Henric al VIII-lea al Angliei

Henric al VIII-lea  (n. 28 iunie 1491, Londra Mare, Anglia, Regatul Unit–

d. 28 ianuarie 1547, Londra Mare, Anglia, Regatul Unit) a fost rege al Angliei
din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.
Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând
tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase
soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de
Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr.
Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York.
Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe
Henric moștenitor al tronului.
Născut la Palatul Placentia în Greenwich, Henric al VIII-lea a fost al
doilea copil al regelui Henric VII și al Elisabetei de York. Din cei șase frați ai
lui Henric, numai trei — Arthur (Prinț de Wales), Margareta și Maria — au
supraviețuit copilăriei. În 1493, la vârsta de doi ani, Henric este numit Conetabil
al Castelului Dover și Lord Warden iar în 1494 Duce de York.
Henric a primit o educație de prim rang și vorbea fluent
în latină, franceză și spaniolă. Pentru că era de așteptat ca tronul să fie moștenit
de fratele mai mare al lui Henric, Prințul Arthur, Henric a fost pregătit pentru o
viață monahală.
În 1502, după moartea fratelui său Arthur la vârsta de 15 ani, Henric
devine Prinț de Wales și moștenitor al tronului. 

Cea mai surprinzătoare acţiune a regelui Henric al VIII-lea, şi cea care a

avut cele mai mari efecte pe durată lungă, a fost ruperea legăturilor cu Roma. În
anii 1530, el a anulat jurisdicţia papală şi s-a autodeclarat şef suprem al Bisericii
pe pământ. Desigur, în multe privinţe biserica Angliei era mai strâns legată de
monarh decât de papă – episcopii erau nominalizaţi de rege din rândul
consilierilor şi diplomaţilor săi. Dar un act atât de îndrâzneţ precum proclamarea
supremaţiei regale în faţa Papei era nemaivăzut în toată Europa.

Fiica lui Henric, Maria, a revenit la legăturile cu Papalitatea în timpul

scurtei sale domnii. Dar după moartea ei, în 1558,  Elisabeta a continuat politica
de respingere a autorităţii papale. De atunci, biserica engleză a rămas
independentă, fapt ce a afectat atitudinea şi relaţiile Angliei cu ţările Europei
continentale. Nicio altă acţiune a vreunui monarh Tudor nu a influenţat atât de
mult istoria ţării.

Henry nu s-a limitat la a rupe relaţiile cu Roma. Se vedea pe sine ca un

rege profet asemenea celor din Vechiul Testament, chemat de Dumnezeu să
purifice biserica. În anii ’30 mănăstirile engleze au fost închise, iar practica
pelerinajului interzisă. Ambele măsuri au avut consecinţe importante. O
societate cu bărbaţi şi femei care, cel puţin în principiu, se devotează exclusiv
venerării lui Dumnezeu diferă foarte mult de o societate fără călugări, adică o
societate a cărei populaţie este toată activă (şi contribuabilă).

Regele s-a implicat direct şi în codificarea a ceea ce creştinii ţării sale

trebuiau să creadă. Deşi s-a despărţit de Roma, a dizolvat mănăstirile şi a
interzis pelerinajul, el a respins şi doctrina luterană. El a autorizat publicarea şi
citirea în biserică a Bibliei în limba engleză, acţiune cu multe implicaţii pe
termen lung. De fapt, biserica anglicană a fost un hibrid între cea catolică şi cea
protestantă. Probabil că o foarte mică parte din locuitorii ţării erau complet de
acord cu regele;majoritatea poate că ar fi preferat să rămână catolici, în timp ce
doar o minoritate a acceptat, fără niciun dubiu, reforma.

În multe privinţe, influenţa lui Henric s-a dovedit a fi decisivă atunci când

Elisabeta a trebuit să decidă pe cale o va lua biserica regatului ei. Ea alege calea
protestantă, dar doctrina şi ritualurile păstrează acea ambivalenţă caracteristică
perioadei lui Henry. Biserica Anglicană nu trebuia să fie catolică, dar nici
protestantă în adevăratul sens al cuvântului.

Henric al VIII-lea a fost şi un rege războinic. În 1513, 1523 şi la mijlocul

anilor ’40 a lansat invazii în Franţa şi a continuat să pretindă că el este
adevăratul rege al Franţei. Ambiţios, el a cheltuit o avere pentru campaniile
militare din Scoţia şi Franţa. De asemenea, regele a fost un pasionat constructor.
Puţini monarhi au investit atât de mult în palate grandioase şi cabane de
vânătoare.
 Regele a fost înconjurat de mai mulţi consilieri foarte bine pregătiţi –
Thomas Wolsey, Thomas More, Thomas Cromwell, cu ajutorul cărora şi-a
adminstrat foarte bine regatul. Henry se pricepea foarte bine la a-i lăsa pe
miniştrii săi să-şi asume responsabilitatea pentru politicile nepopulare – de la
impozite la dizolvarea mănăstirilor. De fapt, niciun alt monarh din dinastia
Tudorilor nu a avut atât de mult succes în a lăsa impresia că alţii erau
responsabili, într-atât încât unii credeau că regele era de fapt influenţat şi
manipulat de alţii. Apoi,  Henric al VIII-lea nu a şovăit când şi-a eliminat,
inclusiv fizi,  cei mai apropiaţi sfetnici, atunci când aceştia îşi serviseră scopul şi
nu-i mai erau utili.

În ultimii ani ai vieții, Henric a devenit obez și a trebuit mutat cu ajutorul

unei invenții mecanice. Era acoperit cu abcese dureroase și posibil să fi suferit
de gută. Obezitatea lui a început în 1536 când a suferit un accident din care s-a
ales cu răni la picior. Acest lucru l-a împiedicat să facă exerciții și treptat acestea
au devenit ulceroase. Fără îndoială acestea i-au grăbit moartea la vârsta de 55 de
ani, la 28 ianuarie 1547 la palatul Whitehall. O teorie credibilă sugerează că
simptomele medicale ale lui Henric și ale surorii sale mai mari Margareta
Tudor erau caracteristice unui diabet de tip II netratat.
Henric al VIII-lea a fost înmormântat la Castelul Windsor, lângă soția lui
Jane Seymour.