DR.

ALEXANDRU BOLOGA

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

EDITURA CIBERNETICA MC
BUCURESTI
2011
REFERNTI STIINTIFICI: Prof. univ. dr.MarinAndreica
Conf. univ. dr.Christina Andreica
Lect. Univ. dr. Ioan Doros

EDITURA CIBERNETICA MC
BUCURESTI 2011
ISBN 978-606-8288- 4-7      

2
CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I............................................................................................................................................................. 6
FUNDAMENTELE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII............................................................................................. 6
1.1. DEFINITIA EVALUĂ RII.................................................................................................................................................. 6
1.2. CLASIFICAREA EVALUĂ RILOR................................................................................................................................... 8
1.3. VALOARE ŞI PREŢ........................................................................................................................................................ 12
1.3.1. Generalită ţi............................................................................................................................................................. 12
1.3.2. Tipuri de valoare.................................................................................................................................................. 15
1.4. SARCINILE EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII.......................................................................................................... 19
1.5. PRINCIPII GENERALE DE EVALUARE.................................................................................................................. 20
1.6. NECESITATEA, MOTIVUL SI MOMENTUL EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII..............................................23
1.7. SCOPUL ȘI FUNCȚIILE EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII................................................................................... 28
1.8. BILANŢUL CONTABIL – INSTRUMENT UNIVERSAL DE LUCRU PENTRU EVALUAREA UNEI
ÎNTREPRINDERI.................................................................................................................................................................... 30
1.9. PREVIZIUNILE ÎN EVALUARE.................................................................................................................................. 31
CAPITOLUL II......................................................................................................................................................... 34
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE.......................................................................................................................... 34
2.1. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII – ETAPA PREMERGĂ TOARE EVALUĂ RII......................................34
2.1.1. Semnificaţia termenului de diagnostic pentru domeniul gestiunii și evaluă rii întreprinderii
................................................................................................................................................................................................. 34
2.1.2. Tipologia diagnosticului.................................................................................................................................... 35
2.1.3. Competenţele cerute de analiza diagnostic............................................................................................... 36
2.1.4. Situaţiile în care se impune realizarea diagnosticului întreprinderii.............................................37
2.1.5. Diagnosticul în scopul evaluă rii..................................................................................................................... 39
2.1.6. Clasificarea Diagnosticului............................................................................................................................... 44
2.1.7. Etapele analizei diagnostic............................................................................................................................... 45
2.1.8. Metode de culegere a informaţiilor.............................................................................................................. 46
2.2. DIAGNOSTICUL JURIDIC............................................................................................................................................ 46
2.3. DIAGNISTICUL COMERCIAL..................................................................................................................................... 50
2.3.1. Aspecte generale cu privire la diagnosticul comercial..........................................................................50
2.3.2. Analiza pieţei întreprinderii............................................................................................................................ 50
2.4. DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC ŞI DE EXPLOATARE.....................................................................56
2.4.1. Starea mijloacelor de producţie;.................................................................................................................... 57
2.4.2. Aprecierea procesului de producţie – fabricaţie sau prestă ri de servicii......................................58
2.5. DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE SI AL MANAGEMENTULUI FIRMEI.........................................61
2.5.1. Diagnosticul resurselor umane...................................................................................................................... 61
2.5.1.1. Sistemul indicatorilor folosiţi în analiza forţei de muncă............................................................61
2.5.1.2. Dimensiunea, structura și comportamentul potenţialului uman..............................................63
2.5.1.3. Analiza asigură rii calitative a forţei de muncă corespunză toare..............................................66
2.5.1.4. Diagnosticul eficienţei utiliză rii resurselor umane.........................................................................67
2.5.1.5. Analiza corelaţiei dintre creşterea productivită ţii muncii şi a salariului mediu.................69
2.5.2. Diagnosticul managementului firmei........................................................................................................... 70
2.5.2.1. Diagnosticul managementului................................................................................................................. 70
2.5.2.2. Diagnosticul organiză rii întreprinderii................................................................................................ 75
2.5.2.3. Managementul conflictului de muncă.................................................................................................. 77
2.6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR – CONTABIL........................................................................................................... 79
2.6.1. Conţinutul diagnosticului financiar-contabil............................................................................................ 79
2.6.2. Analiza pe baza contului de profit şi pierdere.......................................................................................... 84
2.6.3. Analiza echilibrului financiar.......................................................................................................................... 89
2.6.3.1. Consideraţii generale.................................................................................................................................. 89
2.6.3.2. Indicatori de apreciere ai Echilibrului Financiar.............................................................................92
2.6.3.3. Alţi indicatori de echilibru financiar..................................................................................................... 98
2.6.3.4. Analiza corelaţiei fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă..........100
2.6.3.5. Analiza corelaţiei creanţe – obligaţii.................................................................................................. 101
2.6.3.6. Analiza fluxului de disponibilită ţi (Cash Flow)..............................................................................101
2.6.4. Sistemul de rate.................................................................................................................................................. 104
3
 2.6.4.1. Ratele de rentabilitate.............................................................................................................................. 105
2.6.4.2. Ratele structurii financiare.................................................................................................................... 109
2.6.4.3. Ratele privind rotaţia capitalurilor..................................................................................................... 112
2.7. SINTEZA DIAGNOSTICULUI DE EVALUARE.................................................................................................... 113
CAPITOLUL III..................................................................................................................................................... 116
STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI PRIVIND EVALUAREA ÎNTREPRINDERILOR................................116
3.1. STANDARDE INTERNE Ș I INTERNAŢIONALE DE EVALUARE.................................................................116
3.2. OBIECTIVE ŞI ARIA DE APLICABILITATE A STANDARDELOR INTERNAȚIONALE DE EVALUARE
.................................................................................................................................................................................................... 119
3.3. STANDARDELE INTERNATIONALE DE EVALUARE, EDITIA A OPTA -2007:.....................................121
CAPITOLUL IV...................................................................................................................................................... 124
METODELE DE EVALUARE............................................................................................................................... 124
4.1. CONSIDERATII GENERALE..................................................................................................................................... 124
4.2. METODE CLASICE...................................................................................................................................................... 125
4.2.1. Metode de evaluare patrimonială............................................................................................................... 125
4.2.1.1. Elemente de bază....................................................................................................................................... 125
4.2.1.2. Metoda activului net contabil................................................................................................................ 126
4.2.1.3. Metoda activului net corectat............................................................................................................... 126
4.2.1.4. Activul net de lichidare (ANL).............................................................................................................. 141
4.2.1.5. Alte abordă ri privind dimensiunea valorică a patrimoniului..................................................144
4.2.2. Metode de evaluare prin rentabilitate...................................................................................................... 145
4.2.2.1. Valoarea de rentabilitate............................................................................................................................ 146
4.2.2.2. Valoarea de randament propriu-zisă................................................................................................. 148
4.2.3. Metoda fluxurilor de disponibilită ţi (cash flow) actualizate............................................................148
4.2.4. Metode de evaluare combinate.................................................................................................................... 154
4.2.4.1. Metoda practicienilor............................................................................................................................... 154
4.2.4.2. Metode bazate pe goodwill.................................................................................................................... 154
4.2.4.3. Metoda remuneră rii valorii substanţiale brute (VSB)................................................................157
3.2.4.4. Metoda capitalurile permanente necesare exploată rii (CPNE)...............................................159
4.2.4.5. Valoarea standard ajustată.................................................................................................................... 161
CAPITOLUL V....................................................................................................................................................... 163
ORGANIZAREA ACTIVITATII DE EVALUARE ŞI DEONTOLOGIA PROFESIONALA A
EVALUATORULUI............................................................................................................................................... 163
5.1. ORGANIZAREA ACTIVITATII DE EVALUARE.................................................................................................. 163
5.1.1. Etapele procesul de evaluare........................................................................................................................ 163
5.1.2. Raportul de evaluare........................................................................................................................................ 164
5.2. DEONTOLOGIA PROFESIONALA A EVALUATORULUI................................................................................ 168
5.2.1. Definiţii.................................................................................................................................................................. 168
5.2.2. Etica........................................................................................................................................................................ 169
5.2.3. Competenţă.......................................................................................................................................................... 171
5.2.4. Prezentarea informaţiilor.............................................................................................................................. 172
5.2.5. Raportarea valorilor......................................................................................................................................... 173
5.2.6. Responsabilită ţi................................................................................................................................................. 174
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................... 175
ANEXA I................................................................................................................................................................. 179
TESTE GRILĂ........................................................................................................................................................ 179

4
CUVÂNT ÎNAINTE
În condiţiile de azi managementul s-a adoptat la noile cerinţe, cunoaşterea în timp real, a
datelor cu privire la performanţa întreprinderii câ t și anticiparea unor evenimente economice viitoare
astfel încâ t decizia managerială să poată fi luată în cunoştinţă de cauză și, în acelaşi timp, să elimine
posibilitatea declanşă rii unor riscuri ce pot afecta negativ activitatea viitoare a firmei. Aceste nevoi
stau la baza evaluă rii, recunoașterii prezentă rii și analizei performantei întreprinderii .
Evaluare reprezintă o parte integrantă a analizei economice şi este practic legată de formarea
unei opinii asupra valorii pachetului de titluri de coproprietate supus evaluă rii. Evaluarea unei
întreprinderi în funcţionare constă în formularea unei opinii privind valoarea unei întreprinderi sau a
unei participaţii în această în ipoteză că ea va continua să funcţioneze. În această ipoteză trebuie luate
în considerare inclusiv elementele necorporale sau intangibile ale afacerii, generate de factori cum ar fi
brevete, licenţe, proceduri operaţionale, avantaje de contracte, existenţa unui personal care a parcurs
programe complexe de training specifice domeniului de activitate, care pot mă ri valoarea.
Cu alte cuvinte, evaluarea cuprinde o activitate prin care se estimează valoarea unor bunuri
corporale sau necorporale, mobile sau imobilizate, a unor afaceri, participaţii în afaceri. Evaluatorul
este cel care trebuie să analizeze, de la caz la caz, gradul de importanţă a fiecă rei categorii de public şi
nivelul de încredere şi reputaţie înregistrat de întreprindere relativ la aceasta. Valorificarea
concluziilor sale se va face în scenariile previzionale din metodele financiare de evaluare prin gradul
de optimism/pesimism înglobat în acestea.
Schimbarea proprietarului unui agent economic precum şi modifică rile structurale care se pot
produce, necesită ca acesta să fie evaluat atâ t din punct de vedere al interesului vâ nză torului câ t şi al
cumpă ră torului.
Prin caracterul ei metodologic, lucrarea "Evaluarea întreprinderii" poate constitui un sprijin
pentru studenţii care urmează cursul de "Evaluarea întreprinderii", precum şi pentru cei interesaţi în
însuşirea metodologiei de evaluare, în special de societă ţi comerciale.

5
CAPITOLUL I
FUNDAMENTELE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

1.1. DEFINITIA EVALUĂ RII

Etimologic, cuvâ ntul "evaluare" vine de la verbul francez " e*valuer", care se traduce prin: a
stabili preţul, a preţui, a estima, a determina valoarea, evaluarea fiind acţiunea de a evalua și rezultatul
ei.
Literatura de specialitate, în limba engleză, utilizează cuvâ ntul "valuation", de origine franceză,
avâ nd semnificaţia actului de a estima sau a stabili valoarea sau meritul unui lucru.
Evaluarea este actul sau procesul determină rii valorii. Este o activitate intelectuală care
necesită abilitaţi și competenţă deosebite, cunoaşterea și utilizarea unui complex de tehnici
multidisciplinare și specifice. Evaluarea implică un element puternic de judecată și subiectivism și
acestea cresc cu câ t metodele de bază utilizate sunt bazate pe estimă ri sau proiecţii ale performantelor
viitoare. De asemenea, în evaluare nu există concluzia de "corect" sau "incorect", "bun" sau "ră u",
deoarece din procesul evaluă rii rezultă "o gamă de valori" care se pot intersecta, sau verifica prin
intersectare . [19] .
Evaluarea constă dintr-un complex de abordări, de tehnici, procedee și metode, prin care un bun
mobil, un instrument financiar, o proprietate imobiliară, o întreprindere sau o afacere sunt apreciate la
valoarea de piaţă, fiind asigurată comparabilitatea acestora, îndeosebi în tranzacţii comerciale
Evaluarea are ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă (de circulaţie) a unui bun, activ sau afacere.
Prin evaluare nu se creează valoare.
Caracterul complex al operaţiunii de evaluare a întreprinderii este determinat de o serie de
elemente cum ar fi: [8]
- natura şi mărimea întreprinderii.
Domeniul în care activează firma îşi pune amprenta asupra modalită ţii de evaluare, în sensul
că anumite metode se utilizează pentru o întreprindere de producţie şi alte metode pentru una
prestare de servicii (ex. agenţie de turism). Câ t priveşte mă rimea, aceasta se reflectă în dimensiunea
activită ţii de evaluare care, în timp, poate fi de ordinul lunilor;
- patrimoniul firmei şi posibilităţile de valorificare a lui.
Întreprinderea dispune de bunuri materiale achiziţionate în momente şi la preţuri diferite,
care trebuie să fie evaluate în funcţie de valoarea lor de utilitate. Aceste bunuri au o valoare intrinsecă ,
care se materializează în mă sura în care pot fi valorificate.
- reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului întreprinderii.
Cu ocazia evaluă rii unor societă ţi comerciale s-au constatat diferenţe importante dintre datele
din evidenţă şi situaţia faptică de pe teren. Or, în aceste condiţii echipa de evaluare a trebuit să
efectueze o serie de operaţiuni pentru a se asigura concordanţa dintre evidenţe şi realitatea din teren;
- capacitatea echipei de conducere de a gestiona şi elabora strategia firmei.
Cumpărătorul nu achiziţionează trecutul ci viitorul, întrucât numai astfel poate să-şi
recupereze investiţia făcută. Este adevă rat că trecutul este luat în consideraţie pentru a stabili
valoarea în prezent. În principiu, valoarea întreprinderii reflectă rezultatul unei judecă ţi care se
bazează pe o apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, pe analize, calcule sau expertize.
Evaluarea unei întreprinderi vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, mă surarea
avuţiei (bogă ţiei) reale şi a potenţialului acestei de a-şi mă ri bogă ţia în perioada urmă toare.
Aceasta înseamnă că evaluarea întreprinderii nu reprezintă doar stabilirea valorii unor
proprietă ţi sau bunuri din patrimoniul acesteia, ci şi determinarea capacită ţii firmei de a genera
fluxuri (profit, cash-flow, etc) la dispoziţia proprietarului să u, avâ ndu-se în vedere că obiectul evaluat
(firma) este un bun care are capacitatea de a crea alte bunuri.
În esenţă, din cele prezentate, se deduce faptul că evaluarea este un complex de tehnici,
procedee şi metode prin care un bun, o grupă de bunuri, un activ economic, un activ sau
element tangibil, o întreprindere în ansamblul său sunt aduse, din punct de vedere valoric, la
nivelul pieţei şi prin care i se asigură comparabilitatea cu acestea, sau într-o accepţiune mai
restrânsă a evalua integral sau în parte o întreprindere constă în a determina zona cea mai
profitabilă în care s-ar putea situa, preţul la care o tranzacţie s-ar putea încheia.

6
 Ră spunzâ nd diferitelor cerinţe din viaţa întreprinderii, evaluarea constituie un instrument de
orientare a operatorilor economici în spaţiul economic al ţă rii şi nu numai.
În literatura de specialitate, pe baza experienţei se prezintă numeroase exemple prin care se
arată complexitatea, multitudinea de factori care determină valoarea şi care trebuie luaţi în
considerare la stabilirea valorii întreprinderii. Nimeni nu a putut gă si o soluţie imuabilă cu ajutorul
că reia să se decidă o singură valoare a întreprinderii.
În cazul întreprinderilor, cumpă ră torul respectiv, cel care investeşte poate întâ lni:
a) un patrimoniu imobiliar şi mobiliar, respectiv mijloace de producţie ce încorporează un
potenţial tehnic ridicat;
b) o activitate rentabilă , respectiv o sursă de câ ştig, rezultat care poate fi inclus în rezerve
în limitele legale, reinvestit pentru dezvoltarea sau distribuit sub formă de dividende;
c) o organizare foarte bună a activită ţii, un personal calificat, metode perfecţionate de
organizare a muncii;
d) o clientelă fidelă, ce reprezintă baza pentru menţinerea performanţelor economico-
financiare în viitor.
Combinarea acestor elemente determină , în ultimă instanţă , valoarea întreprinderii şi fiecare
grupă trebuie să fie avută în vedere de specialistul evaluator.
Evident, aprecierea se face la un moment dat, pe baza unor criterii specifice acestor elemente,
astfel:
- primul element poate fi apreciat pornind de la activul net (diferenţa dintre activul bilanţier şi
totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare, aşa cum se va prezenta în capitolele
urmă toare;
- al doilea element poate fi apreciat pe baza profitului realizat în ultimii ani şi proiectarea
acestuia pe o anumită perioadă de previziune. Pe cumpă ră tor nu îl interesează trecutul, ci mai degrabă
prezentul şi viitorul, respectiv ce remunerare a capitalului pe care îl investeşte va obţine;
- al treilea element (c) poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici utilizaţi în cadrul
diagnosticului, dar şi prin luarea în considerare a primelor două elemente (a şi b), prin evoluţia cifrei
de afaceri, a profitului, politicii de investiţii, etc;
- al patrulea element (d) poate fi o explicaţie pentru situaţia în care viitorul este mai valoros
decâ t prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea de randament este mai mare decâ t valoarea
patrimonială.
Specialistul evaluator, prin metode corespunză toare (ce se prezintă în raportul de evaluare),
stabileşte valoarea afacerii, care desigur va fi apreciată diferit de cele două pă rţi implicate în
tranzacţie:
- cumpă ră torul doreşte să cumpere câ t mai ieftin
- iar vâ nză torul să obţină un preţ câ t mai bun pentru afacerea sa, chiar dacă aceasta nu are
performanţe deosebite.
Referitor la preţul tranzacţiei, la prima vedere, mă rimea acestuia ar trebui să fie dată de
activul net..
Cumpă ră torul îşi pune problema ce va câ ştiga în viitor şi în câ t timp îşi recuperează capitalul
avansat.(luâ nd în calcul şi plasamentele alternative).
Dacă ştie că poate să -şi recupereze suma investită în 2 ani faţă de o altă investiţie care necesită
o perioadă de 4 ani, este dispus să plă tească un preţ mai bun.

1.2. CLASIFICAREA EVALUĂ RILOR

Numeroasele metode de evaluare cunoscute azi pot fi grupate în funcţie de anumite criterii în
vederea identifică rii modului de abordare a evaluă rii şi, în funcţie de aceasta, a furnizorului de servicii
de evaluare. [8]
a) în funcţie de obiectul lor:
- evaluă ri de bunuri ( mijloace fixe, stocuri etc. );
- evaluă ri de active intangibile ( licenţe, brevete, mă rci, investiţii în resurse umane etc.);
- evaluă ri de active economice ( secţii, magazine, depozite etc.);
- evaluă ri de firme, întreprinderi.
b) în funcţie de metoda utilizată pentru evaluare:
- evaluă ri patrimoniale;
7
 - evaluă ri bazate pe actualizarea profiturilor;
- evaluă ri bazate pe actualizarea cash flow-urilor;
- evaluă ri bursiere;
- evaluă ri mixte.
c) în funcţie de scopul urmărit:7
- evaluare pentru vâ nzare;
- evaluare pentru cumpă rare;
- evaluare pentru garantare împrumuturi;
- evaluare pentru credite ipotecare;
- evaluare pentru impozitare;
- evaluare pentru raportare financiar-contabilă ;
- evaluare pentru vâ nzare-cumpă rare;
- evaluare pentru fuziuni (schimb);
- evaluare pentru lichidare;
- evaluare pentru asigurare;
- evaluare pentru rezolvarea litigiilor;
- evaluare pentru expropriere;
- evaluare pentru emigrare;
- evaluare pentru aport în natură ;
- evaluare pentru stabilirea valorii mă rfurilor în vamă .
Evaluare pentru vânzări-cumpărări, fuziuni-achiziţii sau schimburi
În condiţiile unei evoluţii economice stabile, valoarea de investiţie pentru proprietă ţile
imobiliare este apropiată de valoarea de piaţă. În cazul în care economia este în tranziţie, aşa cum este
cea din Româ nia, în ceea ce priveşte piaţa imobiliară există reale dezechilibre între ofertă și cerere. În
aceste condiţii, din perspectiva comparatorului sau vâ nză torului numai un specialist evaluator poate
să evidenţieze atâ t punctele tari, cat și pe cele slabe ale unei proprietă ţi imobiliare, venind astfel cu un
suport material justificat în negocierile ce se poartă pentru schimbarea proprietarului. De altfel în alte
tari, mai avansate din punct de vedere al pieţei imobiliare, nimeni nu porneşte demersurile de schimb,
vâ nzare sau achiziţionare ale unei proprietă ţi imobiliare fă ră a apela mai întâ i la serviciile unui
specialist evaluator.
Evaluare pentru garantarea împrumuturilor
Subiectul în evaluarea pentru credite este determinarea valorii de piaţă .
Bă ncile acordă credite în urma unor analize de risc, iar aceste credite reprezintă un procent
stabilit de ofiţerul de credit din valoarea de piaţă a proprietă ţii imobiliare pusă garanţie.
Evaluatorii agreaţi de bă nci au tendinţa de a subevalua proprietă ţile imobiliare depuse drept
garanţie, fapt ce duce fie la dificultă ţi în primirea creditului, fie la obţinerea unui credit mai mic decâ t
cel solicitat. Acest lucru trebuie înţeles prin prisma faptului că în situaţia în care trebuie recuperat
creditul prin vâ nzarea proprietă ţii imobiliare cu care s-a garantat, banca riscă o vâ nzare forţată , în
timp limitat, preţul obţinut fiind de regulă mai mic decâ t valoarea de piaţă a proprietă ţii imobiliare
respective.
Din acest motiv este bine ca pe lâ ngă evaluatorul agreat de bancă clientul să apeleze la
serviciile unui evaluator propriu care va determina valoarea de piaţă a proprietă ţii imobiliare, astfel
încâ t în final clientul să poată purta o negociere argumentată cu evaluatorul bă ncii și cu ofiţerul de
credit.
Evaluare pentru emigrare
Raportul de evaluare a proprietă ţilor imobiliare deţinute de beneficiarul persoană fizică ce
doreşte să emigreze, întocmit de un evaluator autorizat, este perfect valabil în faţa autoritarilor ţă rii în
care beneficiarul doreşte să emigreze, pentru a face dovada posibilită ţilor financiare. Subiectul în
evaluare în aceste cazuri este tot estimarea valorii de piaţă a proprietă ţilor imobiliare.
Evaluare pentru rezolvarea litigiilor
Justa compensare în caz de expropriere, cazuri de înşelă torie dovedită a compă ră torului,
evaluarea pentru pagubele prin deteriorarea proprietă ţii, partajă ri, sunt câ teva din situaţiile în care se
impune efectuarea unei evaluă ri.
Evaluare pentru asigurări
Subiectul în evaluare pentru asigură ri este valoarea de reconstrucţie (costul de refacere
integrală , identică , a proprietă ţii imobiliare după distrugere). Valoarea de despă gubire presupune
8
acordarea de compensaţii în limita costurilor de reconstrucţie fă ră a fi preluate în aceste costuri
îmbună tă ţirile sau extinderile construcţiei sau ale dotă rilor.
Cel ce se asigură va obţine un procent din suma asigurată , datorită faptului că în majoritatea
cazurilor bunul nu se distruge în întregime, ci parţial, situaţie în care este necesar să se facă o evaluare
corectă, pornind de la costul de înlocuire (care reprezintă costul estimat pentru a construi la preturile
curente, la data evaluă rii, o copie, o replică exactă a clă dirii evaluate, folosind aceleaşi materiale,
normative de construcţie, arhitectura, planuri și calitate de manoperă din care se scad toate
deficienţele și deprecierea clă dirii).
Cel ce intenţionează să încheie o asigurare este bine să aibă în vedere necesitatea de a
introduce clauze suplimentare la încheierea poliţei, pentru că în practica asiguratorilor, se foloseşte
valoarea de piaţă , care, în condiţiile economiei noastre în tranziţie, este mai mică decâ t valoarea de
reconstrucţie.
Evaluare/reevaluare pentru impozitarea globală
În Codul Fiscal referitor la Calculul impozitului datorat de persoanele juridice se prevă d
urmă toarele:
- În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clă diri se calculează prin aplicarea unei cote de
impozitare asupra valorii de inventar a clă dirii.
- Cota de impozit se stabileşte prin hotă râ re a Consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,5% și
1%, inclusiv.
- Valoarea de inventar a clă dirii este valoarea de intrare a clă dirii în patrimoniu, înregistrată în
contabilitatea proprietarului clă dirii, conform prevederilor legale în vigoare.
- În cazul unei clă diri a că rei valoare a fost recuperată integral pe calea amortiză rii, valoarea
impozabilă se reduce cu 15%.
- În cazul unei clă diri care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de
inventar a clă dirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului imediat după reevaluare;
- În cazul unei clă diri care a fost dobâ ndită înainte de 1 ianuarie 1998 și care după această dată
nu a fost reevaluată , cota impozitului pe clă diri este stabilită de consiliul local între 5% și 10% și se
aplică la valoarea de inventar a clă dirii, pâ nă la data primei reevaluă ri, înregistrată în contabilitatea
persoanelor juridice.
Ca atare se impune, pentru toate persoanele juridice care deţin în proprietate imobile
evaluarea acestora pentru stabilirea unei cote de impozitare redusă.
d) în funcţie de beneficiarii evaluării se disting:
- evaluă ri pentru proprietarii afacerii pentru stabilirea unei baze de negociere în vederea
vâ nză rii firmei;
- evaluă ri pentru instituţiile publice;
- evaluă ri pentru instituţiile financiar – bancare;
- evaluă ri pentru instanţe judecă toreşti în cazul existenţei unor litigii legate de mă rimea,
mişcarea sau lichidarea patrimoniului firmei;
- evaluă ri pentru persoane fizice ( moştenitori, salariaţi etc.).
e) în funcţie de valorile obţinute, evaluă rile se pot grupa în:
Evaluări au la bază valoarea de piaţă, care:
- implică funcţionarea unei pieţe în cadrul că reia tranzacţiile au loc fă ră restricţie din partea
forţelor din afara pieţei;
- trebuie să identifice şi să includă definiţia valorii care de piaţă utilizată în evaluare;
- trebuie să stabilească cea mai bună utilizare sau cea mai probabilă utilizare care reprezintă
un determinant semnificativ al valorii proprietă ţii;
- sunt elaborate pe baza informaţiilor specifice ale pieţei respective şi prin metode şi proceduri
care încearcă să reflecte procesele deductive ale participanţilor la piaţă ;
- sunt realizate prin aplicarea abordă rilor valorii prin cost, comparaţia vâ nză rilor sau
capitalizarea venitului; informaţiile folosite în fiecare din aceste abordă ri trebuie să fie obţinute de pe
piaţă.
Abordarea prin cost, în funcţie de aplicarea sa, poate sau nu să producă o indicaţie a valorii de
piaţă.
Evaluări care au la bază valori diferite de valoarea de piaţă.
Aceste evaluă ri utilizează metode care iau în considerare unitatea economică sau funcţiunile
unui activ, altele decâ t capacitatea acestuia de a fi cumpă rat şi vâ ndut pe piaţă . Aceste evaluă ri trebuie:
9
 - să includă definiţia valorii aplicate în evaluare (valoare de utilizare, valoare de exploatare,
valoare de asigurare, valoare de recuperare, valoare de lichidare, valoare specială etc.);
- să utilizeze procedurile corespunză toare şi să analizeze suficiente informaţii pentru
efectuarea unei estimă ri rezonabile a valorii.
În cazul evaluă rilor nebazate pe piaţă, în raportul de evaluare trebuie să se menţioneze faptul
că valoarea obţinută nu va fi interpretată ca valoare de piaţă.

1.3. VALOARE ŞI PREŢ

1.3.1. GENERALITĂŢI
Valoarea reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietă ţi sau afaceri, stabilită
prin calcule, în cadrul operaţiunii de evaluare de că tre expertul evaluator.
Valoarea reprezintă preţul cel mai probabil convenit de cumpă ră torii şi vâ nză torii unui bun
sau serviciu disponibil pentru cumpă rare. Valoarea stabileşte preţul ipotetic sau noţional pe care
cumpă ră torii şi vâ nză torii îl vor conveni pentru un bun sau un serviciu. Deci valoarea nu reprezintă un
fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plă tit pentru un bun sau serviciu, la un anumit
moment dat.
Preţul reprezintă expresia bă nească a unei valori, a unui bun, etc. şi este tangibil, palpabil,
verificabil.
Deci valoarea și preţul sunt două categorii economice distincte, uşor confundabile însă ;
valoarea este un concept ce nu poate fi disociat de calită ţile fizice, intelectuale, morale, ale cuiva (în
cazul fiinţelor) sau însuşiri fizice, materiale ale unui bun, iar preţul reprezintă expresia bă nească a
valorii.
Sunt cel puţin patru criterii de diferenţiere a celor două categorii economice: [3]
- ca fel al mă rimilor, preţul este o mă rime concretă , tangibilă, pe câ nd valoarea este o
mă rime convenţională ;
- ca numă r, preţul în orice tranzacţie este unic, pe câ nd valorile sunt multiple, iar expertului
evaluator i se pretinde prin regulile de bună practică să nu se oprească la mai puţin de trei valori;
- după locul de formare: preţul se formează pe piaţă ca punct de întâ lnire între doi actori - un
vâ nză tor și un cumpă ră tor şi el este rezultatul artei de a negocia - diferită de arta de a evalua; valoarea
este rezultatul artei de a evalua, ea se stabileşte folosind mintea și imaginaţia evaluatorului și se
gă seşte pe hâ rtie. Este firesc ca o valoare preluată de actorii negocierii să devină sau nu preţ
- caracter obiectiv: preţul este o mă rime obiectivă în raport cu evaluatorul şi subiectivă în
raport cu pă rţile negociatoare reflectâ nd actul lor de voinţă ; valoarea este o mă rime obiectivă în
raport cu actorii negocierii şi subiectivă în raport cu evaluatorul, fiind creaţia sa.

Pentru a evita confuziile dintre cele două categorii economice trebuie avut grijă să nu fie
înlă turat rolul strategiei de negociere care este singura care poate determina preţul unei tranzacţii cu
toate că punctul de pornire 1-a constituit una sau mai multe valori estimate de un expert evaluator
În cadrul unei tranzacţii intervin motivaţiile vâ nză torului şi cumpă ră torului, raportul de forţe
pe piaţă, unele criterii subiective sau obiective.
În funcţie de aceste elemente, preţul poate fi foarte apropiat de valoarea stabilită de expertul
evaluator sau poate diferit de aceasta. Astfel: [8]
Opţiunea de a vinde poate fi determinată de:
- scă derea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
- nevoia urgentă de lichidită ţi;
- consideraţii strategice;
- modificarea tipului de proprietate prin politica promovată de guvern (privatizarea sau
naţionalizarea);
- cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să pă streze afacerea).
Motivaţia de cumpărare poate fi determinată de:
- dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă
- iniţierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea propria afacere;
- rentabilitatea ridicată a afacerii;
10
 - diversificarea activită ţii pentru diminuarea riscului;
- intensificarea procesului de integrare pe verticală .
Criteriile obiective sunt determinate de metodele de calcul capabile să stabilească valoarea
corectă a întreprinderii.
Valoarea corectă se bazează pe de o parte pe proprietă ţile, bunurilor tangibile şi activelor
intangibile, iar pe de altă parte, pe volumul datoriilor firmei considerate.
Caracterul obiectiv rezultă din faptul că valoarea în acest caz se bazează în cea mai mare parte
pe tranzacţii trecute recunoscute de piaţă (achiziţionarea unei teren, sau a unei mă rfi, contractarea
unui credit) acestea avâ nd, de asemenea, un caracter verificabil.
Criteriile subiective sunt bazate preponderent pe noţiunea de utilitate, în fond pe intensitatea
dorinţei de a vinde respectiv de a cumpă ra.
Pentru evaluator constituie o adevă rată provocare luarea în calcul a elementelor capabile să
influenţeze intensitatea dorinţei de a vinde/cumpă ra.
În cadrul criteriilor subiective distingem două mari categorii de elemente:
a) Elemente psihologice.
Într-un studiu interesant realizat în SUA în urmă cu câ ţiva ani a fost relevant un factor aproape
neaşteptat care influenţează preţul firmelor în care acţionarul majoritar este în acelaşi timp şi
director; factorul în cauză este vâ rsta persoanei cheie în afacere.
S-a dovedit că firmele în care proprietarul-director este în vâ rstă , se vâ nd mai scump decâ t
celelalte. Persoanele de 60-70 de ani nu sunt în mod real interesate să vâ ndă pentru că afacerea face
parte din viaţa lor, fă ră aceasta, ei pierzâ ndu-şi activitatea principală şi nevoia de responsabilitate cu
care s-aui obişnuit.
În general, cel mai frecvent element psihologic îl reprezintă notorietatea.
Cumpă ră torul va accepta să plă tească un suprapreţ, adică o valoare superioară valorii
economice a întreprinderii pentru că odată cu această întreprindere î-şi va însuşi şi prestigiul acesteia.
Trebuie subliniat faptul că aici nu este vorba doar de un element psihologic, ci în acelaşi timp şi
de un element obiectiv de natură economică prin relaţia notorietate-perenitate.
b) Elemente economice
Cele mai importante elemente din această categorie pot fi grupate în două categorii:
Elemente economice bazate pe raritate,
Respectiv posibilitatea de a cumpă ra o firmă în situaţie de monopol sau o întreprindere
concurentă care-i creează cumpă ră torului o situaţie deosebit de favorabilă pe piaţă .
De exemplu, achiziţionarea unei firme din amonte (furnizor) sau din aval (client) în scopul
diminuă rii costurilor sau pentru penetrarea unor noi pieţe.
Elemente economice bazate pe sinergie.
De exemplu, absorbirea unei firme care are o reţea comercială importantă generează efect de
sinergie.
Câ t priveşte preţul efectiv al tranzacţiei printre elementele fundamentale care îl determină ,
practica arată că intervin şi anumite aspecte care vizează condiţiile în care se face transferul de
proprietate.
Dacă există drept obiectiv esenţial că „trebuie să vindem mult şi repede” este evident că nu se
poate ţine la preţ, şi în consecinţă va fi favorizat cumpă ră torul.
Dacă există un singur cumpă ră tor cu interese „speciale”, acesta va plă ti o sumă mai mare decâ t
ceilalţi cumpă ră tori, pentru a fi sigur de achiziţie.
Cumpă ră tor cu interese speciale este acela care doreşte să obţină o valoare suplimentară prin
combinarea întreprinderii cumpă rate cu alte afaceri pe care le deţine.
După cum nu este exclusă şi situaţia în care, prin achiziţia întreprinderii respective să elimine
un concurent.
Dacă sunt mai mulţi cumpă ră tori cu interese speciale, aceştia îi vor exclude pe ceilalţi,
deoarece vor oferi preţuri mai mari şi vor crea astfel o piaţă numai pentru ei.
O asemenea situaţie este importantă pentru vâ nză tor în formularea preţului solicitat.
Evaluarea întreprinderii în cazul procesului de privatizare, situaţie caracteristică pentru ţara
noastră , prezintă unele particularită ţi date fiind interesele coparticipanţilor.
Astfel puterea poate să -şi stabilească drept obiectiv major, privatizarea rapidă , ceea ce
înseamnă ofertă mare, fapt ce conduce la evaluă ri şi implicit preţuri reduse.
Opoziţia acuză puterea pentru risipirea averii şi în consecinţă doreşte preţuri câ t mai mari.
11
 Aplicarea lor încetineşte ritmul privatiză rii.
Investitorii, pentru asigurarea viabilită ţii firmei respective, sunt interesaţi să -şi recupereze
capitalul care urmează a fi investit în primul râ nd prin preţul de achiziţie.

1.3.2. TIPURI DE VALOARE

Problematica valorii a fost abordată în permanenţă de o serie de specialişti în domeniu, care au
formulat diferite curente. Indiferent de curentul abordat în stabilirea valorii firmelor, există diferite
tipuri de valoare care sunt folosite în practica economică. [59]
Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată , la data
evaluă rii, între un cumpă ră tor decis şi un vâ nză tor hotă râ t, într-o tranzacţie cu preţ determinat
obiectiv, după o activitate de marketing corespunză toare, în care pă rţile au acţionat în cunoştinţă de
cauză , prudent şi fă ră constrâ ngere.
Valoarea de piaţă este o reprezentare a valorii de schimb, adică suma de bani pe care o
proprietate ar aduce-o dacă ar fi oferită spre vâ nzare pe o piaţă liberă , la data evaluă rii, conform
cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Pentru a estima valoarea de piaţă , evaluatorul
trebuie să determine mai întâ i cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare Acea utilizare
poate să fie continuarea utiliză rii existente a proprietă ţii sau alte utiliză ri alternative. Aceste
determină ri sunt făcute pe baza evidenţelor pieţei.
Valoarea de piaţă este estimată prin aplicarea metodelor şi procedurilor de evaluare care
reflectă natura proprietă ţii şi circumstanţele în care proprietatea respectivă va fi cel mai probabil
tranzacţionată pe piaţa liberă . Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ
abordarea prin comparaţia vânzărilor, abordarea prin capitalizarea venitului, inclusiv analiza fluxului
de numerar actualizat şi abordarea prin cost.
Este tipul de valoare la care se recurge cel mai frecvent, motiv pentru care trebuie stă ruit pe
elementele componente ale acestei definiţii, şi anume:
- suma estimată este cel mai probabil preţ exprimat în unită ţi monetare, plă tibil pentru
proprietate, într-o tranzacţie independentă , de piaţă . Este cel mai bun preţ care se poate obţine în mod
rezonabil de că tre vâ nză tor şi cel mai avantajos preţ care poate fi obţinut în mod rezonabil de că tre
cumpă ră tor;
- o proprietate va fi schimbată se referă la preţul la care piaţa aşteaptă că tranzacţia - care
întruneşte toate celelalte condiţii ale definiţiei valorii de piaţă - ar putea fi încheiată
- la data evaluă rii; se referă , de asemenea, la faptul că valoarea unei proprietă ţi este o sumă de
bani estimată şi un preţ de vâ nzare predeterminat sau preţul actual de
- vâ nzare;
- la data evaluării semnifică faptul că valoarea de piaţă estimată este specifică unui moment,
unei date precise, data evaluă rii;
- între un cumpărător decis se referă la un cumpă ră tor care este motivat, dar nu constrâ ns, să
cumpere; un cumpă ră tor care nu este nici neră bdă tor să cumpere, nici determinat
- să cumpere la orice preţ; un cumpă ră tor care achiziţionează în concordanţă cu realită ţile
pieţei actuale şi nu ale unei pieţe imaginare sau ipotetice;
- un vânzător hotărât, adică nu este neră bdă tor sau constrâ ns să vâ ndă , nici forţat să
menţină un preţ care este considerat realist pe piaţa actuală ; un vâ nză tor motivat să vâ ndă
proprietatea în condiţiile pieţei, la cel mai bun preţ care poate fi obţinut;
- într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, tranzacţie între pă rţi, între care nu există o
relaţie particulară sau specială (de exemplu, compania-mamă cu filialele sale) între pă rţi
- distincte, fiecare acţionâ nd în mod independent;
- după o activitate de marketing adecvată înseamnă că proprietatea va fi prezentată pe piaţă în
cel mai adecvat mod;
- durata timpului de expunere pe piaţă trebuie să fie suficientă ; se presupune că perioada de
expunere trebuie să înceapă înainte de data evaluă rii;
- în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză și prudent, adică ambele pă rţi sunt
bine informate, acţionează în propriul interes și în mod prudent;
- si fără constrângere; ambele pă rţi sunt motivate dar nu constrâ nse.

12
 Valoare de întrebuinţare termen care desemnează utilitatea unui bun, determinată de
proprietă ţile fizice și chimice intrinseci ale acestuia, pe baza că reia poate satisface o anumită nevoie
socială , materială sau spirituală , fie direct, ca bun de consum individual sau colectiv, fie indirect, ca
resurse utilizate pentru producerea de noi bunuri economice. Valoarea de întrebuinţare este rezultatul
muncii concrete și formează fondul material al avuţiei naţionale. în unitate cu valoarea-muncă
constituie conţinutul conceptului de marfă . Valoarea de întrebuinţare este considerată purtă toarea
materială a valorii.
Valoare de schimb Valoarea recunoscută de o piaţă în care are loc schimbul unui activ.
Definiţia IVSC a valorii de piaţă , adecvata pentru raportarea financiară , se bazează pe principiul valorii
de schimb și nu al valorii de utilizare.
Valoarea, exprimată în numerar, a unei proprietă ţi care este schimbată pentru alt activ sau
active, numerarul fiind etalonul prin care poate fi evaluată valoarea comparativă a fiecă rui activ.
Valoarea de folosinţă este dată de costurile necesare pentru procurarea unui bun care
prezintă aceleaşi posibilită ţi de utilizare, pentru aceeaşi durată de folosinţă reziduală ; este ceea ce noi
numim frecvent valoarea de înlocuire.
Valoarea de folosinţă este definită ca fiind totalitatea costurilor care ar fi necesare pentru
dobâ ndirea unui bun susceptibil de a fi folosit în acelaşi scop, în aceleaşi condiţiuni de utilizare, avâ nd
aceeaşi durată prezumată de folosinţă și posedâ nd aceleaşi performanţe cu obiectul reevaluat
Valoarea de origine, de achiziţie, de inventar sau istorică este dată de totalitatea costurilor
necesare pentru achiziţionarea şi punerea bunului sau a activului în stare de folosire sau de utilizare.
Valoarea actuală se obţine corectâ nd valoarea de origine cu inflaţia care a avut loc de la data
achiziţiei şi cu coeficientul de învechire (care cuprinde uzura fizică , uzura morală şi uzura funcţională ).
Valoarea venală este o valoare obţinută în momentul cedă rii bunului, este un preţ în mod real,
determinat exclusiv de raportul cerere-ofertă ; obţinâ ndu-se numai pe piaţă , este dificilă determinarea
acestei valori înaintea tranzacţiei. Dacă există o veritabilă piaţă a produsului, este posibilă
determinarea unei valori venale care să corespundă unei evaluă ri exacte, în sensul economic al
bunului respectiv, ca, de exemplu, autoturismele de ocazie (în unele ţă ri europene).
Valoare intrinsecă Valoarea intrinsecă este suma considerată , pe baza evaluă rii faptelor
disponibile, ca fiind valoarea “adevă rată ” sau “reală ” a unui element. Este un concept pe termen lung
de valoare nebazată pe piaţă , care aplatizează fluctuaţiile de preţ pe termen scurt. Pagini similare:
Valoare amortizabilă (Depreciable Amount).
Valoare de recuperare Valoarea de recuperare descrie valoarea unui activ care a ajuns la
sfâ rşitul duratei lui de viaţă economică pentru scopul în care a fost creat. Totuşi, activul ar putea să
aibă valoare pentru o utilizare alternativă sau pentru recuperarea materialelor conţinute
Valoare de investiţie Valoarea proprietă ţii pentru un anumit investitor sau clasa de
investitori, pentru obiective de investiţii sau pentru obiective de exploatare identificate. Acest concept
subiectiv relaţionează o anumită proprietate de un anumit investitor, grup de investitori sau entitate,
care au obiective si/sau criterii de investiţii identificabile.
Valoarea de investiţie a unui activ poate fi mai mare sau mai mică decâ t valoarea de piaţă a
acelui activ. Conceptul valoare de investiţie sau valoare subiectivă nu trebuie confundat cu valoarea de
piaţă a unei investiţii imobiliare.
Valoare de lichidare Valoare de lichidare (Liquidation Value)
Valoarea de lichidare descrie o situaţie în care un grup de active folosite într-o întreprindere
sunt oferite la vâ nzare în mod individual (element cu element), de obicei în urma închiderii
întreprinderii. Deşi este adesea asociat cu o vâ nzare forţată acest termen are un alt înţeles.
Valoarea de impozitare reprezintă valoarea unei proprietă ţi, conform definiţiei dată de
reglementă rile legale cu caracter fiscal.
Valoare lichidativă reprezintă valoarea rezultată din estimarea minimului sumelor ce se pot
obţine prin vâ nzarea activelor unei firme.
Valoarea bursieră reprezintă valoarea firmei cotate la bursă , în urma aplică rii metodelor de
evaluare bursiere.
Valoarea de asigurare reprezintă valoarea acceptată de asigurator pe baza evaluă rii proprii,
și în baza unui contract de asigurare.
Valoarea de continuitate reprezintă valoarea determinată pe bază însumă rii cash flow-urilor
actualizate, generate de desfă şurarea activită ţii firmei.

13
 Valoare amortizabilă Valoarea amortizabilă reprezintă elementul epuizabil al activului,
soldul fiind reprezentat de valoarea reziduală . Totuşi, contractul de închiriere a unui teren ar putea fi
şi el amortizabil.

Valoare contabilă Valoarea la care un activ este recunoscut, după scă derea amortiză rii
cumulate precum şi a pierderilor cumulate din depreciere. Valoarea la care este recunoscut un activ în
situaţia poziţiei financiare.

Valoarea de garantare a creditului ipotecar este valoarea proprietă ţii determinată de

evaluator printr-o estimare ponderată a vandabilită ţii viitoare a proprietă ţii, prin luarea în
considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietă ţii, a condiţiilor normale şi locale de
piaţă, a utiliză rii curente şi utiliză rilor alternative adecvate ale proprietă ţii. La estimarea valorii de
garantare a creditului ipotecar nu vor fi luate în considerare elementele speculative. Valoarea de
garantare a creditului ipotecar trebuie fundamentată într-o manieră clară şi transparentă . Valoarea de
garantare a creditului ipotecar este un concept al valorii cu risc, utilizat în mai multe ţă ri europene
pentru scopul de creditare.
Valoare de utilizare Valoarea actualizată a fluxurilor viitoare de numerar estimate ce se
aşteaptă a fi realizate din utilizarea în continuare a unui activ şi din cedarea sa la sfâ rşitul duratei de
viaţă . Valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri de numerar preconizate să se obţină de la un activ sau
de la o unitate generatoare de numerar. Trebuie reţinut că definiţia de mai sus, care este aplicată în
raportarea financiară, ia în considerare valoarea unui activ la sfâ rşitul duratei lui de viaţă utilă .
Această optică este diferită de modul în care acest termen este utilizat în mod uzual în evaluare.
Valoare reziduală (Residual Value) Valoarea justă a unui activ la data reevaluă rii minus
orice amortizare acumulată ulterior şi orice pierderi acumulate. Valoarea imobiliză rilor corporale, aş
acum este stabilită prin evaluarea efectuată de evaluatori profesionişti. Valoarea netă pe care entitatea
se aşteaptă să o obţină la sfâ rşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a
costurilor de cedare estimate. Valoarea ră masă a unui activ la sfâ rşitul duratei normale de funcţionare
(în această definiţie valoarea reziduală este similară cu valoarea de casare).

Valoarea justă reprezintă preţul la care un bun ar putea fi schimbat între un cumpă ră tor şi un
vâ nză tor, normal informaţi şi interesaţi într-o tranzacţie echilibrată
Valoarea specială este legată de un element extraordinar al valorii; acest element face ca
valoarea să fie mai mare decâ t valoarea de piaţă. Valoarea specială poate proveni, de exemplu, ca
urmare a asocierii fizice, funcţionale sau economice a proprietă ţii cu orice altă proprietate, de
exemplu, cu una învecinată. Este un supliment de valoare care poate fi aplicabil unui anumit proprietar
sau utilizator sau unui potenţial cumpă ră tor sau utilizator al proprietă ţii, mai degrabă decâ t pieţei, în
general. Cu alte cuvinte, valoarea specială este aplicabilă numai unui cumpă ră tor cu interese speciale.
Valoarea sinergiei. Un element suplimentar de valoare care este creat în urma
combină rii/fuziunii a două sau mai multe proprietă ţi, în urma că reia valoarea proprietă ţii rezultată
din combinare este mai mare decâ t suma valorilor proprietă ţilor individuale înainte de combinarea
lor.
Valoarea de fuziune, adică valoarea suplimentară , rezultă din contopirea a două sau mai
multe participă rii la proprietate și reprezintă o formă particulară a valorii speciale.
Valoarea de reconstituire este costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstruirea
proprietă ţii asigurate într-o condiţie foarte asemă nă toare, însă nu mai bună sau mai cuprinză toare
decâ t condiţia sa, atunci câ nd era nouă .
Valoarea de despăgubire este costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstituirea
proprietă ţii asigurate, într-o condiţie foarte asemă nă toare, dar nu mai bună sau mai cuprinză toare, în
comparaţie cu condiţia sa la momentul în care a avut loc distrugerea, luâ nd în considerare vechimea,
condiţia şi durata de viaţă utilă rămasă

1.4. SARCINILE EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII

Produsul evaluă rii constă în stabilirea unor „preturi potenţiale“ pentru întreaga întreprindere,
subunită ţi independente sau participaţii.

14
 Prin preturi, vom înţelege sumele de bani care vor fi obţinute de cel care înstră inează , și
cheltuielile consumate, de cel care achiziţionează .
Ca „preţ potenţial“ nu trebuie să înţelegem aici numai pe cel posibil de obţinut la o vâ nzare -
cumpă rare, ci și fiecare valoare care ar apă rea, în „ziua de referinţă “ (ziua la care se referă evaluarea),
ca un venit de pe urma înstră ină rii.
Prin urmare, misiunea unei evaluă ri de întreprindere constă într-o apreciere, sau, în sens
comercial, calculaţie.
În legă tură cu aceste „preturi potenţiale“ se pune întrebarea: în ce mă sură poate fi vorba de
valoare într-un asemenea preţ?.
Moxter [8], a formulat noţiunea „preturilor potenţiale“, definite ca preturi limită (preţ maxim
de cumpă rare) ale unor achizitori raţionali, iar preturile de „înţelegere“, sunt cele efectiv propuse de
un judecă tor corect.
Pentru cazurile menţionate mai sus, Moxter, deosebeşte „valori subiective“ de întreprindere,
care rezultă din condiţii specifice și valori tipice, obiective de întreprindere, aşa cum rezultă ele pentru
un mare numă r de cazuri concrete, care se pot numi tipice.
Pe baza acestor premize sunt însă rcinaţi experţii autorizaţi să evalueze întreprinderile.
Persoanele fizice sau juridice, care dau mandat evaluă rii întreprinderilor, stabilesc,
întotdeauna, perspectiva din care se va efectua această evaluare.
În ultimă instanţă este vorba de aprecierea unui preţ individual de înstră inare al unei
întreprinderi, care poate fi obţinut, cel mai uşor în „ziua de referinţă “ a evaluă rii, pe baza situaţiei
economice specifice a întreprinderii.
Această valoare care este dedusă din proprietă ţile obiectului de evaluat, pe de-o parte și din
posibilită ţile de înstră inare existente, pe de altă parte, se apropie de ceea ce, în mod obişnuit, se
numeşte valoarea „obiectivă “ a întreprinderii. Dacă am stabilit o asemenea valoare, atunci nu este
deloc greu să deducem diverse „valori subiective“, în funcţie de diferitele motive sau momente de
evaluare.
În vederea realiză rii acestui scop, avem nevoie de informaţii legate de calită ţile
întreprinderilor și ale mediului economic al acestora din momentul respectiv, din care să se poată
stabili preturile maxime sau minime de înţelegere.
Dacă în practica obţinerii valorii obiective a întreprinderii are un grad de dificultate ridicat,
valorile maxime sau minime de vâ nzare, din punctul de vedere al anumitor subiecte, sunt stabilite, de
regulă , fă ră probleme.
Este important să se reţină că misiunea evaluă rii întreprinderilor, poate fi rezolvată prin
aprecieri și calculaţii, fiind vorba întotdeauna numai de un folos, pe care o întreprindere sau o
participaţie, îl creează , și de costurile care trebuiesc suportate, pentru a obţine folosul respectiv.
Din acest punct de vedere, sarcina evaluă rii întreprinderii ar putea fi : stabilirea limitelor,
avantajelor și dezavantajelor unei întreprinderi sau participaţii pentru proprietarul ei si, pe baza
predominantei avantajelor faţă de dezavantaje, în limitele date, fundamentarea unei judecă ţi de
valoare sub forma unei sume de bani, pe care un achizitor ar urma să o plă tească pentru subiectul în
cauză .

1.5. PRINCIPII GENERALE DE EVALUARE

Evaluă rile de întreprinderi se bazează pe anumite principii generale de evaluare, dintre care
cele mai importante sunt: [61]

1. Principiul evaluării unitare

a) valoarea unei societă ţi nu este determinată de suma valorilor parţilor componente folosite
pentru construirea ei;
b) nici evaluarea pă rţilor componente bazată pe cheltuieli de reconstrucţie nu duce principial
la valoare;
c) întreprinderea trebuie evaluată global ca entitate economică ;
d) întregul nu este suma pă rţilor componente;
e) valoarea întreprinderii poate fi mai mare sau mai mică decâ t cea a pă rţilor componente.

15
 De exemplu, o unitate comercială , care îşi desfă şoară activitatea în spaţii închiriate, de altfel ea
deţine un patrimoniu redus, pe baza calită ţilor angajaţilor să i și a managementului, obţine venituri
foarte mari. În această situaţie valoarea firmei se află peste valoarea elementelor componente ale
patrimoniului din care s-au scă zut datoriile.

2. Principiul referirii la viitor

Valoarea unei întreprinderi este funcţie de foloasele pe care le poate produce în viitor.
Cumpă ră torul nu va plă ti, numai pentru trecut. Dacă se poate constată că în viitor, comparativ
cu trecutul și prezentul, vor acţiona alţi factori care vor influenţa, într-un mod important, dezvoltarea
societă ţii, va trebui să se ţină cont de aceştia, la aflarea valorii.
La stabilirea valorii se vor lua în considerare:
a) dacă în momentul evaluă rii se poate presupune că preturile de procurare vor creste sau vor
scade;
b) piaţa va cere adaptarea condiţiilor de vâ nzare - cantită ţi, preturi, sortimente;
c) pă rţi din întreprindere care în trecut erau integrate direct în procesul de producţie pot în
viitor să nu mai participe (sau să fie utilizate numai parţial). Consecinţele acestor fenomene vor fi luate
în considerare la evaluare;
d) posibilitatea modifică rii regimului fiscal al agenţilor economici (schimbarea bazei de
impozitare, introducerea de noi impozite, orice alte informaţii fiscale).

3. Principiul analizei trecutului și a situaţiei actuale

Prognozele despre dezvoltarea viitoare, considerate întotdeauna ca nesigure, nu pot fi
înlă turate în procesul de evaluare; credibilitatea lor trebuie mă rită prin analiza temeinică a factorilor
de influenţă .
Prognoza credibilă a viitorului nu poate fi efectuată fă ră analiza temeinică a trecutului și
prezentului firmei care va fi evaluată .
Studiul trecutului și prezentului se face pe baza „analizei diagnostic“ a principalelor funcţiuni
ale întreprinderii:
- juridică ;
- comercială ;
- producţie;
- management și organizare;
- financiar - contabilă.
În mă sura în care nu există cunoştinţe și informaţii referitoare la viitor, rezultatele trecutului și
prezentului pot fi folosite ca referinţă pentru prognozarea viitorului.
Exemplu:
O prognoză a vâ nză rilor presupune analiza structurii acestora în trecut și prezent. Dacă analiza
nu evidenţiază modificarea tendinţelor de dezvoltare în viitor, atunci pot fi luate în considerare
vâ nză rile prognozate prin calculele efectuate pe baza datelor din trecut.

4. Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“

La evaluarea dezvoltă rii viitoare a întreprinderii (firmei), se vor elimina punctele de vedere
optimiste sau pesimiste care nu pot fi fundamentate.
În principiu, trebuie pornit de la previziunile medii; scenariile de viitor „pesimiste“ sau
„optimiste“ vor trebui folosite pentru evidenţierea şanselor și a riscurilor.
Principiul prudenţei din contabilitate nu poate fi folosit la evaluarea firmei, deoarece tine cont
numai de interesele unei parţi. Atunci câ nd, la evaluarea societă ţii, se iau în considerare posibilită ţi
suplimentare de dezvoltare, pe lâ ngă şanse, trebuie avute în vedere și riscurile aferente.

5. Principiul celei mai avantajoase valorificări a patrimoniului existent

La evaluare se va porni de la cea mai avantajoasă folosire a patrimoniului, în mă sura în care
valorificarea pă rţilor componente este posibilă din punct de vedere legal și realizabilă în mod practic.

6. Principiul delimitării obiectului evaluării

16
 Obiectul evaluă rii trebuie strict delimitat din punct de vedere al timpului și al elementelor
materiale. În principiu, sunt de stabilit care din pă rtile întreprinderii aparţin obiectului de evaluat, câ t
și din ce moment rezultatele aparţin noului investitor.
Obiectul de evaluat îl constituie toate elementele de patrimoniu deţinute de societate, legal,
inclusiv sarcinile care grevează pe ele. Sarcinile fiscale care grevează patrimoniul nu vor fi atribuite
investitorului. Ziua de referinţă a evaluă rii este o anumită zi calendaristică în care, din motive ce ţin de
tehnica evaluă rii, (în mod obişnuit data ultimului bilanţ) se va începe procesul de evaluare.

7. Principiul esenţialităţii și rentabilităţii evaluării

Aflarea valorii unei întreprinderi se face într-o perioadă de timp și cu costuri limitate, motiv
pentru care, în interesul calită ţii evaluă rii, trebuie analizaţi factorii esenţiali de influenţă asupra valorii
ei. Evaluatorul trebuie să ţină seama de principiul rentabilită ţii lucră rilor de evaluare: în virtutea
principiului „referirii la viitor“, evaluatorul trebuie să-și consacre o parte a timpului sau pentru a se
ocupa de elementele de planificare ale întreprinderii, ceea ce înseamnă renunţarea la analiza prea
amă nunţită a situaţiei din trecut; faptul că prognozele nu sunt sigure nu este un argument care să -i
permită evaluatorului să se ocupe în exclusivitate de trecut; în interesul economiei de timp se pot face
rotunjiri în funcţie de mă rimea întreprinderii de evaluat.

8. Principiul efectuării controlului de plauzibilitate

Valoarea unei întreprinderi reprezintă o exprimare economică ce rezultă numai din deduceri
contabile și împletiri de mă rimi de calcul. Presupunerile care au fost luate în calcul la stabilirea valorii
trebuie verificate prin controale de plauzibilitate, în condiţiile date, trebuie stabilit prin calcule
alternative modalită ţile prin care diversele presupuneri acţionează asupra valorii. Independent de
aceste verifică ri valoarea este necesar să fie analizată și apreciată luâ ndu-se în calcul mă rimi
comparabile cum ar fi:
- preturi plă tite pentru întreprinderi asemă nă toare;
- compararea valorii întreprinderii cu valori rezultate din proceduri derivate ale ramurii,
branşei respective, (indicatori și indici).

1.6. NECESITATEA, MOTIVUL SI MOMENTUL EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII

Motivele pentru care se efectuează evaluă rile de întreprinderi sunt foarte importante și ele
depind de scopul urmă rit.
În general evaluarea se efectuează câ nd se schimbă proprietarul. Aceasta devine obligatorie
pentru orice societate câ nd se schimbă proprietarul unic - statul.
Principalele ocazii câ nd se face evaluarea sunt: [61]

1. Vânzarea – cumpărarea întreprinderilor, a părţilor de întreprinderi (active), a

acţiunilor sau participaţiilor
La vâ nzare-cumpă rare are loc schimbarea proprietarului și este necesară stabilirea unui preţ
care să satisfacă, deopotrivă , atâ t pe vâ nză tor câ t și pe cumpă ră tor.

Preţul de vâ nzare poate fi considerat acceptabil dacă se situează între limita minimă sub care
este dispus să vâ ndă vâ nză torul (sub această limită vâ nzarea n-ar mai fi eficientă ) și limita maximă pe
care cumpă ră torul este dispus să o plă tească . Pentru vâ nză tor, valoarea obiectivă ar fi limita minimă
de preţ, deoarece la stabilirea acesteia s-a pornit de la veniturile realizate în condiţiile activită ţii, în
forma actuală.
Avâ nd în vedere ca la vâ nzarea – cumpă rarea acţiunilor sau a titlurilor de participare are loc o
schimbare a proprietă ţii, stabilirea preturilor se face conform regulii de mai sus.
Baza de pornire o constituie valoarea întregii întreprinderi. Valoarea participă rii nu este egală
întru-totul cu ponderea ei în valoarea totală . Valoarea acţiunilor și a titlurilor de participare diferă în
funcţie de gradul de influenţă care poate fi exercitat de cumpă ră tori, ceea ce înseamnă că
achiziţionarea unui pachet de control se va face la un preţ mai ridicat decâ t cumpă rarea unor acţiuni
care nu permit nici o influenţă asupra actului de conducere.
La vâ nzarea - cumpă rarea acţiunilor sunt de luat în considerare cursurile bursiere ale
acţiunilor asemă nă toare și situaţiile bursiere ale momentului.
17
 2. Fuziunea întreprinderilor
Fuziunea se face prin absorbţia unei societă ţi de că tre alta sau prin contopirea a două sau mai
multe societă ţi comerciale, pentru a forma o nouă societate.
La fuzionare trebuie stabilit în ce mă sura proprietarii întreprinderilor implicate participa la
capitalul întreprinderii rezultate din fuzionare. Stabilirea cotei de participare se bazează pe valorile
întreprinderilor care fuzionează .
Fuzionarea este profitabilă dacă noile parţi rezultate din fuziune le depă şesc pe cele anterioare.
Acest lucru este posibil câ nd se realizează efecte pozitive de cooperare. Contribuţia întreprinderilor
care fuzionează, la efectul de cooperare poate fi foarte importantă prin valoarea rezultată ca urmare a
acestui proces.
Dacă în fuzionare sunt implicate întreprinderi la care acelaşi proprietar deţine participă ri,
problema valorii nu are relevanţă . Valoarea devine relevantă dacă întreprinderile care fuzionează au
asociaţi diferiţi, ceva de genul „joint-venture“ si, de asemenea, dacă se vâ nd pă rţi unor terţi.

3. Divizarea întreprinderilor
Divizarea rezultă din împă rţirea întregului patrimoniu al unei societă ţi, care-și încetează
activitatea, între două sau mai multe societă ţi existente sau care se înfiinţează prin acest mod.
Dacă la divizarea de întreprinderi mari în mai multe entită ţi economice independente, terţii, în
calitate de deţină tori de participaţii sau proprietari - sunt participanţi, atunci pentru menţinerea
drepturilor de proprietate, este necesară evaluarea întreprinderii.
Fuziunea și divizarea au ca efect dizolvarea, fă ră lichidare a societă ţii care îşi încetează
existenţa și transmiterea în întregime, a patrimoniului că tre societă ţile beneficiare.

4. Restituirile
La exproprierile fă ră compensaţii, evaluarea în cazul unei restituiri integrale ulterioare, trebuie
să se facă de două ori, adică în momentul exproprierii și în cel al restituirii, pentru a preveni creşteri
de valori sau devaloriză ri.

5. Participaţii în cadrul joint - ventures

La înfiinţarea sau asocierea de întreprinderi în cadrul „joint-ventures“ se aplică aceleaşi
proceduri de stabilire a valorii ca și la fuzionă ri. Împă rţirea corectă a drepturilor de proprietate se
poate face numai prin evaluarea pă rţilor cu care participă fondatorii, respectiv asociaţii.

6. Mărirea capitalului social/înfiinţare prin aport în natură

Dacă o întreprindere este folosită ca aport în natură , pentru mă rirea capitalului social al unei
societă ţi, atunci trebuie stabilit câ te acţiuni se emit ca urmare a respectivului aport în natură . Acest
lucru se realizează și prin evaluarea aportului în natură și al societă ţii primitoare.
În ipoteza că la înfiinţarea unei societă ţi, pe lâ ngă bani ori aport în natură , se aduce și o
întreprindere, aceasta va trebui evaluată , pentru a stabili corect noile drepturi de proprietate.

7. Emisiunea de acţiuni. Cotarea la bursă

În acest caz este vorba de vinderea de acţiuni, în cantită ţi mari, de că tre terţi privaţi. Premisa
pentru cotarea la bursă este dovada capacită ţii productive a întreprinderii în cauză în condiţiile
competiţiei de piaţă . Baza stabilirii cursului de emisiune îl reprezintă evaluarea întreprinderii.
Evaluarea nu poate conduce direct la valoarea cotaţiei bursiere deoarece mai sunt de luat în calcul și
alţi factori, cum ar fi: cursurile la bursă , raporturile curs-profit la întreprinderi comparabile cotate la
bursă etc.
Evaluă rile rezultatelor societă ţii constituie puncte de sprijin referitoare la aprecierea
viitoarelor dividende de încasat și posibilele creşteri de curs ale acţiunilor pentru eventualii
cumpă ră tori și care, în ipoteza introducerii la bursă , capă tă noi valenţe pentru acţionariatul
diversificat care are noi posibilită ţi de analiză .

8. Arendarea
Evaluarea întreprinderii trebuie făcută la începutul și sfâ rşitul arendă rii pentru a diminua
riscurile modifică rilor, în plus sau în minus, ale patrimoniului arendat.
18
 9. Evaluarea ca bază a deciziei de redresare sau lichidare a întreprinderii
Evaluarea unei întreprinderi cu rezultate slabe poate constitui argumentul esenţial în alegerea
alternativelor de redresare sau lichidare.

10. Oferirea de informaţii preliminare pentru flexibilitate în vânzări de întreprinderi

sau cooperări
Evaluă rile preliminare scurtează fazele pregă titoare pentru vâ nză ri de întreprinderi și
cooperă ri, și mă resc flexibilitatea factorilor de decizie.

11. Evaluarea unui obiect din motive concrete

În principiu se pot face distincţii între motive de evaluă ri care depind sau nu de o decizie care
urmează să se ia. Motivele de evaluare în care modificarea condiţiilor de proprietate este condiţionată
de o anumită decizie, pot fi împă rţite în:
a) Prilejuri de evaluă ri în care modificarea situaţiei proprietă ţii nu se poate face de o parte
împotriva voinţei celeilalte parţi.
Concret, în acest caz, este vorba de: vâ nzarea sau cumpă rarea de întreprinderi, domenii de
afaceri, grupe de produse, mă rci sau pă rţi de întreprinderi; fuzionă ri sau diviză ri de întreprinderi
efectuate pe baza liberei înţelegeri între pă rţi; intrarea unui asociat într-o întreprindere care fiinţează
deja.
În literatura de specialitate cazurile în care niciuna din pă rţi nu poate să efectueze singură
modifică ri ale situaţiei proprietă ţii (însemnâ nd că, nu se poate impune) fă ră colaborarea și împotriva
voinţei declarate a pă rţii celeilalte, - se mai numesc situaţii conflictuale nestă pâ nite sau nedominate.
b) Cazuri în care una din parţi poate efectua modifică ri ale situaţiei proprietă ţii împotriva
voinţei celeilalte.
Printre acestea se pot aminti: ieşirea unui asociat prin rezilierea contractului de societate;
eliminarea unui membru incomod, supă ră tor dintr-o o societate de persoane; stabilirea plaţilor de
compensaţie la încheierea unui contract de asociere sau a unei asocieri în participaţiune; despă gubirea
asociaţilor minoritari în cazul unor transformă ri transmisibile; exproprieri. Acestea se mai numesc și
situaţii conflictuale aflate sub control.
Împă rţirea motivelor de evaluare care depind de o decizie în situaţii conflictuale nestă pâ nite și
situaţii aflate sub control, nu este suficientă deoarece nu cuprinde toate cazurile în care se face
evaluarea, ca de exemplu: introducerea pentru prima oară de acţiuni la bursă ; participă ri la capital ale
salariaţilor, cazuri în care se poate spune numai parţial că este vorba de o situaţie conflictuală aflată
sub control, pentru că aceste acte nu pot fi asimilate integral cumpă ră rii de parţi din întreprindere.
De asemenea, în cazul: partajului intervenit după divorţ; împă rţirii masei succesorale la
moştenire; ieşirii unui asociat din societate prin moarte sau faliment; încadrarea în categoria
situaţiilor conflictuale aflate sub control, se poate face numai în anumite limite.
Pentru motive de evaluare care nu sunt dependente de o anumită decizie, nu este prevă zută o
modificare a raporturilor de proprietate. Aici se pot avea în vedere evaluă rile legate de impozitarea
patrimoniului; la stabilirea limitei de creditare la verificarea garanţiei creditului; la redresarea
(asanarea) întreprinderilor.

12. Evaluarea întreprinderii proprii sau a unor elemente(active) strategice din acestea
În afară de situaţiile concrete amintite mai înainte, poate să apară și necesitatea evaluă rii
propriei întreprinderi sau a unor unită ţi strategice de afaceri (active strategice) ale acesteia.
O asemenea evaluare se face tot în vederea luă rii unei decizii fă ră ca prin aceasta să se schimbe
relaţiile de proprietate.
Motive pentru asemenea evaluă ri le-ar putea constitui:
- compararea diferitelor concepte strategice cu cel actual;
- stabilirea valorii efectelor de sinergie în propria întreprindere în cazul cumpă ră rii unei alte
întreprinderi;
- intenţia înfiinţă rii unui joint - venture.
a) Evaluarea conceptelor strategice.
În cazul conceptelor strategice, decizia corectă se poate lua numai dacă acestea sunt
cuantificate, ceea ce implică că , pentru fiecare, să fie făcută o evaluare de întreprindere.
19
 Întreprinderile sunt constituite, de regulă , din diferite unită ţi de afaceri productive strategice.
Pe scurt, o unitate productivă de afacere strategică reprezintă , o activitate antreprenorială (combinaţie
produs - piaţă ), pentru care este posibilă o strategie proprie sau mai pe larg, o totalitate de combinaţie
produse/piaţă , linii de producţie, s.a.m.d., care îndeplinesc împreună o funcţie și care se disting clar de
alte combinaţii produse/piaţă .
Raportul defineşte unitatea de afacere strategică (activul strategic) ca „cea mai mică unitate
organizatorică pentru care are rost și este posibilă o planificare strategică integrală , în legă tură cu un
anume produs, pentru o piaţă precis stabilită “.
O strategie pentru o asemenea unitate poate fi, prin urmare, concepută ca o adunare
(acumulare) de investiţii legate de o combinaţie de produse/piaţă, iar întreprinderea, ca un portofoliu
de investiţii alese pe baza strategiilor, în care se apreciază viitoarele cash-flow-uri, care intră odată cu
o anumită strategie.
Valoarea economică a unei întreprinderi poate fi apreciată în funcţie de strategiile luate în
calcul.
Strategiile de afaceri se apreciază în funcţie de rentabilitatea pe care o asigură posesorilor de
titluri de participaţie, iar în cazul unor societă ţi, care se negociază la bursă , prin intermediul plaţilor de
dividende și a modifică rilor de curs al acţiunilor.
Dacă conducerea societă ţii judecă sau selectează anumite strategii, atunci acestea trebuie să fie
cele care asigură cel mai mare avantaj deţină torilor de acţiuni.
De cele mai multe ori, elementele strategice de afaceri din cadrul unei întreprinderi necesită
concepţii și strategii diferite. Din cauza mă rimii, a dezvoltă rii diferite și a conceptelor strategice
variate, este necesar ca fiecare element de strategie de afacere să fie evaluat separat și apoi reunit într-
o sinteză globală a întreprinderii.
b) Evaluarea efectelor de sinergie din propria întreprindere la cumpărarea unei alte
întreprinderi.
Elaborarea diferitelor concepte strategice poate conduce la concluzia că este adecvat să se
achiziţioneze alte întreprinderi, parţi din alte întreprinderi, grupe de produse stră ine, produse sau
mă rci.
Numai după analiza și evaluarea elementelor strategice proprii de afaceri (active strategice)
vor fi selecţionaţi sistematic candidaţii adecvaţi.
Limita superioară de preţ pentru întreprinderea evaluată va cuprinde și efectele de sinergie
care vor apare în propria întreprindere.
Existenţa prospectului de vâ nzare permite evaluarea la timp a propriilor elemente strategice
de afaceri în legă tură cu evaluarea provizorie ale candidatelor la achiziţionare, pe baza surselor de
date publice accesibile și a propriilor cercetă ri; de exemplu analiza concurenţei, implică noi întrebă ri
puse vâ nză torului în vederea modifică rii rapide și sigure a limitei superioare de preţ pentru
întreprinderea evaluată , inclusiv calcularea efectelor de sinergie a ambelor întreprinderi.
c) Alte motive.
Evaluarea fiecă rei unită ţi productive strategice (activ strategic) din întreprinderea proprie,
poate:
- să permită o reacţie rapidă la o eventuală cerere de preluare;
- să stabilească forma potrivită de plată (schimburi de acţiuni, achiziţie cu plată de numerar)
pentru întreprinderea achiziţionată ;
- să fie bază pentru controlul, planificarea și coordonarea investiţiilor.

1.7. SCOPUL Ș I FUNCȚIILE EVALUĂ RII ÎNTREPRINDERII

Evaluă rile de întreprinderi se desfă şoară în cadrul unor funcţiuni diferite. [61]
În cadrul funcţiunii „neutrale“, expertul - evaluator, folosindu-se de o bază de date sigură și
pornind de la anumite premize de evaluare, obţine o „valoare obiectivă“ asiguratorie, care poate fi
folosită ca bază de pornire pentru viitoarele negocieri de preţ.
Funcţiunea de „consiliere“ îi permite expertului - evaluator stabilirea unei valori de decizie.
Valoarea de decizie indică - luâ nd în considerare scopurile subiective(strategice) și posibilită ţile
existente - câ t ar putea da maximum, un investitor pentru o întreprindere (limita superioară de preţ)
sau câ t trebuie să ceară minimum un vâ nză tor (limita inferioară de preţ).

20
 În cadrul funcţiunii „de mediere“ expertul - evaluator mediază între valorile subiective ale
parţilor și propune un preţ considerat de el, de înţelegere, de acord, avâ nd în vedere că este necesar un
acord între valorile subiective prezentate și pornind de la premiza că valorile de decizie vor fi calculate
pâ nă la realizarea acestui lucru.
Valorile obiective se calculează în cadrul funcţiunii neutrale ale analizei efectuate de expertul -
evaluator. Ele pot fi folosite ca bază de plecare pentru negocierile care au loc în diversele situaţii câ nd
se efectuează evaluarea întreprinderilor, din care amintim, cele mai importante: vâ nză ri - cumpă ră ri
de întreprinderi, pă rţi de întreprinderi, ca și a acţiunilor sau participaţiilor; fuziuni de întreprinderi;
restituiri de întreprinderi sau de parţi din acestea; participă ri la joint - ventures; majoră ri de capital,
participare în natură ; introduceri la bursă ; arendă ri; evaluă ri în vederea restructură rii și lichidă rii de
întreprinderi; obţinerea de informaţii ca mă sură de precauţie și pentru mai multă flexibilitate la
vâ nză ri de întreprinderi și cooperă ri.
Chiar dacă și în aceste situaţii, se folosesc de foarte multe ori, în cadrul tratativelor directe,
valorile subiective bazate pe valori de decizie, totuşi practica a demonstrat-o că nu este lipsit de sens
să se pornească de la valorile obiective.
Valoarea obiectivă , imparţială,are o dimensiune stabilită pornind de la ideea continuă rii
activită ţii întreprinderii și se bazează pe anumite premize și convenţii de evaluare.
Pe baza acestora, expertul - evaluator enunţă aşteptă rile de venituri, raportate la obiectul de
evaluat și stabileşte o valoare, care poate fi interpretată ca internă și în care au fost luaţi în calcul toţi
factorii de reuşită din cadrul întreprinderii.
Pornind de la aceste valori obiective, se poate, că în faza de negociere, luâ nd în considerare și
factorii subiectivi, să se ajungă la un acord concretizat într-un preţ de înţelegere.
Drumul stabilit de practica de evaluare poate fi împă rţit în două faze și anume:
I. faza de constatare - în care expertul – evaluator vă zâ nd „cum stă “ întreprinderea,
îi atribuie o valoare obiectivă și
II. faza de tratative
Influenţele subiective deosebite vor fi evidenţiate de expertul - evaluator neutru încă din faza
de constatare.
În cadrul evaluă rii în „pasul doi“ experţii - evaluatori pot lua în considerare și situaţii deosebite
urmare că rora valoarea obiectivă poate fi dezvoltată în continuare într-o valoare de decizie.
Prin valoare de decizie înţelegem preţul maxim pe care îl poate plă ti un potenţial cumpă ră tor,
respectiv preţul minim pe care un potenţial vâ nză tor trebuie să -l obţină .
Stabilirea valorii de decizie se face din perspectiva unui anumit cumpă ră tor, respectiv
vâ nză tor și se raportează la punctele lor de vedere specifice.
În principiu, în cazul motivelor dependente de o decizie, valoarea întreprinderii poate fi
calculată pentru urmă toarele scopuri:
a) Stabilirea unei valori de decizie în scopul unei investiţii de capital
b) Stabilirea unei valori de decizie în scopul desfă șură rii unei activită ţi antreprenoriale (sau
renunţă ri).
Se porneşte de la principiul că pentru aflarea valorii, numai scopurile și posibilită ţile acelui
cumpă ră tor, respectiv vâ nză tor, sunt decisive.
În cazul stabilirii valorii este vorba despre un calcul investiţional individual care, în prima fază ,
poate porni de la o valoare obiectivă .
La stabilirea valorii, pentru un cumpă ră tor sunt de luat în considerare, printre altele, și
urmă toarele aspecte: scopuri strategice legate de piaţă , urmă rite de cumpă ră tor în perioada
respectivă ; efectele de cooperare, care pot fi realizate numai de cumpă ră torul din momentul respectiv.
Spre exemplificare am considerat urmă toarele situaţii:
- Un cumpă ră tor doreşte ca prin achiziţionarea unei întreprinderi să-și facă intrarea într-o
nouă piaţă. El va fi dispus, din acest motiv, să plă tească mai mult pentru acest obiect decâ t ar rezulta
dacă nu am lua în considerare acest obiectiv strategic al lui. În acest caz, valoarea lui de decizie
depă şeşte valoarea obiectivă .
- Cumpă ră torul doreşte ca o parte din produsele proprii să fie finisate în noua întreprindere
cumpă rată , deoarece obţine, în acest mod, avantaje concrete, care conduc la diminuarea costurilor de
fabricaţie. Aceste avantaje, legate de costuri, trebuie avute în vedere la stabilirea valorii.

21
 Modificarea situaţiei fiscale personale poate constitui un element care trebuie luat în
considerare la calculul investiţional individual. Acest lucru este valabil mai ales în cazul investitorilor
stră ini care beneficiază de reduceri fiscale.
Toate acestea sunt foarte actuale în ţara noastră în procesul de reformă . Deosebirea faţă de
evaluarea obiectivă constă , înainte de toate, în faptul că veniturile aşteptate de pe urma întreprinderii
depind de proprietarul din momentul respectiv. Acest fapt se referă atâ t la veniturile financiare câ t și
la avantajele nefinanciare. În legă tură cu aceasta, veniturile vor fi apreciate diferit, în funcţie de
cumpă ră tor, ţinâ ndu-se cont de siguranţa lor și avâ ndu-se în vedere înclinaţia spre risc a
investitorului.
La stabilirea valorilor de decizie, în prim plan se află „principiul subiectivită ţii“ care tine cont
de poziţiile factorilor direct implicaţi în situaţiile respective.
Pentru realizarea scopurilor evaluă rii trebuie să se pornească de la urmă toarele ipoteze:
a) cumpă ră torul imaginar tinde exclusiv spre câ știg;
b) cauzele obţinerii rezultatelor din anii trecuţi se perpetuează și în viitor.
Aceste presupuneri se referă atâ t la deciziile proprietarului câ t și la factorii care se sustrag
influentelor sale (mediul înconjură tor);
c) după reţinerea substanţei, rezultatele se varsă integral în favoarea acţionarului;
d) cel mai favorabil plasament alternativ al câ ştigului prognozat îl constituie o achiziţie a unei
alte întreprinderi din ţara care aduce cel mult acelaşi profit și prezintă o structura de risc - şansa
asemă nă toare;
e) veniturile ambelor surse sunt supuse aceleiaşi fiscalită ţi;
f) creşterile de preţ ale bunurilor investite aferente obiectului de evaluat și ale alternativei
comparabile pot fi repartizate integral asupra preturilor de desfacere.

1.8. BILANŢUL CONTABIL – INSTRUMENT UNIVERSAL DE LUCRU PENTRU

EVALUAREA UNEI ÎNTREPRINDERI
Instrumentul universal de lucru, potrivit standardelor internaţionale și naţionale de
contabilitate, în care se gă sesc informaţiile cu privire la patrimoniu şi la performanţe, îl constituie
bilanţul contabil, componentă de bază a situaţiilor financiare pe care orice întreprindere trebuie să le
elaboreze cel puţin anual.
Bilanţul contabil constituie, deci, punctul de pornire în orice evaluare de activ sau de
întreprindere, dar numai punct de pornire.
A neglija bilanţul contabil ca punct de pornire în orice evaluare de activ sau întreprindere este
o abordare eronată ; experţii contabili cunosc metodele directe şi tehnicile convenţionale de
repartizare a tuturor posturilor din bilanţul contabil pâ nă la ultimul atelier sau subdiviziune a
întreprinderii
Orice evaluare de bunuri, active, afaceri, etc, are ca punct de plecare bilanţul contabil şi contul
de profit şi pierdere deoarece acestea reflectă situaţia patrimoniului, a averii acumulate de
întreprindere de la înfiinţare şi rezultatele financiare obţinute în ultimul an pentru care s-au încheiat.
Scoaterea din contabilitate a informaţiilor privind un activ, un bun, este cea mai grea problemă,
mai grea decâ t evaluarea însă şi.
Deşi porneşte de la bilanţul contabil la un moment dat, expertul evaluator se rupe de acesta şi
pe baza diagnosticului de evaluare construieşte ansambluri financiare abstracte, scenarii de
dezvoltare, de rentabilitate, elaborâ nd astfel un bilanţ teoretic al întreprinderii, bilanţul economic.
Bilanţul economic este instrumentul de lucru pe baza că ruia se evaluează o întreprindere.
El prezintă patrimonial rentabilitatea întreprinderii actualizate şi corectate în funcţie de
exigenţele pieţei, pe baza constată rilor din diagnosticul de evaluare.
Expertul evaluator ţinâ nd cont de faptul că :
- bilanţul contabil nu permite înţelegerea corectă a realită ţii economice şi financiare a întreprinderii.
- valoarea netă contabilă ca diferenţă între ceea ce ea posedă şi ceea ce ea datorează nu reflectă decâ t
imperfect valoarea economică reală va aduce o serie de corecţii elementelor patrimoniale
(extracontabil), elaborâ nd un bilanţ economic, care va oferi datele necesare, aplică rii metodelor de
evaluare.

22
1.9. PREVIZIUNILE ÎN EVALUARE
Elaborarea previziunilor constă în definirea strategiei viitoare a întreprinderii. Această etapă se
realizează împreună cu conducerea administrativă a întreprinderii și cu sponsorul de proiect
(acţionarii/asociaţii/proprietarul). Se stabileşte un proiect de buget de venituri și cheltuieli pentru perioada
viitoare de 5-8 ani și se solicită :
- programul de investiţii și a surselor de finanţare;
- programul de restructurare a întreprinderii (organizatorică, tehnologică, financiară, managerială).
Previziunile se bazează pe analiza macroeconomică a sectorului de activitate și a tendinţelor de
dezvoltare /restrângere în viitor, a conjuncturii economice interne și internaţionale, a previziunilor de
marketing. Previziunile au la bază ipoteze, scenarii și proiecţii în viitor.

Perioada pentru care se fac proiecţiile în viitor poate fi: [65]

a) explicită sau discretă, pentru care numărul de ani se stabileşte de evaluator funcţie de: durata de
viaţă rămasă a mijloacelor fixe de bază, ciclul economic de viaţă al produselor, credibilitatea previziunilor,
perioada de timp în care afacerea devine stabilă, adică se asigură o rata anuală de creştere a vânzărilor și a
profitului în general, pentru întreprinderi industriale cu o dotare tehnică normală și o piaţă de vânzare în
creştere, previziunile se fac pe un număr de 5-10 ani) non-explicită, în care previziunile nu mai au
credibilitate.
Pentru efectuarea previziunilor necesare în evaluare, se parcurg mai multe etape: [11]
- stabilirea indicatorilor care vor fi previzionaţi;
- culegerea şi analiza informaţiilor referitoare la trecutul şi prezentul întreprinderii;
- alegerea metodelor de previziune şi efectuarea calculelor previzionale;
- analiza calitativă a rezultatelor obţinute şi stabilirea valorilor care vor fi utilizate în
calculele de evaluare.
În final, în cazul aceleiaşi metode de evaluare, se poate ajunge la una sau mai multe valori,
fiecare fiind caracterizată de o anumită probabilitate de apropiere de valoarea reală .

Sinteza principalelor metode şi tehnici de previziune

Grupe de
Baza metodologică Metode şi tehnici
metode
Metoda mediei mobile: simplă, dublă
Metoda lisajului exponenţial: simplu, dublu,
1. Mă rimi medii multiplu; Metoda filtrajului adaptiv, Metoda
coeficienţilor de elasticitate, Metoda ritmului
mediu, Metoda indicilor
- trend liniar, polinomial, special: parabolă ,
I. Metode 2. Ecuaţii de trend
hiperbolă , putere etc.
cantitative
3. Descompunerea seriilor de
- modele aditive, multiplicative, mixte
timp
4. Ecuaţii de regresie - regresie simplă sau multiplă
- Metoda lanţurilor Markov
5. Modele matematice
- Metoda jocurilor strategice
complexe
- Modele speciale
- Metoda opiniilor de ierarhizare
1. Opinii individuale ale
- Metoda comparaţiilor
II. Metode experţilor
- Metoda opiniilor libere
intuitive
- Metode euristice
(calitative) 2. Opiniile grupelor de
- Metoda anchetei iterative
experţi
- Metoda discuţiilor de grup
III. Metode - Metoda analizei fenomenologice
1. Metode de analiză
combinate - Metoda analizei morfologice
2.Metode de anchetă - Anchete de piaţă

23
 - Sondaje de opinie

24
CAPITOLUL II
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
2.1. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII – ETAPA PREMERGĂ TOARE EVALUĂ RII

2.1.1. SEMNIFICAŢIA TERMENULUI DE DIAGNOSTIC PENTRU DOMENIUL

GESTIUNII ȘI EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

Orientarea economiei noastre spre piaţă a determinat ample modifică ri de structură la nivelul
întreprinderii (asocieri, restructură ri, moderniză ri, repoziţionă ri strategice) și a antrenat creşterea
responsabilită ţii managerilor și a profesioniştilor contabili, în general.
În acest nou cadru, evantaiul deciziilor pe care managerii întreprinderii trebuie să îl adopte s-a
amplificat. Ei se confruntă cu probleme de concurenta și risc, gă sindu-se de cele mai multe ori în
situaţia de a lua decizii în condiţii de incertitudine pronunţată și de a determina câmpul
constrâ ngerilor care trebuie să orienteze acţiunile lor. Toate aceste schimbă ri cer o bună capacitate
managerială , dinamism și informaţii complete despre mediul intern și extern întreprinderii. Acestea
sunt numai câ teva raţiuni care solicită managerilor și profesioniştilor contabili analize, previziuni și
acţiuni de control.
Date fiind aceste condiţii, diagnosticul are rolul de „centru de sistem” în orientarea deciziilor
manageriale, astfel încâ t consecinţa acestora să fie performantă . Diagnosticul nu se reduce la a fi un
element de recuzită al managerului și face ca actul managerial să nu se desfă şoare sub zodia
spontaneită ţii și a intuiţiei.
Termenul de diagnostic provine din grecescul „diagnostikos” care semnifică „apt de a discerne”.
Pornind de la această accepţiune dată termenului de diagnostic, similitudinea paşilor parcurşi
pentru diagnosticarea stă rii de să nă tate a unei persoane și pentru descrierea stă rii de funcţionalitate a
unei întreprinderi a determinat preluarea lui de că tre specialiştii din domeniul gestiunii și evaluă rii
întreprinderii.
Prin urmare, pentru cei care gestionează întreprinderea, diagnosticul este demersul prin care
se: [62]
- apreciază „starea să nă tate” sau de funcţionalitate a întreprinderii;
- identifică factorii, interni și externi, care determină tendinţa sa de evoluţie și se estimează
impactul modifică rii lor, luâ nd în considerare mediul dinamic în care întreprinderea își desfă şoară
activitatea;
- conştientizează avantajele competitive ale întreprinderii, în raport cu concurenţa (punctele
forte), care trebuie utilizate în scopul fructifică rii oportunită ţilor oferite de mediul extern
întreprinderii;
- surprind punctele slabe din activitatea întreprinderii, în scopul adoptă rii masurilor corective
și minimiză rii riscurilor la care este supusă întreprinderea, ţinâ ndu-se seama de aceste
disfuncţionalită ţi.
Pentru experţii care evaluează întreprinderea, diagnosticul este etapa premergă toare lucră rii
de evaluare, prin intermediul că reia întreprinderea poate fi foarte bine cunoscută (din punct de vedere
juridic, al obiectului ei de activitate, al potenţialului sau intern, al relaţiilor sale de piaţă , al
performantelor economico-financiare etc.), astfel încâ t să se poată identifica elementele care vor
determina creşterea valorii întreprinderii sau, dimpotrivă , scă derea sa. Practic, nu se poate realiza o
prognoză cu privire la evoluţia întreprinderii fă ră a cunoaşte situaţia ei prezentă , ceea ce înseamnă că
metodele de evaluare, în special cele bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de venituri, depind de
pertinentă muncii de diagnostic.

2.1.2. TIPOLOGIA DIAGNOSTICULUI

Studiile cu privire la metodologia analizei diagnostic relevă utilizarea practică a mai multor
forme de diagnostic [62] (global sau aprofundat, expres, funcţional), în raport cu natura problemelor

25
de analizat și cu urgenţa acestora, fă ră ca principiile generale ale demersului de diagnosticare să fie
alterate.
- Diagnosticul global (aprofundat) reprezintă modelul de bază care analizează întreprinderea
într-o perspectivă globală (concurenţial, tehnologic, social și financiar), avâ ndu-se în vedere atâ t
aspectele de ordin strategic, câ t și cele care privesc gestiunea sa curentă .
- Uneori, urgenţa sau gravitatea unor aspecte care derivă din funcţionarea întreprinderii nu
justifică sau nu permit aşteptarea rezultatelor unui diagnostic global. Se procedează , în astfel de cazuri,
la realizarea diagnosticului expres. Acesta are drept obiective identificarea, într-un termen suficient de
scurt, a dificultă ţilor și cauzelor unor aspecte punctuale, cum ar fi: costurile, calitatea produselor,
aprovizionarea tehnico-materială , trezoreria, precum și formularea mă surilor de salvare a situaţiei și
de ierarhizare a acţiunilor de realizat, după natura urgenţei și importanţei lor.
- Altă formă pe care o poate îmbracă diagnosticul este cea a diagnosticului funcţional, care are
calitatea unui diagnostic specializat pe funcţii ale întreprinderii (tehnic, comercial, financiar, al
managementului și resurselor umane), destinat să evidenţieze probleme de funcţionare internă a
întreprinderii care și pun amprenta asupra performanţelor sale economico-financiare.
Diagnosticul tehnic, în perioadele care se caracterizează printr-o mare intensitate
concurenţială și schimbă ri tehnologice tot mai rapide, se va concentra asupra evaluă rii rezultatelor de
natură tehnică și a contribuţiei lor la realizarea performanţelor de ansamblu ale întreprinderii. El face
posibilă ca definirea strategiei întreprinderii, pe termen mediu și lung, să se realizeze ţinâ nd seama de
adaptarea permanentă a tehnicii, a tehnologiei, a cercetă rii, a competenţei profesionale în domeniu,
pentru ca aceste eforturi să se concretizeze în produse sau servicii acceptate și aşteptate de piaţă,
precum și în creşterea valorii întreprinderii.
Obiectivul diagnosticului comercial îl reprezintă controlul modului în care sunt îndeplinite
sarcinile specifice funcţiei comerciale a întreprinderii, concretizate in: identificarea nevoilor
consumatorilor și ale principalelor segmente de piaţă, aprecierea poziţiei întreprinderii în raport cu
concurenţii, evaluarea capacitaţii de marketing și mă surarea performantelor comerciale ale
întreprinderii.
Frecvent munca de diagnostic este redusă la diagnosticul financiar, datorită rolului pe care
acesta îl are în testarea funcţionalită ţii întreprinderii și în elaborarea strategiei sale. Reperele
diagnosticului financiar sunt urmă toarele: analiza performanţelor economico-financiare ale
întreprinderii si, în mod special, a rentabilită ţii sale; analiza echilibrului financiar și a stă rii de
lichiditate a întreprinderii; analiza previzională a riscului. Prin urmare, diagnosticul funcţiei financiare
se concentrează asupra aprecierii politicii de finanţare și a politicii de investiţii, în perspectiva
funcţionarii întreprinderii analizate. Diagnosticul financiar se bazează pe concluziile celorlalte
diagnostice funcţionale și valorifică informaţiile privind operaţiile derulate în cadrul fiecă rei funcţii a
întreprinderii prin intermediul contabilită ţii, care a înregistrat datele referitoare la aceste operaţiuni.
Aşadar, diagnosticul financiar analizează informaţiile privind activitatea întreprinderii, într-o anumită
perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare, a modului de alocare a resurselor de finanţare la
nevoile de finanţat, astfel încâ t să ofere o apreciere a situaţiei financiare a întreprinderii .
Diagnosticul managementului și organizării analizează reuşita sau eşecul întreprinderii, prin
prisma evaluă rii competenţelor manageriale. În practică nu există un model normativ de referinţă care
să permită , prin comparaţie, aprecierea succeselor sau insucceselor echipei manageriale a unei
întreprinderii, în corelaţie cu starea întreprinderii și cu perspectivele sale de evoluţie. Literatura de
specialitate subliniază că diagnosticul managementului trebuie să se aprecieze prin coerenţă sau
incoerenţă ansamblului activită ţii de management, înţelegâ ndu-se prin aceasta gradul de armonizare a
stilurilor de conducere, cu metodele de planificare și control, cu finalită ţile întreprinderii și cu
strategia sa.

2.1.3. COMPETENŢELE CERUTE DE ANALIZA DIAGNOSTIC

Calitatea diagnosticului depinde, în mod evident, de caracteristicile și aptitudinile celor ce
practică această activitate. Dat fiind faptul că realizarea diagnosticului presupune cunoştinţe multiple,
deoarece implică abordarea simultană a aspectelor economice, financiare, de marketing, sociale,
juridice, psihologice, analiştii ar trebui să fie persoane cu pregă tire complexă, polivalentă .

26
 În practică , se întâ lneşte frecvent tendinţa de specializare a celor care exercită munca de
diagnostic, uneori cu consecinţe mai puţin pozitive asupra concluziilor diagnosticului, care derivă din
supralicitarea unor aspecte ce ţin de specialitatea analistului în muncă de diagnostic.
De exemplu, un specialist în domeniul finanţelor va acorda totdeauna o atenţie mai mare
problemelor delicate care privesc capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri financiare pozitive din
activitatea desfă şurată , posibilitatea întreprinderii de a-și finanţa creşterea, cuantificarea nivelului de
risc care antrenează sau nu variaţii negative asupra indicatorilor de rezultat; un specialist în relaţii
umane va fi tentat să acorde atenţie sporită aspectelor de personal și de motivare a acestuia, de
recrutare și formare a personalului, nivelului de excelenţă profesională , gradului de armonizare a
dimensiunii umane cu cea economică, de altfel, aspecte care pot reprezenta cauze fundamentale ale
disfuncţionalită ţilor din întreprindere.
Practica dovedeşte faptul că nu sunt chiar frecvente cazurile în care analiştii se por dovedi
„specialişti generalişti”, care posedă cunoştinţe și competenţe permanent actualizate, de înalt nivel.
Din această cauză , se consideră că acest inconvenient poate fi depă şit dacă diagnosticul este efectuat
de o echipă care reuneşte specialişti polivalenţi, fiecare dintre aceştia dispunâ nd de posibilitatea de a-
și actualiza permanent cunoştinţele în domeniul sau de interes, astfel încâ t pe ansamblu, rezultatele
diagnosticului să poarte amprenta acestei echipe de specialişti. În practica ţă rilor dezvoltate nu există
reguli absolute, nici criterii total obiective, cu privire la constituirea echipei de diagnostic, dar se au în
vedere câ teva precauţii în acest sens.
Există astfel posibilitatea ca diagnosticul să fie realizat de o echipa alcă tuită din specialişti din
interiorul întreprinderii, condusă de managerul acesteia. Această manieră de a realiza diagnosticul
prezintă dezavantaje care se traduc în lipsa de obiectivitate și de „depă rtare” necesare pentru a face
aprecieri veridice cu privire la situaţia întreprinderii sale. Se consideră că șeful echipei de diagnostic,
în persoana managerului întreprinderii, deşi îşi cunoaşte foarte bine întreprinderea, nu poate fi în
acelaşi timp „judecă tor și parte” .
Pe de altă parte, îşi poate concentra eforturile asupra muncii de diagnostic o echipă alcă tuită
din specialişti externi întreprinderii, care au calitatea de experţi. Avantajul acestei forme este,
bineînţeles, aspectul profesional al muncii de diagnostic și obiectivitatea sa. Dezavantajul îl poate
constitui rezerva în ceea ce priveşte colaborarea din partea specialiştilor din întreprindere. O manieră
de realizare a diagnosticului, care elimină inconvenienţele celorlalte două forme, anterior prezentate,
o reprezintă realizarea diagnosticului de că tre o echipă mixtă, alcă tuită din specialişti externi și cadre
din interiorul întreprinderii diagnosticate.

2.1.4. SITUAŢIILE ÎN CARE SE IMPUNE REALIZAREA DIAGNOSTICULUI

ÎNTREPRINDERII

Literatura de specialitate precizează că raţiunea de a realiza o analiză diagnostic corespunde

unor situaţii diferite, în principal, este vorba de: [62]
- identificarea posibilită ţilor de creştere a performanţelor la o organizaţie cu o situaţie
normală ;
- stabilirea alternativelor pentru organizaţii aflate în dificultate;
- toate situaţiile în care este necesară evaluarea;
- restructurarea organizaţiei;
- informarea „pă rţilor interesate" cu privire la starea organizaţiei, performanţele
acesteia sau dificultă ţile cu care se confruntă ;
- identificarea noilor surse de avantaje concurenţiale;
- fundamentarea strategiilor pentru orice tip de organizaţie
În primul caz, recurgerea la diagnostic este impusă de stringenta necesitate de a identifica, în
maniera cauzală, principalele aspecte negative din activitatea întreprinderii și de a defini masurile de
redresare susceptibile să determine ameliorarea situaţiei analizate. În aceste condiţii, diagnosticul
poate reprezenta punctul de plecare în reproiectarea întreprinderii, a sistemului sau organizatoric, al
managementului sau. În condiţii de totală disfuncţionalitate a întreprinderii, diagnosticul poate fi, însă,
o etapa preliminară în procesul de dizolvare și lichidare a întreprinderii.
În al doilea caz, recurgerea la diagnostic reprezentă voinţa managerului întreprinderii de a
ameliora performanţele economico-financiare prin dezvoltarea activită ţii întreprinderii în mod
27
profitabil (reorientarea activită ţii, diversificarea producţiei, cucerirea de noi pieţe, motivarea
personalului etc.) și de a-i asigura funcţionalitatea, pe termen lung. Prin rolul sau informativ,
diagnosticul orientează managerul întreprinderii în procesul de elaborare, evaluare și control al
deciziilor și amplifica cunoştinţele sale cu privire la diferite variabile de gestiune. Mai mult,
diagnosticul efectuat în scop informativ modifica repartiţia de putere în întreprindere. În acest sens,
teoriile manageriale (teoria semnalului, teoria agentului principal) evidenţiază maniera în care
asimetria informaţiilor, care se manifestă între agenţii economici participanţii la activitatea
întreprinderii, creează avantaje managerilor care, de regulă, sunt cel mai bine informaţi, și pot profita
de lipsa de informare a celorlalţi (acţionari, creanţieri, furnizori etc.), avâ nd în vedere că informaţiile
privesc performanţele întreprinderii și capacitatea ei de a rezista diferitelor stă ri de risc ce pot surveni
în activitatea sa. Astfel, diagnosticul prin capacitatea sa informaţională produce „efecte” de putere
managerului întreprinderii.
Fă ră îndoială, raţiunile care impun utilizarea diagnosticului l-au determinat pe autorul
american P. Drucker să afirme că diagnosticul este un instrument important, aflat la dispoziţia
managerului întreprinderii, susceptibil să-l ajute să înţeleagă trecutul şi prezentul întreprinderii,
precum și să-i orienteze acţiunile în prezent şi viitor. Un manager eficace, menţionează autorul, trebuie
să aloce circa 50% din timpul sau diagnosticului.
Aşa cum rezultă din aspectele pâ nă acum prezentate, diagnosticul este cerut, cu precă dere, de
conducerea întreprinderii. Însă , și alţi participanţi direcţi sau indirecţi la activitatea întreprinderii
(acţionari, bă nci, clienţi, furnizori, salariaţi, puterea publică ) sunt interesaţi să cunoască situaţia
întreprinderii cu care intră în relaţie, pretinzâ nd un diagnostic aprofundat sau selectiv asupra
activită ţii acesteia.
Numai în urma diagnosticului global se poate determina valoarea orientativă a întreprinderii,
care va servi drept baza în procesul de negociere între pâ rtile interesate, în vederea stabilirii valorii
sale finale.

2.1.5. DIAGNOSTICUL ÎN SCOPUL EVALUĂRII

Evaluarea unei întreprinderi are un pronunţat caracter economico-financiar. Sondarea în
detaliu a situaţiilor financiare ale întreprinderii supuse evaluă rii, numită chiar inginerie financiară,
completată cu o multitudine de analize economice, tehnico-organizatorice și strategice are ca scop
final stabilirea adevă ratei bogaţii ă întreprinderii, reflectată sintetic prin valoarea de piaţă .
Pentru evaluarea întreprinderii este necesar ca, mai întâi, aceasta să fie foarte bine cunoscută ,
astfel încâ t prin diagnostic să se poată evidenţia, câ t mai complet și corect, punctele forte și punctele
slabe ale întreprinderii. De asemenea, în cadrul activită ţii practice de evaluare diagnosticul trebuie să
furnizeze informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute și prezente, care constituie o bază pentru
estimarea elementelor și variabilelor „cheie” ce trebuie avute în vedere în cazul aplică rii diferitelor
metode de evaluare. Nu se poate realiza o prognoză a evoluţiei întreprinderii, fă ră a cunoaşte situaţia
trecută și prezentă , ceea ce înseamnă că metodele de evaluare bazate pe actualizarea fluxurilor
viitoare de venituri depind de pertinenţa diagnosticului.
Practica dovedeşte că există o corelaţie între formele diagnosticului, circumstanţele care
conduc la evaluarea întreprinderii (constituirea de societă ţi mixte, societă ţi cu participare stră ină ,
vâ nză ri sau lichidă ri de întreprinderi, încheierea de contracte semnificative de creditare, cotarea la
bursă a unor întreprinderi) și metodele de evaluare utilizate, de exemplu:
- o persoană care doreşte să achiziţioneze titluri de valoare de la o societate cotată la bursă va
fi interesată , în mod special, să analizeze randamentul acţiunilor (dividendul în raport cu costul de
achiziţie al acţiunii) și perspectivele de creştere ale acestuia, fapt care pregă teşte terenul pentru
aplicarea metodelor bursiere de evaluare;
- o întreprindere care doreşte să achiziţioneze în totalitate capitalul unei societă ţi se va axa pe
analiza autofinanţă rii degajate, dacă este interesată să -și amelioreze randamentul, sau se va baza pe
analiza valorii portofoliului clienţilor, dacă doreşte să-și sporească cifra de afaceri. Se vor obţine astfel
informaţiile necesare pentru aplicarea metodelor de evaluare bazate pe randament și rentabilitate.
Dacă în urma diagnosticului se constată că o întreprindere promovează proiecte de investiţii
rentabile, fapt care rezultă și din cota de participare a managerului sau la finanţarea investiţiilor
respective, acesta fiind cel mai bine informat cu privire la fluxurile viitoare de venituri, se poate
28
deduce că întreprinderea este susceptibilă să-și sporească valoarea. În acelaşi mod, o întreprindere
care menţine o rată constantă de distribuire a dividendelor ori care este capabilă să ramburseze
datoriile și să plă tească dobâ nzile, în condiţiile pă stră rii capacitaţii sale de plată, transmite a priori
investitorilor să i semnale privind valoarea întreprinderii.
Prin urmare, contribuţia pe care diagnosticul, în general, și diagnosticul financiar, în special, o
poate aduce procesului de evaluare este legată , în primul râ nd, de faptul că prin diagnostic sunt
clarificate o serie de elemente determinante în stabilirea valorii întreprinderii.
Aşa, de exemplu, în cazul în care evaluarea se face într-o viziune contabilă, statică, conform
că reia întreprinderea este privită ca un patrimoniu compus din elemente relativ independente,
diagnosticul permite verificarea realită ţii economice și fizice a patrimoniului. În faza de estimare a
valorii întreprinderii se observă o convergenţă clară între procedura de pregă tire a informaţiei
contabile de că tre analişti și procedura cerută de evaluatori, pentru estimarea valorii patrimoniale a
întreprinderii prin metoda activului net și a activului net corectat. În acest din urmă caz, analiştii au în
vedere că prima bază de evaluare a unui bun este costul sau istoric, însă incertitudinea și modificarea
în timp a valorii banilor conduc la neconcordanţa dintre realitatea economică și valorile înscrise în
bilanţ, impunâ nd unele corecţii asupra unor posturi de activ și pasiv.
Atunci câ nd evaluarea se face într-o optică financiară, care tine seama de faptul că procesul de
producţie al unei întreprinderi face ca unele input-uri utilizate la un anumit moment să nu furnizeze
un flux complet de output-uri decâ t într-o perioadă ulterioară , se recurge la conceptul de valoare
actuală. Valoarea actuală rezultă ca urmare a luă rii în calcul a rezultatelor care se pot asocia acţiunilor
viitoare ale întreprinderii și actualiză rii lor cu o rată de actualizare, care ţine seama de randamenţele
pieţei financiare și de riscul asociat întreprinderii. În acest caz, diagnosticul permite judecarea
întreprinderii în funcţie de: capacitatea să de a realiza profit pe termen lung; perspectivele de progres
ale activită ţii sale; capacitatea întreprinderii de a-și diminua riscurile financiare asociate, ţinâ nd astfel
seama de faptul că valoarea întreprinderii va îngloba totdeauna un cost al trecerii timpului și o primă
de risc.
Dosarul de analiză și bază de lucru pentru diagnostic se constituie din:
- statutul societă ţii;
- repartizarea capitalului social;
- structura de organizare internă (organigrama);
- ultimul proces verbal al adună rii generale;
- bilanţul și anexele sale, pentru ultimii 3-5 ani;
- contul de profit și pierdere, pentru ultimii 3-5 ani;
- declaraţia fiscală din ultimii 3-5 ani; data ultimului control fiscal;
- ultimul raport de control al Curţii de Conturi și / sau Gă rzii Financiare;
- planurile terenurilor și ale construcţiilor (suprafaţa totală , suprafaţa utilă );
- principalele acorduri și contracte tehnice și comerciale;
- contractele de credit, de garanţie, de ipotecă și gaj;
- contracte de leasing;
- catalogul de preturi și tarife pentru producţie;
- repartizarea cheltuielilor generale;
- contractul colectiv și / sau individual de muncă ;
- lista mă rcilor și a brevetelor aparţinâ nd întreprinderii sau persoanelor fizice aflate în relaţii
cu întreprinderea.
Concret, diagnosticul întreprinderii cuprinde cel puţin urmă toarele componente: [62]
- diagnosticul juridic;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul tehnologic sau de exploatare;
- diagnosticul gestiunii resurselor uman şi a managementului;
- diagnosticul financiar-contabil;
- sinteza diagnosticului evaluă rii.
1. Diagnosticul juridic – îşi propune evidenţierea relaţiilor juridice ce apar între agenţii ce
acţionează în legă tură cu întreprinderea. Corpul Experţilor Contabili din Româ nia recomandă a fi
avute în vedere raporturile cu: proprietarii, terţii și proprii salariaţi. Mai concret, se pot avea în vedere:
- legalitatea constituirii societă ţii, precum și alte drepturi și obligaţii nă scute din acest moment
(de exemplul, obligaţia efectuă rii unor plaţi de că tre membrii fondatori sau imposibilitatea desfacerii
29
contractului de muncă pentru angajaţii unei întreprinderi de stat privatizate), verificarea statutului și
a modifică rilor ulterioare înfiinţă rii societă ţii; verificarea registrului acţionarilor și acţiunilor;
- legalitatea contractelor încheiate cu partenerii de afaceri (în special a contractelor de
vâ nzare-cumpă rare, a contractelor de închiriere și concesiune) și a contractelor cu salariaţii
(individuale și colective), a contractelor de management, precum și posibilitatea îmbună tă ţirii
prevederilor acestor contracte;
- existenţa unor acţiuni juridice în curs, cu persoane fizice sau juridice, și perspectivele
soluţionă rii lor;
- regimul fiscal al întreprinderii, respectiv înregistrarea întreprinderii la organele abilitate de
administrare financiară, situaţia plă ţilor restante comparativ cu termenele exigibile.
2. Diagnosticul comercial – are în vedere caracterizarea produselor întreprinderii, a poziţiei
acestora pe piaţă , a clienţilor și furnizorilor și a tuturor aspectelor ce pot avea o relevantă asupra
compartimentelor de aprovizionare și desfacere a întreprinderii. Astfel, în cazul diagnosticului
comercial se recomandă a fi abordate urmă toarele aspecte esenţiale: evoluţia vâ nză rilor, analiza
structurală a vâ nză rilor pe produse și pieţe de desfacere, analiza clienţilor întreprinderii, analiza
repartiză rii vâ nză rilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor, analiza furnizorilor întreprinderii,
studierea concurentei. În analiza diagnosticului comercial este importantă analiza urmă torilor
indicatori:
- cota de piaţă , ce indică ponderea vâ nză rilor întreprinderii în totalul pieţei produsului. De cele
mai multe ori, creşterea cotei de piaţă reprezintă un obiectiv prioritar pentru întreprindere, în
detrimentul unora precum creşterea profitului sau a cash-flow-ului. Din această cauză , în analiză
trebuie să se ţină seama de strategia întreprinderii;
- puterea de piaţă a întreprinderii este exprimata prin rata marjei nete sau rata marjei
comerciale, calculata ca raport între profitul net și cifra de afaceri și exprima capacitatea acesteia de a
domina piaţa, respectiv de a elimina concurenţii în cazul în care interesele întreprinderii o cer. Cu câ t
rata marjei nete a întreprinderii este mai ridicată, ea va putea, dacă doreşte, să reducă preţul de
vâ nzare al produselor sale în raport cu concurenţa;
- atractivitatea produselor este o dimensiune de ordin calitativ, care se apreciază prin
intermediul unui studiu de piaţă care să evidenţieze preferinţele segmentului de piaţă că ruia i se
adresează întreprinderea, în comparaţie cu caracteristicile produselor vâ ndute de întreprindere;
- analiza clienţilor are în vedere importanta acestora, capacitatea lor de plată , durata de
încasare a clienţilor, aspecte în mă sură să pună în evidenţă comportamentul clienţilor importanţi,
respectiv care dau circa 8-10% din cifra de afaceri a întreprinderii. Ca tendinţă , acest indicator trebuie
să aibă valoare câ t mai mică , cu toate acestea, avâ nd în vedere faptul că scopul fundamental al
întreprinderii este desfă şurarea unei activită ţi câ t mai profitabile, se pot accepta și durate de
decontare mai îndelungate, în cazul în care sunt compensate corespunză tor de creşterea rentabilită ţii;
- analiza furnizorilor are în vedere criteriile de selecţie a acestora în funcţie de o serie de
elemente precum: calitatea și preţul produselor livrate, ritmicitatea aprovizionă rilor, capacitatea
acestora de a ră spunde unor solicită ri neprevă zute si, în special, termenul de plată acordat de furnizori
întreprinderii..
3. Diagnosticul tehnic serveşte pentru a analiza modul în care mijloacele materiale ale
întreprinderii ră spund necesitaţilor sale reale, în conformitate cu obiectivele stabilite, și sunt
susceptibile să influenţeze valoarea întreprinderii. Este vorba de bunurile imobiliare și funciare, de
echipamente și tehnologii de producţie (vâ rsta utilajelor, starea de funcţionare a maşinilor și utilajelor,
performanţele acestora, oportunitatea trecerii în conservare a unor active imobilizate, utilizarea
capacitaţilor de producţie, protejarea tehnologiilor, impactul tehnologiilor utilizate asupra mediului
natural și eventualele costuri adiţionale cu protecţia mediului care vor diminua corespunză tor
valoarea de piaţă a întreprinderii), de stocuri (volum și structură , tip de gestiune, rotaţie, sistemul de
aprovizionare și corelarea acestuia cu tipul de producţie).
În procesul de evaluare o atenţie deosebită se acordă : clă dirilor, mijloacelor de transport,
terenurilor. În legă tură cu clă dirile, în urma examină rii lor experţii tehnici se pronunţă asupra:
concordantei situaţiei din teren cu planurile de construcţii, modifică rile aduse, baza legală a acestor
modifică ri, implicaţiile asupra funcţionă rii și siguranţei în exploatare; situaţia structurii de rezistenţă
în raport cu seismele petrecute și gradul de rezistenţă existent; schimbă rile intervenite în destinaţia
unor clă diri și posibilită ţile de folosire în viitor. În ceea ce priveşte mijloacele de transport, evaluatorul
în urma examină rii structurii parcului mijloace de transport, pe categorii, se vor face referiri la: gradul
30
de folosire a parcului propriu; valoarea la care sunt înregistrate comparativ cu cea de înlocuire,
posibilită ţile de folosire în viitor al parcului propriu. Referitor la terenurile de incinta se examinează :
concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente (construită , aferentă reţelelor, aferentă că ilor de
acces, liberă ) și cele din certificatul a dreptului de proprietate asupra terenului; îmbună tă ţirile aduse
unor categorii de terenuri; schimbarea destinaţiei unor categorii de teren.
Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic al întreprinderii evaluate se recomandă
urmă torii indicatori:
- gradul de folosire a capacitaţii de producţie (Producţia obţinută / Capacitatea de producţie);
- ponderea maşinilor și utilajelor în totalul activelor fixe (Valoarea maşinilor și utilajelor /
Total active fixe);
- gradul de uzură al activelor fixe (Amortizarea cumulată / Valoarea de inventar a activelor
fixe);
- gradul de reînnoire al activelor fixe (valoarea activelor fixe noi / valoarea de inventar a
activelor fixe).
4. Diagnosticul resurselor umane, în scopul evaluă rii, permite a aprecia critic: dimensiunea
potenţialului uman (nr. mediu de salariaţi, nr. mediu de personal, nr. de personal prezent la lucru, nr.
maxim de personal); structura resurselor umane (după nivelul de calificare a personalului, vâ rsta, sex,
vechimea în întreprindere, experienţa și eficacitatea echipei de conducere a întreprinderii etc.),
corelarea numă rului de salariaţi cu necesită ţile reale ale întreprinderii; concordanţa dintre munca
prestată și nivelul de calificare, gradul de conflictualitate din întreprindere (greve și alte mişcă ri
sindicale). Astfel, vor fi analizaţi indicatori precum: gradul de utilizare a timpului de lucru; indicatorii
circulaţiei forţei de muncă (coeficientul intră rilor, coeficientul plecă rilor, coeficientul muscarii totale),
indicatorii de conflictualitate (nr. de greve, durata grevei, gradul de importanţă a grevei, gradul e
intensitate a grevei etc.), indicatorii de eficienţă a utiliză rii resurselor umane (productivitatea muncii).
Diagnosticul financiar începe prin analiza bilanţului, pentru reevaluarea posturilor de activ și a
celor de pasiv, și analiza contului de profit și pierdere pentru calculul profitului corectat. Evaluatorul
va avea în vedere, în mod deosebit, elementele a că ror fluctuaţie ar influenta substanţial valoarea
întreprinderii, respectiv: mă rimea investiţiilor în ultimii 10-15 ani, producţia neterminată, stocurile și
metodele de evaluare a acestora din urmă , clienţii incerţi, angajamentele în afara bilanţului (leasing,
închirieri). Analiza contului profit și pierderi va avea în atenţie posturile care ar putea pune în discuţie
mă rimea reală a rezultatului, adică : variaţiile în plus sau minus privind stocurile de la an la an,
remunerarea conducerii și a asociaţiilor, în mod deosebit pentru societă ţile familiale, provizioanele
parţial sau total fă ră obiect, consumurile interne, politica de amortizare. De asemenea, pe baza acestui
tip de diagnostic se obţin informaţii privind structura financiară , soliditatea întreprinderii, nivelul
autofinanţă rii, rentabilitatea, situaţia capitalurilor permanente și a trezoreriei, ca și o prima estimare a
valorii întreprinderii.
În practica analiştilor financiari poziţia financiară a întreprinderii este apreciată , plecâ nd de la
bilanţ, prin prisma indicatorilor fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie netă , ratele de
finanţare și autofinanţare a investiţiilor, rapoarte ale gradului de îndatorare, rate de solvabilitate și
lichiditate etc.
Analiza pe bază de rate, respectiv rate de rentabilitate, de lichiditate și de structura financiară ,
este de asemenea o parte importantă a diagnosticului financiar. Evaluatorul va fi interesat nu numai de
valorile celor trei tipuri de rentabilitate, respectiv:
- rentabilitate comercială: Rezultat net /Cifra de afaceri;
- rentabilitatea economică: Rezultatul de exploatare / Activ total;
- rentabilitatea financiară: Rezultat net / Capitaluri proprii;
ci, și de strategia aleasă de întreprindere în vederea obţinerii rentabilită ţii. De exemplu,
rentabilitatea financiară poate fi obţinută de întreprindere fie printr-o politică a preturilor agresive și
cu control asupra costurilor, concretizată într-o marjă de acumulare mare, fie printr-o viteză mare de
rotaţie a capitalului permanent în cifra de afaceri, care reflectă gradul de reînnoire a capitalului prin
efectul vâ nză rilor, fie printr-un grad de îndatorare semnificativ.
Evaluatorul va pleca de la ideea că un potenţial investitor prin diagnosticul financiar doreşte să
examineze strategia de dezvoltare a întreprinderii, concretizată în structura de alocare a resurselor
(investiţii productive, financiare, dividende distribuite, creşterea necesarului de finanţat al exploată rii)
și politica financiară care o însoţește.

31
 Politica de îndatorare reprezintă unul din punctele cheie pentru evaluator. Cu această ocazie el
va aprecia proporţia dintre capitalurile proprii și cele împrumutate, va judeca dacă îndatorarea
expune întreprinderea la un risc financiar mare sau, din contra, este prea prudentă și întreprinderea
nu a profitat de oportunită ţile de a investi.
Prin analiza tabloului fluxurilor financiare, se va putea aprecia dacă strategia de investire a
întreprinderii a permis ca din rezultatul activită ţii întreprinderii a fost posibilă nu numai
reconstituirea capitalului iniţial, ci a rezultat și un flux de trezorerie disponibil. Din acest motiv, în
structura fluxurilor de trezorerie, în majoritatea cazurilor, se poate identifică trezoreria rezultată din
activită ţile de exploatare, trezoreria din operaţiunile de investire, trezoreria din operaţiunile de
finanţare și variaţia netă a lichidită ţii.

2.1.6. CLASIFICAREA DIAGNOSTICULUI

Diagnosticul se clasifică după mai multe criterii, și anume: [64]
După sfera de cuprindere:
- analiza diagnostic globală (multifuncţională );
- analiza diagnostic parţială (funcţională ).
După realizatorul analizei:
- analiza diagnostic realizată de specialişti neutri (externi);
- autoanaliza diagnostic realizată de specialiştii sau managerii întreprinderii.
După frecvenţa cu care se efectuează:
- analiză diagnostic permanentă ;
- analiză diagnostic periodică ;
- analiză diagnostic ocazională.
Perioada de referinţă pentru analiza diagnostic are, de regulă , în vedere:
- trecutul: 2-3 sau 5 ani;
- prezentul;
- viitorul: 1-3 sau 5 ani, uneori chiar o perioadă mai mare.
- Concluziile analizei diagnostic se sistematizează sub forma analizelor SWOT sau a scalelor
de evaluare.

2.1.7. ETAPELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

Etapizarea acţiunilor pentru realizarea analizei diagnostic diferă în funcţie de obiectivele
urmă rite şi metodele utilizate. Analiza diagnostic efectuată pentru studiile de evaluare necesită
parcurgerea cel puţin a urmă toarelor etape: [63]

1. delimitarea obiectului analizei, presupune constatarea anumitor fapte, fenomene,

rezultate. Trebuie subliniat faptul că delimitarea obiectului se face în timp și spaţiu, din punct de
vedere calitativ, dar și cantitativ, utilizâ nd anumite metode de evaluare și calcul
2. determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului, pornind de la cei cu
acţiune directă la cei cu acţiune indirectă , pâ nă câ nd se ajunge la stabilirea cauzelor finale care explică
o anumită stare de fapt, un anumit nivel de performante sau o anumită evoluţie. Se impun pentru o
bună înţelegere, câ teva preciză ri referitoare la noţiunile utilizate mai sus:
- elementele reprezintă pâ rtile componente ale fenomenului analizat;
- factorii sunt forte motrice care provoacă , determină un fenomen, un rezultat;
- cauzele finale sunt împrejură ri care în anumite condiţii explică apariţia unui fenomen, starea
şi evoluţia acestuia.
3. stabilirea factorilor – în această etapă este necesar să se determine şi corelaţiile dintre
fiecare factor şi fenomenul analizat, dar şi corelaţia dintre diferiţii factori care acţionează , adică
stabilirea raporturilor de condiţionare. Cele trei etape amintite conduc la elaborarea metodelor de
analiză ;

32
 4. măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori – etapă ce se referă şi la analiza
cantitativă ce conferă managerilor un avantaj competitiv, deoarece concluziile sunt benefice pentru
mersul afacerii.
5. sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra activită ţii
abordate;
6. elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire
optimă a resurselor, să contribuie la sporirea eficienţei activită ţii în viitor.

Resursele necesare şi timpul alocat fiecă rei etape în parte diferă mult, în funcţie de
dimensiunea organizaţiei, specificul activită ţii desfă şurate, scopul evaluă rii

2.1.8. METODE DE CULEGERE A INFORMAŢIILOR

Pentru obţinerea informaţiilor necesare, evaluatorul poate utiliza mai multe metode:
- vizite în întreprindere;
- fotocopierea unor documente;
- completarea unor tabele, fişe, diagrame;
- preluarea unor informaţii din bazele de date ale întreprinderii;
- interviuri;
- utilizarea chestionarelor scrise.

2.2. DIAGNOSTICUL JURIDIC

Obiectivul urmă rit:
Aprecierea modalită ţii de manifestare a situaţiei juridice şi a caracteristicilor acesteia în raport
cu mediul exterior întreprinderii şi cu cel organizatoric intern al acesteia.
Altfel spus, acest diagnostic urmă reşte relaţiile întreprinderii cu proprietarii, salariaţii şi terţii
sub aspectul conformită ţii cu actele legislative. Verificarea se face plecâ nd de la textele juridice şi se
urmă reşte modul lor de aplicare. Ţ inâ nd seama de prevederile legale în vigoare (legea societă ţilor
comerciale, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul muncii, dreptul mediului, legile şi
reglementă rile fiscale) evaluatorii vor verifica şi analiza şi vor face aprecieri cu privire la legalitatea
tuturor raporturilor de proprietate care iau naştere în procesul de procurare şi gestionare a bunurilor
întreprinderii.[66]

1. Legiferări privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţii

În acest domeniu se verifică şi analizează actele juridice generale:

Actele constitutive (contractul de societate şi statut) – dacă corespund mă rimii şi intereselor

întreprinderii. Analiza conduce la identificarea unor concordanţe între prevederile acestora şi
obiectivele pe termen scurt sau cele pe termen lung.
Registrele AGA – cum s-au îndeplinit hotă râ rile acestora de că tre
Registrele consiliului de administraţie – dacă s-a realizat ceea ce a hotă râ t managerul;
Registrul acţionarilor – dacă reflectă componenţa şi structura la zi;
Registrul acţiunilor – dacă reflectă toate modifică rile în deţinerea proprietă ţii asupra acţiunilor
privind cesiunea, succesiunea, etc.
Structura identită ţii acţiunilor şi a proprietarilor poate determina un punct forte sau slab în
procesul de negociere.
Registrele obligatorii şi reglementate (registrul: inventar, jurnal, carte mare, cumpă ră ri, vâ nză ri
şi de control) – dacă există şi sunt completate.
Regulamentul de organizare şi funcţionare – dacă activitatea este organizată corespunză tor şi
este gestionată eficient.

2. Dreptul civil
Sub acest aspect se examinează legalitatea actelor prin care se atestă dreptul de posesiune,
folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor întreprinderii, respectiv:
33
 - situaţia juridică a clă dirilor (existenţa şi validitatea actului de proprietate, contractul de
închiriere sau locaţie de gestiune);
- situaţia juridică a terenurilor (drept de proprietate sau contractul de închiriere/concesiune);
- situaţia juridică a imobiliză rilor necorporale (brevete, licenţe, mă rci). Se verifică dacă sunt
înregistrate la organismele abilitate, cine este titularul dreptului de inventator sau autor, existenţa
certificatului de inventator, durata legală de protecţie a brevetului;
- situaţia juridică a imobiliză rilor financiare (titluri de participare şi creanţe imobilizate).
Deţinerea unor titluri de participare presupune încheierea de contracte de asociere pentru
participarea în capitalul altor societă ţi (se pune problema termenelor şi modalită ţilor de plată a
acţiunilor neeliberate, valoarea negociată în caz de cesiune etc.).
În cazul creanţelor imobilizate:
- garanţii depuse pentru utilizarea unui mijloc de producţie pe termen lung;
- societatea are un drept de folosinţă a bunului;
- situaţia asigură rii societă ţii prin efectul legii (imobiliară şi de ră spundere civilă ) şi în virtutea
unor contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate, furt, etc.), precum şi situaţia achită rii
primelor de asigurare;
- contractele de mandat (exprese sau tacite) încheiate cu administratorii, cenzorii sau auditorii
financiari.

3. Dreptul comercial
În cadrul acestuia se analizează drepturile şi obligaţiile izvorâ te din raporturile cu partenerii
comerciali: clienţi, furnizori, bă nci.
- Actele (contractele) de închiriere, locaţie de gestiune, leasing - dacă există şi prezintă
validitate;
- Contractele cu partenerii de afaceri (clienţi şi furnizori) – dacă se încalcă practici în domeniul
concurenţei, dacă sunt necesare, oportune ori s-au încheiat în condiţii avantajoase pentru
întreprinderi.
Analiza şi prevederile contractelor cu furnizorii şi clienţii, evidenţiază continuitatea activită ţii
de aprovizionare/desfacere sau lipsa acesteia, restricţiile şi limitele relaţiilor contractuale.
Detaliile privind comenzile plasate şi contractele ferme de viitor cu clienţii permit stabilirea
valorii viitoarelor profituri şi fluxuri de numerar.
Detaliile privind contractele e termen lung cu furnizorii permit identificarea plă ţilor
contractuale.
Contractele de distribuţie pentru a calcula valoarea şi a determina constrâ ngerile ce ar putea
afecta şi alte zone ale firmei.
Contractele de credit pe termen lung, mediu şi scurt - dacă se justifică, dacă nu afectează
rentabilitatea economică, dacă există garanţii. În cazul garantă rii unor contracte comerciale cu scrisori
de garanţii, ipoteci sau gajuri constituite în favoarea creditorilor este necesar să se stabilească şansele
de restituire a acestor credite, iar în cazul execută rii garanţiilor, ce implicaţii va avea asupra
întreprinderii.

4.Dreptul muncii.
În cadrul acestuia se urmă resc urmă toarele aspecte:
- Contractelor colective şi individuale de muncă – dacă există , dacă includ sau nu participarea
la beneficii, dacă includ clauze care pot fi afectate de transferul de proprietate al întreprinderii;
- Contractul de management – dacă există , modalitatea de participare la beneficii, menţinerea
oamenilor cheie în firmă după schimbarea proprietă ţii;
- Contractele de colaborare– dacă sunt respectate condiţiile legale pentru încheierea unor
astfel de contracte;
- Actele privind protecţia mediului – cum se respectă ;
- Evidenţele privind personalul (foi colective sau condica de prezenţă , stat de salarii, registrul
de evidenţă a salariaţilor)– dacă sunt ţinute la zi;
- Acţiunile sindicatului – contract/protocol cu sindicatele, existenţa sau inexistenţa unui dialog
social şi a consecinţelor acestuia (conflicte de muncă );

34
 - Relaţiile cu inspecţia muncii – proces verbal al ultimului control al organismelor de asigurare
şi protecţie socială – se verifică dacă s-au făcut sancţiuni, recomandă ri, dacă s-au achitat obligaţiile
scadente;
- Profilul angajaţilor (contracte, durată , condiţii) – pentru a determina costurile unor
potenţiale disponibiliză ri.

5 Dreptul fiscal
În acest context se verifică :
- Reglementă rile fiscale specifice sectorului de activitate al întreprinderii;
- Procesele verbale ale organelor de control (Garda Financiară , ANAF, etc.) –data la care a avut
loc, constată ri, respectarea recomandă rilor;
- Obligaţii restante - analiza cauzelor situă rii întreprinderii în poziţia de debitor fiscal-bugetar
şi modul de stabilire a majoră rilor (penalită ţi şi dobâ nzi) în situaţiile contabile.

6. Dreptul mediului.
Se verifică dacă activitatea firmei supusă evaluă rii se desfă şoară în cadrul impus de legislaţia
de mediu. Din perspectiva restricţiilor privind efectul activită ţii asupra mediului, evaluatorul este
interesat dacă societatea are un studiu de impact, dacă s-au obţinut autorizaţiile de mediu, dacă există
litigii cu alte întreprinderi ori cu autorită ţile privind obligaţia firmei pentru decontaminare sau plata
unor daune de interese.
Studiul privind impactul amplasamentelor asupra mediului – pentru a determina costul viitor.

7. Litigii.
Se verifică dacă firma este implicată în litigii aflate pe rolul instanţelor judecă toreşti sau
Arbitrajului de pe lâ ngă Camera de Comerţ şi Industrie; se verifică natura acestora (civile, comerciale,
de muncă ) şi se va analiza posibilită ţile de rezolvarea a acestora.
Puncte forte:
- Asistenţă juridică acordată de un cabinet de specialitate;
- Acte de constituire corespunză toare mă rimii şi intereselor firmei;
- Relaţii contractuale cu terţii corecte şi de durată medie şi lungă ;
- Finanţare bancară obţinută prompt şi satisfă că tor;
- Absenţa litigiilor;
- Îndeplinirea la timp a obligaţiilor bugetare.
Oportunităţi:
- Legislaţie mai suplă privind organizarea şi funcţionarea formelor sociale ale întreprinderii
(SRL, forme favorizate asociative, cu sau fă ră personalitate juridică );
- Posibilită ţi şi facilită ţi de redresare a întreprinderilor în dificultate;
- Reglementă ri care să favorizeze tranzacţiile interne şi internaţionale

2.3. DIAGNISTICUL COMERCIAL

2.3.1. ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA DIAGNOSTICUL COMERCIAL

O întreprindere supravieţuieşte şi se dezvoltă într-o economie liberală şi concurenţială , doar
dacă este capabilă să ră spundă continuu nevoilor pieţei. A ră spunde nevoilor pieţei, înseamnă că
agentul economic să identifice bine necesită ţile şi dorinţele diferiţilor consumatori şi utilizatori şi să
ofere acestora produse şi servicii corespunză toare.
Diagnosticul comercial trebuie să permită conducerii întreprinderii să aprecieze în ce mă sură
activitatea din domeniul comercial reuşeşte sau nu să valorifice pe piaţă rezultatele activită ţii
desfă şurate, concretizate în produse, lucră ri sau servicii Astfel, prin acest diagnostic sunt caracterizate
produsele firmei din punct de vedere al poziţiei acestora pe piaţă , al clienţilor şi al furnizorilor, precum
şi prin prisma aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale firmei.
Diagnosticul comercial vizează operaţiunile ”cu marfă ”, piaţă de desfacere a produselor întreprinderii
şi piaţa ei de aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în stabilirea pieţei
actuale şi de perspectivă a întreprinderii, precum şi a locului ei pe piaţă.
35
 În acest sens se va face analiza factorilor externi şi interni care influenţează activitatea
comercială a firmei.
Analiza mediului firmei este necesară deoarece astfel se pot identifica ameninţă rile şi
oportunită ţile pe care firma le are, precum şi factorii care pot să ajute la realizarea obiectivelor firmei
sau cei care pot acţiona ca o barieră în realizarea lor. Succesul analizei mediului este determinat de
caracteristicile acestuia: complexitatea lui, cantitatea şi calitatea informaţiilor privind mediul etc.
Obiectul costă în : a analiza piaţa şi locul ocupat de întreprindere pe această piaţă.
Piaţa poate fi definită ca un spaţiu delimitat geografic, în care au loc tranzacţiile comerciale ca
urmare a cererii şi ofertei, concurenţa vizavi de produsele sau serviciile confecţionate sau prestate de
întreprinderile aparţinâ nd unui sector de activitate dat.

2.3.2. ANALIZA PIEŢEI ÎNTREPRINDERII

Piaţa poate fi definită ca un spaţiu geografic în care se exercită cererea şi oferta respectivă ,
concurenţa vis a vis de produsele sau serviciile confecţionate sau prestate de întreprinderile
aparţinâ nd unui segment de activitate dat. Pentru a stabili un diagnostic comercial, se impune
delimitarea, în prealabil, a pieţei - sub aspectul conţinutului (piaţa financiară , piaţa serviciilor, etc.),
ariei geografice, a perioadei de referinţă (trecut, prezent, viitor) şi a relaţiei cerere – ofertă (piaţa
produselor aflate în oferta întreprinderii şi piaţa întreprinderii pentru produsele respective), a
permeabilită ţii acesteia pentru oferta întreprinderii (piaţa închisă , piaţa deschisă, piaţa protejată ).
În analiza diagnostic se urmă reşte dacă este respectată o oarecare “disciplină ”:
- dacă întreprinderea se adresează unei pieţe globale, unor segmente de piaţă sau individual
fiecă rui cumpă ră tor;
- dacă segmentele de piaţă sunt corect delimitate şi sunt bine cunoscute;
- dacă oferta este adaptată fiecă rui segment de piaţă ;
- dacă acţiunile de marketing sunt diferenţiate pentru fiecare segment;
- dacă există , în perspectivă , segmente vizate.
În majoritatea cazurilor, o întreprindere îşi cunoaşte segmentele de piaţă, ceea ce face ca în
analiza diagnostic să fie necesară doar menţionarea şi descrierea succintă a acestora pentru a fi
folosite la calculele previzionale.
Această definiţie implică un risc, dar şi un stimulent pentru întreprindere, deoarece:
- Riscă să-şi vadă o parte din piaţa pe care o deţine « ronţă ită  » de concurenţi;
- Este stimulată să cucerească pă rţi din piaţă fă câ nd să corespundă piaţa real deţinută cu piaţa
potenţială
Diagnosticul se efectuează asupra elementelor care condiţionează şi acţionează piaţa şi anume:
produse, clienţi, furnizori, concurenţa, modalitatea de distribuire a produselor, serviciilor,
reprezentate schematic astfel :
Mijloacele de realizare sunt multiple şi depind de formaţia şi stilul expertului evaluator. Se
recomandă a se utiliza datele şi informaţiile furnizate de întreprindere; De asemenea, de un real
interes şi folos vor fi informaţiile obţinute direct – cu ajutorul chestionarelor – atâ t din interiorul
întreprinderii, câ t şi din afara ei.
Procedeele de lucru sunt la latitudinea expertului, dar se apreciază ca necesară abordarea lor în
mod grupat pe elementele constitutive ale pieţei În acest fel, informaţiile şi datele grupate vor oferi o
imagine relevantă pentru diagnosticul comercial. [68].

1) Produse şi servicii
Aceeaşi întreprindere poate să aibă activită ţi complexe de producţie, prestă ri servicii şi
comerciale sau numai unele din acestea.
- Produsele: se vor alege principalele produse sau grupe de produse, maximum zece;
- Activităţile: se vor alege principalele activită ţi.
Se vor analiza tipurile de produse/ activită ţi şi ponderea lor în volumul total al activită ţii
întreprinderii.
Chestionarul privind acest subiect poate cuprinde urmă toarele rubrici:
- Caracteristica de bază : perisabile? Susceptibile de învechire? Sezoniere?
- Ritmul reînnoirii produselor:

36
 Vechimea produselor cel mai vâ ndute (sortimente, timp, valoare); care este termenul pentru
dezvoltarea unui nou produs.
- Produse noi în curs de elaborare; valori; câ nd trebuie fabricate? Sunt legate de reglementă ri
din ţară / stră ină tate? Omologarea durează mult? Produsele sunt dependente de un agrement al
cumpă ră torului?
- Există produse fabricate prin licenţă ?; pondere; valoare; durata licenţei.
Concluziile vor fi rezumate într-o “foaie de lucru”.

2) Clienţii
Analiza clientelei întreprinderii va scoate în evidenţă ponderea clienţilor interni faţă de cei
externi din totalul clienţilor şi dinamica acestora în ultimii trei ani.
- Nominalizarea principalilor clienţi – pâ nă la maximum zece clienţi interni şi externi şi analiza
lor în timp face posibilă determinarea fidelită ţii şi solidită ţii financiare a acestora.
Analiza clienţilor poate fi completată şi cu, elaborarea unui chestionar care poate cuprinde
urmă toarele rubrici:
- Importanţa, rentabilitatea şi constrâ ngerile unor mari „clienţi strategici”
- Existenţa unor ră i platnici: se vor determina şi prin analiza duratei de decontare medie a
creanţelor acestora cu ajutorul ratio – ului.
Această durată se va compara cu durata circuitului bancar reglementat şi cu durata de
decontare medie a clientului ră u platnic; se va stabili ponderea acestora în totalul clienţilor şi se vor
face comentariile necesare:
- există riscul să dispară clienţi în cazul schimbă rii conducerii sau acţionarilor întreprinderii?
- există riscul să dispară clienţi în cazul schimbă rii formei organizatorice sau a conducerii
întreprinderii?
Concluziile vor fi rezumate într-o foaie de lucru.

3) Furnizorii
Se vor analiza, ca şi clienţii. Chestionarul va putea cuprinde rubrici ca:
- Criterii care au stat la alegerea furnizorilor (relaţii tradiţionale, distanţe scurte, preţ, calitate,
facilită ţi, etc.)
- Există raporturi de dependenţă faţă de anumiţi furnizori (furnizori unici, furnizori din cadrul
aceluiaşi grup de întreprinderi, etc.);
- Calitatea serviciilor în termenele de garanţie.
Concluziile vor fi rezumate într-o foaie de lucru.

4) Concurenţa
Acest element al pieţei necesită o bună formare şi identificare a concurenţilor întreprinderii
dar şi a poziţiei (forţei sau slă biciunii) acesteia în raport cu concurenţa. Datele sunt puse la dispoziţie
de întreprindere.
În cazul câ nd datele sunt insuficiente formă rii unor concluzii relevante se vor obţine datele şi
informaţiile necesare atâ t din cadrul întreprinderii, câ t şi din afara ei (bilanţuri publicate, buletine
statistice, informaţii obţinute de la Camera de Comerţ)
Concurenţa trebuie înţeleasă într-o modalitate largă de semnificaţie integrâ nd în această
noţiune atâ t concurenţi actuali, câ t şi cei potenţiali ai mediului economic înconjură tor.
Chestionarul destinat completă rii informaţiilor privind concurenţa poate avea urmă toarele
întrebă ri:
- Concurenţa este importantă din punct de vedere numeric?
- Concurenţa este periculoasă ?
- Ponderea concurenţei pe piaţa internă ?
- Ponderea concurenţei eterne?
- Nivelul preţurilor practicate de concurenţă ?
- Calitatea produselor, a reţelei de distribuţie, etc.
Concluziile vor fi rezumate într-o foaie de lucru.

5) Reţeaua de distribuire – vânzare a produselor

Analiza acestui element al diagnosticului comercial se realizează cu preciză rile urmă toare:
37
 - Prin durata scurtă a contractelor se înţeleg cele cu termene sub un an;
- Prin durata lungă , peste un an;
- Prin reţea de distribuire directă se înţeleg contractele încheiate între întreprindere şi clientul
intern sau extern.
- Prin reţea de distribuire prin intermediari se au în vedere contractele încheiate prin
reprezentanţi ai comerţului sau ai unei întreprinderi de comerţ exterior.
Datele acestui tabel scot în evidenţă nu numai ponderea cifrei de afaceri a contractelor interne
sau externe, dar şi dependenţa vâ nză rii de unii intermediari.
Aceste date vor putea fi completate prin informaţii obţinute cu ajutorul unui chestionar avâ nd
urmă toarele rubrici:
- Forma juridică a distribuitorului (distribuitor exclusiv, concesionar, etc).
- Sunt fixate obiective pentru reţeaua de distribuire
- Reţeaua de distribuire are obligaţii (distribuire de stocuri, angajă ri de vâ nză tori); le respectă ?
- Întreprinderea este în conflict cu distribuitorii? Natura conflictelor; sistemul de cointeresare
al reţelei de distribuire este stimulativ? Rezultatele comparative între distribuitori.
Concluziile vor fi rezumate într-o foaie de lucru.

6) Piaţa
După unii autori, prima abordare a pieţei întreprinderii constă în a stabili dacă există
posibilită ţile de dezvoltare a profitului şi specializă rilor pe care le posedă întreprinderea.
Această abordare permite cuantificarea pieţei sau a pieţelor deschise global unui produs sau a
unor servicii specializate.
Pentru a caracteriza gradul de permeabilitate al unei pieţe este necesar să se facă deosebirea
între noţiunea de piaţă deschisă, închisă şi protejată .
Pieţele deschise sunt acelea în care factorii de limitare a extinderii pieţei sunt slabi sau
aproape inexistenţi. Trebuie, între altele, pentru o ţară dată , să nu existe discrimină ri juridice ale
producă torilor şi investitorilor stră ini în raport cu cei naţionali.
Pieţe închise sunt pieţele în care barierele administrative sau comerciale sunt la un nivel care
îi protejează pe producă torii autohtoni de concurenţii stră ini prin piedici puse produselor de import şi
implantă rilor locale ale concurenţei stră ine.
Pieţele protejate sunt din punct de vedere al permeabilită ţii între extremele celor două
precedente. Sunt caracterizate prin existenţa diferitelor bariere la intrare, dar de un nivel insuficient
pentru a opri concurenţa.
Evoluţia pieţelor în contextul economic actual prezintă tendinţa internaţionaliză rii şi
concentră rii neuniforme a acestora, aşa cum s-a ară tat mai înainte.
- Fenomenul de mondializare a pieţelor care face ca lupta concurenţială să câ ştige teren local,
regional şi chiar naţional pentru a căpă ta o dimensiune internaţională ;
- Dereglarea pieţelor şi slă birea rolului statului în unele ţă ri au drept consecinţă dispariţia
protecţiilor de care beneficiau unele activită ţi sau unele întreprinderi;
- Accentuarea concurenţei se traduce prin expansiunea marilor grupă ri multinaţionale, practic
în toate sectoarele economiei, inclusiv în cele de servicii.
Din aceste observaţii unii economişti trag concluzia că tendinţa de mondializare a pieţelor şi
lupta pentru creşterea dimensiunilor întreprinderilor este inevitabilă . Dacă această tendinţă a
economiei capitaliste este evidentă , nu este mai puţin adevă rat că în faţa efectelor crizei economice
există contratendinţe la protecţionism şi la reabilitarea rolului statului ca protector a intereselor
naţionale. Aceste tendinţe sunt deosebit de nete la ora actuală . De altfel se pot cita exemple de ţă ri care
pentru a proteja pieţele lor naţionale le pun la adă post de concurenţă prin mă suri specifice.
În rezumat, tendinţa de internaţionalizare şi de concentrare nu este uniformă şi poate întâ lni
obstacole, care limitează expansiunea pieţelor şi care sunt formate din factori privind:
- Constrâ ngeri specifice produsului; cu toate că dezvoltarea tehnicii ambalajului, a conservă rii
şi a transportului au permis comercializarea celor mai diverse produse pe scară mondială , totuşi
caracteristicile unor produse constituie o frâ nă în dezvoltarea unor pieţe total omogene.
Exemplu: produsele industriei sticlei al că ror transport este voluminos, fragil şi costisitor, ceea
ce a determinat ca unele firme producă toare să prefere implantarea locală în ţă ri sau zone geografice
unde există cerere de asemenea produse).

38
 - Constrâ ngeri specifice clientelei; în special în domeniul produselor de alimentaţie şi
îmbrăcă minte a că ror expansiune pe alte pieţe este frâ nată de tradiţiile locale (Ex. în lumea arabă
bogată dar conservatoare).
- Mă suri luate de stat pentru a limita concurenţa sunt numeroase - amintim numai limitarea
importurilor, taxele vamale sau mă suri fiscale care pot avantaja unii producă tori locali prin scutiri
fiscale sau chiar subvenţii.
- Caracteristici de distribuire a produselor; reţeaua de distribuire din anumite ţă ri poate fi mai
dificil abordată
- Obstacole tehnologice; fluiditatea în aplicarea noilor tehnologii poate fi redusă prin mă suri
legale, în special de tehnicile de protecţie industrială.

7) Promovarea produselor / serviciilor întreprinderii

Chestionarul va avea urmă toarele rubrici:
- Tipuri de acţiuni publicitare frecvente (panouri publicitare, ziare, tv, etc.);
- Importanţa cheltuielilor efectuate (% din CA pe ultimii 3 ani);
- Evoluţia politicii de promovare în ultimii trei ani şi a rezultatelor ei;
- Care este imaginea întreprinderii şi a produselor sale?
- Cum este ea continuată ?
- CA (cifra de afaceri)
Concluziile vor fi rezumate într-o foaie de lucru.
Întreprinderea fiind o entitate aflată în relaţii de intercondiţionare cu mediul înconjură tor,
diagnosticul comercial va fi puternic influenţat de existenţa şi evoluţia factorilor externi întreprinderii.
De aceea unii autori recomandă ca înaintea stabilirii concluziilor unui diagnostic să se ţină cont de o
seamă de evoluţii externe care pot fi importante.
În acest sens se propune o listă cuprinzâ nd exemple asupra că rora consultantul este invitat să
reflecteze; de exemplu:
În privinţa cererii şi a clienţilor, se are în vedere:
- Lă rgirea sau restrâ ngerea pieţei;
- Apariţia de noi clienţi pe piaţa actuală ;
- Noi pieţe;
- Creşterea/scă derea indicelui preţurilor etc.;
- Noi produse pe piaţă ;
- Schimbarea comportamentului clienţilor;
- Alte obiceiuri/ comportamente ale consumatorilor.
În privinţa distribuirii – vânzării produselor se are în vedere:
- Schimbă ri de detailişti şi angrosişti (tendinţa reducerii numă rului nivelurilor intermediare;
compoziţia gamei sortimentale; forme de cooperare);
- Exigenţe în materie de transport şi aprovizionare;
- Circuite directe; rolul dispozitivului de vâ nzare sau al concesionarilor.
În privinţa concurenţei, se are în vedere:
- Creşterea/scă derea numă rului de concurenţi;
- Puterea concurenţilor internaţionali;
- Tendinţe în comportamentul concurenţilor;
- Forme de cooperare ( de ex. pt. exporturi).
În privinţa evoluţiei macroeconomice, se are în vedere:
- Specificul sectorului de activitate;
- Tendinţe macroeconomice ca inflaţia, rata dobâ nzilor, curs monetar;
- Tendinţa spre internaţionalizare a unor întreprinderi;
- Noi reglementă ri privind ecologia, energia, ambalajul, etc.;
- Noi tehnologii, materii prime, produse, procedee de fabricaţie;
- Aspecte sociale, şomaj, restricţii bugetare, privatizare.
Din aceste exemple se recomandă a se reţine cele care sunt importante pentru diagnosticul
comercial al întreprinderii în cauză , pentru urmă torii trei – cinci ani, descriindu-se aceste evoluţii câ t
mai clar posibil; de ex: creşterea produsului/ piaţa cutare cu 10%; sau puternică creştere a pieţei de
programe informatice, etc.

39
 În baza foilor de lucru, continuâ ndu-se concluziile stabilite cu ocazia analizei elementelor
constitutive ale diagnosticului comercial şi ale evoluţiilor externe întreprinderii, se va proceda la
întocmirea fişei sintetice a diagnosticului comercial.

2.4. DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC ŞI DE EXPLOATARE

Obiectivul constă în evaluarea - în ce mă sură mijloacele de producţie materiale ră spund
nevoilor actuale sau viitoare ale întreprinderii sau ale achizitorului (cumpă ră torului) să u potenţial.
Ca mijloace de realizare se vor utiliza informaţiile şi datele primite din partea întreprinderii, şi
anume cele privind:
- Procesul de fabricaţie sau de prestă ri servicii şi tabelul activită ţilor
- Tehnologiile de fabricaţie sau gama prestă rilor de servicii;
- Calitatea produselor (prestă rilor de servicii);
- Întreţinerea mijloacelor fixe;
- Necesită ţile de restructurare şi investiţii;
- Tabloul privind dinamica mijloacelor fixe
Se vor folosi şi chestionare, foi de lucru şi de calcul, situaţii şi tabele întocmite pe parcursul
efectuă rii diagnosticului şi stabilirii situaţiilor de fapt.
Procedee de lucru :Echipa de experţi – evaluatori va trebui să se asigure că posedă în
formaţia sa expertul a că rui formaţie profesională şi experienţă sunt suficiente în domeniul
diagnosticului producţiei întreprinderii evaluate. În caz contrar se va face apel la un expert în domeniu
(expert tehnic, tehnologic, etc.).
Analiza datelor şi informaţiilor primite vor fi completate cu chestionarele diagnosticului,
grupate pe urmă toarele domenii: [68]
- Starea mijloacelor de producţie;
- Aprecierea procesului de producţie – fabricaţie sau prestă ri servicii.

2.4.1. STAREA MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE;

În cadrul diagnosticului se impune cunoaşterea infrastructurii, potenţialului de producţie la un
moment dat (respectiv aspectul static), dar şi evoluţia sa în timp (aspectul dinamic) şi importanţa
relativă în raport cu unele date fundamentale ale producţiei. (exploată rii).
Prin constatarea la faţa locului şi prin analiza documentaţiei întreprinderii se poate întocmi,
sub formă tabelară , descrierea infrastructurii, secţiilor şi suprafeţelor de producţie.
- se vor înscrie caracteristicile clă dirilor cu ară tarea suprafeţelor;
- se vor descrie echipamentele de producţie şi de transport uzinal amplasate în activele
înscrise aici;
- se vor nominaliza căile de acces cu ară tarea suprafeţelor;
- se va anexa plan de situaţie;
- se vor menţiona posibilită ţile de extindere;
- comentarii cu cifre de referinţă .
Semnificativ pentru starea mijloacelor fixe poate fi
nr . mijloace de productie în activitate
indicele de utilizare a mijloacelor de producţie = nr.mijloace de productie total inventar

Pentru omogenizare „nr.” acestora poate fi exprimat în „ore de lucru maşină ”.

De asemenea, constatarea la faţa locului a existenţei mijloacelor fixe poate scoate în evidenţă
situaţii care vor putea fi avute în vedere în fazele ulterioare ale operaţiilor de evaluare.

Aceste constată ri pot stabili:

- Mijloace fixe în stare de funcţionare, dar care nu mai sunt necesare producţiei (neutilizate);
- Mijloace fixe neutilizate necesitâ nd reparaţii pentru care nu se gă sesc piese de schimb
înlocuitoare;

40
 - Mijloace fixe neutilizate cu grad avansat de uzură , neamortizate integral, a că ror punere în
stare de funcţiune nu este rentabilă ;
- Mijloace fixe în stare de funcţionare, dar cu un grad avansat de uzură fizică şi morală ;
- Mijloace fixe închiriate care au participat la procesul de producţie.
Constatarea situaţiilor mai sus ară tate va fi consemnată în foi de lucru conţinâ nd şi valoarea,
caracteristicile şi motivarea acestora. Se pot calcula:
valoarea uzurii
Coeficientul de uzură = valoarea bruta a mijl.fixe

valoarea int rarilor din investitii

Coeficientul de reînnoire = valoarea bruta la finele anului

2.4.2. APRECIEREA PROCESULUI DE PRODUCŢIE – FABRICAŢIE SAU PRESTĂRI DE

SERVICII

În baza datelor şi informaţiilor primite din partea întreprinderii se va putea aprecia tipul de
tehnologie folosită şi organizarea procesului tehnologic.
La ora actuală două mari tipuri de fabricaţie continuă să existe: fabricaţia de mare serie şi cea
de comandă .
Fabricaţia de mare serie constituie, încă în anumite sectoare şi întreprinderi ale acestora, tipul
de fabricaţie dominant. Problema fundamentală, pentru un numă r din ce în ce mai mare de
întreprinderi, este de a se putea ră spunde, câ t mai rapid posibil, unei cereri schimbă toare şi complexe
a clientelei..
Trebuie, deci, să se poată fabrica la comandă , adică să se revină la caracteristicile producţiei
unui meşteşugar, dar cu deosebirea că nu se mai fabrică două sau trei unită ţi pe lună , ci un numă r
mare de opţiuni dintr-un numă r mare de produse.
Acest tip de producţie presupune stă pâ nirea schimbă rii maşinilor că ruia i se adaugă
minimizarea costurilor şi asigurarea calită ţii producţiei. De aici necesitatea, între altele, de a avea un
personal foarte calificat.
Expertul evaluator are deci, obligaţia, să studieze contextul economic în care evoluează
întreprinderea şi să verifice mă sura în care tipul său de producţie îi corespunde.
În acest sens un chestionar s-ar putea întocmi cu urmă toarele rubrici:

Caracteristici ale producţiei: (întrebă ri)

- Este specială sau standard?
- Pe stoc sau pe comandă ?
- În serie?
- În ce cantită ţi?
- Producţia este sezonieră ?
- Care sunt procedeele de fabricaţie utilizate?
- Care sunt procedeele de fabricaţie utilizate de concurenţi?
- Procedeele sunt bine stă pâ nite de întreprindere?
- Vor fi pă strate şi pe viitor?
- Procedee mai puţin costisitoare sunt sau pot fi folosite de concurenţi?
- Alte întrebă ri specifice
Ciclul de producţie: - este posibilă reducerea ciclului de producţie? (suprimarea unor eventuale
gâ tuiri de producţie).
Nivelul de automatizare, actual, se poate determina cu ajutorul ratio-ului de identificare al
nivelului tehnologic al utilajelor de producţie grupâ nd, în funcţie de specificul întreprinderii, categoria
de mijloace fixe (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru) în urmă toarele tipuri:
1= maşini cu comandă manuală
2a= maşini simple parţial mecanizate
2b= maşini simple total mecanizate

41
 3a= maşini parţial automatizate
3b= maşini total automatizate
4= maşini automatizate şi programabile
Se vor calcula:
- ratio-ul gradului de mecanizare al maşinii .
- ratio-ul gradului de automatizare a maşinilor.
- ratio-ul gradului de automatizare perfecţionată
- nivelul de automatizare prevă zut pentru viitor
- nivelul de automatizare actual reprezintă o constrâ ngere pentru viitor
- întreprinderea reuşeşte să obţină un profit bun din automatizarea actuală
- este în mă sură să pună în aplicare noi tehnologii cu personalul şi cadrele actuale.
Productivitate şi metode: - care este nivelul de utilizare a capacită ţii de producţie a
echipamentului actual? care sunt gâ tuire sau locurile înguste în producţie?
Controlul producţiei:cum este organizat controlul producţiei?
- Metodele alese sunt adaptate modelului de producţie?
- Întreprinderea stă pâ neşte bine procesul să u de fabricaţie?
- Termenele de livrare sunt respectate?
- Organizarea actuală a producţiei poate fi modificată sau constituie o constrâ ngere pentru
întreprindere?
- Calitatea : cum este organizat controlul calită ţii?
- Care este procentul de retururi în garanţie?
- Întreprinderea are un comportament calificat în asigurarea calită ţii?
- Există un serviciu de ordonanţare? (lansare a producţiei);
Intrările în fabricaţie sunt fă cute:
- pornind de la comenzile primite?
- pornind de la prevederile de vâ nzare?
- după verificarea stocurilor disponibile?
- după sarcina de încă rcare a posturilor de lucru?
- Există un risc special de suprastocare sau invers, de ruptură a stocurilor normate de produse?
În posesia informaţiilor şi datelor cu privire la starea mijloacelor fixe şi la aprecierea
procesului de producţie, înainte de a definitiva punctele forte şi slabe ale diagnosticului producţiei,
este necesar ca şi în cazul diagnosticului precedent să se ţină seama de evoluţia viitoare a unor factori
externi întreprinderii, dar care o pot influenţa.
În acest sens, se propune o listă cuprinzâ nd exemple de evoluţii externe care pot fi importante
pentru funcţia şi diagnosticul producţiei, astfel:
În privinţa producţiei,se au în vedere:
- noi tehnologii, brevete, licenţe;
- noi procedee de producţie, etc.;
- automatizare;
- noi echipamente (maşini, utilaje, mijloace de transport interne şi externe);
- posibilitatea de a lucra cu subfurnizori;
- noi metode de planificare, pregă tire a lucrului, de evidenţă , etc..
În privinţa calităţii, se au în vedere:
- noi concepte şi exigenţe de calitate (legislaţie nouă , responsabilită ţi pentru buna funcţionare
a produsului, noi tehnici ale controlului de calitate, noi organisme de control extern).
În privinţa aprovizionării şi transportului, se au în vedere:
- noi pieţe de aprovizionare;
- noi produse/servicii;
- noi furnizori;
- schimbă ri ale condiţiilor de aprovizionare (preţ, termene de livrare, disponibilită ţi,
caracteristici tehnice);
- metode de depozitare;
- noi metode în conducerea logisticii (aprovizionă rii şi transportului).
În privinţa restricţiilor legale, se au în vedere:
- restricţii privind mediul (deşeuri, zgomot);
- legi privind condiţiile de lucru;
42
 - diminuarea orelor de lucru să ptă mâ nale.
În privinţa tendinţelor de internaţionalizare, se au în vedere:
- noi brevete şi licenţe
- efectele succesive ale liberaliză rilor economice ale Pieţei Comune
- uniformizarea normelor şi standardelor
- alte aspecte.
Din aceste aspecte reţineţi-le pe cele care sunt importante pentru diagnosticul producţiei.
În temeiul chestionarelor, foilor de lucru se va proceda la întocmirea fişei sintetice a
diagnosticului producţiei – ţinâ ndu-se seama de urmă toarele:

2.5. DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE SI AL MANAGEMENTULUI FIRMEI

Forţa de muncă reprezintă factorul decisiv al procesului de producţie şi constituie principala

forţă de producţie a societă ţii, întrucâ t: produce şi reproduce factorii obiectivi ai producţiei; este
creatorul şi animatorul mijloacelor de producţie; are rolul hotă râ tor în obţinerea valorilor de
întrebuinţare, fiind singurul factor de producţie capabil să creeze valori noi; joacă un rol hotă râ tor în
organizarea şi conducerea procesului de producţie.
Diagnosticul resurselor umane și al managementului firmei urmă reşte cunoaşterea resurselor
umane din punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului și eficienţei utiliză rii lor, precum
și analiza echipei de conducere a întreprinderii.

2.5.1. DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE

2.5.1.1. Sistemul indicatorilor folosiţi în analiza forţei de muncă

În diagnosticare a resurselor umane ale unei firme în vederea evaluă rii se impune folosirea
unui sistem de indicatori privind, pe de o parte, dimensiunea, structura și comportamentul, iar pe de
altă parte eficienţa potenţialului uman. [9]

43
 Nr. mediu scriptic de personal
Indicatori
privind Nr. maxim de personal
ASIGURAREA
CANTITATIVĂ Nr. mediu scriptic admisibil
cu forţe de
muncă
Economia (depă şirea) relativă de
personal

după gradul de calificare pe

Indicatori profesii
privind Indicatori ai după varstă
ASIGURAREA cu STRUCTURII
forţa de forţei de după sex
muncă muncă
după vechimea în muncă

alter criterii

Coeficientul circulaţiei intră rilor

Indicatori ai
CIRCULAŢIEI ŞI Coeficientul circulaţiei ieşirilor
FLUCTUAŢIEI
forţei de Coeficientul circulaţiei totale
muncă
Indicatori Coeficientul fluctuaţiei forţei de
folosiţi în muncă
analiza
forţei de
muncă Fondul de timp calendaristic
Indicatori
privind
UTILIZAREA
Fondul de timp maxim disponibil
EXTENSIVĂ a
forţei de Timpul efectiv lucrat
muncă
Timpul neutilizat
Indicatori
privind Productivitatea medie anuală pe
UTILIZAREA om al muncii
forţei de
muncă
Indicatori Productivitatea medie anuală pe
privind un muncitor
UTILIZAREA
INTENSIVĂ
a forţei de Productivitatea medie zilnică pe
muncă un muncitor

Productivitatea medie orară pe un

muncitor

Sistemul indicatorilor folosiţi în analiza forţei de muncă

2.5.1.2. Dimensiunea, structura și comportamentul potenţialului uman

44
 1. Dimensiunea potenţialului uman.
Pentru a caracteriza dimensiunea potenţialului uman se pot folosi urmă torii indicatori:
- numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă ), se determină ca o medie aritmetică simplă
a numă rului zilnic al salariaţilor;
- numărul mediu de personal (cu contract de muncă sau convenţie civilă ) - se stabileşte prin
adă ugarea la numă rul mediu de salariaţi a numă rului mediu de colaboratori angajaţi pe bază de
convenţie civilă );
- numărul maxim de personal, stabilit în funcţie de volumul efectiv de activitate și
productivitatea muncii prevă zută .
- numărul de personal prezent la lucru -; reflectă situaţia la un moment dat.
Consideră m că indicatorul numă r mediu de personal este cel ce permite evidenţierea
dimensiunii potenţialului uman care se corelează cu rezultatele obţinute de că tre întreprindere.

2. Structura resurselor umane.

Principalele criterii de structurare utile în diagnosticarea resurselor umane sunt:
- după principalele categorii de salariaţi se pot avea în vedere urmă toarele categorii: muncitori
(direct productivi, indirect productivi, de deservire generală ); personal tehnic-ingineresc (ingineri,
tehnicieni, maiştri); personal de administrare și conducere;
- după vechimea în întreprindere, personalul se poate structura în urmă toarele grupe: sub 1 an;
între 2 și 5 ani; între 6 și 10 ani; între 11 și 15 ani; între 15-20 ani; peste 20 ani. Analiza structurii după
vechime și evoluţia să în timp poate furniza informaţii cu privire la strategia angajă rilor efectuate de
întreprindere, dar și a eforturilor sale pentru stabilizarea personalului. În mod normal, structura după
vechime trebuie sa fie echilibrată , manifestâ ndu-se astfel o politică adecvată de formare a
personalului;
- după vârstă, personalul se poate grupa astfel: pâ nă la 30 de ani; între 31 și 40 ani; între 41 și
50 ani; peste 50 ani. Un dezechilibru accentuat în structura după vâ rstă a personalului poate să
dă uneze stă rii și performantelor capitalului uman al întreprinderii. De exemplu, angajarea masivă la
un moment dat a tinerilor frâ nează posibilită ţile acestora de promovare;
- după sex. Teoretic, în afară cazurilor unde natura activită ţii ar justifica predominanţa
personalului masculin sau feminin, ar trebui să regă sim in fiecare întreprindere, ţinâ nd cont de
structura sa socio-profesională , o repartiţie pe sexe sensibil egală cu cea care apare la scara naţională
pentru ansamblul populaţiei active;
- după nivelul de calificare. Se impune structurarea personalului pe nivele de pregă tire
(superior, mediu, profesional) și pe categorii de personal.
Un alt aspect care trebuie analizat îl constituie perfecţionarea pregă tirii profesionale, pe forme
de realizare (la locul de muncă , cursuri postliceale, postuniversitare etc.).

3. Comportamentul personalului.
Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă
O condiţie importantă pentru utilizarea deplină a forţei de muncă existentă în unită ţile
economice o constituie asigurarea unei stabilită ţi câ t mai ridicate a acesteia.
Mişcarea forţei de muncă realizată sub forma intră rilor sau ieşirilor din întreprindere,
indiferent de cauza generatoare, poate modifica numă rul personalului muncitor într-o anumită
perioadă . În analiza mişcă rii forţei de muncă se face distincţie între circulaţia normală , obiectivă , şi
fluctuaţie, în funcţie de cauzele care le provoacă .
În analiza mobilităţii forţei de muncă se utilizează urmă torii indicatori:
a.) Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea numă rului de muncitori (sau a altei categorii
de personal) în cadrul întreprinderii în decursul unei perioade de timp, atâ t sub raportul intră rii lor
(recrută rii), câ t şi al ieşirilor (plecă ri din serviciu).
b.) Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal care determină reducerea
numă rului de personal ca urmare a ieşirilor din întreprindere, prin demisii sau concedieri pentru
absenţe nemotivate şi alte încă lcă ri ale disciplinei.
c.) Coeficientul de circulaţie (la intră ri şi ieşiri) (Ci(e)) se calculează ca raport între totalul
intră rilor (I) şi, respectiv ieşirilor (E) şi numă rul mediu scriptic de la sfâ rşitul perioadei:

45
 I(E)
Ci(e)= ×100
N
d.) Coeficientul de fluctuaţie (Cm), ca raport între totalul ieşirilor nejustificate sau prin
desfacerea contractului de muncă şi numă rului mediu scriptic:
En
Cf = ×100
N
e.) Coeficientul mişcării totale (Cm) caracterizează intensitatea mobilită ţii forţei de muncă şi se
obţine raportâ nd totalul intră rilor şi ieşirilor la numă rul mediu scriptic:
I+ E
Cm= ×100
N
Stabilitatea forţei de muncă se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori.
a) Stagiul în aceeaşi unitate (St), calculat ca raport între vechimea (t) în întreprinderea
analizată a fiecă rui lucră tor şi vechimea totală în câmpul muncii a acestora, exprimată în ani (T) :

St=
∑t
∑T
b) Vechimea medie în ani în aceeaşi întreprindere (T) poate caracteriza mai real stabilitatea
forţei de muncă . Aceasta se poate calcula ca o medie ponderată a vechimii muncitorilor în ani în
aceeaşi unitate (t) cu numă rul muncitorilor (N) avâ nd aceeaşi vechime:

T=
∑ Nt
∑N
4. Analiza utilizării timpului de muncă
Analiza folosirii timpului de muncă urmă reşte descoperirea rezervelor existente pe linia
utiliză rii complete a timpului disponibil, precum şi a cauzelor utiliză rii incomplete a acestuia,
evidenţiind efectele economice ale mobiliză rii rezervelor existente.
Timpul de muncă este exprimat în om ore şi om zile, prin intermediul unor indicatori statistici:
- fond de timp calendaristic,
- fond de timp maxim disponibil,
- timp efectiv lucrat,
- timpul neutilizat din fondul de timp maxim disponibil.
Fondul de timp maxim disponibil (Tmd) se obţine după scă derea din fondul de timp calendaristic
a concediilor legale de odihnă , a să rbă torilor şi zilelor de repaus legal, constituind indicatorul de bază
al planifică rii şi analizei timpului de muncă .
Fondul de timp maxim disponibil este format din cele două componente: timpul efectiv lucrat
(Tl) – exclusiv timpul lucrat suplimentar - şi timpul neutilizat ( Tn) pe cauze: obiective (întreruperi de o
zi întreagă şi în cadrul schimbului, concedii de maternitate, concedii de boală şi program redus pentru
boală , învoiri şi concedii fă ră plată de o zi întreagă şi în cadrul schimbului) sau subiective (absenţe
nemotivate de o zi întreagă şi în cadrul schimbului, alt timp nelucrat):

Tmd = Tl + Tn.

Analiza urmă reşte evoluţia ponderii timpului efectiv utilizat în fondul de timp maxim
disponibil, comparativ cu perioadele precedente sau cu alte unită ţi. În acest scop se calculează
coeficientul de utilizare a fondului maxim disponibil (Cuf(%)) raportâ nd timpul efectiv lucrat (Tl) la
fondul de timp maxim disponibil:
Tl
Cuf (%)= ×100
T md

Acest coeficient permite stabilirea ponderii timpului neutilizat ( Tn%) în fondul maxim
disponibil:
Tn% = 100 – Cuf%.
46
 În cadrul analizei, un accent deosebit se pune pe descoperirea cauzelor care au provocat
utilizarea incompletă a timpului maxim disponibil. În acest sens se urmă reşte structura timpului
neutilizat pe cauze obiective (absenţe motivate) şi subiective (absenţe nemotivate). Creşterea ponderii
timpului neutilizat din cauze obiective faţă de perioada precedentă şi reducerea ponderii absenţelor
nemotivate reflectă aspecte pozitive ale activită ţii întreprinderii.
Analiza structurii timpului neutilizat justificat permite adoptarea mă surilor ce se impun pentru
reducerea absenţelor motivate, care, ală turi de cele nemotivate, constituie cauze ale reducerii timpului
de muncă efectiv utilizat, cu consecinţe negative asupra volumului producţiei.
Analiza factorială a timpului efectiv utilizat permite descoperirea rezervelor de îmbună tă ţire a
acestui indicator. În acest sens se porneşte de la modelul de calcul al indicatorului de timp efectiv
utilizat (Tl), exprimat în om-ore:

Tl = N  Z  h,
în care:
N - reprezintă numă rul mediu scriptic de muncitori;
Z - reprezintă numă rul mediu de zile lucrate anual de un muncitor;
h - reprezintă numă rul mediu de ore lucrate zilnic de un muncitor.

Prin metoda substituţiei în lanţ se stabilesc influenţele respective.

Durata medie a anului în zile (Z) se obţine ca raport între timpul efectiv lucrat în om-zile şi
numă rul mediu scriptic de muncitori.
Durata medie a zilei de muncă (h) în ore se obţine raportâ nd timpul efectiv în om-ore la timpul
efectiv în om-zile.

2.5.1.3. Analiza asigurării calitative a forţei de muncă corespunzătoare..

Indicatorul pe baza că ruia se analizează calificarea personalului dintr-o întreprindere este

K̄
coeficientul calificării medii ( m ), care se calculează ca o medie aritmetică ponderată între categoria de
încadrare (k) şi numă rul de muncitori din categoria respectivă (N):

K̄ m=
∑ N⋅k
∑N
În vederea analizei modului de utilizare a forţei de muncă potrivit califică rii se stabileşte
concordanţa dintre calificarea medie şi complexitatea lucrărilor executate conform tehnologiei de
fabricaţie.
În consecinţă , în cadrul analizei este util să se stabilească în ce mă sură folosirea muncitorilor
se realizează potrivit califică rii lor şi dacă este asigurată concordanţa necesară între coeficientul
K̄ K̄
califică rii medii ( m ) şi coeficientul mediu tarifar al lucră rilor ( t ) sau gradul de complexitate a
lucră rilor.
Gradul de complexitate a lucrărilor executate de că tre muncitori se stabileşte ca o medie
aritmetică ponderată a lucră rilor (k) cu volumul de lucră ri (V) din fiecare categorie:

K t=
∑ V⋅K
∑V
Din compararea acestor doi coeficienţi rezultă modul de utilizare a forţei de muncă calificate,
putâ nd rezulta urmă toarele situaţii:
K̄ K̄
a) ( m ) < ( t ), câ nd există lucră ri de categorii superioare efectuate de muncitori cu calificare
inferioară ;
K̄ K̄
b) ( m ) > ( t ), câ nd există lucră ri de categorie inferioară efectuate de muncitori cu calificare
superioară ;

47
 K̄ K̄
c) ( m ) > ( t ), câ nd există concordanţă deplină între complexitatea lucră rilor şi calificarea
muncitorilor.

Concordanţa dintre categoria medie de calificare a muncitorilor şi categoria medie tarifară a

K̄
lucră rilor se poate stabili şi cu ajutorul coeficientului mediu de concordanţă ( c ) care se determină ca
o medie aritmetică ponderată a coeficienţilor de concordanţă ai fiecă rei categorii (kc) şi volumul de
lucră ri în ore normate din fiecare categorie (V):

K̄ c =
∑ Vkc
∑V
Coeficientul de concordanţă pe categorii de lucră ri (kc) se determină ca raport între volumul
de lucră ri în ore normate efectuate de muncitorii unei categorii ( Vi) care coincide cu categoria de
încadrare tarifară a lucră rii, şi volumul total de lucră ri în ore normate al categoriei respective de
Vi
kc=
calificare (V) : V

2.5.1.4. Diagnosticul eficienţei utilizării resurselor umane

Analiza eficienţei utiliză rii forţei de muncă a unei firme în vederea evaluă rii se realizează cu
ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivită ţii muncii.
Problemele principale ale analizei productivită ţii muncii sunt:
- analiza situaţiei generale a indicatorilor productivită ţii muncii;
- analiza factorilor determinanţi şi a că ilor de creştere a productivită ţii muncii;
- analiza efectelor economice ale creşterii productivită ţii muncii la nivel microeconomic.
În practica analizei productivită ţii muncii se utilizează un sistem de indicatori ce pot exprima
fie cantitatea de produse obţinute cu o anumită cheltuială de muncă (indicatorii direcţi), fie cheltuiala
de muncă efectuată pentru obţinerea unită ţii de produs (indicatori indirecţi).
În primul caz, productivitatea muncii ( W) se exprimă ca raport între volumul producţiei ( Q) şi
cheltuielile de muncă (P) efectuate:
Q
W=
T ,
Iar în cel de-al doilea caz se utilizează raportul invers:
T
W=
Q .
În funcţie de modul de exprimare a producţiei şi cheltuielilor de muncă, deosebim mai
mulţi indicatori de mă surare a productivită ţii muncii individuale.

a) Pe baza volumului producţiei există metode de calcul în unită ţi fizice (naturale),

convenţionale, de muncă (ore normă ) şi valorice.
Alegerea uneia sau alteia din metodele de calcul este dependentă de caracterul producţiei
(omogenă sau eterogenă ), nivelul la care se calculează şi alţi factori.
Importanţa indicatorilor valorici ai productivită ţii muncii decurge din necesitatea exprimă rii
întregului volum de activitate Q, a asigură rii comparabilită ţii în timp şi spaţiu, exprimarea valorică
constituind etalon general ceea ce oferă posibilitatea efectuă rii unor corelaţii multiple cu alţi
indicatori: sporul producţiei, utilizarea mijloacelor fixe ş.a.
Pentru calculul productivită ţii muncii în unită ţii valorice la nivel microeconomic se pot folosi
urmă torii indicatori: producţia exerciţiului, producţia marfă , valoarea adă ugată , puterea informativă a
indicatorului variind.
Utilizarea indicatorului valoarea adăugată ca indicator în cadrul sistemului de indicatori
permite o mai justă fundamentare a sarcinilor privind nivelul şi creşterea productivită ţii muncii, fiind
48
mai apropiat de efortul propriu. Indicatorii productivită ţii muncii calculaţi prin raportarea valorii
adă ugate (Qa) la cheltuiala de muncă efectuată (T) reflectă valoarea nou creată ce revine pe unitatea

de muncă
( QaT ) , indicâ nd în exclusivitate eficienţa muncii vii.

b) În funcţie de cheltuielile de muncă deosebim:

- productivitatea anuală ( W a ) – câ nd cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numă rul
mediu scriptic (total personal sau muncitori):
Q
W a=
N ;
- productivitatea zilnică ( W z ) – câ nd cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-zile;
Q
W z=
T ( omzile ) ;
- productivitatea orară ( W h ) – câ nd cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-ore:
Q
W h=
T ( omore ) .
Din analiza indicatorilor productivită ţii muncii se constată că productivitatea anuală ( W a ) este
dependentă de numă rul zilelor lucrate de un muncitor ( Z̄ ) şi de productivitatea zilnică ( W z ):
W̄ a=Z̄⋅W̄ Z ,
W̄
după cum productivitatea zilnică ( Z ) depinde de durata în ore ( h̄ ) a zilei de muncă şi de
W̄
productivitatea orară ( h ):
W̄ Z= h̄⋅W̄ h
,
Creşterea productivită ţii zilnice şi, respectiv, orare în proporţii mai mari decâ t productivitatea
anuală indică pierderi de zile şi ore din timpul total de muncă .

2.5.1.5. Analiza corelaţiei dintre creşterea productivităţii muncii şi a salariului

mediu

Pentru analiza situaţiei generale a acestei corelaţii se recomandă folosirea unui indice de
corelaţie stabilit pe baza relaţiilor:
Is−1
Kr=
a) Iw−1 ;

b)
Kr= −1(
Is
Iw ;
)
unde:
Is - reprezintă indicele salariului mediu
Iw – reprezintă indicele productivită ţii muncii

Prima formă de exprimare reflectă un raport al creşterii (sporurilor) celor doi indicatori, ceea
ce înseamnă că poate fi utilizat numai dacă ambii indici sunt mai mari decâ t unu.
Cea de-a doua formă exprimă un raport al nivelului relativ al celor doi indicatori
(productivitate şi salarii) şi poate fi utilizată şi în cazul în care unul din indici este subunitar.

49
 Atâ t într-un caz, câ t şi în celă lalt, corelaţia este respectată dacă Kr < 1. Cu câ t indicele de
corelaţie este mai mic, cu atâ t ritmul de creştere al productivită ţii este superior celui al salariului
mediu..
În activitatea de analiză este necesar să se urmă rească nu numai respectarea în sine a
corelaţiei, ci modul în care unitatea s-a încadrat într-o corelaţie prestabilită . Practic, aceasta înseamnă
stabilirea unui nivel planificat al corelaţiei şi al unuia efectiv la momentul dat. Respectarea cerinţelor
planificate ale corelaţiei înseamnă Kr1<Kr0.
În orice condiţii, concluziile referitoare la dinamica indicelui de corelaţie trebuie să se
întemeieze pe cunoaşterea factorilor creşterii productivită ţii muncii, pe de o parte, şi ai creşterii
salariului mediu, pe de altă parte, cu distingerea celor care se circumscriu în efortul propriu şi sunt
nemijlocit legaţi de aportul forţei de muncă la creşterea productivită ţii muncii. Astfel, introducerea
unei tehnologii poate conduce la o creştere a productivită ţii muncii, dar aceasta nu atrage după sine şi
sporirea automată a salariului mediu nominal. În schimb, calificarea forţei de muncă are menirea de a
favoriza atâ t creşterea productivită ţii muncii, câ t şi a salariului mediu.
Se apreciază că o situaţie favorabilă dacă indicele de creştere a productivităţii muncii este mai
mare decât indicele de creştere a salariului mediu.

2.5.2. DIAGNOSTICUL MANAGEMENTULUI FIRMEI

2.5.2.1. Diagnosticul managementului

Scopul diagnosticului managementului este de a evidenţia punctele tari şi punctele slabe

privind modul în care este condusă firma şi de a determina gradul de dependenţă a activită ţii firmei
faţă de oamenii-cheie.
Diagnosticul managementului se derulează pe trei direcţii, şi anume: [18]
a) Caracteristicile conducerii :Se urmă resc: numă rul de conducă tori şi relaţiile dintre ei,
stilul de conducere, modul în care sunt repartizate atribuţiile conducă torilor, profilul, vâ rsta,
motivaţia, vechimea, stabilitatea conducă torilor.
Se urmă reşte de asemenea să se stabilească dacă există legă turi semnificative de dependenţă a
managerilor faţă de diverse grupuri şi categorii de persoane care ar putea influenţa activitatea firmei.
Se apreciază şi performanţele managementului, atâ t prin efectele pe termen scurt, cat şi prin
efectele pe termen lung.
Indicatorii de gestiune (vitezele de rotaţie şi în special cele ale stocurilor şi creanţelor), pot fi
apreciaţi în corelaţie cu cei de lichiditate şi rentabilitate
b) Remunerarea conducerii: Evaluatorul trebuie să afle cine anume deţine rolul decisiv în
determinarea mă rimii drepturilor bă neşti ale conducă torilor firmei.
Este necesară cunoaşterea dimensiunilor tuturor drepturilor de care beneficiază conducerea,
atâ t salarii, cat şi alte drepturi bă neşti şi alte avantaje speciale.
c) Impactul conducătorului Se identifică tră să turile deosebite ale managerilor-cheie, pe de o
parte, şi relaţiile speciale ale managerilor cu mediul în care îşi desfă şoară activitatea firma, pe de altă
parte. Ambele aspecte sunt importante pentru a intui în ce mă sură activitatea firmei şi performanţele
sale depind de prezenţa persoanelor respective în conducerea sa.
Diagnosticul managementului vizează urmă toarele probleme: [70]

1. Aspecte referitoare la echipa de conducere (nume, prenume, vâ rsta, pregă tirea

profesională , experienţa, însuşirile psihologice şi comportamentale etc.) şi baza legală în virtutea
că reia îşi exercită echipa de conducere atribuţiile (contract de muncă , contract de management,
prevederi din actele constitutive, etc.).

2. Stiluri de conducere. Principalii factori care influenţează stilul managerial sunt: tipul
sistemului managerial al firmei (management prin obiective, management prin proiecte, management
pe produs, management prin bugete, management prin excepţii, management participativ),
personalitatea managerilor, amploarea competenţelor acordate acestora, potenţialul şi personalitatea
subordonaţilor, natura proceselor de muncă implicate, cultura firmei, intensitatea şi conţinutul
influenţei organizaţiei sindicale ş.a.
50
 Tipuri de stiluri de conducere

Stil de
Criteriul Caracteristici
conducere
Corespunde persoanelor care refuză promovarea în sistemul de
management şi, în mod deosebit, ocuparea posturilor aflate în
Stil repulsiv eşalonul superior, manifestă un respect exagerat faţă de
independenţa celorlalţi, prezintă complexe de inferioritate; în
situaţii extreme adoptă decizii puţin eficienţe
Corespunde managerilor cu comportament orientat spre
dobâ ndirea posturilor aflate în eşalonul superior al sistemului
de management; Tendinţa dominantă a acestora este de a
impune propria opinie în procesul de adoptare a deciziilor. În
Stil dominant cazul unor eşecuri, caută explicaţii exterioare propriei persoane,
Atitudinea
plasâ nd întreaga ră spundere sau în bună parte pe seama
faţă de
colaboratorilor; rezultate mai bune obţinute în situaţii de
responsabilitate
incertitudine, datorită perseverenţei în dobâ ndirea scopurilor
propuse
Se caracterizează prin lipsa de interes a persoanei faţă de
propria evoluţie în ierarhia sistemului de management din
unitatea economică ; Ei se caracterizează printr-un grad ridicat
de autocunoaştere, avâ nd posibilitatea de a-şi evalua corect
Stil indiferent
rezultatele activită ţii sale, deci, are preocupă ri pentru
autoperfecţionare. Activitatea sa în planul relaţiilor interumane
este de natură să creeze un climat de muncă favorabil, iar în
ansamblul să u desfă şoară o activitate eficientă .
Managerii refuză să accepte participarea subordonaţilor la
Autoritar iniţierea de acţiuni proprii pentru exercitarea funcţiilor
Autoritatea
managementului
exercitată de
Managerii asigură participarea colaboratorilor şi a
că tre manager Democrat
subordonaţilor la activitatea de management
Permisiv Evitarea orică rei intervenţii în coordonarea subordonaţilor.
Managerii fixează singuri obiectivele unită ţii, relaţiile cu
Foarte autoritar subordonaţii se concretizează prin ordine şi sunt predispuşi să
exagereze timpul afectat controlului.
Managerii fixează unilateral obiectivele unită ţii, dar acceptă
Autoritar –
discutarea cu subordonaţii a acţiunilor şi dispoziţiilor pe care le
Tipul de motivare binevoitor
iniţiază, şi parţial propunerile formulate de subordonaţi.
Participativ – Managerii au tendinţa de a discuta cu subordonaţii problemele
consultativ survenite în desfă şurarea proceselor economice în unitate.
Extrem de Managerii asigură larga antrenare a subordonaţilor în procesul
participativ de management.

Din prezentarea celor trei criterii de clasificare a stilurilor manageriale rezultă asemă narea
dintre ele, se confirmă existenţa celor două extreme - stilul autoritar şi stilul democrat - fiecare din ele
avâ nd caracteristici specifice.

4. Alt aspect urmă rit de evaluator este coeziunea echipei de conducere, care amplifică sau
diminuează potenţialul managementului, fiind bine cunoscut faptul că principalele strategii se discută
în echipă. Parametrii care se urmă resc în acest caz sunt: divergenţe de stil şi opinii, tendinţele
centrifuge, relaţiile interpersonale.

51
 5. Pentru toate întreprinderile, în funcţie de structura deţină torilor capitalului social, este
util să se analizeze nivelul de implicare a reprezentanţilor Adună rii Generale a Acţionarilor (AGA) în
conducerea societă ţii, natura relaţiilor dintre AGA, Consiliul de Administraţie şi conducerea executivă .
Evaluatorul ar trebui să poată separa influenţele AGA şi ale Consiliului de Administraţie, pentru că,
după privatizare, reprezentanţii acestor structuri pot fi schimbaţi în funcţie de noua structură a
acţionariatului.

6. Existenţa unor relaţii privilegiate ale conducă torilor cu parteneri de afaceri (clienţi,
furnizori, bă nci) care sunt benefice pentru întreprindere.

6. Analiza managementului se poate face pe cele trei nivele clasice de decizie:

management de vâ rf (top management), management intermediar (middle management) şi
management de Din punct de vedere al evaluă rii, o teză modernă asupra conducerii, de o mare
popularitate, este conducerea prin valoare, respectiv orientarea deciziilor în funcţie contribuţia adusă
de rezultatele lor la sporirea valorii întreprinderii. Există situaţii în care evaluatorului i se cere să
evalueze care este contribuţia managementului la valoarea societă ţii.
O sarcină de mare responsabilitate pentru managementul întreprinderii o constituie stabilirea
obiectivelor strategice şi ţelului pe care şi-l propune să le atingă firma. Managerii au rolul de a motiva
şi dirija angajaţii pentru a realiza obiectivele firmei:

- obiectivele pe termen lung, ce stabilesc rezultatele dorite a fi obţinute în scopul realiză rii
misiunii şi vizează o misiune de plan mai mare de un an;
- obiective pe termen scurt, ce trebuie să derive din cele pe termen lung şi reprezintă sarcini
menite să ducă la realizarea obiectivelor pe termen scurt.
Pentru a fi utile, obiectivele trebuie să îndeplinească urmă toarele condiţii:
- să elimine lipsurile adică să atenueze posibilul efect negativ al ameninţă rilor specifice
mediului extern asupra punctelor slabe;
- să sprijine misiunea întreprinderii;
- să pună de acord punctele forte cu oportunită ţile mediului extern;
- să fie stabilite pentru toate domeniile ale că ror rezultate influenţează succesul
întreprinderii. Nu se poate stabili o combinaţie de obiective care să fie aplicabilă în cadrul orică rei
întreprinderi, dar se pot face recomandă ri privind domeniile pentru care să se stabilească obiective,
respectiv:
- evoluţia volumului de activitate (cifra de afaceri, volumul producţiei);
- evoluţia rezultatelor financiare (creşterea profitului, diminuarea pierderilor);
- priorită ţi ale restructură rii (eforturi, efecte, volum de investiţii, surse de finanţare);
- îmbună tă ţirea poziţiei pe piaţa internă şi externă ;
- produsele ce trebuie fabricate sub aspectul rentabilită ţii şi al înnoirii lor;
- nivelul serviciului că tre consumatori;
- numă rul de reclamaţii primite;
- resursele financiare ale întreprinderii (mă rimea şi structura capitalului, plata
dividendelor);
- resursele umane, fluctuaţia personalului, numă rul de angajaţi care vor face cursuri de
calificare, numă rul absenţelor;
- activitatea de cercetare-dezvoltare, în funcţie de fondurile alocate acesteia.
În funcţie de obiectivele stabilite se identifică strategiile posibile de urmat:
- Strategia de menţinere: caracterizată prin menţinerea activită ţii întreprinderii la acelaşi
nivel cu cel din perioada anterioară , întrucâ t aceasta este mulţumită de rezultatele obţinute. Se
urmă reşte realizarea aceloraşi obiective sau a unora similare;
- Strategia de creştere: activitatea întreprinderii se amplifică faţă de perioada precedentă ,
atâ t în ceea ce priveşte volumul vâ nză rilor câ t şi produsele şi serviciile oferite;
- Strategia de supravieţuire: constă în încercarea de a face faţă unei situaţii noi de pe piaţă,
concretizată în reducerea cererii pentru produsul respectiv, creat de mai multe întreprinderi din
ramură , în care caz întreprinderea încearcă să -şi reducă treptat activitatea;

52
 - Strategia de limitare: care se adoptă în perioada de recesiune economică câ nd
întreprinderea are o situaţie financiară precară . Ea îşi limitează temporar activitatea, în speranţa că
situaţia în viitor se va schimba şi va avea perspective mai favorabile.
O metodă modernă de conducere, ce poate fi întâ lnită în activitatea de evaluare, este
managementul prin obiective, care se bazează pe ideea că participarea comună a angajaţilor şi
managerilor la transpunerea obiectivelor întreprinderii în obiective individuale va avea o influenţă
pozitivă asupra rezultatelor angajaţilor.
Ideea este stabilirea şi acceptarea în comun a obiectivelor care vor determina un angajament
mai mare al salarizaţilor faţă de cazul câ nd managerii le stabilesc singuri şi le impun angajaţilor, caz în
care ace ştia din urmă trebuie să aibă resursele şi competenţa necesară pentru a realiza obiectivele
stabilite.
În aplicarea metodei managementului prin obiective se parcurg urmă toarele 5 etape:
- Discutarea cerinţelor fiecă rei activită ţi, în sensul că managerii şi subordonaţii se întâ lnesc
pentru a stabili cerinţele privind munca fiecă rui subordonat şi încearcă să ajungă la un consens
privind importanţa relativă a principalelor sarcini ale angajaţilor. Managerii trebuie să explice
subordonaţilor obiectivele stabilite pentru firmă şi obligaţiile care le revin acestora.
- Fundamentarea obiectivelor proprii: fiecare subordonat îşi fundamentează obiective
potenţiale pentru activitatea sa, în strâ nsă legă tură cu obligaţiile lui din etapa anterioară . Aceste
obiective trebuie să fie clare, concise, mă surabile şi compatibile cu obiectivele firmei.
- Stabilirea obiectivelor fiecă rui angajat în cadrul unei întâ lniri cu managerii, încercâ nd a se
ajunge la un consens. Cu această ocazie, managerii trebuie să se abţină să impună obiective
subordonaţilor pentru că există riscul unui ataşament parţial în realizarea obiectivelor.
- Determinarea momentelor de timp la care se va face verificarea realiză rii obiectivelor.
Aceasta se face prin acordul comun manager-subordonat. Tot de comun acord, cu ocazia acestor
întâ lniri se stabileşte şi modificarea obiectivelor care nu mai sunt fundamentale (se stabilesc în
general unul sau două momente de verificare în cursul anului)
- Evaluarea rezultatelor obţinute la sfâ rşitul unei perioade de plan, în cadrul unei întâ lniri cu
subordonaţii, ocazie cu care discuţiile trebuie să fie constructive.
Observaţiile şi concluziile analizei diagnostic a managementului pot fi influenţate semnificativ
de subiectivism, întrucâ t se bazează preponderent pe discuţii şi ră spunsuri la chestionare, sau pe
observaţii directe ale evaluatorului.

7. Gradul de realizare a criteriilor de performanţă stabilite prin contractele de

management. Aceste criterii sunt: rata profitului (profit/cifra de afaceri, profit/capital, etc.), perioada
de recuperare a creanţelor, perioada de rambursare a datoriilor, rotaţia stocurilor, productivitatea
muncii, evoluţia fondului de rulment.

8. Relaţia cu sindicatul evidenţiază abilitatea managementului de a gestiona afacerile

întreprinderii fă ră să între în conflict şi să lezeze interesele salariaţilor.

2.5.2.2. Diagnosticul organizării întreprinderii.

În esenţă organizarea firmei constă în „stabilirea şi delimitarea proceselor de muncă fizică şi

intelectuală, a componentelor acestora (mişcă ri, timpi, operaţii, lucră ri, sarcini etc.), precum şi
gruparea lor pe posturi, formaţii de muncă, compartimente etc., corespunză tor anumitor criterii
manageriale, economice, tehnice şi sociale, în vederea realiză rii în cele mai bune condiţii a obiectivelor
previzionate”[36].
Structura organizatorică are implicaţii „strict economice” câ t şi strict umane”. Implicaţiile
economice se concretizează în obţinerea unei profitabilită ţi ridicate în firme, iar implicaţiile umane ale
structurii organizatorice se concretizează în satisfacţiilor obţinute de salariaţii organizaţiei în procesul
muncii şi climatul de muncă . În fapt, între implicaţiile „strict economice” ş i cele „strict umane” ale
structurii organizatorice există o legă tură organică , ele întrepă trunzâ ndu-se şi determinâ nd ceea ce
numim eficienţa social-umană a organiză rii structurale a întreprinderii.
Structura organizatorică prezintă două mari pă rţi:
- structura de conducere sau funcţională care reuneşte ansamblul persoanelor,
compartimentelor şi relaţiilor dintre ele astfel constituite şi ordonate încâ t să asigure condiţiile
53
economice, tehnice şi de personal cerute de desfă şurarea integrală a proceselor manageriale şi de
execuţie;
- structura de producţie sau operaţională care este alcă tuită din ansamblul persoanelor,
compartimentelor şi relaţiilor organizatorice prin care se asigură realizarea directă a produselor
şi/sau serviciilor care intră în obiectul de activitate al organizaţiei.
Ca structuri organizaţionale acestea pot fi funcţionale, divizionare sau matriceale.
Avantajul structurii divizionare, mai moderne, este că se orientează mai mult spre produs şi
client. Din punct de vedere al nivelelor conţinute în fiecare structură acestea pot fi înalte, cu peste 6-8
nivele sau plate cu maxim 3-4 nivele de decizie ierarhice.
Pentru o piaţă stabilă şi în expansiune sunt mai potrivite structurile organizaţionale pe
verticală (înalte), în timp ce într-un mediu turbulent este mai potrivită o structură mai plată
(divizionară ). Într-o structură organizaţională verticală se poate pierde mai uşor controlul
organizaţiei, fluxul informaţional parcurgâ nd mai multe nivele ierarhice. În structurile organizaţionale
orizontale (plate) fluxul informaţional circulă mai uşor, este mai dinamic, domeniul de control este mai
larg, responsabilită ţile sunt asumate de un numă r mai mare de persoane.
În analiza structurii de conducere evaluatorul va urmă ri urmă toarele aspecte:
- existenţa unui regulament de organizare şi funcţionare care să indice atribuţiile, competenţele
şi ră spunderile, detaliat pe direcţii, departamente, compartimente şi posturi;
- calitatea structurii organizatorice urmă rită cel puţin din perspectiva urmă toarelor criterii: 22
- adecvarea organigramei la specificul activită ţii şi concordanţa dintre conţinutul ei şi
situaţia existentă ;
- ponderea ierarhică şi nivelul ierarhic
- determinarea riguroasă a compartimentelor şi delimitarea ră spunderilor prin
specificarea lor în fişele de post şi diagrama de relaţii (aici diagnosticianul trebuie să
urmă rească în mod special dacă există o delimitare clară între relaţiile de autoritate,
cooperare şi control) etc.
- calitatea sistemului informaţional ca şi criteriu de apreciere a organiză rii conducerii
- tipologia decizională : decizii strategice, tactice şi operaţionale;
- utilizarea timpului de lucru a conducă torului;
- formele şi metodele de lucru ale managementului
- asigurarea cu personal a posturilor adică evidenţierea acelor posturi de conducere la care
cerinţele de pregă tire prevă zute în fişele posturilor nu sunt asigurate cu personal adecvat.

În analiza organiză rii producţiei, evaluatorul are la îndemâ nă mai multe criterii, numă rul şi
gradul de detaliere a acestora depinzâ nd de specificul activită ţii fiecă rei întreprinderi. Obiectivele
principale ce trebuie urmă rite sunt urmă toarele:
a) organizarea procesului de producţie la care trebuie să se aibă în vedere:
- mişcarea şi manipularea materiilor prime, semifabricatelor şi produselor, pentru aprecierea
că rora evaluatorul trebuie să calculeze: durata ciclului de fabricaţie, continuitatea procesului de
producţie, proporţionalitatea acestuia, lungimea traseelor, precum şi durata de aşteptare pe parcursul
acestor trasee;
- activitatea de aprovizionare a locurilor de muncă urmă rită prin prisma ritmicită ţii
aprovizionă rii şi a gradului de aprovizionare cu materii prime şi materiale;
- profilarea, specializarea şi tipizarea. Aici trebuie să se calculeze gradul de specializare pe
obiect, gradul de specializare tehnologică şi gradul de tipizare;
- pregă tirea tehnică a producţiei care se evaluează prin calcularea şi aprecierea gradului de
înnoire a producţiei şi a gradului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;
- organizarea în timp a producţiei, urmă reşte: corelarea programelor operative cu capacitatea
de producţie, utilizarea metodelor moderne de programare şi lansare a producţiei, urmă rirea realiză rii
producţiei cu specificarea factorilor perturbatori interni şi externi etc.
- utilizarea capacită ţilor de producţie şi identificarea cauzelor care generează inutilizarea
capacită ţilor de producţie.
b) organizarea depozitelor; În acest sens se vor calcula indicatorii: gradul de utilizare a
suprafeţei, gradul de utilizare a înă lţimii depozitelor şi magaziilor, gradul de utilizare a volumului
depozitelor şi magaziilor.
c) organizarea transportului intern;
54
 d) organizarea întreţinerii şi reparaţiilor;
e) organizarea producerii şi întreţinerii SDV-urilor;
f) organizarea controlului de calitate.
Diagnosticul managementului şi a organiză rii în procesul de evaluare a întreprinderii se
încheie cu precizarea punctelor forte şi a punctelor slabe.
Punctele forte care pot rezulta în urma diagnosticul managementului:
- o echipă managerială tâ nă ră , dinamică , cu experienţă , cu bune rezultate în ultimii ani;
- realizarea şi depă şirea criteriilor de performanţă negociate;
- colaborarea bună cu colaboratorii (furnizori, clienţi, etc.);
- colaborarea bună cu sindicatele;
- conducere descentralizată .
Punctele slabe reţinute din diagnosticul managementului:
- nerealizarea criteriilor de performanţă ;
- slă birea poziţiei financiare a întreprinderii în cadrul mediului ei concurenţial;
- tensiuni în relaţiile cu sindicatele, creşterea numă rului grevelor;
- lipsa de preocupare în stimularea iniţiativei, etc.;
- inexistenţa sau deficienţe ale regulamentului de organizare şi funcţionare a personalului;
- slă biciuni ale funcţionă rii propriu-zise a „sistemului” de organizare.

2.5.2.3. Managementul conflictului de muncă

Tot mai mulţi specialişti consideră managementul conflictului ca fiind la fel de important ca și
celelalte funcţii ale managementului. [72]
Conflictul de muncă reprezintă un proces de opunere și confruntare ce poate apă rea între
diferiţi indivizi sau grupuri, atunci câ nd fiecare urmă reşte propriile interese. Trebuie remarcat faptul
ca un conflict între grupuri poate apă rea numai atunci câ nd acestea diferă între ele, dar sunt
dependente unele de celelalte.
Pentru a simplifica analiza managerială , procesul conflictului poate fi defalcat în cinci secvenţe,
și anume: Conflictul latent, Conflictul perceput, Conflictul simţit, Conflictul manifest și Conflictul final.

Modul de manifestare
Conflictele se pot manifesta sub forma conflictelor de interese, a reclamaţiilor, a practicilor
neloiale în muncă , conflictelor de recunoaştere.
Primul tip de manifestare apare atunci câ nd negocierea dintre sindicate și patronat nu se poate
soluţiona, nu se poate ajunge la o înţelegere și atunci este necesară intervenţia unui mediator.
Cea de a doua formă de manifestare, reclamaţia, se referă la protestele angajaţilor datorate
unor tratamente considerate inechitabile sau încă lcă ri ale unor drepturi. Acest tip de conflicte pot fi,
teoretic, soluţionate repede deoarece există norme precise în acest sens.
Practicile neloiale la locul de muncă se rezolvă legislativ, ele presupunâ nd că un drept a fost
exercitat ilegal.
Conflictele de recunoaştere se referă la refuzul patronatului de a recunoaşte dreptul unui
sindicat de a reprezenta o categorie particulară de lucră tori la sfâ rşitul negocierilor colective.

Strategii în managementul conflictelor

În literatura de specialitate pot fi întâ lnite urmă toarele abordă ri în vederea soluţionă rii
conflictelor, din perspectiva acţiunii managerului:
Retragerea - managerul nu manifestă interes pentru soluţionarea conflictului și preferă să nu
se implice.
Aplanarea - reprezintă strategia folosită de acei manageri care caută aprobarea celor din jur, în
loc să caute ca obiectivele organizaţionale să fie atinse; el va încerca să împace pe toată lumea.
Forţarea - este abordarea managerului care, spre deosebire de cel anterior, doreşte cu orice
preţ să realizeze obiectivele de productivitate și va apela la constrâ ngere, uzâ nd exagerat de puterea
cu care a fost investit.
Compromisul - se află ca atitudine a managerului între cea de a doua și cea de a treia formă de
strategie, adeseori fiind atins prin negocieri.

55
 Confruntarea - este singura abordare care poate duce la rezolvarea definitivă a conflictului,
luâ nd în considerare atâ t nevoia de productivitate cat și pe aceea de cooperare interumană.
Acţiunea pentru calmarea conflictelor organizaţionale poate fi preventivă sau poate surveni
după ce conflictul s-a declanşat.

Soluţionarea conflictului se poate realiza prin:

- fixarea de obiective comune - în condiţiile în care o sursa majoră de conflicte este reprezentată
de urmă rirea unor obiective diferite, managerul trebuie să încerce să propună obiective acceptate în
egală mă sură de grupurile aflate în conflict;
- îmbunătăţirea proceselor de comunicare - barierele de comunicare existente între manager și
ceilalţi membri ai organizaţiei sau între aceştia din urmă, trebuie reduse, comunicarea dintre membrii
organizaţiei trebuie stimulată prin intensificarea schimburilor informaţionale dintre departamente;
- negocierea integrativă - esenţa acestui proces este că nici una din pă rţi nu trebuie obligată să
renunţe la aspectele pe care le consideră vitale; oamenii trebuie încurajaţi să gă sească o soluţie
creativă în locul compromisului.
Prevenirea conflictelor se poate realiza prin dialog social de calitate în cadrul organizaţiei.
Aceasta necesită o participare activă a angajaţilor într-o comunicare atâ t pe orizontală câ t și pe
verticală, care presupune mai multe niveluri: participarea la locul de muncă, participarea în relaţiile
umane propriu-zise, cointeresarea lor financiară .

2.6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR – CONTABIL

Investigarea realită ţii economice necesită un demers specific care integrează viziunea clasică
bazată pe cunoaşterea relaţiilor de cauzalitate şi a legilor interne ale formă rii şi evoluţiei fenomenelor,
cu cea sistematică orientată spre studierea coerenţei acestora, într-un mediu în continuă schimbare. O
astfel de abordare permite nu numai o corectă evaluare a stă rii de fapt, ci şi identificarea
vulnerabilită ţilor şi oportunită ţilor de dezvoltare, indispensabilă fundamentă rii deciziilor de
management.

2.6.1. CONŢINUTUL DIAGNOSTICULUI FINANCIAR-CONTABIL

1.2.1.
În ansamblul diagnosticului, diagnosticul financiar – contabil este o componentă importantă a
diagnosticului general al unui sistem economic, ală turi de diagnosticul juridic, uman, tehnic şi
comercial. Diagnosticul financiar – contabil este menit să scoată în evidenţă punctele forte şi punctele
slabe susceptibile a fi semnalate pe plan financiar. Din această perspectivă , punctele forte se referă la:
abundenţa de resurse şi lichidită ţi, calitatea portofoliului de creanţe, active rentabile, calitatea
relaţiilor firmei cu mediul financiar etc. Punctele slabe pot, deopotrivă , corespunde unei fragilită ţi a
echilibrului financiar, caracterul puţin lichid al activelor, fragilită ţii rezultatelor şi a rentabilită ţii,
insuficienţei fondurilor pentru autofinanţare, structurii financiare instabile şi neadecvate caracterizată
printr-un nivel insuficient al capitalurilor proprii sau unui nivel prea ridicat al îndatoră rii etc.l diagn

1.Conţinutul diagnosticului financiar-contabil

Conţinutul diagnosticului financiar-contabil poate fi redat în urmă toarele etape: [71]
a) delimitarea obiectivului diagnosticului, care presupune constatarea anumitor fapte,
fenomene, rezultate. Delimitarea obiectivului se face în timp şi spaţiu, calitativ și cantitativ, utilizâ nd
anumite metode de evaluare şi calcul;
b) determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea în
elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmă resc în mod succesiv, trecâ nd de la cei cu
acţiune directă la cei cu acţiune indirectă (prin intermediul celor cu acţiune directă ), şi aşa mai
departe, pâ nă la stabilirea cauzelor finale (primare). Cu alte cuvinte, procesul cunoaşterii este adâ ncit
de la o esenţă mai puţin profundă , că tre alta mai profundă (principiul descompunerii în trepte);
c) stabilirea factorilor presupune şi determinarea atâ t a corelaţiei dintre fiecare factor şi
fenomenul analizat, câ t şi a corelaţiei dintre anumiţi factori care acţionează. Este necesară stabilirea
raporturilor de condiţionare.

56
 d) mă surarea influenţelor diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine analiza
cantitativă pentru cuantificarea influenţelor, a mă sură rii rezervelor interne, a aprecierii câ t mai exacte
a rezultatelor;
e) sintetizarea rezultatelor diagnosticului, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra
activită ţii din sfera cercetată ;
f) elaborarea mă surilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire optimă
a resurselor, să contribuie la sporirea eficienţei activită ţii în viitor;
Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei fiecă rui fenomen economic, asigură caracterul
complet şi, totodată , ştiinţific al diagnosticului financiar-contabil.

2.Delimitări conceptuale: diagnostic financiar, diagnostic contabil

Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcţie de subiectul care le evaluează ,
acordâ ndu-se prioritate aspectelor care caracterizează situaţia financiară a întreprinderii în raport cu
scopurile şi interesele urmă rite. Acţionarii, în calitatea lor de proprietari, urmă resc, în baza
diagnosticului elaborat, să ia decizii pertinente privind vâ nzarea sau pă strarea acţiunilor de care
dispun. Aceştia consideră echilibrul financiar respectat, atunci câ nd remunerarea capitalului investit
(dividendele) compensează riscul asumat (riscul economic generat de modul de utilizare a activelor
întreprinderii, dar şi riscul financiar determinat de politica de îndatorare a acesteia).
În general, micii acţionari sunt deficitari în materie de informaţii financiare privind activitatea
întreprinderii, diagnosticul lor întemeindu-se pe rentabilitatea pe care o obţin şi riscul financiar la care
sunt expuşi. Însă marii acţionari, deţină tori ai unor pachete însemnate de acţiuni, dispun de posibilită ţi
sporite de informare, evaluare şi decizie, ei participâ nd efectiv la procesul de luare a deciziilor în
Adună rile Generale. Pentru aceştia, diagnosticul financiar se întemeiază pe indicatori ce exprimă
creşterea economică , autonomia şi flexibilitatea financiară a întreprinderii, câ t şi pe indicatori de
rentabilitate. Ei sunt în situaţia ca, în cunoştinţă de cauză, să poată să aleagă între interesele lor pe
termen lung sau pe termen scurt, optâ nd, de regulă , pentru prima variantă , singura în mă sură să
conducă la maximizarea valorii întreprinderii şi să asigure supravieţuirea acesteia.
Diagnosticul financiar, din perspectiva evaluatorului, are rolul de a aprecia manifestarea
funcţiei financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluă rii. Dacă funcţia financiară este bine
reprezentată în întreprindere, în sensul existenţei unui personal specializat care să facă analize
financiare pertinente şi formalizate, constată rile acestuia pot fi preluate de că tre evaluator. Totuşi
acesta le va aprecia calitatea şi în situaţia în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere nu
există materializată o analiză financiară pe o perioadă trecută (3-5 ani) luată în calcul de că tre
evaluator, acesta va trebui să o facă singur.
Diagnosticul contabil se referă la modul de organizare a contabilită ţii financiare, la modul de
reflectare, potrivit unor principii şi norme existente, a activită ţii întreprinderii. Contabilitatea
financiară reflectă, la un moment, dat situaţia patrimoniului şi a rezultatelor financiare ale
întreprinderii prin culegerea şi înregistrarea tuturor informaţiilor furnizate de celelalte funcţii ale
întreprinderii, spre deosebire de care, funcţia contabilă constă în înregistrarea unor fapte sau operaţii
deja petrecute, adoptâ nd o poziţie neutră de redare cu exactitate şi fidelitate a realită ţii întreprinderii.
Operaţiile economice desfă şurate în întreprindere, ca urmare a deciziilor proprii acesteia, au presupus
intervenţia personalului şi a structurilor diferitelor funcţii de execuţie. Contabilitatea, sub aspectul ei
mecanic de înregistrare, redă aceste operaţii conform unor principii şi norme obligatorii şi unitare la
nivel macroeconomic. Ea are caracterul obiectiv al orică rei forme de evidenţă care implică
corectitudine şi fidelitate în redarea realită ţii la nivel micro şi macroeconomic.
Contabilitatea trebuie să fie un instrument de cunoaştere, de urmă rire, verificare şi control a
activită ţii întreprinderii, care este în relaţie directă cu utilizatorii externi ai acestor informaţii.
Deschiderea spre exterior a contabilită ţii o obligă la transparenţă , rigurozitate, consecvenţă ,
continuitate şi exactitate în aplicarea normelor şi principiilor care o ghidează .
Din perspectiva evaluă rii, specificul funcţiei contabile influenţează modul de abordare şi
stabilire a diagnosticului contabil de că tre evaluator. Acesta va aprecia fiabilitatea valorilor contabile
existente şi modul în care contabilitatea a reuşit să-şi realizeze obiectivul de redare a imaginii fidele a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor. Diagnosticul contabil pus de că tre evaluator va
consta în stabilirea unor puncte forte sau slabe ale acesteia sub aspectul bunei credinţe, a
corectitudinii şi a exactită ţii aplică rii normelor contabile. În concluzie, examenul modului de
organizare a contabilită ţii şi stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o validare a datelor care vor fi
57
utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve unele puncte slabe care vor penaliza
valoarea întreprinderii.
În demersul să u, evaluatorul se poate servi de constată rile auditoriului financiar-contabil
materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaşte competenţa profesională şi
probitatea morală a auditorului, nerecurgâ nd personal la verifică rile proprii ale lucră rii de audit decâ t
prin câ teva sondaje.
Concluziile diagnosticului contabil pot fi:
- puncte forte: îndeplinirea tuturor cerinţelor anunţate, prezentarea reglementată ca
formă şi fond;
- puncte slabe: registrele de contabilitate nu au valoare probantă ; s-au constatat
omisiuni totale sau parţiale, intenţionate sau nu ale unor operaţiuni; s-au constatat cheltuieli şi
venituri neînregistrate; s-au constatat erori prin compararea informaţiilor furnizate de documentele
de sinteză ; unele informaţii nu sunt sincere, putâ nd fi înşelă toare pentru acţionari sau terţi în caz de
publicare; nu s-au publicat informaţiile obligatorii privind întreprinderea.
Într-o abordare integrativă , diagnosticul financiar-contabil reprezintă o sinteză a paşilor făcuţi
de evaluator, o concluzionare din punct de vedere contabil şi financiar a activită ţii întreprinderii pe o
perioadă determinată de timp (3-5 ani)

3. Tipologia diagnosticului financiar-contabil

Întreprinderile pot fi considerate ca fiind organisme vii, mai mult sau mai puţin complexe, ele
se nasc, tră iesc şi mor. Pornind de la aceasta perspectivă , există o multitudine de unghiuri din care
poate fi analizată o întreprindere. Unul din cele mai interesante şi mai complexe demersuri vizează
abordarea diagnosticului financiar pentru evaluare, această componentă de diagnostic avâ nd un rol
cheie în procesul de evaluare a întreprinderii datorită rolului major jucat în cadrul raportului, şi
anume:
- rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;
- rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare a metodelor de evaluare
(îndeosebi metode de randament).
Avâ nd în vedere interesele utilizatorilor informaţiei financiare, care sunt fie informative, fie
operaţionale, acţiunea în analiza financiară are două finalită ţi:
- analiza financiară este utilizată a priori (analiza previzională ) în vederea elaboră rii,
evaluă rii şi controlului deciziilor de gestiune. Ea furnizează reguli în conformitate cu strategia
adoptată , care permit fundamentarea unei decizii. Asistarea deciziilor manageriale se face cu ajutorul
unor indicatori simpli şi apropiaţi utilizatorilor, în vederea elaboră rii unor proiecte de investiţii, de
finanţare, de gestionare a operaţiilor curente ale agentului economic. Cu titlu de exemplu se pot
aminti:
- studiul capacită ţii de finanţare a agentului economic, care permite aprecierea
compatibilită ţii nevoilor generate de anumite proiecte cu mă rimea resurselor deja obţinute de agentul
economic sau posibil a fi obţinute prin împrumut sau creştere de capital .
- relaţia dintre creşterea vâ nză rilor, autofinanţare şi nevoile de finanţare legate de ciclul
de exploatare permite aprecierea efectelor pe care un plan de dezvoltare comercială îl poate induce
asupra echilibrului financiar al agentului economic;
- analiza retrospectivă a utiliză rilor şi resurselor deja constituite de agentul economic
serveşte ca punct de plecare pentru pregă tirea operaţiunilor proiectate legate de investiţii sau
finanţare.
- analiza financiară este utilizată a posteriori (analiza retrospectivă ) ca mijloc
permanent de descriere şi mă surare care serveşte la evaluarea de o manieră continuă a stă rii
sistemului, a abaterilor faţă de obiective, făcâ nd posibilă elaborarea unor reguli de decizie în funcţie de
rezultatele observate. În acest caz sunt necesare mijloace de mă surare precise, complexe, considerate
“universale” pentru toţi cei care intră în legă tură cu agentul economic şi care trebuie să se bucure de o
anumită stabilitate în timp pentru a permite analize comparative dinamice.
Comparâ ndu-se valorile prevă zute cu cele obţinute se pot evidenţia abateri care, prin analiză ,
pot să indice: greşeli de gestionare, slă biciuni, erori, influenţe ale mediului extern.
Literatura de specialitate relevă că în ceea ce priveşte obiectivele analizei financiare, cu toate
că acestea se caracterizează printr-o mare diversitate, în funcţie de interesele, uneori divergente, ale
utilizatorilor, se pot totuşi gă si trei direcţii comune:
58
 - cunoaşterea structurii financiare, a modului de combinare a resurselor de finanţare şi a
efectelor acestor combină ri asupra solvabilită ţii, lichidită ţii şi autonomiei financiare a agentului
economic;
- studiul structurii activelor deţinute de agentul economic, a alegerii fă cute în domeniul
investiţiilor sau operaţiilor curente de exploatare, aptitudinii acestora de a fi rentabile (a avea
randament);
- aprecierea performanţelor, a rezultatelor financiare, determinarea unor indicatori de
randament care să indice aptitudinea agentului economic de a-şi majora bogă ţia şi de a controla
eventuala volatilitate a rezultatelor sale.

4.Obiectivele diagnosticului financiar-contabil

Obiectivele diagnosticului financiar-contabil sunt deosebit de complexe. Această complexitate
decurge din varietatea de poziţii ocupate de cei care o realizează şi, ca o consecinţă , din diversitatea de
puncte de vedere, de obiective pe care şi le propune, respectiv de informaţii la care au acces.
Diagnosticul financiar-contabil se integrează în diagnosticul global, deoarece activitatea unei
firme (tehnică , economică, financiară , de personal şi de conducere) trebuie studiată ca un sistem care
are un scop unitar: obţinerea de profit – raţiunea de a fi a unei întreprinderi cu alte cuvinte,
diagnosticul financiar-contabil urmă reşte activitatea desfă şurată de întreprindere într-o anumită
perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare şi a modului de alocare a resurselor de finanţare la
nevoile de finanţat.
Diagnosticul financiar-contabil poate fi privit dintr-o perspectivă defensivă , câ nd se doreşte
identificarea şi explicarea dificultă ţilor efective sau potenţiale că rora trebuie să li se gă sească soluţii
curative sau preventive, ori dintr-o perspectivă ofensivă , câ nd se doreşte aprecierea marjelor de
acţiune ale firmei pentru a pregă ti deciziile sale strategice sau tactice.
Prin urmare, diagnosticul financiar-contabil poate fi declanşat:
- fie în cazul întreprinderilor aflate în dificultate, câ nd efectuarea diagnosticului
reprezintă o obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară
- fie în cazul întreprinderilor să nă toase, avâ nd caracterul unui instrument de control al
realiză rii performanţelor.
În cazul “diagnosticului de criză ”, dificultă ţile întâ lnite de firmă impun o examinare globală a
situaţiei şi performanţelor acesteia. Astfel, dificultă ţile temporare de plată pot ridica semne de
întrebare cu privire la posibilită ţile întreprinderii de aprovizionare, de demarare a producţiei, cu
privire la aptitudinea întreprinderii de a-şi menţine solvabilitatea. “Diagnosticul de control” intern sau
extern este angajat într-o manieră preventivă . Fundamentarea programului de activitate se bazează,
de exemplu, pe un examen complex al evoluţiei întreprinderii; acordarea unui credit presupune
efectuarea unei analize financiare a activită ţii solicitantului de că tre bancher, etc.
Diagnosticul financiar-contabil se bazează pe informaţiile furnizate de contabilitate, sintetizate
în situaţiile financiare, precum şi pe cele culese prin mijloace proprii. Prelucrarea informaţiilor
contabile se realizează cu ajutorul instrumentelor analizei financiare. Analiza financiară este cerută de
multe ori de că tre managerii întreprinderii. În acest scop sunt folosite multiple date din interiorul
entită ţii economice, rezultâ nd o analiză foarte minuţioasă . În funcţie de concluziile analistului,
managerii îşi vor pregă ti deciziile. Altfel spus, apelâ nd la analiza financiară conducă torii firmei
urmă resc buna gestionare a acesteia prin stă pâ nirea echilibrelor financiare, a rentabilită ţii, a
solvabilită ţii, a lichidită ţii şi a riscului financiar.
De asemenea, analiza financiară în vederea evaluă rii unei întreprinderi se poate realiza şi din
exteriorul firmei, dar informaţiile de care evaluatorul dispune sunt mult mai sintetice, nepermiţâ ndu-i-
se utilizarea unor instrumente de analiză complexe. Informaţiile astfel furnizate vor caracteriza în
ansamblu situaţia financiară a întreprinderii analizate
.
2.6.2. ANALIZA PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
1. Contul de profit şi pierdere – sursă de informaţii pentru determinarea rezultatelor
întreprinderii
Profitul reprezintă una dintre forţele principale de organizare a firmei. Prin motivarea muncii
depuse şi printr-un management flexibil, se introduc disciplina în muncă , apropierea treptată a

59
intereselor proprii de cele organizaţionale, conştientizarea dorinţei şi mâ ndriei de a aparţine unei
echipe competitive şi, în cele din urmă, bună starea personală şi colectivă ..
Avâ nd libertatea să desfă şoare orice activitate economică legală care să conducă la o
rentabilitate scontată , întreprinderea concentrează o complexitate de acţiuni economice şi financiare.
Drept urmare, veniturile şi cheltuielile sunt generate, în principal, de trei domenii:
- de exploatare (de bază ) – privind sectoarele industrial, investiţional, comercial şi/sau
de prestă ri servicii;
- financiare – privind participaţiile la capitalurile altor societă ţi şi alte acţiuni de
plasament;
Ambele formează activitatea curentă a întreprinderii;
- excepţionale – privind amenzile şi penalită ţile pentru cumpă ră ri şi pentru vâ nză ri
(percepute sau plă tite de întreprindere) privind cesiunea unor elemente de activ, etc.
Dacă bilanţul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, atunci
contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de
venituri şi cheltuieli care au marcat traiectoria evoluţiei întreprinderii de la începutul pâ nă la sfâ rşitul
exerciţiului.
Contul de profit şi pierdere care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activită ţi: de
exploatare, financiară şi excepţională , permite calcularea a trei indicatori parţiali ai rentabilită ţii:
- rezultatul exploată rii;
- rezultatul financiar;
- rezultatul excepţional.

2. Treptele creării rezultatului exerciţiului – soldurile intermediare de gestiune ( SIG )

Viaţa întreprinderii reprezintă o înlă nţuire continuă de operaţiuni (achiziţii, vâ nză ri, plă ţi, etc.)
care influenţează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operaţiuni degajă un surplus financiar,
surplus care va fi reinvestit în alte operaţiuni pentru a obţine excedent de rentabilitate final, rezultatul
net. Aceste surplusuri sunt evidenţiate a posteriori cu ajutorul indicatorilor parţiali sau globali de
rentabilitate. Printre acestea, soldurile intermediare de gestiune (SIG) sunt calculate pentru a explica,
pe baza unei logici de “succesiune în cascadă ”, formarea progresivă a rezultatului net al exerciţiului.
SIG, estimate în general pe o bază multianuală sub formă de ponderi în cifra de afaceri, sunt
obţinute după structurarea contului de rezultate în grupe de venituri şi cheltuieli de aceeaşi natură .
Soldurile sunt în numă r de opt, fiecare avâ nd o semnificaţie economico-financiară proprie [56]

1. Marja comercială determină performanţele întreprinderilor comerciale sau, în cazul celor

necomerciale, performanţele rezultate din activitatea lor de comerţ. d
Rata marjei comerciale este utilă pentru analiza comparativă a rezultatelor unor întreprinderi
aparţinâ nd aceluiaşi sector sau pentru comparaţii intersectoriale.
Rata marjei = Marja comercială/Cifra de afaceri x 100
sau
Rata marjei = Marja comercială/Costul de achiziţie al produselor vândute

2. Producţia exerciţiului mă soară rezultatele activită ţii de producţie în cursul exerciţiului şi

cuprinde trei elemente:
Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Producţia stocată + Producţia imobilizată

3. Valoarea adăugată permite aprecierea aportului întreprinderii la creşterea avuţiei

naţionale, fiind foarte utilă şi în contabilitatea naţională .
Valoarea adă ugată (VA) remunerează :
- salariaţii, prin cheltuielile de personal;
- statul, prin impozite şi taxe;
- capitalurile de împrumut, prin cheltuielile financiare;
- capitalurile interne, prin rezultatul net;
externe) Pentru întreprinderile din sfera distribuţiei,

Valoarea adăugată = Cifra de afaceri – Consumuri la terţi xterne

60
 Valoarea adă ugată reflectă gradul şi mijloacele de integrare a producţiei (apelarea la
subantreprenori, economiile de scară ), dar şi eficacitatea organiză rii producţiei (raţionalitate,
productivitate). De asemenea, valoarea adă ugată evidenţiază modalită ţile de finanţare a activită ţilor,
în special recurgerea la capitalurile de împrumut. Creşterea cheltuielilor financiare asociate datoriei va
determina reducerea valorii adă ugate.
Valoarea adă ugată este un instrument de analiză foarte util, mai ales pentru întreprinderile
industriale.
Acest indicator permite:
- măsurarea gradului de integrare a întreprinderii pe baza ratei : VA/Cifra de afaceri.
Pentru una şi aceeaşi mă rime a cifrei de afaceri, o întreprindere puternic integrată va degaja o
valoare adă ugată mai importantă în raport cu o întreprindere slab integrată . Prin “puternic integrată ”
se înţelege o întreprindere care a asimilat o bună parte din filiera de fabricaţie şi distribuţie a
produselor sale;
- mă surarea contribuţiei fiecă rui factor la crearea bogă ţiei întreprinderii. Aportul
factorului “muncă ” (competenţe umane, intensitatea utiliză rii muncii) şi cel al factorului
“capital”(maşini şi echipamente) la valoarea adă ugată sunt estimate cu ajutorul ratelor:
Contribuţia factorului “muncă” = Cheltuieli de personal / Valoarea adăugată f
Contribuţia factorului “capital” = Amortizări / Valoarea adăugată

4. Excedentul brut de exploatare (EBE) mă soară eficacitatea industrială şi comercială a

întreprinderii şi reflectă rezultatul economic degajat ca urmare a exploată rii potenţialului de
producţie. Acest indicator este independent de: politica de finanţare a întreprinderii, politica
investiţională (de amortizare), politica de provizioane şi acoperire a riscurilor, operaţiunile
excepţionale.
EBE = Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare – Impozite şi taxe – Cheltuielile de personal
Excedentul brut de exploatare permite generarea unei trezorerii necesare pentru:
- finanţarea investiţiilor;
- rambursarea împrumuturilor
- remunerarea capitalurilor externe;
- remunerarea capitalurilor proprii;
- menţinerea echipamentului tehnic (amortizarea);
- plata impozitului pe profit.

5. Rezultatul exploatării (RE) determină eficacitatea industrială şi comercială a întreprinderii

fă ră influenţa structurii şi politicii financiare, pe de o parte, şi a elementelor excepţionale, pe de altă
parte.
Venituri din
Cheltuieli cu
amortizări şi
RE = EBE + + Alte venituri – amortizările şi – Alte cheltuieli
provizioanele
provizioanele
exploatării

RE mă soară impactul politicii de investiţii şi dinamica acestora în raport cu normele sectoriale,

ţinâ nd cont de structura activelor bilanţului. De asemenea, acest indicator poate să reflecte riscurile
exploată rii anumitor activită ţi (deprecierea stocurilor, clienţi incerţi, etc.).

6. Rezultatul curent până la impozitare (RCP) mă soară rezultatul degajat global de

exploatare şi politica financiară a întreprinderii, reprezentâ nd suma rezultatului exploată rii şi a
rezultatului financiar, la care trebuie adă ugată cota-parte a operaţiunilor efectuate în comun
- remunerarea capitalurilor externe;
- remunerarea capitalurilor proprii;
- menţinerea echipamentului tehnic (amortizarea);
- plata impozitului pe profit.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

61
 7. Rezultatul excepţional corespunde variaţiilor bogă ţiei întreprinderii determinate de factori
excepţionali.
Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale

8. Rezultatul exerciţiului sau rezultatul net contabil constituie sinteza operaţiunilor

industriale, financiare şi excepţionale ale întreprinderii. Rezultatul net ia în considerare şi incidenţa
negativă a impozitului pe profit şi a participă rilor salariaţilor la profit.
Rezultatul net = Rezultatul curent + Rezultatul excepţional –– Impozit pe profit
Adunarea generală a acţionarilor decide ce parte a rezultatului net va fi distribuită sub formă
de dividende şi ce parte va fi reinvestită în activitate. Pentru această operaţiune, contabilul va folosi
termenul “constituirea de rezerve”, iar finanţistul va vorbi despre “autofinanţare”..
Pe baza contului de rezultate ale întreprinderii se poate aprecia ce parte din profituri se
datorează activită ţii proprii a întreprinderii, activită ţilor sale financiare sau evenimentelor
excepţionale intervenite în cursul exerciţiului. Această descompunere a rezultatului permite stabilirea
– într-o fază iniţială – a trei indicatori parţiali ai rezultatului, susceptibili să lămurească sumar originea
rezultatului total.

3. Rolul şi determinarea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii

Capacitatea de autofinanţare (noţiune pentru care se uzitează abrevierea CAF) neglijează
veniturile şi cheltuielile nemonetare (calculate), fiind un rezultat parţial şi tranzitoriu.
Capacitatea de autofinanţare este constituită din fluxul de lichidită ţi efectiv sau potenţial,
generat de ansamblul operaţiunilor de gestiune în cursul unei perioade anumite, care ră mâ n la
dispoziţia întreprinderii pe termen lung.
CAF este sursa privilegiată de finanţare a dezvoltă rii întreprinderii. Deoarece toate
operaţiunile întreprinderii – de exploatare, financiare şi excepţionale – reprezintă fluxuri reale de
încasă ri şi plă ţi, sunt incluse în calculul CAF.
Capacitatea de autofinanţare poate fi calculată prin două metode:

Metoda aditivă
Excedentul brut din exploatare(sau insuficienţa brută de exploatare)
+ Alte venituri de exploatare
– Alte cheltuieli de exploatare
+ Cota parte a rezultatului operaţiunilor realizate în comun(în practica contabilă franceză)
+ Venituri financiare(fără venituri din provizioane)
– Cheltuieli financiare(fără amortizări şi provizioane financiare)
+ Venituri excepţionale (fără veniturile din cesiunea imobilizărilor, cota-parte a subvenţiilor pentru
investiţii virate în contul de rezultate, venituri din provizioane excepţionale)
-Cheltuieli excepţionale(fără valoarea contabilă a imobilizărilor cedate, amortizările şi provizioanele
excepţionale)
– Participarea salariaţilor la profit
– Impozitul pe profit
= Capacitatea de autofinanţare
Rezultatul net al exerciţiului

Metoda deductivă
+ Amortizări şi provizioane calculate :
de exploatare
financiare
excepţionale
– Venituri din amortizări şi provizioane:
de exploatare
financiare
excepţionale
+ Veniturile excepţionale din operaţiunile de capital

62
 – Cheltuielile excepţionale datorate operaţiunilor de capital
= Capacitatea de autofinanţare

A doua metodă este utilizată mai des în politica economică, permiţâ nd evidenţierea
elementelor constitutive ale CAF.
CAF este calculat pe baza operaţiunilor care în mod normal antrenează fluxuri reale de încasă ri
şi plă ţi pe termen scurt. În acelaşi timp, în virtutea decalajelor datorate termenelor de plată ,aceste
operaţiuni nu reflectă fluxul de trezorerie corespunză tor.
Este foarte important să nu se confunde potenţialul de profitabilitate a întreprinderii cu “fluxul
de lichidită ţi” al acesteia (echilibrul trezoreriei). Din acest unghi, CAF, indicatorul privilegiat al
rentabilită ţii, nu este în realitate decâ t un cash flow potenţial datorat existenţei unor termene de plată
şi de stocaj. O parte a CAF este “imobilizată ” în finanţarea activelor de exploatare (stocuri, creanţe –
clienţi).
CAF exprimă resursele degajate de întreprindere din operaţiunile sale industriale,comerciale,
financiare şi excepţionale. Totuşi, utilizarea termenului “capacitate” are o anumită semnificaţie. Numai
o parte a acestui surplus monetar va fi afectată finanţă rii dezvoltă rii întreprinderii. Partea rămasă va fi
destinată plă ţii dividendelor ce remunerează aportul acţionarilor.

2.6.3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.6.3.1. Consideraţii generale

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi – maximizarea valorii sale

patrimoniale (creşterea patrimoniului net, a averii acţionarilor) poate avea loc numai în condiţiile unei
activită ţi profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.
Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea dintre venituri şi
cheltuieli.
Într-o determinare financiară însă , echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele
financiare şi mijloacele economice necesare desfă şură rii activită ţii de exploatare şi comercializare pe
termen lung şi scurt.
Analiza financiară evidenţiază modalită ţile de realizare a echilibrului financiar avâ nd ca
obiective:
 echilibrul pe termen lung, câ nd se compară capitalul permanent cu activele imobilizate
(fond de rulment);
 echilibrul curent, câ nd se compară activele circulante cu obligaţiile pe termen scurt
(nevoia de fond de rulment);
 echilibrul pe termen scurt, câ nd se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de
rulment (trezoreria).
Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două relaţii de
principiu:

Activul imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cpm);

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt).
Aceasta înseamnă că :
 activele stabile (cu lichiditate peste un an) sunt finanţate din surse stabile (cu
exigibilitate mai mare de un an);
 activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanţate din datorii pe
termen scurt (cu exigibilitate sub un an).
Practic, respectarea celor două egalită ţi de principiu este imposibil de realizat datorită , în
principal, neconcordanţei dintre durata medie a lichidită ţii activului şi durata medie de exigibilitate a
pasivului.
În aceste condiţii realizarea şi menţinerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendinţă ,
însoţită de momente de dezechilibru (discrepanţa în surse şi mijloace).

63
 Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare şi poate fi
considerat atins, câ nd exerciţiul financiar se încheie cu trezorerie pozitivă.
Situaţia financiară patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al
existenţei, componentei materiale şi a rezultatelor obţinute.
Acest indiciu de bază, al echilibrului financiar nu înseamnă atingerea integrală a obiectivului
privind echilibrul financiar, pentru că apar unele întrebă ri, a că ror ră spunsuri pot pune la îndoială
concluzia iniţială , cum ar fi:
 în ce condiţii s-a obţinut trezoreria pozitivă ?
 care au fost componentele politicii de finanţare?
 se realizează cel mai scă zut cost al capitalului?
 în ce mă sură în politica financiară s-au considerat costurile de oportunitate?
 în ce limite ale trezoreriei pozitive se apreciază că s-a realizat echilibrul financiar? (se
ştie că o trezorerie pozitivă supradimensionată poate fi considerată ca un dezechilibru financiar).
În aceste condiţii trebuie subliniat faptul că :
 echilibrul financiar este condiţie de bază pentru derularea unei activită ţi profitabile;
 realizarea unui echilibru financiar este un «perpetuu mobile» pentru politica
financiară ;
 echilibrul financiar se obţine prin reglarea unui lung şir de dezechilibre care se
manifestă în activitatea curentă a întreprinderii.
Echilibrul financiar al unei întreprinderi ne arată starea de să nă tate economico – financiară a
întreprinderii.
Echilibrul financiar, din multitudinea de semnificaţii pe care o are, desemnează egalitatea
dintre sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfă şură rii activită ţii unei întreprinderi pe
termen lung şi scurt.
Echilibrul financiar se fundamentează pe trei reguli principale:
a) Regula echilibrului financiar minim presupune că resursele utilizate pentru finanţarea
activelor să rămâ nă la dispoziţia întreprinderii pe durata unei perioade ce trebuie să corespundă , la
minim, aceleia de imobilizare. Avâ nd în vedere decalajele care se pot produce în categoria elementelor
mai mici de un an, din bilanţ, întreprinderea trebuie să prevadă o marjă de securitate, sub forma
fondului de rulment – lichiditate pozitivă .
b) Regula îndatoră rii maxime priveşte îndatorarea pe termen lung şi mediu. Pentru analiza
patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de acoperire a unui decalaj momentan, datorat
unui fenomen sezonier sau conjectural. În fapt, îndatorarea la termen variază între două limite:
Prima limită: Suma datoriilor la termen nu trebuie să depă şească suma capitalurilor proprii.
Această limită poate fi exprimată şi cu ajutorul raportului 50/50, adică datoriile pe termen
lung şi mediu nu trebuie să depă şească 50% din capitalurile permanente.
A doua limită: Suma datoriilor pe termen lung şi mediu nu trebuie să depă şească
autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani.
c) Regula finanţă rii maxime este, de fapt, o aplicaţie practică a primelor două reguli. Pentru
fiecare operaţie de investiţie, angajată de întreprindere, recurgerea la îndatorare pe termen nu trebuie
să depă şească un anumit procent din valoare investiţiei prevă zute. Acest procent poate fi cuprins între
50 şi 75% din valoarea investiţiei fă ră TVA.

2.6.3.2. Indicatori de apreciere ai Echilibrului Financiar

Echilibrul financiar este apreciat cu ajutorul indicatorilor : [56]

 situaţia netă (activul net contabil);
 fondul de rulment;
 nevoia de fond de rulment;
 trezoreria netă .

1) Situaţia netă ( SN )
Situaţia netă reprezintă expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a întreprinderi la
sfâ rşitul exerciţiului financiar. Se mai numeşte activul net contabil.
Se calculează după formula:
64
 SN = Total activ – Datorii totale
Situaţia netă (SN) reprezintă principala evaluare contabilă a întreprinderii şi poate avea:
Valori pozitive ceea ce semnifică :
 reflectă o gestiune economică să nă toasă ;
 este o valoare crescă toare de la un exerciţiu financiar la altul;
 consemnează realizarea parţială sau integrală a obiectivului major al gestiunii
financiare – maximizarea valorii capitalurilor proprii şi a activului net finanţat din aceste capitaluri;
 consecinţă a reinvestirii unei pă rţi din profitul net şi a altor elemente de acumulă ri,
provizioane reglementate, reportă ri din exerciţiul precedent, subvenţii, rezerve, etc.; însemn al
fructifică rii superioare al activului net;
 indică o îmbogă ţire a acţionarilor.
Valori negative ce semnifică :
 datoriile contractate de întreprindere depă şesc activele nete;
 consemnează o stare prefalimentară ;
 consecinţă a încheierii cu pierdere a exerciţiilor financiare anterioare care au consumat
integral capitalurile proprii;
 utilizarea ineficientă a activului net şi a unei politici financiare eronate;
 indică o să ră cie (diminuare a capitalurilor propriii) a acţionarilor;
 reflectă o situaţie de faliment.
Situaţia netă mai restrictivă exclude din capitalurile proprii subvenţiile pentru investiţii şi
provizioanele. Situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni acţionarilor în caz de lichidare.

2) Fondul de Rulment (FR)

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a resurselor permanente utilizate pentru
finanţarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocă rii activelor ciclice.
Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă :
 marja de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor circulante;
 cota de autonomie financiară .
Fondul de rulment se poate calcula prin două metode:
a) ca diferenţă dintre capitalul permanent şi activele imobilizate:
FR = Capital permanent - Active imobilizate
În acest caz, fondul de rulment:
 marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a
imobiliză rilor, care poate fi alocat activelor circulante;
 indică modifică rile de finanţare a investiţiilor corporale, necorporale şi financiare
cumulate de că tre întreprindere.
b) ca diferenţă între activele circulante (stocuri, creanţe, disponibilită ţi bă neşti) şi datoriile
totale pe termen scurt:
FR = Active circulante - Datorii termen scurt
În acest caz, fondul de rulment:
 marchează activele circulante finanţate din surse stabile, sau excedentul de active
circulante faţă de datoriile pe termen scurt;
 este un criteriu important în aprecierea echilibrului financiar.
Formele sub care se regă seşte fondul de rulment în funcţie de apartenenţa capitalurilor, sunt
urmă toarele:
Fondul de rulment propriu, apreciază cuantumul capitalului propriu la finanţarea activelor
circulante:
FRp = Capital propriu - Active imobilizate
Fondul de rulment străin sau împrumutat, pune în evidenţă participarea împrumuturilor pe
termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante:
FRs = FR - FRp = Dtml
unde,
FRs = fond de rulment stră in
FRp = fond de rulment propriu
65
 Dtml = datorii pe termen mediu şi lung
Interpretarea fondului de rulment se bazează pe urmă toarele considerente:
Activele circulante reprezintă lichidită ţi potenţiale cu durată de realizare mai mică de un an;
Datoriile pe termen scurt reprezintă exigibilită ţi potenţiale pe o perioadă mai mică de un an;
Duratele medii de lichiditate şi exigibilitate, de cele mai multe ori sunt diferite.
Fondul de rulment poate avea valorile:
FR = 0 sau Active circulante = Datorii pe termen scurt
Este o situaţie care marchează respectarea regulilor de principiu ale finanţă rii; respectiv,
activele pe termen scurt sunt finanţate integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi totodată ,
activele stabile sunt finanţate de capitaluri permanente;
Întreprinderea nu dispune de fond de rulment
Această situaţie, deşi reflectă un echilibru financiar, este foarte precară din cauza asimetriei
faţă de risc a duratei de încasare, respectiv a celei de plată (riscul încasă rii este mult mai mare decâ t
riscul de plată ).
Fondul de Rulment este pozitiv:
În cazul acesta, fondul de rulment pozitiv înregistrează un excedent de lichidită ţi potenţiale
(active circulante) asupra exigibilită ţilor potenţiale pe termen scurt (datorii pe termen scurt) –
reflectă un rezultat favorabil.
Întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate proteja, parţial sau integral, de
efectele perturbă rii ciclului de încasare şi plată.
Fondul de Rulment este negativ
În cazul în care fondul de rulment este negativ, înseamnă că o parte din datoriile pe termen
scurt au fost utilizate pentru procurarea de imobiliză ri fixe;
Lichidită ţile potenţiale nu acoperă exigibilită ţile potenţiale;
Sunt previzibile dificultă ţi în ceea ce priveşte echilibrul financiar, respectiv solvabilitatea;
Se impun intervenţii corectoare, cum ar fi: urgentarea încasă rilor, încetinirea plă ţilor, apelarea
la credite pe termen scurt, etc.).
Factorii care influenţează evoluţia fondului de rulment pot fi evidenţiaţi sub forma tabelului
urmă tor:
Factorii care micşorează fondul de rulment Factorii de creştere a fondului de rulment
1. Creşterea activului imobilizat, 2. Diminuarea activului imobilizat,
prin : prin:
INVESTIŢ II VÂ NZĂ RI DE ACTIVE FIXE
- Necorporale AMORTIZARE
- Corporale
- Financiare
REEVALUARE
3. Diminuarea capitalului permanent, 4. Creşterea capitalului permanent,
prin : prin:
- Reducerea capitalului propriu - Sporirea capitalului propriu
- Retragerea acţionarilor - Acumularea rezervelor
- Distribuirea rezervelor - Primirea de subvenţii
- Repartizarea dividendelor - Repartiză ri de profit
- Pierderi din anii precedenţi - Provizioane reglementate
- Restituirea împrumuturilor pe termen - Contractarea de împrumuturi
mediu şi lung pe termen mediu şi lung

Influenţa factorilor va determina modifică ri ale fondului de rulment care se pot sintetiza în
urmă toarele situaţii:
Fondul de rulment creşte – această situaţie este considerată a fi pozitivă deoarece o parte tot
mai mare a activelor circulante este finanţată din capitaluri permanente.
Dacă această creştere se datorează însă creşterii gradului de îndatorare pe termen lung prin
apelarea de credit pe termen mediu şi lung atunci vor creşte şi cheltuielile financiare care vor avea ca
efect diminuarea rezultatului exploată rii. Situaţia financiară se îmbună tă ţeşte dacă creşterea fondului
de rulment s-a fă cut pe seama creşterii capitalului propriu.
66
 Fondul de rulment scade – această situaţie de multe ori este considerată a fi negativă , deoarece
activele circulante sunt acoperite într-o mai mică mă sură din resurse permanente. Dacă această
diminuare a fondului de rulment se datorează creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a
întreprinderii pe termen lung se îmbună tă ţeşte datorită rezultatelor exploată rii degajate de investiţii.
Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci câ nd se micşorează pe seama capitalului
social.
Fondul de rulment rămâne neschimbat – această situaţie poate fi rezultatul stagnă rii
întreprinderii câ nd nu se realizează investiţii sau volumul de activitate ră mâ ne acelaşi. Deşi această
situaţie nu este întâmplă toare, se poate întâ mpla pe perioade foarte scurte, operaţiunile financiar-
contabile determinâ nd modificarea permanentă a fondului de rulment în sensul creşterii sau
diminuă rii lui.
Referitor la fondul de rulment putem să reţinem urmă toarele :
1) Fondul de rulment permite urmă rirea de că tre întreprindere a echilibrului financiar
prin mă surarea «marjei de securitate» de care dispune întreprinderea pentru a face faţă unor factori
perturbatori.
2) Mă rimea absolută a fondului de rulment nu ne spune dacă acesta este adaptat sau nu
nevoilor întreprinderii. Problema la care trebuie să ră spundem este dacă acesta este suficient în raport
cu nevoile ciclului de exploatare.
3) Pentru analiza fondului de rulment reţinem două mă rimi: mă rimea minimă şi mă rimea
optimă .
Mărimea minimă necesară fondului de rulment pentru realizarea echilibrului financiar este
dată de nivelul mediu al fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment.
Mărimea optimă a fondului de rulment pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii
la cel mai scă zut cost al procură rii capitalurilor. Dacă se compară fondul de rulment cu cifra de afaceri,
atunci mă rimea optimă ar trebui să reprezinte 1∕3 din cifra de afaceri.
4) Pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen lung pe lâ ngă
determinarea fondului de rulment în mă rime absolută trebuie luate în considerare şi durata medie de
realizare a activelor (gradul de lichiditate a activelor), respectiv durata medie de achitare a obligaţiilor
(gradul de exigibilitate a pasivelor).
5) Pentru a ne da seama de poziţia întreprinderii în cadrul ramurii de activitate va trebui
ca mă rimea fondului de rulment să fie comparată cu mă rimi înregistrate de întreprinderi similare din
cadrul sectorului sau a ramurii de activitate.

3) Nevoia de fond de rulment (NFR)

Nevoia de fond de rulment ca şi indicator de echilibru financiar pe termen scurt reprezintă ,
partea din activele ciclice ce trebuie finanţate din surse stabile, respectiv activele cu termen de
lichiditate sub un an care urmează să fie finanţate din surse cu exigibilitate peste un an.
Suntem în situaţia în care asigură m finanţarea activelor circulante din resurse stabile, care
reprezintă partea din fondul de rulment pozitiv neutilizată pentru finanţarea nevoilor permanente.
Utilizarea de surse permanente pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt poate deveni
nerentabilă din cauza costurilor pe care îl au în special creditele bancare pe termen lung.
Relaţia de calcul a nevoii de fond de rulment este:

NFR = Active ciclice – Resurse ciclice

sau
Active  Soldul
[¿ circulant –
Disponibilităţi şi
plasamente
 Obligaţii pe
 [ ¿ termen scurt −( ¿
¿
Credite
curente
+ creditor al ¿
NFR = ¿
e  ¿
-
băncii
¿
În practică se pot întâ lni urmă toarele situaţii:
- Nevoia de Fond de Rulment este pozitivă este situaţia în care există un deficit de surse
temporare ca urmare a unor nevoi temporare peste sursele ciclice posibil de mobilizat.

67
 Politicile de finanţare a întreprinderilor sunt orientate în astfel de situaţii pentru acoperirea
deficitului de surse temporare din sursele proprii ( FR > 0) sau pe seama trezoreriei pozitive ( TN >0) ca
rezultat al contractă rii unor credite bancare pe termen scurt.
- Nevoia de Fond de Rulment este negativă - este situaţia în care se înregistrează un excedent
de surse temporare care va finanţat fie fondul de rulment, fie trezoreria, fiind rezultatul contractă rii
unor datorii cu termen de plată mai relaxate sau a creşterii duratei de rotaţie a stocurilor și creanţelor.
- Nevoia de Fond de Rulment este egală cu zero - aşa cum s-a ară tat, este situaţia în care
volumul activită ţii întreprinderii stagnează ca rezultat al întreruperii activită ţii.
Nevoia de fond de rulment, atunci câ nd sursele proprii nu sunt suficiente şi trezoreria netă
este negativă , va fi acoperită pe seama creditelor de trezorerie, acestea fiind baza, pe termen scurt,
pentru stabilirea unor raporturi financiare între o întreprindere şi bancă (instituţia finanţatoare).
Calculul şi analiza nevoii de fond de rulment este importantă pentru:
 reflectarea respectă rii regulii a doua de finanţare a întreprinderilor care arată că la
nevoi temporare se alocă surse temporare;
 stabilirea momentului optim la care întreprinderea va apela la credite bancare pe
termen scurt pentru acoperirea nevoii de fond de rulment pozitive în condiţiile în care:
 fondul de rulment este pozitiv dar insuficient;
 trezoreria netă este pozitivă dar insuficientă .
Necesarul de fond de rulment permite urmă rirea echilibrului curent prin compararea
necesită ţilor de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploată rii;
Mă rimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică , pe baza raportului
dintre necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri nu trebuie să depă şească o rată de 10 – 15%;
Ca şi influenţă asupra modifică rii nevoii de fond de rulment ponderea cea mai mare o are
modificarea nevoii de fond de rulment din exploatare;
Deşi pot fi identificaţi factori de influenţă asupra necesarului de fond de rulment, influenţa cea
mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotaţie a
furnizorilor, respectiv clienţilor.

4) Trezoreria netă (TN)

Trezoreria netă , ca și indicator al echilibrului financiar curent reflectă imaginea
disponibilită ţilor monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apă rute din evoluţia curentă a
încasă rilor şi plă ţilor sau a plasă rii excedentului monetar.
Se poate determina pe baza a două relaţii:
 ca diferenţă între fondul de rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR):
TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment
 ca diferenţă între disponibilită ţile bă neşti (Db) și creditele bancare pe termen scurt
inclusiv soldul creditor al bă ncii (Cbts):
TN = Disponibilităţi băneşti – Credite bancare pe termen scurt
Din analiza trezoreriei nete și a factorilor de influenţă asupra acesteia se pot distinge
urmă toarele situaţii:
- O creştere a trezoreriei nete este determinată de creşterea disponibilită ţilor și a
plasamentelor pe termen scurt ale întreprinderii ca rezultat al unei autonomii financiare pe termen
scurt și al echilibrului financiar pe de o parte dar și al diminuă rii pe termen scurt a împrumuturilor
bancare pe de altă parte.
O trezorerie netă pozitivă va putea fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante iar în lipsa
acesteia pentru plasarea în condiţii eficiente a excedentului de disponibilită ţi pe piaţa de capital.
- O diminuare a trezoreriei nete este rezultatul creşterii volumului împrumutului pe
termen scurt și al diminuă rii disponibilită ţilor inclusiv a plasamentelor realizate de întreprindere,
creditele bancare pe termen scurt ţinâ nd cont de costul acestora, sunt utilizate pentru finanţarea
nevoii de active circulante respectâ nd regula de finanţare potrivit că reia la nevoi cu termene de
lichiditate sub un an se alocă surse de finanţare cu termene de exigibilitate sub un an.
- O stagnare a trezoreriei nete, ceea ce coincide cu o întrerupere a activită ţii de
producţie desfă şurate de întreprindere.
Calculul și determinarea trezoreriei nete este importantă deoarece:
 reflectă rentabilitatea activită ţii desfă şurate de întreprindere atunci câ nd trezoreria
68
netă este pozitivă fiind rezultatul unei evoluţii favorabile a încasă rilor și plă ţilor, respectiv a plasă rii
excedentului monetar.
 ajută la stabilirea momentului optim pentru contractarea împrumuturilor bancare pe
termen scurt, atunci câ nd trezoreria este negativă , care vor fi alocate pentru finanţarea nevoii de
active circulante.

2.6.3.3. Alţi indicatori de echilibru financiar

1.) Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Problematica lichidită ţii şi solvabilită ţii firmei este suficient de complexă , fiind tratată diferit în
literatura de specialitate.
Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani,
aceasta putâ nd fi şi un criteriu de grupare a posturilor din bilanţ. Deci, ar fi un raport între elementele
de activ, în sensul că se poate stabili câ t din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de
disponibilită ţi bă neşti, şi câ t pot să devină lichide imediat ( exemplu creanţele, stocurile de produse
finite, etc.).
Solvabilitatea – reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale bă neşti, respectiv
de a-şi onora plă ţile la termenele scadente. Aici intervine comparaţia dintre elementele de activ și
pasiv, respectiv disponibilită ţi şi obligaţii.
Este evident că o întreprindere este solvabilă dacă are disponibilită ţi, de mijloace de plată.
Pornind de aici, s-au construit diferiţi indicatori, care includ ambele noţiuni, fiind folosite în scopuri
diferite. Aşa de exemplu, în momentul declară rii stă rii de faliment se poate calcula „gradul de
lichiditate existent”, ca raport între active lichide şi care pot deveni lichide şi datorii totale.
În cadrul studiilor de evaluare economică , în special în cazul transmiterii dreptului de
proprietate, practica recomandă folosirea urmă torilor indicatori:

Disponibilitati+mijloacecare pot deveni lichide

Lichiditatea patrimoniala= Datorii curente
Capital propriu
Solvabilitatea patrimonială sau Rata autonomiei financiare= Capital propriu+Credite bancare

Se apreciază că valoarea minimă trebuie să fie 0,3 iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată
normală , luâ ndu-se în considerare şi raportul dintre rata rentabilită ţii financiare a capitalului
permanent şi procentul de dobâ ndă .
Active ciculante
Solvabilitatea generală= Datoriicurente
se apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8.
Active ciculante+Stocuri
Solvabilitatea imediată= Obligatii
intervalul care poate fi acceptat ca fiind satisfă că tor este (0,65 – 1).
Active ciculante+ Active fixe
Solvabilitatea globală= Datorii totale
se consideră valoare normală ca fiind mai mare decâ t 1.

2) Analiza gradului de îndatorare al firmei

În activitatea pe care o desfă şoară , pentru finanţarea pe termen scurt sau lung, firma apelează
la împrumuturi bancare. O asemenea operaţie nu constituie o excepţie sau întotdeauna un indiciu cu
privire la eventualele dificultă ţi financiare. Studierea gradului de îndatorare a firmei reprezintă în
primul râ nd o problemă de gestiune internă , prin care trebuie să se asigure utilizarea eficientă a
creditelor contractate şi asigurarea condiţiilor necesare pentru rambursarea la termen a ratelor
69
scadente şi a dobâ nzilor aferente. Ca atare, în conducerea curentă , operativă a activită ţii financiare,
trebuie să se urmă rească corelaţia dintre încasă ri şi plă ţi cu ajutorul unor instrumente specifice,
proprii fiecă rei firme.
În acelaşi timp, analiza gradului de îndatorare a întreprinderii constituie o problemă în care
sunt interesaţi subiecţi diferiţi, în râ ndul că rora, însă şi bă ncile finanţatoare ocupă un loc important.
Analiza gradului de îndatorare urmă reşte punerea în evidenţă a evoluţiei acestuia într-o
anumită perioadă în vederea adoptă rii politicii financiare care să asigure independenţa necesară . Ca
instrumente operaţionale, teoria şi practica economică recomandă în principal urmă torii indicatori:
Împrumuturi totale(termenscurt , mediu si lung)
Rata generală a îndatorării= Capital propriu

Împrumuturi pe termenmediu si lung

Rata datoriilor financiare (coeficientul)= Capital propriu
 caracterizează îndatorarea pe termen mediu şi lung (permanenţă ) şi se acceptă ca nivel
maxim normal 0,5.
Credite pe termenscurt ,detrezorerie
Rata de îndatorare a activităţii de exploatare= Active circulante fara disponibilitati
 caracterizează gradul de participare a creditului la finanţarea activelor circulante.
Este dificil de a stabili mă rimi orientative pentru această rată , întrucâ t sunt elemente specifice
pentru fiecare sector de activitate, unde factori ca: viteza de rotaţie a activelor circulante,
rentabilitatea costurilor şi nivelul ratei dobâ nzii condiţionează apelarea la credite şi creează condiţiile
de rambursare.
Împrumuturi pe termenmediu si lung
Rata datoriilor financiare (coeficientul)= Capital propriu

Împrumuturi pe termenmediu si lung

Rata capacităţii de rambursare a datoriilor= Capacitatea de autofinantare
 exprimă perioada în care urmează a fi rambursate creditele contractate.
Evident că , un asemenea indicator prezintă importanţă în primul râ nd în faza de contractare a
împrumuturilor, întrucâ t normele bancare pot să impună un numă r de ani pentru rambursarea
teoretică a datoriilor financiare. În fapt, perioada de rambursare este prevă zută în contractul de
împrumut, iar modul în care au fost respectate prevederile acestuia rezultă din contabilitatea firmei.

2.6.3.4. Analiza corelaţiei fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria

netă

De la început se impun câ teva preciză ri conceptuale, pentru a se asigura înţelegerea

corespunză toare a problemelor.[56] Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent
destinată şi utilizată pentru finanţarea activită ţii curente de exploatare. De aici rezultă că se poate
vorbi de un fond de rulment antecalculat sau normativ şi fondul de rulment existent sau efectiv
utilizat. Fondul de rulment existent se determină ca diferenţă între capitalul permanent şi activele
imobilizate.
Situaţia normală este cea de excedent, mai ales dacă s-a creat pe baza capitalului propriu.
Nevoia de fond de rulment (NFR) este un element de activ și reprezintă activele circulante care
trebuie să fie finanţate din fondul de rulment. În consecinţă ,
NFR = active circulante fără disponibilităţi, din care se scad datoriile curente .
Trezoreria netă (sau disponibilul bă nesc) este partea din fondul de rulment care depă şeşte
nevoia de fond de rulment, constituie activele circulante lichide, care staţionează între două rotaţii:
70
 TN = FR - NFR

În analiza corelaţiei dintre aceste categorii, se are în vedere situaţia existentă şi evoluţia ei în
perioada studiată în vederea stabilirii politicii de finanţare a activită ţii firmei.

2.6.3.5. Analiza corelaţiei creanţe – obligaţii

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei corelaţiei dintre
creanţe şi obligaţii, întrucâ t acestea influenţează capacitatea de plată.
Din punct de vedere noţional, creanţele reprezintă anumite drepturi bă neşti realizabile în
termene diferite. Formarea lor este în directă legă tură cu rotaţiile capitalului, cu momentele pe care le
parcurge în procesul schimbă rii formei acestuia. Apariţia creanţelor este determinată în principal de
relaţiile care se formează în firmă , în calitate de furnizori şi clienţii să i.
Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei că tre terţi, formate în cadrul
relaţiilor acesteia cu furniză rii, cu acţionarii, salariaţii proprii, bugetul statului, bă nci, etc.
Întrucâ t în literatura de specialitate şi în practica economică se folosesc mai multe noţiuni,
propunem urmă toarea terminologie:
 obligaţii, în care se includ datoriile firmei că tre terţe persoane fizice şi juridice,
inclusiv obligaţiile fiscale;
 datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şi
ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;
 datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile pe termen mediu şi
lung.
O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor indicatori prin care se
caracterizează starea financiară a unei firme. Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru
producţie, deci o sursă de finanţare poate fi utilizată pentru stingerea unei obligaţii, dar care la râ ndul
să u devine obligaţie.
În cadrul diagnosticului se cercetează în primul râ nd evoluţia creanţelor şi obligaţiilor, în
raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidenţă raportul dintre imobilizarea capitalului firmei şi
cel care priveşte folosirea surselor atrase.

2.6.3.6. Analiza fluxului de disponibilităţi (Cash Flow)

Definirea Cash Flow-ului : [56]

Există mai multe definiţii ale acestei noţiuni, şi anume se utilizează expresii ca: flux de
numerar, fluxuri de disponibilită ţi nete și flux de trezorerie.
Sunt de pă rere că noţiunea de flux de numerar nu este cea mai bună , deoarece noţiunea de
numerar se refera în teoria economică numai la acea parte a masei monetare formată din bancnote şi
monedă metalică. De aceea, se consideră , din punct de vedere al evaluatorului, ca fiind o formulare mai
adecvată prin exprimarea veniturilor viitoare, cu ajutorul metodei actualiză rii veniturilor viitoare, prin
acestea înţelegâ nd veniturile care remunerează factorul capital, respectiv profitul net și amortizarea
imobiliză rilor corporale și necorporale.
O altă exprimare posibilă este metoda actualiză rii disponibilită ţilor nete sau al cash-flow-ului
liber disponibil.
Indiferent de exprimare, un flux de disponibilită ţi nete rezultă din diferenţa dintre intră rile
(încasă rile) și ieşirile (plă ţile) efectuate de o întreprindere pe parcursul exerciţiului financiar.
Ca orice flux, el se dilată atunci câ nd se majorează încasă rile, şi se îngustează câ nd se mă resc
plă ţile. Diferenţa între încasă ri şi plă ţi de la sfâ rşitul anului reprezintă o sumă de disponibilită ţi nete
sau cash-flow-ul liber, care reflectă fructul net pentru un proprietar, degrevat de orice obligaţii de
plată , deci disponibilită ţile în cont care pot fi însuşite și utilizate de că tre acesta.
Un flux de disponibilită ţi nete rezultă din diferenţa dintre intră rile (încasă rile) şi ieşirile
(plă ţile) efectuate de o întreprindere pe parcursul exerciţiului financiar. Din această diferenţă rezultă
la sfâ rşitul anului o sumă de disponibilită ţi nete denumită cash disponibil sau liber.

71
 El reflectă fructul net pentru proprietar degrevat de orice obligaţii de plată , deci disponibilită ţi
în cont care pot fi însuşite şi utilizate pentru satisfacerea interesului personal.
Disponibilită ţile nete de la sfâ rşitul anului rezultă din:
 disponibilită ţile la începutul anului
 încasă rile de pe parcursul anului
 plă ţile de pe parcursul anului.
Ele se pot constitui, cel puţin teoretic, în două grupe, şi anume:
1) Intrările, unde putem avea:
- aport suplimentat de capital al acţionarilor sau asociaţilor; împrumuturi primite pe termen
lung; încasă ri din vâ nzarea unor active corporale imobilizate; încasă ri din vâ nză ri.
2) Ieşirile, care pot fi constituite în principiu din:
 cumpă ră ri pentru consumuri intermediare si/sau pentru revâ nzare;
 rate plă tite pentru credite pe termen lung;
 investiţii pe termen lung pentru dezvoltare;
 alte plă ţi incluse în cheltuieli;
 impozitul pe profit.
Mă rimea reală a cash-flow-ului net rezultat în întreprindere, în funcţionarea curentă a acesteia,
pe parcursul anului, este diferenţa dintre cash-flow-ul net existent la sfâ rşitul anului şi cel existent la
începutul anului. Din punct de vedere cantitativ, există două denumiri utilizate în metodele de
evaluare a întreprinderii, şi anume :
a) Cash-flow brut, format din profitul net corectat + amortizarea + provizioanele cu caracter de
rezerva. Cash-flow-ul brut reflectă capacitatea întreprinderii de a face investiţii, a plă ti dividende
acţionarilor, a constitui rezerve şi majora provizioanele, de a restitui ratele de credit scadente, de a
asigura majorarea necesarului de fond de rulment pentru a susţine creşterea cifrei de afaceri. Cash-
flow-ul brut este utilizat în evaluarea întreprinderii prin metoda capitaliză rii acestui indicator;
b) Cash-flow net disponibil (discounted) se compune din trei agregate clasice, și anume:
 Cash-flow operaţional, din activitatea curentă sau de exploatare ;
 Cash-flow pentru investiţii;
 Cash-flow din activităţi de finanţare.
Cumulul acestor trei cash-flow-uri duce la cash-flow-ul net disponibil.

- creşterea
cash-flow operaţional din
Profitul (sau + descreşterea)
+ amortizarea = activitatea curentă sau de
net necesarului de fond de
exploatare
rulment

încasări din costul încasări din

costul Cash-flow
Cash-flow vânzarea achiziţionării vânzarea altor
+/- achiziţionării + - + = pentru
operaţional mijloacelor altor active pe active pe termen
mijloacelor fixe investiţii
fixe termen lung lung

rambursări
Cash-flow intrări de infuzie de capital cash flow
de credite
pentru + credite pe - + subscris și = din activităţi
pe termen
investiţii termen lung vărsat de finanţare
lung

Din agregarea celor trei categorii de cash-flow, putem desprinde câ teva concluzii de natură
practică :
 cash-flow-ul net disponibil reprezintă recompensa primită de proprietar pentru
plasarea capitalurilor în întreprinderea evaluată . De aceea, se mai numeşte și cash-flow net disponibil
la dispoziţia proprietarilor;
 în cash-flow-ul brut au fost reţinute numai cele două surse importante ale acestuia,
adică profitul net şi amortizarea, neglijandu-se provizioanele cu caracter de rezervă .
Aceasta deoarece:
72
 a) în cazul evaluă rii întreprinderii (ca şi al managementului strategic), calcularea cash-
flow-ului avâ nd caracter de previziune, nu trebuie sa aibă o detaliere asemă nă toare cu cea uzuală ;
b) previzionarea provizioanelor cu caracter de rezervă este dificil de fundamentat cu un
grad de credibilitate acceptabil;
c) ponderea în totalul celor trei surse ale cash-flow-ului brut este semnificativă , ceea ce
determină influenţa pozitivă , dar care poate crea un subiectivism exagerat în realizarea
provizioanelor, ceea ce ar denatura valoarea finală a cash-flow-ului indisponibil.
Agregarea celor trei categorii de cash-flow în vederea determină rii cash-flow-ului net anual se
face numai pe durata de previziune explicită a întreprinderii, respectiv pentru un numă r de ani în care
fluxurile de cash-flow pot fi calculate anual pe baza unor ipoteze credibile.

2.6.4. SISTEMUL DE RATE

Cunoaşterea gradului de independenţă economică și financiară , detectarea la
momentul oportun a diferitelor cauze care generează schimbă ri nedorite în activitatea întreprinderii
presupun diagnosticarea financiară printr-un sistem de rate de eficienţă .
Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile, și
în general, legate între ele printr-o relaţie cauză -efect. Forma de exprimare a ratelor este variată ,
principalele modalită ţi fiind exprimarea printr-un coeficient (un numă r), printr-un procent sau printr-
un numă r de zile ( durată ).
Matematic, există posibilitatea formarii unui numă r mare de rate ca efect al diferitelor
combinaţii între posturile din bilanţ sau informaţiilor conţinute în situaţii de sinteză . Selecţia ratelor
trebuie făcută în funcţie de poziţia pe care se plasează analistul, cat și de problemele ce urmează să fie
rezolvate. În fond, metoda ratelor este o tehnică de analiză folosită , atâ t de analiştii financiari din
întreprindere, cat și de organele bancare și cele de studii financiare. Astfel analistul va trebui să
procedeze cu multă atenţie la alegerea și interpretarea ratelor care compun “bateria” aptă de a aprecia
gestiunea unei întreprinderi și starea de să nă tate financiară a acesteia. De aceea, utilizarea ratelor în
analiza financiară presupune selecţia acelor rate semnificative, independente și omogene. Valorile
raportate trebuie să fie comparabile între ele sub aspectul conţinutului și al prezentă rii monetare, ştiut
fiind faptul ca succesul analizei prin rate este asigurat în condiţiile în care ratele calculate pe mai multe
exerciţii succesive sunt comparabile.
Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea succesivă a cel
puţin trei dimensiuni financiare ale întreprinderii: rentabilitatea, lichiditatea, structura financiară.
Ratele posibil de determinat fiind numeroase, iar gruparea lor omogenă și riguroasă fiind greu
de realizat, se vor prezenta cele mai semnificative rate circumscrise celor trei dimensiuni financiare și
grupate pe urmă toarele coordonate:
 Rate de rentabilitate
 Rate de structura a capitalurilor
 Rate privind rotaţia capitalurilor
Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile din bilanţ și din
contul de profit și pierdere, câ t și la informaţiile conţinute în bilanţul financiar și bilanţul funcţional.

2.6.4.1. Ratele de rentabilitate

Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor,

permiţâ nd compararea performantelor industriale și comerciale ale acestora. În general, ratele de
rentabilitate se determină ca raport între efectele economice și financiare obţinute (diferite marje de
acumulare) și eforturile depuse pentru obţinerea lor (activ total, capital investit, capital economic etc.).
Ratele de rentabilitate mă soară rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii
(rentabilitate comercială ) și a mijloacelor economice (rentabilitatea economică ) sau financiare
(rentabilitate financiară ) .
Rentabilitatea întreprinderii va fi analizata prin cele trei categorii de rate: [56]
 Rate de rentabilitate comerciala
 Rate de rentabilitate economica
 Rate de rentabilitate financiara
73
 1.Ratele de rentabilitate comercială
Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul
diferitelor stadii ale activită ţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între
marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adă ugata.
Există urmă toarele categorii de rate:

- Rata marjei comerciale = Marja comercială / Vânzări mărfuri

Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate.

.
- Rata EBE =Excedent brut de exploatare / Cifra de afaceri

Această rată indică aptitudinea proprie a activită ţii de exploatare de a degaja profit.

- Rata marjei nete = Rezultatul net al exerciţiului / Cifra de afaceri

Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza
profit și de a realiza concurenţă .

- Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării / Cifra de afaceri

Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploată rii pune în evidenţă
eficienţa activită ţii de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

- Rata marjei brute de autofinanţare = CAF / Cifra de afaceri

Rata marjei brute de autofinanţare mă soară surplusul de resurse de care dispune

întreprinderea pentru a-si asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acţionarilor săi.

- Rata marjei asupra valorii adăugate = EBE / Valoarea adăugata

Rata marjei asupra valorii adă ugate mă soară rezultatul brut de care dispune întreprinderea
după deducerea cheltuielilor de exploatare

2.Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilită ţii economice are o accepţiune mai largă , vizâ nd, în esenţă , eficienţa capitalului
economic alocat activită ţii productive a întreprinderii. Ea se exprimă prin raportul:

Re = Rezultatul economic / Activ total (sau o parte din activ total )

Rezultatul economic, excluzâ nd elementele financiare și excepţionale, favorizează comparaţiile

întreprinderilor aparţinâ nd aceluiaşi sector de activitate.
În exprimarea rentabilită ţii economice, la numă ră torul fracţiei se poate utiliza fie rezultatul
exploată rii, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor activul total sau o parte a cestuia.
Activul total sau capitalul angajat, cuprinde capitalul economic, imobiliză rile în afara
exploată rii și financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploată rii și disponibilită ţi bă neşti, în
timp ce capitalul investit, parte a activului economic, cuprinde doar capitalul economic și imobiliză rile
în afara exploată rii.
În economiile occidentale se consideră corespunză toare o rentabilitate economică mai mare
decâ t 25% ceea ce înseamnă că în maxim 4 ani întreprinderea îşi poate reînnoi capitalurile angajate
prin excedentul sau brut de exploatare.
În condiţiile economiei romaneşti care înregistrează durate medii de rotaţie ale activelor
economice mult mai mari de 4 ani, pragul minim al rentabilită ţii economice va fi mult mai mic decâ t cel
din economiile occidentale.

74
 Rentabilitatea economică trebuie să depaşească în mod necesar rata inflaţiei pentru ca
întreprinderea să -și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfă şurarea activită ţii
menţinâ ndu-si astfel activul sau economic..
Rata rentabilită ţii economice poate fi ameliorată fie prin creşterea marjei brute de acumulare,
respectiv prin creşterea vâ nză rilor și reducerea cheltuielilor plă tibile, fie prin creşterea rotaţiei
capitalului economic prin cifra de afaceri, obiectiv realizabil în condiţiile diminuă rii investiţiilor
economice, prin optimizarea nivelului stocurilor, creditul-clienţi, selectivitatea strictă a investiţiilor fie
prin ambele cai.
Rata rentabilită ţii economice exprimă în fapt o anumită combinaţie între cei doi factori de
influenţă : unul cantitativ exprimâ nd marja brută de acumulare realizată asupra vâ nză rilor și deci
politica de preţuri practicată și altul calitativ exprimâ nd gradul de intensitate a utiliză rii capitalului
economic, deci viteza de rotaţie prin cifra de afaceri.
De asemenea se poate observa că aceeaşi rentabilitate economică poate fi generată de două
strategii comerciale opuse:
I. O politică de preturi înalte, deci cu o marjă brută ridicată , dar cu o rotaţie lentă a capitalului
economic și un volum al desfacerilor redus (în ţă rile occidentale această strategie este caracteristică
investiţiilor din centrul oraşului)
II. O politică de preturi scă zute, deci o marjă mai slabă , dar cu o rotaţie accelerată ă capitalului
economic și un volum al desfacerilor important.

3.Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a dagaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară reflectă scopul final, al acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin
rata de remunerare a investiţiei de capital fă cută de aceştia în procurarea acţiunilor ei, sau a
reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce le revin de drept. De aceea, la numitorul raportului vor
figura capitalurile proprii, sau media acestora în mă sura în care în cursul exerciţiului au avut loc
modifică ri sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numă ră tor figurează, de
obicei, rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de impozitare, care prezintă , în raport
de profitul net, avantajul de a fi mai apropiat de realitatea financiară întrucâ t elimină incidenţa
activită ţii excepţionale.
Deşi foarte utilizată în analiza financiară , această rată trebuie să ţină cont de metodologia
determină rii profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortiză rilor şi provizioanelor, al
cheltuielilor deductibile şi nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul a impozitului
pe profit
Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii, fie prin acordare de dividende, fie sub forma
afectă rii (majoră rii) rezervelor care, în fapt, reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin
încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a valorii intrinsece a acţiunii.
Relaţia de calcul este:

Rentabilitate financiară =Profitul net al exerciţiului /Capitaluri proprii

În funcţie de indicatorii utilizaţi la numă ră torul raportului, rentabilitatea financiară a unei

societă ţi pe acţiuni poate fi exprimată astfel:
- rentabilitatea financiară netă = rezultatul net al exerciţiului/capitaluri proprii
- rentabilitatea financiară înainte de impozit = rezultatul curent înainte de impozit/capitaluri proprii
-randamentul capitalurilor proprii = dividende / capitaluri proprii
Deşi foarte utilizată în analiza financiară , această rată trebuie să ţină cont de metodologia
determină rii profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortiză rilor şi provizioanelor, al
cheltuielilor deductibile şi nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul a impozitului
pe profit.
Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor,
avâ nd şi o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobâ nzilor. Rentabilitatea
financiară este influenţată de sursa de provenienţă a capitalurilor investite fiind de aceea sensibilă la
structura financiară a întreprinderii, respectiv la situaţia îndatoră rii acesteia. În general, câ nd nu se

75
precizează capitalurile în raport cu care se calculează rentabilitatea financiară , este vorba de
rentabilitatea capitalurilor proprii.
Diferenţa între rentabilitatea economică şi cea financiară se datorează politicii de finanţare
promovată de întreprindere. Astfel, la rentabilită ţi economice egale, rentabilitatea financiară va fi
diferită , după cum întreprinderea se finanţează prin fonduri proprii sau împrumutate. Această
diferenţă provine din dublul joc al cheltuielilor financiare şi al impozitului pe profit.
Pornind de la influenţa îndatoră rii întreprinderii asupra rentabilită ţii capitalurilor, proprii, se
poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea minimiză rii costului de
procurare al acestora, a creşterii rentabilită ţii financiare, cu evidenţierea efectului îndatoră rii. Acest
efect multiplicator al îndatoră rii constituie "efectul de levier", denumire ce provine de la faptul că
împrumuturile reprezintă o pâ rghie financiară care influenţează nivelul rentabilită ţii capitalurilor
proprii.
Pornind de la rentabilitatea financiară va fi :

Rf = [ Re + ( Re –Rd ) × Datorii / Capital propriu ] × ( 1 - i )

Re - rentabilitate economică
Rt - rentabilitate financiară
Rd - rata medie de dobâ ndă
AE - activul economic
CP - capitaluri proprii
DAT - datorii totale
RE - rezultatul exploată rii (neafectat de dobâ nzi)
i - cota de impozit pe profit

=> Rf = Re+ Efectul de levier al îndatorării

Efectul de levier al îndatorării=(Re- Rd)DAT/CP
În această relaţie fundamentală , termenul (Re- Rd) este numit "levier", iar termenul DAT/CP -
"braţul levierului" (anumiti autori atribuie adesea denumirea de levier, acestui coeficient de
îndatorare, dar aceste nuanţe nu prezintă o importanţă deosebită ).
Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilită ţii capitalurilor
proprii, în sensul creşterii sau scă derii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau
inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect vă fi mai amplificat prin braţul levierului, cu câ t
ponderea îndatoră rii în sursele de finanţare va fi mai ridicată.
Dacă levierul (Re- Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atâ t mai mare cu câ t
îndatorarea va fi mai importantă (fiecare procent de creştere a îndatoră rii va determina o creştere a
rentabilită ţii financiare egală cu diferenţa dintre Re şi Rd), întreprinderea are, în acest caz, interesul să
se împrumute la maxim, pentru a beneficia de "efectul de levier"
Dacă levierul (Re- Rd) este negativ, creşterea îndatoră rii întreprinderii are efect nefavorabil
asupra rentabilită ţii financiare, astfel încâ t, cu fiecare procent de creştere a îndatoră rii, rentabilitatea
financiară se va diminua cu diferenţa dintre rata rentabilită ţii economice și rata medie a dobâ nzii.
Îndatorarea are, în acest caz, "efect de măciucă ", determinâ nd scă derea rentabilită ţii
capitalurilor proprii. În această situaţie, întreprinderea va trebui să "muncească pentru bancherii săi".
Relaţia fundamentală , prezentată anterior, evidenţiază şi efectul fiscalită ţii asupra rentabilită ţii
financiare. Astfel, dacă întreprinderea este profitabilă , fiscalitatea (impozitul pe profit) atenuează
efectul de levier. Dimpotrivă , dacă întreprinderea este deficitară , fiscalitatea nu influenţează
rentabilitatea financiară şi formula devine :
Rf = Re+(Re-Rd) x Datorii / Capital propriu
iar îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilită ţii capitalurilor proprii. Acest efect
nefavorabil apare întrucâ t rata dobâ nzii îşi menţine, în principiu, nivelul contractual prestabilit, în
timp ce rata rentabilită ţii economice înregistrează niveluri scă zute. În caz de dificultate, întreprinderea
îndatorată este expusă pierderilor severe, ca urmare a cheltuielilor financiare de plată . Se constată , în
acest caz, că riscul financiar este cu atâ t mai mare cu câ t întreprinderea este mai îndatorată .

2.6.4.2. Ratele structurii financiare

76
 Aceste rate caracterizează modalită ţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi
pe termen scurt, apreciază importanţa îndatoră rii asupra gestiunii financiare a întreprinderii,
evidenţiind şi principalele mutaţii intervenite în structura mijloacelor şi surselor, generate de
schimbă rile interne şi de interacţiunea cu mediul economico-social.
Ratele structurii financiare cuprind, în sinteză , trei grupe: ratele echilibrului financiar; ratele
de îndatorare; ratele privind structura activului şi pasivului. [56]

1.Ratele echilibrului financiar

Ratele echilibrului financiar sunt de fapt expresia realiză rii echilibrului financiar pe termen
lung şi scurt şi a echilibrului funcţional, evidenţiind existenţa sau inexistenţa fondului de rulment ( FR),
a nevoii de fond de rulment (NFR) şi a trezoreriei nete (TN) (indicatori de echilibru financiar).
Din aceasta categorie fac parte ratele de finanţare şi ratele de lichiditate.
A) Ratele de finanţare pun în evidenţa modalită ţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii,
investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
a) Rata de finanţare a imobilizărilor sau Rata fondului de rulment evidenţiază modul de
finanţare ale imobiliză rilor.
b) Rata autofinanţării investiţiilor (Raf), mă soară partea investiţiilor autofinanţate şi poate fi
exprimata cu ajutorul raportului:
c) Rata de investire (Rinv). determină , mai exact decâ t precedenta ,proporţia de investire a
întreprinderii, în cursul exerciţiului, fă câ nd posibilă aprecierea creşterii întreprinderii în raport cu
politica de investiţii promovată .
d) Rata finanţării activului economic (Rae), comparâ nd valoarea capitalului financiar, pune în
evidenţă echilibrul financiar funcţional, dacă valoarea sa este supraunitară .
e) Analiza echilibrului financiar funcţional (RAE) poate fi completată cu rata de finanţare a
nevoii de fond de rulment pentru exploatare (RNFRE), care evidenţiază proporţia corespunză toare din
fondul de rulment funcţional ce finanţează partea cea mai stabilă a nevoilor de fond de rulment legate
de exploatare
f) Ratele de finanţare bancară a exploatării sau rata creditelor de trezorerie (Rct),
complementară cu rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, mă soară gradul în
care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini capacitatea de
autofinanţare a investiţiilor de exploatare.
B) Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situaţia financiară a întreprinderii,
pornind de la structura bilanţului financiar (etajul inferior al acestuia). În fapt, ratele mă soară
capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.
Ratele de lichiditate sunt semnificative În cazul unei comparaţii între întreprinderile din
acelaşi sector sau între ratele cronologice realizate de aceeaşi întreprindere.
Gradul în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt, este dat de un sistem
de rate de lichiditate, care cuprinde:
 rata lichidităţii generale (globale);
 rata lichidităţii reduse;
 rata lichidităţii imediate.

2.Ratele de îndatorare
Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidenţiază
importanţă îndatoră rii asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparâ nd finanţarea externă prin
datorii, cu fondurile proprii, ratele pun în evidenţă componenţa datoriilor din pasiv, dar şi repartiţia
capitalurilor permanente între fondurile proprii şi cele împrumutate pe termen mediu şi lung.
Se pot stabili urmă toarele rate de îndatorare:
a) Coeficientul total de îndatorare sau "rata levierului" (L) reflectă gradul în care capitalurile
proprii asigură finanţarea activită ţii întreprinderii.
b) Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung.
c) Rata independent financiare a întreprinderii (RiF), complementară cu rata datoriilor
financiare, mă soară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente.
d) Rata capacitaţii de împrumut (Rci) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate
pe termen lung.
77
 e) Rata capacitaţii de rambursare, sau rata acoperirii creditelor, exprimă , teoretic, în numă r de
ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung
(RCRTL).
f) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (Rpc) pune în evidenţă capacitatea de plată a
costului îndatoră rii, separâ nd întreprinderile să nă toase de cele falimentare.
g) Costul îndatorării, sau rata medie a dobâ nzii (RDOB).
h) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (RCc) exprimă alegerea realizată de
întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente (credite pe
termen scurt).

3.Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele referitoare la structura bilanţului contabil, sau ratele de structură patrimonială,
stabilesc ponderea fiecă rui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanţului, oferind
posibilitatea exprimă rii bilanţului în procente. Important acestui demers constă în aceea că permite
identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanţului şi oferă date cu privire la evoluţiile cele
mai semnificative în timp. Informaţiile privind situaţia financiară a întreprinderii vor fi edificatoare,
mai ales, în cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.

A) Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a

întreprinderii. Cele mai semnificative, ca valoare informativă , dar şi frecvent recomandate de
literatura de specialitate, sunt:
a)Rata activelor imobilizate (RAI) mă soară ponderea elementelor patrimoniale aflate la
dispoziţia întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.
- Rata imobilizărilor corporale (Ic), are o mă rime determinate, în general, de natura activită ţii
întreprinderii..
- Rata imobilizărilor financiare (RAF), dependentă de legă turile financiare pe care
întreprinderea analizată le întreţine, în special, cu întreprinderile la care ea deţine participaţii la
capitalul social, se determină prin raportul:
b)Rata activelor circulante (RAC). complementară cu rata activelor imobilizate, se calculează
astfel.
-Rata stocurilor (Rs)
-Rata creanţelor comerciale (Rec) reflectă politica comercială a întreprinderii şi este influenţată
de natura clienţilor (populate, alte întreprinderi, etc.) şi de termenele de plată pe care întreprinderea
le acordă partenerilor externi din aval.
-Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea disponibilită ţilor bă neşti şi valorilor
mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii.

B) Ratele privind structura pasivului, furnizâ nd informaţii referitoare la structura resurselor

întreprinderii, definesc politica de finanţare a întreprinderii.
a) Rata care pune în evidenţă structura pe termen a pasivului este dată de raportul dintre
capitalurile permanente şi pasivul total (ansamblul resurselor)si este un indicator global referitor la
stabilitatea finanţă rii, purtâ nd denumirea de rata stabilităţii financiare.
b) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia
financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanţă rii sale.
c) Rata de îndatorare globală (RIG ) care mă soară ponderea datoriilor, indiferent de durata şi
originea lor, în patrimoniul întreprinderii.

2.6.4.3. Ratele privind rotaţia capitalurilor

Analiza patrimonială, deşi evidenţiază indicatorii semnificativi pentru aprecierea lichidită ţii
(FRF, NFR, TN), prezintă anumite limite, întrucâ t ea oferă informaţii statice cu valoare descriptivă
insuficiente pentru o judecată de fond şi nu furnizează nici o indicţie privind comportamentul
elementelor din structura nevoii de fond de rulment.
Ratele de rotaţie, furnizâ nd cele mai importante informaţii calitative privind analiza bilanţului
financiar, sunt recomandate în analiza lichidită ţii, pentru completarea ratelor de trezorerie. Studiul lor
78
este logic în optica analizei lichiditate-exigibilitate care recomandă o marjă de securitate, sub forma
fondului de rulment financiar, pentru absorbirea decalajelor (întâ rzierilor şi accelerator) ce pot apare
la nivelul activelor şi pasivelor sub un an.
Analiza ratelor de rotaţie permite aprecierea comportamentului fiecă rei componente a nevoii
de fond de rulment, deoarece ratele mă soară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv
lichiditatea stocurilor şi creanţelor comerciale - pe de o parte - şi exigibilitatea datoriilor de exploatare
- pe de altă parte. Ori evoluarea lichidită ţii activelor şi a exigibilitaţii datoriilor reprezintă un element
esenţial şi pentru aprecierea fondului de rulment.
Ratele privind rotaţia capitalurilor privind rotaţia capitalului se exprimă prin viteza de rotaţie
și duratele de rotaţie : [56]

1) Viteza de rotaţie ale capitalurior:

a) Viteza de rotaţie a stocurilor (globală )
b) Viteza de rotate a creanţelor (coeficientul)
c) Viteza de rotate a datoriilor către furnizori.

2) Duratele de rotaţie ale capitalurilor întreprinderii în raport cu cifra de afaceri se prezintă

de asemenea pe principalele grupe bilanţiere: stocuri, clienţi, fumiză ri, alte elemente patrimoniale.

3) Duratele de rotaţie ale stocurilor, în funcţie de componenţa acestora pot fi:

a) Durata de rotate a stocurilor de materii prime şi materiale ( DMP ).
b) Durata de încasare a clienţilor .
c) Durata de achitare a furnizorilor.
d) Alte durate de rotaţie:
- durata de amortizare a activului imobilizat (Dam);
- durata de rambursare a datoriilor financiare (DDf);.
- durata de achitare a obligaţiilor fiscale (Dof);

2.7. SINTEZA DIAGNOSTICULUI DE EVALUARE

Orice evaluare de întreprindere presupune efectuarea unor lucră ri ce pot fi grupate în două
etape: diagnosticul şi evaluarea propriu-zisă.
Diagnosticul de evaluare constituie baza orică rei evaluă ri; este activitatea care scoate cel mai
bine în evidenţă caracterul multidisci-plinar al operaţiilor de evaluare. Un bun diagnostic presupune
colaborarea cu specialiştii întreprinderii, în vederea pă trunderii evaluatorului câ t mai aproape de
intimitatea proceselor economico-sociale din întreprinderea de evaluat.
Diagnosticul sectorial și general de evaluare presupune, totodată , parcurgerea a două etape
distincte: cercetarea rezultatelor istorice şi studiul fiabilită ţii și credibilită ţii previziunilor.
Toate constată rile din diagnosticele sectoriale se prezintă grupat pe urmă toarele funcţii şi
sectoare ale întreprinderii: [50]
Istoricul întreprinderii şi al activităţilor ce se desfă şoară în aceasta; studiul trecutului ajută
să înţelegem prezentul și ne va conduce la detectarea unui viitor diferit de prezent. Identificarea
elementelor de schimbare este o operaţie dificilă dar necesară , căci extrapolarea trecutului nu serveşte
la nimic bun.
Acţionariatul şi personalul: gestiunea întreprinderii, a afacerii respective, este diferită și în
funcţie de cel care conduce - într-un fel va conduce capitalul de stat, în alt mod capitalul privat implicat
direct în gestionarea afacerii şi altfel capitalul privat neimplicat în conducerea între prinderii etc.
Personalul se analizează sub urmă toarele aspecte: structură (vâ rsta, experienţa, pregă tirea), stabili-
tatea conducerii și a cadrelor, adaptarea efectivului la producţie şi performanţe, plata personalului;
adică personalul sau numai anumiţi specialişti, precum şi cadrele constituie un activ necorporal pentru
întreprindere; absenteismul (frecvenţa absenţelor); climatul general din întreprindere; existenţa
cadrului motivaţional pentru muncă etc.
Organizare şi gestiune - punctele principale care se abordează : dacă deciziile se iau
centralizat sau descentralizat; dacă structurile şi metodele de gestiune sunt moderne; dacă
întreprinderea se sprijină pe unul sau mai multe cadre-cheie etc.
79
 Calităţile recunoscute ale firmei: pentru produsele sale, pentru termenele de livrare, pentru
productivitate, pentru produse cu grad înalt de calitate şi creativitate etc.
Analiza strategică legată de piaţa produsului, concurenţă şi tehnologii: clienţi, volume şi
tendinţe, metode de distribuire, factori de reuşită , actorii principali ai concurenţei, sectoare de piaţă şi
tendinţe, analiza cifrei de afaceri, performanţe etc.
Diagnosticul financiar-contabil urmă reşte: creşterea, rentabilitatea, structura bilanţului
(grad de imobilizare, grad de integrare, grad de independenţă financiară , structura resurselor şi
destinaţiile acestora), nevoile financiare pentru investiţii şi creşterea fondului de rulment, principiile
şi conţinutul contabilită ţii, fiscalitatea etc.
Dependenţa faţă de furnizori, ponderea consumurilor externe în cifra de afaceri, existenţa
unor furnizori sau antreprenori-cheie, profitul este dependent de o anumită politică de aprovizionare
etc.
Dependenţa faţă de Administraţie sau de politici de stat: incidenţele unor legi, importanţa
unor comenzi de stat, dacă activitatea sectorului este reglementată etc.
Calitatea previziunilor: dacă există riscuri în privinţa strategiei viitoare a întreprinderii,
respectiv dacă aceasta poate să -şi pună în mod liber în aplicare strategia sa de dezvoltare sau nu.
Sunt scoase în evidenţă toate punctele tari şi punctele slabe ale întreprinderii.
Exemple de atuuri: avans tehnologic, mă rimea firmei, monopol, calitate, servicii şi produse
protejate, piaţă în creştere, clientelă diversificată , forţa reţelei comerciale, puterea întreprinderii pe
verticală etc.
Exemple de puncte slabe: piaţă în declin, reglementă ri ce pot avea influenţă negativă asupra
întreprinderii (protecţia mediului, protecţia consumatorului etc.), produse demodate, caracter
sezonier al activită ţii, dependenţa de piaţă externă , mă rimea firmei, calitatea etc.
Numai după efectuarea diagnosticului și pe baza constată rilor reieşite din acesta se pot stabili
ipotezele de evaluare, se pot alege metodele de evaluare şi se poate proceda la evaluarea propriu-zisă,
care trebuie să înceapă cu determinarea componentelor fundamentale, activul net corijat, capacitatea
beneficiară şi rata de capitalizare sau de actualizare.

80
CAPITOLUL III
STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI PRIVIND EVALUAREA
ÎNTREPRINDERILOR

3.1. STANDARDE INTERNE Ș I INTERNAŢIONALE DE EVALUARE

A devenit din ce în ce mai evident că proprietatea imobiliară are un rol vital ca o componentă
semnificativă a pieţelor globale de capital și ca un element esenţial care afectează investiţiile directe în
strainatate.[61]
Revoluţia din tehnologia informaţiilor și comunicaţiilor și integrarea financiară aproape că a
provocat o pră buşire a ordinii existente a Statelor Naţionale care îşi organizau afacerile fă ră să ţină
seama de structurile financiare stabilite, modelele de comerţ, fluxurile de capital sau de schimbă rile
legislative care se produc în alte tari. Ca o formă de apă rare împotriva dinamicii schimbă rii globale,
chiar și cele mai puternice state au format cluburi politice sau de afaceri regionale, printre care se
numă ră și Uniunea Europeană .
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC), fondat în anul 1981, are
responsabilitatea de a ră spunde nevoilor comerciale ale corporaţiilor transnaţionale și fondurilor de
investiţii prin elaborarea de metodologii și metode de întocmire a rapoartelor de evaluare consistente;
aceste nevoi sunt cauzate și de presiunile instituţionale derivate din acordurile GATT, a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC) de la 1 ianuarie 1995. Rolul proprietă ţii imobiliare, ca element cheie
care susţine investiţiile interne, atâ t pentru economiile dezvoltate și în curs de dezvoltare, câ t și
pentru cele aflate în situaţii limită , a fost recunoscut și de organizaţii internaţionale cum ar fi Naţiunile
Unite, OECD și BERD.
Concentrarea crescâ ndă asupra importanţei evaluă rii în afacerile din afara graniţelor
naţionale, în finanţe și investiţii în cadrul pieţei unice a Uniunii Europene și a ţă rilor din Europa
Centrala și de Est, a generat presiuni asupra Grupului European al Asociaţiilor de Evaluatori pentru a
elabora standarde cu o largă aplicabilitate generală . Domeniile de afaceri unde au fost exercitate
presiuni în mod particular cuprind domeniul bancar, finanţele publice și sectoarele asigură rilor.

Publicarea unei ediţii revă zute total a "Standardelor Profesionale Europene Aprobate pentru
Evaluarea Proprietă ţilor Imobiliare", cunoscute în vorbirea curentă sub denumirea de Ghidul Albastru
și comandată de TEGOVA (Grupul European al asociaţiilor de Evaluatori) marchează punctul
culminant al unei perioade de 20 de ani de elaborare de asociaţii profesionale europene, reprezentâ nd
pe evaluatorii de proprietă ţi din 33 de tari, pentru a elabora și a aviza aceste standarde.
Cu toate că activitatea de evaluare nu e reglementată de că tre instituţiile guvernamentale, ea se
desfă şoară după standarde și proceduri profesionale și etice specifice elaborate de că tre aceste
asociaţii profesionale. De exemplu, Societatea Americană a Evaluatorilor a introdus nouă standarde de
evaluare a firmelor care privesc urmă toarele aspecte:
- terminologia evaluă rii;
- conţinutul raportului de evaluare;
- cerinţele evaluă rii firmei;
- evaluarea pe baze patrimoniale;
- metoda comparaţiilor;
- metoda de estimare a valorii de piaţă ;
- metode de evaluare bazate pe profit;
- analiza rezultatelor evaluă rii și opinia evaluatorului;
- corecţia documentelor financiare.
Uniunea Europeană a Experţilor Contabili și Financiari a introdus standardul de evaluare a
firmei, TRC-1 cu privire la urmă toarele aspecte:
- poziţia evaluatorului faţă de client;
- evaluarea prin metoda fluxurilor financiare actualizate;
- evaluarea prin metoda capitaliză rii profitului;
- principii generale de evaluare a firmelor;
- recomandă ri că tre evaluator;
81
 - limitele raportului de evaluare;
- responsabilitatea evaluatorului.
Obiectivul principal al standardelor de evaluare este îmbună tă ţirea și menţinerea calită ţii
lucră rilor atâ t în beneficiul evaluatorilor câ t și al celor care folosesc rezultatul acestor evaluă ri.
În Europa, calea preferată este adoptarea Standardelor Europene și, numai în mod
suplimentar, dezvoltarea de cerinţe specifice la nivel naţional.
În primul râ nd, standardele nu au caracter obligatoriu. TEGOVA nu are nici o putere de a
impune această obligativitate, iar acest lucru nici nu este un obiectiv practic. Pe principiul
subsidiarită ţii, guvernele naţionale vor continua să stabilească reglementă ri detailate. În mod similar,
asociaţiile membre vor elabora în multe cazuri standarde naţionale bazate pe standardele europene
sau identice cu acestea, modificâ nd anomaliile ramase din reglementari. Calea preferată este de a
adopta Standardele Europene și a dezvolta cerinţe specifice la nivel naţional în mod suplimentar.
Marea Britanie este unica ţară din Europa care are standarde foarte dezvoltate și obligatorii.
Cartea Roşie se referă în Standardul nr. 1 (Practice Statement - PS 1.2.2) la statutul curent al
Standardelor Europene și Internaţionale și stipulează că "Dacă o proprietate din afara graniţelor
Regatului Unit formează subiectul unui raport de evaluare pentru un client care nu este britanic sau
nord irlandez (inclusiv o filială înregistrată în stră ină tate a unei firme britanice sau nord-irlandeze),
evaluatorul poate alege să aplice regulile publicate de Comitetul pentru Standarde Internaţionale de
Evaluare (IVSC), de Grupul European al Asociaţiilor de Evaluatori (TEGOVA) sau de cerinţele/liniile
directoare ale orică rui corp profesional naţional din ţara în care este situată proprietatea.
Trebuie reflectat în ce mă sură o evaluare care, în Marea Britanie, este considerat un serviciu cu
oferta excedentară este elementul principal pentru viitorul profesiei de evaluator. Există o mare
apropiere între evaluare și munca de consultanţă . Fă câ nd o paralelă exactă cu profesia de contabil care
a trecut de la oferirea unui produs de audit tradiţional la furnizarea de consultanţă managerială care
produce o valoare adă ugată considerabilă, evaluatorii au o nouă oportunitate deschisă că tre ei printr-
un produs de valoare mare. În trecutul recent, evaluatorii din Marea Britanie au fost preocupaţi de
evaluarea achiziţiilor de acţiuni și au încercat să facă evaluă ri la costuri mai mici, omiţâ nd, cu unele
excepţii notabile, oportunitatea de a se concentra mai mult pe îmbună tă ţirea nivelului rapoartelor lor
pentru a întruni cerinţele clienţilor.
Cei mai atenţi se concentrează acum pe piaţa internaţională și sporesc tranziţia potenţială din
cadrul modelelor de valori aşa cum au fost introduse odată cu apariţia Uniunii Monetare Europene.
Existenţa unei pieţe comune a proprietă ţilor din cadrul Uniunii Europene va face mai intensă
necesitatea existenţei unei baze consistente de evaluare pe plan european și International.
Principalele modifică ri ale ediţiei a şasea a Standardelor Internaţionale de Evaluare 2003 (IVS)
includ introducerea unui Standard nou, Raportarea Evaluă rii. De asemenea, au fost publicate trei noi
Standarde Internaţionale pentru Practica în evaluare: GN5-Evaluarea bunurilor mobile, GN10-
Evaluarea proprietarilor agricole și GN11-Verificarea evaluă rilor.
Important de subliniat este faptul că potrivit Comitetului pentru Standarde Internaţionale de
Evaluare – IVSC, standardele se împart în: Standarde Internaţionale de Evaluare (IVS), Standarde
Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA), respectiv Standarde Internaţionale de Practică în
Evaluare (GN).
Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare – IVSC a adoptat aceste standarde în
vederea îmbună tă ţirii conţinutului și calită ţii evaluă rilor de întreprinderi în cadrul comunită ţii
internaţionale, în beneficiul orientă rii utilizatorilor situaţiilor financiare și ai evaluă rilor de
întreprinderi. standarde coerente pentru stabilirea metodologiei și a modului de realizare a
rapoartelor de evaluare, atâ t în scopuri publice câ t și private.
Primele reglementari din Româ nia stabilind obligaţii în domeniul evaluă rii 3 sunt:
- Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994, aprobată prin Legea nr. 42/1995 care la art. 19 lit. e)
prevede ca atribuţie pentru Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din Româ nia,
elaborarea, împreună cu alte organisme guvernamentale şi neguvernamentale, a standardelor în
domeniul evaluă rii.
- Hotă râ rea Guvernului nr. 1.181/1996, evaluarea economică și financiară a întreprinderii a
fost pentru prima dată recunoscută ca disciplină de examen pentru obţinerea calită ţii de expert
contabil. Pentru educaţia în domeniul evaluă rii, a fost emisă sub Editura CECCAR, în anul 1996,
lucrarea „Ghidul pentru diagnostic şi evaluarea întreprinderii" şi a fost elaborată tematica cursurilor
de evaluare a întreprinderilor.
82
 - Primele două standarde naţionale inspirate din standardele internaţionale de evaluare au
fost intitulate „Recomandarea nr. 100/ CECCAR-EV privind metodologia standard de evaluare econo-
mică şi financiară a întreprinderii" şi „Recomandarea nr. 101/ CECCAR-EV privind structura standard
a raportului de evaluare economică şi financiară a întreprinderii" şi au fost emise în anul 1997. Cel de
al 3-lea standard naţional intitulat „Recomandarea nr. 102/ CECCAR-EV privind adoptarea Ghidului
pentru evaluarea întreprinderilor mici și mijlocii" a fost emis în anul 2003, câ nd a fost emisă şi Norma
profesională nr. 37 privind misiunea experţilor contabili de evaluare a întreprinderii, prima normă de
referinţă pentru efectuarea şi aprecierea calită ţii unei evaluă ri.
- Primii specialişti care au fost instruiţi în evaluare s-au asociat formâ nd Asociaţia Naţională a
Evaluatorilor din Româ nia (ANEVAR).
Standardele internaţionale în domeniul evaluă rii sunt elaborate de Comitetul pentru
Standarde Internaţionale de Evaluare, care lucrează în strâ nsă colaborare cu organismele de elaborare
a standardelor, precum Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Raportare Financiară , Federaţia
Internaţională a Contabililor şi Organizaţia Internaţională a Comisiilor pentru Valori Mobiliare.
Principalele standarde internaţionale folosite în evaluarea întreprinderii sunt:
- Standardul Internaţional de Aplicaţie în Evaluare nr. l (IVA1) intitulat „Evaluarea pentru
raportarea financiară ".
- Standardul Internaţional de Practică în Evaluare nr. 6 (GN6) intitulat „Evaluarea
întreprinderii".
- Standardul Internaţional de Evaluare nr. 3 (IVS3) intitulat „Raportarea evaluă rii".
Standardele internaţionale din domeniul evaluă rii sunt traduse şi publicate în Româ nia prin
grija ANEVAR.

3.2. OBIECTIVE ŞI ARIA DE APLICABILITATE A STANDARDELOR

INTERNAȚIONALE DE EVALUARE

Dezvoltarea Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS-uri) s-a realizat urmă rindu-se trei
obiective principale:[57]
 Pentru a înlesni tranzacţiile internaţionale şi a contribui la viabilitatea pieţelor
internaţionale prin promovarea transparenţei în raportă rile financiare, precum şi creşterea încrederii
în evaluă rile realizate pentru garantarea împrumuturilor, pentru tranzacţii care implică un transfer al
dreptului de proprietate, pentru soluţionarea litigiilor şi pentru determinarea impozitelor asupra
proprietă ţii;
 Pentru a servi ca un etalon profesional pentru evaluatorii din întreaga lume, şi astfel,
permiţâ ndu-le acestora să ră spundă cererilor pieţelor internaţionale de proprietă ţi pentru evaluă ri
credibile şi să satisfacă cerinţele pentru raportă ri financiare ale comunită ţii internaţionale de afaceri;
şi
 Pentru a furniza Standarde de evaluare şi de raportare financiară care să satisfacă
cerinţele ţă rilor în dezvoltare sau în curs de industrializare.
Utilizatorii evaluă rilor realizate conform IVS-urilor se pot baza pe astfel de evaluă ri realizate
de profesionişti competenţi care subscriu unor standarde ridicate de deontologie profesională . Pe
mă sură ce aria de aplicare a evaluă rii a devenit mai largă , termenul de evaluarea proprietă ţii a că pă tat
o însemnă tate mai mare decâ t termenul, mult mai restrâ ns, de evaluarea activelor, acesta referindu-se
în special la evaluă rile realizate pentru utilizarea în raportarea financiară . Un evaluator profesionist de
proprietă ţi este o persoană care are calificarea, abilită ţile şi experienţa necesare pentru a estima
valoarea pentru diverse scopuri, cum ar fi: tranzacţii ce implică transferuri ale dreptului de
proprietate, evaluă ri pentru garanţii bancare imobiliare şi ipotecare, evaluă ri de proprietă ţi aflate în
litigiu, evaluă ri de proprietă ţi pentru stabilirea impozitelor datorate statului pentru acestea, evaluă ri
de proprietă ţi tratate ca active imobilizate în raportarea financiară. Un evaluator profesionist de
proprietă ţi poate avea competenţa profesională pentru a realiza evaluă ri şi pentru alte categorii de
proprietate, cum sunt bunurile mobile, întreprinderi şi active financiare. Standardele Internaţionale de
Evaluare reprezintă cea mai bună practică sau practică acceptată în evaluare, cunoscute şi ca Principii
de Evaluare General Acceptate (GAVP).
Evaluatorul se poate conforma cu Standardele Internaţionale de Evaluare în mod voluntar, la
impunerea lor prin lege sau printr-o reglementare sau la cererea clienţilor, a utilizatorilor şi/sau a
83
organizaţiilor sau asociaţiilor naţionale. Cum nu are puterea de a le impune, IVSC lasă organizaţiilor
financiare şi autorită ţilor naţionale sarcina de a implementa standardele. Se intenţionează ca
Standardele Internaţionale de Evaluare şi standardele naţionale din ţă rile membre să se completeze şi
să se susţină reciproc. IVSC pledează în favoarea cunoaşterii diferenţelor dintre prevederile
Standardelor Internaţionale de Evaluare şi cele naţionale.
Analiza detaliată a metodologiei de evaluare şi a aplicaţiei acesteia, la diferite tipuri de
proprietă ţi sau pieţe, ţine de pregă tirea specializată şi documentarea specialistului în evaluare. Pentru
acest motiv, IVSC încurajează toţi evaluatorii ca, pentru perfecţionarea lor profesională , să folosească
programele de instruire continuă pe parcursul întregii lor cariere. Standardele Internaţionale de
Evaluare prevă d mai degrabă ce trebuie să facă evaluatorii decâ t să explice cum sunt aplicate
procedurile sau metodologiile specifice de evaluare. IVS-urile recunosc că fiecare aplicaţie de evaluare
este legată de o problemă specifică de evaluare, a că rei soluţie depinde de abilitatea evaluatorului de a
selecta tehnicile de evaluare relevante şi de a-şi exprima raţionamentul profesional, în mod adecvat.
Acolo unde standardele altor discipline, cum sunt cele de contabilitate, pot fi aplicate în
evaluă ri, IVSC recomandă evaluatorilor să cunoască cerinţele de prezentare în contabilitate, a
rezultatelor evaluă rilor lor.

3.3. STANDARDELE INTERNATIONALE DE EVALUARE, EDITIA A OPTA -2007:

Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC) recunoaşte complexitatea
procedurilor profesionale de evaluare, diversitatea de tipuri de proprietă ţi, dificultă ţile generate de
modul de interpretare a evaluă rii de că tre alte discipline, problemele care apar în utilizarea şi
traducerea terminologiei de specialitate, precum şi nevoia primordială a publicului pentru evaluă ri
profesioniste, bine fundamentate şi elaborate în conformitate cu standarde general acceptate.
În consecinţă , conţinutul şi formatul Standardelor a fost elaborat avâ nd în vedere aceste considerente,
înţelegerea structurii Standardelor fiind astfel importantă pentru aplicarea lor. Modul de organizare a
Standardelor este prezentat în cele ce urmează : [73]
1. Introducere – Introducerea oferă o privire de ansamblu cu privire la originile Standardelor
Internaţionale de Evaluare, la activitatea Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Evaluare şi la
contextul general al Standardelor. De asemenea, este explicată organizarea standardelor şi aria de
aplicabilitate a acestora.
2. Concepte fundamentale ale Principiilor de Evaluare General Acceptate – O analiză completă
a corpului de cunoştinţe referitoare la metodele şi practicile de evaluare depă şeşte aria de
aplicabilitate a acestor Standarde. Pentru a sprijini înţelegerea acestor standarde de că tre alte
discipline şi pentru a diminua dificultă ţile generate de barierele lingvistice, această secţiune încearcă
să furnizeze comentarii cu privire la cadrul juridic, economic şi conceptual pe care se bazează
disciplina evaluă rii şi Standardele sale. Detalierea acestor concepte şi principii este esenţială pentru
înţelegerea evaluă rii şi aplicarea acestor Standarde.
3. Codul Deontologic – Un Cod Deontologic conţine cerinţele de etică şi competenţă solicitate
evaluatorilor în practica lor profesională . Conduita etică serveşte interesului general, stă la baza
încrederii instituţiilor financiare în serviciile de evaluare şi lucrează în beneficiul profesiei de
evaluator. Conduita etică garantează că rezultatele evaluă rilor sunt credibile, consecvente şi
imparţiale.
4. Tipuri de proprietate – Proprietatea imobiliară este distinctă de celelalte categorii de
proprietate, cum ar fi: bunurile mobile (corporale şi necorporale), întreprinderile şi activele financiare.
În Standarde sunt prezentate, în mod detaliat, aceste patru tipuri de proprietate, precum şi diferenţele
dintre ele.
5. Introducerea la Standarde – Secţiunea introductivă tratează diferenţele dintre valoarea de
piaţă şi tipurile de valoare diferite de valoarea de piaţă , precum şi importanţa comunică rii clare şi
concise a rezultatelor evaluă rii.
După finalizarea evaluă rii, evaluatorul va trebui să explice clar rezultatele şi modul în care
acestea au fost obţinute.
6. Standardele – În organizarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, de Aplicaţii în
Evaluare şi de Practică în Evaluare, cele trei standarde sunt considerate ca fiind de bază şi permanente.
Astfel, Standardele IVSC 1 şi 2 tratează valoarea de piaţă ca tip de valoare şi respectivi tipurile de
valoare diferite de valoarea de piaţă . Standardul 3 se referă la cerinţele de prezentare a raportului de
84
evaluare. De asemenea, cele trei standarde servesc ca bază pentru cele trei Standarde Internaţionale
de Aplicaţii în Evaluare (IVA), care prezintă modalită ţile de realizare a evaluă rilor în scopuri de
raportare financiară şi de garantare a împrumuturilor.
7. Standarde Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare – Evaluă rile sunt realizate pentru diverse
scopuri. În cadrul acestor standarde sunt descrise modalită ţile de realizare a evaluă rilor de active
aparţinâ nd sectorului public sau privat, în scopul utiliză rii acestora în cadrul raportă rilor financiare
sau pentru adoptarea deciziilor de acordare a împrumuturilor garantate.
8. Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare – Probleme referitoare la aplicarea
Standardelor apar frecvent din practica de evaluare sau din partea celor care apelează la serviciile de
evaluare. Standardele de practică în Evaluare furnizează instrucţiuni referitoare la probleme specifice
de evaluare şi la modalită ţile de aplicare a standardelor în diverse situaţii şi domenii de activitate
specifice. Aceste Standarde de Practică în Evaluare completează şi dezvoltă Standardele de Evaluare şi
cele de Aplicaţii în Evaluare avâ nd aceeaşi importanţă ca şi acestea. Respectarea Standardelor
Internaţionale de Evaluare precum, a celor de Aplicaţii şi celor de Practică în Evaluare este obligatorie
pentru toţi evaluatorii care elaborează rapoarte de evaluare în conformitate cu IVS-urile.
9. Glosar – Acest glosar face trimitere la toţi termenii definiţi în Standardele de Evaluare, în
Standardele de Aplicaţie şi în Standardele de Practică în Evaluare.
Cele trei elemente principale, componente ale Standardelor Internaţionale de Evaluare, adică
Standardele Internaţionale de Evaluare, Standardele Internaţionale de Aplicaţii în Evaluare şi
Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare au aceeaşi importanţă , iar evaluă rile realizate în
baza IVS-urilor trebuie să fie în conformitate cu principiile şi procedurile prezentate în toate.
Structura Standardelor
Fiecare dintre cele trei Standarde de Evaluare este elaborat pentru a aborda o arie câ t mai
largă din practica de evaluare. Corespunză tor, fiecare Standard conţine urmă toarele nouă secţiuni.
Standardele Internaţionale de Aplicaţii în Evaluare (IVA) au urmă toarea structură :
1. Introducere
2. Arie de aplicabilitate Definiţii
3. Relaţia cu Standardele de Contabilitate
4. Conţinutul Aplicaţiei
5. Comentarii
6. Cerinţe de prezentare a informaţiilor
7. Cerinţe referitoare la devierile de la Standard
8. Data intră rii în vigoare
Fiecare din Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare (GN) se ocupă de probleme
referitoare la aplicarea Standardelor, ce apar frecvent din practica de evaluare sau din partea celor
care apelează la serviciile de evaluare.
Patru GN-uri se ocupă de aspectele specifice evaluă rii diferitelor categorii de proprietate, cum
ar fi: proprietatea imobiliară ; drepturile de închiriere;mijloace fixe mobile şi bunuri mobile. Trei GN-
uri se referă la evaluarea de proprietă ţi sau active pe baza fluxurilor de numerar, incluzâ nd activele
necorporale, întreprinderile şi proprietă ţile generatoare de afaceri.
Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS) cuprind:
IVS1: Valoarea de piaţă ca bază de evaluare
IVS2: Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă
IVS3: Raportarea evaluă rii
Standarde Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA):
IVA1: Evaluarea pentru raportarea financiară
IVA2: Evaluarea pentru garantarea împrumutului
Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare (GN):
GN1: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea proprietă ţii imobiliare
GN2: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea pentru închiriere
GN3: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea instalaţiilor, maşinilor și
echipamentelor
GN4: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea activelor necorporale
GN5: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea bunurilor mobile
GN6: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea întreprinderii

85
 GN7: Standard International de Practică în Evaluare - Consideraţii privind substanţele
periculoase și toxice în cadrul evaluă rii
GN8: Standard International de Practică în Evaluare - Costul de înlocuire net
GN9: Standard International de Practică în Evaluare - Analiza fluxului de numerar actualizat
pentru evaluarea de piaţă sau în afara pieţei
GN10: Standard International de Practică în Evaluare - Evaluarea proprietarilor agricole
GN11: Standard International de Practică în Evaluare - Verificarea evaluă rii

86
CAPITOLUL IV
METODELE DE EVALUARE

4.1. CONSIDERATII GENERALE

Evaluarea unei proprietăţi, a unui drept de proprietate, inclusiv de natura unei
întreprinderi, poate fi definită ca fiind procesul de determinare a unui anumit tip de
valoare (în mod uzual a valorii de piată), verbul „determinare“ având accepţiunea de a
ajunge la o decizie, în urma unui proces de analiză a unor date pertinente de piată,
care presupune un raţionament profesional. Cu alte cuvinte, evaluarea nu este un
calcul în care se aplică nişte formule matematice prestabilite, rezultatul fiind astfel o
sumă precisă. Facem această precizare deoarece experienţa reevaluărilor mijloacelor
fixe și a terenurilor aflate în patrimoniul întreprinderilor de stat a indus opinia
eronată că evaluarea este un calcul, în care, la o valoare contabilă se aplică un indice
cronologic al costului pentru a se ajunge la o valoare contabilă curentă. Din păcate, nu
s-a înţeles că prin aceste reevaluări de tip administrativ, rezultatul nu putea să fie
valoarea de piată sau valoarea justă, în multe situaţii rezultatul putând crea confuzii.
Evaluatorul de întreprinderi are de rezolvat o problemă delicată în ultima etapă a procesului
de evaluare – aşa-numitul proces de reconciliere a valorilor diferite, rezultate din aplicarea mai multor
metode de evaluare. Stabilirea valorii finale a capitalului investit (adică a valorii întreprinderii) sau
valorii capitalului acţionarilor devine un proces dificil dacă au rezultat diferenţe substanţiale între
valorile obţinute prin mai multe metode de evaluare.
Metodele de evaluare cunoscute astă zi pot fi grupate în două mari categorii: [51]
 metode clasice
 metode bursiere
La râ ndul lor, metodele clasice pot fi grupate în funcţie de modul de abordare a întreprinderii
— sub aspectul patrimonial sau cel al afacerii, a business-ului, a profitabilită ţii — în trei categorii:
 metode de evaluare patrimonială (abordează întreprinderea exclusiv patrimonial);
 metode de evaluare prin rentabilitate, sau capacitatea beneficiară (abordează
întreprinderea exclusiv sub aspectul profitabilită ţii);
 metode de evaluare combinate (abordează întreprinderea atâ t sub aspect patrimonial
câ t şi al profitabilită ţii).
Există şi o a patra categorie, de mai mică importanţă , folosită pentru active foarte mă runte,
cuprinzâ nd metode care abordează volumul de activitate, respectiv cifra de afaceri.

4.2. METODE CLASICE

4.2.1. M ETODE DE EVALUARE PATRIMONIALĂ

4.2.1.1. Elemente de bază

Pâ nă la începutul secolului al XX-lea valoarea patrimonială a constituit un parametru esenţial

de evaluare a întreprinderii. De fapt, evaluarea prin metoda patrimonială, numită și evaluarea prin
active, constă în a estima o întreprindere în mod static, bilanţul fiind clişeul la un moment dat, care nu
reflectă mişcă rile viitoare. Valoarea patrimonială se recomandă a fi folosită , în special, pentru
evaluarea întreprinderii în lichidare, care nu mai desfă şoară nici o activitate.
Metodele de evaluare patrimonială sunt recunoscute pe scară largă de că tre specialişti din
Europa Continentală , în timp ce specialiştii din America de Nord aproape că le ignoră , ei considerâ nd
drept valoare economică realistă cea care rezultă din actualizarea cash-flow - urilor previzionate.
Ş coala financiară româ nească nu prezintă în acest moment o orientare de fond în ceea ce priveşte
curentul de opinie continental sau american. În general, se poate constata predispoziţia autorilor
româ ni, cu pregă tire în domeniul contabilită ţii, spre metodele patrimoniale, iar a celor cu profil
profesional financiar, spre cele financiare și bursiere.
87
 Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare a afacerii, „abordarea pe baza de active este
calea de estimare a valorii unei afaceri și / sau participaţii la acestea, utilizâ nd metode bazate pe
valoarea de piată a activelor individuale ale afacerii, scă zâ ndu-se datoriile acesteia” .
Principiile care stau la baza evaluă rii pe bază de active pot fi rezumate astfel: [51]
- asemă narea, din punct de vedere metodologic, cu evaluarea pe bază de costuri a diferitelor
active;
- principiul substituţiei, conform că ruia un activ nu poate valora mai mult decâ t costul de
înlocuire a parţilor sale componente;
- principiul transformă rii valorilor înregistrate ale tuturor activelor și datoriilor înscrise în
bilanţul contabil la data evaluă rii în valori de piată ;
- utilizarea acestei metode în cazul întreprinderilor care îşi continuă activitatea nu exclude ci,
dimpotrivă , cere să fie însoţită obligatoriu de utilizarea celorlalte metode recunoscute de practică de
evaluare. Poate constitui excepţie situaţia în care pâ rtile implicate în tranzacţie au acceptat ca unica
metodă de evaluare, evaluarea prin active;
- separarea activelor redundante (care nu sunt necesare exploată rii), deoarece acestea se vor
evalua și se vor adă uga la valoarea celorlalte active numai dacă cumpă ră torul doreşte să achiziţioneze
și această categorie de active.
Principalele metode care se înscriu în categoria metodelor patrimoniale de evaluare a
întreprinderii sunt:[74]
1. metoda activului net contabil;
2. metoda activului net corectat;
3. metoda activului net de lichidare;
4. metoda valorii substanţiale brute;
5. metoda capitalurilor permanente necesare exploată rii.

4.2.1.2. Metoda activului net contabil

Ideea fundamentală a metodelor patrimoniale este că valoarea întreprinderii este echivalentă
cu valoarea patrimoniului pe care îl deţine. Metodele presupun o identificare a bunurilor de evaluat și
nu au în vedere rezultatul potenţial asociat activită ţii viitoare. Punctul de plecare pentru această
estimare este valoarea patrimoniului reflectat în situaţiile financiare și calculată după relaţia:[74]

Patrimoniul =Activ net = Valoarea activelor deţinute – Datorii contractate

Conform acestei definiţii, patrimoniul, echivalent cu activul net contabil, are în vedere exclusiv
elementele reflectate în bilanţ, fie că participă sau nu la procesul de exploatare. Există două posibilită ţi
de calcul a valorii patrimoniului astfel definit: fie prin scă derea valorii datoriilor din activul total, fie
prin adunarea elementelor ce reprezintă capitalul propriu și deci cuvenit acţionarilor (capital social,
prime legate de capital, diferenţe din reevaluă ri, rezervele, profitul reinvestit, diferite fonduri proprii
etc.). Nu trebuie luate în calcul elementele puse la dispoziţia întreprinderii de actualii ei acţionari,
destinate întă ririi fondurilor proprii, dar care nu se află încă în proprietatea acestora, cum ar fi
avansuri în conturile acţionarilor, conturile blocate, conturile de acţionariat.
Se consideră , totuşi, că această valoare, deşi relativ uşor de calculat este departe de valoarea
căutată de evaluator, din urmă toarele motive:
- datorită costului istoric utilizat de evidentă contabilă, în această valoare nu se reflectă
valoarea actuală a elementelor luate în calcul;
- existenţa unor elemente reflectate parţial sau chiar omise de evidenţa contabilă, dar care au o
influenţă importantă pentru valoarea elementelor de activ sau pasiv. Este vorba, spre exemplu, de
variaţia de valoare a unor posturi, datorată deprecierii monetare, care nu apare explicit în bilanţ;
- judecata de valoare se bazează pe datele din bilanţurile realizate în alte perioade decâ t în
momentul în care se efectuează evaluarea și, prin urmare, realitatea reflectată de bilanţ ar putea fi
diferită de realitatea întreprinderii;
În ciuda limitelor sale, metoda este aplicabilă noilor întreprinderi (maximum 3-5 ani de
activitate), întreprinderilor cu creştere lentă , cu profit mic și stabil ori cu patrimoniul recent reevaluat.

88
4.2.1.3. Metoda activului net corectat

Unii autori consideră că există active ce pot avea valori de piată diferite de valoarea lor
contabilă , ceea ce determină supunerea activului net contabil unor corecţii, ca urmare a verifică rii,
inventarierii și reevaluă rii efectuate de echipa de evaluatori, dar și în funcţie de valoarea de folosinţă a
elementelor patrimoniale necesare întreprinderii. Elementele patrimoniale care nu sunt necesare
activită ţii de exploatare sunt evaluate separat, în funcţie de posibilitatea valorifică rii lor. Activul net
corectat (ANC) are drept scop de a elimina limitele activului net contabil și de a da o dimensiune
valorii întreprinderii mai apropiată de realitateă economică. Pentru determinarea activului net
corectat este necesară analiza critică a fiecă rui element de calcul, în funcţie de realitatea concretă și de
valoarea acestuia chiar în momentul evaluă rii. Astfel, exprimat printr-o relaţie de calcul, activul net
corectat este: [74]

ANC = Active totale corectate – Datorii totale la valoarea curentă

În practica de evaluare pentru calculul activului net corectat se procedează la exprimarea

activelor în funcţie de valoarea lor de utilitate sau de folosinţă . Datorită absentei unei definiţii
riguroase se va considera valoarea de folosinţă ca fiind „suma pe care un conducă tor de întreprindere,
prudent și avizat, ar accepta să o plă tească pentru a obţine activul imobilizat dorit, ţinâ nd cont de
utilitatea pe care deţinerea acestuia o are pentru realizarea obiectivelor întreprinderii”. Corecţiile
efectuate la nivelul bilanţului și contului de profit și pierderi sunt, de fapt, intervenţii asupra valorii
contabile, în scopul transpunerii acestor informaţii specifice în „valori ale zilei”. Din punct de vedere
metodologic, evaluarea unei întreprinderi prin metoda ANC implică parcurgerea în succesiune a
urmă toarelor etape:
- verificarea situaţiilor financiare care conţin informaţii despre activele și datoriile
întreprinderii la data evaluă rii. Este de preferat ca data evaluă rii să se identifice cu data la care se
efectuează inventarierea patrimoniului;
- verificarea concordantei dintre situaţia scriptică a activelor și situaţia reală, în urma unor
inspecţii efectuate de evaluator și care se consemnează în raportul de evaluare; după cum urmează :

1. Active necorporale Deprecierea/ aprecierea pe parcursul timpului

2. Teren Reflectarea valorii de piată
3. Construcţii Deprecierea, modificarea costului de înlocuire
4. Maşini, echipamente, mobilier Deprecierea, introducerea valorii
celor celor neutilizate
5. Stocuri Modificarea preturilor și deprecierea fizică
6. Creanţe Riscul de nerecuperare
7. Disponibilită ţi bă neşti Excedent posibil peste necesarul de exploatare
8. Credite Reflectarea valorii de piată pe baza ratelor
curente ale dobâ nzii
Estimarea valorii componentelor de bază ale activului net corectat presupune corecţii asupra
valorii contabile a acelor posturi care au înregistrat modifică ri semnificative faţă de valoarea contabilă .

1.Corectarea și evaluarea imobilizărilor necorporale

Realitatea dovedeşte faptul că întreprinderea nu este numai un centru de producere de profit
și de acumulare de capital, ci și un centru de acumulare de cunoştinţe și experienţe tehnologico-
organizatorice, iar câ nd toate aceste forme de acumulare se dezvoltă echilibrat, întreprinderea îşi
realizează misiunea pentru care a fost creată . Prin urmare, valoarea unei întreprinderi poate fi
mă surată în funcţie de mă rimea patrimoniul sau material, dar subzistă , de asemenea, și în capacitatea
de a dobâ ndi, genera și distribui resursele intangibile
Evaluarea elementelor care alcă tuiesc patrimoniul intangibil al unei întreprinderi solicită, mai
întâ i, corecta definire și identificare a acestora. Definirea, criteriile de clasificare și recunoaştere a lor,
metodele de evaluare a acestora sunt fundamentate prin reglementari contabile naţionale
În accepţiunea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, activele necorporale sunt definite
ca fiind activele nemonetare identificabile, fă ră suport material și deţinute în scopul utiliză rii în cadrul
producţiei sau aprovizionă rii cu bunuri sau furniză rii de servicii, pentru închiriere sau administraţie.
89
Pentru a recunoaşte un activ necorporal. Se recomandă drept criterii: identificabilitatea, controlul
asupra activului respectiv și beneficiile economice viitoare rezultate ca urmare a utiliză rii, închirierii
sau deţinerii sale. Criteriul identificabilită ţii se referă la faptul că un activ necorporal se diferenţiază ,
respectiv este separabil clar, de fondul comercial ori de alte active necorporale. Separabilitatea de
fondul comercial se traduce prin faptul că activul necorporal poate fi închiriat, vâ ndut, schimbat, iar
beneficiile economice viitoare ale acestuia vor putea fi distribuite fă ră a afecta beneficiile economice
oferite de folosirea altor active necorporale
În conformitate cu acelaşi standard, un activ necorporal este o resursă controlată de
întreprindere. Insă , o întreprindere controlează un activ dacă are posibilitatea de a obţine beneficii
economice viitoare si, de asemenea, dacă poate restricţiona accesul altora la beneficiile respective, fapt
rezultat din drepturile legale la care întreprinderea poate face apel într-o instanţă .
Beneficiile economice viitoare pe care la poate aduce un activ necorporal rezultă din vâ nzarea
produselor sau serviciilor, din folosirea sau închirierea activului sau din reducerea costurilor de
producţie viitoare, solicită întreprinderii să recunoască un activ necorporal, la cumpă rare, dacă și
numai dacă este posibil ca întreprinderea să obţină beneficii economice viitoare, ce pot fi atribuite
activului respectiv, și costul activului poate fi mă surat în mod corect.
Regulamentul de aplicare prezintă tipurile de active necorporale care se pot înregistra în
contabilitate, sub aspectul conţinutului și al duratelor lor de amortizare, respectiv: cheltuieli de
constituire; cheltuieli de dezvoltare; brevete, licenţe, mă rci, concesiuni, drepturi de autor și valori
similare; fondul comercial definit ca parte din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte
elemente de patrimoniu și care contribuie la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului întreprinderii
(vadul comercial, clientela, debuşeele, reputaţia); avansuri și imobiliză ri necorporale în curs.
Este de semnalat faptul că în practica din ţara noastră cheltuielile cu publicitatea și cheltuielile
cu pregă tirea profesională nu sunt incluse în categoria imobiliză rilor necorporale, ele sunt considerate
cheltuieli ale perioadei, fapt care contravine scopului acestora de a genera sau majora beneficiile
economice viitoare. De asemenea, cheltuielile de cercetare, în cazul în care activele necorporale sunt
realizate din resurse proprii, sunt considerate cheltuieli ale perioadei, deoarece în faza de cercetare nu
se poate demonstra existenţa unui activ necorporal, care va genera beneficii economice viitoare.
Standardele specifică faptul că fondul comercial, brevetele, mă rcile, licenţele, titlurile de publicaţii,
listele de clienţi care sunt obţinute din resurse proprii nu vor fi recunoscute ca active necorporale,
toate cheltuielile efectuate cu aceste elemente sunt recunoscute drept cheltuieli în momentul
efectuă rii lor, datorită faptului că ele nu îndeplinesc unul sau mai multe din criteriile de recunoaştere.
Elementele intangibile care nu pot fi în totalitate evaluate și înregistrate în contabilitate poartă
numele de „resurse intangibile invizibile” sau de „capital intelectual” al întreprinderii (ca de exemplu,
cunoştinţe și abilită ţi; lealitatea personalului; credibilitatea întreprinderii în relaţiile cu partenerii de
afaceri) sunt considerate de unii autori ca fiind componente ale goodwill-ului.
În lumea afacerilor este tot mai mult acceptată ideea potrivit că reia valoarea unei întreprinderi
tinde sa depindă , în mare mă sura, de cunoştinţele din capetele angajaţilor să i, de informaţiile din
bazele de date, de patentele pe care le controlează întreprinderea. Prin urmare, capitalul însuşi se
bazează , în proporţie crescâ ndă, pe elemente intangibile.
Standardele prevă d că activelor necorporale se aplică aceleaşi reguli de evaluare ca și activelor
corporale, adică evaluarea la valoarea de intrare (cost de achiziţie, cost de producţie, valoarea justă
etc.), și evaluarea la valoarea bilanţieră (costul amortizat și depreciat, valoarea reevaluată ). Activele
necorporale pot fi achiziţionate separat sau ca parte a combină rilor de întreprinderi. Activele
necorporale achiziţionate separat se evaluează la costul de achiziţie, care include preţul de cumpă rare,
taxele nerecuperabile, cheltuielile directe de punere în funcţiune. Activele necorporale intrate în
întreprindere prin contract de leasing, prezintă câ teva particularită ţi în ceea ce priveşte criteriile de
evaluare, în funcţie de tipul de contract. Astfel, în cazul contactului de leasing operaţional, evaluarea se
realizează la valoarea reziduală și taxele vamale aferente (câ nd locatorul este nerezident), iar
înregistrarea intră rii activului se face la data transferului de proprietate stipulată în contract. Atunci
câ nd contractul este de leasing financiar, evaluarea se realizează la valoarea justă a activului sau, dacă
este mai mică, la valoarea actualizată a plă ţilor de leasing, iar recunoaşterea activului în contabilitatea
locatarului are loc din momentul începerii utiliză rii sale.
Evaluarea activelor necorporale intrate prin aport în natură la capitalul social se face la
valoarea justă a acţiunilor primite în schimbul activului respectiv. Activele necorporale achiziţionate
ca parte a combină rilor de întreprinderi se evaluează, la valoarea justă la data achiziţiei.
90
 Câ nd un activ produs din resurse proprii este recunoscut ca fiind necorporal, evaluarea sa este
realizată la costul de producţie, care include cheltuielile cu materialele și serviciile consumate, salariile
și alte costuri aferente personalului angajat direct, cheltuielile atribuibile direct (taxe, amortizarea
patentelor și licenţelor) și cota de cheltuieli fixe.
Recunoaşterea în bilanţ a activelor necorporale se realizează la cost, fă ră amortizarea cumulată
și deprecierile de valoare, iar după recunoaşterea iniţială , Standardele prevă d că un activ necorporal
trebuie să fie contabilizat la o valoare reevaluată, respectiv la valoarea justă la data reevaluă rii, fă ră
amortizarea și deprecierile acumulate după momentul reevaluă rii.
Corecţiile care se impun a fi efectuate asupra activelor sunt:
a) neluarea în considerare a nonvalorilor ce apar în bilanţul contabil (elemente de activ ce nu
pot fi valorificate independent pe piată ):
- cheltuielile de constituire, respectiv cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea
întreprinderii (taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea și
vâ nzarea de acţiuni și obligaţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei, cheltuieli de publicitate);
- cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii (cheltuieli înregistrate în avans). Aceste
cheltuieli sunt deja cheltuieli efectuate într-o perioadă anterioară , ceea ce le face să fie interpretate ca
non-valori;
- cheltuielile de dezvoltare care nu sunt nominalizate în proiecte distincte nu sunt finanţate din
resurse proprii și nu au şanse să se finalizeze prin inovaţii;
b) considerarea economiilor de impozit asupra nonvalorilor, care trebuie reintegrate progresiv
în conturile de rezultat din exerciţiile viitoare. Aşadar, dacă existenţa acestor „non-valori” determină
diminuarea patrimoniului întreprinderii, economiile fiscale astfel apă rute trebuie reintegrate în contul
de rezultat din exerciţiul viitor (la cheltuieli), fiind necesară luarea lor în considerare dacă
întreprinderea este beneficiara acestora.
c) includerea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli în „datorii”, în cazul în care există o
mare probabilitate de producere a riscurilor și a cheltuielilor pentru care au fost create.
d) includerea în bilanţ a unor active necorporale neînregistrate de tipul brevetelor de invenţii,
secretelor comerciale nebrevetate, avantaje de contract, cheltuieli cu recrutarea, angajarea și
instruirea forţei de muncă.

2. Corectarea și evaluarea imobilizărilor corporale

Se definesc imobiliză rile corporale ca fiind: [74]
a) active care sunt deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
b) este posibil să fie utilizate pe parcursul mai multor perioade. Tot în categoria imobiliză rilor
corporale sunt evidenţiate și investiţiile imobiliare care, conform standardelor, reprezintă acea
proprietate imobiliară (un teren, o clă dire sau parte a unei clă diri) deţinută (de proprietar sau locatar,
în baza unui contract de leasing financiar) mai degrabă în scopul închirierii sau pentru creşterea
valorii capitalului sau în ambele scopuri, decâ t pentru a fi utilizată în producţia de bunuri, prestarea de
servicii sau în scopuri administrative sau pentru a fi vâ ndută pe parcursul desfă şură rii normale a
activită ţii.
Se adoptă urmă toarea detaliere pentru imobiliză rile corporale:
- terenuri și construcţii;
- instalaţii tehnice și maşini;
- alte instalaţii tehnice, utilaje și mobilier;
- avansuri și imobiliză ri corporale în curs de execuţie.
Un activ imobilizat este recunoscut ca atare numai dacă pot fi estimate cu suficientă certitudine
beneficiile economice viitoare obţinute de pe urma utiliză rii, închirierii sau deţinerii sale. De
asemenea, pentru a putea fi recunoscută o imobilizare corporală trebuie să poată fi evaluată.
Astfel, evaluarea imobiliză rilor corporale se face la intrarea lor în întreprindere, intrare care se
poate realiză prin mai multe modalită ţi: achiziţie, producţia în regie proprie, contracte de leasing,
subvenţionare, schimb cu alte active, aport la capital social sau donaţie.
Cea mai frecventă modalitate de a deţine imobiliză ri corporale este prin achiziţie, evaluarea și
înregistrarea în contabilitate realizâ ndu-se în acest caz la costul de achiziţie, care are drept
componente: preţul de cumpă rare; taxele vamale și taxele nerecuperabile, cheltuielile directe legate de
punerea în funcţiune; costuri iniţiale de amenajare a amplasamentului, de livrare și manipulare,
91
montaj, onorarii; costuri estimate pentru demontarea și mutarea activului; reducerile comerciale;
costul îndatoră rii, respectiv dobâ nda, câ nd ele sunt direct atribuibile achiziţiei activului).
Câ nd imobilizarea corporală este obţinută în regie proprie, evaluarea sa se realizează la costul
de producţie care are drept componente: cheltuielile directe de producţie, inclusiv costul îndatoră rii;
cota de cheltuieli indirecte (amortizarea, întreţinerea secţiilor și utilajelor, conducerea și
administrarea secţiilor etc.).
Contractele de leasing reprezintă o modalitate din ce în ce mai solicitată în prezent pentru
obţinerea de imobiliză ri corporale. În această variantă valoarea de intrare a activului în contabilitatea
locatarului (beneficiarului) și respectiv evaluarea depinde de tipul de contract, adică :
- evaluarea la valoarea reziduală (valoarea netă obţinută prin cedarea unui activ, la incheierea
duratei sale de utilizare, după deducerea cheltuielilor aferente cedă rii) și taxele vamale aferente (dacă
locatorul este nerezident), în contractele de leasing operaţional; înregistrarea intră rii activului se face
la data transferului de proprietate stipulată în contract (de regulă la sfâ rşitul vieţii utile a activului);
- minimul dintre valoarea justă sau valoarea actualizată a plaţilor minime de leasing (plaţi de-a
lungul perioadei de leasing pe care locatarul trebuie sau poate fi obligat să le efectueze), în contractele
de leasing financiar; momentul recunoaşterii activului în contabilitatea locatarului se face din
momentul inceperii utiliză rii lui;
Imobiliză rile corporale pot fi subvenţionate, ca urmare a unor programe de asistenţă
guvernamentală , caz în care evaluarea imobiliză rii corporale se realizează la valoarea de intrare care
este dată de valoarea justă.
În ceea ce priveşte evaluarea la data bilanţului, tratamentul de bază prevede că imobiliză rile
corporale să fie prezente în bilanţ la cost, ajustat cu valoarea amortiză rilor cumulate și a orică ror
pierderi cumulate din depreciere. Tratamentul alternativ prevede că, ulterior recunoaşterii iniţiale, o
imobilizare corporală să fie prezentă în bilanţ la valoarea reevaluată, pe baza valorii juste la momentul
reevaluă rii, mai puţin amortizarea cumulată și pierderile din depreciere.
Se prevede, pe lâ ngă cele două tratamente, evaluarea prin metode ce ţin cont de inflaţie,
respectiv retratarea costului istoric la inflaţie, conform . Nu se retratează activele care sunt reevaluate
la data bilanţului sau cele care sunt evaluate la cost curent, la data bilanţului.
a) Evaluarea terenurilor aflate în proprietatea întreprinderii se recomandă a fi realizată de
că tre evaluatori imobiliari, familiarizaţi cu metodele de evaluare a terenurilor, respectiv: comparaţia
directă de piată , metoda alocă rii, extracţia, parcelarea, metoda reziduală , capitalizarea chiriei brute.
1) Comparaţia directă este metoda recomandată pentru evaluarea terenurilor libere, fă ră
construcţii. Metoda implică analiza preturilor de vâ nzare și a caracteristicilor vâ nză rilor de terenuri
din perioada imediată momentului evaluă rii, în vederea compară rii și ajustă rii acestor preturi pentru a
se ajunge la o valoare de piată pentru terenul supus evaluă rii. Pentru terenurile virane, valoarea zilei
depinde de: aşezarea acestuia, caracteristicile fizice (mă rime, deschidere, privelişte, topografie etc.),
utilită ţile accesibile, cerere și oferta, facilită ţile de urbanism, grevarea cu o ipotecă și de restricţiile de
construcţie aplicabile. Aşadar, estimarea valorii lor se face pe baza preturilor utilizate în tranzacţii
recente, pentru fiecare tip de teren și zonă , obţinute de la agenţii imobiliari sau notari. În cazul
vâ nză rii efective a terenului, din valoarea determinată vor fi scă zute cheltuielile legate de vâ nzare.
2) Metoda alocării este recomandată de practica evaluă rii pentru terenurile construite.
Principiul pe care se bazează metoda este determinarea ponderii valorii terenului în valoarea totală a
unei proprietă ţi (teren plus construcţie). Ponderea este cuprinsă , pentru terenurile cu construcţii mai
vechi, între 20 – 30% din valoarea proprietă ţii.
3) Extracţia este o metodă de evaluare, derivată din metoda alocă rii, care constă în deducerea
din preţul de vâ nzare a unei proprietă ţi a valorii construcţiei, calculată la costul de înlocuire net, iar
valoarea astfel rezultată este valoarea terenului.
4) Metoda parcelării ţine seama de cea mai bună utilizare, din punct de vedere construibil, a
fiecă rei parcele de teren rezultate în urma diviză rii unei suprafeţe mai mari de tern. Parcelele pentru
diferite tipuri de construcţie sunt considerate unită ţi şablon în calculele de evaluare. Aceste unită ţi
şablon sunt stabilite de evaluatori imobiliari în colaborare cu arhitecţii, alcă tuindu-se astfel baze de
date cu privire la parcelă rile efectuate în zonă , în vederea vâ nză rii. Evaluarea fiecă rei parcele se poate
realiza fie prin comparaţia directă , fie prin evaluarea preţului proprietă ţii pe care un antreprenor o
construieşte pe parcela respectivă și pe care o vinde la cheie. În acest din urmă caz, diferenţa dintre
preţul de vâ nzare a proprietă ţii imobiliare, finanţată de antreprenor (clă diri plus teren), și costurile
totale de construcţie (inclusiv profitul antreprenorului) reprezintă valoarea terenului.
92
 5) Metoda reziduală ţine seama de contribuţia celor două tipuri de capital investit, clă diri și
teren, la obţinerea și repartiţia profitului net al întregii afaceri, rezultat în urma unei investiţii
efectuate pe terenul supus evaluă rii. Aplicarea metodei implică parcurgerea în mod succesiv a
urmă torilor paşi:
- stabilirea celei mai bune utiliză ri a terenului, respectiv a acelui tip de construcţie din
exploatarea că reia rezultă cel mai mare profit, profit care trebuie alocat celor două tipuri de investiţie;
- calcularea pe baza ratelor de capitalizare uzuale pe piată (8 – 10%) a valorii clă dirii noi și
prin capitalizarea profitului net atribuibil clă dirii noi;
- determinarea profitului net anual atribuibil terenului, ca diferenţă între profitul net anual
total al proprietă ţii și profitul net anual aferent clă dirii;
- calcularea valorii terenului prin capitalizarea profitului net anual aferent terenului, cu rata de
capitalizare uzuală pe piată.
6) Metoda capitalizării chiriei brute este folosită pentru evaluarea terenurilor închiriate,
permiţâ nd capitalizarea chiriei încasate de proprietarul terenului închiriat unui utilizator. Atunci câ nd
chiria percepută pe unitate de suprafaţă și rata de capitalizare sunt cele practicate pe piată , se obţine
valoarea de piată a terenului.
Terenurile agricole se evaluează utilizâ nd metoda comparaţiei, la fel ca în cazul terenurilor
neagricole, sau metoda capitaliză rii rentei nete. Cea de-a doua metodă reflectă ceea ce David Ricardo
preciza, respectiv că „preţul pă mâ ntului agricol este renta capitalizată la dobâ nda zilei”. Aplicarea
corectă a acestei metode solicită evaluatorul la: obţinerea informaţiilor despre rotaţia culturilor,
randamente, preţul produselor agricole din zonă ; estimarea venitului brut potenţial obţinut de pe
ternul respectiv, atâ t în cazul exploată rii terenului de că tre proprietar, câ t și în cazul arendă rii
terenului; estimarea cheltuielilor de exploatare pentru determinarea venitului net; stabilirea ratelor
de capitalizare; efectuarea calculelor necesare pentru stabilirea valorii terenului agricol prin
capitalizarea venitului.
b) Evaluarea construcţiilor se realizează de evaluatori imobiliari care posedă cunoştinţe de
specialitate. Practica recomandă evaluarea acestora cu ajutorul comparaţiei directe, folosită și pentru
evaluarea terenurilor, a metodei bazată pe capitalizarea veniturilor sau evaluarea pe bază de cost.
1. Comparaţia directă se foloseşte în cazul evaluă rii unor clă diri care au grad ridicat de
similaritate, pentru care există o piată activă și informaţii suficiente cu privire la preturile de vâ nzare,
oferte, tranzacţii efectuate etc.
2. Metoda bazată pe capitalizarea veniturilor este folosită pentru evaluarea construcţiilor
cumpă rate ca investiţii și care vor aduce un venit financiar dintr-o închiriere unei terţe persoane. Sunt
considerate venituri care se vor capitaliza: chiria brută potenţială , adică aferentă unei închirieri de 100
% a construcţiilor, înainte de deducerea cheltuielilor suportate de proprietar și a plaţii impozitului pe
chirie; chiria brută efectivă, calculată ţinâ nd seama de gradul efectiv de închiriere a clă dirii, înainte de
a efectua deducerile mai sus amintite; profitul net din exploatare, respectiv profitul net anual, după
deducerea tuturor cheltuielilor de exploatare, fă ră amortizare, din chiria brută efectivă ; cash-flow-ul
înainte de plata impozitului pe profit, adică partea din profitul brut ră mas după deducerea cheltuielile
cu dobâ nzile aferente creditelor cu care a fost finanţată clă direa evaluată ; cash-flow-ul după plata
impozitului pe profit; valoarea reziduală care reprezintă suma globală incasabilă de un investitor, la
terminarea duratei de exploatare normală sau la sfâ rşitul perioadei de previziune. În funcţie de forma
de venit și de modul de exprimare a ratei de actualizare sau a ratei de capitalizare, construcţiile pot fi
evaluate prin: capitalizare directă , actualizarea veniturilor viitoare și tehnici reziduale.
a. Capitalizarea directă este simplă deoarece nu presupune previzionarea anuală a venitului
(profitul net din exploatare sau cash-flow-ul înainte de impozitare) generat de o construcţie, ci doar
Ideia reproductibilită ţii în viitor a unui nivel anual al acestuia. În consecinţă , valoarea construcţiei se
determină conform relaţiei:

Valoarea construcţiei = Venitul anual / Rata de capitalizare (k)

La râ ndul sau, rata de capitalizare este raportul dintre venitul anual și preţul de vâ nzare a
clă dirii, ea avâ nd semnificaţia unei rate a rentabilită ţii capitalului investit în clă dire.
b. Actualizarea veniturilor constă în stabilirea veniturilor actuale prin actualizarea veniturilor
anuale sperate (profitul net din exploatare sau cash-flow-ul înainte de impozitare, cash-flow-ul după
plata impozitului pe profit) cu ajutorul unei rate de actualizare .
93
 c. Tehnicile reziduale sunt folosite câ nd există urmă toarele informaţii disponibile despre
proprietatea imobiliară (teren plus clă dire): valoarea de piată a terenului evaluabilă în mod
independent, profitul net generat de întreaga proprietate, rata de capitalizare aferentă proprietă ţii
imobiliare. Aceste informaţii permit calcularea: profitului net atribuibil numai terenului, prin
înmulţirea ratei de capitalizare cu valoarea de piata a terenului; profitului net aferent clă dirii, ca
diferenţa între profitul net total și profitul net aferent terenului; valorii clă dirii, prin capitalizarea
numai a profitului net corespunză tor clă dirii.

3. Metoda bazata pe costuri este recomandată de specialişti pentru construcţiile noi sau
aproape noi; în cazul construcţiilor unicat, care nu se tranzacţionează frecvent pe piată ; pentru
clă dirile în care se desfă şoară o afacere care are un puternic goodwill personal, ce nu pot fi evaluate pe
baza profitului rezultat de afacerea desfă şurată în clă direa de evaluat, deoarece goodwill-ul nu este
transferabil odată cu clă direa; în studiile de fezabilitate.
În toate aceste cazuri, punctul de plecare în estimarea valorii unei astfel de clă diri îl reprezintă
costul de reproducţie sau costul de înlocuire a clă dirii, din care se deduce suma care reprezintă
deprecierea totală a clă dirii, rezultâ nd costul de înlocuire net. Conform definiţiei elaborate de
Institutul de Evaluare din Chicago, costul de reproducţie brut este costul estimat pentru a construi, la
preturile curente la data evaluă rii, clă diri identice, folosind aceleaşi materiale, standarde de
construcţii, proiect, plan de construcţie, calitate a manoperei. Costul de înlocuire, potrivit aceleiaşi
optici, este costul estimat pentru a construi, la preturi curente la data evaluă rii, a unei clă diri cu o
utilitate identică cu cea de evaluat, însă la cu materiale moderne, la standardele curente, plecâ nd de la
proiecte și planuri moderne, existente la data evaluă rii. Câ t priveşte stabilirea gradului de depreciere a
unei clă diri, acesta se realizează în urma unei inspecţii detaliate a construcţiei de evaluat, de că tre un
inginer constructor.
c) Maşinile, utilajele și echipamentele sunt aduse la preţul actual cu ajutorul mai multor
metode ce au scop determinarea valorii reziduale din momentul evaluă rii. Datorită naturii specializate
a activită ţii unor întreprinderi, evaluarea mijloacelor fixe trebuie realizată de evaluatori specializaţi pe
tipul respectiv de mijloace fixe.
În acest scop, evaluatorul trebuie să dispună de situaţia mijloacelor fixe aflate în proprietatea
întreprinderii, cu datele de identificare a acestora (cod, denumire, numă r de inventar, data punerii în
funcţiune, durata de viaţă normată ). Evaluatorul procedează apoi la clasarea mijloacelor fixe în:
necesare în procesul de exploatare, redundante (peste nevoile de exploatare) și în curs de casare. De
asemenea, este necesară verificarea faptică a mijloacelor fixe, analiza gradului de depreciere a lor și
precizarea tipului de valoare pentru evaluare, respectiv: valoarea de piată pentru mijloacele fixe
necesare în procesul de exploatare; valoarea de piată sau valoarea de lichidare pentru mijloacele fixe
în surplus faţă de nevoile de exploatare; valoarea de casare pentru cele ce trebuie casate; costul de
înlocuire net pentru mijloacele fixe unicat.
În general, valoarea de piată a unui mijloc fix nou este punctul de plecare în procedura
evaluă rii. Dacă în momentul evaluă rii nu se mai tranzacţionează mijloace fixe absolut identice cu cele
de evaluat, este necesară încadrarea mijlocului fix de evaluat în categoria celor tranzacţionate pe piată.
d) Imobilizările financiare reprezintă plasamente pe termen lung, respectiv: titluri de
participare (drepturi sub formă de acţiuni și alte titluri de valoare în capitalul altor unită ţi
patrimoniale, care asigură deţină torului lor exercitarea controlului sau a unor influenţe în
managementul acestora), titluri imobilizate ale activită ţii de portofoliu (titluri financiare achiziţionate
în vederea realiză rii unor venituri financiare, fă ră a putea realiza un control asupra emitentului), alte
titluri și creanţe imobilizate (creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen lung
terţilor, garanţiile și cauţiunile depuse de unitatea patrimonială la terţi).
Evaluarea titlurilor de participare și a titlurilor imobilizate ale activită ţii de portofoliu implică
luarea în calcul a mai multor criterii, pentru a putea stabili valoarea intrinsecă a unei acţiuni. Aceste
criterii de evaluare sunt:
- valoarea de piată a acţiunilor, care poate fi cursul la bursă sau preţul de tranzacţionare a unor
pachete de acţiuni, pentru întreprinderile necotate;
- calitatea activelor deţinute (corporale și necorporale);
- profitul net al societă ţii la care întreprinderea evaluată deţine o parte de capital;
- previziunile referitoare la încasă rile viitoare provenite din plasament;
- restricţiile în distribuirea profitului net de că tre întreprinderile la care se deţine participaţia;
94
 - restricţiile în ceea ce priveşte transferul titlurilor de plasament pentru întreprinderea care le
deţine.
Pentru titlurile de participare minoritare în societă ţile necotate sau pentru cele pentru care
cursul nu este o dimensiune suficient de semnificativă , estimarea lor presupune, de fapt, o reevaluare a
societă ţii emitente. Principiul aplicabil este acela conform că ruia în locul valorii nete contabile a
titlurilor deţinute trebuie determinată o sumă echivalentă cu partea corespunză toare a lor din
valoarea activului net al întreprinderii emitente. Dacă informaţiile nu sunt disponibile, dar veniturile
de participaţie sunt cunoscute, este posibilă o estimare indirectă a valorii acestora pe baza valorii de
randament.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde participaţiilor la capitalul filialelor cu pierderi. Dacă
societatea mamă îşi asumă responsabilitatea în redresarea situaţiei acestora, în evaluarea participaţiei
trebuie reflectată pierderea pe câ ţiva ani, ca și efortul de refinanţare a procesului de redresare. Dacă
societatea mamă nu-si asumă efortul de redresare, valoarea participaţiei este zero sau valoarea de
lichidare totală a filialei.

3.Corectarea și evaluarea activelor circulante

Reevaluarea activului circulant este tratată diferit de evaluatori.[74] Unii consideră că
posturile activului circulant (stocuri, creanţe clienţi, titluri pe termen scurt, trezorerie) sunt elemente
cu o rotaţie relativ rapidă . În acest fel, valoarea lor contabilă poate fi utilizată în estimă ri ca atare. Sunt
exceptate situaţiile care se caracterizează prin inflaţie puternică sau erodare monetară accelerată . Alţi
experţi consideră că estimarea elementelor de exploatare necesită o atenţie analitică pentru fiecare
element, în ceea ce priveşte valoarea lor și existenţă lor fizică.
a) În evaluarea stocurilor (mă rfuri, materii prime și materiale) este necesar să se respecte
mai multe etape, precum: inventarierea fizică (dacă nu este posibilă se analizează datele inventarului
celui mai recent); ierarhizarea stocurilor din punct de vedere al rotaţiei și identificarea stocurilor cu
rotaţie slabă sau stagnantă ; identificarea metodei de evaluare la determinarea valorii stocurilor. Pot
exista anumite stocuri de materii prime degradate total sau componente care nu se mai utilizează
nicăieri. În acest caz valoarea acestora este zero sau chiar negativă dacă sunt necesare și cheltuieli de
încă rcare, transport, depozitare și neutralizare.
Pentru stocurile de materii prime, materiale, componente necesare activită ţii de exploatare,
tipul de valoare utilizat este valoarea de piată , care reflectă costul curent de înlocuire la data evaluă rii.
Diferiţele metode de evaluare a stocurilor vor influenţa valoarea stocului final reflectată în bilanţ ca și
costul produselor vâ ndute și deci, implicit, profitul înscris în contul de profit și pierdere. Efectele sunt
deosebit de importante în ţă rile cu economii inflaţioniste unde, chiar în intervale scurte de timp,
acelaşi produs se realizează cu eforturi în aprovizionare și în producţie la preturi mereu altele.
Din acest punct de vedere se pot întâlni mai multe metode de evaluare a stocurilor:
- metoda bazată pe media ponderată a costurilor de aprovizionare;
- metodele bazate pe ordinea de intrare în întreprindere (FIFO – primul intrat, primul ieşit și
LIFO – ultimul intrat, primul ieşit) sau pe scara de mă rime a preţului de aprovizionare (HIFO – cel
intrat cu preţul de aprovizionare cel mai mare, primul ieşit și LOFO – cel intrat cu preţul de
aprovizionare cel mai mic, primul ieşit).
În economiile cu preturi în creştere sau cu inflaţie puternică, aplicarea metodei FIFO are ca
efect o supraevaluare a profitului și o estimare a stocurilor din întreprindere aproape de valoarea
actuală. În aceleaşi condiţii, aplicarea metodei LIFO va subevalua profiturile, dar și mă rimea stocurilor
din întreprindere. În cazul scă derii preturilor aplicarea metodei FIFO are ca efect o subevaluare a
profitului și o estimare a valorii reale a stocurilor aproape de valoarea actuală, în timp ce LIFO va
supraevalua profitul și valoarea stocurilor.
Atenţie trebuie acordată stocurilor de piese de schimb, subansamble, componente diverse a
că ror valoare contabilă nu a fost actualizată și care, prin valoarea lor de piată curentă , pot să
reprezinte un mare avantaj pentru comparator.
Stocurile de producţie neterminată se evaluează plecâ nd de la valoarea de piată estimată a
produselor rezultate după finalizarea procesului de producţie, din care se deduc cheltuielile necesare
pentru aducerea în stare de comercializare a produselor în curs de execuţie.
Stocurile de produse finite necesită efectuarea unor corecţii cauzate de factori precum:
renunţarea de că tre unii clienţi la comenzi; returnarea unor produse din cauza unor deficiente
calitative; costul de înregistrare în contabilitate este mai mare decâ t preţul de vâ nzare cu amâ nuntul;
95
inexistenţa unei cereri pentru tipul respectiv de produs; termenul de garanţie expirat. Specialiştii în
evaluare precizează că , la fel ca în cazul stocurilor de materii prime și materiale, și în cazul stocurilor
de produse finite este necesară inventarierea și verificarea existenţei lor fizice. Corecţiile care se vor
aduce la valorile contabile a acestor stocuri sunt: valoarea zero sau valoarea negativă pentru
produsele finite depreciate total sau cu termen de valabilitate expirat și care trebuie distruse sau
neutralizate; valoarea de piată diminuată cu cota uzuală de adaos comercial practicat pentru tipul
respectiv de produse finite. Evaluarea stocurilor se realizează la intrarea în întreprindere, la data
bilanţului și la ieşirea din întreprindere sau la darea în consum. Costul stocurilor trebuie să cuprindă
toate costurile aferente achiziţiei și prelucră rii, precum și toate costurile suportate pentru a aduce
stocurile în forma și la locul unde se gă sesc în momentul evaluă rii.
1) Evaluarea la intrare. Cea mai frecventă modalitate de a deţine stocuri este prin achiziţie.
Prin urmare, costul de achiziţie este valoarea cu care bunul respectiv va fi înregistrat în contabilitate
si, respectiv este evaluat. Componentele costului de achiziţie sunt urmă toarele: preţul de cumpă rare;
taxele vamale și taxele nerecuperabile; cheltuielile direct legate de transport, manipulare și alte
costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de stocuri, reducerile comerciale, costul îndatoră rii. O altă
modalitate de a obţine stocuri este prin producţia proprie, situaţie în care evaluarea stocului se
realizează la costul de producţie. Componentele costului de producţie sunt: cheltuielile directe de
producţie (consumul de materii prime și materiale, manopera directă etc.) și cota de cheltuieli
indirecte (amortizarea, întreţinerea secţiilor și utilajelor, conducerea și administrarea secţiilor).
Cheltuielile generale ale întreprindere (cheltuieli de administraţie) și cheltuielile de distribuţie nu se
includ în costurile de producţie. Stocurile pot intra în întreprindere prin subvenţionare, ca urmare a
unui program de asistenţă guvernamentală. În acest caz evaluarea se realizează la valoarea
corespunză toare subvenţiilor guvernamentale. Atunci câ nd subvenţia guvernamentală este
reprezentată de transferul unui activ nemonetar, respectiv un stoc sau o categorie de stocuri,
evaluarea se realizează la valoarea de intrare, dată de valoarea justă .
2) Evaluarea la ieşire. În momentul în care stocurile ies din întreprindere (prin consum intern,
vâ nzare sau alte variante) evaluarea lor se realizează prin metoda FIFO (primul intrat primul ieşit),
prin metoda costului mediu ponderat și prin metoda LIFO. Prima metodă presupune că evaluarea
ieşirilor de stoc să se facă la costul intră rilor în ordinea cronologică a apariţiei. Respectiv, stocul final
este constituit din elementele cele mai recente. Această metodă se foloseşte atâ t în cazul inventarului
permanent, cat și în cazul inventarului intermitent. Metoda „costului mediu ponderat”, presupune
evaluarea articolelor de stoc, utilizâ nd media ponderată a costurilor. Această metodă poate fi aplicată
în cazul inventarului permanent, cat și în cazul celui intermitent. Metoda LIFO „ultimul intrat primul
ieşit”, presupune ca ultimele articole achiziţionate sau produse să fie primele ieşite din stoc, iar cele
ramase în stoc la sfâ rşitul perioadei sunt primele achiziţionate sau produse. Spre deosebire de
celelalte metode, LIFO nu repartizează costurile stocurilor intrate pâ nă la acea dată , dar conectează
veniturile cu cheltuielile aferente. Costul articolelor existente în stoc la sfâ rşitul perioadei este mai mic
decâ t costul actual, ceea ce este în concordantă cu principiul evaluă rii bilanţiere la cea mai mică
valoare dintre cost și valoarea realizabilă netă .
Utilizarea metodei FIFO pentru evaluarea stocurilor prezintă urmă toarele avantaje: urmă reşte
mişcarea fizică a stocurilor; valoarea stocului este actuală și uşor de calculat. Dezavantajele folosirii
acestei metode constau în faptul că: profiturile pot fi supraevaluate, în anumite perioade; comparaţiile
pe diferite comenzi sau activitatea sunt greu de realizat.
Metoda costului mediu ponderat prezintă drept avantaje faptul că : nivelează profiturile; este
uşor de calculat și permite comparaţii. Dezavantajele constau în faptul că : deformează costurile în
anumite momente de timp.
Evaluarea stocurilor prin metoda LIFO are avantajul utiliză rii costurilor actuale, dezavantajul
principal referindu-se la faptul că există posibilitatea subevaluă rii stocurilor în bilanţ.
3) Evaluarea la data bilanţului prevede că în bilanţ stocurile să fie evaluate la cea mai mică
valoare dintre cost și valoarea realizabilă netă . Valoarea netă de realizare se determina ţinâ nd seama
de fluctuaţiile de preţ și de cost, precum și de scopul pentru care stocurile sunt deţinute.
b) Creanţele fac obiectul unei reevaluă ri separate dacă există riscul unor clienţi incerţi. În
aceste situaţii se realizează o grupare și o ordonare a clienţilor pe bază criteriului „data plaţii”, pentru
a detecta riscul de neplată . De asemenea, evaluatorul împreună cu clientul sau apreciază
transferabilitatea totală , parţială sau netransferabilitatea creanţelor viitorului proprietar. În cazul în

96
care întreprinderea a constituit un provizion suficient pentru creanţe incerte, se poate prelua valoarea
înregistrată în contabilitate pentru aceste creanţe, diminuată cu provizionul constituit.
În literatura de specialitate se precizează că în legă tură cu corecţiile aplicate valorilor contabile
pentru creanţe nu există reguli general acceptate, ci numai recomandă ri. Astfel, cea mai uzuală
practică pentru tratarea creanţelor cu termen de încasare depă şit ar fi neincluderea în evaluare sau
preluarea lor de că tre cumpă ră torul întreprinderii printr-un angajament scris, semnat cu vâ nză torul,
în care se stipulează procentul de plată din valoarea fiecă rei creanţe, care se va face numai după
încasarea creanţei. O altă practică este diminuarea valorii nominale a unei creanţe cu un anumit
procent, în funcţie de numă rul de zile de întâ rziere a plă ţilor.
Creanţele reprezintă drepturi bă neşti potenţiale, realizabile la termene diferite. În tranzacţiile
de vâ nzare cumpă rare interesul parţilor este diferit. Astfel, vâ nză torul vrea să -și recupereze prin preţ
valoarea totală a creanţelor. Pentru comparator, o sumă care se va încasa peste un anumit termen nu
mai are aceeaşi valoare. De aceea, în faza de diagnostic trebuie să se facă o analiză detaliată a
creanţelor din punct de vedere al vechimii acestora, a posibilită ţilor de încasare, facondu-se corecţiile
necesare asupra soldului conturilor respective, astfel:
- creanţele certe se iau în calcul la valoarea contabilă ;
- creanţele exprimate într-o altă monedă decâ t cea naţională , se actualizează în funcţie de
evoluţia cursului de schimb;
- creanţele pentru care se apreciază că încasarea va avea loc peste o lună se corectează în
funcţie de costul imobiliză rii fondurilor pe perioada amâ nă rii încasă rii (dobâ nda bancară ),
determinâ ndu-se astfel valoarea justă a creanţelor, care este o valoare actualizată a plă ţilor cu rata
dobâ nzii;
Creanţele care se apreciază că nu mai pot fi încasate se scad din patrimoniu cu valoarea
contabilă , fiind necesară argumentarea imposibilitatea încasă rii
c) În ceea ce priveşte disponibilităţile sunt de făcut corecţii mai ales dacă există poziţii
importante în devize și în titluri. Cu prudenţă , valuta și titlurile vor fi evaluate la un curs mediu al
perioadei considerate.
Suma tuturor acestor posturi rectificate reprezintă activul brut real.
Pentru calculul activului net real este necesar să se analizeze critic și conţinutul pasivului, în
mod special, pasivul exigibil (fă ră capitalul propriu și provizioanele cu caracter de rezervă ).

4. Corectarea și evaluarea datoriilor pe termen lung

În cazul întreprinderilor mici și mijlocii, cumpă ră torul nu poate achiziţiona afacerea fă ră a i se
impune să preia și datoriile totale sau parţiale. De aceea datoriile se impune a fi evaluate.[74] O parte
din datorii nu necesită corecţii, fapt pentru care sunt preluate la valoarea lor contabilă . Alte datorii
necesită o reevaluare, cum ar fi valoarea creditelor pentru care există condiţii avantajoase de
finanţare, respectiv care pot fi obţinute cu o rată a dobâ nzii inferioară celei curente pe piaţa monetară .
Datoriile pe termen lung vor fi actualizate dacă a aut loc o modificare importantă a ratei
dobâ nzii (valoarea corecţiei se calculează prin actualizarea datoriei la un coeficient egal cu diferenţa
între rata de piată a dobâ nzii și rata dobâ nzii creditului. Pentru datoriile pe termen scurt
nerambursate la scadenţă vor fi luate în calcul și penalită ţile corespunză toare. Se vor integra în pasivul
exigibil dividendele de distribuit acţionarilor, de obicei ca datorii pe termen scurt.
Reevaluarea posturilor din bilanţ evidenţiază o plusvaloare potenţială , care nu s-ar degaja
decâ t în cazul vâ nză rii bunurilor patrimoniale. Este necesar să se ţină seama de impozitul pe
plusvalorile potenţiale identificate în decursul acestor reevaluă ri. Pot fi avute în vedere mai multe
situaţii:
- pentru bunurile amortizabile și stocuri există un impozit latent, avâ nd conţinutul unui pasiv
exigibil, care se poate calcula ca sumă actualizată a impozitelor pe plusvaloarea estimată ;
- pentru bunurile neamortizabile (terenul) impozitele latente nu sunt luate în considerare, că ci
vâ nzarea acestor bunuri ca atare este extrem de puţin probabilă și deci impozitul este zero.
Deducâ nd din activul brut real pasivul real exigibil se obţine activul net real sau corectat.
Aceasta este expresia, la preţul zilei, a ceea ce întreprinderea are în proprietate, deci a valorii
patrimoniale a societă ţii.
Deşi mai precisă decâ t metoda activului net contabil, metoda activului net corectat are și ea
multiple limite:[74]
- nu tine cont de potenţialul viitor de creştere a întreprinderii;
97
 - valoarea întreprinderii rezultă ca o însumare a unor elemente la un preţ actual, considerate
prin juxtapunere și nu integrate într-un tot funcţional;
- nu ţine cont de potenţialul factorului uman;
- nu tine cont de elementele nemateriale specifice întreprinderii (experienţa în producţie,
mă rci, reţele de distribuţie, calitatea clienţilor etc.).
În consecinţă activul net corectat se calculează conform relaţiei :
Activ net contabil
- cheltuieli de constituire
- cheltuieli cu studiile
- diminuarea valorii fondului comercial
- diminuarea valorii stocurilor
- creanţe dificil de recuperat neprevizionate
- impozit latent asupra plusvalorii activelor care depăşesc diminuarea valorii lor
+ valoarea de realizare a brevetelor
+ creşterea de valoare a activelor necorporale
+ creşterea de valoare a activelor financiare
+ creşterea de valoare a stocurilor
= Activ net corectat

Exemplu : Se dau urmă toarele elemente de bilanţ:

Activ net contabil 120.000 lei;

cheltuieli de constituire 2.000 lei;
diminuarea valorii stocurilor 4.000 lei;
creanţe dificil de recuperat neprevizionate 1.500 lei;
creşterea de valoare a activelor necorporale 500 lei;
creşterea de valoare a activelor financiare 300 lei;
Se cere să se calculeze activul net corectat .

R: Activul net corectat este 113.300 mii lei

4.2.1.4. Activul net de lichidare (ANL)

În cadrul acestei abordări bilanţul contabil, bazat îndeosebi pe valori ce exprimă costuri este înlocuit
cu bilanţul ce reflectă toate activele, corporale și necorporale și toate datoriile, la valoarea lor de piată sau la
o valoare curentă adecvată în cazul metodei activului net corectat (ANC) sau la valoarea netă de realizare pe
piată în cazul metodei activului net de lichidare (ANL).
Evident, rezultatul metodei încadrate în această abordare nu trebuie să fie singurul rezultat atunci
când evaluam întreprinderi operationale și care vor funcţiona pe o perioadă previzibilă în viitor. Dacă
întreprinderea evaluată deţine proprietăţi și încasează venituri din aceste proprietăţi, pentru fiecare din aceste
active trebuie determinată valoarea lor de piată.
În cazul unei întreprinderi în dificultate în care se estimează reducerea sau oprirea activită ţii
acesteia se foloseşte activul net de lichidare care are în vedere dacă lichidarea se face progresiv, rapid
sau imediat.
Noţiunea de întreprindere în dificultate poate fi analizată după două criterii esenţiale: [51]
a) criteriul juridic: întreprinderea face sau nu obiect al unei proceduri judiciare? Acest
criteriu va modifica simultan:
 condiţiile unei eventuale reluă ri a activită ţii;
 partenerii cu care se negociază ;
 decizia de a vinde şi de a alege un investitor.
b) criteriul economic: întreprinderea este structural în dificultate sau este vorba de un
accident de trezorerie? Pentru un investitor, ideal este ca întreprinderea să fie în stare bună , cu
potenţial bun, dar cu dificultă ţi de trezorerie; această dificultate poate fi accidentală (de exemplu
neîncasarea unor clienţi), sau structurală (de exemplu fonduri proprii insuficiente pentru a continua
dezvoltarea).
98
 În cazul unei întreprinderi în dificultate, partenerii pot fi: investitori diverşi, acţionari vechi,
organele judiciare.
Investitorii pot fi de trei feluri:
 profesionişti (aceştia preiau întreprinderea fie pentru a dezvolta un grup mai puter-
nic, fie pentru a realiza un profit, revâ nzâ nd întreprinderea după redresare);
 diverse grupuri de persoane (din întreprinderea respectivă , de regulă cadre care
cumpă ră pentru salvarea locurilor lor de muncă şi pentru a se realiza profesional);
 diverse întreprinderi în legă tură sau nu cu întreprinderea în dificultate (concurenţi,
clienţi, furnizori, care doresc să realizeze o integrare).
Motivaţiile acestor investitori pot fi ofensive (cucerirea unui segment al pieţei, integrare pe
verticală, eliminarea unui concurent etc.), sau defensive (evitarea creşterii unui concurent, pă strarea
debuşeelor pentru produsele sale, apă rarea surselor de aprovizionare etc.).
Vechii acţionari au un cuvâ nt de spus, dacă nu s-a început o procedură judiciară ; dacă da, ei
nu au ce să mai facă.
Organe judiciare — sunt parteneri privilegiaţi îndată ce s-a început procedura judiciară .
Valoarea unei întreprinderi în dificultate nu poate fi apreciată decâ t în urmă toarele două
cazuri:
A) întreprinderea este neredresabilă , dar dispune de un astfel de patrimoniu încâ t, după
lichidare, ră mâ ne un activ net pozitiv.
B) întreprinderea este redresabilă .

A). în cazul întreprinderilor neredresabile, dar cu activ net pozitiv: [51]

Evaluatorul poate estima că va rămâ ne o trezorerie disponibilă după lichidare.
Evaluarea întreprinderii se face în două etape:
a) calculâ nd un activ net de lichidare;
b) aplicâ nd o decotare asupra activului net de lichidare.
Activul net de lichidare se determină pe baza activului net contabil care se corectează astfel:
 se adaugă plusvaloarea asupra elementelor de activ corporale şi necorporale, se scade
minussvaloarea elementelor de activ corporale şi necorporale pe bază de valori lichidative,
 se scad costurile de lichidare (costuri de dezafectare, costuri de funcţionare pe
perioada lichidă rii),
 se scade eventualul impozit (sau alte obligaţii fiscale) asupra plusvalorii dacă acestea
exced asupra pierderilor din lichidare.
Decotarea aplicată la activul net de lichidare este aplicată pentru a ţine cont de:
 indisponibilitatea fondurilor;
 asumarea riscurilor şi dificultă ţilor unei lichidă ri de că tre cel care preia întreprinderea.
Decotarea este variabilă ; în practică ea s-a situat între 30 şi 50% din activul net de
lichidare.

B. în cazul întreprinderilor redresabile : [51]

Metodologia propusă este urmă toarea:

- aprecierea activului net şi a capacită ţii beneficiare a întreprinderii considerată ca
redresată ;
- calculul unei valori la termen pornind de la activul net şi de la capacitatea beneficiară ;
- aplicarea unei decotă ri la valoarea la termen astfel obţinută . Această decotare se aplică
pentru a ţine cont de:
- capitalurile proprii care au fost sau ar trebui injectate pentru a realiza
redresarea;
- riscul specific al „insuccesului" redresă rii sperate;
- actualizarea valorii la termen.
VT
V= −FIN
(1+t )n

unde: VT = valoarea la termen a societă ţii, calculată aplicâ nd metodele obişnuite de evaluare;
99
 FIN = reconstituirea fondurilor proprii de că tre cel care a preluat întreprinderea;
t = rata de actualizare (de bază + risc);
n = numă rul de ani între data reluă rii activită ţii şi cea a evaluă rii la termen.
Aplicarea acestei formule la un caz simplificat, dă urmă toarele rezultate:
 capacitatea beneficiară în 4 ani: 20.000
 valoarea întreprinderii la termen: 160.000 în n ani
 reconstituirea fondurilor proprii: 40.000
Rata de actualizare:
 de bază 5%
 inflaţia 3%
 rata de risc 10%
 rata cumpă ră torului 18%
Valoarea actuală (fă ră punerea de fonduri) pentru n.= 4 ani:
160000
4
Valoarea actuală = (1.18) =82.500
Reconstituirea de fonduri (FIN): 40.000
Valoarea maximă (V): 42.500

4.2.1.5. Alte abordări privind dimensiunea valorică a patrimoniului

Valoarea substanţială [51]
Sunt cunoscute trei mă rimi ale acestei valori: Prin valoare substanţială brută (VSB) se înţelege
activul reevaluat în ipoteza continuă rii activită ţii, plus valoarea bunurilor folosite de întreprindere
fă ră a fi proprietara acestora, minus valoarea bunurilor care deşi sunt înregistrate în patrimoniul
întreprinderii nu sunt folosite din diverse cauze (închiriate etc.)
Valoarea substanţială brută redusă (VSBr) este egală cu valoarea substanţială brută diminuată
cu obligaţiile nefinanciare.
Valoarea substanţială netă (VSn) se identifică activului net corijat, fiind egală cu valoarea
substanţială brută din care se deduc toate datoriile.

Capitalurile permanente necesare exploatării (CPNE) [51]

Valoarea care se identifică celei substanţiale brute reduse, privită însă din punct de vedere
finanţare: capitalurile proprii, împrumuturi şi asimilate (inclusiv obligaţiile financiare pe termen
scurt), pasivul gratuit de exploatare (obligaţii nefinanciare) fiind destinat să acopere nevoia de fond de
rulment şi eventual, parţial, imobiliză rile.
Valorile patrimoniale sunt foarte utilizate pentru analize comparative şi pentru stabilirea
priorită ţilor în caz de fuziune — absorbţie, asocieri etc.
În tranzacţiile comerciale, valorile patrimoniale servesc de regulă ca primă bază de discuţii; de
regulă , cumpă ră torul va avea interesul să se folosească de valoarea patrimonială în timp ce vâ nză torul
caută să se sprijine mai mult pe valori mai dinamice, cele prin rentabilitate, care, de obicei sunt mai
mari decâ t cele patrimoniale, ceea ce nu este cazul la noi în etapa actuală , câ nd profitul nu joacă încă
rolul specific economiei de piaţă .
Valoarea patrimonială nu acoperă totalitatea valorii unei întreprinderi; întreprinderea nu este
numai o sumă de bunuri, creanţe şi datorii, ci mai degrabă ea trebuie considerată ca un organism viu,
care pe lâ ngă bunuri, creanţe şi datorii dispune de un fond de comerţ, elemente intangibile, elemente
de piaţă, care formează goodwill-ul întreprinderii, adică un plus de valoare pentru întreprindere.
Valorile patrimoniale sunt, de regulă , evitate ca valori exclusive de tranzacţie datorită unor
limite:
- caracterul incomplet: elementele necorporale nu sunt luate în calcul;
- caracterul strict static: nu au în vedere strategia întreprinderii;
- caracterul complex: uneori e dificil să ai o idee precisă asupra valorii unor bunuri din
activul întreprinderii, mai ales cele industriale specifice, deci, riscurile de eroare sunt importante;
- caracterul neoperativ: timpul relativ mare necesar realiză rii unei evaluă ri patrimoniale
viabile.
100
 - pentru ca aceste metode să fie semnificative şi valoarea obţinută printr-o astfel de
metodă să fie reţinută , ar trebui îndeplinite cumulativ urmă toarele patru condiţii:
- posibilitatea efectuă rii reevaluă rii elementelor de activ pe baza unor comparaţii de
piaţă :
- prima de risc pentru societate să fie redusă ;
- un nivel satisfă că tor de investiţii;
- posibilitatea mă sură rii cu certitudine a goodwill-ului degajat de societate, respectiv de
determinarea cu exactitate a pragului de rentabilitate obţinut prin investirea pe piaţa
financiară a echivalentului activului net reevaluat.

4.2.2. METODE DE EVALUARE PRIN RENTABILITATE

Dintre numeroasele metode de evaluare bazate pe performanţele întreprinderii prezentă m în
continuare pe cele mai des folosite; reamintim că numai pentru a evalua prin rentabilitate o
întreprindere, sunt necesare trei elemente de calcul care, direct sau indirect, sub o formă sau alta de
exprimare, intră în logica lucră rilor: [50]
- indicatorul de performanţă financiară care poate fi profitul net, dividendul sau fluxul de
trezorerie degajat de între prindere; aceşti indicatori se determină de că tre experţi,
- pornind de la cei raportaţi prin situaţiile financiare ale întreprinderii
- rata de capitalizare sau de actualizare determinată de experţi; rata de capitalizare sau de
actualizare este formată , de regulă , dintr-o rată de bază (neutră ) la care se adaugă prima de risc. Rata
neutră corespunde unor plasamente fă ră riscuri şi cel mai adesea mă rimea ei se stabileşte la nivelul
dobâ nzii practicate la obligaţiunile de stat. Prima de risc este cu atâ t mai mare cu câ t exploatarea
prezintă riscuri;riscurile interne se stabilesc în cadrul diagnosticului, iar cele externe din
documentarea şi investigaţiile exterioare făcute de experţi, inclusiv în legă tură cu rentabilitatea
ramurii din care face parte întreprinderea;
- perioada de referinţă exprimată în numă r de ani (n). La stabilirea perioadei de referinţă se
are în vedere ca aceasta să corespundă perioadei de prognoză a întreprinderii, adică perioada la
sfâ rşitul că reia proprietarul ar trebui să-şi schimbe atitudinea faţă de afacerea sa. Schimbarea de
atitudine constă în provocarea unor astfel de modifică ri în viaţa întreprinderii care să -i permită să -şi
reia ciclul vieţii; astfel de modifică ri constau în iniţierea unor căi de restructurare, cum ar fi: formarea
de noi societă ţi comerciale, fuziunea, divizarea, asocierea cu pă rţi ale întreprinderii, injecţii de capital
pentru înlocuirea tehnologiilor, modernizarea echipamentelor, reînnoirea produselor etc. Deci,
perioada de referinţă se exprimă de regulă în ani și corespunde limitei de prognoză stabilită de experţi
pe baza constată rilor din diagnosticele sectoriale. Din punct de vedere al cumpă ră torului, această
perioadă coincide cu termenul de recuperare a investiţiei pe care acesta este pe cale să o facă.
Diagnosticul de evaluare este cel care-l orientează pe expertul evaluator spre metodele ce
trebuiesc folosite în mod concret.
Metodele de Evaluare prin rentabilitate [51] sunt destul de des utilizate în evaluarea
întreprinderilor, avâ nd, în general, urmă toarele elemente de calcul de bază : profitul, rata de
capitalizare sau de actualizare şi perioada de referinţă .
Profitul luat în calcul trebuie să reprezinte în fapt, capacitatea beneficiară a întreprinderii
(CB) şi mă rimea acestuia. Trebuie evitată pe câ t posibil preluarea ca atare şi introducerea în calcule a
profiturilor prezentate prin bilanţurile întreprinderii fă ră ca evaluatorii să se asigure, în prealabil, că
aceste profituri reflectă cu adevă rat capacitatea întreprinderii de a da profit. Pentru determinarea
capacită ţii beneficiare, pot fi avute în vedere numai profiturile trecute, numai profiturile viitoare
(previzionate) sau atâ t cele trecute câ t şi cele viitoare.
Rata de capitalizare sau de actualizare, este formată , de regulă , dintr-o rată de bază (neutră ) la
care se adaugă prima de risc. Rata neutră corespunde unor plasamente fă ră riscuri şi cel mai adesea
mă rimea ei se stabileşte la nivelul dobâ nzii practicate la obligaţiunile de stat. Prima de risc este cu atâ t
mai mare cu câ t exploatarea prezintă riscuri; riscurile interne se stabilesc în cadrul diagnosticului, iar
cele externe din documentarea şi investigaţiile exterioare făcute de evaluatori, inclusiv în legă tură cu
rentabilitatea ramurii din care face parte întreprinderea.

101
 Perioada de referinţă, se ia de obicei în ani şi corespunde limitei de prognoză stabilită de
evaluatori pe baza constată rilor din diagnosticele sectoriale. Din punct de vedere al cumpă ră torului
această perioadă coincide cu termenul de recuperare a investiţiei pe care acesta este pe cale să o facă.

4.2.2.1. Valoarea de rentabilitate

Cunoscută şi sub denumirea de metoda capitaliză rii veniturilor,[51] constă în aplicarea la
capacitatea beneficiară a întreprinderii de evaluat (CB) ,a unui multiplicator al capiatalului, y.
V = y - CB
Coeficientul multiplicator poate avea diferite semnificaţii.

a) Referinţa cea mai des utilizată o reprezintă rata neutră de plasament a disponibilită ţilor pe
piaţa financiară . în aceste cazuri coeficientul multiplicator y capă tă valoarea j şi semnificaţia de termen
de recuperare a investiţiei, iar valoarea întreprinderii se determină pe baza formulei:
CB
V= i
adică este direct proporţională cu capacitatea acesteia de a degaja profit, exprimată prin
profitul net şi invers proporţională cu rata neutră de plasament a disponibilită ţilor pe piaţa financiară.
Dacă, de exemplu, întreprinderii de evaluat i s-a determinat o capacitate beneficiară de 600
mii. lei, iar dobâ nda la obligaţiunile de stat este de 15%, valoarea de rentabilitate calculată prin
metoda capitaliză rii veniturilor este de 4.000 mii lei.
V = 600 / o,15 = 4.000 mii lei
în acest caz coeficientul multiplicator y, reprezentâ nd inversul ratei neutre (1/0,15 )este 6,66 şi
exprimă termenul în care investiţia ce se face de cumpă ră tor, (4.000 mii. lei) urmează să fie recuperată
pe seama profiturilor nete pe care aceasta le va degaja (600 mii. lei anual).
A spune că valoarea întreprinderii este egală cu de 6,66 ori capacitatea acesteia de a da profit
(600 mii. x 6,66) sau cu capacitatea beneficiară capitalizată la rata neutră (600/015) înseamnă să
exprimăm riguros acelaşi lucru

b) Altă referinţă [51] o constituie actualizarea unei serii de beneficii constante (rata de
actualizare t) pâ nă în anul „n" şi atunci „y" reprezintă un numă r de unită ţi an şi se determină prin
formula:
1
1−
(1+t )n
an =
t

valorile lui an se pot lua direct din tabele.

În acest caz, formula de evaluare a întreprinderii devine:
V = an x CB

Rata de actualizare t se compune din rata de bază (neutra) plus prima de risc.
În exemplul anterior, dacă seria de beneficii (n) se limitează la 10 ani, iar rata de actualizare (t)
o consideră m 14%, a,-, are valoarea de 5,21, iar valoarea întreprinderii, prin această metodă , va fi de
4.168 mii. lei, rotund 4.200 mii. lei.
Este de observat că în situaţia în care n tinde spre infinit,formula de evaluare devine cea de la
litera a) de mai sus:
CB
V= t

Altă referinţă în determinarea coeficientului multiplicator constă în aplicarea coeficientului,

bursier (PER) la capacitatea beneficiară al întreprinderii, situaţie în care y = PER, iar formula de
evaluare a întreprinderii devine:
V = PER × CB
102
 Coeficientul bursier PER este frecvent utilizat în evaluă ri, metodă fiind simplă şi rapidă . Price
Earnings Ratio (PER) se determină ca raport între cursul bursier al acţiunii şi dividendul acestuia şi
semnifică în câ t timp se recuperează investiţia făcută în cumpă rarea unei acţiuni, pe seama
dividendelor primite.
PER se calculează pe produs, pe întreprinderi, pe ramură , zilnic şi chiar pe oră şi minut şi se
publică în jurnale şi la bursele de valori.
Rata de plasament aferentă PER se compară cu rata pieţei în vederea luă rii unei decizii cu
privire la investiţia în acţiunile respective. Dacă, de exemplu, pentru o întreprindere de mobilă PER
este 5, aceasta înseamnă fie capitalizarea Capacită ţii beneficiare ( CB) la o rată de 20% (1/5), fie 5 ani
de acumulare a capacită ţii beneficiare; dacă dobâ nda pieţei este de peste 20% este puţin probabil că
cineva e dispus să investească în această întreprindere.
Valoarea de rentabilitate a întreprinderii se mai determină şi pornind de la fluxul de
disponibilită ţi ce formează capacitatea de autofinanţare (CAP), sau marja brută de autofinanţare
(MBA); a se vedea capitolul privind diagnosticul financiar la care se aplică un multiplicator (K) ce poate
lua valoare standard sau prin referire la alte întreprinderi.
V = K × MBA sau V = K × CF

4.2.2.2. Valoarea de randament propriu-zisă

Potrivit acestei metode, care se bazează pe randamentul investiţiei făcute de cumpă ră tor,
exprimată prin dividendele pe care întreprinderea i le varsă , valoarea întreprinderii este direct
proporţională cu capacitatea beneficiară a sa exprimată prin dividende [ CB(D)] şi invers proporţională
cu randamentul acţiunilor pe piaţă (r).
CB
V=
r

4.2.3. METODA FLUXURILOR DE DISPONIBILITĂŢI (CASH FLOW) ACTUALIZATE

Cash-flow reprezintă „un proces de transformare succesivă în decursul unei perioade a banilor,
în stocuri, în creanţe şi apoi din nou în lichidită ţi, şi care reprezintă sâ ngele vieţii orică rei companii.
Termenul „cash-flow” este de origine anglo-saxonă care poate fi definit prin: [77]
- flux de disponibilită ţi care „degajă ” un surplus de capital faţă de cel investit în afaceri;
- flux de încasă ri al unei investiţii;
- creşterea fluxurilor bă neşti;
- excedent de trezorerie;
- flux monetar net;
- metodă de actualizare a veniturilor viitoare;
- flux de disponibilită ţi nete (intră ri şi ieşiri de numerar);
- surplus monetar;
- trezorerie netă ;
- flux de lichidită ţi;
- flux de trezorerie;
- stetoscopul analistului financiar;
- metodă folosită în analiza şi în strategia financiară a întreprinderii.
Prin „cash-flow” analiştii româ ni înţeleg: [77]
- flux de disponibilită ţi (de trezorerie, monetar, de lichidită ţi) care „degajă ” un surplus
(excedent) de capital (trezorerie) faţă de cel investit iniţial în afacere;
- flux de disponibilită ţi (monetare) nete, calculate ca diferenţă între intră rile şi ieşirile de
numerar;
- metodă de actualizare a veniturilor viitoare;
- metodă folosită în analiza şi în strategia întreprinderii.:
Situaţia cash-flow-ului trebuie să pună în evidenţă existenţa, mişcarea şi transformarea
numerarului pe trei tipuri de activită ţi şi anume:
- activită ţi de exploatare;
103
 - activită ţi de investiţii;
- activită ţi de finanţare.
a) Cash-flow-ul din activităţile de exploatare are un rol determinant pentru evoluţia viitoare a
firmei, întrucâ t aceste activită ţi sunt componente principale ale veniturilor, iar acest flux este
principala resursă de finanţare a producţiei, a investiţiilor şi de achitare a dividendelor că tre acţionari.
Fluxul de numerar din activitatea de exploatare se structurează pe două segmente, de încasă ri
şi plă ţi şi anume:
- încasă ri din vâ nzarea bunurilor şi prestarea de servicii;
- încasă ri din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plă ţi că tre furnizorii de bunuri şi servicii;
- plă ţi că tre şi în numele angajaţilor;
- încasă ri şi plă ţi ale unei societă ţi de asigurare pentru prime şi despă gubiri, anuită ţi şi alte
beneficii din poliţe de asigurare;
- plă ţi sau restituiri de impozite pe profit care nu pot fi identificate pe activită ţile de investiţii şi
financiară ;
- încasă rile şi plă ţile provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament sau de
tranzacţionare.
b) Cash-flow-ul specific activităţilor de investiţii pune în evidenţă pe de-o parte mă sura în care
aceste activită ţi s-au autofinanţat, iar pe de altă parte sumele cheltuite pentru investiţii pot genera
fluxuri pozitive de numerar în viitor. Încasă rile şi plă ţile specifice cash-flow-ului investiţional pot fi:
- plă ţile efectuate pentru achiziţionarea de active corporale şi necorporale pe termen lung,
precum şi cele executate în regie proprie;
- încasă rile din vâ nzarea de terenuri, clă diri, instalaţii, echipamente şi active necorporale
achiziţionate anterior pe termen lung;
- plă ţile pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor firme şi
interesele în asocierile în participaţie (altele decâ t plă ţile pentru aceste instrumente considerate a fi
echivalente ale numerarului sau acelea pă strate cu scop de plasament şi de tranzacţionare);
- încasă rile din vâ nzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
şi interesele în asocierile în participaţie (altele decâ t încasă rile pentru acele instrumente considerate a
fi echivalente ale numerarului sau acelea pă strate în scopuri de plasament şi de tranzacţionare);
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate că tre alte pă rţi;
- încasă rile din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate că tre alte pă rţi;
- plă ţile în numerar pentru contractele futures, forward, contractele de opţiuni şi contractele
swap, în afară de cazul în care contractele sunt deţinute în scop de plasament sau de tranzacţionare
sau câ nd plă ţile sunt clasificate drept activită ţi de finanţare;
- încasă rile în numerar din contracte futures, contracte forward, contracte de opţiuni sau de
swap, în afara cazului în care contractele sunt deţinute în scopuri de plasament sau de tranzacţionare
sau câ nd încasă rile sunt clasificate drept activită ţi de finanţare.
c) Cash-flow-ul din activităţile de finanţare pune în evidenţă evoluţia viitoare a numerarului
provenit din partea finanţatorilor externi. Componentele acestui flux se referă la:
- veniturile obţinute din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plă ţile efectuate că tre acţionari pentru achiziţia sau ră scumpă rarea acţiunilor firmei;
- veniturile monetare din emisiunea de bonuri de tezaur, obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi pe termen scurt sau lung;
- rambursă rile ale unor sume importante;
- plă ţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Cash flow înseamnă fluxul de trezorerie disponibilă pe care-l degajă un activ sau o societate.
Există mai multe interpretă ri care se dau conţinutului acestui cuvâ nt şi, deci, şi modului de calcul al
acestui indicator financiar; în toate cazurile, însă , în determinarea mă rimii acestuia se porneşte de la
capacitatea beneficiară exprimată prin profitul net la care se adaugă toate celelalte disponibilită ţi
bă neşti create de agentul economic (amortismente şi provizioane) şi se scad nevoile de finanţare a
activită ţii curente (investiţiile pentru menţinerea potenţialului actual al agentului economic şi variaţia
fondului de rulment normativ).
Există mai multe formule de evaluare pe baza fluxurilor de disponibilită ţi (cash flow). Formula
cea mai des utilizată poartă denumirea de „Discounted cash flow" care s-ar traduce [26]: flux de
104
trezorerie redus atâ t prin actualizare, câ t şi prin întreruperea la anul n de prognoză câ nd se calculează
valoarea reziduală a activului sau a societă ţii respective. Potrivit acestei metode, formula de evaluare
este:
CF−Ir Vr
V ( DCF )= +
(1−t ) (1−t )n
n

în care:
V(DCF) = valoarea activului sau a societă ţii prin formula fluxului de trezorerie redus;
CF = cash flow;
Ir = investiţii de reînnoire, de menţinere;
Vr = valoarea reziduală ;
t = rata de actualizare;
n = ultimul an de prognoză
Esenţa metodei constă în însumarea fluxurilor de disponibilită ţi care ră mâ n în fiecare an în
unitate pâ nă la anul n, câ nd se apreciază că proprietarul ar trebui să-şi reconsidere modul de abordare
a afacerii sale; în acest an n se stabileşte valoarea reziduală a activului, a întreprinderii, a societă ţii.
Potrivit acestei metode, evaluarea întreprinderii se face în funcţie de perspectivele sale de
dezvoltare; este o metodă prin excelenţă futuristă . Această metodă utilizează principiul financiar
potrivit că ruia valoarea unui activ este egală cu valoarea actuală a fluxurilor nete de disponibilită ţi
(cash flow) susceptibile de a fi degajate în viitor de că tre activul respectiv. Actualizarea fluxurilor nete
se face pentru a ţine cont de riscuri şi de exigenţa de rentabilitate a cumpă ră torului (investitorului).
Formula prezentată este desfă şurată de evaluator ca în exemplul urmă tor:

anul n n+1 n+2

Venituri 5.000 5.000 5.000
Cheltuieli 4.500 4.400 4.500
Profit brut 500 600 650
Profit net 300 400 450
+ Amortizare 100 110 110
+ Provizioane și rezerve - - -
- ∆NFR (Fond rulment normativ) 20 15 30
- Investiţii (reînnoire) 20 20 20
CF anual 360 475 510
Valoare reziduală - - 1530 (multiplu
rezidual = 3)
Factor de actualizare (la rata de 14%) 0,8772 0,7695 0,675
CF actualizat 316 365 1.377

V ( DCF ) = 316 + 365 + 1377 = 2058

Aplicarea metodei se face în patru etape succesive:

1— Calculul fluxului de lichidită ţi nete istorice (minim trei ani anteriori).
Aici se folosesc toate constată rile din diagnosticul general şi sectorial, cu deosebire din cel
financiar (vâ nză ri, costuri pe natură ).
2 — Proiectarea fluxului de lichidită ţi nete pe o perioadă câ t mai lungă posibilă , dar
compatibilă cu orizontul de prognoză al întreprinderii; aceasta presupune să avem o bună înţelegere a
fluxurilor trecute pentru a putea desprinde fluxurile viitoare câ t mai fidel posibil, deci o bună viziune a
volumului vâ nză rilor, preţurilor, structura costurilor de exploatare şi a cheltuielilor de capital.
3 — Determinarea valorii reziduale ce urmează să fie adă ugată la cash flow- ul din
ultimul an proiectat. La sfâ rşitul perioadei proiectate, întreprinderea posedă o anumită valoare care
trebuie estimată . Sunt cunoscute două tehnici pentru determinarea acestei valori reziduale:
• o tehnică ce privilegiază latura contabilă : valoarea reziduală este egală cu activul net de
la sfâ rşitul perioadei (amputat de cheltuielile de lichidare) sau cu un multiplu al rezultatului net din
acest ultim an (acest multiplu se calculează prin comparare cu multiplii utilizaţi pe piaţă pentru între-
prinderi comparabile);
105
 •- o tehnică ce privilegiază latura economică zisă şi tehnică de actualizare prin perpetuare:
valoarea reziduală a întreprinderii este egală cu suma fluxurilor actualizate pe care întreprinderea va
fi capabilă să le degajeze dincolo de perioadă de prognoză ; concret, acesta presupune o extrapolare a
cash flow-ului, din ultimul an de proiectare.
Această ultimă tehnică de extrapolare a cash flow-ului din ultimul an prognozat prezintă
avantajul de a neutraliza impactul investiţiilor viitoare, considerâ nd că rentabilitatea investiţiilor şi
variaţia nevoii fondului de rulment nu vor fi superioare costului capitalului.
Orizontul (în cazul nostru trei ani) este în general estimat ţinâ nd seama de toate constată rile
din diagnostic şi marchează momentul câ nd, de regulă, proprietarul va provoca schimbă ri
semnificative în viaţa întreprinderii care să -i permită menţinerea, dacă nu chiar revenirea pe scara
vieţii acesteia (scindă ri, comasă ri, reprofilare, înnoire produse, investiţii masive etc.).
Valoarea reziduală se calculează cel mai frecvent prin formula Vr = Z • CF, adică prin aplicarea
unui multiplicator Z la cash flow-ul actualizat din ultimul an prognozat, care depinde de sector. De
regulă , în Europa occidentală , Z este cuprins între 3 şi 6. Multiplicatorul rezidual Z se poate obţine prin
modelul GORDON, respectiv — unde, K este coeficientul de ajustare K-g; pentru risc şi g creşterea pe
termen lung a ratei de creştere a fluxului de numerar.
Dacă , de exemplu, am utiliza un coeficient de ajustare pentru risc la nivelul ratei de actualizare
(20%), iar pentru termenul de lungă durată g este zero, multiplu rezidual va fi 5
În legă tură cu valoarea reziduală se pot observa urmă toarele reguli:
- Vr este valoarea întreprinderii la sfâ rşitul ultimului an luat în analiză ;
- cu câ t anul n este mai îndepă rtat şi rata actualiză rii mai mare, cu atâ t valoarea reziduală se
micşorează apropiindu-se de zero — şi este chiar zero dacă depă şim 15-20 ani în prognoză ;
- cu câ t n este mai aproape şi rata actualiză rii mai redusă, cu atâ t valoarea reziduală este mai mare;
4 — Determinarea ratei de actualizare graţie că reia este posibil de a readuce fluxurile nete
viitoare şi valoarea reziduală în valori de azi.
Această rată reprezintă expresia exigenţei de profitabilitate a investitorului pentru investiţia
sa. Ea se descompune într-o rată mă surâ nd rentabilitatea pentru un activ fă ră risc şi o primă de risc
sectorială. Rata neutră este, în mod normal, aproximată la nivelul dobâ nzii plă tită de stat la
împrumuturile pe piaţa financiară din ţara respectivă ; aceasta, însă , în ţă rile unde noţiunea de
plasament fă ră risc este operaţională . Tot în aceste ţă ri, unde plasamentul fă ră risc este operaţional,
prima de risc sectorială încorporează două elemente:
- prima de piaţă care reflectă rata medie de rentabilitate pe care o primeşte investitorul deasupra
ratei de plasament fă ră risc;
- un coeficient multiplicator β care reflectă deprecierea titlului respectiv faţă de media pieţei.
Conceptual, rata de actualizare depinde: de inflaţia care poate eroda o încasare viitoare; de
costul banilor pe care îi utilizează (costul capitalului); de riscurile pe care le implică încasarea
(viitoare); de ambianţa generală , adică de ratele utilizate în mod obişnuit în etapa respectivă .
Rata de bază care intră în componenţa ratei de capitalizare, de fructificare sau de actualizare se
mai numeşte şi rată neutră pentru că se determină pornind de la dobâ nda pieţei care are un caracter
obiectiv faţă de agentul economic respectiv. Mă rimea acestei rate poate fi:
- la nivelul ratei dobâ nzii pentru obligaţiunile emise de stat (considerâ nd că statul este cel mai
solvabil şi sigur că -şi respectă obligaţia plă ţii dobâ nzii datorate);
- la nivelul ratei de reescont (dobâ nzile datorate de bă ncile comerciale că tre banca centrală a
statului pentru resursele puse la dispoziţie de că tre stat);
- la nivelul ratei medii a dobâ nzilor practicate de bă ncile comerciale (inclusiv CEC);
- la nivelul mediei calculate la 2 sau la toate 3 mă rimi de la cele 3 poziţii de mai sus.
- rata de actualizare poate fi calculată şi pe baza costului capitalului.
Evaluarea prin metoda actualiză rii fluxurilor bă neşti deşi pare simplă, este foarte complexă în
aplicare, datorită : estimă rii reale a fluxurilor previzionate; estimă rii valorii reziduale; estimă rii
costului mediu ponderat al capitalului sau ratei de actualizare care, pentru societă ţile necotate cum
sunt ale noastre, ră mâ ne foarte dificil de mă surat şi care trebuie eventual să suporte corecţii dacă
riscul economic sau financiar se modifică prin achiziţia propusă .
Metoda prezintă însă avantajul de a scoate în evidenţă principiile fundamentale ale evaluă rii
întreprinderii şi de a fi considerată obiectivă pentru că nu este supusă, concepţional, problemelor de
ordin speculativ ale pieţei financiare.
106
 în concluzie, această metodă de evaluare prin actualizarea fluxurilor viitoare de lichidită ţi
reprezintă tehnica de evaluare cea mai satisfă că toare din punct de vedere conceptual, dar cea mai
complexă în aplicare.

4.2.4. METODE DE EVALUARE COMBINATE

Ca şi metodele de evaluare prin rentabilitate, metodele combinate presupun abordarea
financiară, întrucâ t se bazează pe fluxurile antrenate de activitatea întreprinderii într-o perioadă
trecută sau viitoare.
Metodele de evaluare combinate pot fi grupate în două categorii în funcţie de tehnicile aplicate:
— tehnici bazate pe ponderarea între o valoare patrimonială şi una prin rentabilitate;
— tehnici bazate pe asocierea valorii patrimoniale cu unul sau mai multe elemente intangibile.

4.2.4.1. Metoda practicienilor

Denumită şi metoda „indirectă" sau „germană", metoda practicienilor constă în ponderarea valorii
patrimoniale şi valorii prin rentabilitate
Valoarea întreprinderii se determină [51] ca medie simplă sau ponderată a unei valori
CB
patrimoniale (ANC) şi una prin rentabilitate i
CB
ANC+
i
V=
2
cu varianta ponderată :
CB
K 1⋅ANC +K 2⋅
i
V=
K 1 +K 2
unde K1 și K2 nu pot lua de regula valori mai mari de 5

4.2.4.2. Metode bazate pe goodwill

Goodwill-ul, care provine din limba engleză desemnâ nd bună voinţă , se utilizează în limbajul de
evaluare indicâ nd atitudinea favorabilă a pieţei faţă de întreprindere. Cu alte cuvinte, întreprinderea
nu dispune numai de valori concrete, cuantificabile cu uşurinţa prin metode directe, ci și de elemente
intangibile, care constituie sursa unei pă rţi din valoarea sa globală .
Goodwill-ul este mă sura valorii elementelor intangibile care nu pot fi în totalitate. Goodwill-ul
poate fi definit ca supervaloarea generată de exploatarea întreprinderii ce există peste valoarea
patrimonială sau concretă a acesteia evaluate și înregistrate în contabilitate (deci nu intră în calculul
valorilor patrimoniale obţinute pe baza bilanţului contabil, ca de exemplu activul net contabil) cum
sunt: reputaţia, superioritatea produselor, amplasamentul, clientela, bonitatea și solvabilitatea fata de
terţi, poziţia fata de organismele publice și administrative, competenţa tehnică , comercială,
managerială .
De la sensul de „bună voinţă " pe care îl are în limbaj curent, termenul de „goodwill" a ajuns să
exprime în uzanţele comerciale, atitudinea favorabilă a pieţei faţă de o întreprindere; el este expresia
tuturor cauzelor care justifică atribuirea unei valori globale întreprinderii, superioare activului să u
net.
În concluzie, goodwill-ul intră în componenta valorii globale a întreprinderii ală turi de valoarea
patrimonială a acesteia, care este de obicei activul net contabil. Valoarea globală a întreprinderii este o
valoare acceptată de un eventual cumpă ră tor, care apreciază aptitudinea întreprinderii de a obţine
profit într-un cadru de exploatare dat (mijloace de producţie, personal, stocuri, pieţe) și se determină
astfel:
V = ANC + GW ⇒ GW = V - ANC
în care: ANC - activ net contabil
107
 Atunci câ nd capitalul investit, exprimat prin activul net contabil, este prost valorificat el va
produce un profit mai mic decâ t el însuşi. În acest caz activul net contabil este mai mare decâ t profitul,
obţinâ ndu-se un badwill.
BW = ANC - V
Badwill-ul, care se mai numeşte goodwill negativ, poate să apară atunci câ nd întreprinderea îşi
foloseşte prost mijloacele de producţie în ciclul de exploatare. El reflectă o insuficienţă a rentabilită ţii
întreprinderii, care nu este generată de riscul economic al sectorului de activitate că ruia acesta îi
aparţine. În cazul existenţei unui badwill pentru o întreprindere dată , valoarea globală a acesteia va fi
decotată , fiind mai mică decâ t valoarea patrimonială. Uneori, scă derea valorii întreprinderii se opreşte
la valoarea sa lichidativă sau de lichidare.
Metodele de evaluare bazate pe noţiunea de goodwill constau în estimarea goodwill-ului care
este apoi adă ugată valorii patrimoniale pentru a degaja valoarea întreprinderii. Ele au la bază formula:
V = ANC - BW
În cadrul acestor categorii de metode cele mai utilizate sunt urmă toarele: [78]
- Metoda directă, care constă în reconstituirea și mă surarea cheltuielilor necesare pentru
obţinerea goodwill-ului. La întreprinderile productive goodwill-ul este echivalent cu fondul de comerţ.
La întreprinderile comerciale, fondul de comerţ diferă de goodwill pentru ce include și elementele
materiale necesare obiectului lor de activitate. Metoda nu este posibil de aplicat decâ t în
întreprinderile nou înfiinţate, câ nd sunt mai uşor cuantificabile aceste cheltuieli.
- Metoda bazată pe capitalizarea unui superprofit. Pentru explicarea ei se presupune o
întreprindere ale că rei capitaluri proprii au o valoare patrimonială ANC, a că rei exploatare se
presupune că va aduce un profit previzionat constant, P. Metoda presupune că nu există superprofit
decâ t din momentul în care rentabilitatea degajată de întreprindere (care îmbracă forma profitului
previzionat) este mai mare decâ t cea care s-ar obţine plasâ nd pe piată un capital echivalent cu ANC.
Prin urmare, rentabilitatea aşteptată de la activul net contabil se obţine înmulţind activul net contabil
cu rata rentabilită ţii observată la întreprinderile aceluiaşi sector și cu caracteristici asemă nă toare care
se notează cu i. Superprofitul sau supervaloarea se obţine dacă profitul previzionat P este mai mare
decâ t rentabilitatea capitalurilor proprii (i ∙ ANC).
Sp = P – i ∙ ANC
Pentru a se ajunge la goodwill trebuie sa se determine suma acestor supervalori capitalizate
aplicâ nd factorul de capitalizare.
P−i⋅ANC
GW =
r
Valoarea întreprinderii se obţine astfel:
P−i⋅ANC
V = ANC +
r
- Metoda rentei goodwill-ului (metoda experţilor contabili). Este mai credibil ca superprofitul
să fie produs în cursul unei perioade limitate de timp împă rţită în n perioade sau ani. Goodwill-ul
rezultă din actualizarea unei rente pe un orizont de prognoză finit de n ani, care corespunde diferenţei
dintre rezultatul observat P și remunerarea normală i a capitalului investit în întreprindere. Astfel, GW
se determină prin actualizarea unei serii viitoare de anuită ţi conform relaţiei:
n
P−i⋅ANC
GW =∑
t=1 (1+r )t
- Metode de obţinere a goodwill-ului prin multiplicarea unor rezultate cu un coeficient
determinat de evaluator pe baza analizei și diagnosticului, care lua valori între 1,5 și 5. Aceste metode
se aplică în cazul întreprinderilor mici și mijlocii.
V = ANC +k⋅rezultat
Rezultatul poate fi profitul net contabil, cash-flow-ul, cifra de afaceri (în cazul întreprinderilor
comerciale cu amă nuntul, cu ocazia vâ nză rii lor).
- Metoda remunerării valorii substanţiale brute (VSB):
Bunuri pe care le foloseşte Bunuri pe care nu le foloseşte
VSB=( Totalactiv - Fondcomercial )+ întreprinderea, dar nu este – întreprinderea deşi este
proprietară proprietară
108
 VSB care este o altă valoare patrimonială, va înlocui ANC în formulele de determinare a
goodwill-ului:
P−i⋅VSB
GW =
r
Valoarea întreprinderii se obţine astfel:
P−i⋅VSB
V = ANC +
r
- Metoda remunerării capitalurilor permanente necesare exploatării (CPNE):
CPNE = Imobilizările de exploatare + NFR de exploatare
Goodwill-ul se determină astfel:
P  i  CPNE
GW 
r
Valoarea întreprinderii se obţine astfel:
P  i  CPNE
V  ANC 
r

4.2.4.3. Metoda remunerării valorii substanţiale brute (VSB)

Valoarea substanţială se defineşte ca totalul valoric al activelor existente la dispoziţia

întreprinderii, indiferent de modul lor de finanţare, care asigură continuitatea activităţii
Valoarea substanţială [79] este o valoare funcţională care pleacă de la referinţele de bilanţ, dar ţine
seama de implicaţiile determinate de funcţia de exploatare a întreprinderii, pe baza activelor de
exploatare.Poate fi estimată la valoare brută (VSB), la valoare redusă (VSR) şi la valoare netă (VSN)
VALOAREA SUBSTANŢIALĂ BRUTĂ (VSB) =
Activ net contabil corectat ( ANCC + Datorii )
+ Active obţinute prin închiriere sau leasing
- Active împrumutate/închiriate/cedate terţilor
- Costuri pentru reparaţii şi cheltuieli de punere în funcţiune

VALOAREA SUBSTANŢIALĂ REDUSĂ (VSR) =

Valoarea substanţială brută
- Datorii nepurtătoare de dobânzi
- Avantaje care depăşesc condiţiile normale de exploatare

VALOAREA SUBSTANŢIALĂ NETĂ (VSN) =

Valoarea substanţială brută
- Datorii totale

Valoarea substanţială brută (VSB) reprezintă totalitatea mijloacelor corporale ale

întreprinderii, angajate şi organizate pentru a realiza obiectul să u de activitate fă ră a ţine cont de
modul de finanţare a acestora. Valoarea substanţială brută aşa cum s-a mai spus de altfel, este egală cu
totalitatea activului plus totalitatea bunurilor pe care întreprinderea le foloseşte fă ră a fi proprietară
(închiriate, împrumutate, leasing etc.) minus toate elementele corporale nenecesare exploată rii, minus
valoarea fondului comercial.
Cu câ t valoarea substanţială brută este mai mare cu atâ t remuneraţia sa va fi mai puternică ,
micşorâ nd profitul şi diminuâ nd valoarea goodwill-ul.
Exemplu: [51] Pe baza constată rilor din cadrul diagnosticului de evaluare au rezultat
urmă toarele: Bilanţul la 31/XII/anul n se prezintă astfel:
ACTIV PASIV
Imobiliză ri corporale 1.600 Capital 2.000
Fond de comerţ 250 Obligaţii financiare 500
Stocuri 300 Obligaţii nefinanciare 200
Creanţe 500 Diferenţe de 550
109
 Disponibilită ţi 600 reevaluare
3.250 3.250

Rata de remunerare a VSB = 15%

Profit previzional net = 500/an
Rata de actualizare =12%

Se doreşte evaluarea întreprinderii calculâ nd o rentă a goodwill-ului redusă la 5 ani.

Evaluarea se face în două etape:
- evaluarea elementelor corporale
- evaluarea elementelor necorporale
Valoarea elementelor corporale în mă sura în care activul a fost reevaluat la justa sa valoare se
obţine:
Activul corporal 3.000
Datorii 700
Valoarea elementelor corporale 2.300
VSB = 3.000
Remuneraţia VSB = 3.000 x 15% = 450 = pragul de rentabilitate al întreprinderii.
Se stabileste urmă torul tablou:
Stabilim urmă torul tablou:
1 2 3 4 5
Profit previzional net 500 500 500 500 500
Remunerarea VSB (15%) 450 450 450 450 450
Superprofit sau renta goodwill-ului 50 50 50 50 50
Superprofitul de 50 fiind limitat la 5 ani, goodwill-ul va fi egal cu suma actualizată a
superprofitului din aceeaşi perioadă :
50 50 50 50 50
GW = + + + +
1, 12 ( 1 ,12 ) ( 1 ,12 ) ( 1 ,12 ) ( 1 , 12 )5
2 3 4

Superbeneficiul anual fiind acelaşi (50), formula se simplifică :

5
1−(1, 12 )
GW =50⋅ =180 ,24
0 ,12
Valoarea întreprinderii este deci:

Valori corporale 2.300

Valori necorporale (goodwill sau fond comercial) 180,24
_________
Valoarea întreprinderii 2.480,24

3.2.4.4. Metoda capitalurile permanente necesare exploatării (CPNE)

Mijloacele utilizate de că tre o întreprindere sunt constituite din activele imobilizate plus
necesarul de fond de rulment (NFR), denumite capitaluri permanente necesare exploată rii (CPNE).
Capitalurile permanente ale întreprinderii (capitaluri proprii plus împrumuturi pe termen
lung) trebuie să fie superioare sau egale activului fix corporal net și fondului de rulment normativ
(NFR). Altfel spus, capitalurile permanente trebuie să finanţeze activul fix net şi necesarul de fond de
rulment (NFR) pentru ca întreprinderea să se afle în echilibru financiar.
Aceste capitaluri fac obiectul unei remuneraţii; această remuneraţie se va compara cu
beneficiul previzional pentru a pune în evidenţă superbeneficiul care va permite calculul goodwill-ului.
Potrivit acestei metode,[51] valoarea globală a unei întreprinderi este egală cu capitalurile
necesare pentru a crea o întreprindere avâ nd aceleaşi caracteristici ca întreprinderea de evaluat.

110
 Se consideră că mijloacele utilizate de că tre o întreprindere sunt constituite din activele
imobilizate plus nevoia de fond de rulment denumite capitaluri permanente necesare exploată rii
(CPNE).

CPNE = valori imobilizate (nete) + NFR

Capitalurile permanente din pasivul bilanţier al întreprinderii (capitaluri proprii plus

împrumuturi pe termen lung) trebuie să fie superioare sau egale activului fix corporal net şi fondului
de rulment normativ (NFR).
Altfel spus, capitalurile permanente trebuie să finanţeze activul fix net şi fondul de rulment
normativ (NFR) pentru ca întreprinderea să se afle în echilibru financiar.
Aceste capitaluri fac obiectul unei remuneraţii care constituie, într-un anumit fel, tot un prag
de rentabilitate al întreprinderii altfel determinat; această remuneraţie se va compara cu profitul
previzional pentru a pune în evidenţă superprofitul care va permite calculul goodwill-ului.
Exemplu:
Pe baza constată rilor din cadrul diagnosticului, cu deosebire cel financiar-contabil se obţin
urmă toarele elemente de calcul:
— Bilanţul la 31/XII/anul n se prezintă astfel:

Planul de finanţare se prezintă astfel:

1 2 3 4 5
Investiţii 200 — 200 — 200
NFR — 100 — 100 —
Rambursă ri împrumut 100 200 200 — —
Mijloace necesare 300 300 400 100 200
CPNE vor fi remunerate la rata de 15%
Renta goodwill-ului va fi actualizată la rata de 12%

REZOLVARE
Evaluarea elementelor corporale:
Activ corporal (net) 3.000
Datorii 700
Valoarea elementelor corporale 2.300

Evaluarea elementelor necorporale

Calculul CPNE:
Imobiliză ri corp. nete 1.600
NFR 600
CPNE = 2.200

În funcţie de elementele cifrate din planul de finanţare masa CPNE va evolua în 5 ani astfel:
0 1 2 3 4 5
Mijloace necesare — 300 300 400 100 200
CPNE (n -1) 2.200 2.500 2.900 3.000 3.200
CPNE 2.200 2.500 2.800 3.300 3.100 3.400
CPNE x 15% (remuneraţie) — 375 420 495 465 510
Profit previzional net — 500 500 500 500 500
Superprofit — +125 +80 +5 +35 -10
Superprofit actualizat la12% — 111_____64 3 22 -5

GW= 195

Valoarea întreprinderii devine:

111
 Valori corporale 2.300
Valori necorporale 195
Valoarea întreprinderii 2.495

4.2.4.5. Valoarea standard ajustată

Este folosită pentru active mă runte; este cunoscută şi sub denumirea de metoda paşilor
succesivi.
De exemplu, dacă avem de evaluat un mic magazin situat la periferia oraşului Bucureşti,
procedă m astfel: [51]
Pasul 1: există informaţii asupra evaluă rii unei afaceri similare în Româ nia?
După investigaţii şi documentă ri efectuate, ră spunsul este: nu.
Pasul 2: există informaţii asupra închirierii unor asemenea magazine în Bucureşti?
După documentare, ră spunsul este negativ.
Pasul 3: sunt cazuri obişnuite de închiriere a altor tipuri de magazine sau a unor proprietă ţi în
zone comerciale din Bucureşti?
Din documentare a rezultat că cea mai bună estimare este de 10.000 lei/mp/lunar pentru un
magazin situat în centrul oraşului Bucureşti; chiria anuală este, deci, de 120.000 lei.
Pasul 4: determinarea unită ţii de valoare pentru magazin, utilizâ nd regula de perpetuare
potrivit că reia valoarea actuală este egală cu valoarea obţinută prin aplicarea ratei dobâ nzii.
Valoarea standard/mp este dată de valoarea actuală la tariful de închiriere de 120.000 lei/an,
cu dobâ ndă 20%, adică 0,6 mil. lei/mp.
Factorii de corecţie:
Pasul 5: aplicarea factorului de corecţie în funcţie de zonă : magazinul este în zona 2 şi este
deci aplicat factorul 0,8.
Pasul 6: factorul de corecţie pentru energie: pentru acces peste medie la sursele de energie,
factorul de corecţie va fi 1,2, iar pentru acces sub medie 0,8; considerăm că magazinul nostru are
factor 1,2.
Pasul 7: factori restrictivi (patent, marcă etc.). Fă ră restricţii factor 1, cu restricţii 0,8. Nu avem
restricţii la magazinul nostru.
Pasul 8: factor de corecţie referitor la salariaţi: pentru un numă r de angajaţi peste medie se
aplică factorul 0,7.
Pasul 9: factorul de mediu: fă ră probleme, factorul poate fi (de exemplu) 1, iar cu probleme,
0,8; în cazul nostru factorul este 1.
Pasul 10: factorul referitor la cheltuielile de investiţii: în trei ani va trebui reparat acoperişul,
deci vor fi necesare cheltuieli; se aplică factorul 0,7.
Pasul 11: calculul valorii standard ajustate: fiecare corelaţie se aplică la valoarea standard:
V = Vs±VsxKi ± VsxK2 ± ... ± VsxKn
în exemplul nostru, valoarea standard ajustată este de 0,24 mii. lei/mp, respectiv
0,6 + (0,12 — 0,12 — 0,18 — 0,18).

112
CAPITOLUL V
ORGANIZAREA ACTIVITATII DE EVALUARE ŞI DEONTOLOGIA
PROFESIONALA A EVALUATORULUI

5.1. ORGANIZAREA ACTIVITATII DE EVALUARE

5.1.1. ETAPELE PROCESUL DE EVALUARE

Procesul de evaluare cuprinde trei etape distincte:[82]
- etapa de ofertare;
- etapa de contractare;
- etapa de evaluare.
Acestea au drept scop:
- identificarea punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunită ţilor și ameninţă rilor;
- aprecierea fezabilită ţii transferului de proprietate;
- stabilirea unui interval de valori de referinţă pentru procesul de negociere al firmei.

a) Etapa de ofertare
În această etapă evaluatorul prezintă oferta sa sub forma unui document firmei care doreşte
evaluarea. Pentru elaborarea ofertei trebuie luate în considerare urmă toarele aspecte:
- oferta trebuie să fie astfel concepută , elaborată în aşa fel încâ t să atragă clientul;
- exprimarea ofertei să fie simplă și clară ;
- să reiasă din conţinutul ei informaţiile necesare pentru activitatea de evaluare;
- să prezinte costul activită ţii de evaluare;
- să cuprindă informaţii referitoare la eventualii colaboratori de care sunt nevoie în procesul
de evaluare;
- să prezinte condiţiile de realizare a lucră rii pentru ambele pă rţi.

b) Etapa de contractare
Dacă ambele pă rţi (evaluatorul și clientul) cad de acord asupra tuturor aspectelor prezentate
în oferta de evaluare, se va trece la etapa de contractare.
Contractarea lucră rii de evaluare trebuie să respecte standardele europene de evaluare
precum și condiţiile prezentate în ofertă .
Elementele esenţiale ale unui contract de evaluare sunt:
- denumirea pă rţilor contractante;
- scopul evaluă rii;
- termenul de evaluare;
- drepturile și obligaţiile evaluatorului;
- drepturile și obligaţiile clientului;
- costul lucră rii de evaluare;
- modul de aplicare și calculare a unor eventuale penalită ţi;
- clauza de modificare sau reziliere a contractului;
- semnă turi autorizate.

c) Etapa de evaluare
În cadrul procesului de evaluare, etapa cea mai importantă o constituie etapa de evaluare.
Aceasta este constituită din trei faze care se derulează succesiv: faza iniţială de pregă tire a
activită ţii de evaluare, faza de evaluare propriu zisă și faza rezultatelor și concluziilor.

Faza de pregătire a activită ţii de evaluare urmă reşte:

- planificarea activită ţii de evaluare ( fazele necesare lucră rii de evaluare și durata acestora,
stabilirea personalului care se va ocupa de evaluare etc. );

113
 - culegerea informaţiilor cu privire la situaţia economică naţională și a domeniului în care îşi
desfă şoară activitatea firma evaluată , precum și a informaţiilor despre firma în cauză ;
- subcontractarea unor lucră ri cu colaboratorii.
În această etapă are loc primul contact cu personalul firmei care va furniza informaţiile
necesare procesului de evaluare.
Echipa de consultanţă trebuie să -și formeze o vedere de ansamblu asupra firmei și asupra
problemelor cu care se confruntă : afaceri desfă şurate, furnizori și clienţi, reţele de distribuţie,
tehnologii utilizate, situaţia economico-financiară , organizarea și conducerea firmei. Vor fi contactaţi
cenzorii și auditorii interni și externi, se vor consulta rapoartele încheiate, se vor cere informaţii de la
Camera de Comerţ și Industrie, Registrul Comerţului etc., pentru culegerea de informaţii referitoare la
firma evaluată .
În faza evaluării propriu zise se realizează un diagnostic, și evaluarea cu ajutorul metodelor
patrimoniale, metodelor de rentabilitate sau a metodelor combinate.
Pe parcursul fazei rezultatelor și concluziilor se întocmeşte raportul de evaluare pe baza
informaţiilor obţinute în a doua fază și se prezintă acest raport clientului.

5.1.2. RAPORTUL DE EVALUARE

I.Caracteristicile unui raport de evaluare
Raportul de evaluare (Valuation Report) reprezintă un document care înregistrează
instrucţiunile pentru o anumită misiune de evaluare, baza de evaluare și scopul evaluă rii ca și
rezultatele analizei care a condus la opinia privind valoarea. De asemenea, un raport de evaluare poate
să explice procesele analitice care au fost parcurse în cursul evaluă rii și să prezinte informaţiile
semnificative care au fost folosite în analiză . Rapoartele de evaluare pot fi verbale sau scrise.
Raportul de evaluare se caracterizează prin: [80]
- conţine toată expertiza, munca, eforturile, cunoştinţele și experienţa unui expert evaluator
imobiliar;.
- este instrumentul prin care evaluatorul imobiliar comunică clientului, sau altei persoane
desemnate de acesta, rezultatele și concluziile evaluă rii imobiliare;
- trebuie să conţină obligatoriu anumite capitole care sunt descrise în Standardele
Internaţionale de Evaluare, pe care Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din Româ nia (ANEVAR) le-a
adoptat și în conformitate cu care experţii evaluatori îşi desfă şoară activitatea.
Modul de ordonare al acestora în cadrul raportului sunt lă sate la liberă alegere a evaluatorului,
din acest punct de vedere standardul fiind destul de flexibil
- trebuie să se bazeze pe o investigaţie cuprinză toare, să aibă o organizare logică , o
argumentaţie solidă și o exprimare clară ;
- este un document care, prin modul de prezentare și terminologia sa, trebuie să exprime o
opinie clară , neechivocă și suficient de detaliată pentru a garanta că informează corect despre toate
aspectele-cheie și că nu poate da naştere la neînţelegeri asupra situaţiei reale și asupra valorii estimate
a proprietă ţi evaluate.
Tipul, conţinutul și dimensiunea unui raport de evaluare variază în funcţie de destinatar, de
cerinţele legale, de tipul de proprietate, de natura și complexitatea misiunii de evaluare.
- trebuie să explice metodologia de evaluare, procesele analitice care au fost parcurse în cursul
evaluă rii și să prezinte informaţiile semnificative care au fost folosite în analiză ;
- poate fi verbal sau scris;
Raportul de evaluare scris reprezintă rezultatul unei evaluă ri, comunicat clientului în scris,
inclusiv sub formă electronică .
Raportul de evaluare scris este un document narativ detaliat, care să conţină toate materialele
pertinente examinate și analizele realizate pentru a ajunge la concluzia privind valoarea sau poate fi
un document narativ sintetizat cum ar fi actualizarea periodică a valorii, format tip utilizat de că tre
guvern sau de alte agenţii.
Raportul de evaluare verbal reprezintă rezultatul unei evaluă ri, comunicat verbal unui client
sau prezentat în justiţie ca mă rturie de expert sau depoziţie. Un raport de evaluare comunicat verbal
unui client trebuie să fie susţinut de un dosar de lucru și urmat de un rezumat scris al evaluă rii. trebuie
să fie obiectiv și evaluatorul trebuie să se asigure că nu există conflicte de interese, nu este influenţat

114
de presiuni din partea clientului sau a unei terţe persoane, pentru a prezenta un rezultat predestinat al
evaluă rii.
Forma raportului de evaluare va avea în vedere informaţiile specifice primite de evaluator
de la client și scopurile utiliză rii evaluării de că tre acesta.
Scopul pentru care se alcă tuieşte un raport de evaluare este extrem de important pentru
conţinutul și forma acestuia, precum și pentru logica exprimă rii unei anumite concluzii de că tre
evaluator.
Evaluatorul are obligaţia de a realiza un raport de evaluare transparent și coerent, pentru a
evita inducerea în eroare sau confuzia beneficiarului. În analiza rezultatelor care se obţin se tine cont
de urmă toarele principii: valoarea este subiectivă ; valoarea este o predicţie; evaluarea este
comparaţie, orientare pe piată.
Criteriile pe baza că rora se ajunge la estimarea valorii finale fundamentate și semnificative
sunt: adecvarea, precizia, cantitatea de informaţii. Opinia evaluatorului este percepţia acestuia
referitor la cel mai probabil preţ într-o tranzacţie obiectivă ..

II. Etapele întocmirii unui raport de evaluare

1) Identificarea obiectului de evaluat
Identificarea drepturilor de proprietate care sunt evaluate:
- din ce pă rţi este alcă tuită proprietatea;
- identificarea proprietarului și a actelor ce dovedesc proprietatea;
- identificarea sarcinilor;
- scopul evaluă rii și ce tip de valoare trebuie determinată ;
- valoare de piată ;
- valoare de costuri;
- valoare de randament;
- inspecţia fizică a proprietă ţii de evaluat: identificarea și analiza amplasamentului și
construcţiilor, aprecierea stă rii tehnice.
Solicitarea de documente de la proprietar/client (titlul de proprietate asupra imobilului-actul
de vâ nzare-cumpă rare, donaţie succesiune, etc.; cadastru; extras de carte funiciară , certificat de
urbanism, autorizaţie de construire)
Fotografierea proprietăţii, discuţii cu proprietarii/clienţii.
- Semnarea unui contract de prestări servicii de evaluare și încasarea unui avans de 50% din
valoarea lucră rii de evaluat.
2. Întocmirea raportului de evaluare prin centralizarea datelor culese
a) colectarea și analiza datelor/informaţiilor relevante: în funcţie de natura proprietă ţii de
evaluat. Aceste informaţii trebuie să conţină elemente pentru aplicarea metodelor de evaluare,
respectiv:- informaţii despre costuri de înlocuire si/sau reparaţii informaţii despre tranzacţii realizate
cu proprietă ţi comparabile sau despre oferte de tranzacţionare- informaţii despre veniturile
generabile de proprietă ţile comparabile. Se analizează toate informaţiile culese și se interpretează
rezultatele din punct de vedere al evaluă rii.
b) se stabilesc limitele și ipotezele care vor sta la baza elaborării raportului; se deduc și
estimează condiţiile limitative specifice obiectivului de care trebuie să se ţină seamă la derularea
tranzacţiei.
c) se stabilesc ce metode de evaluare sunt adecvate pentru determinarea valorii proprietă ţii
imobiliare de evaluat.
d) elaborarea propriuzisă a raportului de evaluare

3. Predarea raportului de evaluare

Raportul de evaluare se predă în condiţiile stabilitate în contractul de evaluare.

III.Structura raportului de evaluare

Raportul de evaluare este produsul final al activită ţii desfă şurate de echipa de evaluare. Pentru
a putea fi utilizat în conformitate cu scopul pentru care s-a realizat evaluarea întreprinderii, el trebuie
să conţină în mod obligatoriu anumite elemente. Structura raportului de evaluare este dată de
urmă toarele elemente:[83]
- titlul raportului, respectiv: „Raport de evaluare a întreprinderii”;
115
 - prezentarea succintă a întreprinderii evaluate, respectiv: denumire, adresă , act de înfiinţare,
numă r de înregistrare la Registrul comerţului, cod fiscal, obiectul de activitate etc.;
- scopul evaluă rii (privatizare, vâ nzare, înscriere la bursă etc.) și beneficiarul lucră rii;
- prezentarea evaluatorului, cu menţionarea datelor de identificare a societă ţii de consultanţă
desemnată pentru a realiza evaluarea, prezentarea pe scurt a experienţei acesteia, echipa de evaluatori
etc.;
- diagnosticul pentru evaluare, inclusiv concluziile finale ale diagnosticului
- evaluarea întreprinderii, respectiv precizarea urmă toarelor aspecte: procedura de evaluare,
în conformitate cu standardele existente în domeniu, și motivarea alegerii metodelor utilizate;
aplicarea metodelor de evaluare se prezintă detaliat procedura de evaluare, ipotezele și argumentele
care au condus la utilizarea metodelor respective; sinteza rezultatelor, în care evaluatorul îşi exprimă
opinia asupra valorii întreprinderii sau asupra limitelor în cadrul că rora se încadrează zona
negocierilor; recomandă ri sau preciză ri finale pentru beneficiarul evaluă rii;
- autentifică ri, respectiv precizarea locului și a datei întocmirii raportului de evaluare,
semnă turile echipei de evaluare în care se menţionează în clar numele și prenumele persoanelor din
echipa.
În cazul în care raportul are dimensiune semnificativă este necesară prezentarea unei sinteze a
raportului în scopul punerii în evidenţă a concluziilor cheie și a rezultatelor evaluă rii.

5.2. DEONTOLOGIA PROFESIONALA A EVALUATORULUI

5.2.1. DEFINIŢII
În aplicarea Standardelor Internaţionale de Evaluare este esenţial ca evaluă rile, realizate în
conformitate cu acestea, să fie efectuate de evaluatori profesionişti, oneşti şi competenţi, fă ră
prejudecă ţi şi interese proprii, ale că ror rapoarte sunt clare, nu induc în eroare şi care prezintă toate
aspectele esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evaluă rii. Evaluatorii vor promova şi vor menţine în
permanenţă încrederea publicului în profesiunea de evaluator.
Evaluă rile, efectuate în conformitate cu aceste Standarde, devin acceptabile, pentru utilizatorii
finali, numai câ nd sunt elaborate de un membru instruit în cadrul unui organism naţional profesional
şi recunoscut, care pune în aplicare standarde obligatorii de calificare, competenţă , experienţă , etică şi
comunicare în evaluare. În acele ţă ri, în care nu există încă o infrastructură pentru o exercitare
instruită şi controlată a profesiunii de evaluator, principala responsabilitate este ca utilizatorii să fie
satisfă cuţi, iar evaluatorii să -şi îndeplinească sarcina în mod competent.[57]
Definiţia de bază și cerinţele minime pentru un evaluator, responsabil pentru elaborarea și
supervizarea evaluă rilor, pentru care poartă responsabilitatea includerii acestora în documentele
financiare, este că acesta să fie o persoană cu o bună reputaţie, care poate demonstra că :
- a obţinut o diplomă universitară sau postuniversitară adecvată, la un institut de învă ţă mâ nt
superior recunoscut, are cel puţin doi ani de experienţă după absolvire și poate demonstra că și-a
menţinut și sporit cunoştinţele sale profesionale printr-un program relevant de pregă tire continua;
- îndeplineşte toate cerinţele legale, regulamentare, etice și contractuale legate de lucrare.
- cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici recunoscute
care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluă ri credibile;
- este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut; urmează un
program de instruire profesională ;
- urmează un program de pregă tire/instruire profesională continuă ; şi
- respectă toate cerinţele acestui Cod Deontologic. [57]
Definiţia evaluatorului de active, potrivit concepţiei europene, este după cum urmează : „Un
evaluator de active este o persoană cu bună reputaţie care a obţinut o calificare adecvată, are o
experienţă adecvată și este competent în evaluarea activelor corporale din locul și categoria respectivă.
Dacă într-unul din statele membre nu există calificări academice adecvate, evaluatorul de active trebuie:
- să fie membru al unui organism profesional recunoscut care se ocupă de probleme ale
evaluării de active;
- să fie desemnat de către instanţele sau autoritatea cu statut echivalent;

116
 - sau să aibă minim un certificat recunoscut de absolvire al unui liceu și o perioadă suficientă
de cel puţin trei ani de experienţă practică în evaluarea de terenuri și clădiri din acea localitate.”
-evaluatorul trebuie să fie independent în desfăşurarea lucrării sale, adică autorităţile publice nu
vor avea dreptul de a emite ordine cu privire la rezultatul evaluării" și ca Birourile de evaluare ale
statului, funcţionarii publici sau angajaţii sunt priviţi ca independenţi atâta timp cât este exclusă o
influenţă a lor".
În anumite state, funcţionarii publici nu vor fi consideraţi în mod normal ca fiind capabili de a
combina cerinţele funcţiei publice pe care o deţin ca angajaţi ai statului cu un rol de verificare, o
atribuţie care se regă seşte ca cerinţă pentru obiectivitate și independenţa. Astfel, ei nu trebuie să aibă
acreditarea necesară ca să accepte instrucţiuni pentru o meserie care necesită independenţă .
Evaluatorul poate fi intern, extern sau independent.[57]
Un evaluator intern este un evaluator angajat fie în cadrul întreprinderii care deţine activele,
fie în cadrul firmei de contabilitate responsabilă cu elaborarea rapoartelor şi/sau înregistră rilor
financiare ale întreprinderii. Un evaluator intern este apt să respecte toate exigenţele privind
independenţa şi obiectivitatea profesională , solicitate în conformitate cu acest Cod Deontologic, însă în
anumite tipuri de angajamente, este posibil să nu îndeplinească întotdeauna rolul de evaluator
independent, din cauza unor reglementă ri de reprezentare publică.
Un evaluator extern este un evaluator care, împreună cu oricare asociat, nu are legă turi
importante cu clientul, cu un agent care acţionează în numele clientului sau cu proprietatea supusă
evaluă rii.
Evaluatorul independent este un evaluator extern care, în plus, nu a avut în ultimele 24 de
luni și nu are nici în prezent o relaţie pecuniară cu clientul, cu excepţia plă ţii evaluă rii și a declarat în
scris orice implicare trecută sau prezentă cu proprietatea evaluată sau cu pă rţile interesate sau legate
de proprietate pentru ultimele 24 de luni

5.2.2. ETICA
Evaluatorii vor menţine în permanenţă un standard înalt de onestitate şi integritate şi îşi vor
desfă şura activită ţile astfel încâ t să nu prejudicieze clienţii, publicul, profesia sau organismul naţional
profesional de evaluare din care fac parte.[57]

Integritate
Un evaluator nu trebuie să acţioneze în mod înşelă tor sau fraudulos.
Un evaluator nu trebuie să redacteze şi să comunice în mod conştient un raport care conţine
opinii şi analize false, inexacte sau pă rtinitoare.
Un evaluator nu trebuie să contribuie sau să participe la un serviciu de evaluare pe care alţi
evaluatori îl consideră ca nejustificat.
Un evaluator trebuie să acţioneze legal şi să respecte legile şi reglementă rile ţă rii în care îşi
desfă şoară activitatea sau în care îndeplineşte o anumită misiune.
Un evaluator nu trebuie să prezinte denaturat/neadevă rat califică rile sale profesionale sau să
sugereze o astfel de prezentare.
Un evaluator nu va folosi în mod conştient pretenţii sau reclame false, eronate sau exagerate,
cu intenţia de a-şi asigura lucră ri de evaluare.
Un evaluator va avea grijă ca orice salariat sau colaborator subordonat, care ia parte la
misiune, să respecte Codul Deontologic.

Conflicte de interese
Un evaluator nu trebuie să acţioneze pentru două sau mai multe pă rţi în aceeaşi problemă, cu
excepţia unui consimţămâ nt în scris al acelor pă rţi.
Un evaluator trebuie să ia toate mă surile necesare pentru a nu se ivi conflicte între interesele
clienţilor săi şi cele ale altor clienţi, ale evaluatorului, ale firmei sale, rudelor, prietenilor sau
asociaţilor. Posibilele conflicte vor fi evidenţiate în scris, înainte de acceptarea instrucţiunilor
clientului. Orice astfel de conflicte, pe care evaluatorul le descoperă ulterior, trebuie să fie imediat
comunicate. În cazul în care aceste conflicte sunt percepute de evaluator, după finalizarea evaluă rii,
comunicarea acestora trebuie fă cută într-o perioadă de timp rezonabilă .
117
 Confidenţialitate
Întotdeauna, un evaluator trebuie să trateze problemele clientului cu discreţia şi
confidenţialitatea corespunză toare.
Un evaluator nu trebuie să divulge informaţiile sensibile, obţinute de la un client sau
rezultatele unei lucră ri elaborate pentru un client, altor persoane decâ t celor autorizate de client, cu
excepţia cazului în care se solicită acest lucru în mod legal, cum ar fi situaţiile în care un evaluator
trebuie să respecte anumite proceduri cvasi-judiciare, în cadrul organismului naţional profesional de
evaluare recunoscut, al că rui membru este respectivul evaluator.

Imparţialitate
Un evaluator trebuie să efectueze o misiune cu strictă independenţă , obiectivitate şi
imparţialitate şi fă ră a considera interesele personale.
Un evaluator nu trebuie să accepte o misiune care presupune raportarea unor opinii şi
concluzii predeterminate.
Onorariile aferente unei misiuni nu trebuie să depindă de rezultatul predeterminat al orică rei
evaluă ri sau al orică rui sfat independent, obiectiv inclus în raportul de evaluare.
Dacă onorariul evaluatorului este sau nu condiţionat de orice aspect al raportului, acest lucru
trebuie precizat.
Un evaluator nu trebuie să se bazeze pe informaţiile esenţiale, furnizate de un client sau de
orice altă parte, fă ră o verificare adecvată a acestor informaţii sau fă ră o confirmare a veridicită ţii
informaţiilor din partea unei surse independente, cu excepţia cazului în care natura şi importanţa
gradului de încredere în informaţiile primite sunt specificate ca o condiţie limitativă.
Un evaluator nu va accepta o misiune de evaluare care implică raportarea unor condiţii
ipotetice pe care şi le-a asumat, dar care nu pot fi realizate într-o perioadă de timp rezonabilă .
Condiţiile ipotetice, care exprimă o posibilitate rezonabilă , pot fi raportate cu condiţia să fie
însoţite de o discuţie cu privire la şansele de realizare a ipotezei precum şi la determinarea valorii care
reflectă adevă rata situaţie, de ex., o situaţie în care un client vrea să ştie care va fi valoarea terenului
care ar putea fi decontaminat.
Un evaluator nu va folosi sau nu se va baza pe concluzii fă ră suport, bazate pe o prejudecată de
orice fel sau nu va raporta concluzii care reflectă opinia că această prejudecată este necesară pentru
menţinerea sau maximizarea valorii.
La verificarea raportului altui evaluator, un evaluator va raţiona în mod imparţial şi îşi va
justifica motivele pentru care este de acord sau în dezacord cu concluziile raportului.

5.2.3. COMPETENŢĂ
Un evaluator trebuie să posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesare pentru a
îndeplini în mod eficient misiunea sa, în conexiune cu un standard profesional acceptabil. Numai acei
evaluatori capabili să respecte definiţia evaluatorului, vor desfă şura activită ţi în conformitate cu
Standardele în vigoare..[57]

Acceptarea instrucţiunilor
Înainte de a accepta o misiune sau de a încheia un contract de efectuare a orică rei misiuni, un
evaluator trebuie să identifice în mod corespunză tor problema care trebuie abordată şi să fie sigur că
posedă experienţa şi cunoştinţele necesare sau, în cazul unei misiuni în stră ină tate, că este capabil să
se asocieze cu un profesionist care are experienţă sau cunoaşte caracteristicile pieţei, limba şi
legislaţia pentru a-şi îndeplini misiunea în mod competent.

Asistenţă din exterior

Atunci câ nd se apelează la asistenţă din exterior, în vederea completă rii competenţelor unui
evaluator, acesta va trebui să stabilească dacă persoanele care oferă asistenţă posedă abilită ţile şi
respectă principiile deontologice necesare.

118
 Câ nd se solicită asistenţă din exterior este necesară obţinerea acordului clientului, iar
identitatea persoanelor care oferă asistenţă şi importanţa rolului lor vor fi evidenţiate în raportul
evaluatorului.

Eficienţă şi conştiinciozitate
Evaluatorul va acţiona prompt şi eficient pentru îndeplinirea instrucţiunilor clientului şi va
informa clientul asupra stadiilor evaluă rii.
Înainte de raportarea evaluă rii, instrucţiunile scrise vor fi primite de la client şi/sau vor fi
confirmate în scris de evaluator, conţinâ nd detalii suficiente pentru a evita orice interpretare eronată .
Un evaluator va face verifică ri şi investigaţii laborioase pentru a se asigura că datele analizei
conţinute în evaluare sunt corecte şi credibile.
Un evaluator va pregă ti un dosar de lucru pentru fiecare misiune care, la finalizare, va conţine
câ te o copie a originalului, pe hâ rtie sau în formă electronică (salvate corespunză tor) a tuturor
rapoartelor scrise, a corespondenţei şi a notifică rilor plus însemnă rile din dosar, care întă resc opiniile
evaluatorului prin verifică ri, comparare obiectivă , deducţie şi calcul.
Dosarul de lucru al fiecă rei misiuni de evaluare trebuie sa fie pă strat pentru o perioadă de cel
puţin cinci ani de la finalizarea misiunii.

5.2.4. PREZENTAREA INFORMAŢIILOR

Este esenţial ca evaluatorii să elaboreze şi să comunice analizele, opiniile şi concluziile lor
că tre utilizatorii serviciilor prestate de ei, prin rapoarte clare care vor dezvă lui orice informaţii ce ar
putea afecta obiectivitatea.
Raportul de evaluare va trebui să facă o descriere clară şi precisă a sferei misiunii întreprinse,
a scopului şi a destinaţiei acesteia, prezentâ nd orice ipoteze, scenarii ipotetice sau condiţii limitative
care afectează în mod direct evaluă rile şi, acolo unde este cazul, să arate efectul lor asupra valorii.
Raportul de evaluare trebuie să furnizeze informaţii suficiente pentru descrierea activită ţii
desfă şurate, pentru concluziile obţinute şi contextul în care s-au format.
Un evaluator trebuie să prezinte orice relaţie personală sau a firmei, directă sau indirectă, cu
proprietatea sau compania care este subiectul orică rei misiuni şi care ar putea duce la un posibil
conflict de interese.
Atunci câ nd un evaluator acţionează în ipostaza de evaluator intern, relaţia sa cu entitatea care
controlează activul va trebui dezvă luită în raportul de evaluare.
Atunci câ nd un evaluator acţionează în ipostaza de evaluator extern, însă a lucrat şi în alte
contracte pentru client, această relaţie trebuie să fie dezvă luită în cazul în care o terţă parte, care se
bazează pe evaluare, consideră că obiectivitatea evaluatorului este compromisă .
Trebuie să fie dezvă luite orice limită ri privind calitatea serviciului pe care un evaluator îl poate
oferi, fie că aceste limită ri se datorează unor constrâ ngeri externe impuse, fie în special evaluatorului
sau misiunii. În cazul în care apelează la asistenţă din exterior, evaluatorul trebuie să prezinte
identitatea persoanelor care oferă asistenţă , gradul de încredere şi natura acestei asistenţe.
Un evaluator trebuie să stabilească o restricţie de nepublicare a unei evaluă ri sau a concluziilor
acesteia, fă ră acordul sau prealabil, astfel încâ t evaluatorul să pă streze un control asupra formei şi
contextului în care evaluă rile sale sunt dezvă luite public.
Un evaluator va prezenta orice devieri de la Standardele Internaţionale de Evaluare.
Standardele sunt concepute pentru situaţii generale şi nu pot acoperi orice situaţie particulară.
Vor exista situaţii în care devierea de la Standarde este inevitabilă. Câ nd apar astfel de situaţii,
devierea nu va constitui o încă lcare a acestor Standarde, cu condiţia ca această deviere să fie
rezonabilă , să respecte principiile eticii şi limitele de competenţă , iar în raportul de evaluare să fie
inclusă o motivare raţională a acestei devieri.

5.2.5. RAPORTAREA VALORILOR

Misiunile de evaluare se pot referi la una sau mai multe proprietă ţi. Stilul raportului de
evaluare trebuie să fie adaptat, în funcţie de natura misiunii şi de nevoile clientului, respectâ ndu-se şi
anumite cerinţe minime cu privire la conţinut.
119
 Conţinutul minim al orică rui raport sau certificat,trebuie să cuprindă urmă toarele elemente:
[57]
- identitatea evaluatorului şi data raportului;
- identitatea clientului;
- instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi utilizarea evaluă rii;
- baza evaluă rii, incluzâ nd tipul şi definiţia valorii;
- identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile) proprietă ţii (proprietă ţilor)care vor fi
evaluate;
- data şi amploarea inspecţiilor;
- sfera şi amploarea activită ţii în misiunea de evaluare;
- orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare;
- o declaraţie de conformitate prin care se arată că evaluarea a fost făcută prin respectarea
standardelor şi altor cerinţe de prezentare;
- calificarea profesională şi semnă tura evaluatorului; şi
- o certificare specifică din partea evaluatorului, într-o formă standard, aşa cum se solicită în
unele ţă ri.
- într-o misiune de audit, nivelul de detaliere a datelor solicitate pentru fiecare dintre
proprietă ţile din portofoliu, poate fi mai puţin extins.

5.2.6. RESPONSABILITĂŢI
În ceea ce priveşte responsabilitatea evaluatorului, aceasta poate fi: profesională , civilă sau
penală.[57]

Responsabilitatea profesională se referă la modul în care evaluatorul cunoaşte și aplică

procedurile, metodele și tehnicile specifice, precum și normele de comportament etic.
Responsabilitatea civilă rezultă din obligaţiile menţionate în contractul civil încheiat între
client și evaluator, acesta din urmă obligâ ndu-se să presteze un serviciu de calitate.
Responsabilitatea penală apare atunci câ nd evaluatorul a încă lcat legea penală în legă tură cu
activitatea sa.

120
BIBLIOGRAFIE
1.Achim M.,V., Analiza economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
2.Andreica, M , Stoica M Metode cantitative in management, Editura Economică , Bucureşti, 1998
3.Anghel I., Evaluarea întreprinderi, Editura Economică, Bucuresti, 2011
4.Avram V., Managementul procesului de creare a valorii în contextul guvernării întreprinderii, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
5.Băcanu, B, Tehnici de analiză în managementul strategic, Editura Polirom, Iaşi, 2007
6.Băileşteanu G, Diagnostic, risc si eficienţa în afaceri, Editura Mirton, Timişoara, 1998
7.Bărbulescu, C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici de
redresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002
8.Bărbulescu, C, Sistemul strategic al întreprinderii, Editura Economică, București, 1999;
9.Bologa, A., Analiza economico- financiară a întreprinderii, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2010
10.Brilman, J., Marie, C., Manuel d’évaluation des entreprises, Les Editions d’Organisation, 1993
11.Buglea, A., Analiza situaţiei financiare a întreprinderi, Editura Mirton, Timişoara, 2004
12.Cabariu, L., Analiza şi evaluarea societăţilor comerciale, Editura Expert, Bucureşti, 2002
13.Ciobanu, A., Analiza performanţei întreprinderii, Bucureşti,Editura A.S.E, 2006
14.Clément, T., Le guide complet de l’analyse technique: Pour la gestion de vos portefeuilles boursière,
Edition Maxima, Paris, 2008
15.Cristea, H., Heteş-G.I., Heteş-G. R., Managementul financiar-contabil al organizaţiilor, Editura
Mirton Timişoara, 2004
16.Deaconu, A., Evaluarea afacerilor, Editura Intelcredo, Deva, 2002
17.Deaconu, A., Diagnosticul si evaluarea întreprinderilor, Ediţia a II-a, Editura Economică, Intelcredo,
Deva 2000
18.Doros, I., Popei V., Dicţionar pentru utilizatorii de calculatoare personale, Editura Dacia ,Cluj-
Napoca, 2010
19.Doval, E., Initiere in evaluarea intreprinderilor, Editura Fundatiei Romania de Maine, București,
2008
20.Dragotă, V., Dumitrescu, D., Evaluarea întreprinderii, Lucrări aplicative si studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
21.Dragotă, V, , Cioban, A., Obreja, L., Management financiar (vol 1 şi 2), Editura Economică ,
Bucureşti, 2003
22.Dumitrescu, D., Dragotă, V., Ciobanu, A., Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
23.Dumitrescu, D., Evaluarea întreprinderii, Editura Economică, București,1999
24.Duţescu, A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2001
25.Guatri, L., The Valuation of Firms, Blackwell Publishers, Cambridge, Massachusetts, 1994
26.Georgics, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică , Bucureşti,1999.
27.Gheorghiu, A., Analiza activităţii economice a întreprinderi, Editura Didactică și Pedagogică ,
Bucureşti, 1982.
28.Ioniţă, I, Bănacu C., Stoica M., Evaluarea organizaţiilor – Editura Economică,
Bucureşti, 2004
29.Işfănescu, A., ş.a. Evaluarea întreprinderii, EdituraTribuna Economică , Bucureşti, 1998
30.Işfănescu, A., Stănoiu, A., Serban, C., Evaluarea întreprinderii, Editura Universitară Bucureşti,
2003
31.Işfănescu, A., Robu, V., Anghel, I., Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna Economică , București,
2001
32.Işfănescu, A., Evaluarea întreprinderii, Editura Universitară , București, 2005
33.Niculescu M., Diagnostic economic, vol. 1, Editura Economică, Bucuresti, 2003
34.Jaba, O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
35.Miclăuş, I.M., Managementul resurselor umane, Editura Gutenberg, Arad, 2010
36.Nicolescu, O., Verboncu, I., Management, Editura Economică , Bucuresti, 1999.
37.Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucuresti, 1997
38.Păun, M., Analiza sistemelor economice, Editura ALL, 1997

121
39.Pavaloaia, W., D., Pavaloaia, D., Diagnosticul si evaluarea întreprinderi, Editura Tehnopress,
Bucureşti, 2006
40.Pereiro, L., Valuing Companies în Emerging Markets, John Wiley & Sons, 2002
41.Petcu, M., Analiza economico - financiară în întreprinderii. Probleme, abordări, metode, aplicaţii,
Editura Economică , București 2009
42.Petrişor, I., Management strategic, Editura Brumar, Timişoara, 2007.
43.Pierre, F., Besançon, E., Valorisation d’entreprise et théorie financière, É dition D’Organisation,
Paris, 2004
44.Stan, C., Managementul resurselor umane, Editura Mirton, Timişoara, 2002
45.Stan, S., Evaluarea întreprinderilor necotate, Editura Tribuna Economică , Bucuresti, 2000
46.Stan, S.V., Evaluarea întreprinderilor. Metode şi uzanţe, EdituraTeora, Bucureşti, 1996
47.Stancu, I., Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică , Bucureşti, 2003
48.Thibaut, J.P., Le diagnostic d’entreprise – Guide pratique, SEDIPOR, Paris, 1989
49.Trenca, I., Fundamente ale managementului financiar, Editura Casa Că rţii de Ştiinţă , Cluj-Napoca,
2005.
50.Toma, M., Iniţiere în evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR, Bucureşti, 2009
51.Toma, M., Chivulescu, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluarea întreprinderilor, Editura CECCAR,
Bucureşti, 1994
52.Toma, M., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate -
Imobilizări Corporale, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003
53.Tournier, J.C., Tournier, J. B., Évaluation d’entreprise, É dition d’Organisation, Paris, 2002
54.Vasilescu, I., (coord. vol.), Eficienţa economică şi performanţa managerială a organizaţiei, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
55.Verboncu, I., Toma, M., Diagnosticarea firmei: teorie şi aplicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001
56.Vintilă, G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1998
57. ***** - Standardele Internaţionale de Evaluare Ediţia a opta, 2007
58.http://facultate.regielive.ro/proiecte/economie/evaluarea_intreprinderii-76382.html
59.http://evaluator-anevar.ro/2008/06/14/evaluare-principalele-tipuri-de-valoare/
60.http://www.eval.ro/evaluari/
61.http://www.scribd.com/doc/38738627/Evaluarea-Intreprinderii
62.http://www.referatele.com/referate/noi/economie/diagnosticul- intrepr161720151414.php
63.http://www.scribd.com/doc/22251103/Analiza-Diagnostic-in-Afaceri-Comerciale
64.http://facultate.regielive.ro/cursuri/management/diagostic_si_evaluare-61719.html
65.www.referate.ro/referate/Activitatea_de_evaluare_a_intreprinderii 2009. 11 - 27.html
66.http://www.scribd.com/doc/16654395/Diagnosticul-Juridic
67.http://www.scribd.com/doc/19760657/Curs-Evaluarea-Intreprinderii-aptitudini-2009
68.http://teoraeco.blogspot.com/2010/04/evaluareastudiu-de-caz.html
69.http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/25.pdf
70.http://www.scribd.com/doc/28578327/8/Diagnosticul-resurselor-umane-si-managementului
71.http://www.scribd.com/doc/12295701/diagosticul-financiar-contabil-in-evaluarea-firmei
72.http://www.wall-street.ro/articol/Management/26613/Managementul-conflictului-o-noua-
provocare.htm
73.http://www.expertevaluare.ro/index.php?page=MTM=
74.Facultate.Regielive.Ro/Cursur/Ieconomie_Energetica/Metode_ Patrimoniale_De_Evaluare_A
Intreprinderilor_5503.Html
75.facultate.regielive.ro/referate/economice/
evaluarea_performantelor_inttreprinderii_pe_baza_activelor-22493
76.http://www.contabilii.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1182:care-sunt-cele-
patru-etape-pasi-in-evaluarea-intreprinderii-prin-metoda-fluxurilor-de-disponibilitati-
actualizate&catid=115:examenceccar2010&Itemid=147
77.http://www.uvvg.ro/studia/economice/plugins/p2_news/printarticle.php?p2_articleid=71
78.http://www.scritube.com/economie/Metode-mixte-de-evaluare921051922.php
79.http://www.dictionar-economic.ro/component/option,com_glossary/id,2996/lang,ro/
80.http://www.eval.ro/evaluare/raportul-de-evaluare/

122
81.http://www.evaluator-anevar-cluj.ro/intocmirea-raportului-de-evaluare-centralizarea-
datelor.php
82.http://www.lichidarijudiciare.com/legislatie/notiuni_economice/Evaluare_final.pdf
83.http://www.referatele.com/referate/noi/economie/cadrul-general-al-ac19189885.php

123
ANEXA I
TESTE GRILĂ
1. Valoarea:
a) este intrinsecă bunului;
b) este creată in mintea participanţilor pe piaţă ;
c) este rezultata dintr-o tranzacţie.
d) este rezultată din costuri.

2. În evaluarea întreprinderii, valoarea capitalului investit reprezintă:

a) valoarea de piaţă a capitalului propriu;
b) valoarea de piaţă a capitalului propriu, capitalului; preferenţial şi celui împrumutat;
c) valoarea contabilă a capitalului propriu;
d) valoarea justă .

3. Cantitatea de monedă cerută sau oferită pentru achiziţionarea unei unităţi de satisfăcători
sau producători. Indiferent de utilitatea unui bun, preţul său există numai in măsura in
care se realizează un schimb, adică producătorul si cumpărătorul sunt diferiţi este:
a) preţul;
b) valoarea;
c) costul;
d) preţul si valoarea.

4. Costul istoric (iniţial) reprezintă:

a) costul de înlocuire al unei proprietă ţi asemă nă toare;
b) costul iniţial al producă torului;
c) costul iniţial al unui activ în momentul în care este pus prima dată în funcţiune;
d) costul unui activ în momentul în care este scos din funcţiune.

5. Suma pe care un anume cumpărător este de acord să o plătească şi un anume:

vânzător o acceptă într-o tranzacţie se numeşte:
a) cost;
b) preţ;
c) valoare;
d) valoare de întrebuinţare.

6. Creditele contractate:
a) se reevaluează la data rambursă rii;
b) se evaluează la data lichidă rii;
c) se negociază separat cu banca creditoare;
d) nu se reevaluează .

7. În procesul de evaluare, evaluatorul estimează:

a) costul;
b) valoarea;
c) toate cele de mai sus;
d) utilitatea.

8. Valoarea unei proprietăţi este data de:

a) utilitate si raritate;
b) dorinţă şi putere reală de cumpă rare;
c) toate cele de mai sus simultan;
d) utilitate.

9. Costul este un concept care se refera la:

124
a) producţie, deci este diferit de schimb;
b) schimbul unei mă rfi, unui produs sau unui serviciu;
c) preţul cel mai probabil convenit intre vâ nză tori si cumpă ratori;
d) o tranzacţie ipotetica intre vâ nză tor si cumpă rator.

10. Valoarea este un concept care se refera la:

a) producţie, deci este diferit de schimb;
b) preţul cel mai probabil convenit intre vâ nză tori si cumpă ratori;
c) schimbul unei mă rfi, unui produs sau unui serviciu;
d) abordarea prin comparaţia vâ nză rilor, abordarea pe baza de active, abordarea prin cost.

11. Valoarea de piata:

a) presupune întotdeauna că evaluatorul să aibă
b) presupune întotdeauna ca evaluatorul sa aibă
c) presupune întotdeauna că evaluatorul să aibă
d) presupune întotdeauna că evaluatorul să aibă
proprietă ţii.
în vedere o tranzacţie ipotetică ;
in vedere costul de înlocuire a proprietă ţii;
in vedere profitul net generat de proprietate;
in vedere profitul si costul de înlocuire a

12. Valoarea este:

a) un concept juridic ce vizează dreptul de proprietate;
b) un concept economic obiectiv ce vizează cel mai probabil cost al unei replici al proprietă ţii;
c) un concept economic subiectiv ce vizează cel mai probabil preţ care ar putea sa apară pe piata
intr-un anumit context;
d) un concept juridic ce vizează dreptul de folosinţa.

13. Proprietatea intelectuala este:

a) o clasa speciala a activelor necorporale care de regula sunt protejate prin lege pentru a nu fi
folosite de persoane/entită ţi neautorizate;
b) o clasa speciala a activelor necorporale ce include marca întreprinderii si goodwill;
c) o clasa speciala a activelor necorporale ce include avantajele de contract, drepturile si relaţiile
întreprinderii;
d) o clasa speciala a activelor corporale ce include avantajele de contract, drepturile si relaţiile
întreprinderii.

14. Fondul comercial (goodwill - ul) reprezinta:

a) acel activ necorporal care apare ca rezultat al numelui comercial, reputaţiei, clientelei, localiză rii,
produselor si altor factori similari care produc beneficii economice;
b) acel activ necorporal care apare ca rezultat al vâ nză rii întreprinderii cu un preţ mai mare decâ t
activul net contabil;
c) acel activ necorporal determinat ca diferenţa intre activele curente (circulante) si datoriile
curente;
d) acel activ necorporal care apare ca rezultat al vâ nză rii întreprinderii cu un preţ mai mic decâ t
activul net contabil.

15. Capitalul intelectual reprezinta:

a) cunoştinţele care pot fi transformate in profit;
b) profitul capitalizat din utilizarea brevetelor;
c) o parte a capitalului uman al întreprinderii care nu mai are nici o valoare la lichidare;
d) o parte a capitalului uman al întreprinderii.

16. Proprietatea intelectuala reprezinta:

a) o parte din proprietatea corporala sau necorporala a întreprinderii;
b) drepturile legale ce rezulta din activitatea intelectuala, in domeniul industrial, ştiinţific, literar
sau artistic;
c) o parte a capitalului intelectual creat in domeniul industrial, ştiinţific, literar sau artistic;
d) o parte a capitalului uman al întreprinderii.
125
17. Preţul de licitaţie este:
a) preţul care reprezinta prima propunere acceptata in cadrul unei licitaţii publice;
b) preţul care reprezinta ultima propunere acceptata in cadrul unei licitaţii publice;
c) o indicaţie asupra valorii de piata;
d) o indicaţie asupra valorii speciale.

18. Proprietatea imobiliara este definita:

a) terenul si toate bunurile aflate la un moment dat pe teren;

b) terenul si acele elemente create de om si care sunt ataşate terenului;
c) clă dirile si construcţiile speciale aflate pe un teren;
d) bunurile corporale si necorporale care nu sunt incluse in proprietatea imobiliare.

19. Preţul este:

a) termen utilizat pentru o suma ceruta, oferita sau plă tita pentru un bun sau serviciu;
b) termen utilizat pentru o suma gâ ndita ca normala a fi plă tita pentru o anumita proprietate;
c) termen economic referitor la optica pietei asupra beneficiilor celui care deţine bunurile sau
primeşte serviciile;
d) un fapt istoric, indiferent daca a fost fă cut public sau daca a fost confidenţial.

20. Costul este

a) suma necesara pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de câ tre producă tor;
b) suma ceruta, oferita sau plă tita pentru un bun sau serviciu;
c) suma costurilor materiale si cu salariile necesara pentru a crea sau produce bunul sau serviciul
de cate producă tor;
d) termen utilizat pentru o suma ceruta, oferita sau plă tita pentru un bun sau serviciu.

21. Valoarea este

a) un fapt istoric referitor la suma ceruta, oferita sau plă tita pentru un bun sau serviciu;
b) un concept referitor suma necesara pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de cate
producă tor;
c) un concept economic referitor la preţul cel mai probabil;
d) suma necesara pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de câ tre producă tor.

22. Valoarea de piata este

a) cel mai puţin obişnuit tip de valoare asociat cu evaluarea proprietă ţilor;
b) cel mai obişnuit tip de valoare asociat cu evaluarea proprietă ţilor;
c) tipul de valoare cel mai bine cunoscut de câ tre evaluatorii profesionişti;
d) mai degrabă o reprezentare a stă rii fizice a proprietă ţii imobiliare decâ t a utilită ţii sale.

23. Valoarea unei proprietăţi este data de:

a) utilitate;
b) raritate – atractivitate;
c) dorinţa si putere reala de cumpă rare;
d) toate cele de mai sus simultan.

24. Indicaţi răspunsul eronat dintre principalele utilizări ale evaluarii de mai jos:
a) vâ nzarea-cumpă rarea de întreprinderi sau firme;
b) vâ nzarea de active;
c) evaluarea aportului in numerar la înfiinţarea unei întreprinderi;
d) fuziunea de întreprinderi.

25. Evaluarea in scopul valorificării bunurilor ce compun patrimoniul are una din următoarele
utilizări:
a) înfiinţarea unei societă ţi comerciale;
126
b) majorarea capitalului social;
c) asocierea in participaţiune;
d) lichidare, faliment.

26. Evaluarea este:

a) un proces multidisciplinar de determinare a preţului unui obiect;
b) arta care consta in aplicarea experienţei si a judecaţii faptelor pentru a ajunge la o evaluare
rezonabila;
c) o ştiinţa care utilizează un complex de tehnici multidisciplinare si specifice;
d) o îmbinare intre ştiinţa, experienţa si arta.

27. Evaluarea consta din :

a) arta de a aplica experienţa si judecata faptelor pentru a ajunge la o valoare rezonabila a unui bun
mobil, un instrument financiar, o proprietate imobiliara, o întreprindere sau o afacere;
b) un complex de abordă ri, de tehnici, procedee si metode, prin care un bun mobil, un instrument
financiar, o proprietate imobiliara, o întreprindere sau o afacere sunt apreciate la valoarea de
piata, fiind asigurata comparabilitatea acestora, îndeosebi in tranzacţii comerciale;
c) o ştiinţa care utilizează un complex de tehnici multidisciplinare si specifice pentru a calcula
valoarea rezonabila a unui bun mobil, un instrument financiar, o proprietate imobiliara, o
întreprindere sau o afacere;
d) o combinaţie intre ştiinţa si arta de a determina valoarea rezonabila a unui bun mobil, un
instrument financiar, o proprietate imobiliara, o întreprindere sau o afacere.

28. Costul fata de valoare a unui mobil poate fi:

a) egal;
b) mai mic;
c) mai mare;
d) oricare din cazuri.

29. Costul este:

a) preţul plă tit pentru bunuri si servicii;
b) suma necesara pentru a crea sau produce un bun sau un serviciu;
c) expresia utilită ţii unui bun sau serviciu;
d) ră spunsul de la a si b de mai sus.

30. Valoarea de piata reprezintă:

a) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata, intre un cumpă ră tor decis si un vâ nză tor
hotă râ t, intr-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing
corespunză toare, in care pă rţile implicate au acţionat in cunoştinţa de cauza, prudent si fă ră
constrâ ngere;
b) utilitatea unui bun, determinata de proprietă ţile fizice si chimice intrinseci ale acestuia, pe baza
că reia poate satisface o anumita nevoie sociala, materiala sau spirituala;
c) Valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
d) totalitatea costurilor care ar fi necesare pentru dobândirea unui bun..

31. Valoarea de piata vs. valoarea patrimoniala a unei întreprinderi este:

a) întotdeauna egala;
b) niciodată nu este egala;
c) este întotdeauna mai mare;
d) poate sa fie si egala.

32. Valoare de întrebuinţare desemnează:

a) totalitatea costurilor care ar fi necesare pentru dobândirea unui bun susceptibil de a fi folosit în acelaşi
scop, în aceleaşi condiţiuni de utilizare, având aceeaşi durată prezumată de folosinţă si posedând
aceleaşi performanţe cu obiectul reevaluat;

127
b) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata, la, intre un cumpă ră tor decis si un
vâ nză tor hotă râ t, intr-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing
corespunză toare, in care pă rţile implicate au acţionat in cunoştinţa de cauza, prudent si fă ră
constrâ ngere;
c) utilitatea unui bun, determinata de proprietă ţile fizice si chimice intrinseci ale acestuia, pe baza
că reia poate satisface o anumita nevoie sociala, materiala sau spirituala;
d) Valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ.

33. Valoarea de impozitare reprezintă:

a) valoarea unei proprietăţi, conform definiţiei dată de reglementările legale cu caracter fiscal;
b) valoarea rezultata din estimarea minimului sumelor ce se pot obţine prin vânzarea activelor unei
firme;
c) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursiere;
d) valoarea acceptata de asigurator pe baza evaluarii proprii, si în baza unui contract de asigurare.

34. Valoarea de asigurare reprezinta :

a) valoarea unei proprietăţi, conform definiţiei dată de reglementările legale cu caracter fiscal;
b) valoarea rezultata din estimarea minimului sumelor ce se pot obţine prin vânzarea activelor unei
firme;
c) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursiere;
d) valoarea acceptata de asigurator pe baza evaluarii proprii, si în baza unui contract de asigurare.
35. Valoarea de folosinţă reprezintă:
a) valoarea rezultata din estimarea minimului sumelor ce se pot obţine prin vânzarea activelor unei
firme;
b) costurile necesare pentru procurarea unui bun care prezintă aceleaşi posibilită ţi de utilizare, pentru
aceeaşi durată de folosinţă reziduală; este ceea ce noi numim frecvent valoarea de înlocuire;
c) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
d) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursiere.

36. Valoarea de origine este:

a) totalitatea costurilor necesare pentru achiziţionarea şi punerea bunului sau a activului în stare de
folosire sau de utilizare;
b) costurile necesare pentru procurarea unui bun care prezintă aceleaşi posibilită ţi de utilizare, pentru
aceeaşi durată de folosinţă reziduală; este ceea ce noi numim frecvent valoarea de înlocuire;
c) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;
d) valoarea unei proprietăţi, conform definiţiei dată de reglementările legale cu caracter fiscal.

37. Valoarea actuală se obţine:

a) din suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;
b) calculând valoarea unei proprietăţi, conform definiţiei dată de reglementările legale cu caracter
fiscal;
c) corectâ nd valoarea de origine cu inflaţia care a avut loc de la data achiziţiei şi cu coeficientul de
învechire (care cuprinde uzura fizică , uzura morală şi uzura funcţională );
d) costurile necesare pentru procurarea unui bun care prezintă aceleaşi posibilită ţi de utilizare, pentru
aceeaşi durată de folosinţă reziduală; este ceea ce noi numim frecvent valoarea de înlocuire.

38. Valoarea venală este:

a) valoare obţinută în momentul cedă rii bunului, este un preţ în mod real, determinat exclusiv de
raportul cerere-ofertă; obţinându-se numai pe piaţă;
b) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
c) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursiere;
d) valoarea unei proprietăţi, conform definiţiei data de reglementările legale cu caracter fiscal.

39. Valoarea intrinseca reprezintă:

a) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;.

128
b) utilitatea unui bun, determinata de proprietă ţile fizice si chimice intrinseci ale acestuia, pe baza
că reia poate satisface o anumita nevoie sociala, materiala sau spirituala;
c) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
d) suma considerata, pe baza evaluarii faptelor disponibile, ca fiind valoarea “adevă rata” sau “reala”
a unui element.

40. Valoarea de recuperare reprezintă:

a) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata ;
b) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat;
a) c)valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
c) suma considerata, pe baza evaluarii faptelor disponibile, ca fiind valoarea “adevă rata” sau “reala”
a unui element.

41. Valoarea de schimb este:

d) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;
b) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat;
c) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursiere;
d) suma considerata, pe baza evaluarii faptelor disponibile, ca fiind valoarea “adevă rata” sau “reala”
a unui element. Este un concept pe termen lung de valoare nebazata pe piata, care aplatizează
fluctuaţiile de preţ pe termen scurt.

42. Valoarea bursiera reprezintă:

a) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ;.
b) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat;
c) valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplică rii metodelor de evaluare bursier;
d) utilitatea unui bun, determinata de proprietă ţile fizice si chimice intrinseci ale acestuia.

43. Valoare de investiţie reprezintă:

a) valoarea proprietă ţii pentru un anumit investitor sau clasa de investitori, pentru obiective de
investiţii sau pentru obiective de exploatare identificate;
b) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;
c) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat;
d) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ.

44. Valoare de lichidare reprezinta:

a) valoarea proprietă ţii pentru un anumit investitor sau clasa de investitori, pentru obiective de
investiţii sau pentru obiective de exploatare identificate;
b) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;
c) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat.;
d) valoarea recunoscuta de o piata in care are loc schimbul unui activ.

45. Valoarea specială este:

a) este un supliment de valoare care poate fi aplicabil unui anumit proprietar sau utilizator sau unui
potenţial cumpărător sau utilizator al proprietăţii;.
b) preţul la care un bun ar putea fi schimbat între un cumpă ră tor şi un vâ nză tor, normal informaţi şi
interesaţi într-o tranzacţie echilibrată;
c) valoarea suplimentară, care rezultă din contopirea a două sau mai multe participării la proprietate si
reprezintă o formă particulară a valorii speciale;
d) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstruirea proprietăţii asigurate într-o condiţie
foarte asemănătoare, însă nu mai bună sau mai cuprinzătoare decât condiţia sa, atunci când era nouă.

129
46. Valoarea justă reprezintă:
a) valoarea suplimentară, care rezultă din contopirea a două sau mai multe participării la proprietate si
reprezintă o formă particulară a valorii speciale;
b) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstruirea proprietăţii asigurate într-o condiţie
foarte asemănătoare, însă nu mai bună sau mai cuprinzătoare decât condiţia sa, atunci când era nouă;.
c) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstituirea proprietă ţii ;
d) preţul la care un bun ar putea fi schimbat între un cumpărător şi un vânzător, normal informaţi şi
interesaţi într-o tranzacţie echilibrată.

47. Valoarea de fuziune reprezintă:

a) suma estimata pentru care o proprietate va fi schimbata;
b) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat.;
a) c )o situaţie in care un grup de active folosite intr-o întreprindere sunt oferite la vâ nzare in mod
individual (element cu element), de obicei in urma închiderii întreprinderii;
c) valoarea suplimentară, rezultă din contopirea a două sau mai multe participării la proprietate.

48. Valoarea de reconstituire este:

a) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstruirea proprietăţii;
b) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat;
d) c ) o situaţie in care un grup de active folosite intr-o întreprindere sunt oferite la vâ nzare in mod
individual (element cu element), de obicei in urma închiderii întreprinderii;
e) valoarea suplimentară, rezultă din contopirea a două sau mai multe participării la proprietate .

49. Valoarea de despăgubire este:

a) valoarea suplimentară, care rezultă din contopirea a două sau mai multe participării la proprietate şi
reprezintă o formă particulară a valorii speciale;
b) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstituirea proprietă ţii asigurate, într-o
condiţie foarte asemănătoare, dar nu mai bună sau mai cuprinzătoare, în comparaţie cu condiţia sa la
momentul în care a avut loc distrugerea, luând în considerare vechimea, condiţia şi durata de viaţă
utilă rămasă;
c) costul necesar pentru înlocuirea, repararea sau reconstruirea proprietă ţii;
d) valoarea unui activ care a ajuns la sfâ rşitul duratei lui de viata economica pentru scopul in care a
fost creat.

50. Definiţia “suma estimata pentru care o proprietate ar putea fi schimbata, la data evaluarii,
intre un cumpărător decis si un vânzător hotărât, intr-o tranzacţie cu preţ determinat
obiectiv, după o activitate de marketing adecvata, in care ambele părţi au acţionat in
cunoştinţa de cauza, prudent si fără constrângere” se refera la:
a) valoarea de piata;
b) valoare de impozitare;
c) valoare de lichidare;
d) valoare de exploatare continua.

51. Ce tip de valoare se va determina la lichidarea judiciara:

a) valoarea de casare;
b) valoarea de piata in conditii de vâ nzare forţată ;
c) valoarea de recuperare;
d) valoarea justa.

52. Care din următoarele afirmaţii este adevărata:

a) valoarea de vâ nzare forţata are in vedere o suma ce s-ar putea obţine din tranzacţionarea in
circumstanţe atipice, care reflecta o perioada de vâ nzare inadecvata si, de regula, fă ră o
publicitate rezonabila;

130
b) valoarea de vâ nzare forţata are in vedere o suma ce s-ar putea obţine din tranzacţionarea in
circumstanţe extraordinare, care reflecta o perioada de vâ nzare suficienta dar nu si o publicitate
rezonabila;
c) valoarea de vâ nzare forţata are in vedere o suma ce s-ar putea obţine din tranzacţionarea in
circumstanţe tipice, care reflecta o perioada de vâ nzare suficienta si o publicitate rezonabila;
d) valoarea de vâ nzare forţata are in vedere o suma ce s-ar putea obţine preferenţial din
tranzacţionarea in circumstanţe atipice.

53. Valoarea pentru care o suma de bani peste valoarea de piata, care reflecta
atributele/caracteristicile speciale ale unui activ, care au o valoare numai pentru un
cumpărător special este:
a) valoarea de investiţie sau subiectiva;
b) valoarea speciala;
c) valoarea justa;
d) valoarea sinergetică.

54. Valoarea care apare când un activ are atribute/caracteristici care îl fac mai atractiv pentru
un anumit cumpărător, sau pentru o categorie limitata de cumpărători fata de ceilalţi
cumpărători este:
a) valoarea speciala;
b) valoarea justa ;
c) valoarea de piata;
d) valoarea de investiţie sau subiectiva .

55. În procesul de evaluare, evaluatorul estimează:

a) costul sau preţul;
b) costul plus profitul antreprenorului;
c) valoarea;
d) profitul antreprenorului.

56. Valoarea:
a) este intrinseca bunului sau este rezultata dintr-un proces de construire sau achiziţie;
b) este creata in mintea participanţilor pe piata;
c) este rezultata dintr-o tranzacţie;
d) este rezultata dintr-un proces de construire sau achiziţie.

57. Valoarea la care un activ este recunoscut în bilanţ după scăderea amortizării cumulate până
la acea data, precum si a pierderilor cumulate din depreciere :
a) valoarea justa
b) valoarea contabila
c) valoarea depreciabila
d) valoarea realizabila neta

58. În evaluarea întreprinderii, valoarea acţiunii este:

a) valoarea de piata a capitalului propriu raportat la numă rul de acţiuni;
b) valoarea de piaţă a capitalului propriu, capitalului preferenţial şi celui împrumutat raportat la
numă rul de acţiuni;
c) valoarea contabilă a capitalului propriu raportat la numă rul de acţiuni;
d) valoarea de piata a capitalului social raportat la numă rul de acţiuni.

59. În exprimarea opiniei privind valoarea unui acţiuni, evaluatorul:

a) estimează valoarea;
b) calculează valoarea;
c) prognozează valoarea;
d) Verifica valoarea.

131
60. În funcţie de beneficiarii evaluarii se disting:
a) e v aluă ri pentru proprietarii afacerii pentru stabilirea unei baze de negociere în vederea
vânzării firmei;
b) b )evaluări pentru instituţiile publice;
c) evaluări pentru instituţiile financiar – bancare;
d) a; b;si c.

61. În funcţie de valorile obţinute, evaluările se pot grupa în:

a) evaluări care au la bază valoarea de piaţă;
b) evaluări pentru instanţe judecătoreşti în cazul existentei unor litigii legate de mărimea, mişcarea
sau lichidarea patrimoniului firmei;
c) evaluări pentru persoane fizice ( moştenitori, salariaţi etc.);
d) a; b;si c.

62. În funcţie de obiectul lor evaluările pot fi:

a) evaluări de bunuri ( mijloace fixe, stocuri etc. );
b) evaluări de active intangibile ( licente, brevete, mărci, investiţii în resurse umane etc.);
c) evaluări de active economice ( secţii, magazine, depozite etc.);
d) a,b.si c

63. În funcţie de metoda utilizata pentru evaluare evaluările se pot grupa în:
a) evaluări de bunuri ( mijloace fixe, stocuri etc. );
b) evaluări de active intangibile ( licente, brevete, mărci, investiţii în resurse umane etc.);
c) evaluări de active economice ( secţii, magazine, depozite etc.);
d) evaluări patrimoniale.

64.În funcţie de scopul urmărit evaluările se pot grupa în:

a) evaluare pentru vâ nzare;
b) evaluări bazate pe actualizarea cash flow-urilor;
c) evaluări bursiere;
d) evaluări mixte.

65. Un evaluator:
a) trebuie să redacteze şi să comunice în mod conştient un raport care conţine opinii şi analize false,
inexacte sau pă rtinitoare;
b) trebuie să contribuie sau să participe la un serviciu de evaluare pe care alţi evaluatori îl consideră
ca nejustificat;
c) trebuie să acţioneze legal şi să respecte legile şi reglementă rile ţă rii în care îşi desfă şoară
activitatea sau în care îndeplineşte o anumită misiune;
d) trebuie să prezinte denaturat/neadevă rat califică rile sale profesionale sau să sugereze o astfel de
prezentare.

66. Un evaluator poate accepta actualizarea sau revizuirea unei lucrări de evaluare în cazul în
care:
a) nu a intervenit nici o schimbare în structura şi situaţia întreprinderii evaluate şi există o
declaraţie a conducerii în acest sens;
b) nu a intervenit nici o schimbare în structura şi situaţia întreprinderii evaluate, iar evaluarea
anterioară a fost realizată de un alt evaluator acreditat;
c) nu a intervenit nici o schimbare în structura şi situaţia întreprinderii evaluate, există o declaraţie
a conducerii în acest sens, iar evaluarea anterioară a fost realizată de un alt evaluator acreditat;
d) Niciodata.

67. Evaluatorul nu greşeşte dacă:

a) întreabă clientul care este valoarea preferată ;
b) se consultă cu judecă torul în cazuri de litigii;
c) respectă contractul şi cerinţele clientului;
132
d) respectă cerinţele clientului.

68. La stabilirea onorariului solicitat pentru evaluare se are în vedere:

a) valoarea proprietă ţii sau costul proprietă ţii;
b) volumul de muncă efectiv necesar;
c) veniturile generate de proprietate;
d) profitul generat de proprietate.

69. Evaluatorul extern:

a) nu poate fi ruda cu persoana din firma care solicita evaluarea;
b) are doar un interes financiar indirect în firma evaluata;
c) este angajat exclusiv în cazuri de litigii;
d) este angajat de regula în cazul evaluă rilor pentru garanţii.

70. Evaluatorul independent este un evaluator extern si care în ultimele:

a) 12 luni;
b) 24 luni;
c) 36 luni;
d) este angajat de regula în cazul evaluă rilor pentru 6 luni nu a avut relaţii contractuale cu părţile
implicate în tranzacţie.

71. Prin interes financiar indirect în relaţia client-evaluator se înţelege:

a) relaţia între preţul lucră rii si volumul de activitate implicat în evaluarea respectiva
b) relaţia de asociere între preţul lucră rii si valoarea proprietă ţii/afacerii evaluate
c) relaţia de asociere si relaţia de rudenie cu persoanele din firma care solicita lucrarea de evaluare
d) relaţia între pregă tirea si competenta evaluatorului pe de o parte si preţul lucră rii de evaluare

72. Evaluatorul este o persoana cu o buna reputaţie care:

a) a obţinut o pregă tire profesionala adecvata, are experienţa corespunză toare, cunoaşte, înţelege si
poate pune in aplicare metode si tehnici recunoscute, este membru al unui organism profesional
recunoscut si urmează un program de pregă tire profesionala continua;
b) a obţinut o pregă tire profesionala adecvata si are experienţa corespunză toare;
c) a obţinut o pregă tire profesionala adecvata, are experienţa corespunză toare, cunoaşte, înţelege si
poate pune in aplicare metode si tehnici recunoscute, este membru al unui organism profesional
recunoscut;
d) poate pune in aplicare metode si tehnici recunoscute, este membru al unui organism profesional
recunoscut.

73. Un evaluator:
a) îşi va desfă şura activitatea astfel încâ t sa nu prejudicieze clienţii pentru care lucrează ;
b) îşi va desfă şura activitatea astfel încâ t să nu prejudicieze clienţii, publicul, profesia sau organismul
profesional din care fac parte;
c) îşi va desfă şura activitatea astfel încâ t sa nu prejudicieze clienţii si profesia sau organismul
profesional din care fac parte;
d) îşi va desfă şura activitatea astfel încâ t sa nu prejudicieze clienţii

74. Integritatea pentru un evaluator are in vedere ca:

a) un evaluator trebuie sa trateze problemele clientului sau cu confidenţialitatea corespunză toare;
b) un evaluator nu trebuie sa acţioneze pentru doua sau mai multe pă rţi in aceeaşi problema, cu
excepţia unui consimţă mâ nt scris al acelor pă rţi;
c) un evaluator nu trebuie sa acţioneze in mod inşelă tor sau fraudulos;
d) un evaluator trebuie sa trateze problemele clientului sau fă ră confidenţialitatea corespunză toare

75. Imparţialitatea pentru un evaluator are in vedere ca:

a) un evaluator nu trebuie sa accepte o misiune care presupune raportarea unor opinii si concluzii
predeterminate;
133
b) un evaluator nu trebuie sa acţioneze in mod inşelă tor sau fraudulos;
c) un evaluator nu trebuie sa divulge informaţii obţinute in procesul de evaluare;
d) un evaluator poate sa accepte o misiune care presupune raportarea unor opinii si concluzii
predeterminate;

76. Etica din perspectiva unui evaluator are in vedere:

a) competenta, integritatea, conflictul de interese si imparţialitatea;
b) integritatea, conflictul de interese, confidenţialitatea si imparţialitatea;
c) competenta, integritatea, conflictul de interese si confidenţialitatea;
d) competenta, integritatea

77. Evaluatorii de întreprinderi:

a) de obicei reconciliază rezultatele obţinute prin trei sau patru abordă ri si prin metode asociate;
b) de obicei reconciliaza rezultatele obţinute prin una sau doua abordă ri si prin metode asociate;
c) de obicei reconciliază rezultatele obţinute prin doua sau trei abordă ri si prin metode asociate;
d) de obicei reconciliază rezultatele obţinute prin trei abordă ri si prin metode asociate.

78. Etica din perspectiva unui evaluator are in vedere:

a) pregă tirea continua, experienţa, confidenţialitatea si imparţialitatea;;
b) buna pregă tirea, experienţa, confidenţialitatea si imparţialitatea;
c) integritatea, conflictul de interese, confidenţialitatea si imparţialitatea;;
d) integritatea, conflictul de interese.

79. O asociaţie profesională a evaluatorilor care promovează standarde etice:

a) asigură o uniformitate a rapoartelor de evaluare realizate de că tre membrii să i;
b) asigură un nivel ridicat de competenta si un nivel etic ridicat si omogen în râ ndul membrilor săi;
c) o asociaţie profesională nu ar trebui să se ocupe decâ t de standarde profesionale;
d) asigură o uniformitate a metodelor de evaluare folosite de că tre membrii săi.

80. În ceea ce priveşte responsabilitatea evaluatorului, aceasta poate fi:

a) profesionala;
b) civila;
c) penala;
d) a; b si.c.

81. Responsabilitatea profesionala a evaluatorului se refera;

a) la modul în care evaluatorul cunoaşte si aplica procedurile, metodele si tehnicile specifice,
precum si normele de comportament etic;
b) la modul în care evaluatorul respecta obligaţiile menţionate în contractul civil încheiat între client
si evaluator;
c) la modul în care evaluatorul respecta legea penala în legătura cu activitatea sa;
d) sa posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesare pentru a îndeplini în mod eficient
misiunea sa, în conexiune cu un standard profesional acceptabil.

82. Responsabilitatea civila a evaluatorului se refera

a) la modul în care evaluatorul cunoaşte si aplica procedurile, metodele si tehnicile specifice,
precum si normele de comportament etic;
b) la modul în care evaluatorul respecta obligaţiile menţionate în contractul civil încheiat între client
si evaluator, acesta din urma obligându- se să presteze un serviciu de calitate;
c) la modul în care evaluatorul respecta legea penala în legătura cu activitatea sa;
d) sa posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesare pentru a îndeplini în mod eficient
misiunea sa, în conexiune cu un standard profesional acceptabil.

83. Responsabilitatea penala a evaluatorului se refera:

a) la modul în care evaluatorul cunoaşte si aplica procedurile, metodele si tehnicile specifice,
precum si normele de comportament etic;
134
b) la modul în care evaluatorul respecta obligaţiile menţionate în contractul civil încheiat între client
si evaluator, acesta din urma obligându- se sa presteze un serviciu de calitate;
c) sa posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesare pentru a îndeplini în mod eficient
misiunea sa, în conexiune cu un standard profesional acceptabil;
d) la modul în care evaluatorul respecta legea penala în legătura cu activitatea sa.

84. Evaluatorul acţionează în principal:

a) în interesul clientului;
b) în interesul propriu;
c) în interesul public;
d) interesul clientului si propriu.

85. Evaluatorul poate răspunde pentru activităţile realizate:

a) penal, civil si profesional;
b) doar profesional;
c) doar penal si civil;
d) doar civil.

86. În evaluarea unei afaceri, evaluatorul trebuie sa-si folosească judecata pentru:
a) alegerea celor mai adecvate metode de evaluare;
b) utilizarea unor ipoteze credibile;
c) asigurarea coerentei între indicatorii utilizat;i
d) toate cele de mai sus.

87. Procesul de evaluare cuprinde :

a) trei etape distincte;
b) doua etape distincte;
c) cinci etape distincte;
d) opt etape distincte.

88. În redactarea raportului de evaluare, evaluatorul:

a) va prezenta concluziile reale;
b) va evita să evidenţieze incertitudinile pentru a nu deruta clientul;
c) va prezenta rezultate care sunt după dorinţa clientului;
d) va evidenţia incertitudinile pentru deruta clientul.

89. La actualizarea evaluării:

a) se diminuează valoarea cu minim 10%;
b) se reduce valoarea cu procentul propus de lichidator si admis de judecă torul sindic;
c) se ţine cont de evoluţia licitaţiilor;
d) se diminuează valoarea cu minim 20%.

90. Verificarea unui raport de evaluare se poate face:

a) la cererea clientului , la cererea unei instanţe de judecată sau atunci câ nd există dubii asupra
corectitudinii valorii estimate;
b) la cererea asociaţiei profesionale si la cererea unei instanţe de judecată ;
c) la cererea clientului , la cererea unei instanţe de judecată sau atunci câ nd există o disputa cu
evaluatorul iniţial;
d) la cererea asociaţiei profesionale.

91. Un raport de evaluare este bun:

a) câ nd preţul obţinut la licitaţie a fost egal cu valoarea estimata in raportul de evaluare;
b) câ nd dă posibilitatea destinatarului să înţeleagă problema, faptele, logica şi concluziile ;
c) câ nd este conform cerinţelor clientului;
d) câ nd preţul obţinut la licitaţie nu a fost egal cu valoarea estimata in raportul de evaluare.

135
92. Raportul de evaluare trebuie să conţină:
a) scopul evaluă rii, baza de evaluare, ipotezele şi condiţiile limitative, declaraţiile de certificare;
b) scopul evaluă rii, baza de evaluare, ipotezele şi condiţiile limitative;
c) scopul evaluă rii, ipotezele şi condiţiile limitative, declaraţiile de certificare;
d) scopul evaluă rii, ipotezele şi condiţiile limitative.

93. Valoarea finală se poate exprima:

a) ca medie aritmetică a tuturor valorilor utilizate;
b) ca medie ponderata intre cel puţin 3 valori utilizate;
c) ca un interval de valori.;
d) ca medie ponderata intre cel puţin 2 valori utilizate.

94. Condiţiile limitative dintr-un raport de evaluare pot fi impuse :

a) De client si/sau de legislaţia naţionala aferenta;
b) De client, de evaluator si/sau de legislaţia naţionala aferenta;
c) De client si/sau de evaluator;
d) De evaluator.

95. Actualizarea evaluarii:

a) se poate face ori de cate ori e nevoie prin considerarea inflaţiei;
b) se face la fiecare 90 de zile de la ultima evaluare;
c) se face ţinâ nd cont de evoluţia pieţii fata de data raportului de evaluare;
d) se face la fiecare 180 de zile de la ultima evaluare.

96. Continuitatea activităţii se refera la:

a) O proprietate imobiliara care îşi va continua activitatea in viitorul previzibil, fă ră intenţia sau
nevoia de a fi demolată sau de a-si schimba utilizarea actuala;
b) O entitate care si va continua activitatea in viitorul previzibil, prin restructurare si schimbarea
obiectului de activitate;
c) O entitate care si va continua activitatea in viitorul previzibil, fora intenţia sau nevoia de a fi
lichidata sau de a-si reduce in mod semnificativ activitatea;
d) O entitate care si va continua activitatea in viitorul previzibil, prin restructurare.

97. Prima etapă în procesul de evaluare este:

a) culegerea si analiza datelor necesare pentru evaluare;
b) prezentarea firmei evaluate şi a consultantului;
c) definirea problemei (scopul evaluă rii, definirea valorii, data evaluă rii, condiţii limitative etc.);
d) inspecţia proprietă ţilor evaluate.

98. Raportul de evaluare este:

a) o informare adresata Judecă torului sindic;
b) un document destinat comunică rii scrise cu clientul;
c) ansamblul analizei datelor de pe piata;
d) un act cerut de instanţa judecă toreasca.

99. Obligaţiile fata de salariaţi:

a) nu se mai iau in considerare;
b) ră mâ n sa se achite după finalizarea lichidă rii si nu se includ in raportul de evaluare;
c) se evaluează la data lichidă rii;
d) nu se includ in raportul de evaluare.

100. Termenul activ din afara exploatării se referă la:

a) active utilizate sub capacitatea proiectată ;
b) active aflate in reparaţii capitale;
c) active neutilizate;
d) active aflate in consevare.
136
101. Pentru stocurile de materii prime şi produse finite tipul de valoare utilizat la
evaluarea pentru lichidare este:
a) valoarea de piaţă ;
b) valoarea contabilă ;
c) valoarea de lichidare;
d) La aprecierea lichidatorului.

102. Actualizarea evaluării pentru bunurile nevândute:

a) se face lunar;
b) se face funcţie de condiţiile pieţei;
c) nu este admisă ;
d) trimestrial.

103. Diferenţa între valoarea contabilă şi valoarea de lichidare este:

a) este de circa +/- 40%;
b) este nesemnificativă , de regula +/- 5%;
c) nu sunt limite referitor la aceasta diferenţa;
d) este de circa +/- 20%.

104. Evaluarea pentru lichidare are la bază:

a) inventarul întocmit de lichidator;
b) inventarul întocmit de evaluator;
c) situaţia pusă la dispoziţie de societate;
d) situaţia pusă la dispoziţie de instanţele judecă toreşti.

105. În procesul de evaluare, evaluatorul estimează:

a) preţul de achiziţie actualizat;
b) cel mai probabil preţ care ar putea sa apară pe piata in contextul dat;
c) preţul de cost la data raportului;
d) preţul de achiziţie.

106. Deprecierea nu se aplică la:

a) teren;
b) utilaje;
c) construcţii;
d) instalaţii.

107. Pentru aflarea de date reale referitoare la tranzacţii de proprietăţi cea mai bună metodă
este:
a) anunţurile din ziarele locale;
b) discuţii cu pă rţile implicate în tranzacţii;
c) discuţii cu vecinii;
d) discuţii cu rudele.

108. Rata de actualizare reprezintă:

a) raportul deprecierii leu/dolar;
b) indicele de creştere a preţurilor;
c) rata de rentabilitate (fructificare) aşteptata a capitalului investit;
d) raportul deprecierii leu/euro.

109. Actualizarea este o tehnica prin care:

a) o suma viitoare este transformata in valoarea sa prezenta;
b) se transforma un venit stabil in valoare;
c) se estimează valoarea unei întreprinderi in faliment;
d) se estimează valoarea unei întreprinderi redresabile.
137
110. Cheltuielile de vânzare micşorează:
a) valoarea de lichidare;
b) veniturile creditorilor şi asociaţilor;
c) veniturile lichidatorului;
d) Valoarea de piata.

111. Valoarea unei proprietăţi este data de:

a) dorinţa si puterea reala de cumpă rare;
b) rezultatul negocierii intre vâ nză tor si cumpă ră tor;
c) utilitate, raritate, dorinţa si putere reala de cumpă rare;
d) putere reala de cumpă rare.

112. Costul faţă de valoarea de piata a unui bun mobil poate fi:
a) egal sau mai mic;
b) egal sau mai mare;
c) egal, mai mic sau mai mare;
d) egal.

113. Valoarea de casare a unui utilaj este dată de:

a) preţul obţinut din vâ nzare ca fier vechi;
b) preţul obţinut din vâ nzare ca fier vechi minus costul de demontare şi pregă tire pentru vâ nzare;
c) preţul obţinut din vâ nzare ca fier vechi plus costul de demontare şi pregă tire pentru vâ nzare;
d) preţul obţinut din vâ nzare ca fier vechi plus costul de demontare.

114. În evaluarea unui brevet de invenţie relevanţa abordării prin cost este:
a) satisfăcă toare;
b) foarte scă zuta;
c) bună ;
d) nesatisfă că toare.

115. Etapa de evaluare este constituita din trei faze care se derulează succesiv:
a) faza iniţiala de pregătire a activităţii de evaluare;
b) faza de evaluare propriu zisa ;
c) faza rezultatelor si concluziilor;.
d) faza de planificare.
Indicaţi ră spunsul greşit

116. Raportul de evaluare trebuie sa conţină:

a) prezentarea obiectului evaluat; prezentarea obiectivului si scopului evaluarii;
prezentarea bazelor lucrării de evaluare; prezentarea diagnosticului de evaluare, a metodelor de
evaluare utilizate;concluzii si recomandări;
b) prezentarea obiectului evaluat; prezentarea obiectivului si scopului evaluarii;
prezentarea bazelor lucrării de evaluare; prezentarea diagnosticului de evaluare si a metodelor de
evaluare utilizate;
c) prezentarea obiectivului si scopului evaluarii;prezentarea bazelor lucrării de evaluare; prezentarea
diagnosticului de evaluare, a metodelor de evaluare utilizate;concluzii si recomandări;
d) prezentarea obiectului evaluat; prezentarea obiectivului si scopului evaluarii;
prezentarea bazelor lucră rii de evaluare, a metodelor de evaluare utilizate;concluzii si
recomandări.

117. Prin transparenta în raportul de evaluare se înţelege:

a) comunicarea permanenta cu clientul;
b) dezvă luirea în raportul de evaluare a surselor de informaţii pe care este fundamentata valoarea;

138
c) dezvă luirea în raportul de evaluare a etapelor parcurse pentru estimarea valorii
proprietă ţii/afacerii;
d) comunicarea limitelor de competenta sau a conflictelor de interese ale evaluatorului.

118. Afirmaţia „valoarea unei societăţi nu este determinata de suma valorilor părţilor
componente folosite pentru construirea ei” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul evaluarii unitare;
b) Principiul referirii la viitor;
c) Principiul analizei trecutului si a situaţiei actuale;
d) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii.“

119. Afirmaţia „valoarea unei întreprinderi este funcţie de foloasele pe care le poate produce
în viitor” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul evaluarii unitare;
b) Principiul referirii la viitor;
c) Principiul analizei trecutului si a situaţiei actuale;
d) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“.

120. Afirmaţia „studiul trecutului si prezentului se face pe baza „analizei diagnostic a

principalelor funcţiuni ale întreprinderii ” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul referirii la viitor;
b) Principiul analizei trecutului si a situaţiei actuale;
c) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
d) Principiul celei mai avantajoase valorificări a patrimoniului existent.

121. Afirmaţia „la evaluarea dezvoltării viitoare a întreprinderii (firmei), se vor elimina
punctele de vedere optimiste sau pesimiste care nu pot fi fundamentate ” se refera la
principiul general de evaluare:
a) Principiul referirii la viitor;
b) Principiul analizei trecutului si a situaţiei actuale;
c) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
d) Principiul celei mai avantajoase valorificări a patrimoniului existent.

122. Afirmaţia „o evaluare va porni de la cea mai avantajoasa folosire a patrimoniului, în

măsura în care valorificarea parţilor componente este posibila din punct de vedere legal si
realizabila în mod practic ” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul referirii la viitor;
b) Principiul analizei trecutului si a situaţiei actuale;
c) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
d) Principiul celei mai avantajoase valorificări a patrimoniului existent.

123. Afirmaţia „obiectul evaluarii trebuie strict delimitat din punct de vedere al timpului si al
elementelor materiale. ” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
b) Principiul delimitării obiectului evaluarii;
c) Principiul esenţialităţii si rentabilităţii evaluării;
d) Principiul efectuării controlului de plauzibilitate.

124. Afirmaţia „aflarea valorii unei întreprinderi se face într-o perioada de timp si cu costuri
limitate, motiv pentru care, în interesul calităţii evaluarii, trebuie analizaţi factorii
esenţiali de influenta asupra valorii ei ” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
b) Principiul delimitării obiectului evaluarii;
c) Principiul esenţialităţii si rentabilităţii evaluarii;
d) Principiul efectuării controlului de plauzibilitate.

139
125. Afirmaţia „presupunerile care au fost luate în calcul la stabilirea valorii trebuie
verificate prin controale de plauzibilitate,” se refera la principiul general de evaluare:
a) Principiul luării în considerare a „aşteptărilor medii“;
b) Principiul delimitării obiectului evaluarii;
c) Principiul esenţialităţii si rentabilităţii evaluarii;
d) Principiul efectuării controlului de plauzibilitate.

126. Preţul de vânzare poate fi considerat acceptabil daca:

a) Se situează între limita minima sub care este dispus sa vândă vânzătorul si limita maxima pe
care cumpărătorul este dispus sa o plătească;
b) Satisface, deopotrivă, atât pe vânză tor câ t si pe cumpărător;
c) Se situează sub limita minima sub care este dispus sa vândă vânzătorul;
d) a si b.

127. Fuziunea se face prin:

a ) Absorbţia unei societăţi de către alta;
b) Contopirea a doua sau mai multe societă ţi comerciale, pentru a forma o noua societate;
c) Împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi, care-si încetează activitatea, între două sau
mai multe societăţi existente sau care se înfiinţează prin acest mod;
d) a si b.

128. Divizarea se face prin:

a ) c si d
b) Contopirea a doua sau mai multe societă ti comerciale, pentru a forma o noua societate;
c) Împărţirea de întreprinderi mari în mai multe entită ţi economice independente;
d) Împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi, care-si încetează activitatea, între doua sau
mai multe societăţi existente

129. Valoarea de decizie indica:

a) câ t ar putea da maximum, un investitor pentru o întreprindere (limita superioara de preţ) ;
b) cât trebuie sa ceara minimum un vânzător (limita inferioara de preţ);
c) baza de plecare pentru negocierile care au loc în diversele situaţii când se efectuează evaluarea
întreprinderilor;
d) a si b.

130. Bilanţului economic al activului sau al întreprinderii, este:

a) Un bilanţ teoretic, de calcul, un bilanţ abstract, elaborat de experţi exclusiv în scopul evaluării;
b) Bilanţul care cuprinde, un patrimoniu exprimat în valori economice nu contabile;
c) Bilanţul care cuprinde un rezultat financiar, profitul net, dar un profit determinat ţinând seama de
condiţiile normale ale pieţii din care face parte întreprinderea sau activul şi nu de politicile interne ale
întreprinderii;
d) Bilanţul care cuprinde,rezultatele financiare.
Indicaţi răspunsul greşit

131. Conceptul de diagnostic în plan economic, la nivelul unei firme, presupune

a) Reperarea disfuncţionalită ţilor activită ţii ei;
b) Cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilită ţilor;
c) Identificarea cauzelor şi a mă surilor care să conducă la reglarea situaţiei;
d) a;b si c.

132. Evidenţierea relaţiilor juridice ce apar intre agenţii ce acţionează in legătura cu

întreprinderea se face in:
a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul financiar;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.
140
133. Caracterizarea produselor întreprinderii, a pozitiei acestora pe piata, a clienţilor si
furnizorilor se face in:
a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul comercial;
c) Diagnosticul tehnic.
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

134. Analiza modului in care mijloacele materiale ale întreprinderii răspund necesitaţilor sale
reale, in conformitate cu obiectivele stabilite, si sunt susceptibile sa influenţeze valoarea
întreprinderii se face in:
a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul financiar;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

135. Aprecierea critica a dimensiunii potenţialului uman; structurii resurselor umane,

corelarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale întreprinderii; concordanta
dintre munca prestata si nivelul de calificare, gradul de conflictualitate din întreprindere,
se face cu ajutorul:
a) dreptului civil;
b) dreptului muncii;
c) dreptului financiar;
d) dreptului fiscal.

136. Analiza bilanţului, pentru reevaluarea posturilor de activ si a celor de pasiv, si analiza
contului de profit si pierdere pentru calculul profitului corectat se face in.
a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul financiar;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului

137. Legalitatea actelor prin care se atestă dreptul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra
bunurilor întreprinderii se verifica in:
a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul comercial;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

138. Analiza contractele cu partenerii de afaceri se face in:

a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul comercial;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

139. Analiza contractelor colective şi individuale de muncă se face in :

a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul comercial;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

140. Verificarea reglementarilor fiscale specifice sectorului de activitate al întreprinderilor se

face cu ajutorul:
a) dreptului civil;
b) dreptului muncii;
c) dreptului financiar;
141
d) dreptului fiscal.

141. Analiza contractelor de asigurare se face în:

a) Diagnosticul juridic;
b) Diagnosticul comercial;
c) Diagnosticul tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

142. Diagnosticul comercial presupune analiza următoarelor aspecte :

a) piaţa, preţul, produsele/ serviciile şi promovarea lor pe piaţă ;
b) Reglementă rile fiscale specifice sectorului de activitate al întreprinderilor;
c) dimensiunea potenţialului uman; structurii resurselor umane, corelarea numă rului de salariaţi cu
necesită ţile reale ale întreprinderii; concordanta dintre munca prestata si nivelul de calificare,
gradul de conflictualitate din întreprindere;
d) Legalitatea actelor prin care se atestă dreptul de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra
bunurilor întreprinderii.

143. Analiza pieţei întreprinderii se realizează cu ajutorul:

a) Diagnosticului juridic;
b) Diagnosticului comercial;
c) Diagnosticului tehnic;
d) Diagnosticul resurselor umane si a managementului.

144. Pieţele deschise sunt acelea în care:

a) factorii de limitare a extinderii pieţei sunt slabi sau aproape inexistenţi. Trebuie, între altele,
pentru o ţară dată, să nu existe discrimină ri juridice ale producă torilor şi investitorilor stră ini în
raport cu cei naţionali;
b) barierele administrative sau comerciale sunt la un nivel care îi protejează pe producă torii
autohtoni de concurenţii stră ini prin piedici puse produselor de import şi implantă rilor locale ale
concurenţei stră ine;
c) din punct de vedere al permeabilită ţii între extremele celor două precedente. Sunt caracterizate
prin existenţa diferitelor bariere la intrare , dar de un nivel insuficient pentru a opri concurenţa;
d) a: b si c.

145. Evidenţierea ponderii clienţilor interni faţă de cei externi din totalul clienţilor şi dinamica
acestora în ultimii ani se face la :
a) Analiza clienţilor;
b) Analiza furnizorilor;
c) Analiza concurentei;
d) Analiza produselor si serviciilor.

146. Aprecierea.stării mijloacelor de producţie se face cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Indicele de utilizare a mijloacelor de producţie;
b) Coeficientul de uzură ;
c) Coeficientul de reînnoire;
d) Productivitatea muncii.
Indicaţi ră spunsul greşit.

147. Analiza calităţii producţiei se urmăreşte în:

a) diagnosticul juridic;
b) diagnosticul comercial;
c) diagnosticul tehnic;
d) nu prezintă interes în evaluarea întreprinderii.

148. Analiza capacitaţii de producţie si a gradului de utilizare a capacitaţii de producţie se

realizează în:
142
a) diagnosticul juridic;
b) diagnosticul tehnic;
c) diagnosticul management resurse-umane;
d) cadrul corecţiilor din metoda ANC.

149. Analiza dimensiunii potenţialului uman are în vedere:

a) numă rul de zile de greva;
b) dinamica numă rului de salariaţi;
c) dinamica productivită ţii muncii;
d) dinamica salariului mediu.

150. Analiza structurii resurselor umane are în vedere

a) Ponderea muncitorilor direct productivi in total salariaţi;
b) Numă rul de personal prezent la lucru:
c) Numă rul mediu de personal;
d) stabilitatea forţei de muncă .

151. Reducerea numărului de personal ca urmare a ieşirilor din întreprindere, pentru

concedieri pentru absenţe nemotivate şi alte încălcări ale disciplinei este:
a) circulaţia forţei de munca;
b) fluctuaţia forţei de munca ;
c) circulaţia normala forţei de munca;
d) circulaţia obiectivă a forţei de muncă.

152. În analiza mobilităţii forţei de muncă se folosesc indicatorii:

a) coeficientul de circulaţie
b) coeficientul de fluctuaţie.
c) numă rul mediu de personal,
d) a si b

153. Raportul dintre totalul intrărilor şi ieşirilor si numărul mediu scriptic reprezintă:
a) Coeficientul mişcă rii totale;
b) coeficientul de circulaţie;
c) Coeficientul de fluctuaţie;
d) Numă rul de personal.

154. Stabilitatea forţei de muncă se poate aprecia cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Stagiul în aceeaşi;
b) Vechimea medie în ani în aceeaşi;
c) coeficientul de circulaţie;
d) a si b

155. Timpul calculat prin scăderea din fondul de timp calendaristic a concediilor legale de
odihnă, a sărbătorilor şi zilelor de repaus legal, reprezinta:
a) fond de timp calendaristic;
b) fond de timp maxim disponibil;
c) timp efectiv lucrat;
d) timpul neutilizat din fondul de timp maxim disponibil.

156. Coeficientul de utilizare a fondului maxim disponibil se calculează raportând:

a) timpul efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil;
b) fond de timp calendaristic la fondul de timp maxim disponibil;
c) timpul neutilizat la timpul efectiv lucrat;
d) timpul neutilizat la fondul de timp maxim disponibil.

143
157. Analiza asigurării calitative a forţei de muncă corespunzătoare se face cu ajutorul
următorilor indicatori:
a) a)Coeficientul califică rii medii;
b) b)Coeficientului mediu de concordanţă dintre calificarea medie şi complexitatea lucră rilor
executate;
c) c)Gradul de complexitate a lucră rilor executate;
d) a; b si c.

158. În funcţie de cheltuielile de muncă deosebim:

a) productivitatea anuală ;
b) productivitatea zilnică ;
c) productivitate marginala;
d) productivitatea orară .
Indicaţi ră spunsul greşit.

159. Productivităţii muncii este un sistem de indicatori ce pot exprima:

a) cantitatea de produse obţinute cu o anumită cheltuială de muncă ;
b) cheltuiala de muncă efectuată pentru obţinerea unită ţii de produs;
c) volumul producţiei fabricate;
d) a si b.

160. Se apreciază ca o situaţie favorabila daca:

a) Indicele de creştere a productivită ţii muncii este mai mare decâ t indicele de creştere a salariului
mediu
b) Indicele de creştere a productivită ţii muncii este mai mic decâ t indicele de creştere a salariului
mediu
c) Indicele de creştere a productivită ţii muncii este egal cu indicele de creştere a salariului mediu
d) Nu este importanta corelaţia dintre cei doi indicatori

161. Ca puncte forte ale managementului firmei se pot exemplifica:

a) echipa de conducere tâ nă ra, dinamica,
b) realizarea/depă şirea criteriilor de performanta negociate cu acţionarii,
c) îmbunată ţirea poziţiei firmei pe piata, colaborarea buna cu sindicatele etc.
d) a;b si c.

162. Ca puncte slabe ale managementului firmei se pot exemplifica:

a) preocupare pentru stimularea iniţiativei si creativită ţii personalului;
b) realizarea/depă şirea criteriilor de performanta negociate cu acţionarii;
c) îmbună tă ţirea poziţiei firmei pe piaţă , colaborarea buna cu sindicatele etc.;
d) tensiuni în relaţiile cu sindicatele marcate prin creşterea numă rului zilelor de greva.

163. Analiza eficientei utilizării potenţialului uman are în vedere:

a) evoluţia ponderii personalului TESA;
b) evoluţia productivităţii muncii;
c) dinamica raportului mijloace fixe/numă r de salariaţi;
d) dinamica mobilită ţii personalului.

164. Aprecierea modului de organizare a contabilităţii financiare, a modului de reflectare,

potrivit unor principii şi norme existente, a activităţii întreprinderii se face cu ajutorul:
a) Diagnosticului financiar;
b) Diagnosticul contabil;
c) Nu prezintă interes în evaluarea întreprinderii;
d) a si b.

144
165. Diagnosticul financiar-contabil reprezintă o sinteză a paşilor făcuţi de evaluator, o
concluzionare din punct de vedere contabil şi financiar a activităţii întreprinderii pe o
perioadă determinată de timp si anume:
a) un an;
b) trei – cinci ani;
c) zece ani;
d) peste zece ani.

166. Contul de profit şi pierdere exprimă

a) starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului;
b) cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială ;
c) care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au marcat traiectoria evoluţiei întreprinderii de
la începutul pâ nă la sfâ rşitul exerciţiului;
d) b si c.

167. Amortizarea imobilizărilor face parte din una din categoriile de cheltuieli de mai jos:
a) cheltuieli fixe;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli excepţionale;
d) nici una din categoriile de mai sus.

168. Cheltuielile cu materiile prime fac parte din una din categoriile de cheltuieli de mai jos:
a) cheltuieli fixe;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli excepţionale;
d) cheltuieli financiare,

169. Cheltuielile cu amenzile fac parte din una din categoriile de cheltuieli de mai jos:
a) cheltuieli fixe;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli excepţionale;
d) cheltuieli financiare,

170. Cheltuielile cu salariile in regie fac parte din una din categoriile de cheltuieli de mai jos:
a) cheltuieli fixe;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli excepţionale;
d) cheltuieli excepţionale.

. 171. Cheltuielile cu chiria fac parte din una din categoriile de cheltuieli de mai jos:
a) cheltuieli fixe;
b) cheltuieli variabile;
c) cheltuieli excepţionale;
d) cheltuieli excepţionale.

172. Diferenţa dintre veniturile din exploatare si cheltuielile de exploatare formează:

a) rezultatul exploată rii;
b) rezultatul financiar;
c) rezultatul excepţional;
d) rezultatul net.

173. Diferenţa dintre veniturile financiare si cheltuielile financiare formează:

a) rezultatul exploată rii;
b) rezultatul financiar;
c) rezultatul excepţional;
d) rezultatul net.
145
174. Performanţele întreprinderilor comerciale sau, în cazul celor necomerciale,
performanţele rezultate din activitatea lor de comerţ sunt exprimate de:
a) marja comerciala;
b) producţia exerciţiului;
c) valoarea adă ugată ;
d) rezultatul net contabil.

175. Rezultatele activităţii de producţie în cursul exerciţiului se măsoară cu:

a) marja comerciala;
b) producţia exerciţiului;
c) valoarea adă ugată ;
d) rezultatul net contabil.

176. Aprecierea aportului întreprinderii la creşterea avuţiei naţionale se face cu ajutorul

indicatorului:
a) marja comerciala;
b) producţia exerciţiului;
c) valoarea adă ugată ;
d) excedentul brut de exploatare.

177. Măsurarea eficacităţii industriale şi comerciale a întreprinderii şi reflectarea rezultatului

economic degajat ca urmare a exploatării potenţialului de producţie se face cu ajutorul
indicatorului:
a) producţia exerciţiului;
b) rezultatul curent pâ nă la impozitare;
c) valoarea adă ugată ;
d) excedentul brut de exploatare.

178. Măsurarea rezultatului degajat global de exploatare şi politica financiară a întreprinderii,

se face cu ajutorul indicatorului:
a) producţia exerciţiului;
b) rezultatul curent pâ nă la impozitare;
c) c)valoarea adăugată ;
d) excedentul brut de exploatare.

179. Sinteza operaţiunilor industriale, financiare şi excepţionale ale întreprinderii este

reflectata de:
a) rezultatul exerciţiului sau rezultatul net contabil;
b) producţia exerciţiului;
c) valoarea adăugată ;
d) excedentul brut de exploatare.

180. Capacitatea de autofinanţare este:

a) constituită din fluxul de lichidită ţi efectiv sau potenţial, generat de ansamblul operaţiunilor de
gestiune în cursul unei perioade anumite, care ră mâ n la dispoziţia întreprinderii pe termen lung;
b) sursa efectiva de finanţare a dezvoltă rii întreprinderii;
c) Surplusul monetar care va fi afectat finanţă rii dezvoltă rii întreprinderii;
d) Nici una din categoriile de mai sus.

181. Activele stabile (cu lichiditatea peste un an) sunt finanţate din:
a) Surse stabile (cu exigibilitatea mai mare de un an;
b) Datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).
c) Obligaţii furnizori;
d) a si b

146
182. Indicatorul care măsoară averea netă a acţionarilor este:
a) activul net contabil (situaţia netă , patrimoniul net);
b) fondul de rulment;
c) nevoia de fond de rulment;
d) trezoreria.

183. Indicatorul care reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru
finanţarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanţării activelor
ciclice, este:
a) activul net contabil (situaţia netă , patrimoniul net);
b) fondul de rulment;
c) nevoia de fond de rulment;
d) trezoreria.

184. Indicatorul care reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanţate din fondul de
rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să
fie finanţate din surse stabile este:
a) situaţia netă ,;
b) fondul de rulment;
c) nevoia de fond de rulment;
d) trezoreria neta.

185. Indicatorul care reprezintă imaginea disponibilităţilor monetare şi a plasamentelor, pe

termen scurt, apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor:
a) activul net contabil);
b) fondul de rulment;
c) necesarul de fond de rulment;
d) trezoreria.

186. Activul net contabil se calculează:

a) ca diferenţă dintre activul total şi datoriile angajate de întreprindere;
b) ca diferenţă dintre capitalul permanent şi imobiliză rile fixe nete;
c) ca diferenţă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;
d) ca diferenţă dintre nevoi ciclice si resurse ciclice .

187. Fondul de Rulment se calculează:

a) ca diferenţă dintre activul total şi datoriile angajate de întreprindere;
b) ca diferenţă dintre capitalul permanent şi imobiliză rile fixe nete;
c) ca diferenţă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;
d) ca diferenţă dintre nevoi ciclice si resurse ciclice.

188. Necesarul de Fond de Rulment se calculează:

a) ca diferenţă dintre activul total şi datoriile angajate de întreprindere;
b) ca diferenţă dintre capitalul permanent şi imobiliză rile fixe nete;
c) ca diferenţă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;
d) ca diferenţă dintre nevoi ciclice si resurse ciclice.

189. Trezoreria Neta se calculează:

a) ca diferenţă dintre activul total şi datoriile angajate de întreprindere;
b) ca diferenţă dintre capitalul permanent şi imobiliză rile fixe nete;
c) ca diferenţă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment;
d) ca diferenţă dintre nevoi ciclice si resurse ciclice.

190. Solvabilitatea reprezintă:

a) Capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor bă neşti, respectiv de a-şi onora plă ţile la
termenele scadente;
147
b) Proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani;
c) Surplusul monetar care va fi afectat finanţă rii dezvoltă rii întreprinderii;
d) Câ t din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilită ţi bă neşti şi câ t pot
să devină lichida imediat.

191. Se apreciază că valoarea admisă pentru lichiditatea calculata ca raport intre

disponibilitatea si total activ poate varia in intervalul:
a) 25 – 50 %;
b) 5 - 10 %;
c) 3 - 5 %;
d) 1 - 3 %.

192. Ratele care apreciează randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la
formarea rezultatului sunt:
a) rate de structura a capitalurilor;
b) rate privind rotaţia capitalurilor;
c) rate de rentabilitate comerciala;
d) rate de rentabilitate economica;

193. Ratele care vizează, eficienta capitalului economic alocat activităţii productive a
întreprinderii sunt:
a) rate privind rotaţia capitalurilor;
b) rate de rentabilitate comerciala;
c) rate de rentabilitate economica;
d) rate de rentabilitate financiara.

194. Ratele care reprezinta capacitatea întreprinderilor de a dagaja profit net prin capitalurile
proprii angajate în activitatea sa sunt.:
a) rate privind rotaţia capitalurilor;
b) rate de rentabilitate comerciala;
c) rate de rentabilitate economica;
d) rate de rentabilitate financiara.

195. Rata rentabilităţii economice se exprima prin raportul dintre:

a) rezultatul exploată rii si activul total;
b) rezultatul net si capital propriu;
c) rezultatul economic si cifra de afaceri sau valoarea adă ugată ;.
d) rezultatul net si activul total.

196. Rata rentabilităţii financiare se exprima prin raportul dintre:

a) rezultatul exploată rii si capital propriu;
b) rezultatul net si capital propriu;
c) rezultatul economic si cifra de afaceri sau valoarea adă ugata;
d) rezultatul net si activul total.

197. Viabilitatea unei întreprinderi se refera la:

a) capacitatea de a atrage investiţii;
b) capacitatea de a distribui dividende;
c) capacitatea de a pă trunde pe piata;
d) profitabilitate si lichiditate;

198. Capitalul permanent al unei întreprinderi cuprinde:

a) capital propriu plus credite pe termen scurt;
b) capital social plus credite pe termen lung;
c) capital propriu plus credite pe termen de rambursare mai mare de 1 an;
d) active totale minus datorii totale;
148
199. Scopul analizei financiare în raportul de evaluare este sa permită:
a) urmă rirea evoluţiei în timp a echilibrelor si performantelor afacerii;
b) compararea cu afaceri similare;
c) ajustarea informaţiilor financiare istorice;
d) toate cele de mai sus.

200. Existenta unui credit pe termen lung:

a) va fi evidenţiata de diagnosticul juridic si diagnosticul comercial;
b) va fi evidenţiata de diagnosticul juridic si diagnosticul managementului;
c) va fi evidenţiata de diagnosticul juridic si economico-financiar;
d) va fi evidenţiata de diagnosticul juridic si economico-financiar.

201. Intre cauzele interne care duc la faliment:

a) insuficienta forţa de munca;
b) incompetenta managementului;
c) datorii mai mari decâ t capitalul social;
d) Lipsa pietei de desfacere.

202. La o întreprindere in faliment este mai important:

a) sa aibă o evaluare credibila;
b) sa aibă cumpă ră tor;
c) sa aibă o contabilitate competenta;
d) Sa aibă pieţe de desfacere.

203. Creditele contractate se evaluează:

a) la dobâ nda pietei;
b) la dobâ nda contractata;
c) la dobâ nda penalizatoare;
d) la dobâ nda negociata.

204. Creditele in lei contractate pe termen lung se evaluează astfel:

a) se reconsideră în funcţie de diferenţa de curs valutar din data contractă rii şi data evaluă rii;
b) se reconsideră în funcţie de rata dobâ nzii din data evaluă rii;
c) se reconsideră în funcţie de diferenţa dintre rata dobâ nzii la contractare şi din data evaluă rii;
d) se reconsideră în funcţie de diferenţa de inflaţia din data contractă rii şi data evaluă rii.

205. În categoria cheltuielilor fixe ale unei proprietăţi imobiliare sunt cuprinse:
a) impozitul pe proprietate;
b) plata utilită ţilor;
c) cheltuieli cu salariile;
d) Cheltuieli cu materii prime.

206. Intre cauzele care duc la faliment:

a) datorii mai mari decâ t capitalul social;
b) lipsa cronica de comenzi pentru produsele sau serviciile realizate;
c) datorii mai mari decâ t cifra de afaceri;
d) datorii mai mari decâ t capitalul propriu.

207. Creditele contractate:

a) se evaluează la valoarea contabilă ;
b) se evaluează la data lichidă rii;
c) se consolidează în Euro;
d) se consolidează în dolari.

208. Valoarea creanţelor la lichidare:

149
a) nu poate fi mai mică decâ t valoarea contabilă ;
b) este valoarea contabilă în i moneda stabila;
c) este de regula mai mică decâ t valoarea contabilă.
d) este de regula mai mare decâ t valoarea contabilă .

209. Capitalul social al unei societăţi comerciale reprezintă:

a) valoarea minima de la care pleacă evaluarea societă ţii comerciale;
b) suma valorii nominale a acţiunilor / pă rţilor sociale ce aparţin acţionarilor / asociaţilor;
c) valoarea investiţiilor realizate de acţionari / asociaţi;
d) valoarea patrimoniului;

210.Activ biologic este:

a) un animal viu sau o planta;
b) o ferma agricola ;
c) proprietă ţi agricole ce nu utilizează îngră şaminte chimice;
d) terenul agricol.

211.Fond comercial :
a) acel activ necorporal care apare ca rezultat al numelui si reputaţiei proprietarului si care
generează beneficii economice;
b) beneficii economice viitoare provenite din active care nu pot fi identificate in mod individual si
recunoscute in mod separat;
c) acel activ necorporal care apare ca rezultat al numelui comercial, si reputaţiei, clientelei, locaţiei,
produselor si altor factori similari, care generează beneficii economice;
d) acel activ corporal care generează beneficii economice

212.Proprietăţile istorice:
a) sunt proprietă ţi imobiliare cu o vechime de peste 150 de ani;
b) sunt active de patrimoniu istoric si/sau arhitectural;
c) sunt proprietă ţi imobiliare cu o vechime de peste 100 de ani;
d) sunt proprietă ţi imobiliare cu o vechime de peste 200 de ani.

213.Evaluarea proprietarilor istorice:

a) necesita considerarea impactului constrâ ngerilor in privinţa utiliză rii, transformă rii si
transferului acestora, eventualele subvenţii sau exceptă ri de la plata impozitelor etc.;
b) necesita considerarea impactului pozitiv datorat atracţiei pe care o craza;
c) se realizează similar cu alte proprietă ţi imobiliare;
d) necesita considerarea impactului pozitiv datorat importantei lor

214.Activ de patrimoniu:
a) un activ care are o semnificaţie culturala, de mediu sau istorica;
b) un activ care are o valoare peste 10 mil. Euro si o vâ rsta peste 100 de ani;
c) un activ care are o valoare peste 200 mil. Euro si o vâ rsta peste 100 de ani;
d) un activ care are o valoare peste 100 mil. Euro si o vâ rsta peste 200 de ani.

215.Care dintre activele următoare nu este activ curent (circulant):

a) stocuri de materiale demodate;
b) plasamente pe termen scurt;
c) utilaje cumpă rate cu credit;
d) stocuri de produse finite.

216.Care dintre activele următoare este o datorie :

a) avansuri primite de la clienţi;
b) terenul cumpă rat cu credit;
c) stocul de marfa refuzat de client;
d) creanţele.
150
217.Care dintre activele următoare este un activ financiar:
a) contractul de închiriere avantajos;
b) o ferma viticola cu datorii financiare mari;
c) acţiunile la o companie listata la BVB;
d) o întreprindere cu datorii financiare mari.

218.Dacă întreprinderea va funcţiona şi cu credite, valoarea întreprinderii (capitalului

investit) faţă de valoarea capitalului acţionarilor va fi:
a) egală ;
b) mai mare;
c) mai mica;
d) depinde de felul creditului.

219.Dacă întreprinderea nu utilizează credite, valoarea întreprinderii (capitalului

investit) faţă de valoarea capitalului acţionarilor va fi:
a) egală ;
b) mai mare;
c) mai mica;
d) depinde de felul creditului

220. Fondul de rulment net (capitalul de lucru net) sau activele curente nete sunt incluse in
evaluarea întreprinderii pe baza de active ?
a) Nu deoarece in acest caz se evaluează doar imobiliză rile corporale;
b) Da, in cadrul activului net corectat ca diferenţa intre activele curente si datoriile pe termen scurt;
c) Da, insa doar in cazul ipotezei continuită ţii activită ţii;
d) Da, in cadrul activului net corectat ca diferenţa intre activele curente si datoriile pe termen lung.

221. Standardele de evaluare cuprind:

a) formulele de calcul a valorii tuturor tipurilor de proprietă ţi
b) formulele de calcul a valorii principalelor tipuri de proprietă ţi
c) definiţii ale unor termeni specifici evaluă rii
d) metode de evaluare

222. Standardele de evaluare cuprind:

a) definiţii ale unor termeni specific evaluarii;
b) indici de actualizare;
c) formule de calcul a valorii prin diferite metode de evaluare;
d) tabele de încadrare.

223. Pentru evaluatori, in materie de etica profesionala Standardele Internaţionale de

Evaluare precizează ca:
a) Nu trebuie sa pă streze un standard înalt de onestitate si integritate dar sa si desfă şoare activitatea
intr-un mod care sa fie in favoarea clienţilor lor;
b) Trebuie sa pă streze un standard înalt de onestitate si integritate si sa si desfă şoare activitatea
intr-un mod care sa nu fie in defavoarea clienţilor, publicului, profesiei lor sau organismului din
care fac parte;
c) Trebuie sa si desfă şoare activitatea intr-un mod care sa fie in favoarea clienţilor lor fora a afecta
insa profesia sau organismului din care fac parte;
d) sa si desfă şoare activitatea intr-un mod care sa fie in favoarea clienţilor lor;

224. Conform standardelor internaţionale de evaluare, valoarea de piata este similara cu:
a) cel mai probabil preţ;
b) valoarea de garanţie bancara;
c) valoarea justa;
d) Valoarea speciala.
151
225. Standardele internaţionale de evaluare
a) sunt obligatorii;
b) reprezinta cea mai buna practica;
c) sunt impuse de autorită ţile statului si de ANEVAR;
d) sunt impuse de instanţele judecă toreşti..

226. Între obiectivele standardelor de evaluare fac parte:

a) sprijinirea evaluatorilor sa elaboreze rapoarte coerente pentru clienţi;
b) promovarea înţelegerii uniforme (coerentei) prin utilizarea unor definiţii standard ale evaluarii de
piata;
c) a si b;
d) nici unul.

227. Standardele de evaluare sunt necesare:

a) pentru înţelegere uniforma a termenilor si procedurilor de evaluare;
b) pentru reliefarea la standardele de contabilitate.
c) pentru a putea fi atestaţi evaluatorii;
d) pentru alinierea la cerinţele integră rii în UE.

228. Metoda de evaluare folosită de evaluator are la bază:

a) recomandă rile UE;
b) tipul de proprietate şi datele pieţei;
c) cerinţele judecă torului sindic;
d) cerinţele clintului.

229. În evaluare:
a) trebuie sa se aplice întotdeauna trei metode;
b) ori de cate ori este posibil, sa se aplice cel puţin doua metode;
c) se selectează întotdeauna doar o metoda adecvata scopului evaluarii si surselor de informaţii
disponibile,
d) trebuie sa se aplice cel puţin doua metode.

230. Metodele de evaluare a proprietarilor imobiliare sunt:

a) comparaţie, cost, bazate pe venit (de randament);
b) comparaţie, lichidare, bazate pe venit (randament);
c) economice, financiare, patrimoniale si combinate;
d) economice, financiare.

231. Cea mai credibilă metodă de evaluare a terenului este:

a) extracţia;
b) alocarea;
c) comparaţia vâ nză rilor (de piaţă );
d) extracţia.

232. Valoarea finala estimata de evaluator in urma aplicării metodelor de evaluare este:
a) valoarea cea mai mare obţinuta din aplicarea metodelor adecvate;
b) media ponderata intre valorile obţinute din aplicarea metodelor adecvate;
c) valoarea apreciata de evaluator pe baza unor considerente precum relevanta metodelor,
acurateţea informaţiilor care au stat la baza aplică rii metodelor etc.;
d) valoarea cea mai mica obţinuta din aplicarea metodelor adecvate.

233. O firma de taximetre care deţine 5 autoturisme intra in faliment. Care va fi valoarea
de piata (in ipoteza continuităţii activităţii) si valoarea de lichidare a unei maşini ştiind ca
pe piata second hand un autoturism se vinde cu 30.000 lei, la dezmembrări auto se achita
3.000 lei pe bucata, iar continuare activităţii arata o valoare a unei maşini de 35.000 lei:
152
a) valoare de piata 35.000 lei si valoare de lichidare 30.000 lei;
b) valoare de piata 35.000 lei si valoare de lichidare 3.000 lei;
c) valoare de piata 30.000 lei si valoare de lichidare 3.000 lei;
d) valoare de piata 30.000 lei si valoare de lichidare 30.000 lei.

234. Metoda de evaluare a terenului care ia în considerare raportul între valoarea terenului şi
valoarea proprietăţii este metoda:
a) proporţiei (alocă rii);
b) comparaţiei vâ nză rilor;
c) parcelă rii;
d) extracţiei.

235. Un activ net corectat negativ:

a) evidenţiază o greşeală gravă a evaluatorului;
b) poate fi compensată de un DCF pozitiv în metoda practicienilor;
c) poate evidenţia existenţa unor credite obţinute cu garanţii (active imobilizate ale întreprinderii)
supraevaluate;
d) poate evidenţia existenţa unor credite obţinute cu garanţii (active imobilizate ale întreprinderii)
subevaluate.

236. Un activ net corectat negativ reprezinta:

a) o greşeală a evaluatorului, trebuie solicitat raport de verificare;
b) o greşeala in înregistră rile contabile, eventual inventarierea defectuoasa;
c) o situaţie in care datoriile au fost obţinute cu garanţii supraevaluate;
d) o situaţie in care datoriile au fost obţinute cu garanţii subevaluate.

237. În evaluarea unei clădiri / construcţii prin metoda costului, cea mai indicată
procedură este prin:
a) costul de înlocuire net;
b) indici de actualizare;
c) costul de reproducţie net;
d) parcelarii.

238. În evaluarea unui teren cea mai indicată metoda este prin:
a) indexarea costului de achiziţie;
b) comparaţia directa;
c) proporţia;
d) indici de actualizare.

239. Ce reprezinta activul net corectat (ANC):

a) diferenţa dintre activele totale evaluate la data raportului si datoriile totale contabile la accesai
data;
b) diferenţa dintre activele totale evaluate la data raportului si datoriile totale evaluate la aceeaşi
data;
c) diferenţa dintre valoarea contabila a activelor totale la data raportului si datoriile totale evaluate
la accesai data;
d) diferenţa dintre valoarea contabila a activelor totale la data raportului si datoriile contabile
evaluate la accesai data.

240. La evaluarea terenului agricol se utilizează metoda:

a) capitaliză rii rentei funciare;
b) parcelarii;
c) proporţiei.;
d) extracţiei.

241. Metoda capitalizării venitului este aplicabila:

153
a) in cazul întrerpinderilor mici si mijlocii;
b) in cazul întreprinderilor in dificultate dar redresabile;
c) in cazul întreprinderilor care generează un venit stabil;
d) in cazul întrerpinderilor mici .

242. Utilizarea metodei fluxurilor financiare actualizate este adecvata in cazul:

a) întreprinderilor aflate in dificultate si neredresabile;
b) întreprinderilor aflate in dificultate si redresabile;
c) întreprinderilor aflate in reorganizare;
d) întreprinderilor aflate in restructurare.

243. Ce reprezinta activul net de lichidare (ANL):

a) diferenţa dintre activele totale evaluate la data raportului si datoriile totale contabile la aceeaşi
data;
b) diferenţa dintre activele totale evaluate la data raportului si datoriile totale evaluate la aceeaşi
data din care se deduc costurile de vâ nzare;
c) diferenţa dintre valoarea contabila a activelor totale la data raportului si datoriile totale evaluate la
accesai data;
d) diferenţa dintre valoarea contabila a activelor totale la data raportului si datoriile totale contabile
la accesai data.

244. Goodwill-ul societăţii în lichidare

a) De regula nu are valoare;
b) nu poate fi evaluat;
c) are numai valoare contabilă ;
d) poate fi evaluat.

245. Evaluarea sumelor de încasat sau de primit în lei se face:

a) la cursul de schimb de la data înregistră rii in contabilitate;
b) la valoarea contabilă ;
c) la cursul de schimb de la data evaluă rii;
d) la valoarea de piata.

246. Valoarea de lichidare a acţiunilor deţinute la o societate cotată se estimează:

a) la preţul de pe piaţă de la data evaluă rii;
b) ca media preţurilor pe ultima lună ;
c) funcţie de activul net al societă ţii cotate;
d) funcţie de activul net corectat al societă ţii cotate.

247. Eroarea rezonabilă la evaluarea pentru vânzarea forţată este:

a) mai mică de ± 10%;
b) mai mică de ± 20%;
c) mai mică de ± 40%;
d) mai mică de ± 1%.

248. O metoda de evaluare bazata pe venit este:

a) metoda patrimoniala a activului net corectat;
b) metoda actualiză rii fluxului de numerar;
c) metoda activului net de lichidare;
d) metoda activului net corectat.

249. Metodele de evaluare a întreprinderilor sunt:

a) Metode clasice;
b) Metode bursiere;
c) a si b;
d) metode psihologice.
154
250. La verificarea concordantei dintre situaţia scriptica a activelor corporale si situaţia reala,
in urma unor inspecţii efectuate de evaluator se are în vedere:
a) Deprecierea / aprecierea pe parcursul timpului;
b) Riscul de nerecuperare;
c) Modificarea preturilor si deprecierea fizica;
d) Reflectarea valorii de piata pe baza ratelor curente ale dobâ nzii.

251. Ce reprezinta activul net corectat (ANC):

a) diferenţa dintre activele totale contabile si datoriile totale contabile;
b) diferenţa dintre activele totale evaluate la data raportului si datoriile totale evaluate la accesai
data;
c) suma dintre activele contabile reevaluate si datoriile totale contabile;
d) suma dintre activele totale contabile si datoriile totale contabile.

252. Utilizarea metodei Activului net de lichidare este adecvata in cazul:

a) întreprinderilor aflate in dificultate si neredresabile;
b) întreprinderilor aflate in dificultate si redresabile;
c) întreprinderilor aflate in reorganizare;
d) întreprinderilor aflate in restructurare.

253. Pentru evaluarea terenului se cunosc:

a) sase tehnici de evaluare: comparaţia directa, extracţia, alocarea, parcelarea, tehnica reziduala si
capitalizarea rentei funciare;
b) trei tehnici de evaluare: costul, comparaţia si venitul;
c) trei tehnici de evaluare: statistice (comparaţia prin bonitare), bazate pe comparaţia directa si
bazate pe venit (capitalizarea rentei);
d) doua tehnici de evaluare: costul si venitul.

254. Deprecierea se estimează pentru:

a) construcţii;
b) proprietate (teren+construcţii+amenajă ri);
c) acţiuni;.
d) teren extravilan.

255. Folosirea unei metode de evaluare depinde de:

a) problema concreta de evaluare;
b) cunoştinţele si dorinţa evaluatorului;
c) dorinţa lichidatorului;
d) Dorinţa clientului.

256. Criteriul principal de alegere a metodelor de evaluare utilizate in raportul de

evaluare sunt:
a) recomandă rile din manual;
b) logica si judecata evaluatorului;
c) tipul de întreprindere evaluat
d) pregă tire profesionala a evaluatorului.

257. Goodwill-ul societarii in lichidare:

a) se reevaluează ţinâ nd cont de cursul de schimb leu/dolar la data evaluarii;
b) de regula nu are valoare;
c) se împarte proporţional intre acţionari;
d) se reevaluează ţinâ nd cont inflaţie.

258. Întreprinderile redresabile:

a) au mijloace fixe performante si piata;
155
b) au promisiuni de finanţare;
c) beneficiază de amâ narea datoriilor;
d) au datorii.

259. La verificarea concordantei dintre situaţia scriptica a stocurilor si situaţia reala, in urma
unor inspecţii efectuate de evaluator se are in vedere:
a) deprecierea / aprecierea pe parcursul timpului;
b) riscul de nerecuperare;
c) modificarea preturilor si deprecierea fizica;
d) reflectarea valorii de piata pe baza ratelor curente ale dobâ nzii.

260. La verificarea concordantei dintre situaţia scriptica a creditelor si situaţia reala, in urma
unor inspecţii efectuate de evaluator se are in vedere:
a) deprecierea / aprecierea pe parcursul timpului;
b) riscul de nerecuperare;
c) modificarea preturilor si deprecierea fizica;
d) reflectarea valorii de piata pe baza ratelor curente ale dobâ nzii.

261 Metoda recomandata pentru evaluarea terenurilor libere, fără construcţii este:
a) comparaţia directa;
b) metoda alocă rii;
c) metoda capitaliză rii chiriei brute;
d) extracţia.

262. Pentru construcţiile noi sau aproape noi; in cazul construcţiilor unicat, care nu se
tranzacţionează frecvent pe piata este recomandata de specialişti de specialişti:
a) metoda bazata pe capitalizarea veniturilor;
b) metoda bazata pe costuri;
c) comparaţia directă
d) metoda parcelarii.

263. Pentru stocurile de materii prime, materiale, componente necesare activităţii de

exploatare, tipul de valoare utilizat este
a) valoarea de piata;
b) valoarea de schimb;
c) valoarea de întrebuinţare;
d) valoarea de înlocuire.

264. În categoria activelor necorporale intra:

a) brevete, licente, mă rci;
b) terenuri;
c) construcţii:
d) instalaţii si utilaje.

265. În categoria activelor corporale intra:

a) cheltuieli de constituire;
b) cheltuieli de dezvoltare;
c) terenuri si construcţii ;
d) drepturi de autor.

266. Afirmaţia ca valoarea întreprinderii este echivalenta cu valoarea patrimoniului pe care îl

deţine are in vedere:
a) metoda activului net contabil;
b) metoda activului net corectat;
c) metoda activului net de lichidare;
d) metoda valorii substanţiale brute;
156
267. Exprimarea activelor in funcţie de valoarea lor de utilitate sau de folosinţa are in vedere:
a) Metoda activului net contabil;
b) Metoda activului net corectat;
c) Metoda activului net de lichidare;
d) Metoda valorii substanţiale brute.

268. Metodele clasice pot fi grupate în funcţie de modul de abordare a întreprinderii, sub
aspectul patrimonial sau cel al afacerii, a business-ului, a profitabilităţii în :
a) Metode de evaluare patrimonială ;
b) Metode de evaluare prin rentabilitate, sau capacitatea beneficiară ;
c) Metode de evaluare ;
d) a, b, si c.

269. Metode de evaluare patrimonială abordează întreprinderea:

a) exclusiv patrimonial;
b) sub aspectul profitabilită ţii
c) atâ t sub aspect patrimonial câ t şi al profitabilită ţii
d) din punct de vedere alvolumului de activitate, respectiv cifra de afaceri

270. Metode de evaluare combinate abordează întreprinderea

a) exclusiv patrimonial;
b) sub aspectul profitabilită ţii;
c) atâ t sub aspect patrimonial câ t şi al profitabilită ţii;
d) din punct de vedere al volumului de activitate, respectiv cifra de afaceri;

271. Metode de evaluare prin rentabilitate, sau capacitatea beneficiară abordează întreprin-
derea:
a) exclusiv patrimonial;
b) sub aspectul profitabilită ţii;
c) atâ t sub aspect patrimonial câ t şi al profitabilită ţii;
d) din punct de vedere al volumului de activitate, respectiv cifra de afaceri;

272. Metoda activului net contabil face parte din categoria :

a) Metodei de evaluare patrimonială ;
b) Metodei de evaluare prin rentabilitate, sau capacitatea beneficiară ;
c) Metodei practicienilor;
d) d) Metodei combinate.

273. Se dau următoarele elemente de bilanţ: ( mii lei )

Activ net contabil 150.000 ;
cheltuieli de constituire 5.000;
diminuarea valorii stocurilor 7.000;
creanţe dificil de recuperat neprevizionate 4.500;
creşterea de valoare a activelor necorporale 800;
creşterea de valoare a activelor financiare 600;
Se cere sa se calculeze activul net corectat .
a) 180,5 mii lei;
b) 132.7 mii lei;
c) 134,9 mii lei;
d) 133,3 mii lei;

274. Se dau următoarele elemente de bilanţ: ( mii lei )

Activ net contabil 150.000;
cheltuieli de constituire 5.000;
creşterea valorii stocurilor 7.000;
157
 creanţe dificil de recuperat neprevizionate 4.500;
creşterea de valoare a activelor necorporale 800;
diminuarea de valoare a activelor financiare 600;
Se cere sa se calculeze activul net corectat .
a) 147,7 mii lei;
b) 132.7 mii lei;
c) 134,9 mii lei;
d) 133,3 mii lei;

275. Se dau următoarele elemente de bilanţ: ( mii lei )

Activ net contabil 150.000;
cheltuieli de constituire 5.000;
creşterea valorii stocurilor 7.000;
creanţe dificil de recuperat neprevizionate 4.500;
creşterea de valoare a activelor necorporale 800;
creşterea de valoare a activelor financiare 600;
Se cere sa se calculeze activul net corectat .
a) 180,5 mii lei;
b) 148,9 mii lei;
c) 134,9 mii lei;
d) 133,3 mii lei;

276. Se dau următoarele elemente de bilanţ: ( mii lei )

Activ net contabil 150.000;
cheltuieli de constituire 5.000;
diminuarea valorii stocurilor 7.000;
creşterea de valoare a activelor necorporale 800;
creşterea de valoare a activelor financiare 600;
Se cere sa se calculeze activul net corectat .
a) 180,5 mii lei;
b) 132.7 mii lei;
c) 134,9 mii lei;
d) 139,4 mii lei;

277. Metodele care au ca elemente de calcul rata de capitalizare sau de actualizare şi perioada
de referinţă:
a) Metode de Evaluare prin Rentabilitate;
b) Metode Fluxurilor de Disponibilită ţi (cash flow) Actualizate;
c) Metode Activului net de lichidare;
d) Metode ale Practicienilor.

278. Metoda care constă în ponderarea valorii patrimoniale şi a valorii prin rentabilitate este:
a) Metode de Evaluare prin Rentabilitate;
b) Metode Fluxurilor de Disponibilită ţi (cash flow) Actualizate;
c) Metode Activului net de lichidare;
d) Metode ale Practicienilor.

279. Supervaloarea generata de exploatarea întreprinderii ce exista peste valoarea

patrimoniala sau concreta a acesteia poate fi definita:
a) Goodwill;
b) Valoarea substanţiala bruta;
c) Badwill;
d) Valoarea substanţiala neta.

280. Totalul valoric al activelor existente la dispoziţia întreprinderii, indiferent de modul lor
de finanţare, care asigură continuitatea activităţii se defineşte ca:
158
a) Valoarea substanţială ;
b) Activul net contabil;
c) Activul net corectat;
d) Activul net de lichidare.

281. Activele imobilizate plus nevoia de fond de rulment sunt denumite:

a) Valoarea substanţială ;
b) Capitaluri permanente necesare exploată rii;
c) Activul net corectat;
d) Activul net de lichidare.

282. Care este valoarea patrimonială de bază a unei întreprinderi care prezintă următorul
bilanţ economic: imobilizări 60.000, capital social 70.000, obligaţii 640.000, creanţe
400.000, stocuri 300.000, diferenţe de reevaluare 50.000, profit 10.000, rezerve 10.000,
disponibilităţi 20.000:
a) 140.000 mi lei;
b) 120.000 mii lei ;
c) 70.000 mii lei;
d) 180.000 mii lei.

283. Care este valoarea patrimonială de bază a unei întreprinderi care prezintă următorul
bilanţ economic: imobilizări 160.000, capital social 70.000, obligaţii 640.000, creanţe
400.000, stocuri 500.000, diferenţe de reevaluare 50.000, profit 10.000, rezerve 10.000,
disponibilităţi 20.000:
a) 240.000 mi lei;
b) 120.000 mii lei ;
c) 70.000 mii lei;
d) 180.000 mii lei.

284. Care este valoarea activului net corijat al unei întreprinderi care, după reevaluarea
bunurilor, prezintă următoarea situaţie patrimonială: capital social 3.000.000, imobilizări
18.000.000, stocuri 20.000.000, creanţe 15.000.000, rezerve 500.000, profit 1.000.000,
diferenţe din reevaluare 14.000.000, disponibilităţi 500.000, obligaţii nefinancire
25.000.000, instalaţii luate cu chirie 10.000.000:
a) 18.000 mii lei;
b) 38.500.mii lei;
c) 43.500 mii lei;
d) 33.500 mii lei.

285. Care este valoarea activului net corijat al unei întreprinderi care, după reevaluarea
bunurilor, prezintă următoarea situaţie patrimonială: capital social 3.000.000, imobilizări
8.000.000, stocuri 20.000.000, creanţe 15.000.000, rezerve 500.000, profit 1.000.000,
diferenţe din reevaluare 14.000.000, disponibilităţi 500.000, obligaţii nefinancire
25.000.000, instalaţii luate cu chirie 10.000.000:
a) 18.000 mii lei;
b) 18.500.mii lei;
c) 43.500 mii lei;
d) 33.500 mii lei.

286. Care este valoarea substanţială brută a unei întreprinderi care, după reevaluarea
bunurilor, prezintă următoarea situaţie patrimonială: capital social 3.000.000, imobilizări
8.000.000, stocuri 20.000.000, creanţe 15.000.000, rezerve 500.000, profit 1.000.000,
diferenţe din reevaluare 14.000.000, disponibilităţi 500.000, obligaţii nefinanciare
25.000.000, instalaţii luate cu chirie 10.000.000:
a) 53.500 mii lei;
b) 53.500 mii lei ;
159
c) 18.500 mii lei;
d) 28.500 mii lei;

287. Care este valoarea substanţială brută a unei întreprinderi care, după reevaluarea
bunurilor, prezintă următoarea situaţie patrimonială: capital social 3.000.000, imobilizări
18.000.000, stocuri 20.000.000, creanţe 15.000.000, rezerve 500.000, profit 1.000.000,
diferenţe din reevaluare 14.000.000, disponibilităţi 500.000, obligaţii nefinanciare
25.000.000, instalaţii luate cu chirie 20.000.000:
a) 53.500 mii lei;
b) 73.500 mii lei ;
c) 18.500 mii lei;
d) 28.500 mii lei;

288. Dacă se poate determina valoarea patrimonială a unei întreprinderi, care este aceasta,
dispunând de următoarele informaţii: capital social 3.000.000, rezerve 20.000.000, alte
fonduri proprii 15.000.000, imobilizări necorporale (cheltuieli de înfiinţare) 5.000.000:
a) a )da, 28.000 mii lei;
b) da, 23.000 mii lei;
c) da, 43.000 mii lei ;
d) d da, 53.000 mii lei;

289. Se dau următoarele elemente de bilanţ:

- total activ = 425.000 mii lei;
- cheltuieli constituire = 2.500 mii lei;
- cheltuieli de cercetare = 15.500 mii lei;
- brevete proprietate = 125.000 mii lei;
Există un cumpărător pentru o parte din brevete care oferă 75.000 mii lei;
Stabilind bilanţul economic al întreprinderii, bilanţul contabil va fi ajustat (corijat) în minus cu:
a) 68.000 mii lei;
b) 143.000 mii lei
c) 218.000 mii lei;
d) 208.000 mii lei.

290. Se dau următoarele elemente de bilanţ:

- total activ = 425.000 mii lei;
- cheltuieli constituire = 2.500 mii lei;
- cheltuieli de cercetare = 25.500 mii lei;
- brevete proprietate = 125.000 mii lei;
Există un cumpărător pentru o parte din brevete care oferă 75.000 mii lei;
Stabilind bilanţul economic al întreprinderii, bilanţul contabil va fi ajustat (corijat) în minus cu:
a) 78.000 mii lei;
b) 143.000 mii lei;
c) 218.000 mii lei;
d) 208.000 mii lei.

291. Bilanţul economic se prezintă cu un:

- activ net corijat de 23.000 mii lei
- pasiv net corijat de 23.000 mii lei, din care datorii toatele de 5.000 mii lei.
Valoarea patrimonială a întreprinderii va fi de:
a) 18.000 mii lei;
b) 23.000 mii lei;
c) 28.000 mii lei;
d) 5000 mii lei.

292. Bilanţul economic se prezintă cu un:

- activ net corijat de 43.000 mii lei
160
- pasiv net corijat de 43.000 mii lei, din care datorii toatele de 5.000 mii lei.
Valoarea patrimonială a întreprinderii va fi de:
a) 38.000 mii lei;
b) 23.000 mii lei;
c) 28.000 mii lei;
d) 5000 mii lei.

293. Se constată că o hală industrială în valoare rămasă de 145.000 mii lei nu mai are utilizare
de peste trei ani, iar situarea ei în partea periferică a uzinei face posibilă vânzare terenului
încă liber de orice sarcină.
Cheltuielile de demolare a halei sunt estimate la 85.000 mii lei, iar transportul şi taxele
materialelor nerecuperabile la suma de 35.000 mii lei.
Pentru materialele recuperabile se estimează obţinerea din vânzarea acestora a sumei nete de
45.000 mii lei.
Stabilind bilanţul economic, cu ce sumă urmează a fi ajustat (corijat) în minus, bilanţul
contabil:
a) a) 195.000 mii lei;
b) 70.000 mii lei;
c) 220.000 mii lei;
d) 145.000 mii lei.

294. Activul net corijat este de 22.000 mii lei, capacitatea beneficiară de 3.000 mii lei iar rata
neutră de 20%.
Superprofitul va fi de:
a) 22.600 mii lei;
b) -1.400 mii lei.;
c) 27.000 mii lei;
d) 26.000 mii lei.

295. Activul net corijat este de 22.000 mii lei, capacitatea beneficiară de 5.000 mii lei iar rata
neutră de 20%.
Superprofitul va fi de:
a) 22.600 mii lei;
b) 600.mii lei;
c) 27.000 mii lei;
d) 26.000 mii lei.

296. Activul net contabil este de 425.000 mii lei. Valoarea bunurilor închiriate este de 105.000
mii lei iar valoarea bunurilor întreprinderii închiriate la terţi este de 75.000 mii lei.
Valoarea substanţială brută a întreprinderii va fi de:
a) 455.000 mii lei;
b) 395.000 mii lei;
c) 530.000 mii lei ;
d) 500.000 mii lei.

297. Activul net contabil este de 525.000 mii lei. Valoarea bunurilor închiriate este de 105.000
mii lei iar valoarea bunurilor întreprinderii închiriate la terţi este de 75.000 mii lei.
a) 555.000 mii lei;
b) 395.000 mii lei;
c) 530.000 mii lei ;
d) 500.000 mii lei.

298. Capacitatea beneficiară a întreprinderii este de 8.000 mii lei iar dobânda la certificatele de
depozit ale trezoreriei statului este de 30%. Valoarea întreprinderii, utilizând valoarea de
rentabilitate sau metoda de capitalizare a veniturilor, va fi de:
a) 2.400 mii lei ;
161
b) 10.400 mii lei;
c) 26.667 mii lei.;
d) 12.000 mii lei.

299. Valoarea patrimonială a întreprinderii (ANC) este de 8.000 mii lei, capacitatea beneficiară
este de 1.000 mii lei, rata neutră de plasament (i) este de 11% iar rata de actualizare (c)
este de 25%. Valoarea întreprinderii prin metoda bazată pe GOODWILL este de:
a) 8.804 mii lei;
b) 8.480 mii lei ;
c) 4.920 mii lei ;
d) 3.760 mii lei .

300. O întreprindere neredresabilă, cu un activ net pozitiv, intră în lichidare având

următoarele date estimative:
- active net contabil = 120.000 mii lei
- plus valoarea imobilizărilor = 5.000 mii lei
- minus valoarea imobilizărilor = 6.000 mii lei
(plusul şi minusul sunt estimate a fi rezultate în urma lichidării vânzării imobilizărilor)
- cheltuieli de dezafectare şi funcţionare în timpul lichidării = 2.000 mii lei
Valoarea estimată a trezoreriei disponibilă după lichidare este de:
a) 117.000 mii lei
b) 119. 000 mii lei
c) 121.000 mii lei
d) 129.000 mii lei

301. Se cunosc: profitul net al întreprinderii 200 u.m., rata de actualizare adecvata 18%
si rata de reducere estimata a venitului 2%/an. Valoarea estimata prin capitalizarea
profitului net va fi:
a) 1.000 u.m.;
b) 1.111 u.m. ;
c) 1.250 u.m.;
d) 1.300 u m .

302. Se cunosc: valoarea de piata a terenului liber 1,000 u.m., costul de înlocuire brut al
construcţiei 4.000 u.m. si deprecierea cumulata 50%. Valoarea estimata prin metoda
costului de înlocuire net va fi:
a) 2.500 u.m.;
b) 3.000 u.m. ;
c) 4.500 u.m.;
d) 2.000 u m .

303. Se cunosc: preţul de tranzacţionare al comparabilei 200 u.m./mp (tranzacţie realizata cu 2

luni in urma), creşterea preturilor in zona 5% lunar in ultimul trimestru. Valoarea
estimata prin metoda comparaţiei pentru o proprietate subiect de 1.000 mp va
fi:
a) 200.000 u.m.;
b) 210.000 u.m. ;
c) 220.000 u.m.;
d) 180.000 u m .

304. Se cunosc: profitul net al întreprinderii 20.000 u.m., rata de capitalizare adecvata 20%.
Firma deţine un activ neoperaţional cu o valoare neta de realizare pe piata de 25.000 u.m..
Valoarea estimata prin capitalizarea profitului net va fi:
a) 100.000 u.m.;
b) 125.000 u.m. ;
c) 75.000 u.m.;
162
d) 50.00 u m .

305. Se cunosc: profitul net al întreprinderii 25.000 u.m., rata de capitalizare adecvata 20%.
Firma deţine un activ neoperaţional cu o valoare neta de realizare pe piata de 30.000 u.m..
Valoarea estimata prin capitalizarea profitului net va fi:
a) 155.000 u.m.;
b) 125.000 u.m. ;
c) 75.000 u.m.;
d) 50.00 u m .

306. Se cunosc: profitul net al întreprinderii 20.000 u.m., rata de capitalizare adecvata 20%.
Firma deţine un activ neoperaţional cu o valoare de piata de 50.000 u.m. Ştiind ca de regula
costurile de vânzare ale activelor neoperaţionale sunt de 10% valoarea prin capitalizarea
profitului net va fi:
a) 100.000 u.m.;
b) 150.000 u.m. ;
c) 145.000 u.m.;
d) 125.000 u m.

307. Se cunosc: profitul net al întreprinderii 15.000 u.m., rata de capitalizare adecvata 15%.
Firma deţine un activ neoperaţional cu o valoare de piata de 45.000 u.m. Ştiind ca de regula
costurile de vânzare ale activelor neoperaţionale sunt de 7% valoarea prin capitalizarea
profitului net va fi:
a) 100.000 u.m.;
b) 150.000 u.m. ;
c) 145.000 u.m.;
d) 141.850 u m..

308. Se cunosc: preţul de tranzacţionare al comparabilei de 2.000 mp a fost de 200.000

u.m. Comparabila are o casa demolabila de 1.000 mp, iar costurile de demolare sunt de 50
u.m./mp. Valoarea estimata prin metoda comparaţiei pentru terenul liber in zona va fi:
a) 100 u.m./mp;
b) 75 u.m./ mp;
c) 125 u.m./mp;
d) 175 u.m./mp

309. Se cunosc: costul de înlocuire net a unei proprietăţi industriale este de 500.000
u.m., chiria pe termen lung (contract pe 40 de ani) este fixa de 20.000 u.m./ an iar rata de
capitalizare adecvata este de 5%. Valoarea de piata a proprietăţii va fi de:
a) 400.000 u.m;
b) 500.000 u.m.;
c) 450.000 u.m.;
d) 350.000 u.m..

310. Se cunosc: costul de înlocuire net a unei proprietăţi industriale este de 500.000
u.m., chiria pe termen lung (contract pe 40 de ani) este fixa de 20.000 u.m./ an iar rata de
capitalizare adecvata este de 5%. Prin comparaţie, proprietăţi similare dar care nu sunt
închiriate se tranzacţionează la 550.000 u.m. Valoarea de piata a proprietăţii va fi de:
a) 550.000 u.m;
b) 500.000 u.m
c) 400.000 u.m.;
d) 350.000 u.m..

311. Daca valoarea pe baza de control a unei acţiuni este 10 RON, discountul pentru
lipsa de control este 20% iar discountul pentru lipsa de lichiditate este 40%, valoarea
unei acţiuni deţinuta ca participaţie minoritara nelichidă este:
163
a) 4,80 RON/ acţiune;
b) 5,20 RON/ acţiune;
c) 8,00 RON/ acţiune;
d) 6,00 RON/ acţiune .

312. Daca valoarea pe baza de control a unei acţiuni este 10 RON, discountul pentru
lipsa de control este 20%, valoarea unei acţiuni deinuta ca participaţie minoritara
nelichidă este:
a) 4,80 RON/ acţiune;
b) 5,20 RON/ acţiune;
c) 8,00 RON/ acţiune;
d) 9,00 RON/ acţiune.

313. Daca valoarea pe baza de control a unei acţiuni este 10 RON, discountul pentru
lipsa de control este 20%, valoarea unei acţiuni deinută ca participaţie minoritara
nelichidă este:
a) 4,80 RON/ acţiune;
b) 5,20 RON/ acţiune;
c) 8,00 RON/ acţiune;
d) 4,00 RON/ acţiune.

164
 RĂSPUNSURI

Nr. Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns

corect corect corect corect corect
1 B 64 A 127 B 190 A 253 A
2 B 65 C 128 A 191 C 254 A
3 A 66 A 129 D 192 C 255 A
4 C 67 C 130 D 193 C 256 B
5 B 68 B 131 D 194 D 257 B
6 B 69 A 132 A 195 A 258 A
7 B 70 B 133 B 196 B 259 C
8 C 71 A 134 C 197 D 260 D
9 A 72 A 135 B 198 C 261 A
10 B 73 B 136 B 199 D 262 B
11 A 74 C 137 A 200 D 263 A
12 C 75 A 138 B 201 B 264 A
13 A 76 A 139 D 202 B 265 C
14 A 77 B 140 D 203 A 266 A
15 A 78 C 141 A 204 C 267 B
16 B 79 B 142 A 205 A 268 D
17 B 80 D 143 B 206 B 269 A
18 B 81 A 144 A 207 B 270 C
19 A 82 B 145 A 208 C 271 B
20 A 83 D 146 D 209 B 272 A
21 C 84 C 147 C 210 A 273 C
22 B 85 A 148 B 211 B 274 A
23 D 86 D 149 B 212 B 275 B
24 C 87 A 150 A 213 A 276 D
25 D 88 A 151 B 214 A 277 A
26 D 89 C 152 D 215 C 278 D
27 B 90 A 153 A 216 A 279 A
28 D 91 B 154 D 217 C 280 A
29 B 92 A 155 B 218 B 281 B
30 A 93 C 156 A 219 C 282 A
31 D 94 B 157 D 220 B 283 A
32 C 95 C 158 C 221 C 284 B
33 A 96 C 159 D 222 A 285 B
34 D 97 C 160 A 223 B 286 A
35 B 98 B 161 D 224 A 287 A
36 A 99 C 162 D 225 B 288 B
37 C 100 C 163 B 226 B 289 A
38 A 101 A 164 D 227 A 290 A
39 D 102 B 165 B 228 B 291 A
40 B 103 C 166 D 229 B 292 A
41 A 104 A 167 A 230 A 293 B
42 C 105 B 168 B 231 C 294 B
43 A 106 A 169 C 232 C 295 B
44 D 107 B 170 A 233 A 296 A
45 A 108 C 171 A 234 A 297 A
46 D 109 A 172 A 235 C 298 C
47 D 110 B 173 A 236 C 299 B
48 A 111 C 174 A 237 A 300 A
49 B 112 C 175 B 238 B 301 A

165
Nr. Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns Nr Raspuns
corect corect corect corect corect
50 A 113 B 176 C 239 B 302 B
51 B 114 B 177 D 240 A 303 C
52 A 115 D 178 B 241 C 304 B
53 B 116 A 179 A 242 B 305 A
54 A 117 B 180 A 243 B 306 C
55 C 118 A 181 A 244 A 307 D
56 B 119 B 182 A 245 B 308 B
57 B 120 B 183 B 246 A 309 A
58 A 121 C 184 C 247 B 310 C
59 A 122 D 185 D 248 B 311 A
60 D 123 B 186 A 249 C 312 C
61 A 124 C 187 B 250 A 313 C
62 D 125 D 188 D 251 B
63 D 126 D 189 C 252 A

166