).
Intrare agent
termic secundar

Ieşire agent Intrare agent

termic primar termic primar
Ieşire agent
termic secundar
Intrare agent
Ieşire agent a. termic primar
termic primar
Ieşire agent
termic secundar

Intrare agent
termic secundar

Corpuri de
umplere

Intrare agent Intrare agent

termic primar termic primar Ieşire agent
termic primar
Intrare agent
termic secundar
Ieşire agent
termic secundar
b. c.

Fig. 1 Tipuri de transmitere a căldurii prin schimbătoarele de căldură:

a – contact indirect; b – contact direct fără amestec; c – contact direct cu amestec.
1
¾ După tipul transformărilor stării de agregare a agenţilor termici din interiorul
schimbătorului de căldură:
- schimbătoare de căldură fără schimbarea stării de agregare a agenţilor termici;
- schimbătoare de căldură cu schimbarea stării de agregare a unui agent termic;
- schimbătoare de căldură cu schimbarea stării de agregare a ambilor agenţi termici;
- schimbătoare de căldură în care agenţii termici suferă transformări chimice.

¾ După regimul de lucru al aparatului:

- schimbătoare de căldură cu funcţionare continuă;
- schimbătoare de căldură cu acţiune discontinuă.

¾ După schema de curgere a agenţilor termici:

- schimbătoare de căldură în echicurent (în aceeaşi sens fig. 2, a);
- schimbătoare de căldură în contracurent (sensuri opuse fig. 2, b);
- schimbătoare de căldură în curent încrucişat (perpendicular fig. 2, c);
- schimbătoare de căldură în curent mixt (fig. 2, d).

t 2′′ t 2′′
t1′ t1′′ t1′ t1′′ t1′′
t1′ t1′′
t 2′ t 2′′ t 2′′ t 2′ t 2′ t1′
t 2′
a. b. c. d.

Fig. 2 Schema de curgere a agenţilor termici:

a – echicurent; b – contracurent; c – curent încrucişat; d – curent mixt.
t1′ , t1′′ – temperaturile la intrarea şi ieşirea agentului termic primar;
t 2′ , t 2′′ – temperaturile la intrarea şi ieşirea agentului termic secundar;

¾ După configuraţia suprafeţei de schimb de căldură:

- schimbătoare de căldură cu ţevi sau tubulare (fig. 3, a);
- schimbătoare de căldură cu plăci sau lamelare (fig. 3, b);
- schimbătoare de căldură cu suprafaţă extinsă-aripioare, nervuri, proeminenţe aciculare
etc. (fig. 3, c);
- schimbătoare de căldură cu serpentine sau ţevi spirale (fig. 3, d).

¾ După numărul de treceri ale agentului termic:

- schimbătoare de căldură cu o singură trecere;
- schimbătoare de căldură cu mai multe treceri.
2
 t1′
t1′ t 2′

t1′′ t 2′′
a. b. t 2′

t1′ t 2′′

c. d.

Fig. 3. Clasificare după configuraţia suprafeţei de schimb de căldură:

a – schimbător de căldură tubular; b –schimbător de căldură cu plăci;
c – element de schimbător de căldură cu suprafaţă extinsă (aripioare circulare);
d – schimbător de căldură spiral.

¾ După materialul de construcţie folosit:

- schimbătoare de căldură metalice;
- schimbătoare de căldură nemetalice (ceramică, sticlă, grafit, sau plastic).

¾ După destinaţia aparatului

- preîncălzitoare, destinate încălzirii diferitelor medii lichide sau gazoase;
- condensatoare, destinate condensării vaporilor diverselor substanţe;
- vaporizatoare, destinate transformării diverselor substanţe lichide în vapori;
- răcitoare, destinate răcirii gazelor sau lichidelor.

¾ După compactitatea aparatului

- schimbătoare de căldură compacte – mai mare de 700 m2/m3;
- schimbătoare de căldură necompacte – mai mică de 700 m2/m3.
Compactitatea unui schimbător de căldură se defineşte prin raportul dintre suprafaţa de
transfer şi volumul său.
3
În cadrul instalaţiilor tehnologice sau de forţă, aparatele de schimb de căldură pot
funcţiona fie ca organe principale, când constituie părţi determinante ale unor procese
tehnologice sau ale unor procese exclusiv termice, fie ca organe secundare introduse în
instalaţii, din motive de economie de căldură.
Dintre condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească schimbătoarele de căldură,
mai importante se consideră a fi:
• respectarea regimului de temperaturi impus de procesul tehnologic;
• asigurarea unei productivităţi ridicate, printr-un schimb termic intens;
• siguranţa în funcţionare, prin posibilitatea reglării regimului termic, a uşurinţei
controlului şi deservirii aparatului şi prin respectarea condiţiilor de protecţie a muncii;
• realizarea raţională a aparatului, printr-o construcţie simplă, compactă, uşor de montat,
reparat şi exploatat;
• asigurarea unei eficienţe economice optime, prin alegerea corespunzătoare a agenţilor
termici şi parametrilor acestora, în scopul obţinerii unui consum minim de combustibil.
La alegerea agenţilor termici este necesar să se aibă în vedere condiţiile funcţionale şi
economice ale instalaţiei de transfer termic în ansamblu, urmărindu-se ca agenţii termici
să îndeplinească, în principal, următoarele condiţii:
• să corespundă din punct de vedere termodinamic, deci să aibă densitate, căldură
specifică şi căldură latentă de vaporizare mare, iar vâscozitatea lor să fie mică;
• să fie termic stabili şi să nu influenţeze defavorabil materialul din care sunt construite
aparatele de schimb de căldură;
• să fie ieftini şi destul de răspândiţi, un loc important ocupând în acest sens fluidele
considerate ca resurse energetice secundare.
Deşi, aşa cum s-a arătat, există o mare diversitate de schimbătoare de căldură,
determinată de principiile de funcţionare, construcţie, agenţi de lucru utilizaţi etc.,
proiectarea şi funcţionarea în condiţii optime a unui schimbător de căldură au la bază
atât calculul termic de proiectare hidrodinamic şi mecanic, cât şi un calcul tot de natură
termică, dar de verificare.
Calculul termic urmăreşte determinarea suprafeţei de schimb de căldură şi a modului de
dispunere a acesteia în spaţiu, corespunzător unei sarcini termice date, pentru anumite
debite şi temperaturi impuse ale fluidelor de lucru.

4
 1.3. Calculul termic al schimbătoarelor de căldură, fără schimbarea
stării de agregare a fluidelor, cu perete despărţitor

Pentru efectuarea calculului termic al schimbătoarelor de căldură luăm cazul unui aparat
clasic, compus dintr-o manta cilindrică, în interiorul căreia sunt montate o serie de ţevi.
Unul din agenţii de lucru circulă prin spaţiul creat între manta şi ţevi, iar celălalt prin
ţevi. Practic, pereţii ţevilor reprezintă suprafaţa de schimb de căldură între cele două
fluide (figura 4).
Fluid rece ce se
încălzeşte t2,
c′p , m& ′

Fluid cald t′1

ce se
răceşte t1,
cp, m&

t′2

Fig. 4. Schimbător de căldură cu ţevi şi manta

Fluidul cald intră în schimbător cu temperatura t1, cedează o cantitate de căldură

fluidului rece şi iese din schimbător cu temperatura t1′ , iar fluidul rece intră cu
temperatura t2, primeşte căldura cedată de fluidul cald şi iese cu o temperatură mai
ridicată t2′′ . Debitele celor două fluide sunt notate m& şi m& ′ , iar căldurile specifice prin
c p , respectiv c′p . Se presupune că regimul de curgere a fluidelor este staţionar.

Calculul termic presupune dimensionarea suprafeţei de schimb de căldură astfel încât

între cei doi agenţi de lucru să se asigure schimbarea unui flux de căldură Q& :

Q& = k ⋅ S ⋅ Δt m [W sau J/s] (1)

rezultă că suprafaţa de transfer termic este dată de relaţia:

Q&
S= (2)
kΔt m
unde: k – coeficientul global de schimb ce căldură, [W/m2K];
S – aria suprafeţei de schimb de căldură, [m2];
Δtm – diferenţa medie de temperatură între cele două fluide, [K].
Se observă că problema calculului termic al unui aparat de schimb de căldură se rezumă
la determinarea mărimilor Q& , k şi Δtm.
5
1.3.1 Determinarea debitului de căldură ce se schimbă între cei doi agenţi de lucru
Dacă vom folosi în continuare următoarele notaţii:
t1, t1′ – temperaturile la intrarea şi ieşirea agentului termic primar [K];
t2, t2′ – temperaturile la intrarea şi ieşirea agentului termic secundar [K ];
c p , c ′p – căldurile specifice ale celor doi agenţi de lucru din schimbător, respectiv
agentul încălzitor şi cel ce urmează a se încălzi, [J/kg];
m& , m& ′ – debitele de fluid cald şi rece care circulă prin aparat, [kg/s],
cantitatea de căldură cedată de agentul încălzitor va fi dată de ecuaţia:

Q& c = m& c p (t1 − t 2 ) [W ] (3)

iar căldura primită de agentul rece va fi egală cu cea cedată de agentul cald, respectiv:

Q& r = m& ′c′p (t 2′ − t1′ ) [W ] (4)

Egalitatea dintre relaţiile (3) şi (4) va fi respectată numai atunci când se pot neglija
pierderile de căldură prin mantaua schimbătorului către exterior. În această ipoteză,
ecuaţia bilanţului termic al aparatului este:

Q& = kSΔtm = m& c p (t1 − t2 ) = m& ′c′p (t2′ − t1′) (5)

deoarece cp ⋅ t1 = i1 şi cp ⋅ t2 = i2 etc.,

pentru o curgere izobară se obţine:

m& (i1 − i2 ) = m& ′(i2′ − i1′) (6)

Aici prin i1, respectiv i2, s-a notat entalpia agentului încălzitor la intrare, respectiv la
ieşire din aparat, [J/kg].
În cazul aparatelor de schimb de căldură de dimensiuni mari, trebuie să se ţină seama şi
de pierderile de căldură spre exterior şi atunci ecuaţia (6) ia forma:

m& (i1 − i2 ) = m& ′(i2′ − i1′) + Q& p (7)

unde: Q& p = k p ⋅ S p (tm − ta ) ,

în care: Q& p sunt pierderile de căldură prin mantaua aparatului spre exterior, [W ];
kp – coeficientul total de transmitere a căldurii prin manta, [W/m2K];
Sp – suprafaţa exterioară a aparatului, [m2];
tm – temperatura medie a fluidului ce scaldă mantaua în interior, dată de relaţia
t +t t′ + t′
tm = 1 2 sau 1 2 [°C];
2 2
ta – temperatura mediului exterior, [°C].

6
Debitul de căldură Q& trebuie să treacă de la un fluid la celălalt prin suprafaţa de
încălzire a aparatului care trebuie determinată prin calcule. În acest calcul se pot
considera câteva situaţii în funcţie de gradul de precizie impus în valoarea rezultatelor
obţinute.
1. În cazul când se neglijează pierderile de căldură spre exterior iar randamentul
schimbătorului este egal cu unitatea, se folosesc ecuaţiile de bilanţ termic:
m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) = k ⋅ S ⋅ Δt m şi m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ ) = k ⋅ S ⋅ Δt m (8)

Din cele două relaţii (8) rezultă:

m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ )
S= sau S = (9)
k ⋅ Δt m k ⋅ Δt m

2. În cazul în care se ţine seama de pierderile de căldură spre exterior şi se consideră

randamentul termic al aparatului egal cu unitatea:

m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) − Q& p m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) − k p ⋅ S p (t m − t a )

S= = şi
k ⋅ Δt m k ⋅ Δt m

m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ )
S= (10)
k ⋅ Δt m

3. În cazul aparatelor de schimb de căldură cu perete despărţitor, curgerea fluidelor

peste suprafaţa de încălzire nu se poate face în tot aparatul, rămânând anumite zone care
nu participă la procesul de schimb de căldură. În acest caz, se aproximează un
randament termic η a cărui valoare pentru construcţiile curente şi corecte, variază între
0,92 ÷ 0,95. În aceste condiţii, relaţiile de calcul pentru suprafaţa de încălzire sunt:
a. Neglijând pierderile de căldură spre exterior:
m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) = η ⋅ m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ ) = η ⋅ k ⋅ S ⋅ Δt m

sau
m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ )
S= = [m2] (11)
η ⋅ k ⋅ Δt m η ⋅ k ⋅ Δt m

b. Ţinând seama de pierderile de căldură spre exterior:

m& ⋅ c p (t1 − t 2 ) − Q& p m& ′ ⋅ c ′p (t 2′ − t1′ )

S= = [m2] (12)
η ⋅ k ⋅ Δt m η ⋅ k ⋅ Δt m