Legea apărării naționale a României.

Legea de funcționare a Ministerului Apărării Naționale

Legea Apărării Naționale a apărut ca o necesitate a statului de a-și garanta existența sa ca stat de
sine stătător, ca stat de drept în fața potențialilor agresori care vor încerca prin orice mijloace să
atenteze la valorile acestuia, valori ca suveranitatea, unitatea, independența și democrația
constituțională.
Apărarea Națională
Poate fi definită ca un ansamblu complex de măsuri și activități, care sunt adoptate și
desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea
statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională. Aceste măsuri adoptate sunt
obligatorii pentru întreaga populație a țării, pentru toate autoritățile, instituțiile publice și private, agenți
economici , indiferent de forma de proprietate. La fel pot fi definite și activitățile care privesc apărarea
națională, fiind asigurate și duse la îndeplinire de către toate autoritățile publice, care dețin această
competență.
Principiile pe care se bazează apărarea națională sunt în concordanță cu reglementările din
Constituție, pe principiile Doctrinei Militare a statului, pe normele general-admise de dreptul
internațional, precum și pe prevederile tratatelor la care Romania este parte. În momentul în care
România este supusă unei agresiuni care periclitează integritatea teritorială, existența și unitatea statului
român și a cărei amploare depășește capacitatea combativă a forțelor armate organizate pe principiul
suficientei defensive, riposta va cuprinde toate formele corespunzătoare și necesare respingerii acesteia,
în care vor fi angajate toate resursele umane și materiale disponibile. La solicitarea Președintelui
României și după aprobarea de către Parlament, România poate participa cu efective de personal și/sau
tehnică militară la constituirea forțelor internaționale destinate ducerii acțiunilor/operațiunilor altele
decât războiul.
Structura sistemului național de apărare
Are ca elemente componente definitorii conducerea acestuia, forțele care deservesc sistemul,
resursele necesare susținerii unui efort armat și infrastructura teritorială a României.
Conducerea este o funcție exclusivă și inalienabilă a autorităților definite prin Constituția
statului român și se exercită de către: Președintele României, Parlament, Consiliul Suprem de Apărare
a Țării, Guvernul României, Ministerul Apărării Naționale și autoritățile administrației publice cu
atribuții în domeniul apărării naționale. Pe timp de război, pentru conducerea acțiunilor militare la cel
mai înalt nivel strategic, se înființează Marele Cartier General, care se subordonează direct Consiliului
Suprem de Apărare a Țării. Comandantul Marelui Cartier General este numit de către Președintele
României în urma propunerilor făcute de către Ministerul Apărării Naționale.
Tot pe timp de război, pentru asigurarea funcționării principiului fundamental al armatei
principiul unității de comandă în fiecare județ al țării și în municipiul București se înființează, în urma
hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Țării, funcția pe comandant militar, acesta subordonându-se
direct și nemijlocit Marelui Cartier General.Comandanții militari ai județelor și ai municipiului
București sunt aleși direct de către șeful Marelui Cartier General.
 Forțele care sunt destinate să deservească apărarea națională se compun din forțele armate și
forțele de protecție. Forțele armate destinate apărării naționale includ armata în ansamblu compusă
din unități și mari unități operative și de instrucție și unități ce se află în subordinea Ministerului de
Interne, serviciile de informații ale statului, serviciile speciale și alte formațiuni de apărare armată ale
statului organizate în acest sens potrivit legii. Forțele de protecție civilă includ unitățile și
formațiunile de protecție civilă, formațiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roșii și alte formațiuni care se
vor stabili potrivit legii.
Toate aceste forțe destinate apărării naționale întreprind, pe timp de pace, activități specifice de
pregătire, conform legilor în vigoare, în limitele spațiului național terestru, aerian, maritim și fluvial și
prin participarea la exerciții și aplicații multinaționale întrunite, cu respectarea normelor ce
reglementează protecția mediului. Pentru buna desfășurare a acestor activități de pregătire și instruire și
pentru crearea unei imagini complexe, dar reale în condițiile războiului modem, forțele destinate
apărării naționale utilizează, poligoanele și celelalte amenajări din dotare, precum și terenurile,
aeroporturile, aerodromurile, porturile, spațiile și alte bunuri imobiliare stabilite împreună cu
autoritățile administrației publice sau persoanele fizice ori juridice respective, în condițiile legii privind
rechizițiile. Majoritatea spațiilor de instrucție sunt amenajate și constituite în baze apte să ofere
condițiile necesare instruirii personalului o durată limitată de timp.
Resursele destinate apărării naționale se constituie din totalitatea resurselor umane, financiare,
materiale și de altă natură, pe care statul le poate asigura și le poate angaja pentru a susține efortul de
apărare a statului român. Resursele umane reprezintă totalitatea populației aptă de efort pentru a
desfășura acțiuni în concepția apărării naționale. Cetățenii români care nu satisfac stagiul militar nu pot
fi numiți în funcții de conducere din instituțiile autorităților publice.
Personalul care deservește funcțiile de conducere ale organelor și instituțiilor publice vor fi
pregătiți în vederea îndeplinirii atribuțiilor ce le revin pe linia apărării naționale, prin grija Statului
Major General. Bugetul de stat, precum și alte fonduri legale, au obligația de a asigura cheltuielile
necesare organizării, înzestrării, mobilizării, întreținerii și instruirii efectivelor active și în rezervă,
precum și finanțarea lucrărilor de investiții pentru modernizarea forțelor armate. Infrastructura
teritorială poate fi definită ca ansamblul lucrărilor și amenajărilor teritoriului statului român, care pot fi
folosite la un moment dat în scopul apărării naționale. Pregătirea acestui ansamblu complex de lucrări
întreprinse în scopul apărării naționale se face din timp de pace și se asigură în conformitate cu
prevederile legii. În cazul în care are loc proclamarea stării de asediu sau de urgență, la declararea
mobilizării sau a stării de război a statului, statul poate rechiziționa bunuri aparținând agenților
economici, instituțiilor publice, celorlalte persoane fizice sau juridice, pot fi chemați cetățeni apți să
presteze activități și servicii pentru atingerea obiectivului general al statului - apărarea națională.
Organizarea armatei
Armata constituie componenta principală a forțelor care au ca principal obiectiv asigurarea
integrității într-o concepție unitară a tuturor activităților pe care le desfășoară forțele participante la
acțiunile de apărare a țării. Armata are în compunere organele centrale ale Ministerului Apărării
Naționale, categoriile de forțe și organele militare teritoriale.
Atribuțiile autorităților publice privind apărarea națională
 Autoritățile publice își exercită atribuțiile privind asigurarea națională potrivit prevederilor
constituționale și legilor în vigoare ale țării. Guvernul României este responsabil de organizarea
activităților și de aplicarea măsurilor ce vizează apărarea națională a statului român și are următoarele
atribuții:
- de a superviza și coordona activitatea ministerelor și a celorlalte autorități ale publice pentru
realizarea măsurilor de asigurare a capacității de apărare a țării;
- de a asigura menținerea în stare de operativitate a structurii sistemului național de apărare;
- de a stabili Îndatoririle ce revin ministerelor și agenților economici din planul de mobilizare a
economiei naționale pentru primul an de război;
- de a asigura rezervele necesare, din timp de pace, apărării naționale și populației pe timp de
război.
Ministerul Apărării Naționale se face responsabil pentru punerea în aplicare a concepției
fundamentale de apărare a țării în domeniul militar, având în acest scop următoarele atribuții:
- de a analiza nevoile de apărare a țării și de a propune autorităților competente stabilite prin
Constituție și alte legi, măsurile privind organizarea și înzestrarea armatei, pregătirea populației și a
teritoriului pentru un posibil război;
- de a asigura pregătirea necesară comandamentelor și instruirea efectivelor active și din
rezervă;
- de a organiza, din timp de pace, pregătirea de mobilizare a armatei și populației, făcând
propuneri în ceea ce privește declararea mobilizării generale sau parțiale, tot acestuia revenindu-i
sarcina de a conduce desfășurarea mobilizării;
- de a colabora cu alte autorități abilitate în îndrumarea și controlul măsurilor de pregătire luate
de celelalte ministere, agenți economici și instituții publice, în scopul realizării producției și al prestării
serviciilor necesare forțelor armate, întocmirii lucrărilor de mobilizare la locul de muncă și pregătirii
teritoriului pentru apărare. Toate aceste măsuri se realizează prin Statul Major General.
Conducătorii ministerelor, serviciilor de informații ale statului și a celorlalte autorități ale
administrației publice centrale trebuie să prezinte rapoarte cu privire la exercitarea atribuțiilor privind
apărarea națională, după caz, Parlamentului, Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare a Țării, anual
sau ori de câte ori li se solicită acest lucru. Fiecare dintre aceștia prezintă raportul în domeniul său de
activitate. Odată cu declararea mobilizării și/sau a stării de război, miniștrii de resort răspund direct de
repartizarea resurselor privind materiile prime, produsele industriale, bunurile alimentare, energia,
transporturile, lucrările publice și comunicațiile. În vreme de război sau în funcție de situație, cererile
forțelor destinate apărării naționale devin prioritare, acestea satisfăcându-se în timp oportun.
Sancțiuni ce se impun a fi luate în cazul nerespectării Legii de Apărare Națională.
Nerespectarea prevederilor Legii Apărării Naționale a României atrage după sine răspunderea
penală, contravențională, administrativă sau civilă, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. Constituie
infracțiune și sancționează contravențional cu amendă de la 200.000 la 5.000.000 de lei, orice faptă
care este săvârșită și nu intră sub incidența legii penale, astfel:
- nerespectarea dispozițiilor care obligă toate organele abilitate în amplasarea, modificarea
și/sau dezvoltarea obiectivelor de investiții, să obțină avizul de Ia Statul Major General sau
nerespectarea condițiilor prevăzute în avizul primit;
 - nesatisfacerea, în timp de pace, a cererilor de stat necesare apărării naționale, de către cei
abilitați în a face acest lucru;
- împiedicarea organelor de control de a-și îndeplini atribuțiile potrivit legii.