Marion –monolog

„Danton”- Georg Büchner

Maică-mea a fost ofemeie bună! Îmi spunea că modestia e cea mai

preţioasă virtute. Când aducea oaspeţi la noi acasă, câteodată vorbeau. Atunci
mama mă obliga să plec din cameră. Dacă o întrebam ce au vrut să spună, îmi
spunea că ar trebui să-mi fie ruşine. De câte ori îmi dădea o carte s-o citesc,
trebuia neapărat să sar câteva pagini. Însă îmi plăcea să citesc Biblia, şi acolo
totul era sfânt,chiar dacă nu înţelegeam anumite lucruri. N-aveam pe cine să
întreb, aşa că trebuia să mă gândesc singură. Odată, într-un an, venise
primăvara, am simţit că se petrece în jurul meu ceva ciudat, la care nu puteam
lua parte. Trebuia să respir aerul ăsta ciudat, care aproape mi se lipea de trup.
Îmi priveam trupul.Şi de câte ori o făceam, mă simţeam despicată în două părţi,
care se topeau apoi una într-alta. Era un băiat care obişnuia să treacă pe la noi.
Era dulce şi spunea prostii. Nu înţelegeam ce însemnau, dar mă făceau să râd.
Mama îl invita deseori – ne făcea la amândouă plăcere.

Şi pe urmă n-am înţeles, dacă puteam să stăm împreună pe două scaune, de ce

să nu stăm împreună sub un singur cearceaf? Aici, el m-a făcut mai fericită
decât cu glumele lui. O făceam pe ascuns şi continuam să o facem.

Iar apoi... a fost ca o mare care te înghite şi te trage din ce în ce mai mult în
adânc. Nu mai simţeam decât un singur lucru – toţi bărbaţii se topeau într-un
singur trup. Asta mi-era firea. Cum să scap? Până la urmă a înţeles. A venit într-
o dimineaţă şi m-a sărutat de parcă ar fi vrut să mă zugrume, era oribil cum mă
strângea de gât. Era înfiorător să-ţi fie atât de frică. Apoi mi-a dat drumul, a râs
şi a spus că era gata să facă ceva idiot – să nu mă mai dezbrac, să am grijă de
rochie că e aproape stricată. Şi că nu vrea să-mistrice cheful, dar rochia asta e
tot ce mi-a mai rămas curat pe lume. Apoi a plecat şi n-am înţeles niciodată ce-
a spus. În seara aceea stăteam la fereastră, ştii că eu înţeleg numai ceea ce
simt. Visam în amurgul roşiatic şi înnorat. Şi a venit o mulţime pe stradă, copiii
fugeau şi femeile se uitau acum pe fereastră. M-am uitat şi eu jos în curte. Îl
cărau într-un coş, luna stălucea pe fruntea lui albă, avea părul ud, se înecase.
Trebuia să plâng. Era prima durere din viaţa mea. Alţi oameni au Duminici, şi
zile de lucru, au şase zile de trai şi una de rugăciuni, ei simt ceva deosebit când
este ziua lor sau când vine Crăciunul. Eu... nu simt nimic. Şi nu înţeleg. Nu simt
nici schimbarea, nici sărbătorile, sunt mereu aceeaşi, un dor fără sfârşit, un
foc,un torent, o foame. Maică-mea a murit de inimă rea, oamenii mă arătau pe
stradă cu degetul... Ce mai prostie... Toţi ne găsim plăcerea în ceva – în trupuri
de icoane, în flori, în jocuri... e acelaşi dor, iar oamenii care simt cea mai mare
plăcere ar trebui să se roage mai mult.
Mi‐a fost teamă că mă urăşti. În fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu
mă mai recunoşti. O! Dac‐ai şti! De când m‐am întors, rătăcesc mereu pe aici...
prin jurul lacului. M‐am oprit de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m‐
am hotărât să intru. Să ne aşezăm! (Se aşază.) Să ne‐aşezăm şi să vorbim,
să vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum urlă vântul? ? Turgheniev
spune undeva: „Ferice de‐acela care‐n astfel de nopți are un acoperiş şi‐un
colțişor cald”. Eu sunt un pescăruş... Nu, nu, n‐am vrut să spun asta... (Îşi trece
mâna pe frunte.) Despre ce vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le‐ajute Domnul
tuturor celor ce rătăcesc fără adăpost”... Nu‐i nimic! (Plânge cu suspine.)

Nu‐i nimic, îmi face bine... N‐am mai plâns de doi ani. Aseară, târziu, m‐am dus
în parc să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e. Şi‐am putut plânge
după doi ani pentru prima dată, şi parcă mi‐am uşurat sufletul şi mi l‐am
luminat. Uite că nu mai plâng. (Îl ia de mână.) Şi aşa, acum eşti scriitor...
Dumneata eşti scriitor şi eu actriță... Ne‐a luat acelaşi vârtej pe amândoi...
Trăiam veselă ca un copil. Mă trezeam dimineața şi începeam să cânt; te
iubeam, visam glorie, şi‐acum? Mâine dis‐de‐dimineață trebuie să plec la Eleț,
cu clasa a treia... La un loc cu țăranii; iar la Eleț, negustorii mai subțiri or
să mă sâcâie cu amabilitățile lor. Ce viață ticăloasă!

De ce‐mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? Mai bine m‐ai fi
omorât! (Se apleacă pe masă.) Sunt atât de obosită! Dacă aş putea
să mă odihnesc... Să mă odihnesc! (Ridicând capul.) Sunt un pescăruş. Nu, nu e
asta... Eu sunt actriță... Da! (Auzind râsul Arkadinei şi al lui Trigorin
stă să asculte, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura cheii.) Şi el e
aici!... (Se întoarce la Treplev.) Da, da... Nu face nimic... Da... El nu credea în
teatru, râdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n‐am mai crezut nici eu şi mi‐
am pierdut curajul... Şi‐apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata
frică pentru copilul meu... M‐au copleşit ra^siihiaăriile, nimicurile, jucam
fără viață... Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi cum să stau pe scenă, nu eram
stăpână pe vocea mea. Nu poți înțelege starea asta, să simți că joci *i4dțEu —
sunt un pescăruş. Nu, nu e asta... Îți mai aduci aminte că ai împuşcat odată un
pescăruş? Un om a venit din întâmplare şi neavând ce face l‐a nimicit... Uite un
subiect pentru o scurtă povestire... Nu, nu‐i asta... (Îşi trece mâna pe frunte.)
Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca atunci... Sunt o
actriță 
adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sunt
frumoasă. Şi acum, de când sunt aici, am mers mult pe jos şi, tot umblând, m‐
am gândit şi am simțit cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu.

Acum ştiu, înţeleg, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am
scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea
noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred, şi
sufăr mai puţin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de
viaţă. Când voi fi actriţă mare, vino să mă vezi. Îmi promiți?