Exortaţia apostolică postsinodală

ECCLESIA IN EUROPA

a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

către episcopi, persoane consacrate,
şi către toţi credincioşii laici
despre Isus Cristos, viu în Biserica sa,
izvor de speranţă pentru Europa
(28 iunie 2003)

INTRODUCERE

Veste bucuroasă pentru Europa

1. Biserica din Europa i-a însoţit cu sentimente de participare pe episcopii săi reuniţi
în Sinod pentru a doua oară, în timp ce erau dedicaţi meditării asupra lui Isus
Cristos, viu în Biserica sa, izvor de speranţă pentru Europa.

Este o temă pe care şi eu, reluând împreună cu fraţii mei episcopi cuvintele din
Scrisoare întâi a sfântului Petru, doresc să o proclam tuturor creştinilor din Europa la
începutul celui de-al treilea mileniu. "Nu vă lăsaţi cuprinşi de frică, [...] nici să nu vă
tulburaţi. Dimpotrivă, sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să
daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră" (3,14-15)  [1].

Această veste a răsunat încontinuu de-a lungul marelui jubileu din 2000, cu care
Sinodul, celebrat în ajunul acestuia, a fost în strânsă legătură, ca un fel de poartă
deschisă spre el [2]. Jubileul a fost "un unic, neîntrerupt imn de laudă adus Treimii", un
autentic "drum de reconciliere" şi un "semn de speranţă adevărată pentru cei care
privesc spre Cristos şi spre Biserica sa" [3]. Lăsându-ne drept moştenire bucuria
întâlnirii dătătoare de viaţă cu Cristos care, "cel de ieri şi de astăzi este acelaşi în
vecii vecilor" (Evr 13,8), ni l-a propus pe Domnul Isus ca fundament unic şi de
neclintit al adevăratei speranţe.

Un al doilea Sinod pentru Europa

2. Aprofundarea temei speranţei constituia încă de la început scopul principal al Celei

de-a II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor. Ultimul din seria de
sinoade cu caracter continental celebrate ca pregătire a marelui jubileu din 2000  [4],
acesta avea ca obiective analizarea situaţiei Bisericii din Europa şi oferirea de
indicaţii pentru promovarea unei noi vestiri a evangheliei, aşa cum subliniam în
convocarea dată publicităţii de către mine la 23 iunie 1996, la încheierea Liturghiei
celebrată pe stadionul olimpic din Berlin  [5].

Adunarea sinodală nu putea să nu reia, să verifice şi să dezvolte ceea ce a rezultat

în Sinodul precedent dedicat Europei, care s-a celebrat în 1991, după căderea
zidurilor, în jurul temei "Pentru a fi mărturisitori ai lui Cristos care ne-a eliberat". Din
acea primă adunare specială a rezultat urgenţa şi necesitatea "noii evanghelizări", cu
conştiinţa că "Europa astăzi nu trebuie doar să facă apel la precedenta sa moştenire
creştină: trebuie de fapt ca ea să fie în măsură să decidă din nou asupra viitorului ei
în întâlnirea cu persoana şi mesajul lui Isus Cristos"  [6].

După nouă ani, s-a prezentat din nou cu forţa sa stimulatoare convingerea că "este o
datorie urgentă a Bisericii aceea de a oferi din nou bărbaţilor şi femeilor din Europa
mesajul eliberator al evangheliei" [7]. Tema aleasă pentru noua adunare sinodală
propunea din nou, din perspectiva speranţei, aceeaşi provocare. Aşadar, era vorba
de proclamarea acestui mesaj de speranţă unei Europe care părea că a pierdut-o  [8].

Experienţa Sinodului

3. Adunarea sinodală, care s-a desfăşurat de la 1 la 23 octombrie 1999, s-a dovedit o

preţioasă oportunitate de întâlnire, de ascultare şi de confruntare: a fost aprofundată
cunoaşterea reciprocă dintre episcopii din diferite părţi ale Europei şi cu succesorul
lui Petru şi, toţi, împreună, ne-am putut edifica unul pe altul, mai ales prin mărturiile
acelora care, sub regimurile totalitare din trecut, au suportat grele încercări şi
persecuţii îndelungate pentru credinţă [9]. Am trăit încă o dată momente de
comuniune în credinţă şi în iubire, însufleţiţi de dorinţa de a realiza un fratern "schimb
de daruri", îmbogăţiţi reciproc prin diversitatea experienţelor fiecăruia  [10].

De aici a rezultat voinţa de a primi chemarea pe care Duhul o adresează Bisericilor

din Europa pentru a le angaja în faţa noilor provocări  [11]. Cu o privire plină de iubire,
participanţii la întâlnirea sinodală nu s-au temut să observe realităţile actuale ale
continentului, relevând lumini şi umbre ale acestuia. A rezultat clară conştiinţa că
situaţia este marcată de grave nesiguranţe la nivel cultural, antropologic, etic şi
spiritual. Tot la fel de clar s-a afirmat o voinţă puternică de a pătrunde în această
situaţie şi de a o interpreta pentru a vedea îndatoririle ce revin Bisericii: au rezultat
"utile orientări pentru a face mai vizibil chipul lui Cristos printr-o vestire mai incisivă
întărită de o mărturie coerentă" [12].

4. Trăind experienţa sinodală cu discernământ evanghelic, s-a maturizat tot mai

mult conştientizarea unităţii care, fără a renega diferenţele care derivă din
evenimentele istorice, leagă diferite părţi ale Europei. Este o unitate care, adâncindu-
şi rădăcinile în inspiraţia comună creştină, ştie să alcătuiască diferitele tradiţii
culturale şi care cere, atât la nivel social cât şi la nivel eclezial, un drum continuu de
cunoaştere reciprocă deschis spre o mai mare împărtăşire a valorilor fiecăruia.

În timpul Sinodului, încet-încet a devenit evidentă o puternică tindere spre speranţă.

Deşi şi-au însuşit analizele complexităţii care caracterizează continentul, părinţii
sinodali au observat că urgenţa cea mai mare care îl traversează, în Est cât şi în
Vest, constă într-o nevoie crescândă de speranţă, aşa încât să se poată da sens
vieţii şi istoriei şi pentru a înainta împreună. Toate reflecţiile Sinodului au fost
îndreptate spre oferirea unui răspuns la această nevoie de a pleca de la misterul lui
Cristos şi de la misterul trinitar. Sinodul a dorit să propună din nou figura lui Isus cel
viu în Biserica sa, revelator al lui Dumnezeu iubire care este comuniune a celor trei
persoane divine.

Icoana Apocalipsului
5. Prin prezenta exortaţie postsinodală, sunt bucuros să pot împărtăşi cu Biserica din
Europa roadele acestei A II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului
Episcopilor. Intenţionez astfel să sprijin dorinţa exprimată la încheierea adunării
sinodale, atunci când păstorii au transmis textele reflecţiilor lor, cu rugămintea de a
oferi Bisericii peregrine din Europa un document pe aceeaşi temă a Sinodului  [13].

"Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7). Vestind Europei
evanghelia speranţei, voi avea drept călăuză cartea Apocalipsului, "revelaţia
profetică" ce dezvăluie comunităţii de credincioşi sensul tainic şi adânc al lucrurilor
care au loc (cf. Ap 1,1). Apocalipsul ne pune în faţa unui cuvânt adresat comunităţilor
creştine, pentru ca să ştie să interpreteze şi să trăiască integrarea lor în istorie, cu
întrebările şi neliniştile sale, în lumina biruinţei definitive a Mielului jertfit şi înviat. În
acelaşi timp, suntem în faţa unui cuvânt care ne angajează să trăim abandonând
tentaţia frecventă de a construi cetatea oamenilor făcând abstracţie de Dumnezeu
sau împotriva lui. Într-adevăr, dacă s-ar întâmpla acest lucru, convieţuirea umană
însăşi ar cunoaşte, mai devreme sau mai târziu, o înfrângere iremediabilă.

Apocalipsul conţine o încurajare adresată credincioşilor: dincolo de orice aparenţă, şi

chiar dacă nu se văd încă efectele, biruinţa lui Cristos a avut loc deja şi este
definitivă. Aceasta este urmată de îndrumarea de a face faţă evenimentelor umane
cu o atitudine de încredere fundamentală, care să izvorască din credinţa în Cel
Înviat, prezent şi activ în istorie.

I.

ISUS CRISTOS ESTE SPERANŢA NOASTRĂ

"Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu" (Ap 1, 17-18)

Cel Înviat este mereu cu noi

6. Într-o perioadă de persecuţii, de nelinişti şi de rătăcire pentru Biserica din timpul

autorului Apocalipsului (cf. Ap 1,9), cuvântul care răsună în viziune este un cuvânt de
speranţă: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă şi cel viu. Am fost mort şi
iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,17-
18). Suntem puşi astfel în faţa evangheliei, a "veştii bune", care este Isus Cristos
însuşi. El este cel dintâi şi cel de pe urmă: în el întreaga istorie îşi află începutul,
sensul, direcţia, împlinirea; în el şi cu el, în moartea şi învierea sa, totul a fost spus
deja. Este cel viu: era mort, dar acum trăieşte pentru totdeauna. El este Mielul care
stă în picioare în mijlocul tronului lui Dumnezeu (cf. Ap 5,6): este înjunghiat, pentru
că şi-a vărsat sângele pentru noi pe lemnul crucii; este în picioare, pentru că s-a
reîntors la viaţă pentru totdeauna şi ne-a arătat infinita atotputernicie a iubirii Tatălui.
El ţine în mâna lui dreaptă şapte stele (cf. Ap 1,16), adică Biserica lui Dumnezeu
persecutată, în luptă împotriva răului şi împotriva păcatului, dar care are totodată
dreptul de a fi bucuroasă şi biruitoare, pentru că este în mâinile aceluia care a învins
deja răul. El umblă în mijlocul celor şapte candelabre de aur (cf. Ap 2,1): este
prezent şi activ în Biserica sa aflată în rugăciune. El este şi "cel care vine" (Ap 1,4)
prin misiunea şi acţiunea Bisericii de-a lungul istoriei; vine ca secerător escatologic,
la împlinirea timpurilor, pentru a duce la îndeplinire toate lucrurile (cf. Ap 14,15-16;
22,20).
I. Provocări şi semne de speranţă pentru Biserica din Europa

Umbrirea speranţei

7. Acest cuvânt este adresat astăzi şi Bisericilor din Europa, adesea încercate de o

umbrire a speranţei. Timpul pe care îl trăim, de fapt, cu provocările care-i sunt proprii,
apare ca o perioadă de rătăcire. Mulţi bărbaţi şi femei par dezorientaţi, nesiguri, lipsiţi
de speranţă şi destui creştini împărtăşesc această stare sufletească. Sunt
numeroase semnalele îngrijorătoare care, la începutul celui de-al treilea mileniu,
tulbură orizontul continentului european care, "deşi posedă din plin semne
nemăsurate de credinţă şi mărturie şi deşi există un cadru al unei convieţuiri cu
siguranţă mai libere şi mai unite, simte toată uzura pe care istoria antică şi recentă a
produs-o în fibrele cele mai adânci ale popoarelor sale, generând adesea
deziluzie" [14].

Printre multele aspecte, pomenite pe larg şi cu ocazia Sinodului  [15], aş vrea să

amintesc pierderea memoriei şi a moştenirii creştine, însoţită de un fel de
agnosticism practic şi de un indiferentism religios, din cauza cărora mulţi europeni
dau impresia că trăiesc fără rădăcini spirituale, asemenea unor moştenitori care au
delapidat patrimoniul încredinţat lor de istorie. De aceea, stârnesc o mare uimire
încercările de a da un chip Europei excluzând din ea moştenirea religioasă şi, în
particular, sufletul profund creştin, fondând drepturile popoarelor care o alcătuiesc
fără a le altoi pe trunchiul irigat de seva vitală a creştinismului.

De pe continentul european nu lipsesc desigur simbolurile prestigioase ale prezenţei

creştine, dar o dată cu afirmarea lentă şi progresivă a secularizării, ele riscă să
devină simple vestigii ale trecutului. Mulţi nu mai reuşesc să integreze mesajul
evanghelic în experienţa cotidiană; sporeşte dificultatea de a trăi propria credinţă în
Isus într-un context social şi cultural în care proiectul vieţii creştine este permanent
provocat şi ameninţat; în destul de multe sectoare publice este mai uşor să te declari
agnostic decât credincios; există impresia că necredinţa este naturală în timp ce
credinţa are nevoie de o legitimitate socială care nu este nici evidentă nici prevăzută.

8. Acestei pierderi a memoriei creştine i se alătură un fel de teamă de a înfrunta

viitorul. Imaginea zilei de mâine cultivată rezultă adesea palidă şi nesigură. Există
mai degrabă o teamă decât o dorinţă de viitor. Semne îngrijorătoare în acest sens
sunt, printre altele, golul interior care chinuie multe persoane, şi pierderea sensului
vieţii. Printre expresiile şi roadele acestei angoase existenţiale trebuie enumerate, în
particular, dramatica scădere a natalităţii, scăderea numărului de vocaţii la preoţie şi
la viaţa consacrată, dificultatea, dacă nu chiar refuzul, de a face alegeri de viaţă,
inclusiv în căsătorie.

Se asistă la o răspândită fragmentare a existenţei; prevalează o senzaţie de

singurătate; se multiplică diviziunile şi poziţiile contradictorii. Printre alte simptome de
acest fel, situaţia europeană de astăzi cunoaşte fenomenul grav al crizelor familiale
şi al pierderii concepţiei înseşi de familie, continuarea sau reluarea de conflicte
etnice, reapariţia unor atitudini rasiste, tensiunile interreligioase înseşi, egocentrismul
care închide în sine indivizi şi grupuri, creşterea unei indiferenţe etice generale şi a
unei griji spasmodice pentru propriile interese şi privilegii. În ochii multora,
globalizarea care are loc, în loc să îndrepte spre o mai mare unitate a neamului
omenesc, riscă să urmeze o logică ce îi marginalizează pe cei mai slabi şi sporeşte
numărul săracilor de pe pământ.

Legat de răspândirea individualismului, se observă o diminuare crescândă a

solidarităţii interpersonale: în timp ce instituţiile de asistenţă desfăşoară o muncă
lăudabilă, se observă o pierdere a sentimentului de solidaritate, aşa încât, chiar dacă
nu lipseşte necesarul material, multe persoane se simt mai singure, lăsate în voia lor,
fără structuri de sprijin afectiv.

9. La rădăcina pierderii speranţei se află încercarea de a face să prevaleze o

antropologie lipsită de Dumnezeu şi de Cristos. Acest tip de gândire a dus la
considerarea omului drept "centrul absolut al realităţii, făcându-l astfel în mod fals să
ocupe locul lui Dumnezeu şi uitând că nu omul este cel care îl face pe Dumnezeu, ci
Dumnezeu este cel care îl face pe om. Uitarea lui Dumnezeu a dus la abandonarea
omului", motiv pentru care "nu trebuie să ne mirăm dacă în acest context s-a deschis
un vast spaţiu pentru dezvoltarea liberă a nihilismului în domeniul filozofic, a
relativismului în domeniul gnoseologic şi moral, a pragmatismului şi chiar şi a
hedonismului cinic în viaţa de zi cu zi" [16]. Cultura europeană dă impresia unei
"apostazii tăcute" din partea omului care are tot ce-i trebuie şi care trăieşte ca şi cum
Dumnezeu nu ar exista.

Într-o asemenea perspectivă, capătă formă încercările, chiar şi cele recente, de a

prezenta cultura europeană făcând abstracţie de aportul creştinismului care a marcat
dezvoltarea sa istorică şi răspândirea sa universală. Ne aflăm în faţa urgenţei
unei noi culturi, în mare parte influenţată de mass-media, de caracteristicile şi de
conţinuturile adesea în contrast cu evanghelia şi cu demnitatea persoanei umane.
Din această cultură face parte şi un tot mai răspândit agnosticism religios, legat de
un mai profund relativism moral şi juridic, care-şi are rădăcinile în pierderea
adevărului despre om ca fundament al drepturilor inalienabile ale fiecăruia. Semnele
pierderii speranţei uneori se manifestă prin formele îngrijorătoare a ceea ce se poate
numi "cultură a morţii" [17].

Ineluctabila nostalgie după speranţă

10. Dar, aşa cum au subliniat părinţii sinodali, "omul nu poate trăi fără speranţă: viaţa
sa ar fi golită până la nesemnificativitate şi ar deveni insuportabilă"  [18]. Adesea cine
are nevoie de speranţă crede că poate afla pace în realităţile efemere şi fragile. Şi
astfel, speranţa, redusă la un sector intramonden închis transcendenţei, este
identificată, de exemplu, cu paradisul promis de ştiinţă şi tehnică, sau cu formele
diferite de mesianism, cu fericirea de natură hedonistă adusă de consumism sau de
cea imaginară şi artificială produsă de substanţele stupefiante, cu unele forme de
milenarism, cu farmecul filozofiilor orientale, cu căutarea de forme de spiritualitate
ezoterice, cu diferite curente New Age[19]..

Toate acestea însă se dovedesc profund iluzorii şi incapabile să satisfacă acea sete
de fericire pe care inima omului continuă să o simtă în lăuntrul său. Astfel, rămân şi
se intensifică semnele îngrijorătoare ale pierderii speranţei, care uneori se manifestă
şi prin forme de agresivitate şi de violenţă  [20].

Semne de speranţă
11. Nici o fiinţă umană nu poate trăi fără perspective de viitor. Cu atât mai puţin
Biserica, ce trăieşte în aşteptarea Împărăţiei care vine şi care este deja prezentă în
această lume. Ar fi nedrept să nu notăm semnele influenţei evangheliei lui Cristos în
viaţa societăţii. Părinţii sinodali le-au individualizat şi subliniat.

Printre aceste semne trebuie enumerate redobândirea libertăţii Bisericii în Estul

european, împreună cu noile posibilităţi pentru acţiunea pastorală; concentrarea
Bisericii asupra misiunii sale spirituale şi asupra angajării de a trăi primatul
evanghelizării şi în raporturile cu realitatea politică şi socială; conştientizarea sporită
a misiunii proprii tuturor celor botezaţi, în varietatea şi complementaritatea darurilor şi
a îndatoririlor; prezenţa mai numeroasă a femeii în structurile şi în sectoarele
comunităţii creştine.

O comunitate de popoare

12. Privind spre Europa ca spre o comunitate civilă, nu lipsesc semnale de speranţă:

în ele, în ciuda contradicţiilor istoriei, putem nota printr-o privire de credinţă prezenţa
Duhului lui Dumnezeu care reînnoieşte faţa pământului. Astfel le-au descris părinţii
sinodali la încheierea lucrărilor: "Constatăm cu bucurie deschiderea sporită a
popoarelor, unele faţă de altele, reconcilierea dintre naţiuni pentru mult timp ostile şi
duşmane, lărgirea progresivă a procesului unitar al ţărilor din Estul european. Sunt în
desfăşurare recunoaşteri, colaborări şi schimburi de tot felul, astfel încât, puţin câte
puţin, se creează o cultură, ba chiar o conştiinţă europeană, care sperăm că va
putea să facă să crească, mai ales în tineri, sentimentul de fraternitate şi dorinţa de
împărtăşire. Notăm drept pozitiv faptul că tot acest proces se desfăşoară după
metode democratice, în mod pacific şi într-un spirit de libertate, care respectă şi
valorizează legitimele diversităţi, suscitând şi sprijinind procesul de unificare a
Europei. Salutăm cu mulţumire ceea ce s-a făcut pentru a preciza condiţiile şi
modalităţile respectării drepturilor omului. În fine, în contextul legitimei unităţi
economice şi politice din Europa, în timp ce notăm semne de speranţă oferite de
atenţia acordată dreptului şi calităţii vieţii, sperăm din suflet ca, într-o fidelitate
creativă faţă de tradiţia umanistă şi creştină a continentului nostru, să fie garantat
primatul valorilor etice şi spirituale" [21].

Martirii şi mărturisitorii credinţei

13. Însă intenţionez să atrag atenţia în particular asupra unor semne rezultate din
viaţa specific eclezială. Înainte de toate, împreună cu părinţii sinodali, vreau să
propun din nou tuturor, pentru a nu fi uitat niciodată, acel mare semn de speranţă
constituit de atâţia mărturisitori ai credinţei creştine, care au trăit în ultimul secol, atât
în Est cât şi în Vest. Ei au ştiut să-şi însuşească evanghelia în situaţii de ostilitate şi
persecuţie, adesea până la dovada supremă prin vărsarea sângelui.

Aceşti mărturisitori, în particular aceia dintre ei care au înfruntat încercarea

martiriului, sunt un semn elocvent şi grandios, pe care suntem chemaţi să-l
contemplăm şi să-l imităm. Ei ne dovedesc vitalitatea Bisericii; sunt ca o lumină
pentru Biserică şi pentru omenire, pentru că au făcut să strălucească în întuneric
lumina lui Cristos; întrucât fac parte din diferite confesiuni religioase, strălucesc şi ca
semn de speranţă pentru drumul ecumenic, în certitudinea că sângele lor "este şi
seva unităţii pentru Biserică" [22].
În mod mai radical, ei ne spun că martiriul este întruparea supremă a evangheliei
speranţei: "Martirii, de fapt, vestesc această evanghelie şi o mărturisesc cu viaţa lor
până la vărsarea sângelui, pentru că sunt siguri că nu pot trăi fără Cristos şi sunt
gata să moară pentru el cu convingerea că Isus este Domnul şi Mântuitorul omului şi
că, aşadar, numai în el omul află plinătatea adevărată a vieţii. În acest fel, conform
îndemnului apostolului Petru, se arată gata să motiveze speranţa care este în ei
(cf. 1Pt 3,15). În plus, martirii celebrează «evanghelia speranţei», pentru că dăruirea
vieţii lor este manifestarea cea mai radicală şi mai măreaţă a acelei jertfe vii, sfinte şi
plăcute lui Dumnezeu, care constituie adevăratul cult spiritual (cf. Rom 12,1), origine,
centru şi culme a oricărei celebrări creştine. În fine, ei slujesc «evanghelia
speranţei», pentru că prin martiriul lor exprimă în măsura cea mai înaltă iubirea şi
slujirea omului, întrucât demonstrează că ascultarea faţă de legea evanghelică
generează o viaţă morală şi o convieţuire socială care cinsteşte şi promovează
libertatea oricărei persoane" [23].

Sfinţenia multora

14. Rodul convertirii înfăptuite de evanghelie este sfinţenia atâtor bărbaţi şi femei din

timpul nostru. Nu doar a acelora care au fost proclamaţi oficial astfel de Biserică, ci şi
a acelora care, cu simplitate şi în viaţa de zi cu zi, au mărturisit fidelitatea lor faţă de
Cristos. Cum să nu ne gândim la nenumăraţii fii ai Bisericii care, de-a lungul istoriei
continentului european, au trăit o sfinţenie generoasă şi autentică în taina vieţii
familiale, profesionale şi sociale? "Toţi aceştia, ca nişte «pietre vii» care aderă la
Cristos «piatra unghiulară», au construit Europa ca edificiu spiritual şi moral, lăsând
posterităţii moştenirea cea mai preţioasă. Domnul Isus a promis: «Cine crede în mine
va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă
duc la Tatăl» (In 14,12). Sfinţii sunt dovada vie a împlinirii acestei promisiuni şi ne
încurajează să credem că acest lucru este posibil şi în ceasurile cele mai dificile ale
istoriei" [24].

Parohia şi mişcările ecleziale

15. Evanghelia continuă să aducă roadele sale în comunităţile parohiale, printre

persoanele consacrate, în asociaţiile de laici, în grupurile de rugăciune şi de
apostolat, în diferite comunităţi de tineret, ca şi prin prezenţa şi răspândirea noilor
mişcări şi realităţi ecleziale. În fiecare dintre ele, de fapt, acelaşi Duh suscită o
reînnoită dedicare evangheliei, o generoasă disponibilitate în slujire, o viaţă creştină
marcată de radicalism evanghelic şi de elan misionar.

Şi astăzi în Europa, în ţările postcomuniste ca şi în Occident, parohia, deşi are

nevoie de o permanentă reînnoire [25], continuă să păstreze şi să exercite o misiune
proprie indispensabilă şi de mare actualitate în sectorul pastoral şi eclezial. Ea
rămâne cea care este în măsură să ofere credincioşilor spaţiul pentru o reală
practicare a vieţii creştine, precum şi locul unei autentice umanizări şi socializări atât
într-un context de dispersiune şi anonimat propriu marilor oraşe moderne, cât şi în
zonele rurale cu populaţie redusă [26].

16. Totodată, împreună cu părinţii sinodali, în timp ce-mi exprim cea mai mare stimă
pentru prezenţa şi acţiunea diferitelor asociaţii şi organizaţii apostolice şi, în
particular, a Acţiunii Catolice, doresc să scot în evidenţă contribuţia specifică pe care
o pot oferi, în comuniune cu alte realităţi ecleziale, şi niciodată în mod izolat, noile
mişcări şi noile comunităţi ecleziale. Într-adevăr, acestea din urmă "îi ajută pe creştini
să trăiască în mod mai radical conform evangheliei; sunt leagănul diferitelor vocaţii şi
dau naştere unor noi forme de consacrare; promovează mai ales vocaţia laicilor şi o
fac să se exprime în diferite sectoare ale vieţii; favorizează sfinţenia poporului; pot fi
mesaj şi îndemn pentru aceia care altfel nu întâlnesc Biserica; adesea sprijină
drumul ecumenic şi deschid căi pentru dialogul interreligios; sunt antidotul împotriva
extinderii sectelor; sunt de mare ajutor în a răspândi vivacitate şi bucurie în
Biserică" [27].

Drumul ecumenic

17. Îi mulţumim Domnului pentru marele şi mângâietorul semn de speranţă constituit

de progresele pe care le-a realizat drumul ecumenic în perspectiva adevărului, a
iubirii şi a reconcilierii. Este vorba de unul dintre cele mai mari daruri ale Duhului
Sfânt pentru un continent, ca cel european, care a dat naştere gravelor diviziuni
dintre creştini în al doilea mileniu, şi care suferă încă mult din cauza consecinţelor
acestora.

Îmi amintesc cu emoţie unele momente de mare intensitate trăite în timpul lucrărilor
sinodale şi convingerea unanimă, exprimată şi de delegaţii fraterni, că acest drum -
în ciuda problemelor care rămân încă şi a celor noi care apar - nu poate fi întrerupt,
ci trebuie continuat cu o ardoare reînnoită, cu o hotărâre mai adâncă şi cu
disponibilitatea umilă a tuturor spre iertare reciprocă. Cu plăcere îmi însuşesc câteva
din expresiile părinţilor sinodali, deoarece "progresul în dialogul ecumenic, care îşi
are fundamentul cel mai adânc în însuşi cuvântul lui Dumnezeu, reprezintă un semn
de mare speranţă pentru Biserica de astăzi: într-adevăr, creşterea unităţii dintre
creştini este spre îmbogăţirea reciprocă a tuturor"  [28]. Trebuie "să privim cu bucurie la
progresele obţinute până acum în dialogul atât cu fraţii Bisericilor Ortodoxe cât şi cu
cei din comunităţile ecleziale provenite din Reformă, recunoscând în ele un semn al
acţiunii Duhului, pentru care trebuie să-l lăudăm pe Domnul şi să-i mulţumim"  [29].

II. Reîntoarcerea la Cristos, izvor al oricărei speranţe

Mărturisirea credinţei noastre

18. Din adunarea sinodală a rezultat, clară şi puternică, certitudinea că Biserica are
de oferit Europei binele cel mai preţios, pe care nimeni altcineva nu i-l poate da: este
credinţa în Isus Cristos, izvor de speranţă care nu dezamăgeşte  [30], şi care este la
originea unităţii spirituale şi culturale a popoarelor europene, care şi astăzi şi în viitor
poate constitui o contribuţie esenţială la dezvoltarea şi integrarea lor. Da, după
douăzeci de secole, Biserica se prezintă la începutul celui de-al treilea mileniu cu
acelaşi mesaj dintotdeauna, care constituie unica sa comoară: Isus Cristos este
Domnul; în el, şi în nimeni altcineva, este mântuirea (cf. Fap 4,12). Izvorul speranţei,
pentru Europa şi pentru lumea întreagă, este Cristos, "iar Biserica este canalul prin
care trece şi se răspândeşte şuvoiul de har izvorât din inima străpunsă a
Mântuitorului" [31].

În baza acestei mărturisiri de credinţă să izvorască din inima noastră şi de pe buzele

noastre "o mărturisire de speranţă plină de bucurie: tu, Doamne, înviat şi viu, eşti
speranţa mereu nouă a Bisericii şi a omenirii; tu eşti unica şi adevărata speranţă a
omului şi a istoriei; tu eşti «între noi speranţa gloriei» (Col 1,27) deja în această viaţă
a noastră şi dincolo de moarte. În tine şi cu tine, putem să ajungem la adevăr,
existenţa noastră are un sens, comuniunea este posibilă, diversitatea poate deveni
bogăţie, puterea împărăţiei este activă în istorie şi ajută la edificarea cetatea omului,
iubirea dă valoare veşnică eforturilor omenirii, durerea poate deveni salvifică, viaţa va
învinge moartea, creaţia va participa la gloria fiilor lui Dumnezeu"  [32].

Isus Cristos speranţa noastră

19. Isus Cristos este speranţa noastră pentru că el, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu,
care este dintotdeauna în sânul Tatălui (cf. In 1,18), ne-a iubit într-atât încât şi-a
însuşit întru totul natura noastră umană, în afară de păcat, devenind părtaş la viaţa
noastră, pentru a ne salva. Mărturisirea acestui adevăr este însuşi centrul credinţei
noastre. Pierderea adevărului asupra lui Isus Cristos sau o neînţelegere a lui
împiedică pătrunderea în însuşi misterul iubirii lui Dumnezeu şi a comuniunii
trinitare [33].

Isus Cristos este speranţa noastră deoarece el revelează misterul Treimii. Acesta
este centrul credinţei creştine, care poate oferi încă o mare contribuţie, aşa cum a
făcut şi până acum, la edificarea de structuri care, inspirându-se din marile valori
evanghelice sau confruntându-se cu ele, să promoveze viaţa, istoria şi cultura
diferitelor popoare de pe continent.

Sunt multiple rădăcinile spirituale care au contribuit prin seva lor la recunoaşterea
valorii persoanei şi a demnităţii sale inalienabile, a caracterului sacru al vieţii umane
şi a rolului central al familiei, a importanţei instruirii şi a libertăţii de gândire, de
expresie, de religie, precum şi a tutelării legale a indivizilor şi a grupurilor, a
promovării solidarităţii şi a binelui comun, a recunoaşterii demnităţii muncii. Aceste
rădăcini au favorizat supunerea puterii politice faţă de lege şi faţă de respectarea
drepturilor persoanei şi ale popoarelor. Este necesar să amintim aici spiritul Greciei
antice şi al romanităţii, contribuţiile popoarelor celtice, germanice, slave, ugro-finice,
ale culturii ebraice şi ale lumii islamice. Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că,
din punct de vedere istoric, aceste inspiraţii au aflat în tradiţia iudeo-creştină o forţă
capabilă să le armonizeze, să le consolideze şi să le promoveze. Este vorba de un
fapt care nu poate fi ignorat; dimpotrivă, în procesul construcţiei europene a "casei
comune europene", trebuie să se recunoască faptul că acest edificiu trebuie să se
sprijine şi pe valori care află în tradiţia creştină manifestarea lor deplină.
Conştientizarea acestui lucru este în avantajul tuturor.

Biserica "nu are calitatea de a exprima o preferinţă pentru una sau alta dintre soluţiile
instituţionale sau constituţionale" [34] ale Europei, şi de aceea vrea să respecte cu
coerenţă legitima autonomie a ordinii civile. Cu toate acestea, ea are misiunea de a
întări în creştinii din Europa credinţa în Treime, ştiind bine că această credinţă este
vestitoare a unei speranţe autentice pentru continent. Multe din marile paradigme
importante amintite mai sus, care sunt la baza civilizaţiei europene, sunt înrădăcinate
adânc în credinţa trinitară. Aceasta conţine un extraordinar potenţial spiritual, cultural
şi etic, în măsură, printre altele, să lumineze şi unele mari problematici care se ridică
astăzi în Europa, precum dezagregarea socială şi pierderea unei referinţe care să
dea sens vieţii şi istoriei. De aici rezultă necesitatea unei reînnoite meditaţii teologice,
spirituale şi pastorale asupra misterului trinitar  [35].

20. Bisericile particulare din Europa nu sunt simple entităţi sau organizaţii private. În
realitate, ele acţionează într-o specifică dimensiune instituţională care merită să fie
pusă în valoare din punct de vedere juridic, în respect deplin faţă de buna orânduire
civilă. Reflectând asupra lor înseşi, comunităţile creştine trebuie să se redescopere
ca dar prin care Dumnezeu îmbogăţeşte popoarele care trăiesc pe continent. Acesta
este mesajul de bucurie pe care ele sunt chemate să-l ducă fiecărei persoane.
Aprofundând propria dimensiune misionară, ele trebuie să ateste constant că Isus
Cristos "este unicul mijlocitor, aducător de mântuire pentru întreaga omenire: numai
în el omenirea, istoria şi universul vor afla semnificaţia lor definitiv pozitivă şi se vor
realiza pe deplin; el are în sine, în viaţa şi în persoana sa, raţiunile ultime ale
mântuirii; el nu este doar mijlocitor al mântuirii, ci este izvorul însuşi al mântuirii"  [36].

În contextul actual al pluralismului etic şi religios care caracterizează tot mai mult
Europa, este necesar, aşadar, să mărturisim şi să propunem din nou adevărul
despre Cristos ca unic mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi unic mântuitor al lumii.
Aşadar - aşa cum am făcut la încheierea adunării sinodale -, împreună cu întreaga
Biserică, îi invit pe fraţii şi surorile mele în credinţă să se deschidă în mod constant
cu încredere lui Cristos şi să se lase reînnoiţi de el, vestind, prin puterea păcii şi a
iubirii, tuturor persoanelor de bunăvoinţă că acela care îl întâlneşte pe Domnul
cunoaşte adevărul, descoperă viaţa, află calea care duce la ea
(cf. In 14,6; Ps 16[15],11). Prin stilul de viaţă al creştinilor şi prin mărturia cuvântului
lor, locuitorii Europei vor putea descoperi că Cristos este viitorul omului. În credinţa
Bisericii, "nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim
mântuiţi" (Fap 4,12) [37].

21. Pentru cei ce cred, Isus Cristos este speranţa oricărei persoane pentru că dă
viaţa veşnică. El este "Cuvântul vieţii" (1In 1,1), venit în lume pentru ca oamenii "să
aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10). El ne arată astfel cum adevăratul sens al
vieţii omului nu rămâne închis în orizontul monden, ci se deschide larg spre
eternitate. Misiunea fiecărei Biserici particulare din Europa este aceea de a ţine cont
de setea de adevăr a fiecărei persoane şi de nevoia de valori autentice care să
însufleţească popoarele de pe continent. Cu o forţă reînnoită, ea trebuie să
repropună noutatea care o însufleţeşte. Adică să pună în practică o acţiune culturală
şi misionară articulată, arătând prin fapte şi argumente convingătoare cât de mult are
nevoie noua Europă de redescoperirea propriilor rădăcini adânci. În acest context,
cei care se inspiră din valorile evanghelice trebuie să desfăşoare un rol esenţial, care
ţine de temelia solidă pe care să fie construită o convieţuire mai umană şi mai
pacifică, deoarece îi respectă pe toţi şi pe fiecare în parte.

Este necesar ca Bisericile particulare din Europa să ştie să redea speranţei

componenta sa originară escatologică [38]. Într-adevăr, adevărata speranţă creştină
este teologală şi escatologică, întemeiată pe Cel Înviat, care va veni din nou ca
răscumpărător şi judecător şi care ne cheamă la înviere şi la răsplata veşnică.

Isus Cristos viu în Biserică

22. Întorcându-se la Cristos, popoarele europene vor putea afla din nou acea
speranţă care singură oferă plinătate de sens vieţii. Şi astăzi îl pot întâlni, deoarece
Isus este prezent, viu şi activ în Biserica sa: el este în Biserică şi Biserica este în el
(cf. In 15,1ss; Gal 3,28; Ef 4,15-16; Fap 9,5). În ea, în virtutea darului Duhului Sfânt,
el continuă neîncetat opera sa salvifică [39].

Cu ochii credinţei putem vedea prezenţa tainică a lui Isus în diferite semne pe care ni
le-a lăsat. El este prezent înainte de toate în Sfânta Scriptură, care în fiecare parte a
sa vorbeşte despre el (cf. Lc 24,27.44-47). Cu toate acestea, în mod cu adevărat
unic, el este prezent sub speciile euharistice. Această "prezenţă o numim «reală», nu
cu titlu exclusiv, ca şi cum celelalte prezenţe n-ar fi «reale», ci prin excelenţă, pentru
că este substanţială, şi pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu şi om, se face prezent
în întregime" [40]. Într-adevăr, în Euharistie "sunt conţinute cu adevărat, în mod real şi
substanţial trupul şi sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru
Isus Cristos şi deci Cristos întreg" [41]. "Euharistia este cu adevărat «mysterium fidei»,
mister care întrece înţelegerea noastră şi care nu poate fi primit decât în credinţă"  [42].
Prezenţa lui Isus este reală şi în alte acţiuni liturgice ale Bisericii pe care ea le
celebrează în numele lui. Printre acestea se numără sacramentele, acţiuni ale lui
Cristos, pe care el le împlineşte prin intermediul oamenilor  [43].

Isus este prezent în lume şi prin alte moduri foarte reale, mai ales în discipolii săi
care, fideli poruncii duble a iubirii, îl cinstesc pe Dumnezeu în spirit şi adevăr
(cf. In 4,24) şi mărturisesc prin viaţa lor iubirea fraternă care îi distinge ca urmaşi ai
Domnului (cf. Mt 25,31-46; In 13,35; 15,1-17) [44].

II.

EVANGHELIA SPERANŢEI ÎNCREDINŢATĂ BISERICII NOULUI MILENIU

"Fii vigilent! Întăreşte ce a rămas şi este gata să moară" (Ap 3,2)

I. Domnul cheamă la convertire

Isus se adresează astăzi Bisericilor noastre

23. "Aşa spune cel care ţine cele şapte stele în mâna lui dreaptă, cel care umblă în
mijlocul celor şapte candelabre de aur [...], cel dintâi şi cel de pe urmă, cel care a fost
mort şi este viu [...], Fiul lui Dumnezeu" (Ap 2,1.8.18). Isus însuşi vorbeşte Bisericii
sale. Mesajul său este adresat tuturor Bisericilor particulare în parte şi priveşte viaţa
lor internă, uneori marcată de prezenţa concepţiilor şi mentalităţilor incompatibile cu
tradiţia evanghelică, adesea traversată de diferite forme de persecuţie şi, ceea ce
este mai periculos, ameninţată de simptome îngrijorătoare de secularizare, de
pierdere a credinţei primare, de compromis cu logica lumii. Adesea comunităţile nu
mai au iubirea de odinioară (cf. Ap 2,4).

Se observă cum comunităţile noastre ecleziale se luptă cu slăbiciuni, osteneli,

contradicţii. Şi ele au nevoie să asculte din nou glasul Mirelui, care le invită la
convertire, care le îndeamnă să aibă curajul de a experimenta lucruri noi şi le
cheamă să se angajeze în marea lucrare a "noii evanghelizări". Biserica trebuie să se
supună constant judecăţii cuvântului lui Cristos şi să trăiască dimensiunea sa umană
într-o stare de purificare pentru a fi tot mai mult şi cât mai bine mireasa fără pată sau
rid, îmbrăcată cu in imaculat, strălucitor (cf. Ef 5,27; Ap 19,7-8).

Astfel, Isus Cristos cheamă Bisericile noastre din Europa la convertire, iar ele,

împreună cu Domnul lor şi prin prezenţa lui, devin purtătoare de speranţă pentru
omenire.

Acţiunea evangheliei de-a lungul istoriei

24. Europa a fost pătrunsă de creştinism mult şi profund. "Nu există îndoială că, în

istoria complexă a Europei, creştinismul reprezintă un element central şi calificator,
consolidat pe fundamentul moştenirii clasice şi al multiplelor contribuţii ale diferitelor
influenţe etnico-culturale care s-au succedat de-a lungul secolelor. Credinţa creştină
a modelat cultura continentului şi s-a împletit în mod inextricabil cu istoria acestuia,
într-atât încât aceasta nu ar putea fi înţeleasă dacă nu s-ar face referinţă la
evenimentele care au caracterizat mai întâi îndelungata perioadă a evanghelizării şi
apoi secolele lungi în care creştinismul, în ciuda dureroasei diviziuni dintre Orient şi
Occident, s-a afirmat ca religie a europenilor înşişi. Şi în perioada modernă şi
contemporană, când unitatea religioasă s-a fărâmiţat cu timpul, fie prin ulterioare
diviziuni care au avut loc între creştini, fie din cauza proceselor de detaşare a culturii
de orizontul credinţei, rolul acesteia din urmă a continuat să fie de o importanţă deloc
neglijabilă" [45].

25. Interesul pe care Biserica îl are faţă de Europa vine din însăşi natura şi misiunea
sa. Într-adevăr, de-a lungul secolelor, Biserica a avut legături foarte strânse cu
continentul nostru, aşa încât chipul spiritual al Europei s-a format prin eforturile
marilor misionari, prin mărturia sfinţilor şi a martirilor şi prin munca asiduă a
călugărilor, a persoanelor consacrate şi a păstorilor. Din concepţia biblică despre om,
Europa a extras ceea ce are mai bun în cultura sa umanistă, s-a inspirat pentru
creaţiile sale intelectuale şi artistice, a elaborat norme de drept şi, nu în ultimul rând,
a promovat demnitatea persoanei, izvor de drepturi inalienabile  [46]. În acest fel
Biserica, întrucât este depozitară a evangheliei, a contribuit la răspândirea şi
consolidarea acelor valori care au dat culturii europene un caracter universal.

Amintindu-şi toate acestea, Biserica de astăzi îşi dă seama, cu o responsabilitate

reînnoită, că este urgent să nu se risipească acest preţios patrimoniu şi să fie ajutată
Europa să se clădească reînsufleţind rădăcinile creştine ale originilor sale  [47].

Pentru a realiza un adevărat chip al Bisericii

26. Întreaga Biserică din Europa să simtă că i se adresează ei porunca şi invitaţia

Domnului: căieşte-te, converteşte-te, "fii vigilent şi întăreşte ce a rămas şi este gata
să moară" (Ap 3,2). Este o exigenţă care apare şi din observarea timpului actual:
"Situaţia gravă de indiferenţă religioasă a atâtor europeni, prezenţa multora care şi
pe continentul nostru nu-l cunosc încă pe Isus Cristos şi Biserica sa şi care nu sunt
încă botezaţi, secularismul care cuprinde o mare parte din creştinii care în mod
obişnuit gândesc, decid şi trăiesc «ca şi cum Cristos n-ar exista», departe de a stinge
speranţa noastră, o fac mai umilă şi mai capabilă să se încreadă numai în
Dumnezeu. Din îndurarea sa primim harul şi chemarea la convertire" [48].
27. Deşi uneori, ca în episodul evanghelic al potolirii furtunii (cf. Mc 4,35-41; Lc 8,22-
25), putem avea impresia că Cristos doarme şi lasă barca în voia valurilor agitate,
Bisericii din Europa i se cere să cultive siguranţa că Domnul, prin darul Duhului
său, este mereu prezent şi activ în istoria omenirii. El prelungeşte misiunea sa în
timp, făcând ca Biserica să devină un izvor de viaţă nouă, care curge în interiorul
vieţii omenirii ca semn de speranţă pentru toţi.

Într-un context în care se cade uşor în tentaţia activismului chiar şi la nivel pastoral,
creştinilor din Europa li se cere să continue să fie cu adevărat transparenţa Celui
Înviat, trăind într-o intimă comuniune cu el. Este nevoie de comunităţi care,
contemplând-o şi imitând-o pe Fecioara Maria, chip şi model al Bisericii prin credinţă
şi sfinţenie [49], să păzească semnificaţia vieţii liturgice şi a vieţii interioare. Înainte de
toate şi mai presus de toate, ele vor trebui să-l laude pe Domnul, să-l roage, să-l
adore şi să asculte cuvântul său. Numai astfel se vor putea împărtăşi din misterul
său, trăind cu totul pentru el, ca membre ale miresei sale fidele.

28. În faţa permanentelor influenţe de diviziune şi a poziţiilor contradictorii, diferitele

Biserici particulare din Europa, întărite prin legătura lor cu succesorul lui Petru,
trebuie să se angajeze să fie un adevărat spaţiu şi instrument de comuniune pentru
întregul popor al lui Dumnezeu în credinţă şi iubire  [50]. De aceea, să cultive un climat
de iubire fraternă, trăită cu radicalism evanghelic în numele lui Isus şi în iubirea sa;
să dezvolte un context de relaţii de prietenie, de comunicare, de responsabilitate
comună, de participare, de conştiinţă misionară, de atenţie şi de slujire; să fie
însufleţite de atitudini de stimă, de acceptare şi corectare mutuală (cf. Rom 12,10;
15,7-14), pe lângă cele de slujire şi de sprijin reciproce (cf. Gal 5,13; 6,2), de iertare
(cf. Col 3,13) şi de edificare mutuală (cf. 1Tes 5,11); să se dedice realizării unei
pastoraţii care, valorizând toate diversităţile legitime, să promoveze şi o colaborare
cordială între toţi credincioşii şi asociaţiile lor; să relanseze organisme de participare
ca instrumente preţioase de comuniune pentru o acţiune misionară unanimă,
suscitând prezenţa operatorilor pastorali pregătiţi şi calificaţi în mod adecvat. În acest
fel, Bisericile înseşi, animate de comuniunea care este manifestare a iubirii lui
Dumnezeu, fundament şi raţiune a speranţei care nu înşală (cf. Rom 5,5), vor fi
reflectarea cea mai strălucitoare a Treimii, precum şi semn care interpelează şi invită
la credinţă (cf. In 17,21).

29. Pentru ca în Biserică să poată fi trăită în mod deplin comuniunea, trebuie să fie

scoasă în evidenţă varietatea de carisme şi vocaţii, care converg mai mult spre
unitate şi o pot îmbogăţi (cf. 1Cor 12). În această perspectivă, este necesar şi ca, pe
de o parte, noile mişcări şi noile comunităţi ecleziale, "lăsând deoparte orice tentaţie
de a revendica drepturile de primogenitură şi orice neînţelegere reciprocă", să
înainteze pe drumul unei mai autentice comuniuni între ele şi cu toate celelalte
realităţi ecleziale, şi "să trăiască cu iubire în deplină ascultare faţă de episcopi"; pe
de altă parte, este necesar şi ca episcopii, "manifestând acea paternitate a lor şi
iubire care sunt proprii păstorilor" [51], să ştie să recunoască, să valorifice şi să
coordoneze carismele şi prezenţa lor pentru a edifica Biserica unică.

Într-adevăr, datorită creşterii colaborării dintre diferitele realităţi ecleziale sub

îndrumarea iubitoare a păstorilor, Biserica întreagă le va putea prezenta tuturor un
chip mai frumos şi mai credibil, o reflectare mai clară a chipului Domnului, şi astfel va
putea contribui la redarea speranţei şi la mângâierea atât a acelora care o caută, cât
şi a acelora care, deşi nu o caută, au nevoie de ea.

Pentru a putea răspunde chemării evangheliei la convertire, "este necesar ca toţi

împreună să facem un umil şi curajos examen de conştiinţă pentru a recunoaşte
temerile şi greşelile noastre, pentru a mărturisi cu sinceritate încetineala, omisiunile,
infidelităţile şi vinovăţiile noastre" [52]. Departe de a favoriza atitudini defetiste de
descurajare, recunoaşterea evanghelică a propriilor vinovăţii nu va face altceva decât
să suscite în comunitate experienţa pe care o trăieşte fiecare botezat: bucuria unei
eliberări profunde şi harul unui nou început, care permite continuarea cu o mai mare
vigoare a drumului de evanghelizare.

Pentru a înainta pe drumul spre unitatea creştinilor

30. În fine, evanghelia speranţei este forţa şi chemarea la convertire şi în sectorul

ecumenic. În certitudinea că unitatea creştinilor corespunde poruncii Domnului "ca ei
să fie una" (cf. In 17,11) şi că se prezintă astăzi ca o necesitate pentru o mai mare
credibilitate în evanghelizare şi ca o contribuţie la unitatea Europei, este necesar ca
toate Bisericile şi comunităţile ecleziale "să fie ajutate şi invitate să interpreteze
drumul ecumenic ca o «înaintare împreună» spre Cristos"  [53] şi spre unitatea vizibilă
dorită de el, aşa încât să strălucească în Biserică unitatea în diversitate ca un dar al
Duhului Sfânt, făuritor de comuniune.

Pentru ca acest lucru să se realizeze este necesară o angajare răbdătoare şi

constantă din partea tuturor, însufleţită de o speranţă adevărată şi, în acelaşi timp,
de un realism serios, orientat spre "valorificarea a ceea ce ne uneşte deja, spre stima
reciprocă sinceră, spre eliminarea prejudecăţilor, spre cunoaşterea şi iubirea
reciproce" [54]. În acest sens, angajarea în unitate, dacă se doreşte a fi bazată pe
fundamente solide, nu poate să nu cuprindă căutarea entuziastă a adevărului, printr-
un dialog şi o confruntare care, în timp ce recunosc rezultatele obţinute până acum,
să ştie să le valorifice ca impuls pentru un ulterior drum de depăşire a divergenţelor
care încă îi separă pe creştini.

31. Este necesar să continuăm cu hotărâre dialogul, fără a renunţa în faţa

dificultăţilor şi a ostenelilor: acesta să fie realizat "sub diferite aspecte (doctrinar,
spiritual şi practic) urmărind logica schimbului de daruri, pe care Duhul le suscită în
fiecare Biserică şi educând comunităţile de credincioşi, mai ales pe tineri, să trăiască
momente de întâlnire şi să facă din ecumenismul înţeles în mod corect o dimensiune
obişnuită a vieţii şi a acţiunii ecleziale"  [55].

Acest dialog constituie una dintre preocupările principale ale Bisericii, mai ales în
această Europă, care în mileniul trecut a trăit apariţia a prea multe diviziuni dintre
creştini, iar astăzi se îndreaptă spre o mai mare unitate a sa. Nu ne putem opri din
acest drum şi nici nu ne putem întoarce înapoi! Trebuie să-l continuăm şi să-l trăim
cu încredere, pentru că respectul reciproc, căutarea adevărului, colaborarea în iubire
şi, mai ales, ecumenismul sfinţeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu pot să nu aducă
roade.

32. În ciuda inevitabilelor dificultăţi, îi invit pe toţi să recunoască şi să valorifice, cu

iubire şi fraternitate, contribuţia pe care Bisericile Catolice Orientale o pot oferi, prin
însăşi prezenţa lor, prin bogăţia tradiţiei lor, prin mărturia "unităţii lor în diversitate",
prin înculturarea realizată de ele în vestirea evangheliei, prin diversitatea riturilor lor,
pentru o mai reală edificare a unităţii  [56]. În acelaşi timp, vreau să-i asigur încă o dată
pe păstorii, fraţii şi surorile Bisericilor Ortodoxe că noua evanghelizate nu trebuie
confundată în nici un fel cu prozelitismul, rămânând neschimbată îndatorirea
respectării adevărului, libertăţii şi demnităţii fiecărei persoane.

II. Biserica întreagă trimisă în misiune

33. Slujirea evangheliei speranţei printr-o iubire care evanghelizează

este angajamentul şi responsabilitatea tuturor. Într-adevăr, oricare ar fi carisma şi
ministerul fiecăruia, iubirea este calea principală indicată tuturor şi pe care toţi o pot
parcurge: este calea pe care întreaga comunitate eclezială este chemată să o
străbată pe urmele Învăţătorului său.

Angajamentul miniştrilor hirotoniţi

34. Preoţii sunt chemaţi, în virtutea ministerului lor, să celebreze, să înveţe şi să

slujească într-un mod deosebit evanghelia speranţei. Prin sacramentul ordinaţiunii
care îi configurează cu Cristos care este cap şi păstor, episcopii şi preoţii trebuie să
conformeze întreaga lor viaţă şi acţiune după Isus; prin predicarea cuvântului,
celebrarea sacramentelor şi îndrumarea comunităţii creştine, ei fac prezent misterul
lui Cristos şi, prin însăşi exercitarea ministerului lor, "sunt chemaţi să prelungească
prezenţa lui Cristos, unicul şi supremul păstor, actualizând modul lui de viaţă şi
devenind oarecum reflectarea sa în mijlocul turmei încredinţate lor"  [57].

Fiind "în" lume dar nu "ai" lumii (cf. In 17,15-16), în situaţia actuală culturală şi
spirituală a continentului european, sunt chemaţi să fie semn de împotrivire şi de
speranţă pentru o societate bolnavă de "orizontalism", care are nevoie să se
deschidă spre transcendent.

35. În acest cadru capătă importanţă şi celibatul preoţesc, semn al unei speranţe
puse cu totul în Domnul. Acesta nu este o simplă disciplină ecleziastică impusă de
autoritate; dimpotrivă, este înainte de toate har, dar inestimabil al lui Dumnezeu
pentru Biserică, valoare profetică pentru lumea actuală, izvor al unei intense vieţi
spirituale şi al unei pastoraţii fecunde, mărturie a împărăţiei escatologice, semn al
iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi iubire neîmpărţită a preotului faţă de Dumnezeu
şi faţă de poporul său [58]. Trăit ca răspuns la darul lui Dumnezeu şi ca depăşire a
tentaţiei unei societăţi hedoniste, celibatul preoţesc nu favorizează doar realizarea
umană a celui care este chemat la el, ci se dovedeşte a fi factor de creştere şi pentru
ceilalţi.

Considerat în întreaga Biserică drept un bine pentru preoţie  [59], cerut ca o obligaţie
de către Biserica latină [60], respectat foarte mult de către Bisericile Orientale  [61],
celibatul, în contextul culturii actuale, apare ca semn elocvent care trebuie păstrat ca
un bine preţios pentru Biserică. O revizuire a disciplinei actuale, în acest sens, nu ar
permite rezolvarea crizelor vocaţiilor la preoţie care au loc în multe părţi din
Europa [62]. Un angajament în slujba evangheliei speranţei cere şi ca în Biserică să se
prezinte celibatul în plinătatea bogăţiei sale biblice, teologice şi spirituale.
36. Nu putem ignora faptul că astăzi exercitarea ministerului sacru întâmpină destule
dificultăţi datorate fie culturii răspândite, fie diminuării numărului de preoţi împreună
cu sporirea îndatoririlor pastorale şi oboseala pe care acest lucru îl comportă. Ca
urmare, sunt mai vrednici de stimă, de recunoştinţă şi de afecţiune preoţii care
trăiesc ministerul încredinţat lor cu o dăruire admirabilă şi cu fidelitate  [63].

Reluând cuvintele scrise de părinţii sinodali, vreau să-i încurajez şi eu, cu încredere

şi recunoştinţă: "Nu vă descurajaţi şi nu vă lăsaţi copleşiţi de oboseală; în deplină
comuniune cu noi, episcopii, în fraternitate plină de bucurie cu alţi preoţi, în
responsabilitate comună cordială cu persoanele consacrate şi cu toţi credincioşii
laici, continuaţi munca voastră preţioasă şi de neînlocuit"  [64].

Pe lângă preoţi, doresc să-i amintesc şi pe diaconi, care participă, deşi într-o măsură
diferită, la acelaşi sacrament al ordinaţiunii. Trimişi în slujba comuniunii ecleziale, ei
exercită, sub îndrumarea episcopului şi împreună cu preoţii săi, "diaconia" liturgiei, a
cuvântului şi a iubirii [65]. În acest fel propriu lor sunt în slujba evangheliei speranţei.

Mărturia persoanelor consacrate

37. Deosebit de elocventă este mărturia persoanelor consacrate. În acest sens,

trebuie recunoscut înainte de toate rolul fundamental pe care l-a avut monahismul şi
viaţa consacrată în evanghelizarea Europei şi în construcţia identităţii sale
creştine [66]. Acest rol nu trebuie să lipsească în zilele noastre, într-un moment în care
este urgentă o "nouă evanghelizare" a continentului şi în care edificarea de structuri
şi legături mai complexe îl pun în faţa unei moment crucial delicat. Europa are
întotdeauna nevoie de sfinţenie, de profeţie, de activitate de evanghelizare şi de
slujirea persoanelor consacrate. Trebuie scoasă în evidenţă şi contribuţia specifică
pe care institutele seculare şi societăţile de viaţă apostolică o pot oferi prin dorinţa lor
de a transforma lumea din interior prin puterea fericirilor.

38. Aportul specific pe care persoanele consacrate îl pot oferi evangheliei

speranţei pleacă de la unele aspecte care caracterizează actualul chip cultural şi
social al Europei [67]. Astfel, nevoia de noi forme de spiritualitate, care emerge astăzi
în societate, trebuie să afle un răspuns în recunoaşterea primatului absolut al lui
Dumnezeu trăit de persoanele consacrate prin dăruirea totală de sine, prin
convertirea permanentă a unei vieţi oferite ca un adevărat cult spiritual. Într-un
context contaminat de secularism şi supus consumismului, viaţa consacrată, dar al
Duhului Bisericii şi pentru Biserică, devine tot mai mult un semn de speranţă în
măsura în care mărturiseşte dimensiunea transcendentă a existenţei. În situaţia
multiculturală şi multireligioasă de astăzi, pe de altă parte, este solicitată
mărturia fraternităţii evanghelice care caracterizează viaţa consacrată, făcând-o să
devină un impuls spre purificare şi spre integrarea valorilor diferite, prin depăşirea
poziţiilor contradictorii. Prezenţa de noi forme de sărăcie şi de marginalizare trebuie
să suscite creativitatea în îngrijirea celor mai nevoiaşi, care caracterizează atâţia
fondatori de institute religioase. În fine, tendinţa spre o anumită închidere în sine face
necesară găsirea unui antidot pentru disponibilitatea persoanelor consacrate de a
continua opera de evanghelizare pe alte continente, în ciuda diminuării numerice
care se observă în diferite institute.

Îngrijirea vocaţiilor
39. Datorită faptului că angajamentul miniştrilor hirotoniţi şi a persoanelor consacrate
este hotărâtor, nu se poate tăcea asupra lipsei neliniştitoare de seminarişti şi de
aspiranţi la viaţa călugărească, mai ales în Europa occidentală. Această situaţie
necesită angajarea tuturor printr-o adecvată pastoraţie a vocaţiilor. Numai atunci
"când tinerilor le este prezentată persoana lui Isus Cristos în toată plinătatea ei, se
aprinde în ei o speranţă care îi îndeamnă să lase totul pentru a-l urma, răspunzând la
chemarea lui, şi pentru a da mărturie despre aceasta celor de seama lor"  [68].
Îngrijirea vocaţiilor este, aşadar, o problemă vitală pentru viitorul credinţei creştine din
Europa şi, ca urmare, pentru progresul spiritual al popoarelor înseşi care o locuiesc;
este o etapă obligatorie pentru o Biserică ce doreşte să vestească, să celebreze şi
să slujească evanghelia speranţei [69].

40. Pentru a dezvolta o pastoraţie vocaţională necesară, este potrivit să se explice

credincioşilor credinţa Bisericii referitor la natura şi demnitatea preoţiei ministeriale;
să fie încurajate familiile să trăiască asemenea unor adevărate "biserici domestice",
pentru ca în ele să poată fi percepute, primite şi însoţite diferitele vocaţii; să se
realizeze o acţiune pastorală care să ajute, mai ales pe tineri, în a alege o viaţă
întemeiată pe Cristos şi dedicată cu totul Bisericii  [70].

Cu siguranţa că Duhul Sfânt este activ şi astăzi, şi că semnalele acestei prezenţe nu

lipsesc, este necesar înainte de toate să ducem vestea vocaţională în sectoarele
pastoraţiei obişnuite. De aceea este necesar "să reînsufleţim, mai ales în tineri, un
dor adânc după Dumnezeu, creând astfel contextul potrivit pentru apariţia de
răspunsuri vocaţionale generoase"; este urgent ca o mare mişcare de rugăciune să
străbată comunităţile ecleziale ale continentului european, deoarece "schimbarea
condiţiilor istorice şi culturale necesită ca pastoraţia vocaţiilor să fie percepută ca
unul dintre obiectivele primare ale întregii comunităţi creştine"  [71]. Şi este
indispensabil ca preoţii înşişi să trăiască şi să lucreze în mod coerent cu adevărata
lor identitate sacramentală. Într-adevăr, dacă imaginea pe care o oferă despre sine
este opacă sau ştearsă, cum i-ar putea atrage pe tineri pentru a-i imita?

Misiunea laicilor

41. Aportul credincioşilor laici la viaţa eclezială este unic: de fapt, este de neînlocuit
locul pe care ei îl au în vestirea şi slujirea evangheliei speranţei, deoarece "prin
intermediul lor Biserica lui Cristos este prezentă în cele mai diferite sectoare ale
lumii, ca semn şi izvor de speranţă şi de iubire"  [72]. Părtaşi pe deplin la misiunea
Bisericii în lume, ei sunt chemaţi să dovedească faptul că credinţa creştină constituie
unicul răspuns complet la întrebările pe care viaţa le pune fiecărui om şi fiecărei
societăţi, şi pot sădi în lume valorile împărăţiei lui Dumnezeu, promisiune şi garanţie
a unei speranţe care nu înşală.

Europa de ieri şi de astăzi cunoaşte o prezenţă semnificativă şi exemple

luminoase ale unor asemenea figuri de laici. Aşa cum au subliniat părinţii sinodali,
trebuie amintiţi cu recunoştinţă, printre alţii, bărbaţii şi femeile care l-au mărturisit şi-l
mărturisesc pe Cristos şi evanghelia sa prin slujirea în viaţa publică şi în
responsabilitatea pe care aceasta o comportă. Este de o importanţă capitală
"suscitarea şi sprijinirea de vocaţii specifice în slujba binelui comun: persoane care,
după exemplul şi modelul celor care au fost chemaţi «părinţi ai Europei», să ştie să
fie făuritori ai societăţii europene de mâine, întemeind-o pe temeliile solide ale
spiritului" [73].

Aceeaşi apreciere se îndreaptă spre munca realizată de laicii creştini, bărbaţi şi

femei, adesea în ascunsul vieţii obişnuite, prin servicii umile capabile să vestească
milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei aflaţi în sărăcie; trebuie să le fim recunoscători
pentru mărturia curajoasă de iubire şi de iertare, valori care evanghelizează vaste
orizonturi din politică, din realitatea socială, economie, cultură, ecologie, din viaţa
internaţională, din familie, educaţie, profesie, din muncă şi suferinţă  [74]. Pentru acest
lucru sunt necesare itinerare pedagogice care să-i facă pe credincioşii laici capabili
de un angajament de credinţă în realităţile temporare. Aceste itinerare, bazate pe o
însuşire serioasă a vieţii ecleziale, în particular pe un studiu al doctrinei sociale,
trebuie să fie în măsură să le ofere nu doar doctrine şi impulsuri, ci şi linii spirituale
adecvate care să însufleţească angajarea trăită ca o autentică viaţă de sfinţenie.

Rolul femeii

42. Biserica este conştientă de aportul specific al femeii în slujirea evangheliei

speranţei. Evenimentele din comunitatea creştină dovedesc faptul că femeile au avut
mereu un loc important în mărturisirea evangheliei. Trebuie amintit ceea ce au făcut,
adesea în tăcere şi în taină, prin primirea şi transmiterea darului lui Dumnezeu, atât
prin maternitatea fizică şi spirituală, prin opera educativă, prin cateheză, prin
realizarea de mari fapte de caritate, cât şi prin viaţa de rugăciune şi de contemplaţie,
prin experienţele mistice şi prin redactarea de scrieri bogate de înţelepciune
evanghelică [75].

În lumina bogatelor mărturii din trecut, Biserica îşi exprimă încrederea proprie în ceea
ce pot face femeile de astăzi pentru creşterea speranţei la toate nivelurile. Există
aspecte ale societăţii europene contemporane care constituie o provocare pentru
capacitatea pe care o au femeile de a primi, împărtăşi şi genera iubire, cu tenacitate
şi în mod gratuit. Să ne gândim, de exemplu, la răspândita mentalitate ştiinţifico-
tehnică ce pune în umbră dimensiunea afectivă şi funcţia sentimentelor, la lipsa
gratuităţii, la teama răspândită de a da viaţă copiilor, la dificultatea de a se situa în
reciprocitate cu celălalt şi de a accepta ceea ce este diferit de sine. În acest sector,
Biserica se aşteaptă ca femeile să-şi ofere o contribuţie dătătoare de viaţă unui nou
val de speranţă.

43. Totuşi, pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar ca, înainte de
toate în Biserică, să fie promovată demnitatea femeii, deoarece demnitatea femeii şi
a bărbatului sunt identice, amândoi sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu (cf. Gen 1,27) şi copleşiţi fiecare cu daruri proprii şi particulare.

Este de dorit, aşa cum s-a subliniat în Sinod, ca, pentru a favoriza deplina participare
a femeii la viaţa şi misiunea Bisericii, capacităţile sale să fie mai bine valorificate şi
prin asumarea de funcţii ecleziale rezervate de drept laicilor. Trebuie valorificată în
mod adecvat misiunea femeii ca mireasă şi mamă şi dăruirea ei în viaţa de familie  [76].

Biserica nu omite să ridice glasul pentru a denunţa nedreptăţile şi violenţele comise

împotriva femeilor, în orice loc şi în orice circumstanţă au loc acestea. Ea cere să fie
aplicate cu adevărat legile care ocrotesc femeia şi să fie puse în practică măsuri
eficiente împotriva utilizării umilitoare de imagini ale femeii în publicitatea comercială
şi împotriva flagelului prostituţiei; Biserica speră ca serviciul împlinit de mamă, la fel
ca şi cel împlinit de tată, în viaţa domestică să fie considerat ca o contribuţie la binele
comun şi prin forme de recompensă economică.

III.

VESTIREA EVANGHELIEI SPERANŢEI

"Du-te şi ia cartea deschisă [...] şi mănânc-o" (Ap 10,8.9)

I. Proclamarea misterului lui Cristos

Revelaţia dă sens istoriei

44. Viziunea Apocalipsului ne vorbeşte despre "o carte scrisă pe o parte şi pe alta,
sigilată cu şapte sigilii", ţinută "în mâna dreaptă a celui care şedea pe tron" (Ap 5,1).
Acest text conţine planul creator şi mântuitor al lui Dumnezeu, proiectul său detaliat
asupra întregii realităţi, asupra persoanelor, a lucrurilor, a evenimentelor. Nici o fiinţă
creată, de pe pământ sau din cer, nu este în stare să "deschidă cartea şi să se uite în
ea" (Ap 5,3), sau să-i înţeleagă conţinutul. În confuzia întâmplărilor umane, nimeni
nu ştie să spună direcţia şi sensul ultim al lucrurilor.

Numai Isus Cristos intră în posesia cărţi sigilate (cf. Ap 5,6-7); numai el este "vrednic
de a primi cartea şi de a desface sigiliile sale" (Ap 5,9). Numai Isus, de fapt, este în
stare să facă cunoscut şi să pună în practică planul lui Dumnezeu cuprins în ea.
Lăsat singur, omul nu poate prin eforturile sale să dea un sens istoriei şi
evenimentelor: viaţa rămâne fără speranţă. Numai Fiul lui Dumnezeu este în măsură
să risipească întunericul şi să arate calea.

Cartea deschisă este încredinţată lui Ioan şi, prin el, Bisericii întregi. Ioan este invitat
să ia cartea şi să o mănânce: "Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă
în picioare pe mare şi pe pământ [...] Ia-o şi mănânc-o!" (Ap 10,8-9). Numai după ce
a asimilat-o în profunzime, o va putea comunica aşa cum se cuvine celorlalţi, la care
este trimis cu porunca: "Să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni şi imperii"
(Ap 10,11).

Necesitatea şi urgenţa vestirii

45. Evanghelia speranţei, încredinţată Bisericii şi asimilată de ea, trebuie să fie

vestită şi mărturisită zilnic. Aceasta este vocaţia proprie Bisericii oricând şi oriunde.
Aceasta este şi misiunea Bisericii astăzi în Europa. "Evanghelizarea este, într-
adevăr, harul şi vocaţia proprie Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există
pentru evanghelizare, adică pentru a predica şi învăţa, pentru a fi canalul de
transmitere a harului, pentru a-i reîmpăca pe cei păcătoşi cu Dumnezeu, pentru a
perpetua jertfa lui Cristos în sfânta Liturghie care este memorialul morţii şi învierii
sale glorioase" [77].

Biserică din Europa, "noua evanghelizare" este misiunea care te aşteaptă!

Redescoperă entuziasmul vestirii. Ascultă rugămintea care-ţi este adresată astăzi la
începutului celui de-al treilea mileniu şi care a răsunat deja în zorii primului mileniu,
când i-a apărut în viziune lui Paul un macedonean care îl implora: "Treci în
Macedonia, ajută-ne!" (Fap 16,9). Chiar dacă nu este exprimată sau este înăbuşită,
aceasta este invocaţia cea mai profundă şi mai adevărată care să izvorască din
inima europenilor de astăzi, însetaţi de o speranţă care nu înşală. Această speranţă
ţi-a fost dăruită pentru ca tu să o oferi mai departe cu bucurie în orice loc şi în orice
timp. Vestirea lui Isus, care este evanghelia speranţei, să fie, aşadar, mândria şi
raţiunea ta de a fi. Continuă cu zel reînnoit în acelaşi spirit misionar care, de-a lungul
acestor douăzeci de secole şi începând cu propovăduirea apostolilor Petru şi Paul, a
însufleţit atâţia sfinţi şi sfinte, autentici evanghelizatori ai continentului european.

Prima vestire şi vestirea reînnoită

46. În diferite părţi ale Europei este nevoie de o primă vestire a evangheliei: creşte
numărul de persoane nebotezate, fie din cauza prezenţei însemnate de imigranţi
aparţinând altor religii, fie din cauza faptului că chiar fiii unor familii cu tradiţie creştină
nu au primit Botezul sau din cauza stăpânirii comuniste ori a unei răspândite
indiferenţe religioase [78]. De fapt, Europa se situează de-acum printre acele locuri
tradiţional creştine în care, pe lângă o nouă evanghelizare, în unele cazuri este
nevoie de o primă evanghelizare.

Biserica nu se poate sustrage de la datoria de a da un diagnostic curajos care să

permită stabilirea de terapii potrivite. Şi pe "bătrânul" continent există zone sociale şi
culturale întinse unde s-a dovedit necesară o adevărată missio ad gentes [78].

47. Apoi, pretutindeni este nevoie de o reînnoită vestire şi pentru cei care sunt deja
botezaţi. Mulţi europeni contemporani cred că ştiu ce este creştinismul, dar în
realitate nu-l cunosc. Adesea, chiar elementele şi noţiunile fundamentale ale
credinţei nu mai sunt cunoscute. Mulţi botezaţi trăiesc ca şi cum Cristos nu ar exista:
sunt repetate gesturile şi semnele de credinţă, mai ales prin practicile de cult, dar lor
nu le corespunde o adevărată acceptare a conţinutului credinţei şi o adeziune la
persoana lui Isus. Marile certitudini ale credinţei au fost înlocuite de către mulţi cu un
sentiment religios vag şi mai puţin angajator; se răspândesc diferite forme de
agnosticism şi de ateism practic care fac să se agraveze distanţa dintre credinţă şi
viaţă; unii s-au lăsat molipsiţi de spiritul unui umanism imanentist care le-a slăbit
credinţa, ducându-i adesea din păcate la a o abandona cu totul; se asistă la un fel de
interpretare seculară a credinţei creştine care erodează şi de care se leagă o
profundă criză a conştiinţei şi a practicii morale creştine  [80]. Marile valori care au
inspirat mult cultura europeană au fost separate de evanghelie, pierzându-şi astfel
sufletul cel mai adânc şi lăsând loc multor devieri.

"Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?" (Lc 18,8). Va găsi
credinţă în aceste ţări ale Europei noastre cu o antică tradiţie creştină? Este o
întrebare care arată cu claritate profunzimea şi dramaticitatea uneia dintre
provocările cele mai serioase pe care Bisericile noastre sunt chemate să le înfrunte.
Se poate spune - aşa cum s-a subliniat deja în Sinod - că această provocare constă
adesea nu atât în a-i boteza pe noii convertiţi, ci în a-i conduce pe cei botezaţi să se
întoarcă la Cristos şi la evanghelia sa [81]: în comunităţile noastre trebuie să ne
îngrijim cu seriozitate să ducem evanghelia speranţei la cei care sunt departe de
credinţă sau care s-au îndepărtat de practica creştină.
Fidelitatea faţă de mesajul unic

48. Pentru a putea vesti evanghelia speranţei, este necesară o solidă fidelitate faţă
de evanghelia însăşi. Aşadar, propovăduirea Bisericii, în toate formele sale, trebuie
să fie tot mai mult concentrată asupra persoanei lui Isus şi trebuie să orienteze tot
mai mult spre el. Trebuie să veghem pentru ca el să fie prezentat în integralitatea sa:
nu doar ca model etic, ci înainte de toate ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul unic şi
necesar al tuturor, care este viu şi acţionează în Biserica sa. Pentru ca speranţa să
fie adevărată şi de nezdruncinat, "propovăduirea integră, clară şi reînnoită a lui Isus
Cristos înviat, a învierii şi a vieţii veşnice" [82] va trebui să constituie o prioritate în
acţiunea pastorală din următorii ani.

Dacă evanghelia pe care trebuie să o vestim este identică în orice timp, modalităţile

prin care putem realiza această vestire sunt diferite. Aşadar, fiecare este invitat să-l
"proclame" pe Isus şi credinţa în el în orice circumstanţă; să-i "atragă" pe alţii la
credinţă, adoptând moduri de viaţă personală, familială, profesională şi comunitară
care să reflecte evanghelia; să "iradieze" în jurul său bucuria, iubirea şi speranţa,
pentru ca mulţi, văzând faptele voastre bune, să-l cinstească pe Tatăl care este în
ceruri (cf. Mt 5,16), aşa încât să fie "molipsiţi" şi cuceriţi; să devină "plămadă" care
transformă şi însufleţeşte din interior orice expresie culturală  [83].

Prin mărturia vieţii

49. Europa cere evanghelizatori credibili, în a căror viaţă în comuniune cu crucea şi

învierea lui Cristos să strălucească frumuseţea evangheliei [84]. Aceşti
evanghelizatori trebuie formaţi în mod adecvat85. Astăzi este mai necesară ca
oricând conştiinţa misionară în fiecare creştin, începând cu episcopii, preoţii, diaconii,
persoanele consacrate, cateheţii şi profesorii de religie: "Fiecare botezat, în calitate
de mărturisitor al lui Cristos, trebuie să dobândească formarea adecvată condiţiei
sale nu numai pentru a evita ca credinţa să slăbească din cauza lipsei îngrijirii ei într-
un ambient ostil cum este cel monden, ci şi pentru a sprijini şi impulsiona mărturia
evanghelizatoare" [86].

Omul contemporan "îi ascultă cu mai multă plăcere pe mărturisitori decât pe

învăţători, sau dacă îi ascultă pe învăţători o fac pentru că aceştia sunt
mărturisitori" [87]. Aşadar, sunt hotărâtoare prezenţa şi semnele sfinţeniei: aceasta
este o condiţie esenţială pentru o evanghelizare autentică, mereu capabilă să redea
speranţa. Sunt necesare mărturii puternice, personale şi comunitare, de viaţă nouă în
Cristos. Într-adevăr, nu este de ajuns ca adevărul şi harul să fie oferite prin
proclamarea cuvântului şi prin celebrarea sacramentelor; este necesar să fie primite
şi trăite în orice circumstanţă concretă, în modul de viaţă specific creştinilor şi
comunităţilor ecleziale. Aceasta este una dintre provocările cele mai mari care
aşteaptă Biserica din Europa la începutul noului mileniu.

Formarea la o credinţă matură

50. "Situaţia actuală culturală şi religioasă din Europa necesită prezenţa catolicilor
maturi în credinţă şi a comunităţilor creştine misionare care să mărturisească iubirea
lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii" [88]. Vestirea evangheliei speranţei implică,
aşadar, promovarea trecerii de la o credinţă susţinută de obişnuinţa socială, de altfel
apreciabilă, la o credinţă mai personală şi mai matură, clară şi determinată.

Aşadar, creştinii sunt chemaţi să trăiască o credinţă care să le permită să se

confrunte în mod critic cu actuala cultură rezistând tentaţiilor acesteia; să influenţeze
în mod eficient sectoarele culturale, economice, sociale şi politice; să arate că mereu
comuniunea dintre membrii Bisericii Catolice şi comuniunea cu ceilalţi creştini este
mai puternică decât orice legătură etnică; să transmită cu bucurie credinţa noilor
generaţii; să construiască o cultură creştină capabilă să evanghelizeze cultura mai
largă în care trăim [89].

51. Pe lângă angajarea pentru ca ministerul cuvântului, celebrarea liturgiei şi

practicarea iubirii să fie orientate spre edificarea şi sprijinirea unei credinţe mature şi
personale, comunităţile creştine trebuie să se implice pentru a propune o
cateheză adaptată diferitelor itinerare spirituale ale credincioşilor de diferite vârste şi
condiţii de viaţă, prevăzând şi forme adecvate de îndrumare spirituală şi de
redescoperire a Botezului primit [90]. În această angajare, Catehismul Bisericii
Catolice va fi, cu siguranţă, un punct de referinţă fundamental.

În particular, recunoscându-i inegalabila prioritate în acţiunea pastorală,

trebuie cultivat şi, dacă este cazul, relansat ministerul catehezei ca educare şi
dezvoltare a credinţei fiecărei persoane, aşa încât sămânţa sădită de Duhul Sfânt şi
transmisă prin Botez să crească şi să ajungă la maturitate. Făcând constat referinţă
la cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, proclamat în liturgie şi
interpretat de tradiţia Bisericii, o cateheză organică şi sistematică este, fără îndoială,
un instrument esenţial şi primar pentru formarea creştinilor la o credinţă matură  [91].

52. În acelaşi sens, trebuie subliniată şi misiunea importantă a teologiei. Într-adevăr,

există o legătură intrinsecă şi inseparabilă între evanghelizare şi reflectarea
teologică, deoarece aceasta din urmă, ca ştiinţă cu statut propriu şi cu metodologie
proprie, trăieşte din credinţa Bisericii şi este în slujba misiunii acesteia  [92]. Teologia
se naşte din credinţă şi este chemată să o interpreteze, să păstreze legătura
indispensabilă cu comunitatea creştină în toate articulaţiile sale; fiind în slujba
creşterii spirituale a tuturor credincioşilor [93], ea îi introduce în înţelegerea profundă a
mesajului lui Cristos.

În desfăşurarea misiunii vestirii evangheliei speranţei, Biserica din Europa apreciază

cu recunoştinţă vocaţia teologilor, valorifică şi promovează munca lor [94]. Lor le
adresez, cu stimă şi cu afecţiune, invitaţia de a persevera în slujirea pe care o
desfăşoară, unind mereu cercetarea ştiinţifică şi rugăciunea, dialogând cu atenţie cu
cultura contemporană, aderând cu fidelitate la magisteriu şi colaborând cu el în spirit
de comuniune în adevăr şi iubire, impregnându-se de acel sensus fidei al poporului
lui Dumnezeu şi contribuind la alimentarea lui.

II. Mărturisirea în unitate şi dialog

În comuniune între Bisericile particulare

53. Forţa vestirii evangheliei speranţei va fi mai eficientă dacă va fi legată de o

unitate şi o comuniune profundă în Biserică. Bisericile particulare în parte nu pot fi
singure în înfruntarea provocărilor care le aşteaptă. Este nevoie de o colaborare
autentică între toate Bisericile particulare de pe continent, care să fie expresie a
comuniunii lor adânci; o colaborare care este cerută şi de noua realitate
europeană [95]. În acest cadru trebuie situată contribuţia organismelor ecleziale
continentale, începând cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene. Acesta este
un instrument eficace pentru căutarea căilor potrivite pentru evanghelizarea
Europei [96]. Prin "schimbul de daruri" dintre diferitele Biserici particulare, se pun în
comun experienţele şi reflecţiile Europei de Vest şi de Est, de Nord şi de Sud,
împărtăşind orientări pastorale comune; de aceea el reprezintă tot mai mult o
expresie semnificativă a sentimentului colegial dintre episcopii de pe continent,
pentru a propovădui împreună, cu curaj şi fidelitate, numele lui Isus Cristos, izvor
unic de speranţă pentru toţi cei din Europa.

Împreună cu toţi creştinii

54. În acelaşi timp, apare ca un imperativ necesar obligaţia unei colaborări

ecumenice fraterne şi determinate.

Viitorul evanghelizării este strâns unit de mărturia unităţii pe care toţi discipolii lui
Cristos o vor da: "Toţi creştinii sunt chemaţi să desfăşoare această misiune conform
vocaţiei lor. Misiunea evanghelizării include înaintarea unul spre celălalt şi înaintarea
împreună a creştinilor, care trebuie să pornească din interior; evanghelizarea şi
unitatea, evanghelizarea şi ecumenismul sunt indisolubil legate între ele"  [97]. De
aceea, îmi însuşesc din nou cuvintele scrise de Paul al VI-lea patriarhului ecumenic
Athenagoras I: "Fie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe calea reîmpăcării, pentru
ca unitatea Bisericilor noastre să devină un semn tot mai luminos de speranţă şi de
mângâiere pentru întreaga omenire" [98].

În dialog cu alte religii

55. Aşa cum este pentru întreaga angajare în "noua evanghelizare", şi pentru
vestirea evangheliei speranţei este necesar să se instaureze un dialog
interreligios profund şi clar, în particular cu iudaismul şi cu islamul. "Înţeles ca
metodă şi mijloc pentru o cunoaştere şi o îmbogăţire reciprocă, el nu este în poziţie
contradictorie cu misiunea ad gentes, ba chiar este legat în mod deosebit de ea şi
este o expresie a acesteia" [99]. A practica acest dialog nu înseamnă a se lăsa cucerit
de o "mentalitate marcată de indiferentism, din păcate larg răspândită şi printre
creştini, adesea înrădăcinată în viziuni teologice incorecte şi marcată de un relativism
religios care duce la consideraţia că «toate religiile sunt valabile»"  [100].

56. Este vorba mai degrabă de a conştientiza mai mult raportul care leagă Biserica
de poporul iudeu şi de rolul singular al Israelului în istoria mântuirii. Aşa cum a
rezultat deja din Prima Adunare Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, şi
cum a fost subliniat şi în ultimul Sinod, trebuie recunoscute rădăcinile comune care
există între creştinism şi poporul iudeu, chemat de Dumnezeu la un legământ care
rămâne irevocabil (cf. Rom 11,29) [101] şi care a ajuns la împlinirea definitivă în
Cristos.

Aşadar, este necesar să se favorizeze dialogul cu iudaismul, ştiind că acesta este de

o importanţă fundamentală pentru autocunoaşterea creştină şi pentru depăşirea
diviziunilor dintre Biserici, şi să se lucreze ca să înflorească o nouă primăvară în
relaţiile reciproce. Acest lucru înseamnă că fiecare comunitate eclezială trebuie să se
implice, atât cât permit circumstanţele, în dialogul şi colaborarea cu credincioşii de
religie iudaică. Acest angajament implică, printre altele, necesitatea de "a ne aminti
de contribuţia pe care fiii Bisericii au putut-o avea la apariţia şi răspândirea unei
atitudini antisemite în istorie şi să cerem iertare de la Dumnezeu, favorizând în toate
felurile întâlnirile de reconciliere şi de prietenie cu fiii lui Israel"  [102]. În plus, în acest
context, va fi de datoria noastră să ne amintim de atâţia creştini care, uneori cu preţul
vieţii, i-au ajutat şi salvat, mai ales în perioadele de persecuţie, pe aceşti "fraţi mai
mari" ai lor.

57. Înseamnă şi să ne lăsăm impulsionaţi spre o mai bună cunoaştere a altor religii,
pentru a putea instaura un colocviu fratern cu persoanele care aderă la ele şi care
trăiesc în Europa de astăzi. În particular, este important un raport corect cu islamul.
Acesta, aşa cum a rezultat de mai multe ori în aceşti ani în conştiinţa episcopilor
europeni, "trebuie să fie condus cu prudenţă, cu idei clare în ce priveşte posibilităţile
şi limitele sale şi cu încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu faţă de toţi fiii
săi" [103]. Este necesar, printre altele, să fim conştienţi de însemnata diferenţă dintre
cultura europeană, care are rădăcini profund creştine, şi gândirea musulmană  [104].

În acest sens, este necesar să-i pregătim în mod adecvat pe creştinii care trăiesc
zilnic în contact cu musulmanii ca să cunoască în mod obiectiv islamul şi să ştie să
se confrunte cu el; această pregătire trebuie să-i privească, în particular, pe
seminarişti, pe preoţi şi pe toţi operatorii pastorali. În plus, este de înţeles faptul că
Biserica, în timp ce cere ca instituţiile europene să promoveze libertatea religioasă în
Europa, subliniază şi necesitatea ca reciprocitatea în a garanta libertatea religioasă
să fie observată şi în ţările cu o tradiţie religioasă diferită, în care creştinii sunt în
minoritate [105].

În acest context, "este de înţeles uimirea şi sentimentul de frustrare al creştinilor

care-i primesc, de exemplu în Europa, pe credincioşii de alte religii oferindu-le
posibilitatea de a-şi practica cultul lor, şi cărora le este interzisă practicarea cultului
lor creştin" [106] în ţările în care aceşti credincioşi majoritari au făcut din religia lor
unica religie admisă şi promovată. Persoana umană are dreptul la libertate religioasă
şi toţi, în orice parte a lumii, "trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea
indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti"  [107].

III. Evanghelizarea vieţii sociale

Evanghelizarea culturii şi înculturarea evangheliei

58. Mesajul lui Isus Cristos trebuie să ajungă şi în cultura europeană

contemporană. Evanghelizarea culturii trebuie să arate că şi astăzi, în această
Europă, evanghelia poate fi trăită din plin ca itinerar care dă sens existenţei. În acest
scop, pastoraţia trebuie să asume misiunea de a forma o mentalitate creştină în viaţa
obişnuită: în familie, în şcoală, în comunicaţiile sociale, în lumea culturii, a muncii şi a
economiei, în politică, în timpul liber, în sănătate şi în boală. Este necesară o
confruntare critică clară cu actuala situaţie culturală a Europei, evaluând tendinţele
care apar, faptele şi situaţiile de o mai mare relevanţă în timpul nostru în lumina
centralităţii lui Cristos şi a antropologiei creştine.
Şi astăzi, amintind rodnicia culturală a creştinismului de-a lungul istoriei Europei,
trebuie să prezentăm abordarea evanghelică, teoretică şi practică, a realităţii şi a
omului. În plus, luând în consideraţie importanţa deosebită a ştiinţelor şi a realităţilor
tehnologice din cultura şi societatea Europei, Biserica, prin instrumentele sale de
aprofundare teoretică şi de iniţiativă practică, este chemată să ofere propuneri în ce
priveşte cunoaşterea ştiinţifică şi aplicarea ei, indicând insuficienţa şi caracterul
nepotrivit al unei concepţii inspirate de scientism care recunoaşte drept valoare
obiectivă doar pe cea a cunoaşterii sale experimentale, şi oferind criterii etice pe care
omul le are înscrise în propria natură [108].

59. În itinerarul de evanghelizare a culturii se inserează serviciul important adus

de şcolile catolice. Trebuie să se depună eforturi pentru a fi recunoscută o libertate
efectivă de educare şi o paritate juridică între şcolile de stat şi cele private. Acestea
din urmă sunt uneori unicul mijloc pentru a propune tradiţia creştină celor care sunt
departe de ea. Îi îndemn pe credincioşii angajaţi în lumea scolastică să persevereze
în misiunea lor, ducând lumina lui Cristos Mântuitorul în activităţile lor specifice
educative, ştiinţifice şi academice [109]. În particular, trebuie valorificată contribuţia
creştinilor care desfăşoară muncă de cercetare şi de predare în universităţi: prin
"slujirea gândirii", ei transmit mai departe tinerelor generaţii valorile unui patrimoniu
cultural îmbogăţit de două milenii de experienţă umanistă şi creştină. Convins de
importanţa instituţiilor academice, cer şi ca în diferitele Biserici particulare să fie
promovată o adecvată pastoraţie universitară, favorizând astfel ceea ce răspunde
necesităţilor culturale actuale [110].

60. Nu poate fi uitată nici contribuţia pozitivă oferită la valorificarea bunurilor

culturale ale Bisericii. Acestea pot reprezenta, de fapt, un factor specific în a suscita
din nou un umanism de inspiraţie creştină. Datorită unei conservări adecvate şi a
unei utilizări inteligente a lor, acestea, ca o mărturie vie a credinţei mărturisite de-a
lungul secolelor, pot constitui un instrument valid pentru noua evanghelizare şi pentru
cateheză şi pot invita la redescoperirea semnificaţiei misterului.

În acelaşi timp, trebuie promovate noi expresii artistice ale credinţei, printr-un dialog
asiduu cu specialiştii în artă [111]. Într-adevăr, Biserica are nevoie de artă, de literatură,
de muzică, de pictură, de sculptură şi de arhitectură, deoarece "ea trebuie să facă
perceptibilă, ba şi mai mult, pe cât posibil, fascinantă lumea spiritului, invizibilului lui
Dumnezeu" [112] şi deoarece frumuseţea artistică, reflectare a Duhului lui Dumnezeu,
este un semn al misterului, o invitaţie la a căuta chipul lui Dumnezeu, care s-a făcut
vizibil în Isus din Nazaret.

Educarea tinerilor la credinţă

61. Încurajez apoi Biserica din Europa să acorde o atenţie sporită educării tinerilor la
credinţă. Aţintindu-ne privirea spre viitor, nu putem să nu ne gândim la ei: trebuie să
ne apropiem de mintea, inima, caracterul tinerilor, pentru a le oferi o formare solidă
umană şi creştină.

În fiecare ocazie la care participă mulţi tineri, nu este greu să descoperim în ei

atitudini diferite. Se constată dorinţa de a trăi împreună pentru a ieşi din izolare,
setea de absolut conştientizată mai mult sau mai puţin; se observă în ei o credinţă
tainică ce vrea să fie purificată şi dorinţa de a-l urma pe Domnul; se percepe decizia
de a continua drumul deja întreprins şi exigenţa împărtăşirii credinţei.

62. În acest scop, trebuie reînnoită pastoraţia tineretului, articulată pe categorii de

vârstă şi atentă faţă de diferitele condiţii ale copiilor, adolescenţilor şi tinerilor. În plus,
va fi necesar să li se ofere o mai mare organicitate şi coerenţă, printr-o ascultare
răbdătoare a întrebărilor tinerilor, pentru a-i face să devină protagonişti ai
evanghelizării şi ai edificării societăţii.

În acest itinerar, trebuie promovate ocaziile de întâlniri între tineri, aşa încât să se
favorizeze un climat de ascultare reciprocă şi de rugăciune. Nu trebuie să ne fie
teamă să fim exigenţi cu ei în ce priveşte creşterea lor spirituală. Trebuie să le
indicăm calea sfinţeniei, îndemnându-i să facă alegeri care-i angajează în urmarea
lui Isus, fiind întăriţi în această alegere de o intensă viaţă sacramentală. Astfel, vor
putea rezista tentaţiilor unei culturi care adesea le propune doar valori efemere sau
chiar contrare evangheliei, şi vor putea deveni ei înşişi capabili să arate o mentalitate
creştină în toate sectoarele vieţii, inclusiv în cele de divertisment şi de distracţie  [113].

Am încă vii în faţa ochilor chipurile vesele ale atâtor tineri, o adevărată speranţă a
Bisericii şi a lumii, semn elocvent al Duhului care nu încetează să suscite noi energii.
I-am întâlnit atât în peregrinarea mea prin diferite ţări cât şi în neuitatele Zile
Mondiale ale Tineretului [114].

Atenţia faţă de mass-media

63. Dată fiind importanţa mijloacelor de comunicare socială, Biserica din Europa
trebuie în mod obligatoriu să acorde o atenţie deosebită lumii variate a mass-media.
Acest lucru implică, printre altele, formarea corespunzătoare a creştinilor care
lucrează în mass-media şi a utilizatorilor acestor mijloace, pentru o mai bună
cunoaştere a noilor limbaje. Se va acorda o grijă deosebită în alegerea de persoane
pregătite pentru a transmite mesajul prin mass-media. Va fi foarte util şi schimbul de
informaţii şi de strategii între Biserici privind diferite aspecte şi iniţiative referitoare la
această comunicare. Nu trebuie neglijată nici crearea de instrumente locale de
comunicare socială, chiar şi la nivel parohial.

În acelaşi timp, este nevoie de implicarea în procesele de comunicare socială, pentru

ca aceasta să respecte cât mai mult adevărul informaţiei şi demnitatea persoanei
umane. În acest sens, îi invit pe catolici să contribuie la elaborarea unui cod
deontologic pentru cei care lucrează în domeniul comunicaţiilor sociale, lăsându-se
îndrumaţi de criteriile pe care organismele competente ale Sfântului Scaun le-au
indicat recent [115] şi pe care episcopii reuniţi în Sinod le-au enumerat astfel:
"Respectul faţă de demnitatea persoanei umane, faţă de drepturile ei, inclusiv dreptul
la intimitate; slujirea adevărului, a dreptăţii şi a valorilor umane, culturale şi spirituale;
respectarea diferitelor culturi pentru evitarea pierderii lor în mulţime, protejarea
grupurilor minoritare şi a celor slabi; căutarea binelui comun, dincolo de interesele
particulare şi de predominarea doar a criteriilor economice"  [116].

Misiunea "ad gentes"

64. Un mesaj al lui Isus Cristos şi al evangheliei sale care s-ar limita doar la contextul
european ar fi semnul unei îngrijorătoare lipse de speranţă. Lucrarea de
evanghelizare este însufleţită de o adevărată speranţă creştină atunci când se
deschide orizonturilor universale, care duc la a oferi tuturor în mod gratuit ceea ce, la
rândul nostru, am primit în dar. Misiunea "ad gentes" devine astfel expresia unei
Biserici modelate din evanghelia speranţei, care se reînnoieşte şi întinereşte
încontinuu. Aceasta a fost de-a lungul secolelor conştiinţa Bisericii din Europa:
nenumăratele grupuri de misionari şi misionare, mergând în întâmpinarea altor
popoare şi a altor civilizaţii, au vestit evanghelia lui Isus Cristos oamenilor din
întreaga lume.

Zelul misionar însuşi trebuie să însufleţească Biserica din Europa de astăzi.

Scăderea numărului preoţilor şi a persoanelor consacrate în unele ţări nu trebuie să
împiedice nici o Biserică particulară să-şi însuşească exigenţele Bisericii Universale.
Fiecare va găsi calea pentru a favoriza pregătirea pentru misiunea ad gentes, aşa
încât să răspundă cu generozitate la apelul care şi astăzi este lansat de multe
popoare şi naţiuni doritoare să cunoască evanghelia. Bisericile de pe alte continente,
îndeosebi cele din Asia şi din Africa, privesc şi astăzi spre Bisericile din Europa şi
aşteaptă ca ele să continue să răspundă vocaţiei lor misionare. Creştinii din Europa
nu pot fi infideli faţă de istoria lor [117].

Evanghelia: o carte pentru Europa de astăzi şi dintotdeauna

65. Trecând prin poarta sfântă, la începutul marelui jubileu din 2000, am ridicat în
faţa Bisericii şi a lumii cartea evangheliei. Acest gest, realizat de fiecare episcop în
diferite catedrale din lume, indică angajamentul la care este chemată astăzi şi
întotdeauna Biserica de pe continentul nostru.

Biserică din Europa, intră în noul mileniu cu cartea evangheliei! Fiecare credincios să

primească îndemnul conciliar, adică "să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus
Cristos» (Fil 3,8), căci, «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui
Cristos»" [118]. Sfânta Biblie să continue să fie o comoară pentru Biserică şi pentru
fiecare creştin: în studierea atentă a cuvântului vom afla hrană şi forţă pentru a ne
desfăşura în fiecare zi misiunea.

Să luăm în mâini această carte! Să o primim de la Domnul care ne-o oferă mereu
prin Biserica sa (cf. Ap 10,8). Să o mâncăm (cf. Ap 10,9), ca să devină viaţa vieţii
noastre. Să o gustăm până la sfârşit: va implica eforturi din partea noastră, dar ne va
da bucurie pentru că este dulce ca mierea (cf. Ap 10,9-10). Vom fi plini de speranţă
şi capabili să o transmitem oricărui bărbat şi oricărei femei pe care-i întâlnim în
drumul nostru.

IV.

CELEBRAREA EVANGHELIEI SPERANŢEI

"Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea,

gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13)

O comunitate care se roagă

66. Evanghelia speranţei, mesaj al adevărului care ne va elibera (cf. In 8,32), trebuie
să fie celebrată. În faţa Mielului din Apocalips începe o solemnă liturgie de laudă şi
de adorare: "Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria
şi puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13). Această viziune, care îl revelează pe Dumnezeu
şi sensul istoriei, are loc "în ziua Domnului" (Ap 1,10), ziua învierii retrăită de către
adunarea duminicală.

Biserica, aceea care primeşte această revelaţie, este o comunitate care se roagă.

Rugându-se îl ascultă pe Domnul ei şi ceea ce Duhul îi spune: adoră, laudă, aduce
mulţumire, invocă în cele din urmă venirea Domnului, "Vino, Doamne Isuse!"
(Ap 22,16-20), afirmând astfel că numai de la el aşteaptă mântuire.

Şi ţie, Biserică a lui Dumnezeu care trăieşti în Europa, ţi se cere să fii o comunitate
care se roagă, celebrându-l pe Domnul tău prin sacramente, prin liturgie şi prin
întreaga viaţă. În rugăciune, vei redescoperi prezenţa dătătoare de viaţă a Domnului.
Astfel, înrădăcinând în el fiecare acţiune a ta, le vei putea propune din nou
europenilor întâlnirea cu el, adevărata speranţă, singura care împlineşte pe deplin
dorinţa vie după Dumnezeu, ascunsă în diferitele forme ale căutării religioase care
apar în Europa contemporană.

I. Redescoperirea liturgiei

Sentimentul religios în Europa de astăzi

67. În ciuda zonelor vaste de secularizare de pe continentul european,

există semnale care contribuie la conturarea chipului unei Biserici care, crezând, îl
vesteşte, celebrează şi slujeşte pe Domnul său. Într-adevăr, nu lipsesc exemplele de
creştini autentici care trăiesc momente de tăcere contemplativă, care participă cu
fidelitate la iniţiativele spirituale, care trăiesc evanghelia în viaţa lor de zi cu zi şi o
mărturisesc în diferite sectoare ale activităţii lor. În plus, se pot nota manifestări ale
unei "sfinţenii a poporului", care arată că şi în Europa de astăzi nu este imposibilă
trăirea evangheliei la nivel personal şi într-o experienţă comunitară autentică.

68. Împreună cu multele exemple de credinţă adevărată există în Europa şi o

religiozitate vagă şi uneori greşită. Semnele sale sunt adesea generale şi
superficiale, dacă nu chiar contrastante în persoanele înseşi care le manifestă. Sunt
observate fenomene de refugiere în spiritualism, de sincretism religios şi ezoteric, de
căutare cu orice preţ a evenimentelor extraordinare, până la realizarea de alegeri
eronate, precum aderarea la secte periculoase sau la experienţe pseudoreligioase.

Dorinţa răspândită de hrană spirituală trebuie întâmpinată cu înţelegere şi purificată.

Omului care-şi dă seama, chiar şi în manieră confuză, că nu poate trăi numai cu
pâine, este necesar ca Biserica să-i poată mărturisi în mod convingător răspunsul dat
de Isus ispititorului: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese
din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

O Biserică ce celebrează

69. În contextul societăţii de astăzi, adesea închisă faţă de transcendent, sufocată de

comportamente consumiste, pradă uşoară pentru formele vechi şi noi de idolatrie şi,
în acelaşi timp, însetată de ceva care să meargă dincolo de imediat, misiunea la care
este chemată Biserica din Europa este angajatoare şi totodată entuziastă. Aceasta
constă în redescoperirea sensului de "mister"; în reînnoirea celebrărilor liturgice
pentru ca acestea să fie semne mai elocvente ale prezenţei lui Cristos Domnul; în
asigurarea de spaţii noi pentru tăcere, rugăciune şi contemplaţie; în reîntoarcerea la
sacramente, mai ales la acelea al Euharistiei şi al Pocăinţei, ca izvoare ale libertăţii şi
ale speranţei.

De aceea, îţi adresez ţie, Biserică ce trăieşti în Europa, o invitaţie insistentă: fii o

Biserică ce se roagă, care-l laudă pe Dumnezeu, care recunoaşte primatul său
absolut, care-l preamăreşte cu credinţă plină de bucurie. Redescoperă sensul
misterului: trăieşte-l cu recunoştinţă umilă; mărturiseşte-l cu bucurie convinsă şi
molipsitoare. Celebrează mântuirea lui Cristos: primeşte-o ca pe un dar pe care ţi-l
face sacramentul său, fă din viaţa ta un adevărat cult spiritual plăcut lui Dumnezeu
(cf. Rom 12,1).

Sensul misterului

70. Unele semne revelează o diminuare a sensului de mister din celebrările liturgice,
care ar trebuie să ne introducă în el. Aşadar, este urgent ca în Biserică să fie
reînsufleţit un autentic sens al liturgiei. Aceasta, aşa cum au amintit părinţii
sinodali [119], este mijloc de sfinţire; este celebrarea credinţei Bisericii; este mijloc de
transmitere a credinţei. Împreună cu Sfânta Scriptură şi cu învăţăturile părinţilor
Bisericii, ea este izvor viu al unei spiritualităţi autentice şi solide. Aşa cum subliniază
bine şi tradiţia venerabilelor Biserici din Orient, prin ea credincioşii intră în comuniune
cu Preasfânta Treime, experimentând participarea lor la natura divină, ca dar al
harului. Liturgia devine astfel o anticipare a fericirilor ultime şi o participare la gloria
cerească.

71. În celebrări este necesar să fie pus din nou în centru Isus, pentru ca el să ne
poată lumina şi călăuzi. Acest lucru poate constitui unul din răspunsurile cele mai
puternice pe care comunităţile noastre sunt chemate să le dea unei religiozităţi vage
şi lipsite de consistenţă. Scopul liturgiei Bisericii nu este acela de a placa dorinţele şi
temerile omului, ci de a-l asculta şi de a-l primi pe Isus cel Viu, care îl cinsteşte şi-l
laudă pe Tatăl, pentru a-l lăuda şi a-l cinsti împreună cu el. Celebrările ecleziale
proclamă că speranţa noastră vine de la Dumnezeu prin Isus, Domnul nostru.

Acest lucru înseamnă să trăim liturgia ca pe o lucrare a Treimii. Tatăl acţionează

pentru noi în misterele celebrate; ne vorbeşte, ne iartă, ne ascultă, ne dăruieşte
Duhul său; noi ne adresăm lui, îl ascultăm, îl lăudăm şi-l invocăm. Isus acţionează
pentru sfinţenia noastră, făcându-ne părtaşi la misterul său. Duhul Sfânt acţionează
prin harul său şi face din noi trupul lui Cristos, care este Biserica.

Liturgia trebuie să fie trăită ca vestire şi anticipare a gloriei viitoare, scop ultim al
speranţei noastre. Într-adevăr, aşa cum ne învaţă Conciliul, "în liturgia pământească
noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea
sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători [...], până când se va
arăta Cristos însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în
glorie" [120].
Formarea liturgică

72. Deşi după Conciliul Ecumenic Vatican II s-a întreprins un itinerar pentru trăirea
sensului autentic al liturgiei, rămân încă multe de făcut. Sunt necesare o continuă
reînnoire şi o permanentă formare a tuturor: miniştri hirotoniţi, persoane consacrate
şi laici.

Adevărata reînnoire, departe de a se servi de fapte arbitrare, constă în dezvoltarea

unei tot mai mari conştientizări a sensului misterului, aşa încât să se facă din liturgii
momente de comuniune cu misterul mare şi sfânt al Treimii. Celebrând acţiunile
sfinte ca pe o relaţie cu Dumnezeu şi ca pe o primire a darurilor sale, expresie a unei
autentice vieţi spirituale, Biserica din Europa va putea cu adevărat să alimenteze
speranţa şi să o ofere celor care au pierdut-o.

73. În acest scop este necesar un mare efort de formare. Aceasta, menită să
favorizeze înţelegerea adevăratului sens al celebrărilor Bisericii, necesită, pe lângă o
adecvată instruire în ce priveşte riturile, o autentică spiritualitate şi o instruire în
vederea trăirii depline a acesteia [121]. Aşadar, trebuie promovată mai mult o
adevărată "mistagogie liturgică", prin participarea activă a tuturor credincioşilor,
fiecare conform propriilor atribuţii, la acţiunile sacre, în particular la Euharistie.

II. Celebrarea sacramentelor

74. Un loc de o importanţă deosebită trebuie rezervat celebrării sacramentelor, care

sunt acţiuni ale lui Cristos şi ale Bisericii, menite să-i aducă cult lui Dumnezeu, spre
sfinţirea oamenilor şi edificarea comunităţii ecleziale. Recunoscând faptul că prin ele
acţionează Cristos însuşi prin Duhul Sfânt, sacramentele trebuie celebrate cu
aceeaşi atenţie şi creând condiţiile adecvate. Bisericile particulare de pe continent
vor acorda o atenţie deosebită intensificării pastoraţiei sacramentelor pentru a face
cunoscută realitatea lor profundă. Părinţii sinodali au scos în evidenţă această
exigenţă, pentru a răspunde la două pericole: pe de o parte, anumite sectoare
ecleziale par să fi pierdut sensul adevărat al sacramentului şi ar putea banaliza
misterele celebrate; pe de altă parte, mulţi dintre cei botezaţi, continuând obiceiuri şi
tradiţii, recurg la sacramente în momentele semnificative ale vieţii lor, fără a trăi însă
în conformitate cu îndrumările Bisericii [122].

Euharistia

75. Euharistia, dar suprem al lui Cristos oferit Bisericii, face prezent misterul jertfei lui
Cristos pentru mântuirea noastră: "În sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual
al Bisericii, Cristos însuşi, paştele nostru" [123]. Din ea, "izvor şi apogeu al întregii vieţi
creştine" [124], se alimentează Biserica în peregrinarea ei, aflând în ea izvorul oricărei
speranţe. Într-adevăr, Euharistia "dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să
încolţească o sămânţă de speranţă vie în asumarea zilnică de către fiecare a
propriilor sale datorii" [125].

Toţi am fost invitaţi să mărturisim credinţa în Euharistie, "zălog al gloriei viitoare",

siguri că acea comuniune cu Cristos, pe care o trăim acum ca pelerini într-o viaţă
muritoare, anticipă întâlnirea supremă din ziua în care "vom fi asemenea lui pentru
că îl vom vedea aşa cum este" (1In 3,2). Euharistia este o "pregustare a veşniciei în
timp", este prezenţă divină şi comuniune cu aceasta; memorial al Paştelui lui Cristos,
este prin natura sa purtătoare de har în istoria umană. Ea ne deschide spre viitorul lui
Dumnezeu; fiind comuniune cu Cristos, cu trupul şi sângele său, este participare la
viaţa veşnică a lui Dumnezeu [126].

Reconcilierea

76. Alături de Euharistie, şi sacramentul Reconcilierii trebuie să desfăşoare un rol

fundamental în redobândirea speranţei: "Experienţa personală a iertării lui Dumnezeu
faţă de fiecare dintre noi este, de fapt, fundamentul esenţial al oricărei speranţe
pentru viitorul nostru" [127]. Una dintre rădăcinile resemnării care-i cuprinde pe mulţi
astăzi trebuie căutată în incapacitatea de a se recunoaşte păcătoşi şi de a se lăsa
iertaţi, o incapacitate care se datorează adesea solitudinii aceluia care, trăind ca şi
cum Dumnezeu nu ar exista, nu are cui să-i ceară iertare. În schimb, acela care se
recunoaşte păcătos şi se încrede în milostivirea Tatălui ceresc, experimentează
bucuria unei adevărate eliberări şi-şi poate continua viaţa fără a se închide în propria
nefericire [128]. Astfel, primeşte harul unui nou început şi găseşte din nou motive
pentru a spera.

De aceea este necesar ca în Biserica din Europa sacramentul Reconcilierii să fie

reînviat. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că forma sacramentului este
mărturisirea personală a păcatelor urmată de absoluţiunea individuală. Trebuie să fie
favorizată această întâlnire dintre penitent şi preot, în fiecare formă prevăzută de
ritualul sacramentului. În faţa răspânditei pierderi a sensului păcatului şi a afirmării
unei mentalităţi marcate de relativism şi subiectivism în domeniul moralei, este
necesar ca în fiecare comunitate eclezială să se asigure o formare serioasă a
conştiinţelor [129]. Părinţii sinodali au insistat să fie recunoscut în mod clar adevărul
păcatului personal şi necesitatea iertării personale din partea lui Dumnezeu prin
ministerul preotului. Absoluţiunile colective nu sunt un mod alternativ de administrare
a sacramentului Reconcilierii [130].

77. Mă adresez preoţilor, îndemnându-i să-şi ofere cu generozitate propria

disponibilitate în ascultarea spovezilor şi să ofere ei înşişi un exemplu apropiindu-se
cu regularitate de sacramentul Pocăinţei. Le recomand să se îngrijească să fie la
curent cu noutăţile din domeniul teologiei morale, astfel încât să ştie să abordeze cu
competenţă problematicile apărute recent în domeniul moralei personale şi sociale.
În plus, să acorde o atenţie deosebită condiţiilor concrete de viaţă în care se găsesc
credincioşii şi să-i îndrume cu răbdare pentru a recunoaşte exigenţele legii morale
creştine, ajutându-i să trăiască sacramentul ca pe o fericită întâlnire cu milostivirea
Tatălui ceresc [131].

Rugăciunea şi viaţa

78. Pe lângă celebrarea euharistică, este necesar să promovăm şi alte forme

de rugăciune comunitară132, ajutând la redescoperirea legăturii dintre acestea şi
rugăciunea liturgică. În particular, păstrând vie tradiţia Bisericii latine, să fie
promovate diferite manifestări ale cultului euharistic în afara Liturghiei: adoraţia
personală, expunerea şi procesiunea, care trebuie înţelese ca expresie de credinţă în
prezenţa reală permanentă a Domnului în sacramentul din altar  [133]. În ce priveşte
celebrarea personală sau comunitară a Liturgiei orelor, a cărei valoarea deosebită
pentru credincioşii laici a fost amintită de Conciliul Vatican II  [134], să fie instruiţi pentru
a vedea în aceasta legătura cu misterul euharistic. Familiile să fie încurajate să
acorde spaţiu acestei rugăciuni realizate în comun, astfel încât să interpreteze în
lumina evangheliei întreaga viaţă de căsătorie şi de familie. Astfel, plecând de la
acest lucru şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se va forma acea liturgie
domestică ce va ritma toate momentele familiei [135].

Fiecare formă de rugăciune comunitară presupune rugăciunea individuală. Între

persoană şi Dumnezeu apare un colocviu sincer care se exprimă în laudă, în
mulţumire, în rugăminte adresată Tatălui prin Isus Cristos în Duhul Sfânt.
Rugăciunea personală, care este ca un fel de respiraţie pentru creştin, să nu fie
niciodată neglijată. Să se instruiască şi pentru a redescoperi legătura dintre aceasta
din urmă şi rugăciunea liturgică.

79. O atenţie deosebită trebuie acordată şi pietăţii populare136. Larg răspândită în

diferite regiuni din Europa prin confraternităţi, pelerinaje şi procesiuni la numeroase
sanctuare, ea îmbogăţeşte itinerarul anului liturgic, inspirând uzanţe şi obiceiuri
familiale şi sociale. Toate aceste forme trebuie să fie analizate cu atenţie printr-o
pastoraţie de promovare şi de reînnoire, care să le ajute să dezvolte ceea ce este
expresia autentică de speranţă a poporului lui Dumnezeu. Sfântul Rozariu este, cu
siguranţă, astfel. În acest an dedicat Rozariului îmi face plăcere să recomand din nou
recitarea acestuia, deoarece "Rozariul, dacă este redescoperit în deplina sa
semnificaţie, conduce la însuşi nucleul vieţii creştine şi oferă o ocazie spirituală şi
pedagogică, pe cât de comună, pe atât de rodnică, pentru contemplaţia personală,
pentru formarea poporului lui Dumnezeu şi pentru noua evanghelizare"  [137].

În ce priveşte pietatea populară, este necesar să se vegheze constant asupra

aspectelor ambigue ale unor manifestări, ferindu-le de devieri seculare, de
imprudenţe consumiste sau chiar de riscuri de superstiţie, pentru a le păstra în limite
mature şi autentice. Să se realizeze o instruire, explicând că pietatea populară
trebuie trăită mereu în armonie cu liturgia Bisericii şi în legătură cu sacramentele.

80. Nu trebuie uitat faptul că "cultul spiritual plăcut lui Dumnezeu" (cf. Rom 12,1) se

realizează înainte de toate în viaţa de zi cu zi, trăită în iubire prin dăruirea de sine
liberă şi generoasă, chiar şi în momentele mai puţin importante. Astfel, viaţa este
însufleţită de speranţa de nezdruncinat, pentru că este încredinţată numai în
siguranţa puterii lui Dumnezeu şi în biruinţa lui Cristos: este o viaţă copleşită de
mângâierile lui Dumnezeu, prin care suntem chemaţi să mângâiem, la rândul nostru,
pe cei pe care îi întâlnim în drumul nostru (cf. 2Cor 1,4).

Ziua Domnului

81. Ziua Domnului este momentul prin excelenţă şi foarte evocator în ce priveşte

celebrarea evangheliei speranţei.

În contextul actual, circumstanţele fac precară posibilitatea creştinilor de a trăi

duminica în mod deplin ca zi de întâlnire cu Domnul. Adesea se întâmplă ca aceasta
să fie redusă la un "sfârşit de săptămână", la un simplu timp de recreere. De aceea
este necesară o acţiune pastorală articulată la nivel educativ, spiritual şi social, care
să ajute la trăirea adevăratei ei semnificaţii.
82. Aşadar, reînnoiesc invitaţia de a recupera semnificaţia cea mai profundă a zilei
Domnului138: să fie sfinţită prin participarea la Euharistie şi printr-o odihnă
îmbogăţită de bucuria creştină şi de fraternitate. Să fie celebrată ca un centru al
întregului cult, prevestire neîntreruptă a vieţii fără de sfârşit, care reînsufleţeşte
speranţa şi încurajează pe cale. De aceea, să nu vă temeţi să o apăraţi împotriva
oricărui atac şi să vă dedicaţi ca, în organizarea muncii, ea să fie salvgardată, aşa
încât să poată fi o zi pentru om, în avantajul întregii societăţi. Într-adevăr, dacă
duminica ar fi lipsită de semnificaţia sa originară şi nu s-ar putea face loc în ea pentru
rugăciune, pentru odihnă, pentru împărtăşire şi bucurie, s-ar putea întâmpla ca
"omul, deşi în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare,
deoarece rămâne limitat de un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă
cerul" [139]. Iar fără dimensiunea sărbătorii, speranţa nu ar găsi o casă unde să
locuiască.

V.

SLUJIREA EVANGHELIEI SPERANŢEI

"Cunosc faptele tale, iubirea, credinţa, slujirea şi statornicia ta" (Ap 2,19)

Calea iubirii

83. Cuvântul pe care Duhul îl spune Bisericilor conţine o judecată asupra vieţii lor. Se
referă la fapte şi comportamente: "Cunosc faptele tale" este introducerea care, ca un
refren şi cu câteva modificări, apare în scrisorile scrise celor şapte Biserici. Atunci
când faptele se dovedesc a fi bune, acestea sunt rodul ostenelii, al perseverenţei, al
acceptării încercărilor, al suferinţelor, al sărăciei, al fidelităţii în persecuţii, al iubirii, al
credinţei, al slujirii. În acest sens pot fi citite ca o descriere a unei Biserici care, pe
lângă faptul că vesteşte şi celebrează mântuirea care vine de la Domnul, o "trăieşte"
în mod concret.

Pentru a sluji evanghelia speranţei, şi Bisericii care trăieşte în Europa i se cere să

urmeze calea iubirii. Este calea care trece prin iubirea care evanghelizează, o
angajare de a sluji în diferite forme, optarea pentru o generozitate neîntreruptă şi
nelimitată.

I. Slujirea iubirii

În comuniune şi solidaritate

84. Iubirea primită şi dăruită este pentru fiecare persoană experienţa originară în

care se naşte speranţa. "Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne în sine o fiinţă
neînţeleasă, viaţa sa este lipsită de sens dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu
întâlneşte iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o însuşeşte, dacă nu se
împărtăşeşte din ea din plin" [140].

Pentru Biserica din Europa de astăzi provocarea constă, aşadar, în a-l ajuta pe omul
contemporan să experimenteze iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos, în Duhul
Sfânt, prin mărturia iubirii, care posedă în sine o forţă evanghelizatoare intrinsecă.
În definitiv, în aceasta constă "evanghelia", vestea plină de bucurie pentru fiecare
om: Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf 1In 4,10.19); Isus ne-a iubit până la sfârşit
(cf. In 13,1). Prin darul Duhului, iubirea lui Dumnezeu este oferită credincioşilor,
făcându-i părtaşi de capacitatea sa de a iubi: ea impulsionează inima fiecărui
credincios şi a întregii Biserici (cf. 2Cor 5,14). Tocmai pentru că este dăruită de
Dumnezeu, iubirea devine poruncă pentru om (cf. In 13,34).

Trăirea în iubire devine, aşadar, veste plină de bucurie pentru fiecare persoană,

făcând vizibilă iubirea lui Dumnezeu, care nu abandonează pe nimeni. În definitiv,
înseamnă a-i da omului rătăcit motive reale pentru a continua să spere.

85. Vocaţia Bisericii, ca "semn credibil, deşi dintotdeauna imperfect, al iubirii trăite",

este "aceea de a-i face pe bărbaţi şi pe femei să întâlnească iubirea lui Dumnezeu şi
a lui Cristos, care vine să-i caute" [141]. Biserica, "semn şi instrument al unirii intime cu
Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc"  [142], mărturiseşte acest lucru atunci
când persoanele, familiile şi comunităţile trăiesc cu intensitate evanghelia iubirii. Cu
alte cuvinte, comunităţile noastre ecleziale sunt chemate să fie adevărate locuri
speciale de practicare a comuniunii.

Prin natura sa, mărturia iubirii trebuie să se extindă dincolo de graniţele comunităţii
ecleziale, pentru a ajunge la fiecare persoană, astfel încât iubirea faţă de toţi
oamenii să devină plămadă a unei autentice solidarităţi pentru întreaga viaţă socială.
Când Biserica este în slujba iubirii, face să crească în acelaşi timp "cultura
solidarităţii", contribuind astfel la a reda viaţă valorilor universale ale existenţei
umane.

În această perspectivă este necesar să redescoperim sensul autentic al

voluntariatului creştin. Acesta, născându-se din credinţă şi fiind alimentat permanent
de ea, trebuie să ştie să îmbine capacitatea profesională cu iubirea curată,
îndemnându-i pe cei implicaţi să-şi "înalţe sentimentele de bunăvoinţă faţă de ceilalţi
la înălţimea iubirii lui Cristos; să redobândească zi de zi, prin osteneli şi eforturi,
conştiinţa demnităţii fiecărui om; să descopere nevoile persoanelor pornind - dacă
este necesar - pe drumuri noi acolo unde nevoile sunt mai mari, iar atenţia şi sprijinul
acordate sunt mai reduse" [143].

II. Slujirea omului în societate

Redarea speranţei celor săraci

86. Întregii Biserici i se cere să le redea săracilor speranţa. A-i primi şi a-i sluji
înseamnă pentru ea a-l primi şi a-l sluji pe Cristos (cf. Mt 25,40). Iubirea preferenţială
pentru cei săraci este o dimensiune necesară a existenţei creştine şi a slujirii
evangheliei. A-i iubi şi a le mărturisi că sunt iubiţi într-un mod deosebit de către
Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că persoanele au valoare în sine, oricare ar fi
condiţiile economice, culturale, sociale în care se află, ajutându-le să valorifice
capacităţile lor.

87. Apoi, este necesar să ne lăsăm interpelaţi de fenomenul şomajului, care în multe

ţări din Europa constituie o mare problemă socială. La aceasta se adaugă şi
problemele legate de fluxul tot mai mare de migranţi. Bisericii i se cere să
amintească faptul că munca mereu constituie un bine de care trebuie să se simtă
responsabilă întreaga societate.

Propunând din nou criteriile etice care trebuie să călăuzească piaţa şi economia într-
un respect scrupulos faţă de centralitatea omului, Biserica nu va neglija să caute să
dialogheze cu persoanele implicate în lumea politică, sindicală şi a afacerilor  [144].
Acest lucru trebuie să aibă în vedere edificarea unei Europe înţeleasă ca o
comunitate de popoare şi de persoane, o comunitate solidară în speranţă, nu supusă
exclusiv legilor pieţei, ci preocupată cu hotărâre să salvgardeze demnitatea omului şi
în relaţiile economice şi sociale.

88. Să se acorde o importanţă corespunzătoare şi pastoraţiei bolnavilor. Luând în

consideraţie faptul că boala este o situaţie care ridică întrebări esenţiale asupra
sensului vieţii, "într-o societate a prosperităţii şi a eficienţei, într-o cultură
caracterizată de idolatria trupului, de îndepărtarea suferinţei şi a durerii şi de mitul
tinereţii veşnice" [145], grija faţă de bolnavi trebuie să fie considerată drept una dintre
priorităţi. În acest scop, trebuie promovate, pe de o parte, prezenţa pastorală
corespunzătoare în diferite locuri de suferinţă, de exemplu prin implicarea capelanilor
din spitale, a membrilor din asociaţiile de voluntariat, a instituţiilor sanitare
ecleziastice, şi, pe de altă parte, sprijinirea rudelor bolnavilor. În plus, va fi necesar
să fie sprijinit personalul medical şi paramedical cu mijloace pastorale
corespunzătoare, pentru a-i ajuta în vocaţia lor solicitantă de slujire a bolnavilor. Într-
adevăr, prin activităţile lor, operatorii sanitari aduc zilnic un nobil serviciu vieţii. Lor li
se cere să ofere pacienţilor şi acel sprijin special spiritual bazat pe căldura unui
autentic contact uman.

89. În fine, nu poate fi uitat faptul că uneori se realizează o utilizare

necorespunzătoare a bunurilor pământului. Într-adevăr, omul, neîndeplinindu-şi
misiunea de a cultiva şi păzi pământul cu înţelepciune şi iubire (cf. In 2,15), în multe
regiuni a devastat păduri şi câmpii, a poluat apele, a făcut aerul irespirabil, a dat
peste cap sistemele hidro-geologice şi atmosferice şi a provocat deşertificarea unor
arii întinse.

Şi în acest caz, slujirea evangheliei speranţei înseamnă angajarea într-o manieră

nouă pentru o utilizare corectă a bunurilor pământului [146], stimulând acea atenţie
care, pe lângă tutelarea habitatelor naturale, apără calitatea vieţii persoanelor,
pregătind generaţiilor viitoare un mediu care să fie mai mult în armonie cu planul
Creatorului.

Adevărul despre căsătorie şi familie

90. Biserica din Europa, în toate componentele sale, trebuie să propună din nou cu
fidelitate adevărul despre căsătorie şi familie [147]. Este o necesitate pe care ea o
simte arzând în interiorul său pentru că ştie că această îndatorire face parte din
misiunea evanghelizatoare încredinţată ei de Mirele şi Domnul său, şi care se
impune din nou astăzi cu o insistenţă neobişnuită. Într-adevăr, numeroşi factori
culturali, sociali şi politici contribuie la provocarea unei crize tot mai evidente a
familiei. Aceştia compromit, într-o anumită măsură, adevărul şi demnitatea persoanei
umane şi pun în discuţie însăşi ideea de familie, denaturând-o. Valoarea
indisolubilităţii căsătoriei este tot mai puţin cunoscută; se cer forme de recunoaştere
legală a convieţuirii de fapt, ca şi cum ar fi echivalente cu căsătoriile legitime; nu
lipsesc încercările de a accepta o definiţie a cuplului în care diferenţa de sex nu este
considerată esenţială.

În acest context, Bisericii i se cere să proclame cu o reînnoită vigoare ceea ce spune

evanghelia despre căsătorie şi despre familie, pentru a sublinia semnificaţia acestora
şi valoarea lor în planul de mântuire al lui Dumnezeu. În particular, este necesar să
se reafirme aceste instituţii ca realităţi care derivă din voinţa lui Dumnezeu. Este
necesar să se redescopere adevărul despre familie, care este o intimă comuniune de
viaţă şi de iubire [148], deschisă spre generarea de noi persoane; precum şi
demnitatea sa de "biserică domestică" şi participarea sa la misiunea Bisericii şi la
viaţa societăţii.

91. Conform părinţilor sinodali, este necesar să se recunoască faptul că multe familii,

în viaţa de zi cu zi trăită în iubire, sunt martore vizibile ale prezenţei lui Isus care le
însoţeşte şi le sprijină prin darul Duhului său. Pentru a-i sprijini în drumul lor, este
necesar să se aprofundeze teologia şi spiritualitatea căsătoriei şi a familiei; să fie
proclamate cu hotărâre şi integritate şi să se arate prin exemple eficiente adevărul şi
frumuseţea familiei întemeiată pe căsătorie înţeleasă ca uniune stabilă şi deschisă
spre viaţă dintre un bărbat şi o femeie; să se promoveze în fiecare comunitate
eclezială o pastoraţie a familiei corespunzătoare şi organică. În acelaşi timp, va fi
necesar să se ofere cu o grijă maternă din partea Bisericii un ajutor celor care se află
în situaţii dificile, ca de exemplu mamelor adolescente, persoanelor separate,
divorţate, copiilor abandonaţi. În orice caz, vor trebui încurajate, însoţite şi sprijinite
familiile care caută să-şi joace în mod corect, în parte sau asociate, rolul de
protagonişti în Biserică şi în societate, şi să se depună eforturi pentru ca fiecare stat
şi chiar Uniunea Europeană să promoveze politici familiale adecvate şi autentice  [149].

92. O atenţie deosebită trebuie să se acorde educării tinerilor şi logodnicilor la iubire,

prin itinerare speciale de pregătire pentru celebrarea sacramentului Căsătoriei, care
să îi ajute să ajungă la acest moment trăind în castitate. În activitatea sa educativă,
Biserica se va arăta plină de grijă, călăuzindu-i pe miri şi după celebrarea nunţii.

93. În fine, Biserica este chemată, de asemenea, să vină, cu o bunătate maternă, în

întâmpinarea acelor situaţii din căsătorie prin care se poate pierde uşor speranţa. În
particular, "în faţa atâtor familii destrămate, Biserica se simte chemată nu să exprime
o opinie severă şi distantă, ci mai degrabă să introducă în rănile atâtor drame umane
lumina cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu dovada îndurării sale. Acesta este
spiritul cu care pastoraţia familiei caută să se îngrijească de situaţiile credincioşilor
care au divorţat şi s-au recăsătorit civil. Ei nu sunt excluşi din comunitate; ba chiar
sunt invitaţi să participe la viaţa acesteia, efectuând un itinerar de maturizare în
spiritul exigenţelor evanghelice. Biserica, fără a le ascunde realitatea dezordinii
morale obiective în care se află şi a consecinţelor care derivă din aceasta în ce
priveşte participarea lor la sacramente, vrea să le arate toată afecţiunea sa
maternă" [150].

94. Dacă pentru a sluji evanghelia speranţei este necesar să se acorde o atenţie

corespunzătoare şi prioritară familiei, este la fel de sigur că familiile însele au o
responsabilitate de neînlocuit în ce priveşte evanghelia speranţei. De aceea, cu
încredere şi afecţiune, invit din nou toate familiile creştine care trăiesc în acest
continent al Europei: "Familii, deveniţi ceea ce sunteţi!" Voi sunteţi expresia vie a
iubirii lui Dumnezeu: într-adevăr, aveţi "misiunea de a păstra, de a descoperi şi de a
comunica dragostea; ca reflectare vie şi participare reală la iubirea lui Dumnezeu
pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru biserică, mireasa sa"  [151].

Voi sunteţi "sanctuarul vieţii [...]: locul în care viaţa, dar al lui Dumnezeu, poate fi
primită şi ocrotită corespunzător împotriva multiplelor atacuri la care este expusă şi
se poate dezvolta conform exigenţelor unei autentice creşteri umane"  [152].

Voi sunteţi temelia societăţii, fiind locul primar al "umanizării" persoanei şi al vieţii

civile [153], model pentru instaurarea relaţiilor sociale trăite în iubire şi solidaritate.

Fiţi voi înşivă martori credibili ai evangheliei speranţei! Pentru că voi sunteţi

"gaudium et spes" [154].

Slujirea evangheliei vieţii

95. Îmbătrânirea şi diminuarea numerică a populaţiei care se observă în diferite ţări

din Europa nu poate să nu fie motiv de îngrijorare; scăderea numărului de naşteri, de
fapt, este simptomul unei relaţii îngrijorătoare cu propriul viitor; este o manifestare
clară a unei lipse de speranţă, semn al acelei "culturi a morţii" care traversează
societatea de astăzi [155].

O dată cu scăderea natalităţii trebuie amintiţi şi alţi factori care au întunecat sensul
valorii vieţii şi care au dus la declanşarea unui fel de conspiraţie împotriva ei. Printre
aceştia, din păcate, trebuie amintită mai ales răspândirea avortului, care se practică
chiar utilizând preparate chimico-farmaceutice care fac avortul posibil fără a se
recurge la intervenţia medicului şi sustrăgându-l de la orice fel de responsabilitate
socială; acest lucru este favorizat de prezenţa, în orânduirea multor state de pe
continent, a legislaţiilor care permit un act ce rămâne o "crimă odioasă"  [156] şi care
constituie întotdeauna o gravă dezordine morală. Nu pot fi uitate nici atentatele care
au loc prin "intervenţii asupra embrionilor umani care, deşi au scopuri legitime în
sine, implică în mod inevitabil uciderea acestora" sau printr-o utilizare incorectă a
tehnicilor de diagnosticare prenatale, puse nu în slujba unor terapii precoce uneori
posibile, ci a "unei mentalităţi eugenetice, care acceptă avortul selectiv"  [157].

Trebuie menţionată şi tendinţa, care se observă în unele părţi ale Europei, de a

considera că poate fi licit să se pună capăt în mod conştient propriei vieţi sau a unei
alte fiinţe umane: de aici rezultă răspândirea eutanasiei mascate, sau aparent
atenuate, nelipsind în acest sens cererile oamenilor şi exemplele triste legislative.

96. În faţa acestei situaţii, este necesară "slujirea evangheliei vieţii" şi printr-o
"generală mobilizare a conştiinţelor şi printr-un efort etic comun, pentru a pune în
practică o mare strategie în favoarea vieţii. Toţi împreună trebuie să construim o
nouă cultură a vieţii" [158]. Aceasta este o mare provocare pe care trebuie să o
înfruntăm cu responsabilitate, siguri că "viitorul civilizaţiei europene depinde în mare
parte de apărarea şi promovarea hotărâtă a valorilor vieţii, nucleu al patrimoniului
cultural" [159]; înseamnă, de fapt, a-i restitui Europei adevărata sa demnitate, aceea de
a fi locul unde fiecare persoană este confirmată în demnitatea sa incomparabilă.
Îmi însuşesc cu plăcere aceste cuvinte ale părinţilor sinodali: "Sinodul Episcopilor
Europeni îndeamnă comunităţile creştine să devină evanghelizatoare ale vieţii.
Încurajează cuplurile şi familiile creştine să se sprijine reciproc în fidelitate faţă de
misiunea lor de colaboratoare ale lui Dumnezeu în generarea şi educarea de noi
creaturi; apreciază fiecare încercare generoasă de reacţie la egoism, în ce priveşte
transmiterea vieţii, alimentată de false modele de siguranţă şi de fericire; cere
statelor şi Uniunii Europene să pună în practică politici pe termen lung, care să
promoveze condiţii concrete de locuinţă, de muncă şi de servicii sociale, menite să
favorizeze constituirea familiei şi răspunsul la vocaţia la maternitate şi paternitate, şi
să asigure, în plus, Europei de astăzi resursa cea mai preţioasă: europenii de
mâine" [160].

Construirea unei cetăţi demne de om

97. Iubirea activă ne angajează să grăbim venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru
aceasta ea însăşi colaborează la promovarea valorilor autentice care stau la baza
unei civilizaţii demne de om. Într-adevăr, aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II,
"creştinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute şi să guste cele de
sus. Prin aceasta însă nu numai că nu scade, ci mai degrabă creşte importanţa
îndatoririi lor de a lucra împreună cu toţi oamenii la edificarea unei lumi mai
umane" [161]. Aşteptarea cerurilor noi şi a pământului nou, departe de a îndepărta de
istorie, intensifică grija faţă de realitatea prezentă unde încă de pe acum creşte
noutatea care este germen şi semn al lumii viitoare.

Însufleţiţi de aceste certitudini de credinţă, să ne dedicăm construirii unei cetăţi

demne de om. Chiar dacă nu este cu putinţă să construim în istorie o ordine socială
desăvârşită, ştim totuşi că fiecare efort sincer pentru construirea unei lumi mai bune
este binecuvântat de Dumnezeu şi că fiecare sămânţă de dreptate şi de iubire sădită
în timpul prezent înfloreşte pentru veşnicie.

98. Construind cetatea demnă de om, trebuie să i se recunoască doctrinei sociale a

Bisericii un rol inspirator. Într-adevăr, prin ea, Biserica prezintă continentului
european problema calităţii morale a civilizaţiei sale. Aceasta vine, pe de o parte, din
întâlnirea dintre mesajul biblic şi raţiune, şi, pe de altă parte, din problemele şi
situaţiile referitoare la viaţa omului şi a societăţii. Prin ansamblul principiilor oferite de
ea, această doctrină contribuie la punerea unei temelii solide pentru o viaţă demnă
de om, în dreptate, adevăr, libertate şi solidaritate. Menită să apere şi să promoveze
demnitatea persoanei, fundament nu doar al unei vieţi economice şi politice, ci şi al
dreptăţii sociale şi al păcii, ea se dovedeşte capabilă să sprijine coloanele de
susţinere ale viitorului continentului [162]. În această doctrină se află referinţele pentru
a putea apăra structura morală a libertăţii, aşa încât să fie salvgardată cultura şi
societatea europeană atât de utopia totalitară a "dreptăţii lipsite de libertate" cât şi de
cea a "libertăţii lipsite de adevăr", la care se adaugă un fals concept de "toleranţă",
ambele aducătoare de erori şi orori pentru omenire, aşa cum dovedeşte în mod trist
însăşi istoria recentă a Europei [163].

99. Doctrina socială a Bisericii, prin legătura sa intrinsecă cu demnitatea persoanei,

este făcută să fie înţeleasă şi de cei care nu aparţin comunităţii de credincioşi. Este
urgent, aşadar, ca această doctrină să fie cunoscută şi studiată, iar creştinii să
devină tot mai familiari cu ea. Acest lucru este cerut de noua Europă în curs de
construcţie, care are nevoie de persoane educate conform acestor valori, dispuse să
se dedice pentru realizarea binelui comun. În acest scop este necesară prezenţa
laicilor creştini care prin diferite responsabilităţi din viaţa civilă, din economie, cultură,
sănătate, educaţie şi politică, să acţioneze aşa încât să poată răspândi valorile
împărăţiei [164].

Pentru o cultură a acceptării

100. Printre provocările la care trebuie să facă faţă astăzi slujirea evangheliei
speranţei trebuie amintit fenomenul în creştere al imigrărilor, fenomen ce
interpelează capacitatea Bisericii de a primi fiecare persoană, din orice popor sau
naţiune ar face ea parte. Acest lucru impulsionează şi întreaga societate europeană
şi instituţiile sale pentru căutarea unei ordini drepte şi a modalităţilor de viaţă care să-
i respecte pe toţi, precum şi a legalităţii, printr-un posibil proces de integrare.

Considerând starea de sărăcie, de subdezvoltare sau chiar de insuficientă libertate,

care caracterizează din păcate şi astăzi diferite ţări, printre cauzele care-i împing pe
mulţi să-şi părăsească ţara, este nevoie de un angajament curajos din partea tuturor
pentru realizarea unei ordini economice internaţionale mai drepte, care să fie
capabilă să promoveze dezvoltarea autentică a tuturor popoarelor şi a tuturor ţărilor.

101. În faţa fenomenului migrator, este în joc capacitatea Europei de a acorda spaţiu
unor forme de acceptare şi ospitalitate oportune. Viziunea "universalistă" a binelui
comun cere acest lucru: trebuie să ne lărgim privirea pentru a cuprinde exigenţele
întregii familii umane. Acelaşi fenomen al globalizării are nevoie de deschidere şi de
împărtăşire, pentru a nu fi motivul de bază al excluderilor şi al marginalizării, ci mai
degrabă participarea solidară a tuturor la producerea şi la schimbul de bunuri.

Fiecare trebuie să se angajeze pentru dezvoltarea unei culturi solide a acceptării,

care, ţinând cont de demnitatea egală a fiecărei persoane şi de nevoia de solidaritate
faţă de cei slabi, necesită ca fiecărui migrant să-i fie recunoscute drepturile
fundamentale. Este de datoria autorităţilor publice să exercite controlul asupra
fluxurilor de migranţi ţinând cont de exigenţele binelui comun. Acceptarea trebuie să
se realizeze mereu în respect faţă de legi şi să fie îmbinată, atunci când este
necesar, cu reprimarea fermă a abuzurilor.

102. Este nevoie de implicare şi pentru a descoperi forme posibile pentru o integrare

adevărată a imigranţilor acceptaţi legitim în ţesutul social şi cultural al diferitelor
naţiuni europene. Aceasta înseamnă că nu trebuie să se cedeze în faţa
indiferentismului în ce priveşte valorile umane universale şi să se salvgardeze
patrimoniul cultural propriu fiecărei naţiuni. Convieţuirea pacifică şi schimbul reciproc
de bogăţii interioare va face posibilă edificarea unei Europe care ştie că este o casă
comună, în care fiecare poate fi acceptat, în care nimeni nu este discriminat, toţi sunt
trataţi şi toţi trăiesc în mod responsabil ca membri ai unei singure mari familii.

103. La rândul său, Biserica este chemată să "continue acţiunea sa pentru a crea şi
îmbunătăţi tot mai mult serviciile sale de primire şi îngrijirile pastorale acordate
imigranţilor şi refugiaţilor [165], pentru a face în aşa fel încât să fie respectată
demnitatea şi libertatea lor şi să fie favorizată integrarea lor.
În particular, să se acorde o deosebită îngrijire pastorală integrării imigranţilor
catolici, respectând cultura şi originalitatea tradiţiei lor religioase. În acest scop,
trebuie favorizate relaţiile dintre Bisericile de origine ale imigranţilor şi cele de primire
a lor, astfel încât să se studieze formele de ajutorare, care pot prevedea, printre
imigranţi, şi prezenţa prezbiterilor, a persoanelor consacrate şi a operatorilor
pastorali formaţi în mod corespunzător proveniţi din ţările lor.

Slujirea evangheliei cere, în plus, ca Biserica, apărând cauza celor oprimaţi şi

excluşi, să ceară autorităţilor politice ale diferitelor state şi responsabililor instituţiilor
europene să recunoască acelora care fug din propria ţară de origine din cauza
pericolelor pentru propria existenţă condiţia de refugiaţi, precum şi să favorizeze
reîntoarcerea lor în propria ţară; şi să creeze totodată condiţii ca să fie respectată
demnitatea tuturor imigranţilor şi să fie apărate drepturile lor fundamentale  [166].

III. Să optăm pentru iubire!

104. Apelul de a trăi iubirea activă, adresat de către părinţii sinodali tuturor creştinilor
de pe continentul european [167], reprezintă sinteza fericită a unei slujiri autentice a
evangheliei speranţei. Acum o propun din nou ţie, Biserică a lui Cristos care trăieşti
în Europa. Bucuriile, speranţele, tristeţile şi temerile europenilor de astăzi, mai ales
ale săracilor şi ale celor suferinzi, să fie şi bucuriile şi speranţele tale, tristeţile şi
temerile tale şi tot ceea ce este cu adevărat uman să afle ecou în inima ta. Priveşte
spre Europa şi spre drumul ei cu simpatia celui care apreciază fiecare element
pozitiv, dar care totodată nu închide ochii asupra a ceea ce este incoerent cu
evanghelia şi care denunţă cu putere acest lucru.

105. Biserică din Europa, primeşte în fiecare zi cu o reînnoită prospeţime darul iubirii

pe care Domnul tău ţi-l oferă şi de care te face capabilă. Învaţă de la el conţinutul şi
măsura iubirii. Şi fii Biserică a fericirilor, permanent conformată cu Cristos (cf. Mt 5,1-
12).

Liberă de piedici şi de dependenţe, fii săracă şi prietenă a celor mai săraci,

primitoare faţă de fiecare persoană şi atentă faţă de fiecare formă de sărăcie, veche
sau nouă.

Purificată încontinuu de bunătatea Tatălui, recunoaşte în atitudinea lui Isus, care a

apărat mereu adevărul arătându-se în acelaşi timp îndurător faţă de păcătoşi, norma
supremă a acţiunii tale. În Isus, la a cărui naştere a fost vestită pacea (cf. Lc 2,14), în
el care prin moartea sa a dărâmat zidurile oricărei duşmănii (cf. Ef 2,14) şi a dăruit
pacea adevărată (cf. In 14,27), fii făuritoare de pace, invitându-i pe fiii tăi să-şi
purifice inima de orice ostilitate, egoism şi spirit partizan, favorizând în orice situaţie
dialogul şi respectul reciproc.

În Isus, dreptate a lui Dumnezeu, să nu încetezi vreodată să denunţi orice formă de

nedreptate. Trăind în lume cu valorile împărăţiei care vine, vei fi Biserica iubirii, vei
contribui în mod necesar la edificarea în Europa a unei civilizaţii tot mai demne de
om.

VI.
 EVANGHELIA SPERANŢEI PENTRU O EUROPĂ NOUĂ

"Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer" (Ap 21,2)

Noutatea lui Dumnezeu în istorie

106. Evanghelia speranţei care răsună în Apocalips deschide inima

spre contemplarea noutăţii înfăptuite de Dumnezeu: "Apoi am văzut un cer nou şi un
pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este"
(Ap 21,1). Dumnezeu însuşi proclamă acest lucru printr-un cuvânt care oferă
explicaţia viziunii descrise mai devreme: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5).

Noutatea lui Dumnezeu - care poate fi înţeleasă pe deplin pe fundalul lucrurilor vechi,
realizate cu lacrimi, jale, plângere, durere, moarte (cf. Ap 21,4) - constă în ieşirea din
condiţia de păcat şi din consecinţele acestuia în care se află omenirea; este cerul
nou şi pământul nou, noul Ierusalim, în contrast cu un cer şi un pământ vechi, cu o
veche orânduire a lucrurilor şi cu un Ierusalim vechi, chinuit de rivalităţile sale.

Imaginea noului Ierusalim, care coboară "din cer de la Dumnezeu, pregătit ca o

mireasă împodobită pentru mirele ei" (Ap 21,2) şi se referă în mod direct la misterul
Bisericii, nu este nesemnificativă pentru construirea cetăţii omului. Este o imagine
care vorbeşte despre o realitate escatologică: depăşeşte tot ceea ce poate face
omul; este un dar al lui Dumnezeu care se va realiza în timpurile de pe urmă. Dar nu
este o utopie: este realitatea deja prezentă. Acest lucru îl arată verbul la prezent
folosit de Dumnezeu - "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5) -, cu precizarea ulterioară:
"S-au împlinit!" (Ap 21,6). Într-adevăr, Dumnezeu acţionează deja pentru reînnoirea
lumii; Paştele lui Isus este deja noutatea lui Dumnezeu. El face să se nască Biserica,
însufleţeşte existenţa ei, reînnoieşte şi transformă istoria.

107. Această noutate începe să capete formă înainte de toate în comunitatea

creştină, care este deja de acum "cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii"
(cf. Ap 21,3), în interiorul căruia Dumnezeu deja acţionează, reînnoind viaţa acelora
care se deschid suflului Duhului. Biserica este pentru lume semn şi instrument al
împărăţiei care se instaurează înainte de toate în inimi. O reflectare a acestei noutăţi
se manifestă şi în orice formă de convieţuire umană însufleţită de evanghelie. Este
vorba de o noutate care interpelează societatea în fiecare moment al istoriei şi în
fiecare loc de pe pământ, în particular societatea europeană care de atâtea secole
ascultă evanghelia împărăţiei inaugurate de Isus.

I. Vocaţia spirituală a Europei

Europa promotoare a valorilor universale

108. Istoria continentului european este marcată de influenţa dătătoare de viaţă a

evangheliei. "Dacă ne îndreptăm privirea spre secolele care au trecut, nu putem să
nu-i mulţumim Domnului pentru că creştinismul a fost pe continentul nostru un factor
primar de unitate între popoare şi culturi şi de promovare integrală a omului şi a
drepturilor sale" [168].
Desigur, nu putem pune la îndoială faptul că credinţa creştină aparţine, în mod
radical şi determinant, fundamentelor culturii europene. Creştinismul, de fapt, a dat
formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Modernitatea europeană
însăşi, care a dat lumii idealul democratic şi drepturile omului, îşi trasează valorile din
moştenirea sa creştină. Mai mult decât un spaţiu geografic, ea poate fi calificată
drept "un concept îndeosebi cultural şi istoric, care caracterizează o realitate născută
ca un continent, şi datorită forţei unificatoare a creştinismului, care a ştiut să
integreze între ele popoare şi culturi diferite şi care este profund legat de întreaga
cultură europeană" [169].

Europa de astăzi însă, chiar în momentul în care întăreşte şi lărgeşte propria uniune
economică şi politică, pare să sufere o profundă criză a valorilor. Deşi dispune de
mijloace sporite, dă impresia că-i lipseşte elanul pentru a sprijini un proiect comun şi
pentru a le reda cetăţenilor săi motive de speranţă.

Noul chip al Europei

109. În procesul de transformare pe care-l experimentează acum, Europa este

chemată, înainte de toate, să redescopere adevărata sa identitate. Într-adevăr, ea
deşi a fost construită ca o realitate foarte variată, trebuie să construiască un model
nou de unitate în diversitate, o comunitate de naţiuni reconciliate deschisă spre
celelalte continente şi implicată în actualul proces de globalizare.

Pentru a da un nou elan propriei istorii, ea trebuie "să recunoască şi să recupereze

cu fidelitate acele valori fundamentale, în dobândirea cărora creştinismul a avut un
rol determinant, care pot fi rezumate în afirmarea demnităţii transcendente a
persoanei umane, a valorii raţiunii, a libertăţii, a democraţiei, a statului de drept şi a
distincţiei dintre politică şi religie" [170].

110. Uniunea Europeană continuă să se lărgească. Toate popoarele care

împărtăşesc aceeaşi moştenire fundamentală au ca vocaţie participarea la ea pe
termen scurt sau lung. Este de dorit ca această lărgire să aibă loc în respect faţă de
toţi, valorificând caracteristicile istorice şi culturale, identităţile naţionale şi bogăţia
aporturilor pe care le-ar putea oferi noii membri, pe lângă o mai solidă punere în
practică a principiilor de subsidiaritate şi de solidaritate  [171]. În procesul de integrare
de pe continent, este de o importanţă capitală să se ţină cont de faptul că uniunea nu
va avea consistenţă dacă ar fi redusă doar la dimensiuni geografice şi economice, ci
trebuie înainte de toate să consiste într-o armonizare a valorilor care trebuie să-şi
afle expresia în legea şi în viaţa sa.

Promovarea solidarităţii şi a păcii în lume

111. A spune "Europa" trebuie să fie echivalent cu a spune "deschidere". În ciuda

experienţelor şi a semnelor contrarii care totuşi nu au lipsit, însăşi istoria sa cere
acest lucru: "Europa nu este de fapt un teritoriu închis sau izolat; a fost construit
mergând, dincolo de mări, în întâmpinarea altor popoare, a altor culturi, a altor
civilizaţii" [172]. De aceea trebuie să fie un continent deschis şi primitor, continuând să
realizeze în actuala globalizare forme de cooperare nu doar economică, ci şi socială
şi culturală.
Este o exigenţă căreia continentul trebuie să-i răspundă pozitiv, pentru ca chipul său
să fie cu adevărat nou: "Europa nu se poate închide în ea însăşi. Nu poate şi nici nu
trebuie să se dezintereseze de restul lumii, dimpotrivă trebuie să fie pe deplin
conştientă de faptul că alte ţări, alte continente, aşteaptă de la ea iniţiative curajoase
pentru a oferi popoarelor cele mai sărace mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor,
pentru organizarea lor socială şi pentru edificarea unei lumi mai drepte şi mai
fraterne" [173]. Pentru a realiza în mod corespunzător această misiune, va fi necesară
"o regândire a cooperării internaţionale, în sensul unei noi culturi a solidarităţii.
Gândită ca sămânţă a păcii, cooperarea nu se poate reduce la ajutor şi asistenţă,
mai ales când se urmăreşte în schimb dobândirea de profit din resursele puse la
dispoziţie. Dimpotrivă, ea trebuie să exprime o angajare concretă şi tangibilă de
solidaritate, aşa încât să-i facă pe săraci protagonişti ai dezvoltării lor şi să permită
unui număr cât mai mare de persoane să exercite, în situaţiile concrete economice şi
politice în care trăiesc, creativitatea specifică persoanei umane, de care depinde şi
bogăţia naţiunilor" [174].

112. În plus, Europa, trebuie să fie o parte activă în promovarea şi realizarea unei
globalizări "în" solidaritate. Aceasta din urmă, ca o condiţie a sa, trebuie să fie
însoţită de un fel de globalizare "a" solidarităţii şi de valorile legate de aceasta, adică
de egalitate, dreptate şi libertate, cu convingerea fermă că piaţa trebuie să fie "în
mod oportun controlată de forţe sociale şi de stat, aşa încât să garanteze
satisfacerea exigenţelor fundamentale ale întregii societăţi"  [175].

Europa care ne este încredinţată de istorie a fost, mai ales în ultimul secol, martorul
afirmării ideologiilor totalitare şi a naţionalismului exasperat care, întunecând
speranţa oamenilor şi a popoarelor de pe continent, au alimentat conflictele în
interiorul naţiunilor şi între naţiunile înseşi, până la enorma tragedie a celor două
războaie mondiale [176]. Chiar şi luptele etnice mai recente, care au însângerat din nou
continentul european, le-au arătat tuturor cât de fragilă este pacea, că are nevoie de
angajamentul efectiv al tuturor, că poate fi garantată numai deschizând noi
perspective de schimb, de iertare şi de reconciliere între persoane, popoare şi
naţiuni.

În faţa acestei situaţii, Europa, împreună cu toţi locuitorii ei, trebuie să se angajeze
neobosit să construiască pacea în interiorul graniţelor sale şi în lumea întreagă. În
acest scop, trebuie amintit, "pe de o parte, că diferenţele naţionale trebuie păstrate şi
cultivate ca fundament al solidarităţii europene şi, pe de altă parte, că identitatea
naţională însăşi nu se realizează decât prin deschidere spre alte popoare şi prin
solidaritatea cu ele" [177].

II. Construcţia europeană

Rolul instituţiilor europene

113. În drumul pentru conturarea chipului nou al continentului, din multe puncte de
vedere este determinant rolul instituţiilor internaţionale, legate în principal de teritoriul
european, şi care acţionează pe acest teritoriu, care au contribuit la marcarea
cursului istoric al evenimentelor, fără a se implica în operaţiuni cu caracter militar. În
acest sens doresc să menţionez, înainte de toate, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, care lucrează pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii, şi prin
protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
prin cooperarea în domeniul economic şi al mediului înconjurător.

Mai este apoi Consiliul Europei, din care fac parte statele care au subscris la
Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului fundamentale din 1950
şi la Carta socială din 1961. Legată de ele este Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. Aceste două instituţii vizează, prin cooperarea politică, socială, juridică şi
culturală, precum şi prin promovarea drepturilor omului şi democraţiei, realizarea
unei Europe a libertăţii şi solidarităţii. În fine, Uniunea Europeană, împreună cu
Parlamentul său, Consiliul de Miniştri şi Comisia sa, propune un model de integrare
care va fi perfectat printr-o eventuală adoptare a unei carte fundamentale comune.
Acest organism are ca scop realizarea unei mai mari unităţi politice, economice şi
monetare dintre statele membre, atât cele actuale cât şi cele care vor face parte din
ea. În diversitatea lor şi plecând de la identitatea specifică a fiecăreia dintre ele,
instituţiile amintite mai sus promovează unitatea continentului şi, mai profund, sunt în
slujba omului [178].

114. Împreună cu părinţii sinodali [179] le cer acestor instituţii europene şi fiecărui stat

din Europa să recunoască faptul că o bună orânduire a societăţii trebuie să se
înrădăcineze în valorile autentice etice şi civile împărtăşite de cât mai mulţi cetăţeni,
observând că asemenea valori sunt, în primul rând, patrimoniu diferitelor corpuri
sociale. Este important ca instituţiile şi fiecare stat în parte să recunoască faptul că,
printre aceste organisme sociale, se numără şi Bisericile şi comunităţile ecleziale şi
celelalte organisme religioase. Mai mult, când acestea există deja înaintea fondării
naţiunilor europene, ele nu pot fi reduse la simple entităţi private, ci acţionează cu o
importanţă specifică instituţională, care merită să fie luată în consideraţie în mod
serios. În desfăşurarea îndatoririlor lor, diferitele instituţii statale şi europene trebuie
să acţioneze cu conştiinţa că orânduirile lor juridice vor respecta în mod deplin
democraţia, dacă vor prevedea forme pentru o "colaborare sănătoasă" [180] cu
Bisericile şi organizaţiile religioase.

În lumina a ceea ce am subliniat mai devreme, doresc să mă adresez încă o dată

redactorilor viitorului tratat constituţional european, pentru ca în el să figureze o
referinţă la patrimoniul religios şi îndeosebi creştin al Europei. În deplin respect faţă
de laicitatea instituţiilor, sper mai ales să fie recunoscute trei elemente
complementare: dreptul Bisericilor şi al comunităţilor religioase de a se organiza în
mod liber, în conformitate cu propriile statute şi cu propriile convingeri; respectul faţă
de identitatea specifică a confesiunilor religioase şi prevederea unui dialog structurat
între Uniunea Europeană şi aceste confesiuni; respectul faţă de statutul juridic de
care se bucură deja Bisericile şi instituţiile religioase în virtutea legislaţiilor statelor
membre ale Uniunii [181].

115. Instituţiile europene au drept scop declarat tutelarea drepturilor persoanei

umane. Prin această îndatorire ele contribuie la construcţia Europei valorilor şi a
dreptului. Părinţii sinodali i-au interpelat pe responsabilii europeni, spunând: "Strigaţi
cu voce tare atunci când sunt violate drepturile omului: ale indivizilor, minorităţilor şi
popoarelor, începând cu dreptul la libertatea religioasă; acordaţi cea mai mare
atenţie faţă de tot ceea ce priveşte viaţa umană de la conceperea ei şi până la
moartea naturală şi în ce priveşte familia întemeiată pe căsătorie: acestea sunt
bazele pe care se sprijină casa comună europeană; [...] abordaţi, conform dreptăţii şi
egalităţii şi cu un sentiment de mare solidaritate, fenomenul sporit al migrării, făcând
din acesta o nouă resursă pentru viitorul european; depuneţi orice efort ca să le fie
garantat tinerilor un viitor cu adevărat uman prin muncă, cultură, educaţie la valorile
morale şi spirituale" [182].

Biserica pentru noua Europă

116. Europa are nevoie de o dimensiune religioasă. Pentru a fi "nouă", în mod

asemănător cu ceea ce se spune despre "cetatea nouă" din Apocalips (cf. 21,2), ea
trebuie să se deschidă acţiunii lui Dumnezeu. Speranţa de a construi o lume mai
dreaptă şi mai demnă de om, de fapt, nu poate face abstracţie de conştiinţa că nu ar
folosi la nimic eforturile omeneşti, dacă nu ar avea sprijin dumnezeiesc, deoarece "de
n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps 127[126],1). Pentru
ca Europa să poată fi zidită pe temelii solide, este necesar să se recurgă la valorile
autentice, care au ca fundament legea morală universală, înscrisă în inima fiecărui
om. "Creştinii nu numai că se pot alătura tuturor oamenilor de bunăvoinţă pentru a
lucra la construcţia acestui mare proiect, ci sunt, de asemenea, invitaţi să fie într-un
fel sufletul acestuia, arătând adevăratul sens al organizării cetăţii pământeşti"  [183].

Biserica Catolică, una şi universală, deşi prezentă în diversitatea Bisericilor

particulare, poate oferi o contribuţie unică la edificarea unei Europe deschise lumii.
Într-adevăr, de la Biserica Catolică provine un model de unitate esenţială în
diversitatea expresiilor culturale, conştiinţa apartenenţei la o comunitate universală
care se înrădăcinează, dar nu se epuizează în comunităţile locale, sensul a ceea ce
uneşte dincolo de ceea ce distinge [184].

117. În relaţiile cu autorităţile publice, Biserica nu cere o întoarcere la forme de stat

confesionale. În acelaşi timp, ea deplânge orice tip de laicism ideologic sau de
separare ostilă între instituţiile civile şi confesiunile religioase.

În ce o priveşte, în logica acelei colaborări sănătoase dintre comunităţile ecleziale şi

societatea politică, Biserica Catolică este convinsă că poate contribui în mod
deosebit la perspectiva unificării, oferind instituţiilor europene, în continuitate cu
tradiţia sa şi fiind coerentă cu indicaţiile doctrinei sale sociale, aportul comunităţilor
de credincioşi care caută să realizeze angajamentul de umanizare a societăţii
plecând de la evanghelia trăită sub semnul speranţei. În această perspectivă, este
necesară o prezenţă a creştinilor, formaţi în mod corespunzător şi competenţi, în
diferite instanţe şi instituţii europene, pentru a contribui, respectând dinamisme
democratice corecte şi prin confruntarea propunerilor, la conturarea unei convieţuiri
europene tot mai respectuoase faţă de orice bărbat şi orice femeie şi, de aceea,
conformă cu binele comun.

118. Europa care se construieşte ca "uniune" îi îndeamnă şi pe creştini spre

unitate pentru a fi adevăraţi mărturisitori ai speranţei. Trebuie continuat şi dezvoltat,
în acest cadru, acel schimb de daruri, care în acest ultim deceniu a cunoscut expresii
semnificative. Realizat între comunităţi cu istorii şi tradiţii diferite, duce la strângerea
de legături mai trainice între Bisericile din diferite ţări şi la o îmbogăţire reciprocă a
lor, prin întâlniri, schimburi de idei şi ajutor reciproc. În particular, trebuie valorificată
contribuţia tradiţiei culturale şi spirituale oferită de Bisericile Catolice Orientale  [185].
Un rol important pentru creşterea acestei unităţi poate fi desfăşurat de organismele
continentale de comuniune eclezială, care trebuie să fie ulterior încurajate [186]. Printre
acestea, un loc semnificativ trebuie acordat Consiliului Conferinţelor Episcopale
Europene chemat, la nivelul întregului continent, să "se îngrijească de promovarea
unei comuniuni tot mai intense între dieceze şi între conferinţele episcopale
naţionale, de sporirea colaborării ecumenice dintre creştini şi de depăşirea
obstacolelor care ameninţă viitorul păcii şi al progresului popoarelor, de întărirea
colegialităţii afective şi efective şi de «communio» ierarhică" [187]. Împreună cu acesta,
trebuie recunoscută şi slujirea adusă de Comisia Episcopatelor Comunităţii
Europene care, continuând procesul de consolidare şi de lărgire a Uniunii Europene,
favorizează informarea reciprocă şi coordonează iniţiativele pastorale ale Bisericilor
europene implicate.

119. Întărirea uniunii în cadrul continentului european îi îndeamnă pe creştini să

coopereze la procesul de integrare şi la reconciliere printr-un dialog teologic,
spiritual, etic şi social [188]. Într-adevăr, "în Europa aflată în drum spre unitatea politică,
putem oare admite că este tocmai Biserica lui Cristos un factor de diviziune şi de
discordie? Nu ar fi oare acesta unul dintre cele mai mari scandaluri din timpul
nostru?" [189].

Plecând de la evanghelie, un nou impuls pentru Europa

120. Europa are nevoie de un salt calitativ în conştientizarea moştenirii sale

spirituale. Acest impuls nu poate veni decât de la o ascultare reînnoită a evangheliei
lui Cristos. Este de datoria tuturor creştinilor să se angajeze pentru a sătura această
foame şi sete după viaţă.

De aceea, "Biserica simte datoria de a reînnoi cu putere mesajul de speranţă

încredinţat ei de Dumnezeu" şi îi repetă Europei: «Domnul Dumnezeul tău este în
mijlocul tău ca un izbăvitor puternic!» (Sof 3,17). Invitaţia sa la speranţă nu se
întemeiază pe o ideologie utopică; dimpotrivă, ea este mesajul fără sfârşit al
speranţei proclamate de Cristos (cf. Mc 1,15). Prin autoritatea pe care o primeşte de
la Domnul, Biserica repetă Europei de astăzi: Europă a celui de-al treilea
mileniu «mâinile tale să nu slăbească!» (Sof 3,16); nu te descuraja, nu te resemna în
faţa unor mentalităţi şi a unor stiluri de viaţă care nu au viitor, pentru că nu se
întemeiază pe siguranţa solidă a cuvântului lui Dumnezeu!"  [190].

Reluând această invitaţie la speranţă, îţi repet încă o dată astăzi, Europă de la

începutul celui de-al treilea mileniu: "Deschide-i porţile lui Cristos! Fii tu însăţi.
Redescoperă originile tale. Reînvie rădăcinile tale"191. De-a lungul secolelor, ai
primit comoara credinţei creştine. Ea întemeiază viaţa ta socială pe principii luate din
evanghelie şi se descoperă urmele lor în artele, literatura, gândirea şi cultura
naţiunilor tale. Dar această moştenire nu ţine doar de trecut; este un proiect pentru
viitor care trebuie transmis generaţiilor viitoare, deoarece este tiparul vieţii
persoanelor şi a popoarelor care au modelat împreună continentul european.

121. Nu te teme! Evanghelia nu este împotriva ta, ci în favoarea ta. Acest lucru îl

confirmă constatarea că inspiraţia creştină poate transforma gruparea politică,
culturală şi economică într-o convieţuire în care toţi europenii să se simtă în casa lor
şi să alcătuiască o familie a naţiunilor, din care celelalte religii din lume se pot inspira
cu folos.

Ai încredere! În evanghelie, care este Isus, vei afla speranţa solidă şi durabilă la care
aspiri. Este o speranţă întemeiată pe biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii.
Această izbândă el a dorit să fie spre mântuirea şi bucuria ta.

Fii sigură! Evanghelia speranţei nu dezamăgeşte! În vicisitudinile istoriei tale de ieri şi

de astăzi, ea este lumină ce luminează şi orientează drumul tău; este forţă ce te
sprijină în încercări; este profeţie a unei lumi noi; este indicarea unui nou început;
este invitaţia adresată tuturor, credincioşi sau nu, de a trasa drumuri mereu noi care
să ducă la "Europa spiritului", pentru a face din ea o adevărată "casă comună" plină
de bucuria vieţii.

Concluzie

CONSACRARE MARIEI

"Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare" (Ap 12,1)

Femeia, balaurul şi copilul

122. Istoria Bisericii este însoţită de "semne" care sunt sub ochii tuturor, dar care
trebuie să fie interpretate. Printre acestea, Apocalipsul situează "semnul măreţ"
apărut pe cer, care vorbeşte despre lupta dintre femeie şi balaur.

Femeia înveşmântată în soare, suferind, gata să nască (cf. Ap 12,1-2), poate fi

văzută drept Israelul profeţilor care îl naşte pe Mesia "ce va păstori toate naţiunile cu
un toiag de fier" (Ap 12,5; cf. Ps 2,9). Dar este şi Biserica, poporul noii alianţe, supus
persecuţiilor şi totuşi ocrotit de Dumnezeu. Balaurul este "şarpele cel de la început,
care se cheamă diavolul şi satana, cel care înşală toată omenirea"
(Ap 12,9). Lupta este inegală: pare a fi în avantajul balaurului, atât de mare este
aroganţa lui în faţa femeii lipsită de apărare şi suferindă. În realitate învingătorul este
fiul născut de femeie. În această luptă există o certitudine: marele balaur a fost deja
învins, "a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui"
(Ap 12,9). L-au învins Cristos, Dumnezeu făcut om, prin moartea şi învierea sa, şi
martirii "prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor" (Ap 12,11). Şi chiar şi
atunci când balaurul va continua să se opună, nu trebuie să ne temem, pentru că a
fost deja învins.

123. Aceasta este siguranţa care încurajează Biserica în drumul său, în timp ce în

povestea femeii şi a balaurului reciteşte istoria sa dintotdeauna. Femeia care naşte
copilul de parte bărbătească ne duce cu gândul şi la Fecioara Maria, mai ales în
momentul în care, străpunsă de suferinţă la picioarele crucii, îl naşte din nou pe Fiul,
ca biruitor al principelui acestei lumi. Ea este încredinţată lui Ioan care, la rândul său,
este încredinţat ei (cf. In 19,26-27), devenind astfel maica Bisericii. Prin legătura care
o uneşte pe Maria cu Biserica şi Biserica cu Maria, se clarifică mai bine misterul
femeii: "Maria, prezentă ca maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet
de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», luptă ce străbate întreaga
istorie a omenirii. Şi datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în
soare» (Ap 12,1), se poate afirma că «Biserica îşi atinge în preacurata Fecioară
desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură»"  [192].

124. Aşadar, întreaga Biserică priveşte spre Maria. Prin numeroasele sanctuare

mariane presărate prin toate naţiunile de pe continent, devoţiunea către Maria este
foarte vie şi răspândită între popoarele europene.

Biserică din Europa, continuă, aşadar, să o contempli pe Maria, conştientă că ea

este "prezentă în mod matern şi părtaşă la problemele numeroase şi complexe
legate de viaţa indivizilor, a familiilor şi naţiunilor din zilele noastre" şi este "ajutor al
poporului creştin în lupta neîncetată între bine şi rău, pentru ca el «să nu cadă» sau,
dacă a căzut, «să se ridice» iarăşi" [193].

Rugăciune către Maria, Maica speranţei

125. În această contemplaţie, însufleţită de iubire genuină, Maria ne apare drept

model al Bisericii care, alimentată de speranţă, recunoaşte acţiunea mântuitoare şi
îndurătoare a lui Dumnezeu, în a cărui lumină desluşeşte propriul drum şi întreaga
istorie. Ea ne ajută să interpretăm şi astăzi ceea ce ni se întâmplă în lumina Fiului ei
Isus. Ca o creatură nouă modelată de Duhul Sfânt, Maria face să crească în noi
virtutea speranţei.

Ei, Maicii speranţei şi a mângâierii, îi adresăm cu încredere rugăciunea noastră: îi

încredinţăm viitorul Bisericii din Europa şi al tuturor femeilor şi bărbaţilor de pe acest
continent:

Maria, Maica speranţei,

însoţeşte-ne pe cale!
Învaţă-ne să-l proclamăm pe Dumnezeul cel viu;
ajută-ne să-l mărturisim pe Isus, unicul mântuitor;
fă-ne serviabili faţă de aproapele,
primitori cu cei nevoiaşi,
făuritori ai dreptăţii,
ziditori plini de zel
ai unei lumi mai drepte;
mijloceşte pentru noi cei care acţionăm în istorie
siguri că planul Tatălui se va împlini.

Auroră a unei lumi noi,

arată-te Maică a speranţei
şi veghează asupra noastră!
Veghează asupra Bisericii din Europa:
ca să fie transparentă faţă de evanghelie;
să fie autentic loc de comuniune;
să fie vie misiunea ei
de vestire, de celebrare şi de slujire
a evangheliei speranţei
spre pacea şi bucuria tuturor.
Regină a păcii,
ocroteşte omenirea celui de-al treilea mileniu!
Veghează asupra tuturor creştinilor:
ca să înainteze cu încredere pe calea unităţii,
ca plămadă pentru buna înţelegere de pe continent.
Veghează asupra tinerilor,
speranţa viitorului,
ca să răspundă cu generozitate la chemarea lui Isus.
Veghează asupra responsabililor naţiunilor:
ca să se angajeze să construiască o casă comună,
în care să fie respectate
demnitatea şi drepturile fiecăruia.

Maria, dă-ni-l pe Isus!
Fă să-l urmăm şi să-l iubim!
El este speranţa Bisericii,
a Europei şi a omenirii.
El trăieşte cu noi, în mijlocul nostru,
în Biserica sa.
Împreună cu tine spunem:
"Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20).
Fie ca speranţa gloriei
sădită de el în inimile noastre
să aducă roade de dreptate şi de pace!

Roma, Sfântul Petru, 28 iunie, ajunul solemnităţii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul din
anul 2003,
al douăzeci şi cincilea al pontificatului meu.

Papa Ioan Paul al II-lea

[1] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj

final, nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[2] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 90-91: Osservatore romano, 6 august 1999 -
supliment, p. 17-18.
[3] IOAN PAUL Al II-LEA, Bula Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998), 3-
4: AAS 91 (1999), 132-133.
[4] Cf. IOAN PAUL Al II-LEA, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10
noiembrie 1994), 38: AAS 87 (1995), 30.
[5] Cf. Discurs la Angelus (23 iunie 1996), 2: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1599-1600.
[6] SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţia
finală (13 decembrie 1991), 2: Ench. Vat. 13, nr. 619.
[7] Ibid., 3, l.c., nr. 621.
[8] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 3: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment,
p. 3.
[9] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei
de A II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999),
1: AAS 92 (2000), 177.
[10] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj
final, nr. 2.: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5
[11] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea
Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999),
6: AAS 92 (2000), 179.
[12] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea
Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999),
1: AAS 92 (2000), 179.
[13] Cf. Propositio 1.
[14] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 2: Osservatore romano, 6 august 1999 - supliment,
p. 2-3.
[15] Cf. ibid., nr. 12-13.16-19, l.c., p. 4-6; Idem, Relatio ante disceptationem,
I: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6-7; Idem, Relatio post disceptationem,
II, A: Osservatore romano, 11-12 octombrie 1999, p. 10.
[16] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante
disceptationem, I,1.2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6.
[17] Cf. Propositio 5a.
[18] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[19] Cf. Propositio 5a; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU CULTURĂ şI CONSILIUL
PONTIFICAL PENTRU DIALOG INTERRELIGIOS, Isus Cristos purtător de apă vie.
O reflecţie creştină asupra New Age, Cittŕ del Vaticano, 2003.
[20] Cf. Propositio 5a.
[21] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[22] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Angelus (25 august 1996),
2: Insegnamenti XIX/2 (1996), 237; cf. Propositio 9.
[23] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 88: Osservatore romano, 6 august 1999 -
supliment, p. 17.
[24] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei
de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 4: AAS 92
(2000), 179.
[25] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles
laici (30 decembrie 1988), 26: AAS 81 (1989), 439.
[26] Cf. Propositio 21.
[27] Ibid.
[28] Propositio 9.
[29] Ibid.
[30] Cf. Propositio 4,1.
[31] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei
de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 2: AAS 92
(2000), 178.
[32] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 2: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[33] Cf. Propositio 4, 2.
[34] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991),
47: AAS 83 (1991), 852.
[35] Cf. Propositio 4, 1.
[36] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 30: Osservatore romano, 6 august 1999 -
supliment, p. 8.
[35] Cf. Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări
Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 178;
CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia Dominus Iesus (6
august 2000), 13: AAS 92 (2000), 754.
[38] Cf. Propositio 5.
[39] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai
1986), 7: AAS 78 (1986), 816; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI,
Declaraţia Dominus Iesus (6 august 2000), 16: AAS 92 (2000), 756-757.
[40] PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie
1965): AAS 57 (1965) 762-763. Cf. SACRA CONGREGAŢIE PENTRU RITURI,
Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967),
547; Catehismul Bisericii Catolice, 1374.
[41] CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretul De ss. Eucharistia, can. 1: DS,
1651; cf. cap. 3: DS, 1641.
[42] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie
2003), 15: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 2.
[43] Cf. SFÂNTUL AUGUSTIN, In Ioannis Evangelium, Tractatus VI, cap. I, nr.
7: PL 35,1428; SFÂNTUL IOAN CRISOSTOMUL, Despre trădarea lui Iuda, 1,
6: PG 49, 380C.
[44] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia despre liturgia
sacră Sacrosanctum Concilium, 7; Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen
gentium, 50; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie
1965): AAS 57 (1965), 762-763; SACRA CONGREGAŢIE PENTRU RITURI,
Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967),
547; Catehismul Bisericii Catolice, 1373-1374.
[45] IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Spes aedificandi (1 octombrie 1999),
1: AAS 92 (2000), 220.
[46] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în sediul Parlamentului polonez, la Varşovia
(11 iunie 1999), 6: Insegnamenti, XXII/1 (1999), 1276.
[47] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul ceremoniei de la plecarea de pe
aeroportul din Cracovia (10 iunie 1997), 4: Insegnamenti XX/1 (1997), 1496-1497.
[48] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[49] Cf. Propositio 15,1; Catehismul Bisericii Catolice, 773; IOAN PAUL AL II-LEA,
Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 27: AAS 80 (1988),
1718.
[50] Cf. Propositio 15,1.
[51] Cf. Propositio 21.
[52] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[53] Propositio 9.
[54] Propositio 9.
[55] Ibid.
[56] Cf. Propositio 22.
[57] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo
vobis (25 martie 1992), 15: AAS 84 (1992), 679-680.
[58] Cf. ibid., 29, l.c., 703-705; Propositio 18.
[59] Cf. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 373.
[60] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 277,1.
[61] Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotalis coelibatus (24 iunie
1967), 40: AAS 59 (1967), 673.
[62] Cf. Propositio 18.
[63] Cf. ibid.
[64] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj
final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[65] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre
Biserică Lumen gentium, 29.
[66] Cf. Propositio 19.
[67] Cf. ibid.
[68] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante
disceptationem, III: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[69] Cf. Propositio 17.
[70] Cf. ibid.
[71] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către participanţii la Congresul pe tema "Noi
vocaţii pentru o nouă Europă" (9 mai 1997), 1-3: Insegnamenti XX/1 (1997), 917-
918.
[72] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30
decembrie 1988), 7: AAS 81 (1989), 404.
[73] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 82: Osservatore romano, 6 august 1999, p. 16.
[74] Cf. Propositio 29.
[75] Cf. Propositio 30.
[76] Cf. ibid.
[77] PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975),
14: AAS 68 (1976), 13.
[78] Cf. Propositio 3b.
[79] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7
decembrie 1990), 37: AAS 83 (1991), 282-286.
[80] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio
ante disceptationem, I,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 7.
[81] Cf. Propositio 3a.
[82] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante
disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 8.
[83] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, nr. 53: Osservatore romano, 6 august 1999 -
supliment, p. 12.
[84] Cf. Propositio 4,1.
[85] Cf. Propositio 26,1.
[86] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante
disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[87] PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975),
41: AAS 68 (1976), 31.
[88] Propositio 8,1.
[89] Cf. Propositio 8,2.
[90] Cf. Propositiones 8,1a-b; 6.
[91] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică Catechesi tradendae (16
octombrie 1979), 21: AAS 71 (1979), 1294-1295.
[92] Cf. Propositio 24.
[93] Cf. Propositio 8,1c.
[94] Cf. Propositio 24.
[95] Cf. Propositio 22.
[96] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţii conferinţelor episcopale
europene (16 aprilie 1993), 1: AAS 86 (1994), 227.
[97] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul celebrării ecumenice a cuvântului în
catedrala din Paderborn (22 iunie 1996), 5: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1571.
[98] Scrisoare din 13 ianuarie 1970: Tomos agapis, Roma-Istanbul 1971, p. 610-611;
cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995),
99: AAS 87 (1995), 980.
[99] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie
1990), 55: AAS 83 (1991), 302.
[100] Ibid., 36, l.c., 281.
[101] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru
Europa, Declaraţia finală (13 decembrie 1991), 8: Ench. Vat., 13, nr. 653-655; A II-a
Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, 62: Osservatore romano, 6
august 1999 - supliment, p. 13; Propositio 10.
[102] Propositio 10; cf. COMISIA PENTRU RELAŢIILE RELIGIOASE CU
IUDAISMUL, "Ne amintim: o reflecţie asupra Shoah", 16 martie 1998, Ench. Vat.
17,520-550.
[103] SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru Europa, Declaraţia
finală (13 decembrie 1991), 9: Ench. Vat., 13, nr. 656.
[104] Cf. Propositio 11.
[105] Cf. ibid.
[106] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (12 ianuarie 1985),
3: AAS 77 (1985), 650.
[107] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declaraţia despre libertatea
religioasă Dignitatis humanae, 2.
[108] Cf. Propositio 23.
[109] Cf. Propositiones 25; 26,2.
[110] Cf. Propositio 26,3.
[111] Cf. Propositio 27.
[112] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către artişti (4 aprilie 1999), 12: AAS 91
(1999), 1168.
[113] Cf. Propositio 7b-c.
[114] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul privegherii de rugăciune de la Tor
Vergata de la Cea de a XV-a Zi Mondială a Tineretului (19 august 2000),
6: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 212.
[115] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Etica în
comunicaţiile sociale, Vatican, 4 iunie 2000.
[116] Propositio 13.
[117] Cf. Propositio 12.
[118] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre revelaţia
divină Dei Verbum, 25.
[119] Cf. Propositio 14.
[120] Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 8.
[121] Cf. Propositio 14; SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Relatio ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p.
9.
[122] Cf. Propositio 15,2a.
[123] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind slujirea şi viaţa
preoţească Presbyterorum ordinis, 5.
[124] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre
Biserică Lumen gentium, 11.
[125] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie
2003), 20: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 3.
[126] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la audienţa generală (25 octombrie 2000),
2: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 697.
[127] Propositio 16.
[128] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio
ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.
[129] Cf. Propositio 16.
[130] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002),
4: AAS 94 (2002), 456-457.
[131] Cf. Propositio 16; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoţi pentru Joia
Sfântă 2002 (17 martie 2002), 4: AAS 94 (2002), 435-436.
[132] Cf. Propositio 14c.
[133] Cf. ibid.
[134] Cf. Constituţia despre sacra liturgie Sacrosanctum Concilium, 100.
[135] Cf. Propositiones 14c; 20.
[136] Cf. Propositio 20.
[137] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16
octombrie 2002), 3: AAS 95 (2003), 7.
[138] Cf. Propositio 14.
[139] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998),
4: AAS 90 (1998), 716.
[140] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie
1979), 10: AAS 71 (1979), 274.
[141] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru
Europa, Instrumentum laboris, 72: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p.
15.
[142] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre
Biserică Lumen gentium, 1.
[143] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie
1995), 90: AAS 87 (1995), 503.
[144] Cf. Propositio 33.
[145] Propositio 35.
[146] Cf. Propositio 36.
[147] Cf. Propositio 31.
[148] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserică
în lumea contemporană Gaudium et spes, 48.
[149] Cf. Propositio 31.
[150] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs pentru Cea de-a III-a Întâlnire Mondială a
Familiilor cu ocazia jubileului lor (14 octombrie 2000), 6: Insegnamenti XXIII/2 (2000),
603.
[151] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris
consortio (22 noiembrie 1981), 17: AAS 74 (1982), 99-100.
[152] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991),
39: AAS 83 (1991), 842.
[153] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles
laici (30 decembrie 1988), 40: AAS 81 (1989), 469.
[154] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Prima Întâlnire Mondială cu Familiile (8
octombrie 1994), 7: AAS 87 (1995), 587.
[155] Cf. Propositio 32.
[156] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în
lumea contemporană Gaudium et spes, 51.
[157] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie
1995), 63: AAS 87 (1995), 473.
[158] Ibid., 95, l.c., 509.
[159] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către noul ambasador al Norvegiei pe lângă
Sfântul Scaun (25 martie 1995): Insegnamenti XVIII/1 (1995), 857.
[160] Propositio 32.
[161] Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et
spes, 57.
[162] Cf. Propositio 28; SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru
Europa, Declaraţie finală (13 decembrie 1991), 10: Ench. Vat. 13, nr. 659-669.
[163] Cf. Propositio 23.
[164] Cf. Propositio 28.
[165] Propositio 34.
[166] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU EPISCOPI, Instrucţiunea Nemo est (22 august
1969), 16: AAS 61 (1969), 621-622; Codul de Drept Canonic, can. 294 şi 518; Codul
Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 280 § 1.
[167] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj
final, nr. 5: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 6.
[168] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale
pentru Europa a Sinodului Episcopilor (23 octombrie 1999), 5: AAS 92 (2000), 179.
[169] Propositio 39.
[170] Ibid.
[171] Cf. ibid.; Propositio 28.
[172] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, preşedinte al
Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000),
7: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 628.
[173] Ibid.
[174] IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000 (8 decembrie
1999), 17: AAS 92 (2000), 367-368.
[175] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991),
35: AAS 83 (1991), 837.
[176] Cf. Propositio 39.
[177] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa,
Instrumentum laboris, nr. 85: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p. 17.
Cf. Propositio 39.
[178] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţia Parlamentului European
(5 aprilie 1979): Insegnamenti, II/1 (1979), 796-799.
[179] Cf. Propositio 37.
[180] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica
în lumea contemporană Gaudium et spes, 76.
[181] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (13 ianuarie 2003),
5: Osservatore romano, 13-14 ianuarie 2003, p. 6.
[182] SINODUL EPISCOPILOR - A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final,
nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.
[183] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, preşedinte al
Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000),
4: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 626.
[184] Cf. SINODUL EPISCOPILOR - Prima Adunare Specială pentru
Europa, Declaraţie finală, nr. 10: Ench. Vat. 13, nr. 669.
[185] Cf. Propositio 22.
[186] Cf. ibid.
[187] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către preşedinţii Conferinţelor Episcopale din
Europa (16 aprilie 1993), 5: AAS 86 (1994), 229.
[188] Cf. Propositio 39d.
[189] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul celebrării ecumenice cu ocazia
Adunării Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor (7 decembrie 1991),
6: Insegnamenti XIV/2 (1991), 1330.
[190] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la deschiderea Celei de-a II-a Adunări Speciale
a Sinodului pentru Europa (1 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 174-175.
[191] Discurs către autorităţile europene şi preşedinţii conferinţelor episcopale din
Europa (9 noiembrie 1982), 4: AAS 75 (1982), 330.
[192] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie
1987), 47: AAS 79 (1987), 426.
[193] Ibid., 52: l.c., 432; cf. Propositio 40.

© 2003 - Libreria Editrice Vaticana

Traducere: Cristina Grigore