Wilhelm al II-lea al Germaniei

Domnie: 15 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918 (30 ani, 147 zile)

Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin
– d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost ultimul împărat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888
la 1918. Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern. Tatăl lui a fost Friedrich al III-
lea iar mama a fost împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa.
Ultimul împărat pe care Imperiul German l-a avut a fost o personalitate contradictorie,
fiind blamat pentru mult timp ca principalul vinovat de izbucnirea Primului Război
Mondial ce avea să pună capăt, printre altele, propriei sale domnii.
Wilhelm a fost cel care l-a eliminat de pe scena politică pe Otto von
Bismarck, preluând astfel frâiele politicii externe germane văzută
de el în sensul expansionismului colonial de care Germania avea
atâta nevoie. În același timp, Wilhelm s-a dovedit un lider militar
ineficient pe timp de război (comanda de iureera a generalilor
germani care nu țineau cont de guvernul civil), el va pierde suportul
armatei și va fi nevoit să abdice în noiembrie 1918.
Wilhelm II mai este cunoscut și pentru perioada careia i-a dat
numele – „perioada wilhemină” – el fiind un promoter înfocat al
artelor și științelor prin „Societatea Kaiser Wilhelm”.
În 1881, pe 27 februarie, Wilhelm se căsătorește cu prințesa
Augusta Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg,
fiica cea mare a ducelui Frederick VIII de Schleswig-Holstein. Otto
von Bismarck a fost un susținător puternic al acestei căsătorii,
sperând că va rezolva disputa dintre guvernul prusian și tatăl
Augustesi. Totuși, Augusta Victoria nu a fost prima opțiune a lui
Wilhelm, ci prințesa Elisabeta de Hesse-Rhine, dar aceasta va
refuza propunerea de căsătorie, ceea ce îl va face pe Wilhelm
refractar ideii de întemeiere a unei familii. În realizarea acestei
căsătorii, Wilhelm a întâmpinat opoziția familiei sale izvorâtă din
faptul că tatăl viitoarei mirese nu era un suveran. Poziția
intransigentă a lui Wilhelm, suportul dat de Bismarck și dorința de
a uita eșecul propunerii anterioare, va face ca familia imperială să
cedeze în cele din urmă și să accepte căsătoria. Augusta Victoria
era o persoana cu interese intelectuale limitate, fără imaginație sau
talente, care îl plictisea pe Wilhelm, ceea ce a încurajat tendințele
reacționare ale soțului său, dar a reprezentat un punct de
stabilitate în viața sa, dăruindu-i șase băieți și o fată
În 1888 – „anul celor trei împărați” – începe un nou capitol pentru tânărul prinț german. La data de 9 martie
1888, longevivul împăratul german Wilhelm I moare la vârsta de 90 de ani. Kronprinzul, Frederick, îi
urmează la tron, ceea ce provoacă agitații în lumea politică germană din cauza vederilor sale
liberale:liberalii sperau că acesta va modifica Constituția și îl va face pe Cancelar responsabil în fața
Reichstagului (Parlamentul german). Dar starea de sănătate a noului împărat german nu îi permite astfel de
acțiuni (era bolnav de cancer esofagial), iar sfârșitul său nu este departe:dupa o domnie de doar 99 de zile,
împăratul Frederick III moare pe 15 iunie 1888. În aceeași zi, Wilhelm devine noul împărat al Germaniei sub
numele de Wilhelm II, la vârsta de 29 de ani.
Devenit împărat, Wilhelm caută să stopeze influența foarte mare a cancelarului Bismarck, dorind să preia el
pârghiile administrației și să nu le lase în mâinile unui funcționar. El mai era dominat de sentimentul unui
ministru care a eclipsat pentru prea mult timp, purtătorul coroanei, și se considera indispensabil, o idee ce
există în mintea sa datorită tinereții și lipsei de experiență.
Dacă la început s-a aflat în relații bune cu Cancelarul Bismarck, pas cu pas, acestea s-au răcit și au culminat
cu forțarea lui Bismarck de a demisiona la 18 martie 1890. Bismarck nu vedea cu ochi buni impetuoasa
implicare a Împăratului în politica externă, implicare ce perturba liniștea status-quo-ului european. Nici în
politica internă Wilhelm nu s-a abținut, susținând o politică socială la scară largă. O altă cauză a răcirii
relațiilor și a demisiei a reprezentat-o dorința Cancelarului de a introduce o lege extrem de dura la adresa
socialiștilor, dar și condițiile de muncă ale muncitorilor germani din industrie. Pierderea lui Bismarck a
reprezentat un dezastru pentru Germania în politica externă, dar în politica internă a reprezentat timpul
reformării sistemului, lucru căruia Bismarck i s-a opus continuu.
După îndepărtarea lui Bismarck, Wilhelm a putut să exercite o „dictatură personală”, în limitele impuse de
Constituția Germaniei și de cea a Prusiei, deciziile politice fiind luate direct de el, și nu mai depindeau de un
ministru sau minister. Totuși, puterea Împăratului va varia ca scop și putere în timp. Primul cancelar post-
Bismarck a fost contele Leo von Caprivi (1890-1894), care a considerat că postul său este echivalent cu cel al
unui general prusac ce trebuie să fie obedient față de monarhul său.

Politica externă
După 1894, Wilhelm începe să se implice total în politica externă germană, luând decizii de unul singur și
fără a se mai consulta cu diplomații de carieră. În 1896 face o primă gafă când trimite celebra „telegramă
Kruger” președintelui Republicii Sud-Africane, Paul Kruger, felicitându-l pentru respingerea unui raid
britanic. Această cordialitate a Împăratului german a declanșat o reacție puternic anti-germană a opiniei
publice engleze.
În 1897 o lege specială pentru Marina germană a făcut ca opinia publică engleză să „explodeze” din nou,
considerând că Germania dorește să se dezvolte puternic în acest domeniu pentru a concura dominația
Marii Britanii, lucru negat vehement de Wilhelm. Dar numirea amiralului Alfred von Tirpitz ca Ministru al
Marinei, în 1897, a arătat adevăratele intenții ale Împăratului – de a concura Marea Britanie în domeniul
naval. Un alt motiv pentru începutul expansiunii navale au fost si încurajările venite din partea
industriașilor, care vedeau în această dezvoltare militară o posibilitate de a-și crește profiturile, dar și de a
relansa economia. Armata era și ea subiectul unor planuri de viitor, planurile defensive concepute de
Moltke-senior în preajma anului 1875 fiind schimbate cu unele ofensive create de von Schleiffen.Numirea
unui nou cancelar în 1900, în persoana lui Bernhard von Bülow nu a însemnat adoptarea reformelor atât de
necesare unei Germanii aflată în plină expansiune industrială. Kaiser-ul spera că numirea lui Bülow va face
Reichstag-ul să accepte deciziile luate de Împărat și de clasele aristocratice.
În următorii ani, Wilhelm va avea de-a face cu mai multe probleme externe. În 1906 are loc prima criză
marocană, determinată de suportul Germaniei pentru un Maroc independent, la acel moment o posesiune
a Franței. Decizia de suport a fost un greșită în contextul încheierii unui tratat între Marea Britanie și Franța
în 1904 (care va deveni Antanta din 1907, odată cu încheierea acordului anglo-rus), germanii sperând să
demonstreze ca britanicii nu au nici o valoare ca aliați. Totuși, la Conferința de la Algeciras, germanii au fost
nevoiți să accepte predominanța franceză în Maroc. La doar cinci ani, în 1911, are loc a doua criză
marocană, implicația germană având același scop, dar rezultatul va fi la fel de dezamăgitor, germanii
evitând cu greu un posibil război.
Criza marocană
Una dintre gafele diplomatice ale lui Wilhelm a declanșat criza marocană din 1905. Acesta a efectuat o vizită
spectaculoasă la Tanger, în Maroc, la 31 martie 1905. El s-a consultat cu reprezentanții sultanului Abdelaziz
al Marocului. Kaiserul a continuat să facă turul orașului pe spinarea unui cal alb. Kaiserul a declarat că a
venit pentru a susține suveranitatea sultanului – o declarație care a reprezentat o provocare la adresa
influenței franceze în Maroc. Ulterior, sultanul a respins o serie de reforme guvernamentale propuse de
francezi și a invitat marile puteri mondiale la o conferință care l-a sfătuit cu privire la reformele necesare.

Prezența kaiserului a fost văzută ca o afirmare a intereselor germane în Maroc, în opoziție cu cele ale
Franței. În discursul său, Kaiser a făcut chiar remarci în favoarea independenței Marocului, ceea ce a dus la
fricțiuni cu Franța, care își extindea interesele coloniale în Maroc, și la Conferința de la Algeciras, care a
servit în mare parte la izolarea și mai mult a Germaniei în Europa.
Între aceste două crize marocane a intervenit „afacerea Daily Telegraph”. În 1908, Wilhelm face o vizită în
Marea Britanie și declară într-un interviu pentru Daily Telegraph că o mare parte a populației germane are
puternice sentimente anti-engleze. Textul trebuia corectat de către cancelarul von Bülow, dar acesta nu l-a
citit, și nu a reușit să-l apere eficient pe Împărat în fața Reichstag-ului;pentru această gafă von Bülow va
plăti cu postul, fiind înlocuit cu Theobald von Bethmann Hollweg. Această criză îl va convinge pe Wilhelm să
se retragă un timp din lumina lumii publice.
Noul cancelar, Hollweg, va trebui să facă față unei crize de amploare, ca urmare a interviului din ziarul
englez – încercând să obțină neutralitatea Marii Britanii în cazul unui război franco-german, lucru pe care
englezii l-au condiționat de limitarea flotei germane, condiție refuzată de Wilhelm și Tirpitz.
Anul 1914 va fi unul decisiv pentru Imperiul German și principala sa aliată – Austro-Ungaria. Wilhelm a
încercat să elimine posibilitatea războiului folosindu-se de relațiile de rudenie cu țarul Nicolae II și regele
englez Edward V (erau veri), dar mobilizarea armatelor rusești îl determină să declare război. În același timp,
a sprijinit atitudinea intransigență a Austro-Ungariei față de Serbia, dar războiul a devenit inevitabil odată
cu decizia mobilizării armatei germane. În timpul războiului, deși era comandantul armatei, Kaiser-ul a lăsat
întreaga comandă pe mâna generalilor săi (Hindenburg și Ludendorf printre cei mai importanți), încurajând
obiectivele de război, uneori grandioase și de nerealizat, facând astfel imposibil orice armistițiu.
În toamna anului 1918, Wilhelm II și-a dat seama că Germania a pierdut războiul și chiar dacă a refuzat să abdice într-
o primă fază, o va face până la urmă la data de 9 noiembrie 1918. Pentru a scăpa de orice tip de urmărire penală,
fostul Împărat german va fugi în Olanda, unde va primi azil. Acolo va rămâne văduv în 1921, dar se va recăsători în
1923 cu Hermine Reuss-Greiz, fără a avea copii. Va trăi retras la domeniul său de la Doorn, în Olanda, unde va deceda
la 4 iunie 1941.

S-a spus de multe ori că Wilhelm a fost cel care a luat deciziile. Constituția germană din 1871 îi conferea două puteri
importante:prima era investirea sau demiterea Cancelarului-șeful guvernului civil, dar această numire trebuia să țină
cont de majoritatea din Reichstag, deși mulți membri ai Parlamentului german erau loiali Kaiser-ului și, automat,
acceptau orice persoană care a primit responsabilitatea de Cancelar. A doua putere era șefia Armatei și Marinei
Germane, acestea nefiind responsabile în fața guvernului civil, ci doar în fața Împăratului, lucru ce a determinat
părerea istoricilor, în special cei britanici, că doar Kaiser-ul era cel capabil să facă război sau nu.

Văzut ca principalul vinovat pentru marea conflagrație mondială ce a pus capăt unor regimuri monarhice, Wilhelm II a
beneficiat de această imagine negativă pentru foarte mulți ani. Mulți istorici nu țin cont și de întreg contextul
internațional și fac abstracție că atitudinea extrem de dură a Austro-Ungariei a contribuit decisiv la începerea
conflictului.

Politica externă germană sub Wilhelm al II-lea s-a confruntat cu o serie de probleme semnificative. Poate cea mai
evidentă a fost faptul că Wilhelm era un om nerăbdător, subiectiv în reacțiile sale și puternic afectat de sentimente și
impulsuri. El era personal prost echipat pentru a conduce politica externă germană pe un curs rațional. În prezent,
este recunoscut pe scară largă faptul că diferitele acțiuni spectaculoase pe care Wilhelm le-a întreprins în sfera
internațională au fost adesea încurajate parțial de elita politicii externe germane. Au existat o serie de exemple, cum
ar fi telegrama Kruger din 1896, în care Wilhelm l-a felicitat pe președintele Paul Kruger pentru că a împiedicat
anexarea Republicii Transvaal de către Imperiul Britanic în timpul raidului Jameson.

Opinia publică britanică a fost destul de favorabilă Kaiserului în primii doisprezece ani de domnie, dar aceasta s-a
deteriorat la sfârșitul anilor 1890. În timpul Primului Război Mondial, el a devenit ținta centrală a propagandei
britanice antigermane și personificarea unui dușman detestat.

Wilhelm a inventat și a răspândit temerile legate de pericolul galben, încercând să îi intereseze pe ceilalți conducători
europeni de pericolele cu care se confruntau dacă invadau China; puțini alți lideri au acordat atenție. Wilhelm s-a
folosit de victoria japonezilor în Războiul ruso-japonez pentru a încerca să inducă în Occident teama de pericolul
galben cu care se confruntau din cauza unei Japonii renăscute, despre care Wilhelm susținea că se va alia cu China
pentru a cuceri Occidentul. În timpul lui Wilhelm, Germania a investit în consolidarea coloniilor sale din Africa și din
Pacific, dar puține au devenit profitabile și toate au fost pierdute în timpul Primului Război Mondial. În Africa de Sud-
Vest (în prezent Namibia), o revoltă a nativilor împotriva dominației germane a dus la genocidul Herero și Namaqua,
deși Wilhelm a ordonat în cele din urmă oprirea acestuia.

Unul dintre puținele momente în care Wilhelm a avut succes în diplomația personală a fost atunci când, în 1900, a
sprijinit căsătoria arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei cu contesa Sophie Chotek, împotriva dorinței împăratului
Franz Joseph I al Austriei.

Politica internă
Avântul economic german în timpul lui Wilhelm II este datorat încurajării dezvoltării tehnologiilor, industrializării,
științelor naturale, aceste progrese fiind sprijinite personal de către împărat.

În politica internă Wilhelm II continuă politica socială a lui Bismarck, pe care l-a eliberat din funcția de cancelar,
căutând însă - cu succes parțial - să șteargă diferențele în acordarea de drepturi grupărilor etnice minoritare. Politica
lui internă și externă a lăsat impresia unui împărat mai autoritar ca bunicul său Wilhelm I, însă istoricii socotesc
regimentul lui personal ca o contradicție cu politica lui socială, împăratul nefiind de fapt deosebit de autoritar,
frecvent contrazicându-se sub influența unor miniștri sau generali. În perioada lui de domnie au loc lupte pentru
putere ale diferitelor partide politice, fapt care determină schimbări frecvente ale cancelarilor. Astfel, în conflictele
dintre național-liberalo-conservativi și partidul social-democrat, din 7 cancelari 5 au fost eliberați din funcție.

În timpul primului război mondial (1914 - 1918), incompetența strategică și tactică a împăratului devine evidentă, iar
din 1916 se abține de a mai lua hotărâri, predând conducerea statului în mâna conducătorilor militari, generalii
Hindenburg și Ludendorff care în ultimii ani ai războiului instaurează dictatura militară. După sfârșitul primului război
mondial, Germania este înfrântă și 10 milioane de morți rămân pe câmpurile de luptă, se declară Republica de la
Weimar cu abolirea monarhiei, împăratul este silit să abdice (9 noiembrie 1918). Moare în exil în Olanda în anul 1941.

Rezumat
Wilhelm al II-lea a fost fiul Prințului Frederic William al Prusiei și al Victoriei, Prințesa Regală. Tatăl său a fost fiul lui
Wilhelm I, împăratul Germaniei, iar mama sa a fost fiica cea mai mare a reginei Victoria a Regatului Unit. Bunicul lui
Wilhelm a murit în martie 1888. Tatăl său a devenit Frederic al III-lea, dar a murit de cancer în doar 99 de zile.
Wilhelm al II-lea a urcat pe tron. În martie 1890, l-a demis pe puternicul cancelar de lungă durată al Imperiului
German, Otto von Bismarck.

Wilhelm al II-lea a preluat controlul direct asupra politicilor națiunii sale și s-a angajat într-un „nou curs” belicos,
pentru a-și consolida statutul de putere mondială de prim rang. Pe parcursul domniei sale, imperiul colonial german a
dobândit noi teritorii în China și în Pacific (cum ar fi Golful Kiautschou, Insulele Mariane de Nord și Insulele Caroline) și
a devenit cel mai mare producător din Europa. Cu toate acestea, Wilhelm a subminat deseori aceste progrese prin
declarații lipsite de tonus și amenințări la adresa altor țări, fără a-și consulta mai întâi miniștrii. Marea Britanie a
devenit principalul inamic al Germaniei atunci când Kaiserul a lansat o expansiune masivă a Marinei Imperiale
Germane. Până în 1910, Germania mai avea doi aliați: slaba Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, aflat în declin.
Domnia lui Wilhelm a culminat cu garantarea de către Germania a sprijinului militar acordat Austro-Ungariei în timpul
crizei din iulie 1914, una dintre cauzele imediate ale Primului Război Mondial. În acest moment, Wilhelm își pierduse
practic toată puterea de decizie. Într-adevăr, toți oficialii civili pierdeau puterea în favoarea Statului Major General al
armatei. Până în august 1916, o dictatură militară de facto stabilea politica națională pentru restul conflictului. În
ciuda faptului că a ieșit victorioasă în fața Rusiei și a obținut câștiguri teritoriale semnificative în Europa de Est,
Germania a fost nevoită să renunțe la toate cuceririle sale după o înfrângere decisivă pe Frontul de Vest în toamna
anului 1918. Pierzând sprijinul armatei țării sale și al multora dintre supușii săi, Wilhelm a fost forțat să abdice în
timpul Revoluției germane din 1918-1919. Aceasta a transformat Germania dintr-o monarhie într-un stat democratic
instabil, cunoscut sub numele de Republica de la Weimar. Wilhelm a fugit în exil în Țările de Jos, unde a rămas în
timpul ocupației de către Germania nazistă în 1940. A murit acolo în 1941.

Promotor al artelor și științelor

Wilhelm a promovat cu entuziasm artele și științele, precum și educația publică și bunăstarea socială. El a sponsorizat
Societatea Kaiser Wilhelm pentru promovarea cercetării științifice; aceasta a fost finanțată de donatori privați bogați
și de stat și cuprindea o serie de institute de cercetare atât în domeniul științelor pure, cât și în cel al științelor
aplicate. Academia Prusiană de Științe nu a putut evita presiunea Kaiserului și și-a pierdut o parte din autonomie
atunci când a fost forțată să încorporeze noi programe în domeniul ingineriei și să acorde noi burse în domeniul
științelor inginerești, ca urmare a unui cadou din partea Kaiserului în 1900.

Wilhelm i-a sprijinit pe modernizatori în încercarea acestora de a reforma sistemul prusac de învățământ secundar,
care era rigid tradițional, elitist, autoritar din punct de vedere politic și neschimbat de progresul științelor naturale. În
calitate de Protector ereditar al Ordinului Sfântului Ioan, a oferit încurajări încercărilor ordinului creștin de a plasa
medicina germană în fruntea practicii medicale moderne prin sistemul său de spitale, de surori medicale și școli de
asistență medicală și de case de sănătate în tot Imperiul German. Wilhelm a continuat să fie Protector al Ordinului
chiar și după 1918, întrucât funcția era în esență atașată șefului Casei de Hohenzollern.

Scandalul Eulenberg

În anii 1906-1909, jurnalistul socialist Maximilian Harden a publicat acuzații de activitate homosexuală în care erau
implicați miniștri, curteni, ofițeri de armată și cel mai apropiat prieten și consilier al lui Wilhelm, potrivit lui Robert K.
Massie: Homosexualitatea a fost reprimată oficial în Germania…. Era o infracțiune penală, pedepsită cu închisoarea,
deși legea era rareori invocată sau aplicată. Totuși, simpla acuzație putea stârni indignare morală și aducea ruina
socială. Acest lucru era valabil mai ales la cele mai înalte niveluri ale Societății.

Rezultatul au fost ani de scandaluri, procese, demisii și sinucideri foarte mediatizate. Harden, la fel ca unii din
eșaloanele superioare ale armatei și ale Ministerului de Externe, nu a fost de acord cu aprobarea lui Eulenberg pentru
Înțelegerea anglo-franceză, precum și cu încurajarea lui Wilhelm de a conduce personal. Scandalul a dus la o cădere
nervoasă a lui Wilhelm și la îndepărtarea lui Eulenberg și a altor persoane din cercul său de la curte. Părerea că
Wilhelm era un homosexual profund reprimat este din ce în ce mai mult susținută de cercetători: cu siguranță, el nu
și-a acceptat niciodată sentimentele față de Eulenberg. Istoricii au făcut legătura între scandalul Eulenberg și o
schimbare fundamentală în politica germană, care a sporit agresivitatea militară a acesteia și a contribuit în cele din
urmă la Primul Război Mondial.