HABITATUL – LOCUINŢĂ ŞI SPAŢIUL DIN JURUL LOCUINŢEI

LOCUL, conform DEX-ului, este cea de porțiune determinată în spațiu, cu sensuri în

toate aspectele vieții.
Hotarul este limita casei românești, dincolo de hotar e locul excepției unde poate locui
răul sau unde regulie morale se suspendă totul este posibil.
Locul este idealizat în cultura noastră prin plai – spaţiul cunoscut şi sub numele de
„regiune, ținut; partea mijlocie sau superioară a unui munte, a unui deal; un versant de munte sau
de deal”. Plaiul capătă însă semnificații profunde în legătură cu ființa românului.
Plaiul este casa românească ce transcende viața, locul unde românul vrea sa rămână şi
după moarte, alături de cei și cele dragi. O altă caracteristică a plaiului o constituie și
comuniunea totală cu natura, cu munții, stelele și brazii. Toate elementele naturii participă activ
la cele mai importante evenimente din viața românului: în clipa trecerii, câinii și oile vor rămâne
aproape de el, iar, la nuntă, munții, păsările și brazii sunt nuntași.
Sentimentul casei și al confortului primar natural îl regăsim în plaiul ondulat, cu suișuri și
coborâșuri, cu apă proaspătă de băut. Binele și confortul este completat de iarba pletoasă și de
frunza umbroasă, iar după moarte românul va rămâne aproape de oi, așa cum a făcut-o toată
viața.
Există o legătură strânsă între cultura unui popor și sentimentul spațiului, nu numai la
români, iar această legătură este universală. Fiecare popor are însă o perspectivă particulară
asupra spațiului, în funcție de peisajul geografic caracteristic locului unde trăiește poporul.
Sentimentul spațiului este o componentă dominantă a stilului1 unui popor sau a unei
culturi.
Așadar, un popor are un anumit sentiment al spațiului, care, din inconștientul său cultural,
răzbate către conștient, influențând, astfel, aspectele vieții cotidiene. Unii gânditori consideră că
spațiul este centrul generator al unei culturi și că el se manifestă nu numai în cotidian, ci și în
mituri, mentalitate, cultură, artă, arhitectură și atitudine generală asupra vieții.
Spațiul fizic, peisajul, geografia locului influențează direct sufletul culturii care ocupă
respectivul spațiu. Sentimentul spațiului rămâne în subconștientul (inconștientul) acelei culturi și

1
Lucian Blaga, Orizont și stil, Editura Humanitas, București, 1994, p. 55.

1
impulsionează apoi toate manifestările ei, de la aspecte și obiceiuri ale vieții de zi cu zi până la
manifestările artistice, culturale sau sociale.
Sentimentul dezrădăcinării pe care omul îl simte când trăiește pe meleaguri străine este
dezacordul inconștient, existent între peisajul efectiv, real, cel în care trăiește în actual, și
sentimentul inconștient originar al spațiului culturii în care s-a născut.
Spațiul2 stă la baza trăirilor, impulsurilor, pasiunilor, îndoielilor, religiei, manifestărilor
artistice și sociale.
existența neamului românesc, ființa românului, se leagă de pământul strămoșesc și de
moșie3. Spațiul geografic, locul fizic românesc, este mai mult decât un simplu pământ, e casa
românească.
Românul este legat de pământ, de plai, de munte, de animalele sale. Mai mult, el afirmă
că4 însăși ființa, lucrurile își au existența din loc, sunt la locul lor. Astfel, locul este elevat la o
dimensiune ontologică.
Locul, spațiul, plaiul reprezintă, așadar, pentru români, însăși existența: tot ce se
întâmplă are loc, toate lucrurile sunt sau nu sunt la locul lor; dacă nu sunt la locul lor, atunci
trebuie aduse acolo, căci aceasta este natura firii, toate împreună sunt la un loc.
Locul românesc este casa românească. Casa românului e satul, el îi oferă
românului siguranță, este locul unde există etică, unde este bine, locul unde nu se întâmplă
lucruri rele. Acest spațiu are însă o limită, o graniță, dincolo de care românul nu mai poate să
controleze ceva, unde totul este permis, unde etica se suspendă, unde locuiesc ielele și unde
sălășluiește dracul; această graniță este hotarul. Dincolo de hotarul satului e necunoscutul, unde
românul este ispitit de drac și unde mințile îi sunt furate de iele. Peste hotare, românul nu mai e
în siguranță, căci nu mai este el însuși.
Locul unde românul se simte în siguranță este satul, un întreg univers de sine stătător cu
românul în centru, este o prezență aproape mitică în subconștientul cultural românesc, izvorul
tuturor datinilor, al obiceiurilor, al standardelor morale și, în general, a tot ceea ce este. Satul e
lumea românească.
Satul adăpostește casa românului. Casa adăpostește, la rândul ei, sacrul și profanul, viața
și fericirea. Casa românului nu există fără gard. Gardul delimitează fizic spațiul casei. Remarcăm
2
Ibidem, p. 169.
3
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale Române,
București, 1991, p. 15.
4
Ibidem, p. 101.

2
arhitectural acest aspect: românul nu este ca americanul sau olandezul, unde vedem casele fără
garduri, spațiile dintre terenurile cu case nu sunt delimitate clar, întrucât americanul sau
olandezul nu are nevoie de această graniță delimitată fizic pentru a se simți în siguranță. La
români este nevoie însă de gard, dar nu trebuie să fie neapărat înalt: nu gardul în sine fizic
reprezintă obstacolul împotriva amenințărilor exterioare, ci dimensiunea psihologică a acestei
delimitări.
Pentru român trebuie să existe un gard, oricât de mic sau de fragil, dar să fie acolo.
Gardul este esențial și definește clar spațiul fericirii: spațiul de dincolo de gard provoacă teamă,
înăuntrul spațiului delimitat de gard e securitate, iar în afara lui – nu.
Dimensiunea metafizică a gardului este adâncită de hotar: dacă gardul este primul strat
protector al vieții românului, hotarul e ultimul și cel mai important, e gardul cetății. Hotarul
delimitează satul, comuniunea caselor românești este apărată, de fapt, de hotar. Ca și gardul,
hotarul nu reprezintă zidul de apărare propriu-zis al oricărei cetăți (masiv din lemn sau piatră, cu
turnuri de apărare și alte construcții masive), ci limita inconștientă, imaginară, de apărare, de care
românul are nevoie. Hotarul este o simplă brazdă de pământ ce delimitează satul. Oricine și orice
poate să treacă hotarul fără niciun obstacol fizic.
Locul și legătura cu casa se ramifică în semnificații inconștiente culturale prin locuri
cunoscute, bune, rele, ascunse și, respectiv, ambigue5. Locurile cunoscute reprezintă, pentru
mentalitatea tradițională, lumea. Lumea nu există dincolo de granița cunoscutului, a hotarului, a
familiarului. Locurile bune sunt casa, grădina sau locul de foc, curtea, bătătura 6, ograda; ele
reprezintă familia, unitatea socială, obârșia și moștenirea părintească. Locurile rele sunt cele
atinse de iele, unde au avut loc crime, sunt deci blestemate. Locurile ascunse sunt cele pline de
mister pentru români, sunt, în esență, bune, dar nu complet înțelese (precum biserica sau
mormântul). Locurile ambigue sunt, pentru români, locuri care pot fi și bune, și rele, în funcție
de influența lui Dumnezeu într-un anumit moment. Aceste locuri sunt hotarul efectiv sau
răscrucea. La hotar sau la răscruce românul nu știe ce să facă; Dumnezeu și dracul influențează
decizia românului. Dacă la o răscruce românul o ia pe calea bună, atunci a fost influențat de către
Dumnezeu; dacă a ales o cale greșită, a fost influențat de către drac. De aceea, în mod tradițional,

5
Viorel Cernica și Mona Mamulea, Studii de istorie a filosofiei românești. Timp și spațiu în gândirea
românească, Editura Academiei Române, București, 2013, p. 390.
6
Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 30.

3
la hotar sau la răscruci românul construiește troițe sau mici locuri de rugăciune. Acestea pot să-L
aducă pe Dumnezeu în acel loc și, astfel, decizia să fie influențată în direcția bună, nu în cea rea.
Locul în sine influențează omul7. Locurile rele, dincolo de hotarul satului, sunt predispuse
la incidente dramatice8. Locul de peste hotare este unul abandonat. Hotarul reprezintă ruptură,
dualitate și dezbinare, căci granițele despart și învrăjbesc. Hotarul reprezintă și marginea lumii,
de aceea se transportă la hotar sau peste hotare cele ce nu trebuie să rămână în lumea asta. După
hotar este sediul faptelor ilegitime, care nu au cum să se petreacă în interiorul lui.
Locurile rele sunt locurile străine, călcarea fizică a acestora poate avea consecințe directe
fizice, dar și psihice: poți să ai dureri, dar și tulburări interioare. Locul rău nu influențează doar
omul, ci toate
Conceptul care reunește toată metafizica locului bun la români poate fi reflectat prin cel
de preajmă9. Locurile bune sunt în preajma casei, în jurul omului adăpostit de hotar. Preajma e
ceva aproape, pe lângă casă, lângă tot ce este familiar, ferit, precum grădina sau biserica.
Preajma, locul, drumul, spațiul, toate aceste concepte ce ar trebui să aibă semnificație strict
geografică, dobândesc la români dimensiuni cosmice și spirituale. Românul recunoaște fizic
natura prin aceste concepte, dar o prelucrează metafizic astfel încât să ființeze lumea10. Spațiul
are o natură proprie, e ceva concret, este viu și valorificat. Preajma le adună pe toate în jurul ei,
le strânge așa încât lumea să nu se rupă; ea este acel Atlas care poartă lumea pe umerii săi, liantul
ce ține lumea românului ca să nu se risipească.
Preajma, ca pozitivizare a lumii bune, a spațiului, a locului bun, are sens ontologic și
epistemologic. Datul, lumea, ființa există prin loc, loc bun. Locul este starea de echilibru și de
balans al întregii lumi, al întregului univers: dacă lucrurile nu sunt la locul lor, atunci totul este
tulbure și neechilibrat, iar întregul univers vibrează astfel încât lucrurile să revină la locul lor dat.
Preajma le ține pe toate înăuntrul hotarului, ține existența. Nonființa, neantul, nimicul, dracul
este după preajmă, după hotare. Cunoașterea însăși e posibilă doar în preajmă. Nu există
cunoaștere decât în preajmă, unde este necunoscutul, dincolo de hotare nu există cunoaștere, căci

7
Ibidem, pp. 20-25.
8
Alexandru Sursu și Viorel Cernica, Studii de istorie a filosofiei românești. VII. Supliment simpoziomul
național Constantin Noica, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 3.
9
"Vecinătate", Dexonline.Ro; ultima modificare: 2017; data accesării: 24 mai 2017 –
https://dexonline.ro/definitie/preajm%C4%83.
10
Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 104.

4
românul nu are cunoștință de ce se întâmplă acolo; doar dracul, ielele și, probabil, românul
percep efectul lor și sunt tulburați.
Satul limitat de hotar este cosmosul sau ordinea și, respectiv, după hotar sunt
necunoscutul și dezordinea.
Vatra satului poate fi un centru al pământului, restul lumii gravitează în jurul acestei
vetre, casele trebuie să fie tot acolo, căci lumea se termină la hotar:
Casa în sine conține pridvorul ca spațiu între casă și ogradă, apoi ograda, împrejmuită de
un gard fizic ca un hotar material. Ultimul hotar este cel al satului, care delimitează spațiul
exterior11.
Hotarul delimitează și omul cultural, social, de natura pură, unde normele sociale sau
politice din interiorul hotarului nu mai există. Demiurgul însuși locuiește în acest spațiu; dincolo
de el este Haosul, locul unde orice e posibil, unde virtual se poate întâmpla orice, căci acolo nu
mai există norme sociale.
Spațiul cultural și fizic unde este lumea, ordinea, Cosmosul, e protejat de aceste
manifestări prin hotar. Dincolo de hotar, spațiul extra muros, este spațiul tuturor posibilităților,
unde omul nu mai e protejat de Demiurg sau de norme sociale, un spațiu unde crimele sunt
posibile și în care românul nu mai are control.
O posibilă explicație a acestei dihotomii poate să o reprezinte prezența în imaginarul
colectiv românesc a unei percepții particulare asupra conceptului de graniță, de hotar și, mai
departe, spațiu, mai precis loc. Am ales să legitimez faptul că există o posibilă influență a
spațiului (geografic) asupra subconștientului cultural al poporului care locuiește în respectivul
spațiu, în principal, prin opera filosofică a lui Lucian Blaga, care conceptualizează aceste aspecte
în ceea ce el numește matrice stilistică, dar și prin lucrarea lui Sergio Agamben și prin conceptul
major de stare de excepție ori prin alte studii în legătură cu gândirea tradițională românească.
În subconștientul cultural românesc, pământul nu reprezintă doar un spațiu geografic ca
țară, ci este legat în mod intim de sufletul românesc, respectiv, de cultura autohtonă. El
reprezintă însăși casa sau, mai degrabă, satul ori vatra satului în care românul există. Această
perspectivă o regăsim în gândirea tradițională românească: satul este locul unde se află casa
românului, împreună cu grădina și împrejurimile reprezintă locul unde există siguranță. În
centrul satului se află biserica și casele celor mai respectați oameni ai comunității: preotul și

11
Ibidem, p. 580.

5
profesorul. Către marginea satului au casele cei nou-veniți și mai puțin respectați. Tot ceea ce
este de înțeles se termină la hotarul satului. Dincolo de el se află necunoscutul și nimic de înțeles
nu există. Cosmosul românesc încetează să existe la hotar, iar dincolo de hotar e extra murosul
sau haosul.
Tot ce este cunoscut de român ca fiind bun se găsește în interiorul hotarului. Această
perspectivă are o dimensiune ontologică și epistemologică, deoarece lumea întreagă există și este
cunoscută doar în interiorul hotarului. Siguranța și cunoașterea se termină la hotar, iar dincolo de
el începe necunoscutul și dracul însuși sălășluiește acolo. Dincolo de hotar este locul unde totul e
posibil, inclusiv crima, unde nu mai există lege și românul nu mai poate controla nimic. Este
locul excepției, unde orice e posibil. Subconștientul cultural românesc a produs prin sine o stare
de necesitate care a condus la o stare de excepție.
De asemenea, locul reprezintă, pentru imaginarul colectiv românesc, ceva major, căci
toate lucrurile își au locul natural acolo unde trebuie să fie. Dacă un lucru nu este la locul lui,
atunci românul trebuie să-l pună acolo. Această perspectivă se aplică și la lucrurile bune,
familiare, dar și la cele rele, străine, ce au și ele ordinea lor naturală. Lucrurile familiare trebuie
să fie în interiorul hotarului, iar cele străine, în afara lui. Populații precum cele evreiești sau
țigănești au fost văzute, în gândirea tradițională românească, precum lucrurile străine, deoarece
aveau ocupații, limbaj și cultură străină.