UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE CÂMPULUNG

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

– Suport de curs –

Titular disciplină:
Prof.univ.dr. Nica Dumitru

1
 CUPRINS

TEMA 1: EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII p.4

1.1.Întreprinderea ca obiect al evaluării. Factori determinanţi ai valorii întreprinderii p.4
1. 1.2.Categorii de valori utilizate în evaluarea întreprinderii p.6
1.3.Contabilitatea, evaluarea întreprinderii şi controlul financiar p.7
TEMA 2:CADRUL GENERAL AL ACTIVITĂŢII DE EVALUARE ECONOMICĂ ŞI p.10
FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERILOR
2.1.Organisme profesionale în domeniul evaluării economice şi financiare a întreprinderilor din p.10
România şi pe plan international
2.2.Standardele de evaluare şi importanţa lor în economia post- criză generată de pandemia p.14
Coronavirus. Standarde pentru evaluarea întreprinderilor
2.3.Cadrul general al Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS) și al Standardelor ANEVAR de p.17
evaluare a bunurilor
2.4.Principii fundamentale de evaluare. Principii de evaluare a întreprinderi p.24
TEMA 3: DIAGNOSTICAREA ÎNTREPRINDERII ÎN EVALUARE. DIAGNOSTICUL JURIDIC p.27
ŞI COMERCIAL
3.1.Aspecte de ordin general privind diagnosticarea întreprinderii p.27
3.2.Diagnosticul juridic p.28
3.3.Diagnosticul comercial p.31
TEMA 4: DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC, DE EXPLOATARE, DE MANAGEMENT p.44
ŞI AL RESURSELOR UMANE PENTRU EVALUAREA ÎNTREPRINDERII
4.1.Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare în viziunea unor specialişti ANEVAR şi a altor p.44
specialişti
4.2.Diagnosticul mangementului p.53
4.3.Diagnosticul resurselor umane p.57
5.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL ÎNTREPRINDERILOR. APRECIEREA p.62
FIABILITĂŢII SITUAŢIILOR FINANCIARE. EXAMINAREA ŞI APRECIEREA STĂRII DE
SĂNĂTATE FINANCIARĂ - COMPONENTĂ A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR-CONTABIL
5.1.Aspecte de ordin general ale diagnosticului financiar-contabil. Rolul diagnosticului financiar- p.62
contabil în aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare ale întreprinderilor
5.2.Examinarea şi aprecierea „stării de sănătate financiară” – componentă a diagnosticului financiar- p.63
contabil
5.3.Structura actuală a situaţiilor financiare a întreprinderilor care fac obiectul diagnosticului de p.69
profil
6.ANALIZA STRUCTURII BILANŢULUI CONTABIL. SINTEZA DIAGNOSTICELOR. p.84
ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC
6.1.Analiza structurii bilanţului cu ajutorul ratelor p.84
6.2.Sinteza diagnosticelor p.96
6.3.Elaborarea bilanţului economic p.97
7.ABORDAREA PRIN PIAŢĂ ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII p.106
7.1.Logica abordării prin comparaţia de piaţă p.106

2
7.2.Elemente de comparaţie şi surse de informaţii p.107
7.3.Metodele uzuale p.109
8.ABORDAREA PE BAZĂ DE VENITURI ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII. ABORDAREA p.115
PE BAZĂ DE RANDAMENT A VALORII ÎNTREPRINDERII. METODA EVALUĂRII PE BAZA
PROFITULUI ÎNTREPRINDERII
8.1.Logica abordării pe bază de venit p.115
8.2.Metoda capitalizării venitului p.117
9.EVALUAREA ÎNTREPRINDERII PE BAZA ACTUALIZĂRII FLUXULUI DE LICHIDITĂŢI p.123
(CASH-FLOW). METODA EVALUĂRII PE BAZA DIVIDENDELOR. METODE COMBINATE
DE EVALUARE
9.1.Metoda actualizării fluxurilor de lichidităţi (DCF) p.123
9.2.Modelul actualizării dividendelor p.130
9.3.Metode combinate de evaluare p.132
10.ABORDAREA PE BAZĂ DE ACTIVE ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII. LOGICA p.136
ABORDĂRII PE BAZĂ DE ACTIVE. DETERMINAREA ACTIVULUI NET CONTABIL (ANc),
ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) ŞI ACTIVULUI NET DE LICHIDARE (ANL)
10.1.Logica abordării bazate pe active p.136
10.2.Evaluarea activelor necorporale p.137
10.3.Evaluarea proprietăţilor imobiliare p.146
10.4.Evaluarea mijloacelor fixe de tipul echipamentelor tehnologice, maşinilor, utilajelor şi p.165
instalaţiilor de lucru, aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare, mijloacelor de
transport, mobilierului şi biroticii
10.5.Evaluarea activelor curente p.168
10.6. Determinarea Activului net contabil (ANC), activului net corectat (ANC) şi activului net de p.184
lichidare (ANL)
11.EXEMPLE PRIVIND MODUL DE DETERMINARE A ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) p.187
ŞI A ACTIVULUI NET DE LICHIDARE (ANL)
11.1.Exemple de determinare a activului net corectat (ANC) la mai multe întreprinderi p.187
11.2.Exemplu de determinare a activului net de lichidare (ANL) la o întreprindere p.191
12.MISIUNEA EVALUATORULUI ŞI REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE p.193
12.1.Misiunea evaluatorului p.193
12.2.Responsabilitatea evaluatorului p.194
12.3.Conţinutul raportului de evaluare conform standardelor internaţionale de evaluare p.194
12.4.Verificarea evaluărilor de către profesioniştii în domeniu abilitaţi pentru această misiune p.200
12.5.Principalele prevederi din Codul de etică al profesiei de evaluator p.202
BIBLIOGRAFIE p.205

1.EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

3
 1.1.Întreprinderea ca obiect al evaluării.
Factori determinanţi ai valorii întreprinderii

Potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare (International Valuation Standards-IVS),

o întreprindere (afacere) este o entitate comercială, industrială, de servicii sau financiară care
desfăşoară o activitate economică. Întreprinderile sunt, în general, unităţi distincte de exploatare,
generatoare de profit şi care furnizează clienţilor produse sau servicii. Strâns legat de conceptul de
întreprindere se utilizează şi termenul de companie, ceea ce semnifică o afacere cu o activitate
economică, fie de producţie, vânzare sau comercializare a unui produs sau serviciu.
În opinia unor specialişti, valoarea întreprinderii este determinată de numeroşi factori, atât de
natură internă, cât şi de natură externă.
1.Factorii interni firmei. Dintre aceştia, se pot enumera următorii: cifra de afaceri,
profitul, totalul activului, capitalurile proprii şi, respectiv, împrumutate, politica de dividend
etc.
2.Factorii externi firmei. Asupra valorii întreprinderii acţionează şi factori exteriori acesteia,
dar cu un impact deosebit asupra valorii sale: creşterea economică la nivel de economie
naţională şi la nivel de ramură, rata dobânzii, inflaţia, psihologia economică a agenţilor care
acţionează în segmentul de piaţă al firmei şi, în general, în economia naţională.
Printre cei interesaţi de specificul activităţii de evaluare pot fi avute în vedere următoarele
entităţi:
1)orice investitor deţinător de capital, care poate avea următoarele intenţii:
a)cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri în ansamblu, cu scopul asumării funcţiei de
exploatare productivă şi de conducere a acesteia. În această situaţie, sunt posibile mai multe
strategii:
-achiziţionarea unei întreprinderi pentru a desfăşura o activitate productivă pe cont propriu;
-dezvoltarea unei activităţi (creştere externă – prin preluarea unui concurent prin fuziune);
-diversificarea acesteia (societăţi cu obiect multiplu de activitate);
b)cumpărarea de părţi ale întreprinderii (portofoliu de acţiuni) cu scopul de a obţine de la
suma astfel investită, un randament cât mai mare în condiţiile unui risc asumat;
2)acţionarii sau asociaţii interesaţi de o evaluare cât mai corectă a firmei pentru a cunoaşte
perspectivele de evoluţie ale acesteia, evoluţie ce le va dicta comportamentul investiţional viitor (şi
în primul rând vânzarea unora dintre acţiunile deţinute/cumpărarea de noi acţiuni sau părţi sociale).
Studiul evoluţiei valorii firmei le va aduce în lumină rezultatele concrete înregistrate de managerul
firmei, ajutându-i în decizia de menţinere în sau de eliberare a acestuia din funcţie;
3)băncile interesate să cunoască:
a)nivelul de îndatorare, calitatea garanţiilor şi potenţialul financiar viitor al clienţilor lor,
poziţionarea într-o logică de rating pentru a modela astfel şi pentru a flexibiliza, în funcţie de
client, relaţiile de creditare a întreprinderilor;
b)performanţele economico-financiare potenţiale ale întreprinderilor, utile în activitatea
serviciilor de consultanţă, consiliere, custodie şi plasament;
4)fondurile şi instituţiile financiare de plasament pentru buna gestionare a portofoliilor lor;
5)societăţile de asigurări pentru calculul primelor de asigurare sau al garanţiilor oferite de
întreprinderi;

4
 6)echipa de conducere a fiecărei întreprinderi este permanent interesată să cunoască
estimările de valoare asociate întreprinderii pe care o conduce, fie de către piaţă, fie de către
comunitatea de profesionişti pentru:
a)fundamentarea deciziilor de bază ale întreprinderii:
- de investiţii;
- de finanţare – prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni sau din alte surse;
- de stabilire a coordonatelor echilibrului financiar;
- de distribuire de dividende etc.;
b)pentru precizarea unor parametri din contractul de muncă în raport cu proprietarii-
acţionari sau asociaţi (probleme de agenţie);
c)pentru definirea strategiei sau a căilor de urmat în cazul apariţiei unor evenimente
majore în viaţa întreprinderii: preluare (acceptată sau ostilă), fuziune etc.;
d)în cadrul gestiunii curente, îndeosebi a fluxului de lichidităţi, pentru cunoaşterea
valorii ce s-ar putea obţine prin vânzarea activelor întreprinderii (stocuri, active financiare
deţinute pe termen scurt, alte active);
7)furnizorii şi creditorii unei întreprinderi pentru fundamentarea şi negocierea termenilor
de plată mai mult sau mai puţin favorabili sau pentru argumentarea deciziei de conversiune a
datoriilor;
8)salariaţii, în special prin forţa conferită de puterea sindicatelor (în ipoteza
comportamentului raţional al salariaţilor şi a aplicării normelor statului de drept), pot cere salarii
mai mari numai când firma are o evoluţie favorabilă, materializată în creşterea valorii, în caz
contrar, acţionând exact în sensul falimentării angajatorului şi, deci, pentru pierderea propriului loc
de muncă;
9)statul este interesat adeseori de evaluarea întreprinderilor, în special din considerente
fiscale. Pentru cazul României, în plus, un câmp extrem de vast îl reprezintă determinarea unei
valori cât mai avantajoase a firmelor, în vederea continuării privatizării bunurilor încă în
proprietatea statului.
Pe parcursul funcţionării întreprinderii există mai multe situaţii care impun efectuarea unei
evaluări şi anume:
- tranzacţii comerciale de vânzare-cumpărare;
- acţiuni juridice cu scop patrimonial (fuziune, divizare, dizolvare și lichidare);
- schimbări în ceea ce priveşte numărul şi componenţa acţionarilor sau asociaților;
- schimbări cu privire la mărimea şi structura capitalului;
- necesitatea cunoaşterii de către manageri a valorii întreprinderii pe care o conduc, precum şi
evoluţia acesteia în timp;
- comparaţii între întreprinderi din acelaşi domeniu şi de aceeaşi mărime;
- necesitatea cotării la bursă etc.
Când evaluarea întreprinderii se face cu prilejul tranzacţiei de vânzare-cumpărare, motivaţia
tranzacţiei este privită diferit de vânzător, respectiv cumpărător.
Pentru vânzător există o varietate de motivaţii care îl determină să participe la tranzacţie cu
întreprinderi (afaceri), dintre care menționăm următoarele:
- scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
- nevoia urgentă de lichidităţi (indiferent de rentabilitatea afacerii);
- consideraţii strategice;
- degradarea conjuncturii economice;

5
- modificarea tipului de proprietate ca urmare a politicii promovate de guvern (privatizare sau
naţionalizare);
- cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).
Dacă vânzătorul este un acţionar majoritar sau mandatarul unui grup de acţionari, acesta va
urmări pe lângă preţul obţinut şi următoarele obiective:
- menţinerea statutului personal;
- conservarea propriei puteri;
- perenitatea mărcii;
- echitatea tranzacţiei.
Pentru cumpărător, obiectivele se regăsesc în criteriile de rentabilitate estimate pentru
investiţia pe care urmează să o realizeze. Pe lângă acestea, motivaţia de a cumpăra o afacere poate
fi determinată şi de:
- dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă;
- dorinţa de a avea propria afacere;
- rentabilitatea afacerii;
- diversificarea activităţii în vederea diminuării riscului;
- intensificarea procesului de integrare pe verticală.
Raţiunea evaluării este dată de faptul că, de cele mai multe ori, valoarea capitalului propriu
înregistrată în contabilitate şi valoarea acestuia stabilită prin evaluare nu sunt identice, existând o
abatere pozitivă sau negativă.
Pe lângă factorii amintiţi, care influenţează valoarea unei întreprinderi, preţul acesteia mai
depinde şi de criteriile folosite în evaluare: a)criterii obiective; b)criterii subiective. Aceste criterii
vor fi detaliate într-un alt capitol al lucrării.

1.2.Categorii de valori utilizate în evaluarea întreprinderii

Potrivit SEV 104 intitulat Tipuri ale valorii, din Standardele de evaluare a bunurilor
adoptate de ANEVAR pentru 20201 (adaptate pe baza Standardelor Internaţionale de
Evaluare configurate de IVS în 2011), sunt utilizate următoarele tipuri de valori: 1)valoarea de
piaţă; 2)valoarea echitabilă; 3)valoarea de investiţie; 4)valoarea sinergiei; 5)valoarea de
lichidare; 5)alte tipuri de valori: valoare justă.
În cele ce urmează, sunt analizate toate aceste valori:
1)Valoarea de piaţă reprezintă suma estimată pentru care un activ
sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător
hotărât, într-o tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat
fiecare în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.
2)Valoarea echitabilă este prețul estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii între
părți identificate, aflate în cunoștință de cauză și hotărâte, preț care reflectă interesele acelor părți.
Această valoare este un concept mai larg decât valoarea de piață și cere estimarea prețului care este
just pentru ambele părți specifice, identificate, luând în considerare avantajele sau dezavantajele pe
care fiecare parte le va obține din tranzacție. Spre deosebire de valoarea echitabilă, valoarea de
piață cere ca orice avantaj sau dezavantaj, care nu s-ar putea obține sau suporta de către
participanții de pe piață, să nu fie luat în considerare.
3)Valoarea de investiţie este valoarea unui activ pentru proprietarul acestuia sau pentru un
proprietar potențial, pentru o anumită investiție sau pentru anumite scopuri de exploatare. Această
1
Au fost editate de ANEVAR, București, 2020, iar definițiile de mai jos au fost preluate de la pp.19-26;

6
valoare este un tip al valorii specific entității. Deși valoarea unui activ pentru proprietarul acestuia
poate fi egală cu suma de bani care ar putea fi obținută din vânzarea lui către o altă parte, acest tip
al valorii reflectă beneficiile obținute de o entitate din deținerea unui activ și, ca urmare, nu
presupune un schimb ipotetic. Valoarea de investiție reflectă situațiile și obiectivele financiare ale
entității pentru care se face evaluarea. Ea este deseori utilizată pentru cuantificarea performanței
investiției.
4)Valoarea sinergiei reprezintă rezultatul creat în urma combinării a două sau mai multe
active sau drepturi, atunci când valoarea rezultată în urma combinării este mai mare decât suma
valorilor individuale. Dacă sinergiile se obțin numai de către un anumit cumpărător, atunci
valoarea sinergiei este diferită de valoarea de piață, deoarece valoarea sinergiei reflectă
caracteristicile speciale ale unui activ, care au o valoare numai pentru un anumit cumpărător.
Valoarea care depășește suma valorilor individuale este cunoscută și sub numele de „valoare de
comasare”.
5)Valoarea de lichidare reprezintă suma care ar fi obținută când un activ sau grup de active
se vinde în mod individual. Această valoare ar trebui să ia în considerare costurile necesare
aducerii activelor în starea de vandabilitate, precum și costurile generate de cedarea lor. Valoarea
de lichidare se poate determina în două premise de evaluare diferite: a)vânzarea ordonată, în urma
unei activități adecvate de marketing sau b)vânzarea forțată cu o perioadă limitată pentru
activitatea de marketing.
În afară de aceste valori enumerate, mai trebuie să aducem în discuţie şi alte tipuri de
valori, cum este valoarea justă.
Valoarea justă este prețul care ar fi încasat pentru vânzarea unui activ sau plătit pentru
transferul unei datorii într-o tranzacție reglementată între participanții de pe piață, la data evaluării.
În scopul raportării financiare, sunt peste 130 de țări care solicită sau permit utilizarea Standardelor
Internaționale de Contabilitate publicate de Consiliul Internațional pentru Standarde de
Contabilitate (IASB). În plus, Consiliul Internațional pentru Standarde de Contabilitate din Statele
Unite ale Americii, utilizează aceeași definiție a valorii juste. Mai trebuie menționat faptul că multe
autorități naționale, statale sau locale utilizează valoarea justă ca tip al valorii într-un context legal.
Definițiile pot varia semnificativ și pot reprezenta rezultatul măsurilor legislative sau al măsurilor
impuse de instanțe în spețe anterioare.
Totodată în SEV 1052 intitulat Abordări și metode de evaluare din Standardele
ANEVAR ediție 2020 mai sunt definiți următorii termeni: 1)abordarea prin piaţă; 2)abordarea
prin venit; 3)abordarea prin cost; 4)metode din cadrul abordării prin piață (comparația vânzărilor;
comparația vânzărilor pe piața de capital; alte considerente privind evaluarea prin piață: discounturi
pentru lipsa de vandabilitate; prime de control; discounturi pentru blocaj); 5)metode din cadrul
abordării prin venit (aceste metode se bazează pe fluxul de numerar actualizat – DCF realizat în
diferite variante; etapele realizării fluxului de numerar actualizat: alegerea celui mai adecvat flux;
determinarea celei mai adecvate perioade explicite și realizarea fluxului de numerar pentru acea
perioadă; includerea valorii terminale pentru activul subiect; determinarea ratei de actualizare
adecvate și aplicarea acesteia la fluxul de numerar previzionat, incluzând și valoarea terminală);
6)metode din cadrul abordării prin cost (costul de înlocuire; costul de reconstruire; metoda
însumării – valorilor individuale ale părților componente).

1.3.Contabilitatea, evaluarea întreprinderii şi controlul financiar

2
Clasificarea a fost preluată din standard de la pp.33-57;

7
 Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale
de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, precum şi
contabilitatea de gestiune (managerială) adaptată la specificul activităţii fiecărei unităţi în parte3.
În contabilitate sunt reflectate atât valorile la costul istoric, cât şi sumele reevaluate cu privire
la valoarea bunurilor imobile sau active circulante. Un element esenţial al situaţiilor financiare
anuale în reprezintă comparabilitatea informaţiilor contabile. Comparabilitatea este una dintre
caracteristicile calitative care permite utilizatorilor să identifice şi să înţeleagă similitudinile şi
diferenţele dintre informaţiile prezentate în bilanţ şi anexele la bilanţ, în vederea adoptării celor
mai bune decizii. Astfel, deşi un fenomen economic unic poate fi reprezentat exact în multiple
moduri, permiterea unor metode contabile alternative pentru acelaşi fenomen economic
diminuează comparabilitatea informaţiei contabile, prin evaluarea imobilizărilor corporale la cost
sau la valoarea reevaluată4.
Unul dintre principiile generale de raportare financiară presupune că elementele prezentate în
situaţiile financiare se evaluează, de regulă, pe baza principiului costului de achiziţie sau al costului
de producţie. Cazurile în care nu se foloseşte costul de achiziţie sau costul de producţie sunt cele
generate de situaţia în care s-a optat pentru reevaluarea imobilizărilor corporale sau evaluarea
instrumentelor financiare la valoarea justă, situaţie în care se aplică evaluarea alternativă la
valoarea justă5.
În mod concret, reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data
bilanţului. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori
autorizaţi, potrivit legii. Aceştia sunt profesioniști calificați în evaluare, membri ai Asociației
Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR). În mod concret, diferența rezultată
dintre valoarea reevaluată stabilită de un evaluator autorizat, membru al Asociaţiei ANEVAR și
valoarea contabilă a activului imobilizat se prezintă în situațiile financiare anuale ca un plus/minus
de valoare.
Însă, prin derogare de la evaluarea pe baza principiului costului de achiziţie sau al costului
de producţie, entităţile pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârşitul
exerciţiului financiar, astfel încât acestea să fie prezentate în contabilitate la valoarea justă, cu
reflectarea rezultatelor acestei reevaluări în situaţiile financiare întocmite pentru acel exerciţiu.
De multe ori, imobilizările corporale sunt utilizate de către proprietarii acestora şi ulterior
perioadei normale de funcţionare. De regulă, în cazul întreprinderilor, dacă o imobilizare corporală
complet amortizată mai poate fi folosită, entitatea poate proceda la reevaluarea acesteia. Cu ocazia
reevaluării imobilizării corporale, acesteia i se stabilesc o nouă valoare şi o nouă durată de utilizare
economică, corespunzătoare perioadei estimate a se folosi în continuare.
Conform legii6, cu ocazia reevaluării unei imobilizări corporale, amortizarea cumulată la data
reevaluării este tratată în unul din următoarele moduri:
a)recalculată proporţional cu schimbarea valorii contabile brute a activului, astfel încât
valoarea contabilă a activului, după reevaluare, să fie egală cu valoarea sa reevaluată. Această
metodă este folosită, deseori, în cazul în care activul este reevaluat prin aplicarea unui indice; sau

3
Art. 2, al. 1 din Legea contabilităţii nr.81/1991, republicată, actualizată la 1 ianuarie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.382 din 2 iunie 2015.
4
OMFP nr.1802/2014, secţiunea a II-a, art. 41, al.2, Monitorul Oficial al României nr. 363 din 30 decembrie 2014.
5
OMFP nr.1802/2014, secţiunea 2.4., art. 58, al.2, Monitorul Oficial al României nr. 363 din 30 decembrie 2014.
6
OMFP nr.1802/2014, secţiunea 3.4., art. 103, Monitorul Oficial al României nr. 363 din 30 decembrie 2014.

8
 b)eliminată din valoarea contabilă brută a activului şi valoarea netă, determinată în urma
corectării cu ajustările de valoare, este recalculată la valoarea reevaluată a activului. Această
metodă este folosită, deseori, pentru clădirile care sunt reevaluate la valoarea lor de piaţă.
În contabilitatea întreprinderii, reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel
încât valoarea contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă
de la data bilanţului. Valoarea justă7 a imobilizărilor corporale este determinată, în general,
plecând de la valoarea lor de piaţă, pe baza informaţiilor pe care le-ar utiliza participanţii de pe
piaţă atunci când stabilesc preţul activului, presupunând că participanţii de pe piaţă acţionează
pentru a obţine un beneficiu economic maxim. Sau valoarea justă reprezintă preţul care ar fi
încasat pentru vânzarea unui activ într-o tranzacţie reglementată pe piaţa principală (dacă există)
sau cea mai avantajoasă, la data evaluării, în condiţiile curente de piaţă (adică un preţ de ieşire),
indiferent dacă respectivul preţ este direct observabil sau este estimat utilizând o altă tehnică de
evaluare.
Indiferent de metoda de evaluare, în contabilitate se foloseşte contul 105 „Diferenţe din
reevaluare”, unde se înregistrează diferenţa dintre valoarea rezultată în urma evaluării pe baza
costului de achiziţie sau a costului de producţie şi valoarea rezultată în urma reevaluării. Ulterior,
surplusul din reevaluare inclus în rezerva din reevaluare este capitalizat prin transferul direct în
rezultatul reportat, respectiv prin intermediul contului 1175 „Rezultatul reportat reprezentând
surplusul realizat din rezerve din reevaluare”, atunci când acest surplus reprezintă un câştig
realizat. Toate aceste sume sunt înregistrate şi ulterior verificate conform informaţiilor din
rapoartele de evaluare. Această analiză conduce la concluzia existenţei unei strânse legături între
contabilitatea, evaluarea întreprinderii şi controlul financiar, după cum se observă în figura de mai
jos:

Contabilitatea

Evaluarea Controlul
întreprinderii financiar

Fig. nr. 1.1: Contabilitatea, evaluarea întreprinderii şi controlul financiar

Controlul intern managerial vine în sprijinul asigurării integrităţii şi acurateţei informaţiei

contabile prin aplicarea unor tehnici de control specifice. Astfel, prin aplicarea controlului reciproc
se verifică informaţiile înregistrate în notele de contabilitate, registrul jurnal, balanţa de verificare,
bilanţul contabil şi notele explicative cu privire la valoarea reevaluată. În cazul în care se
efectuează reevaluarea, în notele explicative trebuie prezentate, separat pentru fiecare element din
bilanţ de natura imobilizărilor corporale reevaluate, următoarele informaţii:
7
OMFP nr.1802/2014, secţiunea 3.4., art. 106, Monitorul Oficial al României nr. 363 din 30 decembrie 2014.

9
a) valoarea la cost istoric a imobilizărilor reevaluate şi suma ajustărilor cumulate de valoare; sau
b) valoarea la data bilanţului a diferenţei dintre valoarea rezultată din reevaluare şi cea
reprezentând costul istoric şi, atunci când este cazul, valoarea cumulată a ajustărilor suplimentare
de valoare.
Evaluarea în era digitală este legată de tehnologiile moderne, robotizare, cloud computing,
inteligenţă artificială şi Big Data, care contribuie la modernizarea activităţii financiar-contabile 8.
Astfel, rapoartele de evaluare, precum şi situaţiile financiare anuale pot fi arhivate în format
electronic şi salvate în sistemul cloud.

2.CADRUL GENERAL AL ACTIVITĂŢII DE EVALUARE ECONOMICĂ ŞI

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERILOR

2.1.Organisme profesionale în domeniul evaluării economice şi financiare a

întreprinderilor din România şi pe plan international

Activitatea de evaluare economică şi financiară a întreprinderilor din România sau a unor

componente ale acestora este desfăşurată în prezent de următoarele organisme profesionale în
domeniu:
1)Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR);
3)Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR);
4)Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR);
5)Asociaţia Experţilor Tehnici;
6)Institutul Român pentru Cercetări în Evaluare (IROVAL).
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR) este o organizaţie
profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, din care fac parte evaluatorii autorizaţi care
dobândesc această calitate, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011 privind
unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată prin Legea nr. 99/20139. Această entitate s-
a înfiinţat în anul 1992 sub denumirea de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România.
Începând cu anul 2011 şi-a schimbat denumirea, devenind Asociaţia Naţională a Evaluatorilor
Autorizaţi din România, pe baza actului normativ menţionat mai sus (Legea nr. 99/2013).
Asociaţia are drept scop organizarea, coordonarea şi autorizarea exercitării profesiei de
evaluator autorizat în România, reprezentarea şi protejarea intereselor profesionale ale membrilor
asociaţiei, asigurarea exercitării independente a profesiei de evaluator autorizat cu respectarea
deontologiei profesionale şi a unui înalt nivel de calificare profesională, precum şi promovarea
standardelor, metodelor şi tehnicilor de evaluare în activitatea evaluatorilor autorizaţi.
Conform atribuțiilor sale, Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România:
1)organizează examenele pentru dobândirea calității de evaluator autorizat; 2)atribuie calitatea de
evaluator autorizat și emite autorizații pentru exercitarea acestei profesii în condițiile stabilite de
regulamentul său de organizare și funcționare (aprobat prin Hotărârea nr. 353/2012 a Guvernului
României); 3)adoptă standardele de evaluare obligatorii pentru desfășurarea activității de evaluare;
4)monitorizează aplicarea standardelor de evaluare de către evaluatorii autorizați, în exercitarea
profesiei; 5)adoptă regulile și principiile deontologice care guvernează activitatea evaluatorilor
8
Ionescu L, Contabiliatea în era digitală, Conferinţa Economică Naţională CEN 2020, volum MAMIS 2020, p. 150
9
Regulament de organizare şi funcţionare a Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România, versiune
actualizată potrivit Legii nr. 99/2013 referitoare la aprobarea OG nr.24/2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 213 din 15/04/2013.

10
autorizați, în conformitate cu responsabilitățile și demnitatea profesiei; 6)monitorizează respectarea
regulilor și principiilor deontologice care guvernează activitatea evaluatorilor autorizați; 7)sprijină
formarea și perfecționarea profesională a evaluatorilor autorizați; 8)organizează evidența
evaluatorilor autorizați, prin înscrierea acestora în Tabloul Asociației; 9)asigură buna desfășurare a
activității de evaluare; 10)apără prestigiul și independența profesională a membrilor săi în
raporturile cu autoritățile publice, organismele specializate precum și cu alte persoane fizice și
juridice din țară și din străinătate; 11)colaborează cu organisme profesionale din țară și de peste
hotare; 12)elaborează și publică ghiduri profesionale în domeniul evaluării; 13)editează publicații
de specialitate; 14)organizează manifestări științifice în domeniul studierii și dezbaterii
problemelor teoretice și practice ale evaluării; 15)organizează sau participă la conferințe, congrese
sau alte manifestări profesionale cu caracter intern și internațional, având tematici din domeniul
său de activitate sau din domenii conexe; 16)elaborează propuneri de modificare și completare a
actelor normative din domeniul de activitate al evaluatorilor autorizați și le înaintează instituțiilor
abilitate pentru promovare10.
Organele de conducere ale ANEVAR sunt: Conferinţa naţională, Consiliul director şi
preşedintele în exerciţiu, denumit în continuare preşedinte11.
În ceea ce priveşte membrii, ANEVAR are în componenţa sa următoarele categorii de
evaluatori autorizaţi: a)membri stagiari, persoane fizice; b)membri titulari, persoane fizice; c)
membri acreditaţi, persoane fizice; d)membri corporativi, persoane juridice; e)membri inactivi;
f)membri de onoare12.
Evaluatorii autorizaţi, membri ai ANEVAR, în exercitarea independentă a profesiei,
desfăşoară, în principal, următoarele activităţi: a)evaluări de bunuri imobile; b)evaluări de
întreprinderi; c)evaluări de bunuri mobile; d)evaluări de acţiuni şi alte instrumente financiare;
e)evaluări de fond de comerţ şi alte active necorporale; f)verificări de rapoarte de evaluare13.
Activitatea de evaluare este compatibilă cu desfăşurarea următoarelor activităţi:
a)consultanţă de afaceri şi management; b)elaborarea de proiecte de finanţare; c)evaluarea de
proiecte de finanţare; d)expertiză contabilă, audit financiar, reorganizare judiciară şi lichidare,
precum şi consultanţă fiscală. Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de evaluator pot efectua
activităţile de expertiză contabilă, audit financiar, reorganizare judiciară şi lichidare, precum şi
consultanţă fiscală, numai după dobândirea, în condiţiile legii, a calităţii de expert contabil, auditor
financiar, practician în insolvenţă sau consultant fiscal, după caz, şi înscrierea ca membri în
organizaţiile care coordonează profesiile liberale respective14.
Profesionistul evaluator este o persoană cu o bună reputaţie, care întruneşte următoarele
cerinţe:
- a dobândit o pregătire profesională adecvată, în cadrul unui centru de pregătire recunoscut sau o
calificare academică echivalentă;
- are experienţa adecvată şi este competent în evaluarea pe piaţă şi categoria respectivă de active;

10
Aceste atribuții au fost preluate de pe pagia web a ANEVAR-www.anevar.ro partea de prezentare a acestui
organism;
11
Art.6, alin.1 din OG nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, versiune actualizata la data
de 24/07/2013 (pe baza Legii nr. 99/2013 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 213 din 15/04/2013, a Legii nr.
149/2013 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 257 din 09/05/2013 și a Legii nr. 221/2013 publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 434 din 17/07/2013);
12
Art.14 din OG nr. 24/2011, versiunea actualizată pe baza actelor normative enumerate mai sus;
13
Art.3, alin.3 din OG nr. 24/2011, versiunea actualizată pe baza actelor normative enumerate mai sus.
14
Art.30 din OG nr. 24/2011, versiunea actualizată pe baza actelor normative enumerate mai sus;

11
- cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici recunoscute,
necesare efectuării unei evaluări credibile;
- este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut;
- respectă toate cerinţele Codului deontologic al profesiei.
Activitatea de evaluare poate fi desfăşurată numai de persoanele ce au calitatea de evaluator
autorizat, dobândită în condiţiile OG nr. 24/2011, care sunt înscrise în Tabloul Asociaţiei şi
dovedesc aceasta cu legitimaţia de membru sau autorizaţia valabilă la data evaluării. Tabloul
Asociaţiei se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea I15.
Utilizatorii informaţiilor şi rapoartelor de evaluare cu privire la estimarea valorii bunurilor, au
nevoie de încrederea că evaluările au fost efectuate de către persoane autorizate, competente şi care
respectă un cod de principii fundamentale în exercitarea profesiei lor.
ANEVAR este membră atât a IVSC (The International Valuation Standards Committee), cât
şi a TEGoVA (The European Group of Valuers’ Associations), primul organism elaborând
standarde internaţionale de evaluare (IVS-uri) şi ghiduri (GN – Guidance Note), iar cel de-al
doilea, standarde europene de evaluare (EVS-uri).
ANEVAR a creat în 1995 Institutul Român de Cercetare în Domeniul Evaluării (IROVAL),
care şi-a asumat sarcina de a elabora standarde naţionale sub denumirea SEV.IROVAL.
Prima ediţie a standardelor de evaluare a apărut în ianuarie 1997, acestea fiind compatibile cu
standardele europene şi internaţionale.
În prezent, ANEVAR a a adoptat Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia din 2011,
adaptate la specificul României prin Standardele de evaluare ANEVAR, ediţiile din 2014, 2015,
2016, 2017, 2018, 2019 și 2020.
Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) a fost înfiinţată în anul 2000 prin
Hotărârea Guvernului nr. 591 din acel an. La partea referitoare la exercitarea independentă a
profesiei de auditor independent (mai precis la activităţi ce pot fi desfăşurate de aceşti
profesionişti) se stipulează că persoanele fizice şi juridice care deţin această calitate acordată de
Cameră, pot desfăşura şi activităţi de evaluare, pe lângă cele de: audit financiar, audit intern,
consultanţă financiar-contabilă şi fiscală, asigurare a managementului financiar-contabil, pregătire
profesională de specialitate în domeniu, expertiză contabilă, reorganizare judiciară şi lichidare.
În prezent, în România, această activitate de evaluare poate fi desfăşurată de profesionistul
auditor financiar, dacă acesta a dobândit şi calitatea de expert evaluator şi a devenit şi membru
ANEVAR.
Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR) este un
alt organism profesional care are atribuţii de evaluare economică şi financiară a întreprinderilor.
Orice evaluare de întreprindere are ca punct de plecare bilanţul contabil – acest instrument
universal care reflectă atât patrimoniul la un moment dat, cât şi performanţele înregistrate de
întreprindere într-o perioadă dată.
Bazându-se pe constatările din diagnosticul de evaluare şi cunoştinţele aprofundate de
contabilitate şi analiză, experţii evaluatori aduc ajustări elementelor din bilanţul contabil, elaborând
bilanţul economic al întreprinderii, asupra căruia se aplică diferite metode de evaluare. Acesta este
pentru CECCAR argumentul fundamental pentru care activităţile de evaluare a întreprinderii sunt
considerate servicii para-contabile, iar sediul materiei se găseşte, de regulă, la organismele
profesionale de profil. De asemenea, în toate manualele şi tratatele de contabilitate din ţările
Uniunii Europene există capitole sau părţi dedicate evaluării întreprinderilor.

15
Art.12, alin.1 din OG nr. 24/2011, versiunea actualizată pe baza actelor normative enumerate mai sus;

12
 În prezent, în România, această activitate de evaluare poate fi desfăşurată de profesionistul
expert contabil, dacă acesta a dobândit şi calitatea de expert evaluator şi a devenit membru
ANEVAR.
Asociaţia Experţilor Tehnici cuprinde numai experţi recunoscuţi de Ministerul de Justiţie ca
fiind abilitaţi pentru evaluarea bunurilor tangibile (imobile, autovehicule etc.), în cazul unor
probleme juridice (divorţ, moşteniri etc.)
În continuare, vom prezenta câteva aspecte definitorii despre organismele de evaluare la nivel
european şi international.
Pe plan internaţional au fost înfiinţate două organizaţii distincte, cu rolul de a elabora,
perfecţiona şi implementa standarde de evaluare proprii. Acestea sunt „The European Group of
Valuers’ Associations” (TEGoVA) şi „The International Valuation Standards Committee”
(IVSC).
TEGoVA a fost înfiinţată în anul 1977, ca o asociaţie non-profit a organizaţiilor naţionale de
evaluatori, având ca principal obiectiv elaborarea unor standarde de evaluare care să exprime
opinia asociaţiilor profesionale din Uniunea Europeană. Începând cu anul 1978, TEGoVA a
elaborat şi editat mai multe ediţii succesive ale Standardelor Europene de Evaluare (EVS-uri).
Ultima ediţie adoptată de acest organism este ediția a noua, apărută în 202016.
IVSC este o asociaţie non-profit, formată din organizaţii profesionale din domeniul evaluării
la nivel mondial, în anul 1981. IVSC a elaborat Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS-uri)
începând cu anul 1985, ediţiile următoare fiind etape succesive de adăugare de noi standarde,
ultima ediţie fiind cea din anul 201317.
Obiectivele IVSC sunt sintetizate astfel:
- să elaboreze şi să publice, în interesul public, standarde pentru evaluarea proprietăţii şi să
promoveze adoptarea lor la nivel global;
- să armonizeze standardele de evaluare existente în toate ţările lumii, să identifice şi să dezvăluie,
pe măsură ce apar, diferenţele în interpretarea şi/sau aplicarea prevederilor standardelor de
evaluare.
IVSC recunoaşte diversitatea de scopuri pentru care sunt solicitate evaluările proprietăţii
şi anume: 1)utilizarea evaluărilor la întocmirea situaţiilor financiare; 2)adoptarea deciziilor cu
privire la acordarea împrumuturilor garantate de o proprietate (garanţii, gajuri, ipoteci);
3)realizarea tranzacţiilor care implică transferul dreptului de proprietate, soluţionarea litigiilor şi
stabilirea taxelor.
IVSC a elaborat şi publicat Standarde de Practică în Evaluare, care se referă la tratarea
anumitor probleme specifice evaluării precum şi la aplicarea standardelor în situaţii specifice, care
apar în acordarea de consultanţă în diferite domenii de activitate.
IVSC a urmărit ca Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS-urile) să fie recunoscute
şi prin Standardele Internaţionale de Contabilitate, precum şi prin alte standarde de raportare, astfel
încât evaluatorii să cunoască ce li se solicită din partea altor profesionişti. IVSC a realizat opt
revizuiri ale Standardelor Internaţionale de Evaluare, care au fost publicate în anii 1985, 1994/97,
2000, 2001, 2003, 2005, 2007 şi, mai recent, în anul 2013.
Evoluţia acestor Standarde atestă importanţa pe care IVSC o acordă faptului că schimbarea
este inevitabilă şi continuă, chiar şi atunci când este graduală şi abia perceptibilă. Perfecţionarea
continuă a Standardelor Internaţionale de Evaluare reflectă angajamentul IVSC de a asigura că
definiţiile şi cerinţele evaluării sunt actualizate permanent, în funcţie de evoluţiile pe plan mondial.

16
www.tegova.org;
17
www.ivsc.org;

13
 Totodată, aceste standarde din ultima ediţie (cea din 2013) reflectă modelul situaţilor
financiare (IFRS), cerinţele noului Acord Basel (Basel II), prin Comitetul Basel pentru
Supravegherea Bancară şi exigenţele Standardelor Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul
Public (IPSAS).
IPSAS-urile prevăd ca unele câştiguri sau pierderi care rezultă dintr-o reevaluare a
imobilizărilor corporale să fie recunoscute direct la active nete/capitaluri proprii. Generic, termenul
de „active nete/capitaluri proprii” este utilizat în această serie de standarde pentru a desemna
evaluarea reziduală din situaţia poziţiei financiare (active minus datorii).

2.2.Standardele de evaluare şi importanţa lor în economia post- criză generată de pandemia

Coronavirus. Standarde pentru evaluarea întreprinderilor

Standardele reprezintă punctul de vedere al specialiştilor în domeniu, iar dacă ne referim la

standardele de evaluare trebuie arătat faptul că obiectul principal îl reprezintă îmbunătăţirea şi
menţinerea calităţii lucrărilor de evaluare, în beneficiul profesiei de evaluator şi al utilizatorilor
rezultatelor evaluării.
Destinaţia standardelor este de a asigura un ghid pentru evaluatori în efectuarea lucrărilor de
evaluare a întreprinderii, ceea ce presupune ca, înainte de a alege metoda de evaluare pentru fiecare
categorie de active, evaluatorul să stabilească standardul de evaluare cel mai potrivit.
Pentru desfăşurarea activităţii de evaluare şi aplicarea tehnicilor specifice, asociaţiile
profesionale au elaborat standarde care, după sfera de aplicabilitate, se regăsesc în standarde
naţionale.
Standardele naţionale, deşi se referă la problemele specifice ale unei ţări, urmăresc corelarea
cu standardele europene şi internaţionale.
În România, standardele sunt elaborate de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din
România (ANEVAR).
Unul dintre scopurile sale principale este de a elabora standarde de evaluare a întreprinderilor,
proceduri profesionale şi norme de comportament etic şi profesional care să reprezinte punctul de
vedere al specialiştilor români din acest domeniu.
Începând cu anul 2004, ANEVAR a decis ca standardele internaţionale de evaluare să devină
şi standarde naţionale în acest domeniu. Pentru standardele internaţionale de evaluare, ediţia 2011,
ANEVAR a adoptat şi standarde specifice pentru România (ediţiile 2014, 2015, 2016, 2017, 2018
și 2020).
Standardele europene de evaluare se referă la situaţiile legate de înregistrările şi interesul
public, precum şi la adoptarea şi aplicarea anumitor metode şi proceduri de evaluare, care sunt
utilizate şi recunoscute pe scară largă.
Evaluatorii trebuie să asigure clientul că îndeplinesc cerinţele privitoare la cunoştinţe,
competenţă şi independenţă.
Legăturile strânse şi cooperarea cu auditorii, înainte şi în timpul evaluărilor efectuate în
scopul înregistrării în documentele financiare, sunt esenţiale pentru a asigura coerenţa şi adecvarea
bazei de evaluare adoptate.
Pentru aplicarea coerentă a metodelor de evaluare şi elaborarea procedurilor profesionale, în
anul 1997 Grupul European al Evaluatorilor de Active s-a unit cu Asociaţia Evaluatorilor

14
Europeni şi a format TEGoVA - grupul european al evaluatorilor şi care are ca membrii asociaţiile
profesionale din Europa.
Unul dintre principalele obiective ale grupului TEGoVA este de a stabili standardele comune
de evaluare care să exprime opinia asociaţiilor profesionale în cadrul Uniunii Europene.
Standardele europene de evaluare, care cuprind şi tehnicile de evaluare se numesc EVS-uri.
În ultimul timp, ca urmare a creşterii rolului Uniunii Europene, o mare parte a Directivelor
acestei organizaţii şi alte instrumente legale care formează cadrul general al unui corp tot mai larg
de legislaţie supranaţională, au impact asupra principiilor şi practicii de evaluare din domenii
variate.
Standardele internaţionale de evaluare sunt efectul internaţionalizării activităţilor
economice şi a comerţului, fiind elaborate în conformitate cu Tratatul de la Roma din anul 1957 şi
cu tratatele ulterioare. Aceste standarde sunt elaborate de IVSC.
Abaterile de la IVS-uri şi EVS-uri impuse de legislaţia sau practica locală ar trebui prezentate
explicit de către evaluator în raportul său, inclusiv motivul care a generat abaterea.
Evaluatorii, fiind interesaţi în a se asigura că exercită cea mai bună practică, sunt conştienţi că
nerespectarea standardelor se reflectă negativ asupra profesiei şi generează pentru ei riscul unor
acuzaţii de neglijenţă profesională.
Standardele furnizează un nivel minim sau un instrument de control al calităţii, faţă de care
evaluatorii ar trebui să-şi măsoare rezultatele. De asemenea, beneficiarii lucrărilor de evaluare au o
bază de comparaţie privind calitatea raportului, standardele etice şi de competenţă.
Rolul evaluărilor şi al standardelor de evaluare creşte semnificativ, deoarece graniţele
geografice nu mai au nici un impact asupra mişcării capitalului.
Urmărind corelarea problematicii la nivel global, principalele standarde de evaluare
vizează: 1)valoarea de piaţă; 2)categorii de valori în afara valorii de piaţă; 3)evaluarea pentru
garantarea creditelor, ipoteci şi gajuri.
Consiliul Director şi Conferinţa Naţională a ANEVAR au adoptat, începând cu 1 ianuarie
2004, următoarele ediţii ale Standardelor Internaţionale de Evaluare:
1)Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia a şaptea, 2005;
2)Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia a opta, 2007;
3)Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia din 2011;
4)Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia din 2013.
Importanţa ultimei ediţii a Standardelor Internaţionale de Evaluare constă în
următoarele aspecte esenţiale:
Obiectivul Comitetului pentru Standarde Internţionale de Evaluare ( IVSC) este de a
încuraja încrederea publicului în procesul de evaluare, prin crearea unui cadru pentru furnizarea de
opinii credibile asupra valorii, de către profesionişti în evaluare pregătiţi corespunzător, care
acţionează într-un mod etic.
Comitetul pentru Standarde Internţionale de Evaluare ( IVSC) realizează acest obiectiv prin:
1)elaborarea şi menţinerea Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS); 2)emiterea de îndrumări
tehnice pentru evaluatorii profesionişti; 3)promovarea globală a dezvoltării profesiei de evaluator
şi a practicilor etice.
Obiectivul imperativ al Comitetului pentru Standarde Internţionale de Evaluare (IVSC) este
creşterea încrederii utilizatorilor serviciilor de evaluare, în evaluările pe care aceştia se bazează.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, IVSC:
a)promovează consecvenţa şi sprijină înţelegerea tuturor tipurilor de evaluări, prin
identificarea sau dezvoltarea unor principii şi definiţii acceptate la nivel global;

15
 b)identifică şi promulgă principii comune pentru realizarea misiunilor de evaluare şi a
rapoartelor de evaluare;
c)identifică aspectele specifice care necesită atenţie şi metodele utilizate în mod obişnuit la
evaluarea diferitelor tipuri de active sau datorii;
d)identifică procesele adecvate de evaluare şi cerinţele de raportare în vederea atingerii
scopurilor majore pentru care sunt necesare evaluările;
e)reduce diversitatea de practici, prin permiterea convergenţei diferitelor standarde de
evaluare, utilizate în anumite sectoare şi ţări.
Standardele Internaţionale de Evaluare – ediţia 2013 sunt concepute pentru a fi aplicate de
către profesioniştii în evaluare, acestea fiind destinate să fie în beneficiul utilizatorilor de servicii
de evaluare şi pentru funcţionarea şi reglementarea pieţelor, în general. Standardele identifică
metodele de evaluare care sunt frecvent utilizate, dar nu explică în detaliu aplicarea lor. Sunt
oferite unele comentarii explicative, pentru a ajuta înţelegerea cerinţelor fiecărui standard în
context, dar nu sunt incluse îndrumările tehnice privind tehnicile de evaluare. Metodologia de
evaluare şi alte îndrumări tehnice sunt publicate separat de către ISC, dar nu fac parte din aceste
standarde.
International Valuation Standards Board (IVSB) este organismul IVSC care se ocupă de
dezvoltarea standardelor. Membrii IVSB sunt numiţi de către Consiliul de Administraţie al IVSC,
pe criteriile stabilite prin Statutul organizaţiei, iar IVSB este autonom în elaborarea şi aprobarea
IVS.
Dintre standardele internaţionale menţionate mai sus, cele care fac trimiteri la
întreprinderi sunt: 1)IVS 101 Sfera misiunii de evaluare; 2)IVS 102 Implementare; 3)IVS 103
Raportarea evaluării; 4)IVS 200 Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi; 5)IVS 300 Evaluări
pentru raportarea financiară.
ANEVAR a statuat, prin reuniunile organizate după 2012, ca Standardele de evaluare
obligatorii pentru membrii ANEVAR sunt formate din:
1)Standardele Internaţionale de Evaluare IVS (International Valuation Standards), ediţia
2013, traduse în limba română de IROVAL - Cercetări în Evaluare S.R.L.;
2)Ghidurile de evaluare, editate de către IROVAL-Cercetări în Evaluare S.R.L., compuse din:
Ghidurile de Evaluare (GE); Ghidurile Metodologice de Evaluare (GME), Glosarul IVS 2013 şi
Abordarea metodologică a unor definiţii şi termeni din IVS, ediţia 2013.
3)Standardele de evaluare ANEVAR, editiile din 2014, 2015, 2016, 2017, 2018 și 2020.
Redăm în continuare cuprinsul standardelor ANEVAR de evaluare a bunurilor pentru
202018: Cuvânt înainte; Modificări ale Standardelor de evaluare a bunurilor, ediția 2020, față
de Standardele de evaluare a bunurilor, ediția 2018.
Standarde generale: 1)SEV 100 Cadrul general (IVS Cadrul general); 2)SEV 101 Termenii
de referinţă ai evaluării (IVS 101); 3)SEV 102 Documentare și conformare (IVS 102); 4)SEV 103
Raportare (IVS 103); 5)SEV 104 Tipuri ale valorii (IVS 104); 6)SEV 105 Abordări și metode de
evaluare.
Standarde pentru active:
-Bunuri imobile: 1)SEV 230 Drepturi asupra proprietăţii imobiliare (IVS 400); 2)SEV 232
Evaluarea proprietăţii generatoare de afaceri; 3)SEV 233 Proprietatea în curs de construire
(IVS 410); 4)SEV 340 Evaluarea bunurilor imobile și eficiența energetică (EVIP); 5)GEV 500
Determinarea valorii impozabile a clădirilor; 6)GEV 630 Evaluarea bunurilor imobile;

Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, Standardele de evaluare a bunurilor 2018, Bucureşti
18

2020, pag.IV.

16
- Întreprinderi, fond de comerţ, alte active necorporale și datorii nefinanciare: 1)SEV 200
Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi (IVS 200); 2)SEV 210 Active necorporale (IVS 210);
3)SEV 220 Datorii nefinanciare (IVS 220); 4)GEV 600 Evaluarea întreprinderii;
-Bunuri mobile: 1)SEV 300 Maşini, echipamente şi instalaţii (IVS 300); 2)GEV 620 Evaluarea
bunurilor mobile de natura maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor și stocurilor;
-Acţiuni şi alte instrumente financiare: SEV 250 Instrumente financiare (IVS 500);
-Standarde pentru utilizări specifice:1)SEV 310 Evaluări ale drepturilor asupra proprietăţii
imobiliare pentru garantarea împrumutului; 2)SEV 400 Verificarea evaluării; 3)SEV 430 Evaluări
pentru raportarea financiară; 4)SEV 450 Estimarea valorii de asigurare și a daunelor (EVGN);
5)GEV 520 Evaluarea pentru garantarea împrumutului;
-Glosar;
-Abrevieri;
-Codul de etică al profesiei de evaluator autorizat.
Dintre standardele ANEVAR de evaluare a bunurilor, ediţia 2020, menţionate mai sus, cele
care fac trimiteri la întreprinderi, active și datorii conexe sunt: 1)SEV 200 Întreprinderi şi
participaţii la întreprinderi (IVS 200); 2)SEV 210 Active necorporale (IVS 210); 3)SEV 220
Datorii nefinanciare (IVS 220); 4)GEV 600 Evaluarea întreprinderii.
Profesioniștii evaluatorii care își desfășoară activitatea în mod continu, chiar şi în perioada de
criză (cum este și cea determinată de pandemia de Coronavirus) trebuie să aplice aceste standarde
cu profund raționament profesional.

2.3.Cadrul general al Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS) și al Standardelor

ANEVAR de evaluare a bunurilor
Cadrul general al Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS) cuprinde definiţii,
principii şi concepte de evaluare general acceptate pe care se bazează Standardele Internaţionale de
Evaluare. Acest Cadru general ar trebui să fie luat în considerare şi aplicat atunci când sunt urmate
standardele individuale şi aplicaţiile evaluării.

Evaluare şi raţionament

Aplicarea principiilor din aceste standarde la situaţiile specifice va cere exercitarea

raţionamentului. Acest raţionament trebuie să fie aplicat în mod obiectiv şi nu ar trebui să fie
folosit pentru a supraevalua sau subevalua rezultatul evaluării. Raţionamentul va fi exercitat având
în vedere scopul evaluării, tipul valorii şi orice alte ipoteze aplicabile valorii.
Independenţă şi obiectivitate

Procesul de evaluare impune evaluatorului să aplice raţionamente imparţiale cu privire la

încrederea care trebuie atribuită diferitelor date faptice sau ipoteze utilizate, pentru a ajunge la o
concluzie asupra valorii. Pentru ca o evaluare să fie credibilă, este important ca acele raţionamente
să fie receptate ca fiind aplicate într-un mediu care promovează transparenţa şi minimizează
influenţa oricăror factori subiectivi care influenţează procesul.
Multe ţări au legi sau reglementări care permit numai anumitor persoane să evalueze anumite
clase de active, pentru diferite scopuri. În plus, multe corpuri profesionale şi furnizori de servicii de
evaluare au coduri etice care cer identificarea şi dezvăluirea potenţialelor conflicte de interese.
Scopul acestor standarde este acela de a elabora principii şi definiţii recunoscute la nivel
internaţional pentru efectuarea şi raportarea evaluărilor. Ele nu se referă la relaţiile dintre clienţii
17
evaluărilor şi evaluatori, iar problemele referitoare la comportamentul deontologic şi etic al
evaluatorilor revin organizaţiilor profesionale sau altor organizaţii care au un rol de reglementare
pentru evaluatori.

Competenţă

Deoarece evaluarea solicită exercitarea abilităţii şi raţionamentului profesional, este esenţial

ca evaluările să fie efectuate de către o persoană sau de o firmă care posedă abilităţile tehnice
adecvate, experienţă şi cunoştinţe despre subiectul evaluării, despre piaţa pe care acesta se
comercializează şi despre scopul evaluării.
În cazul evaluărilor complexe sau a unui număr mare de active, este acceptabil pentru
evaluator să solicite asistenţă din partea specialiştilor, în anumite aspecte ale angajamentului său
integral, cu condiţia ca acest lucru să fie prezentat în sfera misiunii de evaluare.

Preţ, cost şi valoare

Preţul este suma de bani cerută, oferită sau plătită pentru un anumit activ. Din cauza
capacităţilor financiare, a motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui anumit cumpărător sau
vânzător, preţul plătit poate fi diferit de valoarea care ar putea fi atribuită activului de către alte
persoane.
Costul este suma de bani necesară pentru a achiziţiona sau produce activul. Când acel activ a
fost achiziţionat sau produs, costul lui devine un fapt concret. Preţul este corelat cu costul,
deoarece preţul plătit pentru un activ devine costul acestuia pentru cumpărător.
Valoarea nu este un fapt constatat, ci o opinie: a) fie asupra celui mai probabil preţ care ar fi
plătit pentru un activ, în cadrul unui schimb, b) fie asupra beneficiilor economice rezultate din
deţinerea unui activ.
O valoare de schimb este un preţ ipotetic, iar ipotezele pe baza cărora se estimează valoarea
sunt determinate de scopul evaluării.
O valoare pentru proprietar este o estimare a beneficiilor care ar reveni unei anumite părţi
titulare a proprietăţii.
Termenul „evaluare” se referă atât la valoarea estimată (concluzia evaluării), cât şi la
determinarea valorii estimate (actul de a evalua).

Piaţa

O piaţă este mediul în care bunurile şi serviciile se comercializează între cumpărători şi

vânzători, prin mecanismul preţului. Conceptul de piaţă presupune că bunurile sau serviciile se pot
comercializa fără restricţii între cumpărători şi vânzători.
Fiecare parte va reacţiona la raporturile dintre cerere şi ofertă şi la alţi factori de stabilire a
preţului, ca şi la propria lor înţelegere a utilităţii relative a bunurilor sau serviciilor şi la nevoile şi
dorinţele individuale.
Pentru a estima cel mai probabil preţ care ar fi plătit pentru un activ, este fundamentală
înţelegerea dimensiunii pieţei pe care acel activ s-ar comercializa. Pentru a avea un efect asupra
preţului, cumpărătorii şi vânzătorii trebuie să aibă acces pe piaţă.
O piaţă poate fi definită pe baza unor criterii variate. Acestea sunt:

18
a)bunurile sau serviciile care se comercializează; de exemplu, piaţa autovehiculelor este diferită de
piaţa aurului;
b)limitările dimensiunii sau distribuţiei; de exemplu, un producător de bunuri ar putea să nu deţină
infrastructura de distribuţie sau de comercializare pentru a vinde utilizatorilor finali, iar utilizatorii
finali ar putea să nu solicite bunurile în volumul la care acestea se produc de către producător;
c)geografic; de exemplu, piaţa bunurilor sau serviciilor similare poate fi locală, regională, naţională
sau internaţională.
Dacă din context nu rezultă în mod clar, referinţele din IVS cu privire la piaţă se referă la
piaţa pe care se schimbă în mod normal activul sau datoria supuse evaluării, la data evaluării, şi la
care au acces mulţi participanţi pe piaţă, inclusiv proprietarul curent.
Rareori pieţele funcţionează perfect, cu un echilibru constant între ofertă şi cerere şi cu un
nivel constant de activitate, din cauza diferitelor imperfecţiuni. Pot fi imperfecţiuni obişnuite ale
pieţei: fluctuaţii ale ofertei, creşteri sau diminuări bruşte ale cererii sau asimetria cunoştinţelor
deţinute de participanţii pe piaţă. Deoarece participanţii pe piaţă reacţionează la aceste
imperfecţiuni, este posibil, la un moment dat, ca o piaţă să se ajusteze la orice modificare care a
cauzat dezechilibrul.

Activitatea pieţei

Gradul de activitate pe orice piaţă va fluctua. Deşi ar putea fi posibil să se identifice un nivel
normal al activităţii pieţei, pe o perioadă lungă de timp, pe multe pieţe vor exista perioade în care
activitatea este semnificativ mai mare sau mai mică faţă de nivelul normal. Nivelurile de activitate
pot fi exprimate numai în termeni relativi; de exemplu, piaţa este mai activă sau mai puţin activă
faţă de cum a fost aceasta la o dată anterioară. Nu există o delimitare clar definită între o piaţă
activă şi o piaţă inactivă.
Când cererea este mai mare faţă de ofertă, se aşteaptă ca preţurile să crească, tinzând astfel să
atragă intrarea pe piaţă a mai multor vânzători şi, deci, o activitate în creştere.
Opusul este cazul în care cererea este mică şi preţurile scad. Totuşi, nivelurile diferite ale
activităţii sunt mai degrabă un răspuns la mişcarea preţurilor decât o cauză a acesteia.

Participanţii pe piaţă

Informaţiile din IVS, cu privire la participanţii pe piaţă, se referă la toate persoanele,

companiile sau la alte entităţi care sunt implicate în tranzacţii curente sau care intenţionează să
intre într-o tranzacţie cu un anumit tip de activ.
Hotărârea de a comercializa şi orice optici atribuite participanţilor pe piaţă sunt cele specifice
acelor cumpărători şi vânzători sau cumpărătorilor şi vânzătorilor potenţiali, activi pe o piaţă la
data evaluării şi nu cele ale unor anumite persoane sau entităţi.
În efectuarea unei evaluări bazate pe date de piaţă, circumstanţele faptice ale proprietarului
curent sau ale unui anumit cumpărător potenţial nu sunt relevante, deoarece, atât vânzătorul
hotărât, cât şi cumpărătorul hotărât sunt persoane sau entităţi ipotetice care au atributele unui
participant tipic pe piaţă.

Factorii specifici entităţii

19
 Factorii care sunt specifici unui anumit cumpărător sau vânzător şi care nu sunt disponibili
participanţilor pe piaţă sunt excluşi din datele de intrare utilizate la o evaluare bazată pe informaţii
de piaţă.
Exemple de factori specifici entităţii, care pot să nu fie disponibili majorităţii
participanţilor pe piaţă, sunt următorii: a)valoarea suplimentară rezultată din crearea unui
portofoliu de active similare; b)sinergii unice între activ şi alte active deţinute de entitate;
c)drepturile sau restricţiile legale; d)beneficiul fiscal din impozitare sau povara fiscală; e)o abilitate
de a exploata un activ care este unică pentru acea entitate.
Următoarele exemple prezintă situaţiile în care poate fi cerută valoarea pentru un
anumit proprietar: a) fundamentarea deciziilor de investiţii; b) verificarea performanţei unui
activ.

Agregarea

Adesea, valoarea unui activ individual este dependentă de asocierea lui cu alte active
relaţionate.
Exemple de acest fel sunt următoarele:
a)compensarea activelor şi datoriilor într-un portofoliu de instrumente financiare;
b)un portofoliu de proprietăţi care se completează unele pe celelalte, oferind cumpărătorului
potenţial fie un venit ridicat, fie o prezenţă în locaţii strategice;
c)un grup de maşini dintr-o linie de producţie sau programul informatic necesar pentru
funcţionarea unei/unor maşini;
d)reţete şi brevete de invenţie care susţin un brand;
e)teren, clădiri şi imobilizări corporale mobile interdependente utilizate într-o întreprindere.
Când se cere evaluarea activelor care sunt deţinute în combinaţie cu alte active
complementare sau conexe, este important să se definească clar dacă este vorba de un grup sau
portofoliu de active care va fi evaluat sau de active individuale.
În cel de al doilea caz, este important să se stabilească dacă fiecare activ se va evalua:
a)ca un element individual, dar asumând ipoteza că celelalte active sunt disponibile pentru un
cumpărător;
b)ca un element individual, dar asumând ipoteza că celelalte active nu sunt disponibile pentru un
cumpărător.

Tipul valorii

Un tip al valorii este o precizare a ipotezelor fundamentale de estimare a unei valori. Acesta
descrie ipotezele fundamentale pe care se va baza valoarea raportată, de exemplu, natura
tranzacţiei ipotetice, relaţia şi motivaţia părţilor şi măsura în care activul este expus pe piaţă. În
funcţie de scopul evaluării, tipul adecvat al valorii va fi diferit.
Un tip al valorii ar trebui să fie în mod clar diferenţiat de:
a)abordarea sau metoda utilizată pentru a oferi o indicaţie asupra valorii;
b)tipul activului care este evaluat;
c)starea efectivă sau atribuită a unui activ, la momentul evaluării;
d)orice ipoteze suplimentare sau ipoteze speciale care modifică ipotezele fundamentale în situaţii
specifice.
Un tip al valorii poate fi inclus în una din cele trei categorii principale:

20
a)prima se referă la estimarea celui mai probabil preţ care ar fi obţinut într-un schimb ipotetic pe o
piaţă liberă şi concurenţială. În această categorie se încadrează valoarea de piaţă, aşa cum este
definită în aceste standarde;
b)a doua implică estimarea beneficiilor pe care o persoană sau o entitate le va obţine din deţinerea
unui activ. Valoarea este specifică pentru acea persoană sau entitate şi poate să nu aibă nicio
relevanţă pentru participanţii pe piaţă. În această categorie se încadrează valoarea de investiţie şi
valoarea specială, aşa cum sunt definite în aceste standarde;
c)a treia se referă la estimarea preţului care ar fi convenit, în mod rezonabil, între două părţi
specifice pentru schimbul unui activ. Deşi părţile ar putea să fie independente între ele şi
negocierea să fie nepărtinitoare, nu este necesar ca activul să fie expus pe piaţă, iar preţul convenit
poate fi unul care reflectă mai degrabă avantajele sau dezavantajele specifice ale proprietăţii pentru
părţile implicate, decât cele de pe piaţă, în ansamblul ei. În această categorie se încadrează valoarea
justă, aşa cum este definită în aceste standarde.
Evaluările pot solicita utilizarea diferitelor tipuri ale valorii, care sunt definite printr-o lege, o
reglementare, un contract privat sau un alt document.
Astfel de tipuri ale valorii trebuie să fie interpretate şi aplicate conform prevederilor din
documentul sursă. Exemple de tipuri ale valorii, care sunt definite în alte reglementări, sunt
diferitele baze de evaluare fundamentate în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară
(IFRS) şi în alte standarde de contabilitate.

Valoarea de piaţă

Valoarea de piață reprezintă suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi
schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție
nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat fiecare în cunoștință de
cauză, prudent și fără constrângere.
Definiţia valorii de piaţă se aplică în conformitate cu următorul cadru conceptual:
a)„suma estimată” se referă la un preț exprimat în unități monetare, plătibile pentru activ,
într-o tranzacție nepărtinitoare de piață. Valoarea de piață este prețul cel mai probabil care se poate
obține în mod rezonabil pe piață, la data evaluării, în conformitate cu definiția valorii de piață.
Acesta este cel mai bun preț care se poate obține în mod rezonabil de către vânzător și cel mai
avantajos preț care se poate obține în mod rezonabil de către cumpărător. Această estimare
exclude, în mod explicit, un preț estimat, majorat sau micșorat de clauze sau de situații speciale,
cum ar fi o finanțare atipică, operațiuni de vânzare și de leaseback, compensări sau concesii
speciale acordate de orice persoană asociată cu vânzarea, precum și orice element al valorii
disponibil doar unui proprietar sau cumpărător specific.
b)„un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă)”se referă la faptul că valoarea unui activ
sau datorie este mai degrabă o sumă de bani estimată decât o sumă de bani predeterminată sau un
preț efectiv curent de vânzare. Este prețul dintr-o tranzacție care întrunește toate elementele
conținute în definiția valorii de piață la data evaluării.
c)„la data evaluării” cere ca valoarea să fie specifică unui moment, adică la o anumită dată.
Deoarece piețele și condițiile de piață se pot modifica, valoarea estimată poate să fie incorectă sau
necorespunzătoare pentru o altă dată. Mărimea valorii va reflecta starea și circumstanțele pieței, așa
cum sunt ele la data evaluării, și nu cele aferente oricărei alte date.
d)„între un cumpărător hotărât“ se referă la un cumpărător care este motivat, dar nu și
obligat să cumpere. Acest cumpărător nu este nici nerăbdător, nici decis să cumpere la orice preț.

21
De asemenea, acest cumpărător este unul care achiziționează în conformitate mai degrabă cu
realitățile pieței curente și cu așteptările pieței curente decât cu cele ale unei piețe imaginare sau
ipotetice, a cărei existență nu poate fi demonstrată sau anticipată. Cumpărătorul ipotetic nu ar plăti
un preț mai mare decât prețul cerut pe piață. Proprietarul curent este inclus între cei care formează
„piața”.
e)„şi un vânzător hotărât” nu este nici un vânzător nerăbdător, nici un vânzător forțat să
vândă la orice preț, nici unul pregătit pentru a vinde la un preț care este considerat a fi nerezonabil
pe piața curentă. Vânzătorul hotărât este motivat să vândă activul, în condițiile pieței, la cel mai
bun preț accesibil pe piața liberă, după un marketing adecvat, oricare ar putea fi acel preț.
Circumstanțele faptice ale proprietarului curent nu fac parte din aceste considerații, deoarece
vânzătorul hotărât este un proprietar ipotetic.
f)„într-o tranzacţie nepărtinitoare” se referă la o tranzacție care are loc între părți care nu au
o relație deosebită sau specială, de exemplu, între compania mamă și companiile sucursale sau
între proprietar și chiriaș, care ar putea face ca nivelul prețului să nu fie caracteristic pentru piață
sau să fie majorat. Tranzacția la valoarea de piață se presupune că are loc între părți fără o legătură
între ele, fiecare acționând în mod independent.
g)„după un marketing adecvat“ înseamnă că activul a fost expus pe piață în modul cel mai
adecvat pentru a se efectua cedarea lui la cel mai bun preț care se poate obține în mod rezonabil, în
conformitate cu definiția valorii de piață. Metoda de valorificare prin vânzare este considerată a fi
acea metodă prin care se obține cel mai bun preț pe piața la care vânzătorul are acces. Durata
timpului de expunere pe piață nu este o perioadă fixă, ci va varia în funcție de tipul activului și de
condițiile pieței. Singurul criteriu este acela că trebuie să fi existat un timp corespunzător pentru ca
activul să fie adus în atenția unui număr adecvat de participanți de pe piață. Perioada de expunere
este situată înainte de data evaluării.
h)„în care părţile au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent” presupune că atât
cumpărătorul hotărât, cât și vânzătorul hotărât sunt informați, de o manieră rezonabilă, despre
natura și caracteristicile activului, despre utilizările curente și cele potențiale ale acestuia, precum
și despre starea în care se află piața la data evaluării. Se mai presupune că fiecare parte utilizează
acele cunoștințe în mod prudent, pentru a căuta prețul cel mai favorabil corespunzător poziției lor
ocupate în tranzacție. Prudența se apreciază prin referire la situația pieței de la data evaluării și
neluând în considerare eventualele informații ulterioare acestei date. De exemplu, un este neapărat
imprudent ca un vânzător să vândă activele pe o piață cu prețuri în scădere, la un preț care este mai
mic decât prețurile de piață anterioare. În astfel de cazuri, valabile și pentru alte schimburi de pe
piețele care înregistrează modificări ale prețurilor, cumpărătorul sau vânzătorul prudent va acționa
în conformitate cu cele mai bune informații de piață, disponibile la data evaluării.
i)„şi fără constrângere” stabilește faptul că fiecare parte este motivată să încheie tranzacția,
dar niciuna nu este forțată în mod nejustificat să o facă19.
Conceptul de valoare de piață presupune un preț negociat pe o piață deschisă și concurențială
unde participanții acționează în mod liber. Piața unui activ ar putea fi o piață internațională sau o
piață locală. Piața poate fi constituită din numeroși cumpărători și vânzători sau poate fi o piață
caracterizată printr-un număr limitat de participanți pe piață. Piața în care activul se presupune că
este expus pentru vânzare este piața în care activul, supus tranzacționării din punct de vedere
teoretic în evaluare, se tranzacționează în mod normal.
Valoarea de piață a unui activ va reflecta cea mai bună utilizare a

Explicarea definiţiei cu aceste detalii a fost preluată din ANEVAR, Standardele de evaluare a bunurilor, București,
19

2020, pp.19-21;

22
acestuia. Cea mai bună utilizare este utilizarea unui activ care îi maximizează potențialul și care
este posibilă fizic, permisă legal și fezabilă financiar.
Cea mai bună utilizare poate fi continuarea utilizării curente a activului sau poate fi o altă
utilizare. Aceasta este determinată de utilizarea pe care un participant de pe piață ar intenționa să o
dea unui activ atunci când stabilește prețul pe care ar fi dispus să îl ofere.
Determinarea celei mai bune utilizări presupune luarea în considerare a următoarelor:
a)să se stabilească dacă o utilizare este posibilă, prin prisma a ceea ce ar fi considerat
rezonabil de către participanţii pe piaţă;
b)să reflecte cerinţa de a fi permisă legal, fiind necesar să se ia în considerare orice restricţii
în utilizarea activului, de exemplu, specificaţiile din planul urbanistic;
c)cerinţa ca utilizarea să fie fezabilă financiar, având în vedere dacă o utilizare alternativă,
care este posibilă fizic şi permisă legal, va genera profit suficient pentru un participant tipic pe
piaţă, după ce au fost luate în calcul costurile conversiei la acea utilizare, peste profitul generat de
utilizarea existentă.
Alături de valoarea de piață mai pot fi amintite următoarele valori (care au fost definite în
prima temă): 1)valoarea echitabilă; 2)valoarea de investiţie; 3)valoarea sinergiei; 4)valoarea
de lichidare; 5)alte tipuri de valori: valoare justă.

Abordări în evaluare

Una sau mai multe abordări pot fi utilizate pentru a obţine valoarea definită de tipul valorii
adecvat. Cele trei abordări descrise şi definite în acest Cadru general sunt abordările
principale utilizate în evaluare: a)abordarea prin piaţă; b)abordarea prin venit; c)abordarea prin
cost. Toate sunt fundamentate pe principiile economice ale preţului de echilibru, anticipării
beneficiilor sau substituţiei.

Abordarea prin piaţă

Abordarea prin piață oferă o indicație asupra valorii prin compararea activului subiect cu
active identice sau similare, ale căror informații privind prețul de vânzare se cunosc.
Abordarea prin piață ar trebui aplicată și ar trebui să i se aloce o
importanță semnificativă în următoarele situații: a)activul subiect a fost vândut recent printr-o
tranzacție care îndeplinește condițiile pentru tipul valorii stabilit; b)activul subiect sau alte active
foarte asemănătoare sunt vândute pe o piață specifică în mod activ și/sau; c)există vânzări
frecvente și/sau observabile cu active foarte asemănătoare20.

Abordarea prin venit

Abordarea prin venit oferă o indicație asupra valorii prin convertirea fluxului de numerar
viitor într-o singură valoare curentă. Conform abordării prin venit, valoarea unui activ este
determinată prin estimarea mărimii venitului, a fluxurilor de numerar sau a economiilor de costuri
generate de acel activ.
Abordarea prin venit ar trebui să fie aplicată și ar trebui să i se atribuie o importanță
semnificativă în următoarele situații:

20
Aceste explicații au fost preluate din ANEVAR, Standardele de evaluare a bunurilor, București, 2020, pag.35;

23
 a)capacitatea activului de a genera venit reprezintă cel mai important element care
influențează valoarea, din perspectiva unui participant pe piață, și/sau;
b)pentru activul subiect sunt disponibile previziuni rezonabile cu privire la mărimea și
eșalonarea în timp a venitului viitor și pe piață există puține comparabile relevante sau lipsesc21.

Abordarea prin cost

Abordarea prin cost oferă o indicație asupra valorii prin utilizarea principiului economic
conform căruia un cumpărător nu va plăti mai mult pentru un activ decât costul necesar obținerii
unui activ cu aceeași utilitate, fie prin cumpărare, fie prin construire, cu excepția situației când se
interpun factori precum momente inoportune,
inconveniențe, riscuri sau alți factori.
Abordarea prin cost oferă o indicație asupra valorii prin calcularea costului curent de
înlocuire sau de reconstruire al unui activ și aplicarea unor deduceri pentru deprecierea fizică a
acestuia și pentru alte forme relevante de depreciere.
Abordarea prin cost ar trebui să fie utilizată și ar trebui să i se acorde o importanță
semnificativă în următoarele situații:
a)participanții ar putea să recreeze un activ cu o utilitate foarte asemănătoare cu cea a
activului subiect, fără restricții de reglementare sau juridice, iar activul ar putea fi recreat suficient
de repede pentru ca participantul să nu fie dispus să plătească o primă semnificativă pentru
posibilitatea de a utiliza imediat activul subiect;
b)activul nu generează venit în mod direct, iar natura unică a activului face ca abordarea
prin venit și abordarea prin piață să nu fie aplicabile și/sau;
c)tipul valorii utilizat se fundamentează pe costul de înlocuire, cum ar fi valoarea de
înlocuire22.
În general, abordările şi metodele de evaluare sunt aceleaşi pentru orice tip de evaluare.
Totuşi, evaluarea diferitelor tipuri de active implică surse diferite de date, care trebuie să reflecte
piaţa pe care activele vor fi evaluate23.

2.4.Principii fundamentale de evaluare. Principii de evaluare a întreprinderi

În evaluarea patrimonială sunt statuate o serie de principii fundamentale. Aceste principii

sunt, deopotrivă, valabile în evaluarea proprietăţilor imobiliare, a afacerilor sau activelor
necorporale.
Cele mai importante principii fundamentale de evaluare, sunt:
1)Principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmează a fi
generate de proprietatea deţinută.
2)Principiul substituţiei: atunci când pe piaţă sunt disponibile mai multe bunuri similare cu
preţuri diferite, acela care are preţul cel mai mic se va epuiza primul.
3)Principiul schimbării: schimbarea este rezultatul acţiunii legii cauză-efect.
4)Principiul cererii şi ofertei: preţul unei mărfi (proprietăţi) variază direct dar nu neapărat şi
proporţional cu cererea şi invers, dar nu neapărat proporţional cu oferta.

21
Aceste explicații au fost preluate din ANEVAR, Standardele de evaluare a bunurilor, București, 2020, pag.43;
22
Aceste explicații au fost preluate din ANEVAR, Standardele de evaluare a bunurilor, București, 2020, pag.54;
23
IVSC, Standardele Internaţionale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucureşti, 2011, pp.14-28.

24
 5)Principiul contribuţiei: valoarea unei părţi componente a unei proprietăţi/afaceri depinde
de cât de mult contribuie aceasta la valoarea întregului sau de cât de mult reduce valoarea
întregului absenţa sa.
6)Principiul concurenţei: preţurile sunt susţinute şi valorile sunt stabilite printr-o continuă
competiţie şi interacţiune între cumpărători, vânzători, antreprenori şi alţi participanţi pe piaţa
imobiliară dar şi pe alte pieţe de bunuri supuse evaluării şi tranzacţionabile pe pieţe specifice
(bunuri mobile, active financiare sau întreprinderi).
7)Principiul echilibrului: susţine că valoarea proprietăţii (imobiliare, dar nu numai aceasta)
ia naştere şi este menţinută atunci când între elementele contrastante, antagonice sau interactive se
stabileşte un echilibru.
8)Principiul celei mai bune utilizări (CMBU): se utilizează cam în cazul tuturor tipurilor de
proprietăţi, dar mai ales al celor imobiliare. În scopul evaluării pe piaţă, proprietatea ar trebui
evaluată în ipoteza celei mai bune utilizări. Principiul celei mai bune utilizări (CMBU) implică o
utilizare legală, posibilă şi probabilă a proprietăţii imobiliare care îi va da cea mai mare valoare în
prezent, păstrându-i utilitatea.
9)Principiul conformităţii: se utilizează de asemenea cu predilecţie în evaluarea
proprietăţilor imobiliare. O proprietate imobiliară atinge valoarea maximă când este amplasată într-
un mediu coerent fizic, economic şi social sau asigură utilizarea compatibilă şi armonioasă a
terenului.
10)Principiul externalităţii (factorilor externi): cuprinde factori ce nu ţin de proprietatea
însăşi şi pot avea influenţe atât pozitive, cât şi negative asupra valorii acesteia. Dintre aceşti factori
sunt de amintit: a) tendinţele sociale; b) situaţia economică; c) reglementările şi restricţiile impuse
de stat; d) condiţiile de mediu.
Există însă şi anumite principii de evaluare numai pentru întreprinderi.
Estimarea unei valori rezonabile a întreprinderii este realizată în funcţie de experienţa şi
judecata bazată pe informare, dar ea trebuie să se bazeze pe un fundament teoretic bine definit.
Principiile enumerate în continuare au fost sintetizate din combinarea teoriei economice, a
standardelor de evaluare a întreprinderii, a realităţilor pieţei dar şi a logicii bunului simţ24.
Aceste principii de evaluare numai pentru întreprinderi sunt următoarele:
Principiul 1: Evaluările se vor face pe baza respectării standardelor de evaluare. Aplicarea
obligatorie a acestor standarde nu reprezintă o „modă” sau o reglementare juridică obligatorie.
Principiul 2: Evaluarea unei întreprinderi este efectuată numai de evaluatori autorizaţi, cu
pregătire şi experienţă adecvată în evaluarea tipului respectiv de afacere şi localizării acesteia;
Principiul 3: Evaluarea nu este o ştiinţă exactă. Este numai estimarea unui alt tip al valorii,
definit prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi; altfel spus, opinia finală asupra
valorii unei întreprinderi (ca şi a oricărui alt tip de proprietate) nu poate fi măsurată în mod exact,
ci numai printr-o sumă rezonabilă, astfel încât să permită derularea unei tranzacţii cu obiectul
proprietăţii respective;
Principiul 4: Valoarea unei întreprinderi care îşi va continua activitatea normală de
exploatare într-un viitor previzibil, derivă din veniturile anticipate viitoare; deci valoarea se
bazează pe percepţiile participanţilor pe piaţă asupra veniturilor viitoare (flux de numerar) degajate
de achiziţiile de afaceri;
Principiul 5: Când este privită ca fiind echivalentul beneficiilor viitoare, valoarea unei
întreprinderi poate să conţină o componentă transferabilă şi o componentă netransferabilă
(fondul comercial);
24
Pratt Shanon, Niculita Alina, Valuating a business, Fifth Edition, Mc Graw-Hill, 2008, p.70.

25
 Principiul 6: Cea mai bună sursă a valorii este piaţa. Aceasta înseamnă că, dacă există
informaţii de piaţă suficiente şi credibile, cea mai adecvată şi relevantă abordare de evaluare a unei
întreprinderi şi a activelor individuale ale acesteia este abordarea prin piaţă;
Principiul 7: Abordările şi metodele de evaluare sunt inter-dependente, efectul
interdependenţei fiind obţinerea unor indicaţii apropiate asupra valorii cerute de client;
Principiul 8: Valoarea estimată printr-o activitate de evaluare este valabilă numai la o
anumită dată, numită data evaluării. Modificările rapide şi inevitabile ale forţelor sociale,
economice, administrative, ale comportamentului consumatorilor etc. determină modificarea
valorilor estimate la anumite date.
Principiul 9: Limita minimă a valorii unei întreprinderi este activul ei net de lichidare.
Principiul 10: Separarea activelor din afara exploatării, eva-luarea lor distinctă la valoarea
de piaţă minus cheltuielile generate de vânzare şi adăugarea acestei valori la rezultatele obţinute
prin aplicarea metodelor de evaluare selectate;
Principiul 11: De obicei, o anumită abordare sau metodă de evaluare este cea mai adecvată,
fiind recunoscută ca preferată de către participanţii pe piaţă;
Principiul 12: Când se calculează valoarea pe o acţiune, valoarea acţiunii dintr-un pachet
minoritar este mai mică decât valoarea unei acţiuni dintr-un pachet majoritar;
Principiul 13: Mărimea valorii este influenţată de lichiditate25.
În procesul de evaluare, fie a diferitelor categorii de active, fie a diverselor genuri de
întreprinderi sau afaceri, diferiţi actori din economie sunt interesaţi de aceste acţiuni şi de
rezultatele lor.

25
Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, pp.29-32.

26
 3.DIAGNOSTICAREA ÎNTREPRINDERII ÎN EVALUARE. DIAGNOSTICUL JURIDIC
ŞI COMERCIAL

3.1.Aspecte de ordin general privind diagnosticarea întreprinderii

Dacă se compară o societate comercială cu o altă entitate, diagnosticul acesteia urmăreşte

determinarea stării generale, deficienţele, disfuncţionalităţile, condiţiile necesare şi procedurile
necesare pentru implementarea corecţiilor, pornind de la simptome (cauze).
Diagnosticul are ca scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii
organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară
activitatea şi factorii perturbatori, interni sau externi. Activitatea expertului evaluator, care primeşte
sarcina de a întocmi o analiză diagnostic, poate avea finalităţi diferite.
Cea mai potrivită Analiză diagnostic pentru evaluare este cea prin metoda SWOT
(Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats). Analiza diagnostic realizată de echipa
care elaborează raportul de evaluare trebuie să aibă ca finalitate descrierea celei mai probabile
traiectorii de evoluţie a entităţii (întreprinderii), cu punerea în evidenţă a parametrilor de bază ce
influenţează valoarea.
Analiza diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade de timp
diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea finalităţi diferite, ca de exemplu:
- constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe), minimizarea
riscurilor la care este supusă întreprinderea;
- constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor avantaje în
fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale;
- identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii;
- orientarea strategică a dezvoltării;

27
- estimarea impactului modificărilor din întreprindere.
Pentru evaluarea unei intreprinderi distingem următoarele tipuri de diagnostic:
- diagnosticul general, care urmăreşte analiza principalelor funcţii ale întreprinderii: plecând de la
piaţă, apoi cele comerciale, operaţionale (de exploatare), resursele umane, organizarea şi
conducerea (management);
- diagnosticul special, care urmăreşte analiza de detaliu a situaţiei juridice a întreprinderii şi a
situaţiei financiar-contabile.
Concluziile diagnosticului nu au ca scop acordarea de consultanţă managerială clientului. Ele
au ca scop fundamentarea cât mai credibilă a evoluţiei viitoare a întreprinderii, respectiv a
previziunii diferitelor forme de venit ale acesteia.
Principalele faze ale realizării unui diagnostic orientat spre evaluare sunt: 1)pregătirea
diagnosticului; 2)analiza documentelor şi informaţiilor; 3)elaborarea concluziilor
diagnosticului26.
Diagnosticul întreprinderii cuprinde cel puţin următoarele componente: 1)diagnosticul
juridic; 2)diagnosticul comercial;3)diagnosticul tehnologic sau de exploatare; 4)diagnosticul
gestiunii resurselor umane şi al managementului; 5)diagnosticul financiar-contabil; 6)sinteza
diagnosticului evaluării27.

3.2.Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic urmăreşte evidenţierea relaţiilor de profil ce apar în interiorul firmei sau
între agenţii economici ce interacţionează cu întreprinderea. Pe parcursul analizei, se recomandă să
se aibă în vedere relaţiile cu proprietarii, cu propriii angajaţi, cu partenerii de afaceri
(clienţi/furnizori), cu statul etc.
Diagnosticul întreprinderii constă într-o examinare metodică a funcțiilor sale și stabilirea
concluziilor acestei examinări. Funcțiile întreprinderii reprezintă un grup de operații – acțiuni care
participă la satisfacerea uneia dintre nevoile sale. Întreprinderea, percepută ca un organism viu într-
un mediu în continuă mișcare, există prin funcțiile sale și este influențată de condițiile mediului
său înconjurător: favorabile (oportunități) sau nefavorabile (riscuri) și de condițiile date de
modalitatea organizării sale: bune (puncte forte) sau rele (puncte slabe)28.
Realizarea acestui diagnostic presupune utilizarea informaţiilor primite atât din interiorul
întreprinderii, cât şi din exteriorul ei. De aceea, în cadrul acestui diagnostic se va analiza
modalitatea îndeplinirii prevederilor legale şi a reglementărilor în vigoare privind drepturile şi
obligaţiile întreprinderii, prin gruparea acestora pe anumite probleme.
Abordarea diagnosticului juridic pe care o prezentăm în această parte a cursului nostru
aparţine unor specialişti de marcă de la ANEVAR29.

26
Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL,
Bucureşti, 2013, pp.46-47.
Bologa Alexandru, Evaluarea întreprinderii, Editura CIBERNETICA MC, Bucureşti, 2011, p.44.
27
Bologa Alexandru, Op.cit., p.44.
28
CECCAR, Standardul profesional nr. 37 – Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare , Editura
CECCAR, București, 2011, pag.41;
29
Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL,
Bucureşti, 2013, pp.50-54;

28
 Diagnosticul juridic implică investigarea unor aspecte juridico-legale privind activitatea
întreprinderii, în general, şi a patrimoniului ce urmează a fi evaluat, în special, şi constă în
parcurgerea a două etape, care conţin elemente de întrepătrundere:
a)Solicitarea documentelor legale care, în prima fază, condiţionează declanşarea evaluării, iar
în cea de a doua fază permite efectuarea propriu-zisă a evaluării întreprinderii;
b)Analiza documentaţiei puse la dispoziţie, sub aspectul posibilităţii declanşării şi, respectiv,
al efectuării evaluării întreprinderii, precum şi al stabilirii punctelor tari şi slabe ale întreprinderii.
Reluând etapele de mai sus, informaţiile sunt prezentate în detaliu, astfel:
a)Lista documentelor legale necesare sau utile pentru efectuarea diagnosticului juridic şi a
evaluării propriu-zise poate conţine:
-actul de înfiinţare a societăţii comerciale (actul constitutiv, conform Legii 31, cu modificările
ulterioare);
-bilanţul, contul de profit şi pierdere; politici contabile şi note explicative (opţional se poate cere şi
situaţia cash-flow-ului net);
-titlurile de proprietate sau dovada dreptului de folosinţă asupra terenurilor, planurile terenurilor şi
ale clădirilor;
-situaţia creditelor contractate şi a garanţiilor constituite;
-situaţia altor sarcini care grevează activele de bază ale societăţii deţinătoare;
-contractele de închiriere, locaţie de gestiune, concesiune şi leasing;
-contractele de asigurare încheiate;
-principalii indicatori economico-financiari ai societăţii comerciale;
-forţa de muncă utilizată, calificarea şi competenţa acesteia;
-documentele ultimului control fiscal;
-ultimul raport al comisiei de cenzori;
-lista mărcilor şi brevetelor aparţinând societăţilor deţinătoare şi cele aparţinând unor salariaţi;
-alte documente legale sau cu caracter juridic, pe care firma deţinătoare le consideră necesare sau
utile pentru evaluarea în cauză, referitor la activele corporale sau necorporale, dotarea tehnică şi
nivelul tehnologic, deprecierea fizică şi funcţională, marca, vadul comercial, clientela, licenţe,
calitatea produselor şi serviciilor furnizate, elemente legate de personalul societăţii şi de
concurenţă, etc.;
-situaţia stocurilor de materii prime, materiale, producţie neterminată, produse finite şi alte active
curente.
b)Analiza documentaţiei puse la dispoziţie, precum şi a îndeplinirii condiţiilor legale, privind
declanşarea evaluării şi efectuarea propriu-zisă a acesteia, va viza existenţa documentelor necesare
sau utile pentru întocmirea propriu-zisă a diagnosticului şi a evaluării, care dă posibilitatea trecerii
la executarea contractului de evaluare încheiat. Răspunderea pentru nepunerea la dispoziţie a
acestor documente, cât şi a celor din prima categorie, revine societăţii comerciale deţinătoare sau
clientului (cumpărătorului), după caz.
Efectuarea propriu-zisă a diagnosticului juridic este o operaţie care comportă analiza unor
elemente în următoarele opt domenii:1)Dreptul comercial; 2)Dreptul civil; 3)Dreptul fiscal;
4)Dreptul muncii; 5)Dreptul mediului; 6)Dreptul comerţului exterior; 7)Dreptul societăţii
comerciale; 8)Litigii.
Dreptul comercial. Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor corporale şi
necorporale, pe care societatea sau comerciantul le grupează şi le afectează pentru desfăşurarea
unei activităţi specifice, în condiţii de competitivitate şi rentabilitate.
Acesta este, deci, compus din două categorii de bunuri (active):

29
- bunuri corporale mobile (utilaje, mobilier etc.) şi bunuri imobile: construcţii şi terenuri, precum
şi drepturile imobiliare asupra acestora. Reglementarea juridică a bunurilor imobile şi a drepturilor
imobiliare excede dreptului comercial, intrând sub incidenţa dreptului civil;
- bunurile necorporale, care se referă în primul rând la clientelă, ce poate fi definită ca fiind
valoarea pe care o reprezintă relaţiile stabilite dintre fondul de comerţ şi persoanele care apelează
la produsele sau serviciile lui, în sens larg; clientela este sinteza unui complex de factori (interni şi
externi): numărul, calitatea şi fidelitatea clienţilor; vadul comercial, care este legat în principal de
amplasament. În categoria bunurilor necorporale se includ şi drepturile privative asupra firmei,
(numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul), emblema (semnul distinctiv
al comercianţilor), mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, brevetele de invenţie, desenele şi
modelele industriale etc.
Dreptul la contractul de închiriere (locaţie), dacă este cazul, care conferă comerciantului
folosinţa localului destinat activităţii comerciale, cu obligaţia plăţii unei chirii. Valoarea lui este
configurată de o serie de elemente de ordin economic, în principal de amplasament. Deşi este un
drept de creanţă asupra bunului altuia, contractul de închiriere constituie un element de activ, nu
numai în patrimoniul proprietarului, ci şi al chiriaşului.
Dreptul la contractul de locaţie de gestiune. Acest contract este o variantă comercială a
contractului de închiriere (locaţie). El este opozabil dobânditorului activului, în acelaşi fel ca şi
contractul de închiriere.
Concesiunea este contractul prin care o persoană numită concesionar, dobândeşte dreptul de
a exploata anumite bunuri sau servicii.
Dreptul civil
Se verifică:
-Situaţia juridică a construcţiilor. Se verifică dacă societatea co-mercială deţinătoare exercită
asupra acestor bunuri imobile un drept de proprietate sau un drept real corespunzător dreptului de
proprietate publică sau un drept real rezidual al fostului drept de proprietate de stat (numai pentru
perioada de tranziţie).
-Situaţia juridică a terenului. Se verifică titlul translativ al dreptului pe baza căruia este deţinut
terenul: drept de proprietate, drept real corespunzător dreptului de proprietate publică, contract de
închiriere etc.
-Proprietatea intelectuală deţinută de societatea comercială (brevetele de invenţie, mărcile,
indicaţiile geografice, modelele şi desenele industriale, topografiile circuitelor imprimate, firma şi
emblema comercială). Verificarea priveşte stabilirea titularului dreptului de inventator sau autor,
înregistrarea invenţiei, inovaţiei, existenţa certificatului de autor şi inventator etc.
-Situaţia împrumuturilor. Se verifică situaţia creditelor acordate, a garanţiilor constituite, modul
în care au fost rambursate, plăţile restante, eventualitatea declarării în stare de faliment etc.
-Asigurările. Se verifică asigurarea societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă)
şi în temeiul unor contracte de asigurare, împotriva unor riscuri, precum calamităţi naturale,
incendii şi inundaţii, furt etc, situaţia achitării primelor de asigurare şi a plăţii indemnizaţiilor
datorate de asigurat.
Dreptul fiscal
Se verifică pe acest domeniu următoarele:
- înregistrarea societăţii comerciale la administraţia financiară şi dacă s-au achitat impozitele,
taxele, contribuţiile, prelevările şi vărsămintele legal datorate; de asemenea, situaţia plăţilor
restante în raport cu termenele exigibile;
- data ultimului control fiscal şi rezultatele sale.

30
 Dreptul muncii
Se verifică dacă există: un regulament de ordine interioară; contractul individual de muncă
tip; contractul colectiv de muncă (unde este cazul).
De asemenea, se verifică: plata salariilor şi contribuţiilor la fondul de pensii şi asigurări
sociale; existenţa unor conflicte de muncă şi a unor revendicări ale salariaţilor sau sindicatelor;
implicaţiile vânzării pachetului de acţiuni asupra forţei de muncă din întreprinderea ce urmează a fi
tranzacţionată.
Dreptul mediului
Se verifică dacă există: un acord pentru funcţionarea societăţii eliberat de Agenţia teritorială
de protecţie a mediului (ATPM) sau un plan de conformare, precum şi stadiul realizării
obiectivelor din conţinutul acestuia; indicii că activitatea întreprinderii a contaminat terenurile şi
amplasamentele învecinate şi dacă există obligaţia decontaminării lor sau plăţii unor daune
interese.
Dreptul comerţului exterior
Se verifică: dacă activitatea desfăşurată de întreprindere necesită licenţe (de exemplu, licenţa
pentru vânzarea de produse farmaceutice); dacă mărcile şi brevetele de invenţie sunt folosite în
baza unor contracte de licenţe, franciză sau cesiune.
Dreptul societăţii comerciale
Se verifică actele juridice ale societăţii vânzătoare referitoare la: înfiinţarea societăţii - actul
constitutiv; filialele şi sucursalele acesteia din ţară sau străinătate; documentele Consiliului de
Administraţie şi ale Adunării Generale a Acţionarilor.
Litigii
Se verifică dacă întreprinderea este implicată în litigii de orice natură, aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti sau al Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi ce perspectivă de
rezolvare există; de asemenea, ce efecte pot avea aceste decizii asupra dreptului de proprietate
evaluat.
Importanţa acordată acestei funcţiuni în diagnosticul global se bazează pe experienţa
evaluatorului şi pe gradul său de cunoaştere a specificului sectorului economic în care
activează întreprinderea30.
În formularea concluziilor trebuie să se ţină seama de tendinţele de manifestare a mediului
juridic extern, care pot avea o influenţă pozitivă/negativă asupra viitorului imediat al întreprinderii
evaluate.
Concluziile diagnosticului juridic trebuie să evidenţieze dacă întreprinderea s-a înfiinţat şi
funcţionează în condiţii legale.
Totodată acest diagnostic trebuie să evidenţieze în final punctele „forte” şi „slabe”, precum
şi oportunităţile şi riscurile mediului extern.
Exemple de puncte forte: statutul şi contractele sunt realizate conform mărimii
întreprinderii; relaţiile contractuale cu terţii sunt corecte şi de durată medie şi lungă; asistenţa
juridică este acordată de un cabinet de specialitate; finanţarea bancară obţinută este promptă şi
satisfăcătoare; se constată absenţa împrumuturilor restante şi a furnizorilor restanţi; se constată
absenţa litigiilor; au fost achitate la timp obligaţiile bugetare.
Exemple de puncte slabe: societatea nu are titlu de proprietate asupra terenului; contractul şi
statutul sunt necorespunzătoare situaţiei de fapt; se înregistrează datorii mari faţă de bugetul de stat
şi bugetele locale; există conflicte de muncă (natura lor); există litigii cu terţii şi/sau cu salariaţii.

Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Colecţia Biblioteca ANEVAR,
30

Bucureşti, 2005, pp. 126-127.

31
 Prezentăm în continuare exemple de oportunităţi şi riscuri.
Oportunităţi31 (evoluţii cu un efect previzibil pozitiv): legislaţie mai suplă privind
organizarea și funcționarea formelor sociale ale întreprinderii (societăți comerciale cu răspundere
limitată, forme favorizante asociative, cu sau fără personalitate juridică); posibilități și facilități de
redresare a întreprinderilor în dificultate; reglementări care să favorizeze tranzacțiile interne și
internaționale.
Riscurile sunt evoluţii cu un efect previzibil negativ, adică inversul oportunităţilor.

3.3.Diagnosticul comercial

În cadrul acestui diagnostic se analizează şi determină poziţia firmei de piaţa pe care

evoluează, atât în prezent, cât şi în perspectivă.
În acest sens, se va face analiza factorilor externi şi interni care influenţează activitatea
comercială a firmei. Analiza mediului firmei este necesară deoarece astfel se pot identifica
ameninţările şi oportunităţile pe care firma le are, precum şi factorii care pot să ajute la realizarea
obiectivelor firmei sau cei care pot acţiona ca o barieră în realizarea lor.
Pentru surprinderea acestor aspecte, diagnosticul funcţiei comerciale va pune în centrul
preocupărilor sale activitatea privind vânzarea. În acest sens, se va face analiza factorilor externi şi
interni care influenţează activitatea comercială a firmei.
Mijloacele de realizare a diagnosticului comercial utilizează datele şi informaţiile primite din
partea întreprinderii, precum şi cele obţinute din afara întreprinderii evaluate şi din interacţiunea cu
celelalte diagnostice.
Se are în vedere nivelul ocupării anumitor segmente de piaţă în funcţie de volumul produselor
vândute, raportul calitate-preţ etc.
În ceea ce priveşte factorii care acţionează asupra activităţii unei firme, aceştia se pot
structura astfel: 1)poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere; 2)concurenţii din ramură şi
potenţialii concurenţi; 3)produsele şi serviciile comercializate; 4)analiza relaţiilor cu clienţii;
5)promovarea produselor şi serviciilor; 6) relaţia întreprinderii cu furnizorii.
Fiecare dintre aceşti factori poate acţiona asupra activităţii firmelor, influenţându-le
semnificativ rezultatele.

3.3.1.Poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere

Urmăreşte evaluarea globală a întreprinderii pe piaţa în care îşi desfăşoară activitatea.

Analiza din acest punct de vedere permite determinarea nivelului de pătrundere pe piaţă şi a
gradului de ocupare al anumitor segmente în funcţie de volumul produselor vândute, calitatea lor
etc.
În realizarea acestei analize se pot utiliza indicatori precum cota de piaţă32, care reprezintă
raportul dintre totalul vânzărilor firmei analizate şi totalul vânzărilor pe segmentul de piaţă analizat
(pe o anumită piaţă sau pentru un anumit produs):

31
CECCAR, Standardul profesional nr. 37 – Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare , Editura
CECCAR, Bucureşti, 2011, pag.48;
32
Dumitrescu Dalina, Dragotă Victor, Ciobanu Ana Maria, Evaluarea întreprinderilor, Ediţia a II-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, pag. 55;

32
 Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;
Pij =preţul produsului i, practicat de firma j;
Tendinţele anuale ale cotei de piaţă ocupate, coroborate cu oportunităţile şi riscurile aferente
mediului exterior în care funcţionează întreprinderea, pot indica dacă există posibilităţi de
dezvoltare a activităţilor şi specializărilor ei. Cota de piaţă reprezintă un indicator ce exprimă
situaţia firmei la momentul actual.
Este necesară, de asemenea, o informare corectă şi cât mai completă a prezenţei pe piaţă a
produselor/serviciilor concurenţei, pentru a putea determina accesibilitatea sau permeabilitatea
produselor sau serviciilor întreprinderii evaluate.
Pentru a caracteriza gradul de permeabilitate al unei pieţe este necesar să se stabilească dacă
piaţa respectivă poate fi caracterizată ca deschisă, închisă sau protejată şi, în mod corespunzător,
dacă factorii de delimitare a extinderii pieţei sunt slabi sau, dimpotrivă, sunt puternici.

3.3.2.Concurenţii din ramură şi potenţialii concurenţi

Concurenţii sunt reprezentaţi de firmele care încearcă să vândă produse şi servicii similare
pentru satisfacerea aceloraşi nevoi ale clienţilor. Aceştia se manifestă pe piaţă prin calitatea
produselor oferite, preţul de vânzare şi service-ul asigurat.
Concurenţa nu trebuie privită limitat, reliefându-se doar concurenţii actuali, ci trebuie
înţeleasă în sens larg, evidenţiindu-se şi concurenţii potenţiali ai mediului economic.
Referitor la analiza concurenţei se vor studia următoarele aspecte: 1)stabilirea
principalilor concurenţi (din punct de vedere al firmei şi din punct de vedere al calităţii
cumpărate); 2)stabilirea cotei de piaţă deţinute de firma evaluată pe piaţa pe care îşi livrează
produsele, lucrările sau serviciile; 3)stabilirea cotei de piaţă deţinute de principalii concurenţi şi
a poziţiei lor pe această piaţă; 4)raportul calitate/preţ la produsele concurenţei; 5)durata de
garanţie şi post-garanţie asigurată de concurenţi; 6)studierea diferenţelor între produsele firmei
evaluate si cele aparţinând concurenţei; 7)existenţa unei concurenţe neloiale; 8)modalităţi
(legale) de neutralizare a concurenţilor (produse mai bune, preţuri mai mici, servicii mai bune
etc.).

3.3.3.Produsele şi serviciile comercializate

Aceeaşi întreprindere poate să aibă activităţi complexe de producţie şi servicii sau numai
unele dintre acestea.
Produsele şi serviciile proprii activităţii de exploatare a întreprinderilor evaluate se analizează
în dinamica ultimilor trei ani.
În analiza produselor şi serviciilor se va ţine cont de ciclul de viaţă al acestora.

33
 Ciclul de viaţă al produsului este un concept împrumutat din biologie, de la ciclul de viaţă
al unei plante sau animal, considerând că şi un produs destinat comercializării are o viaţă proprie,
începând de la lansarea pe piaţă, creşterea numărului de consumatori şi a vânzărilor, impunerea pe
piaţă şi maturizarea, urmate de declinul vânzărilor, pe măsură ce apar produse noi care satisfac mai
bine nevoile consumatorilor şi în final retragerea de pe piaţă. Are loc astfel un ciclu de viaţă care
parcurge mai multe faze, descrise în figura de mai jos (fig. nr. 3.3.3.1).

Fig. nr. 3.3.3.1: Ciclul de viaţă al produsului

Sursa: Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate
şi necotate, Editura Enesis, Baia Mare, 2002, pag.166

Faza de lansare nu este însoţită în mod uzual şi de profituri. Este etapa în care produsul este
lansat pe piaţă, cheltuielile de promovare sunt mari, pentru a stimula consumul şi a informa
potenţialii clienţi. Piaţa nu este încă cristalizată şi cea mai mare rată de eşecuri apar în această fază,
riscul principal fiind legat de neimpunerea produsului pe piaţă.
În faza de creştere produsul este adoptat de consumatori, iar vânzările înregistrează o
creştere, uneori chiar abruptă. Produsele adoptate cu succes de consumatori devin atractive pentru
competitori, apărând tot mai multe oferte similare, intensificarea cheltuielilor cu promovarea în
întreg sectorul, asocieri, integrări orizontale sau verticale, preluări de active sau firme, toate
direcţionate spre acapararea pieţei produsului sau a capacităţilor de producţie şi servicii.
Faza de maturitate este caracterizată de consolidarea cotei de piaţă, rata de creştere a
vânzărilor scade până la stabilizare, cheltuielile de promovare se diminuează semnificativ deoarece
produsul este adoptat de piaţă şi există un segment stabil de consumatori fideli şi cel mai
important, profiturile au cea mai mare rată. În mod normal, această fază are cea mai lungă durată,
dar în timp apare şi fenomenul de saturare a pieţei datorită supraofertelor similare.
Faza de declin a unui produs este o etapă firească, fiind cauzată de introducerea unor
produse noi, inovative, care răspund mai bine nevoilor şi preferinţelor în continuă schimbare a
consumatorilor. Reducerea preţurilor se intensifică în tentativa de a rezista cât mai mult
concurenţei. Cele mai multe produse similare sunt retrase de pe piaţă în această fază.
Ultima fază este retragerea propriu-zisă, care poate afecta toate produsele. Alternativa o
constituie înnoirea produselor vechi, pe baza cercetării pieţei, a preferinţelor şi nevoilor
consumatorilor, investiţia în îmbunătăţiri, design, service, garanţie şi post-garanţie etc.
Intensificarea promovării poate, de asemenea, genera relansarea produsului şi prelungirea ciclului
său de viaţă.
Considerarea acestor faze în ciclul de viaţă al unor produse sau servicii trebuie să aibă un
caracter orientativ pentru evaluator, deoarece puţine produse trec prin toate aceste faze, unele
sărind de exemplu direct de la creştere la declin, altele având faza de lansare foarte scurtă etc.

34
 Pentru o altă perspectivă asupra produsului se poate folosi şi o analiză pe baza încadrării
produselor în modelul Matricei grupului Boston Consulting Group, prezentată în continuare (Fig.
nr. 3.3.3.2).

Fig. nr. 3.3.3.2: Matricea grupului Boston.

Cota de piaţă relativă deţinută de firmă
Sursa: Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate
şi necotate, Editura Enesis, Baia Mare, 2002, pag. 168

Produsele problemă sunt cele care sunt pe pieţe cu o rată ridicată de creştere, având însă o
cotă scăzută de piaţă şi care, în funcţie de adoptarea lor de către consumatori şi de produsele
similare sau de substituţie ale competitorilor, pot deveni staruri sau glisa către zona neprofitabilă
din cadranul dreapta jos. Un produs care a depăşit stadiul de Produs problemă (semn de
întrebare), va avea un ciclu de viaţă (vezi consideraţiile anterioare).
În faza de Stea, ajung produsele problemă adoptate de piaţă, care satisfac bine nevoile
consumatorilor. Pe o piaţă în creştere, starurile asigură cote înalte de piaţă pentru întreprindere, dar
necesită investiţii şi cheltuieli de promovare mari, care să sprijine creşterea vânzărilor. Sub acest
aspect, evaluatorul trebuie să ţină cont că o Stea este în general consumatoare de cash.
În schimb, un produs din cadranul IV, cu cotă mare de piaţă, pe o piaţă cu rată scăzută de
creştere, este o adevărată Vacă de muls. Caracteristica principală este profitabilitatea sa şi faptul că
este generator de cash, iar firma nu trebuie să facă eforturile de menţinere caracteristice unei pieţe
cu rată ridicată de creştere.
În cadranul III avem produsele cu cotă scăzută de piaţă aflate pe pieţe cu rate scăzute de
creştere, numite şi Câini muribunzi. Caracteristica principală este rentabilitatea foarte scăzută sau
pierderile generate de aceste produse. În general, aceste produse se află în faza de declin, de unde
pot sau nu să fie relansate.
Evaluatorul trebuie să identifice cât mai corect starea în care se află portofoliul de produse şi
servicii al firmei evaluate din punct de vedere al fazei în ciclul de viaţă şi al contribuţiei la fluxurile
de numerar şi la capacitatea de a genera profit a firmei.33
Analiza produselor/serviciilor poate fi făcută ţinând seama de piaţa pe care sunt vândute
acestea (internă sau externă).
În cadrul analizei produselor pe piaţa internă se va ţine seama de următoarele aspecte:
1)vânzări direct productive, adică acei consumatori - producători care au relaţii contractuale
directe cu întreprinderea; 2)vânzări prin intermediari - comerţ - adică utilizarea modalităţii de
distribuţie a produselor/serviciilor către clienţi prin reţeaua intermediarilor; 3)vânzări „din
importuri”, adică vânzarea unor produse care nu sunt fabricate nici de întreprindere, nici în
România.

33
Manaţe Daniel, Op. cit., pp. 165-168

35
 Pentru vânzările pe piaţa externă, se va lua în considerare dacă produsele ajung pe pieţele
din:
- ţări membre ale Uniunii Europene;
- ţări din fosta URSS, pentru unele întreprinderi - clienţi tradiţionali, pentru altele reprezentând
pieţe posibil de abordat, evident, în condiţiile şi oportunităţile actuale;
- alte ţări, de pe alte continente, după caz.
În finalul analizei evaluatorul stabileşte:
a)ponderea principalelor grupe de produse servicii vândute (anual şi în dinamica
ultimilor trei ani) pe piaţa internă, din producţia proprie şi din import;
b)ponderea principalelor grupe de produse/servicii vândute (anual şi în dinamica
ultimilor trei ani) pe piaţa externă, grupate pe ţările de destinaţie.

3.3.4.Analiza relaţiilor cu clienţii

Se analizează principalii clienţi ai societăţii (din punct de vedere numeric şi al cantităţii

cumpărate).
În cadrul analizei se evidenţiază: 1)structura clientelei (interne şi externe); 2)situaţia
clienţilor fideli prin intermediul politicilor de marketing (care îşi menţin calitatea de clienţi
principali, în ponderi staţionare, ascendente sau descendente); 3)clienţii care pierd calitatea de
principali sau devin principali, ca urmare fie a calităţii bune a produselor-serviciilor cumpărate,
fie a eficacităţii politicilor de marketing; 4)existenţa contractelor de lungă durată; 5)existenţa
unor litigii cu clienţii, cauzele care le-au generat, stadiul în care s-a ajuns, soluţiile de rezolvare a
acestei probleme; 6)posibilităţile de atragere a unor clienţi străini (având în vedere creşterea
exportului); 7)capacitatea de plată a acestora; 8)existenţa restanţelor de plată; 9)durata de
încasare a clienţilor (ca medie şi pe fiecare client în parte); 10)se va realiza situaţia clienţilor
importanţi (care deţin 8-10% din cifra de afaceri).
Un indicator important pentru analiza clienţilor îl reprezintă durata de decontare a
creanţelor firmei = (credite clienţi/cifra de afaceri anuală)/360.
Situaţia favorabilă pentru întreprinderea analizată se înregistrează când acest indicator are
valori cât mai mici.
Judecarea creanţelor după vechime depinde de specificul sectorului economic de
activitate. Sunt industrii şi sectoare în care perioada de plată a obligaţiilor către furnizori este mai
lungă în timp ce în altele durata medie de încasare a creanţelor este mult mai scurtă.
Tehnic, se poate determina durata medie de încasare a datoriilor clienţilor (TMC) şi
compara cu durata medie de încasare pe fiecare client.

Sold cont clienţi la finele perioadei

TMC
= Rulajul contului clienţi / numărul de zile al
perioadei

Pentru clienţii întârziaţi, care achită într-o perioadă mai lungă decât TMC, se va face
clasificarea adecvată, urmată de evaluarea probabilităţii de neîncasare a obligaţiilor acestora.
Scopul este obţinerea unui procent cu care evaluatorul va diminua valoarea contabilă a
creanţelor, în metoda activului net corectat, în funcţie de probabilitatea de încasare a lor.
Mai sunt de asemenea relevante:
- examinarea importanţei, rentabilităţii şi constrângerilor unor mari „clienţi strategici”;

36
- constatarea riscului dispariţiei – pierderii – unor clienţi în cazul schimbării conducerii,
acţionarilor întreprinderii sau formei organizatorice a întreprinderii;
Important pentru diagnostic este, pe lângă prezentarea principalilor clienţi, şi urmărirea
dinamicii vânzărilor către aceştia. Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că scopul întreprinderii îl
reprezintă desfăşurarea unei activităţi cât mai profitabile, acceptându-se deci durate de decontare a
clienţilor mai mari.
Aceste preocupări se regăsesc în conceptul de marketing, care combină diferite politici
privind: politica produsului/serviciului, politica de preţ, politica de publicitate, de
comunicare, politica de distribuire - vânzare a produselor/serviciilor.
În cadrul analizei modalităţii de manifestare a funcţiei comerciale, politicile de marketing
practicate de întreprinderea evaluată vor putea să orienteze şi să motiveze concluziile
diagnosticului comercial privind componenţa acesteia, formată din clientela existentă. În analiza
clienţilor trebuie luaţi în calcul şi factorii care îşi pun amprenta asupra comportamentului
consumatorilor.
Factorii care influenţează decizia consumatorilor pot fi structuraţi pe mai multe nivele:
-Nivel economic - cu cât veniturile consumatorilor sunt mai ridicate, cu atât vor avea tendinţa şi
posibilitatea să cheltuiască pe o paletă mai largă de produse sau servicii;
-Vârsta - în timp, nevoile consumatorilor individuali se modifică, variind atât în funcţie de vârstă
cât şi de starea civilă sau de numărul de copii avuţi şi aflaţi în întreţinere;
-Stilul de viaţă - importanţa acestui factor a crescut sensibil în prezent, odată cu diversificarea şi
personalizarea aspiraţiilor indivizilor;
-Psihologia indivizilor - percepţiile cumpărătorilor nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea şi
pot favoriza sau descuraja diversele oferte alternative de produse/servicii;
-Factorii geografici - clima şi relieful influenţează deciziile de cumpărare ale consumatorilor pe o
multitudine de segmente de produse/servicii (de exemplu, o climă tropicală va stimula consumul
de răcoritoare, în timp ce o climă rece va favoriza achiziţiile de haine groase);
-Factorii demografici - apartenenţa la anumite rase şi etnii, speranţa medie de viaţă, natalitatea,
sexul etc. sunt în măsură să determine anumite decizii de cumpărare;
-Cultura şi educaţia - globalizarea pieţelor şi cadrului de tranzacţii a dus la creşterea semnificaţiei
diverselor culturi în deciziile de cumpărare. Acestea sunt alcătuite la rândul lor din subculturi şi
grupuri în care diferenţele culturale sunt şi mai pregnante în comportamentul
clienţilor/consumatorilor. Cel mai influent grup faţă de membrii săi îl reprezintă familia;
-Ocupaţia - ocupaţia clienţilor/consumatorilor poate afecta compor-tamentul de cumpărare al
acestora prin prisma valorilor specifice profesionale;
-Clasa socială - reprezintă un factor a cărui importanţă este în scădere în prezent, concomitent cu
sporirea semnificaţiei stilului de viaţă, apartenenţa la o anumită clasă socială nemaifiind o garanţie
a omogenităţii comportamentelor de cumpărare ale indivizilor.34

3.3.5.Promovarea produselor şi serviciilor

Evaluatorul analizează acei factori care contribuie la ocuparea poziţiei de către întreprinderea
evaluată pe piaţa de desfacere.
Echipa de diagnostic se informează asupra datelor privind: 1)activităţile
promoţionale, reclama, ambalajul produselor; 2)teste de piaţă; 3)participare la târguri şi
expoziţii; 4)imaginea întreprinderii pe piaţă; 5)fonduri alocate activităţii de marketing.
34
Manaţe Daniel, Op.cit., pag.165

37
 3.3.6.Relaţia întreprinderii cu furnizorii

Analiza furnizorilor are în vedere criteriile de selecţie a acestora: 1)relaţiile tradiţionale,

distanţe scurte, preţul produselor livrate, calitate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a
răspunde la solicitări imprevizibile, facilităţi etc.; 2)posibilitatea de înlocuire a materiilor prime,
materialelor etc.; 3)existenţa unor raporturi de dependenţă faţă de anumiţi furnizori (furnizori
unici, furnizori din cadrul aceluiaşi grup de întreprinderi etc.) şi implicaţiile gradului de
dependenţă; 4)calităţi la serviciile în cadrul termenelor de garanţie;
Indicatorul utilizat pentru a calcula durata de plată a furnizorilor (Dfz) se calculează
după relaţia:
Furnizori
×360
Cifra de
Dfz = afacerianuală

Acest indicator relevă:

- tendinţa anuală a cuantumului furnizorilor faţă de media ultimilor trei ani (staţionară, ascendentă,
descendentă);
- analiza furnizorilor de scurtă sau lungă durată, atât interni, cât şi externi şi ponderile lor în totalul
anual.

3.3.7.O abordare a specialiştilor ANEVAR

asupra diagnosticului comercial

O altă abordare a diagnosticului comercial pe care o prezentăm în această parte a cursului

nostru aparţine unor specialişti de marcă de la ANEVAR35.
În cadrul diagnosticului comercial sunt analizate elementele care influenţează activitatea
comercială a societăţii, elemente care reprezintă factori de influenţă asupra pieţei şi a poziţiei pe
piaţă a întreprinderii. Se va face o analiză a mediului comercial extern şi a politicii comerciale
practicate de întreprindere.
Analiza mediului comercial extern
Este o analiză strategică a mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. Analiza se
va concentra asupra forţelor politice, economice, socio-culturale şi tehnologice care influenţează
activitatea întreprinderii. Trebuie evaluate patru forţe în scopul identificării ameninţărilor şi
oportunităţilor prin care mediul exterior influenţează întreprinderea. Aceste patru forţe
interacţionează producând consecinţe semnificative asupra întreprinderii şi evoluţiei acesteia.
Cele patru forţe sunt: a)forţe economice - nivelul microeconomic, macroeconomic; b)forţe
socio-culturale; c)forţe administrative; d)forţe tehnologice.
În continuare sunt descrise cele patru forţe caracteristice ale mediului extern:
a)Forţele economice ce influenţează strategia firmei. Legat de Forţele macroeconomice, trebuie
avute în vedere:
-care sunt oportunităţile şi ameninţările generate de indicatorii macroeconomici;

Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
35

pp.64-73.

38
-folosirea prognozelor guvernamentale şi a datelor din publicaţiile Institutului Naţional de
Statistică în legătură cu creşterea PIB; rata inflaţiei, a dobânzilor, ratele de schimb valutar, preţul
produselor petroliere, numărul de construcţii noi şi de vânzări de maşini sau bunuri de folosinţă
îndelungată.
Forţele microeconomice mai solicită luarea în considerare a următoarelor aspecte: 1)cererea
pentru produsele domeniului/ramurii; 2)tendinţe în cota de piaţă (evoluţia acesteia pentru produs
sau firmă); 3)nivelul preţurilor produselor de intrare (început) în industrie; 4)situaţia
forţei de muncă în industriile de import; 5)situaţia forţei de muncă în domeniul respectiv.
b)Forţele socio-culturale pot fi reprezentate de schimbările în stilul de viaţă, activismul
consumatorului, formarea familiei, rata de creştere a populaţiei, distribuţia populaţiei pe vârste,
durata medie de viaţă previzionată, rata naşterilor etc.
c)Forţele administrative sunt: 1)deciziile guvernului, care constituie oportunităţi sau ameninţări
pentru fiecare ramură, produs sau piaţă; 2)guvernul încearcă să schimbe comportamentul
individual şi al organizaţiei prin legislaţie şi deciziile sale; 3)este important să se determine nivelul
de implicare a guvernului în fiecare ramură, produs sau piaţă; 4)se folosesc date oficiale statistice.
d)Forţele tehnologice vizează: 1)oportunităţile sau ameninţările, din punct de vedere tehnologic,
ce stau în faţa ramurii/domeniului; 2)tehnologia, care include idei, tehnici, materiale şi
invenţii care transformă resursele ce stau la dispoziţia ramurii.
Din analiza mediului extern - socio-cultural, economic, administrativ şi tehnologic se
identifică oportunităţile ce pot influenţa pozitiv evoluţia întreprinderii, precum şi ameninţările ce
pot avea o influenţa negativă asupra acesteia. Analiza mediului extern stă la baza strategiei ce
trebuie dezvoltată, pentru a exploata la maxim oportunităţile şi a evita ameninţările.
Analiza ramurii (domeniului)
Analiza ramurii constă în studierea forţelor concurenţiale. Pentru această analiză se va utiliza
modelul Porter, al celor 5 forţe, cu ajutorul cărora se vor determina forţele motrice dintr-un
domeniu şi factorii cheie de succes care contribuie la crearea şi menţinerea avantajului competitiv.
Se vor utiliza tehnici adecvate de analiză pentru înţelegerea acestor forţe, din cadrul unui domeniu
(ramuri). Managerii pot controla numai resursele firmei şi mai puţin contextul naţional sau al
ramurii care, în oarecare măsură, poate fi utilizat în beneficiul întreprinderii.
Conform lui Michael Porter, profesor la Harvard Business School, competiţia se extinde şi în
afara domeniului întreprinderii (pot apărea produse complementare ale altor ramuri, care să atace
segmentul de piaţă). Specialistul Michael Porter susţine că există 5 forţe structurale sau puternic
înrădăcinate, fundamentale, care influenţează domeniul/ramura. În modelul lui Porter, al celor cinci
forţe, sunt excluşi factorii economici ca fiind nestructurali, deoarece ei influenţează în aceeaşi
măsură toate firmele – exemplu: rata dobânzii, şomajul, inflaţia.
Structura fiecărei ramuri influenţează regulile competiţiei şi strategiile ce trebuie adoptate de
management. Intensitatea forţelor afectează atractivitatea pentru potenţialii investitori pe termen
lung - care este măsurată de indicatorul ROI (return on investment - rata rentabilităţii investiţiei).
Astfel, nevoile de capital atras pot fi mai mari sau mai mici, schimbarea tehnologică mai rapidă sau
mai lentă, piaţa poate fi locală sau internaţională.
Prin strategie, trebuie găsită poziţia sau nişa în care întreprinderea se poate apăra cel mai bine
împotriva celor cinci forţe şi îşi maximizează avantajele competitive.
În continuare, se prezintă schematic Modelul lui Porter36, sau după cum mai este
cunoscut, modelul celor 5 forţe (Fig. nr. 3.3.3.3): a)ameninţarea noilor firme care pot intra în
sector (concurenţi potenţiali); b)concurenţa din domeniul respectiv; c)produsele substituente pentru
36
Porter Michael E., Strategie concurenţială, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p.17.

39
produsele ramurii; d)cumpărătorii (clienţii) produselor şi puterea lor; e)furnizorii şi puterea lor de
negociere.

Fig. nr. 3.3.3.3: Modelul lui Porter

Sursa: Michael E. Porter, Strategie concurenţială, Editura Teora, 2001, p.17

a)Ameninţarea din partea firmelor care pot intra în sectorul de activitate al întreprinderii,
este în funcţie de 2 factori:
-barierele la intrare reflectate de economiile de scară, de volumul de capital necesar pentru
impunerea mai multor mărci de produse pe piaţă, accesul la reţelele de distribuţie şi politica
statului de limitare a producţiei prin diferite reglementări (de exemplu prin licenţă de producţie şi
vânzare, limitări cantitative, autorizaţii - drepturi de poluare etc.);
-reacţiile potrivnice din partea producătorilor existenţi, faţă de pătrunderea pe piaţa lor a unor
producători, materializate prin stabilirea unor preţuri de vânzare inacceptabile pentru potenţialii noi
concurenţi.
b)Concurenţa (rivalitatea) dintre firmele din sector este influenţată de un număr mare de factori
ca: numărul de concurenţi şi puterea lor, politicile diferite de concurenţă ale firmelor din sector,
barierele din sectorul de activitate etc.
c)Produsele de substituţie pot avea un impact deosebit asupra concurenţei, îndeosebi atunci când
au un raport calitate-preţ mai bun sau în cazul în care asigură rate ale profitului ridicate, permiţând
astfel o posibilă reducere a preţului de vânzare al produselor de substituţie.
d)Puterea de negociere a clienţilor (cumpărătorilor) reprezintă o forţă concurenţială deoarece
forţează întreprinderile producătoare, dintr-un anumit domeniu de activitate, să reducă preţurile
de vânzare, să îmbunătăţească calitatea produselor/serviciilor, să acorde facilităţi de plată (rabaturi)
şi să ofere mai multe servicii post-vânzare.
e)Puterea de negociere a furnizorilor (vânzătorilor) este o forţă concurenţială deoarece
furnizorii pot majora preţurile de vânzare a materiilor prime şi astfel vor induce reducerea
rentabilităţii firmelor care le cumpără.
Factorii cheie de succes (FCS)
FCS - sunt pietre de hotar pe care se bazează avantajul competitiv. Avantajul competitiv are
la bază competenţele pe care le are o întreprindere în comparaţie cu celelalte din ramură.
FCS - sunt diferiţi de la o ramură la alta - de exemplu, în industria berii - factorii cheie de
succes includ utilizarea capacităţii de fermentare pentru a menţine costurile de fabricaţie scăzute, o
reţea puternică de distribuitori engros şi reclama inteligentă.

40
 Factorii de succes pot fi:
FCS - legaţi de tehnologie - avantaje conferite de o tehnologie avansată: a)capacitatea de
creştere şi dezvoltare ştiinţifică; b)capacitatea de inovare a procesului de producţie; c)capacitatea
de inovare a produselor; d)nivelul de performanţă într-o anumită tehnologie.
FCS - legaţi de producţie - avantaje ale organizării superioare a producţiei, cum ar fi:
a)eficienţa producţiei; b)calitatea producţiei; c)utilizarea intensivă a mijloacelor fixe; d)cost scăzut
al amplasării întreprinderii; e)acces la forţa de muncă înalt calificată;
f)productivitatea muncii ridicată; g)costuri scăzute de proiectare a produsului; h) flexibilitatea
producţiei.
FCS - legaţi de o reţea de distribuţie mai performantă în raport cu concurenţii, cum ar fi:
a)reţea puternică de distribuitori/comercianţi engros; b)spaţiu pe rafturile comercianţilor cu
amănuntul; c)magazine de vânzare cu amănuntul proprietate a întreprinderii; d)costuri de
distribuţie mici; e)livrare rapidă.
FCS - legaţi de marketing, cum ar fi: a)forţă de vânzare eficace; b)asistenţă tehnică şi service
de încredere; c)lărgire a liniei de producţie şi selecţia produsului; d)deprinderi de comercializare;
e)finisare/împa-chetare; f)garanţii/service şi asistenţă tehnică în termen de garanţie.
FCS - legaţi de deprinderi, abilităţi, fie ale personalului, fie ale managementului sau
proprietarilor, cum ar fi: a)deprinderi de natură profesională; b)know-how privind controlul
calităţii; c)calificare în proiectare.
FCS - capacitate organizaţională, cum ar fi: a)sisteme informatice (exemplu: servicii bancare
on-line); b)capacitatea de a răspunde la condiţii ale pieţei în schimbare; c)experienţa în know-how
managerial.
Alte tipuri de FCS - factori cheie de succes ce pot sta la baza creării de avantaje competitive,
cum ar fi: a)imagine/reputaţie; b)amplasare; c)acces la capital; d)brevete de invenţie; e)costuri
totale scăzute.
Analiza mediului comercial intern
În funcţie de tipul întreprinderii, analiza mediului comercial intern poate conţine
următoarele componente: 1)Produsele comercializate. Politica de produs; 2)Analiza pieţei;
3)Piaţa societăţii; 4)Clienţii societăţii; 5)Concurenţii societăţii; 6)Analiza activităţii şi a
strategiei societăţii.
Produsele comercializate. Politica de produs
Pentru a oferi o primă imagine de ansamblu asupra activităţii comerciale a întreprinderii
analizate, se poate prezenta şi o schemă a ponderilor diferitelor categorii de produse sau servicii în
vânzările totale ale firmei.
Politica de produs conţine deciziile pe care le ia conducerea întreprinderii cu privire la gama
comercializată, mărimea ei, strategia de produs aplicată, diferenţierea şi poziţionarea produselor,
înnoirea gamei de produse, abandonarea unor produse învechite.

Analiza pieţei

Acest capitol este destinat analizei pieţei pe care activează întreprinderea evaluată şi poate fi
structurat pe mai multe subcapitole:
Piaţa societăţii
Pornind de la situarea întreprinderii în mediul extern, acest subcapitol prezintă piaţa pe care
activează întreprinderea evaluată, identificând piaţa potenţială a firmei şi cea reală, cu
caracteristicile sale, modul de segmentare a pieţei (după diferite criterii: geografice, pe tipuri de

41
consumatori, după venit etc.) şi segmentele ţintă, precum şi segmentele pe care intenţionează să le
abordeze.
În măsura în care există datele necesare, se va prezenta poziţia pe piaţă a întreprinderii (cota
de piaţă raportată fie la totalul vânzărilor pe piaţă, fie la poziţia celui mai puternic concurent) şi
avantajele sale competitive (gama de produse/servicii oferite, calitate, preţuri, distribuţie, gradul în
care deserveşte un segment neacoperit până în prezent, capacitatea de adaptare a ofertei
întreprinderii la mutaţiile cererii etc.)
Un subiect de analiză al acestui subcapitol îl poate constitui, când este cazul, sezonalitatea
cererii, motivele sezonalităţii şi modul în care cererea poate fi regularizată.
Clienţii societăţii
Pornind de la structurarea pieţei după criteriile descrise anterior, se va prezenta structura
clientelei societăţii (clienţi interni şi externi, pe tipuri de clienţi şi ponderea pe care aceştia o deţin
din veniturile realizate de întreprindere - exemplu: persoane fizice - 30%; instituţii bugetare - 45%,
societăţi comerciale cu activitate în domeniul alimentaţiei publice - 20%, alţii - 5%). De asemenea,
se vor prezenta principalii clienţi, nominalizaţi, într-o situaţie care să conţină valoarea contractului
şi produsele contractate.
Tipul şi numărul clienţilor este un aspect important. Astfel, o întreprindere care are un număr
restrâns de clienţi, are un punct slab pentru că dacă o parte dintre aceştia nu mai au putere de
cumpărare sau dacă îşi schimbă furnizorul, întreprinderea poate avea probleme în desfacere şi să
fie nevoită să-şi reducă activitatea. De asemenea, ponderea mare a unor clienţi de tip bugetar poate
fi o problemă, pentru că aceştia au instabilitate financiară.
Concurenţii societăţii
Acest subcapitol va prezenta şi analiza atât concurenţii direcţi şi produsele acestora, cât şi
produsele substituibile, tendinţele în domeniu, produsele importate şi condiţiile în care se
realizează importul. În cazul societăţilor exportatoare se va lua în considerare şi situaţia pieţei
externe ca şi puterea concurenţilor, care activează pe aceasta. Un aspect care poate fi investigat este
şi relaţia cu concurenţii.
Situaţia concurenţei oferă informaţii despre gradul de atractivitate al pieţei (mai puţin
interesantă în cazul unei concurenţe numeroase şi/sau puternice sau când numeroase produse
substituibile ameninţă să ia locul produselor societăţii). La antipod, o activitate lipsită de
concurenţă, un monopol, reprezintă un avantaj deosebit pentru întreprindere, permiţându-i acesteia
să acţioneze liber pe piaţă, fără presiune concurenţială.
Analiza activităţii şi a strategiei societăţii
După prezentarea produselor, pieţei şi mediului extern, urmează o analiză a activităţii
comerciale a societăţii, văzută din prisma strategiei aplicate (care are în centrul său strategia de
marketing), a istoricului vânzărilor, a strategiei de marketing aplicată, detaliat pe cele patru
domenii ale mixului: politica de preţ, politica de distribuţie, politica de comunicare şi politica de
produs, aceasta din urmă fiind analizată anterior.
Analiza activităţii poate fi structurată pe următoarele 4 activităţi:
1)Activitatea de contractare – desfacere;
În această etapă, se va analiza politica întreprinderii în aspectele care privesc contractarea:
modul de identificare a clienţilor, politica contractuală (mod de organizare, termeni contractuali
uzuali, durata medie a contractelor comerciale etc.). Analiza poate cuprinde o prezentare istorică a
cifrei de afaceri sau a veniturilor realizate în ultima perioadă (3-5 ani), cu o defalcare a vânzărilor
(cantitativ şi calitativ) pe grupe sau categorii de produse/servicii şi pe pieţe (interne şi externe).

42
 Sunt cuprinse şi date referitoare la politica de produs, la deciziile privind introducerea de
produse noi şi la renunţarea la o parte din cele vechi (cu performanţe necorespunzătoare). Se
urmăresc rezultatele produselor (reflectate în vânzări), rezultate care stau la baza deciziei de
abandonare sau arată justeţea deciziei de introducere a unor produse noi.
2)Politica de preţ;
Este singura componentă a mixului de marketing care generează venit. Se analizează:
modalităţile de stabilire a preţurilor (care pot varia în funcţie de tipul de produs sau de servicii
oferit), evoluţia preţurilor pe durata perioadei de analiză, competitivitatea preţurilor practicate,
existenţa unor restricţii (reglementări guvernamentale de distribuţie), fiabilitatea preţului de cost,
dependenţa preţului de cost de cursul de schimb valutar, reglementări în materie de concurenţă şi
preţuri. Se vor analiza preţurile promoţionale sau speciale pe care le practică firma, în ce condiţii se
acordă, care este cuantumul maxim al rabaturilor, ce rezultate au avut acţiunile de reducere a
preţurilor sau de oferire a unor preţuri speciale.
3)Politica de distribuţie;
Analizează canalele de distribuţie ale societăţii, modul în care produsele/serviciile ajung la
clienţi şi/sau consumatorii finali. Aspectele analizate pot fi foarte variate, în funcţie de tipul de
produse şi servicii comercializate şi de modul în care acestea pot ajunge la consumatori. Se
analizează alegerea formei adecvate de distribuţie, care corespunde sau nu specificului produselor
şi segmentelor de piaţă cărora se adresează. Canalele de distribuţie pot fi directe (prin unităţi
proprii de comercializare - la care se descrie amplasarea, suprafeţele, specializarea etc. - prin poştă,
vânzări directe la domiciliu etc.) sau indirecte (cu unul sau mai mulţi intermediari - angrosişti,
detailişti).
Analiza va cuprinde şi relaţiile cu distribuitorii, tipul strategiei de distribuţie aplicată
(exclusivă, selectivă, globală), factorii de succes pentru o distribuţie eficientă.
4)Politica de promovare;
Este a patra componentă a mixului analizat în diagnosticul comercial. Se urmăresc activităţile
de comunicare realizate, publicitatea, activităţile de promovare a produselor, modul în care se
construieşte imaginea firmei, relaţiile cu publicul. Se vor analiza mesajele publicitare, continuitatea
acestora, produsele pe a căror promovare s-a insistat etc. Această analiză este însoţită şi de
evidenţierea costurilor şi a efectelor obţinute, comparativ cu cele scontate. Structura prezentată este
orientativă şi aplicarea unei variante depinde de fiecare caz în parte şi de relevanţa informaţiilor.
Analiza va trebui să prezinte acele aspecte care contribuie la înţelegerea întreprinderii supusă
evaluării şi care pun bazele completării analizei mediului intern, prin intermediul punctelor tari şi a
punctelor slabe.
În final, se identifică punctele forte şi slabe ale întreprinderii, oportunităţile şi riscurile,
pornind de la influenţa unor factori pozitivi sau negativi.
Exemple de puncte forte: poziţia firmei pe piaţă este bună, fiind competitivă în raport cu
principalii concurenţi; se oferă garanţii de calitate, servicii post-vânzare prompte; reţeaua de
distribuţie este puternică şi consolidată; clienţii şi furnizorii sunt de medie şi lungă durată; există o
bună calitate a produselor şi serviciilor; stocurile de produse şi piese de schimb sunt în limite de
siguranţă; serviciile post-vânzare sunt prompte; politicile de marketing sunt corespunzătoare; nu
există litigii cu furnizorii; nu există concurenţă neloială din partea competitorilor.
Exemple de puncte slabe: poziţia întreprinderii pe piaţă este modestă; există un număr mare
de clienţi „rău platnici”; nu există contracte de lungă durată cu furnizorii; activitatea de marketing
este ineficientă; există deficienţe în aprovizionarea cu materii prime şi materiale; produsele sunt
scumpe comparativ cu calitatea şi performanţele acestora;

43
 În mod similar, vor fi evidenţiate oportunităţile şi riscurile.
Exemple de oportunităţi pot fi: creşterea pieţei externe cu 20%; diminuarea concurenţei
prin ocuparea pieţei interne cu 80%; acordarea de facilităţi la export; relaxarea fiscalităţii.
Exemple de riscuri pot fi: legislaţie mai restrictivă; tendinţe pronunţate de substituire a
produselor; creşterea exigenţelor de calitate, noi exigenţe de protejare a mediului ca urmare a
integrării în Uniunea Europeană; cererea unor livrări rapide; schimbări nefavorabile privind unele
reţele de distribuţie.

4.DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC, DE EXPLOATARE, DE MANAGEMENT

ŞI AL RESURSELOR UMANE PENTRU EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

4.1.Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare în viziunea unor specialişti ANEVAR şi a

altor specialişti

Activele imobilizate sunt considerate o componentă importantă a activului patrimonial şi

sunt deţinute de către întreprinderi sau instituţii publice în scopul utilizării lor pe termen lung. În
funcţie de conţinutul lor, activele imobilizate includ: 1)activele imobilizate necorporale; 2)activele
imobilizate corporale; 3)activele imobilizate financiare.
Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare sau operaţional are ca obiectiv estimarea
performanţelor tehnice anterioare ale întreprinderii şi identificarea soluţiilor de ordin tehnic care să
asigure viabilitatea şi dezvoltarea acesteia.
Pentru început, prezentăm o primă abordare a acestui tip de diagnostic, prezentată într-o
lucrare de referinţă editată sub egida ANEVAR37.
Nu există un tipar cu o structură unică a acestui diagnostic, care să fie valabilă pentru toate
întreprinderile. Aceasta se adaptează în funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi în parte.
O structură posibilă a diagnosticului operaţional cuprinde 7 componente:
1)Aspecte legate de organizarea activităţii de exploatare

Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
37

pp.62-64.

44
 Această componentă conţine tipul de organizare, elementele componente ale structurii
organizatorice şi descrierea modului de asigurare a funcţiunilor de exploatare, respectiv:
-Activitatea productivă va fi analizată prin prezentarea modului în care aceasta se derulează
(secţii, ateliere etc.) cu specificul acestora, programului de lucru, modului de organizare,
programării producţiei şi principalele etape ale acesteia (contractare, plan anual sau trimestrial,
loturi de fabricaţie, programe operative, asigurarea SDV - urilor etc), duratei ciclului de fabricaţie
etc.
-Produsele vor fi prezentate pe principalele grupe de produse ale întreprinderii, cu caracteristicile
lor fizice şi tehnice şi cu ponderea pe care o deţin în totalul producţiei. Se recomandă ca
prezentarea să se facă prin tabele, eventual însoţite de un grafic. Tabelele şi graficele trebuie să fie
comentate referitor la relevanţa lor.
-Tehnologiile şi nivelul tehnologic se referă la principalele tehnologii utilizate şi la gradul de
depreciere, diferenţiat pe structurile de producţie. Trebuie prezentate şi utilajele conducătoare,
componenţa liniilor tehnologice, fluxurile tehnologice, eventualele probleme care apar în
exploatare, necesarul de tehnologii noi.
2)Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia reprezintă un alt obiectiv al
acestui tip de diagnostic
În această componentă a diagnosticului va fi prezentată evoluţia producţiei fizice şi valorice
în ultimii 3-5 ani, defalcată, dacă este posibil, pe principalele grupe de produse. Comentariile şi
analiza rezultatelor trebuie corelate cu tipul unităţilor de măsură prezentate (fizice sau valorice).
Când prezentarea se face în monedă constantă (termeni reali), evoluţia va trebui analizată după
ajustările impuse de efectele inflaţiei.
3)Activitatea de întreţinere şi reparaţii face, de asemenenea, obiectul diagnosticului
tehnic, tehnologic şi de exploatare
Această parte a diagnosticului va conţine aspecte legate de personalul care asigură această
activitate şi organizarea acestuia, numărul, principalele tipuri de activităţi desfăşurate, organizarea
programelor de reparaţii, dotări etc.
4)Asigurarea calităţii produselor reprezintă o componentă obligatorie a acestui tip de
diagnostic
În această parte a diagnosticului, de asemenea, se vor prezenta aspectele legate de controlul
calităţii, trecând în revistă compartimentul care efectuează acest lucru, atribuţiile acestuia,
poziţionarea acestuia în organigramă, stadiul de dezvoltare a activităţii de Asigurarea Calităţii
(AQ), existenţa manualului de asigurare a calităţii, numărul de persoane angajate în această
activitate, specializarea acestora, programele speciale de pregătire. Se vor detalia tipurile de
controale, analizele de laborator efectuate, certificatele de calitate emise etc.
5)Activitatea de cercetare-dezvoltare constituie o parte extrem de importantă a
diagnosticului tehnic, tehnologic şi de exploatare
În cadrul diagnosticului va trebui prezentată organizarea acestei activităţi, rezultatele
obţinute, personalul de cercetare-dezvoltare, gradul de informatizare, programele de perspectivă,
ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în cifra de afaceri etc.
În cazul în care, în ultimii ani, întreprinderea a realizat produse noi, se vor prezenta aceste
produse şi ponderea lor în volumul total al producţiei, ca indicator de reuşită a activităţii de
cercetare-dezvoltare.
6)Activitatea de aprovizionare face, cu prisosinţă, parte din setul de investigaţii
efectuate în cadrul acestui tip de diagnostic

45
 Modul în care se desfăşoară aprovizionarea, relaţiile cu furnizorii şi alternativele de
aprovizionare existente sunt o condiţie a unei bune desfăşurări a activităţii.
Acest capitol analizează modul în care este organizată activitatea de aprovizionare,
identificând factorii de decizie în acest proces, modul în care se iau deciziile, factorii care sunt luaţi
în considerare în alegerea furnizorilor, politica de contractare, natura şi volumul aprovizionărilor.
Se vor prezenta principalii furnizori, produsele achiziţionate de la aceştia (materii prime,
materiale etc.), ponderea lor în activitatea de aprovizionare, condiţiile contractuale. Este importantă
identificarea cazurilor în care aprovizionarea prezintă probleme din cauza, fie a existenţei unui unic
furnizor, fie a unor condiţii de plată dificile etc. Pentru achiziţiile din import se va prezenta modul
în care se derulează contractul extern (prin intermediari sau direct, ce comisioane se plătesc, în ce
condiţii de plată şi transport se fac livrările).
7)Informatizarea societăţii
Având în vedere implicarea tot mai semnificativă a tehnicii de calcul în majoritatea
compartimentelor funcţionale ale întreprinderilor, se analizează gradul de informatizare, activităţile
principale derulate cu asistenţa calculatorului, perspectivele, programele utilizate etc.
Această structură trebuie adaptată pentru întreprinderile al căror obiect principal de activitate
este comerţul sau prestarea de servicii. În cazul acestora, apar deosebiri în ce priveşte gama de
produse, organizarea, fluxul operaţional, logistica.
În continuare, prezentăm punctul de vedere al unui alt specialist de marcă din ANEVAR,
prof. Manaţe Daniel38, despre acest diagnostic.
Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare are ca obiectiv aprecierea măsurii în care
acest ansamblu al mijloacelor de exploatare materială răspunde nevoilor actuale sau de viitor ale
întreprinderii sau ale achizitorului său potenţial.
Potenţialul tehnic al întreprinderii este dat de starea utilajelor (volum, grad de uzură,
posibilitate de modernizare, structură).
În cadrul acestui diagnostic se tratează aspecte referitoare la elementele componente ale
funcţiei tehnice de exploatare, cum sunt: a)analiza impactului tehnologiei utilizate asupra
mediului ambiant; b)starea şi performanţa mijloacelor de exploatare; c)capacitatea de producţie şi
gradul de determinare al ei; d)activitatea de cercetare şi dezvoltare; e)organizarea activităţii de
producţie.
Specialistul la care ne referim consideră necesară diagnosticarea în mod distinct a
activităţii de cercetare-dezvoltare, nu împreună cu cea operaţională, de producţie sau de
exploatare, acolo unde există compartimente de profil.
Mijloacele de realizare a diagnosticului tehnic, tehnologic şi de exploatare vizează datele şi
informaţiile primite din partea întreprinderii, precum şi cele obţinute din afara întreprinderii
evaluate, datele şi concluziile din raportul unui expert tehnic posesor al unui cabinet profesional
sau care face parte dintr-o societate de profil legal atestată sau autorizată.

Activitatea de cercetare şi dezvoltare

Evoluţia tehnologică a produselor şi serviciilor existente pe piaţă, face ca preocuparea

pentru înnoirea şi diversificarea acestora să constituie un obiectiv permanent sau ocazional al
conducerii întreprinderii, în funcţie de ramura economică în care acţionează.

Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Colecţia Biblioteca ANEVAR,
38

Bucureşti, 2005, pp. 132-136.

46
 Dinamica produselor sau serviciilor prezintă o importanţă deosebită pentru întreprinderile în
care capacitatea de inovare reprezintă un punct forte (de exemplu în ramuri ca: IT, software,
telecomunicaţii, automobile etc.).
În cadrul activităţii de cercetare-dezvoltare se analizează aspecte cum ar fi:
- dacă există sau nu departament specializat în cadrul întreprinderii, care să se ocupe cu cercetarea
(dacă există, se va identifica locul ocupat de acesta în organigramă, numărul de salariaţi care sunt
în departamentul respectiv, salariul mediu în cadrul acestuia);
- numărul de licenţe sau brevete realizate în cadrul departamentului de cercetare, cu precizarea
numărului de brevete folosite în întreprindere şi al celor vândute către alte societăţi;
- numărul de produse noi rezultate din activitatea proprie de cercetare;
- numărul de tehnologii sau tehnici noi care au îmbogăţit tehnologia existentă;
- dacă cercetarea se realizează exclusiv de către întreprindere sau prin colaborare cu alte societăţi;
- costul anual implicat de activitatea de cercetare-dezvoltare:
- ponderea produselor noi intrate în exploatare în ultimii 3 ani.
Manaţe Daniel, specialist în domeniul evaluării, este de părere că în ceea ce priveşte
activitatea de cercetare-dezvoltare ar trebui avute în vedere următoarele aspecte39:
1.Compararea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor funcţionale cu
resursele disponibile. Pentru fiecare tip de resursă se va determina concordanţa între nivelul
necesar şi cel existent (calitativ şi cantitativ, dacă este cazul).
Aceste resurse pot fi evaluate după cum urmează:
1.1.Resurse umane: Ponderea personalului funcţiunii în total personal; Structura
personalului după pregătirea de bază şi pe specialităţi; Modul de acoperire a cerinţelor posturilor şi
calitatea personalului; Potenţialul inovativ şi creativitatea personalului;
1.2.Resurse materiale şi tehnice disponibile: Clădiri; Echipamente, tehnică de calcul;
Laboratoare, standuri de probă etc.;
1.3.Resurse informaţionale: Informaţiile tehnice şi tehnologice şi nivelul de know-how din
domeniu deţinute de firmă; Baze de date, accesul la noutăţile din domeniul de activitate,
abonamente la publicaţii de specialitate etc.; Relaţiile cu sursele de informaţii, inclusiv cu cele cu
caracter ştiinţific (institute de cercetare, laboratoare, OSIM etc.);
1.4.Resurse financiare: Bugetul alocat (se pot folosi diverse modalităţi de a măsura acest
aspect, una fiind sub formă de procent din cifra de afaceri a bugetului alocat); Cheltuieli aferente
cercetării, în volum absolut.
2.Calitatea organizării şi a managementului:
2.1.Organizarea compartimentului: Organigrama, sistemul informaţional, atribuţiile (fişa şi
cerinţele posturilor); Relaţiile cu celelalte compartimente, în special cele de producţie, marketing şi
vânzări; Relaţiile cu terţii: subcontractare proiecte, consultanţă de specialitate, relaţiile cu clienţii
pentru proiectarea şi realizarea unor produse complexe;
2.2.Gradul de adecvare a politicilor din domeniul cercetării la schimbările mediului
extern: Conexiunea dintre temele de cercetare şi informaţiile provenite din cercetarea pieţei;
Monitorizarea efectelor cercetării asupra producţiei şi vânzărilor; Gradul de consultare şi implicare
a celorlalte compartimente în evaluarea noilor produse sau servicii; Calitatea planificării şi
organizării activităţilor de cercetare şi dezvoltare (C&D); Existenţa unui control regulat şi
permanent a costurilor şi eficienţei activităţilor de C&D pe baza unor obiective identificabile şi
măsurabile;

39
Manaţe Daniel, Op.cit., pp.132-135

47
 2.3.Managementul compartimentului: Stilul managerial şi oportunitatea tipului de sistem
de conducere utilizat în activităţile de C&D; Gradul de delegare; Calitatea managementului;
3.Eficienţa activităţii de cercetare dezvoltare:
3.1.Rezultate trecute: Ponderea produselor noi în total produse; Durata medie de lansare a
unui nou produs comparativ cu durata ciclului de viaţă al produsului; Brevete de invenţii, inovaţii,
licenţe (ultimii 2-3 ani); Ponderea produselor modernizate; Introducerea de tehnologii noi proprii,
modernizarea prin efort propriu a unor tehnologii; Utilizarea unor materii prime sau materiale noi;
Raportul calitate-preţ şi nivelul de repetabilitate tehnologică; Alte efecte economice direct
detectabile ale activităţii de cercetare-dezvoltare: economii de materiale, reducerea timpului de
lucru, reducere număr de personal, etc.
3.2.Potenţial de cercetare-dezvoltare în perioada previzionată: Există capacităţi
umane/materiale şi financiare pentru a dezvolta în viitor produsele/serviciile existente, din diverse
puncte de vedere: raport calitate/preţ, aspect, design, conformarea cu standardele naţionale şi
internaţionale, conformarea cu specificaţiile etc.? Au activităţile de C&D capacitatea de a menţine
întreprinderea competitivă asigurând dezvoltarea acesteia în ritmul creşterii sectorului? Este
probabilă introducerea unor produse/servicii noi în perioada previzionată? Cum poate contribui
cercetarea la ameliorarea procesului de fabricaţie? Vor fi valorificate active necorporale cum ar fi:
brevete, licenţe, mărci, drepturi de copyright în perioada previzionată? Care este structura
preconizată a activităţilor C&D în perioada previzionată? Ce pondere va fi alocată dezvoltării de
produse/servicii noi şi ce pondere va avea ameliorarea şi dezvoltarea produselor existente? Care va
fi scopul lansării unor produse noi - înlocuirea produselor vechi sau penetrarea pe pieţe noi?
În aprecierea potenţialului de cercetare-dezvoltare, există o direcţie aparte, care dincolo de
orice model de analiză, are o semnificaţie particulară pentru această funcţiune: capacitatea de
inovare a firmei, definită ca fiind capabilitatea de a crea ceva nou sau diferit. Această capacitate
măreşte şansele firmei, de adaptare la schimbările mediului. Din acest punct de vedere, devine
relevantă, în analiza valorii firmei, poziţionarea acesteia pe matricea inovaţie-risc, sau matricea
strategiilor antreprenoriale, adaptată însă în acest scop de autorul lucrării citate la subsolul
figurii şi prezentate în continuare (Fig. nr. 4.1.1).

Fig. nr. 4.1.1: Riscul asociat proiectelor noi în domeniul produselor şi serviciilor
Sursa: Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Editura Enesis, Baia
Mare, 2002, pag. 135

Riscul asociat proiectelor noi

în domeniul produselor şi serviciilor

În urma diagnosticului funcţiunii şi a analizei proiectelor de cercetare aflate în derulare,

se încadrează fiecare proiect într-unul dintre cadrane, în funcţie de capacitatea de inovare în
domeniul respectiv şi de riscul asociat proiectelor. Prin risc înţelegem posibilitatea manifestării
unor probleme de natură financiară, legate de derularea şi implementarea acestor proiecte. Prin
proiect înţelegem totalitatea activităţilor destinate realizării şi vânzării unor produse sau servicii

48
puternic diferenţiate de cele ale concurenţei, noi sau substanţial modificate faţă de cele produse
anterior de firmă.
În cazul firmelor de dimensiuni mai restrânse, caracterizate de omogenitatea crescută a
produselor-serviciilor, vom avea un singur cadran ocupat, dar în cazul firmelor de dimensiuni mai
mari, cu afaceri şi proiecte în domenii distincte, vom avea poziţionări în mai multe cadrane,
datorită capacităţii de inovare diferenţiate şi riscului distinct asociat diverselor proiecte.
Caracteristicile rezultate în urma analizei funcţiei de cercetare-dezvoltare vor constitui puncte
forte sau slabe în concluziile diagnosticului tehnic.

Capacitatea de producţie şi gradul de determinare a acesteia

În cele ce urmează, se prezintă capacitatea de producţie şi gradul de determinare a acesteia.

Gradul de concordanţă dintre utilajele şi echipamentele existente şi cele necesare pentru
realizarea obiectivelor programate se măsoară cu ajutorul capacităţii de producţie.
¿ T T
C p=C pi +C pf + pf −C sf sf
Td Td

C p=M c×F d ×N te , unde

Cp – capacitatea medie de producţie;

Cpi – capacitatea de producţie la începutul anului;
Cpf, Csf – intrările, respectiv ieşirile de capacitate;
Tpf, Tsf – zile de funcţionare în timpul anului, respectiv scoase din funcţiune;
Td – zile maxim disponibile în ore;
Mc – mărimea caracteristicii dimensionale tehnice;
Fd – fondul de timp maxim disponibil;
Nte – norma tehnico-economică.

Utilizarea capacităţii de producţie mai poate fi urmărită şi cu indicatorul intitulat gradul de

folosire a capacităţii de producţie calculat în două modalităţi:

a)Gradul de folosire a capacităţii de producţie [%]=

Producţia obţinută × 100
Capacitatea de
producţie

b)Gradul de folosire a capacităţii de producţie [%]:

Nr. mijl. de producţie în activitate × 100
Nr. mijl. de producţie total
inventar

În funcţie de valoarea capacităţii de producţie, întreprinderea poate avea rezervă de

capacitate (rezervă potenţială de creştere a volumului producţiei) sau deficit de capacitate.

49
 În situaţia în care capacitatea de producţie este egală cu producţia realizată, există o
concordanţă deplină între utilajele din dotare şi necesarul pentru realizarea producţiei programate.

Starea şi performanţa mijloacelor de exploatare

În această etapă este necesară cunoaşterea stării mijloacelor fixe ale întreprinderii evaluate.
Constatarea se va face in situ şi va trebui să fie destul de complexă pentru a se putea determina
caracteristicile adecvate.
Un criteriu urmărit la realizarea diagnosticului tehnic este uzura mijloacelor fixe (dată de
pierderea însuşirilor tehnice şi economice ale acestora).
Pentru clădiri şi construcţii speciale experţii tehnici se vor pronunţa asupra aspectelor
referitoare la: 1)concordanţa între situaţia din teren şi planurile de construcţie; 2)modificările
aduse pe parcurs; 3)schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de utilizare
în viitor; 4)influenţa pe care au avut-o eventualele seisme asupra clădirilor; 5)gradul de uzură
fizică şi morală.
În cazul analizei mijloacelor fixe se va urmări: 1)gradul de uzură fizică şi morală;
2)posibilităţile de înlocuire a echipamentelor vechi cu tehnologie modernă şi implicaţiile acesteia
asupra calităţii produselor, dar şi asupra salariaţilor; 3)existenţa unor mijloace fixe supuse
conservării; 4)starea de funcţionare a maşinilor şi utilajelor; 5)posibilităţile de
utilizare în viitor; 6)nivelul de performanţă şi posibilităţile de exploatare în condiţii competitive;
7)caracteristicile performanţei de exploatare; 8)rezultatele mijloacelor fixe în raport cu cele
existente pe plan naţional sau mondial în acel moment; 9)nivelul de poluare a mediului ambiant;
10)mijloacele fixe închiriate care participă la procesul de producţie; 11)mijloace fixe neutilizate
integral, a căror punere în stare de funcţionare nu este recomandată; 12)mijloace fixe neutilizate,
necesitând reparaţii pentru care nu se găsesc piese de schimb; 13)descrierea procesului
tehnologic.
Un studiu privind situaţia mijloacelor de transport ale societăţii presupune examinarea:
1)gradului de folosire a parcului de maşini; 2)gradului de uzură şi a stării tehnice;
3)posibilităţilor de folosire în viitor a acestora; 4)gradului de flexibilitate, adaptare la schimbări
necesare în programele de exploatare; 5)nivelului de poluare a mediului ambiant.
În cazul în care expertul evaluator de întreprinderi nu deţine toată competenţa profesională
necesară determinării uzurii fizice amortizabile sau de previzionare a deprecierii morale, atunci se
va apela la serviciile unui specialist tehnic (evaluator de bunuri mobile), pentru a obţine de la
acesta raportul privind datele de mai sus.
Pentru elaborarea concluziilor diagnosticului tehnic este necesară cunoaşterea infrastructurii
întreprinderii în întregul ei (amplasament, căi şi mijloace de acces, utilizarea suprafeţelor,
posibilităţi de extindere, surse de energie şi de alte utilităţi).
Performanţele mijloacelor fixe pot fi exprimate cu ajutorul unor indicatori precum
productivitatea (randamentul) mijloacelor fixe, respectiv profitabilitatea mijloacelor fixe.
Performanţele mijloacelor fixe pot scoate în evidenţă puncte slabe şi puncte forte40 în
exploatarea acestora, cum ar fi: 1)dotarea actuală nu permite decât lucrări de tehnică inferioară;
2)există o atentă activitate de cercetare-dezvoltare a produselor/serviciilor; 3)starea şi
performanţele mijloacelor de exploatare sunt nesatisfăcătoare; 4)echipamentele
tehnologice reprezentative sunt de performanţă superioară sub aspectul automatizării; 5)echiparea

40
CECCAR, Cartea expertului evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, p.67.

50
tehnologică a întreprinderii se situează la un nivel ridicat de performanţă, similar întreprinderilor
competitive pe plan internaţional.
Acestea vor fi corectate cu aprecierea influenţelor negative exercitate de întreprindere
asupra mediului ambiant (poluarea prin zgomot, poluarea aerului prin emisie de noxe, poluarea
apei prin deversare sau infiltrarea de substanţe nocive în pânzele subterane sau în apele de
suprafaţă; deteriorarea prin diferite mijloace a terenurilor adiacente sau a scoarţei terestre).

Întreţinerea mijloacelor de exploatare

Asigurarea bunei funcţionări a mijloacelor de exploatare este condiţionată şi de modul de

întreţinere a echipamentelor (mijloacelor fixe).
Pentru aceasta, se va analiza:
Identificarea existenţei fizice şi estimarea stării reale de depreciere a mijloacelor fixe se
va face structurat, pe următoarele categorii41:
- mijloace fixe neamortizate şi aflate în funcţiune, participând la realizarea obiectului de activitate;
- mijloace fixe integral amortizate sau casate şi aflate în funcţiune, participând la realizarea
obiectului de activitate; perspectivele utilizării lor şi orizontul în care trebuie înlocuite/casate;
- mijloace fixe aflate în proprietatea unor terţi şi utilizate de întreprindere pentru realizarea
obiectului de activitate, prin contracte de închiriere, leasing, locaţie, asociere etc.;
- mijloace fixe”cheie” funcţionale şi utilizate de întreprindere din primele trei categorii; acestea
sunt cele care au o contribuţie majoră la funcţionarea întreprinderii, la realizarea obiectului de
activitate şi a veniturilor;
- mijloacelor fixe neamortizate şi neutilizate din diverse motive (funcţionarea sub capacitate,
depreciere economică care ridică costurile de exploatare sau asigură o productivitate insuficientă,
necesită reparaţii dar nu se mai găsesc piese de schimb etc.); perspectivele/posibilităţile de
valorificare la mâna a doua (piaţa second hand) sau oportunitatea trecerii unora dintre aceste
mijloace fixe în casare sau conservare;
- mijloacelor fixe neamortizate care nu mai pot fi utilizate din diverse motive (lipsă, depreciere
prea avansată încât sunt nefuncţionale etc.);
- perspectivele/posibilităţile de casare/valorificare ale mijloacelor fixe neamortizate;
- mijloacelor fixe productive aflate în conservare; dacă întreprinderea poate renunţa la ele, care
sunt perspectivele de scoatere din conservare sau de valorificare, dacă există o piaţă secundară
pentru a le valorifica;
- mijloace fixe redundante şi auxiliare funcţionale, care nu participă direct la realizarea obiectului
de activitate al societăţii, ci au diverse destinaţii: sociale (cantină, cămine sau alte spaţii de cazare,
locuinţe de serviciu, grădiniţă etc.), de agrement (cluburi, baze sportive, vile, cabane şi alte spaţii
de cazare în zone turistice etc.) sau de altă natură (clădiri şi echipamente în exces, mijloace fixe
aflate în proprietatea întreprinderii şi închiriate, cu contracte de leasing, de locaţie, aflate în
asocieri; contribuţia lor la veniturile întreprinderii etc.); perspectivele de valorificare pe piaţă a
acestor active.
Pentru fiecare categorie descrisă la punctul precedent şi pentru fiecare poziţie, trebuie
estimate teoretic gradul de depreciere şi posibilităţile de utilizare a acestora şi în viitor. Practic, în
cazul unor întreprinderi mari, cu zeci de mii de poziţii pe listele de mijloace fixe este extrem de
dificil să fie văzute toate aceste imobilizări. În orice caz, poziţiile semnificative din punct de
vedere al valorii şi al importanţei în procesul de fabricaţie trebuie obligatoriu inspectate.
41
Manaţe Daniel, Op. cit., pp. 148-149.

51
 Alte elemente pe care se focalizează evaluarea tehnicii:
- la estimarea deprecierii funcţionale/morale, se vor avea în vedere inclusiv performanţele
echipamentelor şi tehnologiilor proprii în raport cu cele produse curent pe piaţă;
- atenţie specială va fi acordată calităţii, eficienţei şi stării instalaţiilor de furnizare a utilităţilor.
Se utilizează frecvent următorii indici:
-Coeficientul global de uzură (
CU ):

Valoarea uzurii
CU=
Valoarea brută a mijloacelor
fixe

-Coeficienţi de uzură pe categorii de mijloace fixe;

-Gradul de depreciere mediu;
-Vârsta medie a mijloacelor fixe;
-Coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe (CRMF):

Valoarea intrărilor din

CRMF=
investiţii
Valoarea brută la finele anului

Eficienţa activităţii de întreţinere depinde de adoptarea unui sistem potrivit de organizare,

precizat prin proceduri şi instrucţiuni privind planificarea, execuţia şi urmărirea efectuării
reparaţiilor, precum şi a modului cum se face recepţia lucrărilor, inclusiv asigurarea cu piese de
schimb şi modalitatea de aplicare a metodelor preventive de întreţinere.
Analiza acestor criterii de eficienţă poate scoate în evidenţă anumite puncte slabe şi
puncte forte, după cum urmează:
1)întreţinerea se face la „avarie”: nu există o evidenţă a indisponibilităţilor accidentale, a
consumurilor de energie şi o precizare a responsabilităţilor;
2)întreţinerea este programată în cadrul unui sistem care funcţionează defectuos;
3)sistemul de întreţinere preventivă funcţionează fără neajunsuri majore, dar cu durate relativ
lungi de indisponibilitate a echipamentelor; există un nivel general satisfăcător al calităţii lucrărilor
de întreţinere; se constată o frecvenţă redusă a întreruperilor accidentale;
4)sistemul de întreţinere preventivă are posibilităţi de înlocuire rapidă a pieselor sau
modulelor cu frecvenţă mare de defectare: nivelul general al calităţii lucrărilor de întreţinere este
bun; nu se produc întreruperi accidentale la echipamente, a căror oprire are consecinţe negative
asupra procesului de producţie; reglementările privind reducerea consumurilor de energie sunt
eficiente, cu rezultate apreciabile;
5)sistemul avansat de întreţinere este asistat de calculator, asigurând o disponibilitate
ridicată a echipamentelor-cheie şi un grad înalt de funcţionalitate a mijloacelor de exploatare;
consumurile energetice corespund nivelurilor uzuale pe plan internaţional.

Analiza impactului tehnologiei utilizate asupra mediului ambiant

52
 Concluziile diagnosticului trebuie să scoată în evidenţă eventualele costuri ocazionate de
protecţia mediului. Trebuie să se aibă în vedere că valoarea unei firme poluante trebuie diminuată
cu costurile refacerii mediului.

Organizarea activităţii de producţie

Organizarea activităţii de producţie analizează aspecte referitoare la: caracteristicile

producţiei, ciclul de producţie, nivelul de automatizare actual, productivitate şi metode, controlul
producţiei, calitatea produselor şi serviciilor.
În realizarea acestei analize este indicat să se ţină seama de evoluţiile factorilor externi
întreprinderii: noi tehnici de producţie; procedee automatizate, informatizate, noi echipamente,
cu productivităţi sporite, externalizarea unor activităţi, executarea unor comenzi cu subfurnizorii,
noi metode de programare şi urmărire informatizată a proceselor de exploatare.
În privinţa calităţii, expertul evaluator trebuie să ţină seama de reglementări restrictive
privind introducerea unor sisteme de calitate şi auditări de calitate, cerute de gama
standardelor ISO, potrivit exigenţelor existente în Uniunea Europeană şi pe plan mondial.
În privinţa reglementărilor legale se impun atenţiei: 1)restricţii privind protejarea mediului;
2)restricţii privind angajarea resurselor umane şi condiţiile de lucru.
Concluziile privind diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare se evidenţiază prin
puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri.
Exemple de puncte forte pot fi: capacitatea de cercetare-proiectare a noilor produse/servicii
este la un nivel ridicat (ponderea cheltuielilor de cercetare în cifra de afaceri ocupă aproximativ
5%); starea şi performanţele mijloacelor de exploatare sunt satisfăcătoare; întreţinerea este
preventivă, iar întreruperile neprogramate sunt accidentale; nivelul de organizare al activităţii de
producţie este satisfăcător la nivelul dotării actuale; programarea şi urmărirea producţiei se fac
punctual;
Exemple de puncte slabe pot fi: întreprinderea este dotată cu utilaje ce au performanţe
medii şi se află în stare de uzură avansată; calitatea produselor ridică semne de întrebare;
planificarea producţiei este necorespunzătoare, angajând pierderi mari.
În mod similar, se vor evidenţia oportunităţi şi riscuri.
Exemple de oportunităţi pot fi: tehnici moderne de producţie; posibilitatea achiziţiei de noi
echipamente performante de pe piaţa internă şi internaţională; asistenţă tehnică în ceea ce
priveşte introducerea unui sistem de control al calităţii compatibil cu prevederile ISO; noi metode
eficiente de informatizare a programării şi urmăririi producţiei – exploatării.
Exemple de riscuri pot fi: reglementări restrictive privind protejarea mediului, cu luarea de
măsuri costisitoare; cerinţe şi exigenţe sporite în relaţiile cu partenerii membrii ai Uniunii
Europene.

4.2.Diagnosticul mangementului

Diagnosticul administrării sau managementului şi cel al resurselor umane are drept scop
stabilirea modalităţii organizării şi conducerii întreprinderii, a analizei structurii umane şi a
capacităţii sale de a participa la realizarea activităţilor întreprinderii.
Se studiază sistemul de management al firmei: sistemul organizatoric, de conducere,
precum şi cel care se ocupă cu gestionarea resurselor umane.

53
 Sistemul organizatoric

O organizaţie reprezintă o entitate în care se realizează alocarea şi utilizarea de resurse

(umane, materiale, informaţionale şi financiare) în vederea atingerii unor obiective.
În cadrul diagnosticului managementului întreprinderii se vor prezenta următoarele
aspecte:
-concordanţa dintre actul de constituire a întreprinderii şi structura organizatorică rezultată din ROI
(regulamentul de ordine interioară);
-organigrama;
-numărul nivelurilor ierarhice;
-baza legală conform căreia ocupă funcţia de conducere;
-profilul echipei de conducere (nume, vârstă, studii, experienţă);
-capacitatea de conducere: aptitudinile echipei de conducere, măsura de a purta negocieri,
capacitatea de analiză şi sinteză;
-adaptarea/neadaptarea dimensiunii compartimentului la volumul activităţii;
-existenţa sau nu a comunicării între departamente;
-conducătorii întreprinderii sunt şi fondatorii ei;
-poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii majoritari, bănci, administraţie financiară;
-stilul conducerii (centralizat, descentralizat, colegial, autoritar, pe obiective, comenzi etc.);
-fluctuaţia membrilor consiliului de administraţie (comitelui de direcţie) în ultimii trei ani;
-existenţa unor relaţii privilegiate ale conducătorilor cu partenerii de afaceri;
-sistemul de remunerare al conducătorilor şi cine stabileşte cuantumul remunerării;
-modalitatea finalizării obiectivelor;
-starea climatului social.
În continuare, prezentăm opinia unor specialişti ANEVAR42 în ceea ce priveşte
diagnosticul de management şi al structurii operaţionale.
Acest diagnostic vizează modul de organizare a întreprinderii şi analizează calitatea
managementului, a procesului de conducere şi a echipei, pentru a aprecia adecvarea acestora la
cerinţele dezvoltării viitoare.
Ca tip de structură organizaţională se pot distinge două modele: mecanicist şi organic, aceste
două concepte definind caracterul organizaţiei.
Organizaţiile se află, de obicei, între aceste două extreme, şi este esenţial ca starea în care se
găsesc să fie în concordanţă cu mediul economic. Mediul este un factor important, trebuind să
existe legătură între tipul organizaţiei şi acesta. Într-un mediu turbulent (tranziţie), organizaţiile de
tip organic sunt mai eficiente şi mai adaptabile.
Organizaţia de tip organic are caracteristicile specifice ei, este mai scumpă, dificil de condus,
dar în condiţiile actuale se pliază mai bine pe realităţile economice în continuă schimbare
(turbulente).
Organizaţiile de tip mecanicist, caracteristice unui mediu stabil, au dificultăţi în a se adapta
în absorbţia schimbării, inovării. Multe dintre organizaţiile supuse analizei fac trecerea de la
modelul mecanicist spre cel organic. În evaluarea tipului de structură organizaţională trebuie
examinată organigrama întreprinderii, cea care sintetizează filosofia organizaţiei şi, dacă este
posibil, chiar cultura organizaţională.

Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
42

pp.56-61.

54
 Ca structuri organizaţionale acestea pot fi funcţionale, divizionare sau matrice (a se vedea
Fig. nr. 4.2.1).

Structură înaltă Structură plată

Fig. nr. 4.2.1: Structurile organizaţionale

Sursa: Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
pag. 57
Avantajul structurii divizionare, mai moderne, este că se orientează mai mult spre produs şi
client. Din punct de vedere al nivelelor conţinute în fiecare structură, acestea pot fi înalte, cu peste
6-8 nivele sau plate cu maxim 3-4 nivele de decizie ierarhice.
Pentru o piaţă stabilă şi în expansiune sunt mai adecvate structurile organizaţionale pe
verticală (înalte), în timp ce într-un mediu turbulent este mai potrivită o structură mai plată
(divizionară).
Într-o structură organizaţională verticală se poate pierde mai uşor controlul organizaţiei,
fluxul informaţional parcurgând mai multe nivele ierarhice. În structurile organizaţionale
orizontale (plate) fluxul informaţional circulă mai uşor, este mai dinamic, domeniul de control este
mai larg, responsabilităţile sunt asumate de un număr mai mare de persoane.

Caracteristicile sistemelor de coordonare mecaniciste şi organice

În general, în realitatea mediului economic întâlnim o combinaţie între structurile funcţionale
şi divizionare şi o evoluţie de la structuri mecaniciste spre cele organice şi invers, pentru acestea
factorul determinant fiind mediul (a se vedea Fig. nr. 4.2.3).

MECANICIST ORGANIC
1.Angajaţii contribuie activ la sarcinile co-
1.Sarcinile sunt divizate în părţi componen- mune ale compartimentului;
te specializate; 2.Sarcinile se ajustează şi se redefinesc prin
2.Sarcinile sunt definite rigid; intermediul interacţiunii dintre angajaţi;
3.Există o ierarhie strictă a autorităţii şi con- 3.Ierarhia autorităţii şi controlul sunt mai
trolului; există multe reguli; puţin pronunţate şi există puţine reguli;
4.Cunoaşterea şi controlul sarcinilor centra- 4.Cunoaşterea şi controlul sarcinilor sunt
lizate la vârf; localizate oriunde în organizaţie;
5.Comunicarea are loc pe verticală, în spe- 4.Comunicarea are loc pe orizontală;
cial de sus în jos;

Fig. nr. 4.2.3: Structurile mecaniciste şi organice

55
Sursa: Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
pag. 58

În legătură cu diagnosticul managementului, aprecierea acestuia se suprapune peste

aprecierea generală a întreprinderii.
Din punct de vedere al evaluării, o teză modernă asupra conducerii, de o mare popularitate,
este conducerea prin valoare, respectiv orientarea deciziilor în funcţie de contribuţia adusă de
rezultatele lor la sporirea valorii întreprinderii. Există situaţii în care evaluatorului i se cere să
evalueze care este contribuţia managementului la valoarea adăugată pentru acţionari.
Valoarea întreprinderii şi creşterea acesteia constituie, în această teorie, principalul criteriu de
selectare a deciziilor.
Pentru toate întreprinderile, în funcţie de structura deţinătorilor capitalului social, este util să
se analizeze nivelul de implicare a reprezentanţilor AGA în conducerea societăţii, natura relaţiilor
dintre Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA), Consiliul de Administraţie şi conducerea
executivă.
Evaluatorul ar trebui să poată separa influenţele AGA şi ale Consiliului de Administraţie,
pentru că, după privatizare, reprezentanţii acestor structuri pot fi schimbaţi în funcţie de noua
structură a acţionariatului. Pentru evaluare este importantă analiza potenţialului şi rezultatele
conducerii operative (management), aşa cum se poate vedea şi în Fig. nr. 4.2.4.

Fig. nr. 4.2.4: Managementul de vârf, intermediar şi de linie

Sursa: Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
pag. 59

În cadrul raportului de evaluare, analiza va fi orientată spre măsurarea performanţelor

realizate şi spre evaluarea coerenţei în îndeplinirea obiectivelor stabilite de către Consiliul de
Administraţie.
Aceste obiective ale analizei presupun utilizarea, atât a metodelor calitative, cât şi a celor
cantitative de diagnosticare.
Analiza managementului se poate face pe cele trei nivele clasice de decizie: management
de vârf (top management), management intermediar (middle management) şi management
de linie.
La fiecare din cele trei nivele ale firmei, managementul are sarcini şi misiuni precise.
O sarcină de mare responsabilitate pentru managementul întreprinderii o constituie stabilirea
obiectivelor strategice şi ţelului pe care firma îşi propune să le atingă
Managerii au rolul de a motiva şi dirija angajaţii pentru a realiza obiectivele firmei:
- obiective pe termen lung, care stabilesc rezultatele dorite a fi obţinute în scopul realizării misiunii
şi vizează o misiune de plan mai mare de un an; şi
- obiective pe termen scurt, care trebuie să derive din cele pe termen lung şi reprezintă sarcini
menite să ducă la realizarea obiectivelor pe termen scurt (perioada la care se referă fiind mai mică
de 1 an).
56
 Pentru a fi utile, obiectivele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1)să elimine
lipsurile adică să atenueze posibilul efect negativ al ameninţărilor specifice mediului extern
asupra punctelor slabe; 2)să sprijine misiunea întreprinderii; 3)să pună de acord punctele forte cu
oportunităţile mediului extern; 4)să fie stabilite pentru toate domeniile ale căror rezultate
influenţează succesul întreprinderii.
Nu se poate stabili o combinaţie de obiective, care să fie aplicabilă în cadrul oricărei
întreprinderi, dar se pot face recomandări privind domeniile pentru care să se stabilească obiective,
respectiv:
-produsele ce trebuie fabricate sub aspectul rentabilităţii şi al înnoirii lor;
-vânzările cuantificate prin volumul sau valoarea lor;
-nivelul serviciului către consumatori;
-numărul de reclamaţii primite;
-resursele financiare ale întreprinderii (mărimea şi structura capitalului, plata dividendelor);
-resursele umane, fluctuaţia personalului, numărul de angajaţi care vor face cursuri de calificare,
numărul absenţelor;
-activitatea de cercetare-dezvoltare, în funcţie de fondurile alocate acesteia.
În funcţie de obiectivele stabilite, se identifică strategiile posibile de urmat:
-Strategia de menţinere, caracterizată prin menţinerea activităţii întreprinderii la acelaşi nivel cu
cel din perioada anterioară, întrucât aceasta este mulţumită de rezultatele obţinute. Se urmăreşte
realizarea aceloraşi obiective sau a unora similare;
-Strategia de creştere constă în amplificarea activităţii întreprinderii faţă de perioada precedentă,
atât în ce priveşte volumul vânzărilor, cât şi produsele sau serviciile oferite.
-Strategia de supravieţuire constă în încercarea de a face faţă unei situaţii noi de pe piaţă,
concretizată în reducerea cererii pentru produsul respectiv, creat de mai multe întreprinderi din
ramură, în care caz întreprinderea încearcă să-şi reducă treptat activitatea;
-Strategia de limitare, care se adoptă în perioada de recesiune economică sau când întreprinderea
are o situaţie financiară precară. Ea îşi limitează temporar activitatea, în speranţa că situaţia se va
schimba în viitor şi va avea perspective mai favorabile.
O metodă modernă de conducere, ce poate fi întâlnită în activitatea de evaluare, este
managementul prin obiective, care se bazează pe ideea că participarea comună a angajaţilor şi
managerilor la transpunerea obiectivelor întreprinderii în obiective individuale, va avea o influenţă
pozitivă asupra rezultatelor angajaţilor.
În aplicarea metodei managementului prin obiective, se parcurg următoarele 5 etape:
1)Discutarea cerinţelor fiecărei activităţi, în sensul că managerii şi subordonaţii se
întâlnesc pentru a stabili cerinţele privind munca fiecărui subordonat şi încearcă să ajungă la un
consens privind importanţa relativă a principalelor sarcini ale angajaţilor. Managerii trebuie să
explice subordonaţilor obiectivele stabilite pentru firmă şi obligaţiile care le revin acestora.
2)Fundamentarea obiectivelor proprii: fiecare subordonat îşi fundamentează obiective
potenţiale pentru activitatea sa, în strânsă legătură cu obligaţiile lui din etapa anterioară. Aceste
obiective trebuie să fie clare, concise, măsurabile şi compatibile cu obiectivele firmei.
3)Stabilirea obiectivelor fiecărui angajat în cadrul unei întâlniri cu managerii, încercând
a se ajunge la un consens. Cu această ocazie, managerii trebuie să se abţină să impună obiective
subordonaţilor, pentru că există riscul unui ataşament parţial în realizarea obiectivelor.
4)Determinarea momentelor de timp la care se va face verificarea realizării obiectivelor.
Aceasta se face prin acordul comun manager-subordonat. Tot de comun acord, cu ocazia acestor

57
întâlniri se stabileşte şi modificarea obiectivelor care nu mai sunt fundamentale (se stabilesc în
general unul sau două momente de verificare în cursul anului).
5)Evaluarea rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade de plan, în cadrul unei
întâlniri cu subordonaţii, ocazie în care discuţiile trebuie să fie constructive.
Observaţiile şi concluziile analizei diagnostic a managementului pot fi influenţate
semnificativ de subiectivism, întrucât se bazează preponderent pe discuţii şi răspunsuri la
chestionare sau pe observaţii directe ale evaluatorului. Se recomandă ca evaluatorul să fie atent la
selectarea întrebărilor puse şi la verificarea concluziilor, prin intermediul unui test de coerenţă, cu
observaţiile şi concluziile de la celelalte capitole de analiză diagnostic.

4.3.Diagnosticul resurselor umane

Diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea carac-teristicilor resurselor umane

disponibile şi adecvarea potenţialului uman, atât cantitativ cât şi calitativ, la obiectivele firmei.
De asemenea, se va urmări anticiparea unor decizii şi costuri antrenate de evoluţia previzibilă
a potenţialului uman sub aspectul recrutării, angajării, pregătirii profesionale şi remunerării pentru
perioada ce va fi previzionată.
În condiţiile unei concurenţe active şi unui acces tot mai larg al întreprinderilor la
echipamente şi tehnologii moderne, potenţialul uman este considerat un factor tot mai important de
succes prin capacitatea sa de inovaţie, de dezvoltare.
Resursele umane reprezintă principalul factor de producţie, asigurarea întreprinderii cu
personalul de specialitate necesar şi folosirea lui eficientă în activitatea operativă şi de conducere
constituind una dintre problemele cheie ale oricărui manager.
Analiza resurselor umane se referă la următoarele componente:
1)Dimensiunea şi structura potenţialului uman;
2)Comportamentul şi disciplina personalului;
3)Eficienţa utilizării potenţialului uman;
4)Nivelul de salarizare şi de motivare a personalului;
5)Condiţiile de muncă.

Dimensiunea şi structura potenţialului uman

Pentru caracterizarea dimensiunii potenţialului uman se vor folosi anumiţi indicatori,

precum:
a)numărul mediu de salariaţi, care se determină ca medie aritmetică simplă a numărului
zilnic de salariaţi;
b)numărul mediu de personal, care se determină prin însumarea numărului mediu de
salariaţi cu program complet (8 ore) cu numărul mediu de salariaţi cu contract pe timp redus de
muncă de minim două ore (număr determinat prin înmulţirea numărului de asemenea lucrători cu
numărul parţial de ore lucrate, totul împărţit la fondul de timp pentru un program normal de lucru);
c)numărul de personal prezent la lucru, care este dat de numărul de personal existent în
firmă la un moment dat.
Structurarea personalului poate fi urmărită prin utilizarea mai multor criterii:
a)structura pe categorii de salariaţi – se urmăreşte ţinând seama de specificul activităţii
întreprinderii, de evoluţia structurii în perioada anterioară.

58
 Indicatorii care se analizează sunt: 1)ponderea muncitorilor necalificaţi în total muncitori;
2)ponderea muncitorilor în total salariaţi; 3)numărul angajaţilor implicaţi în cercetare la 100
salariaţi;
b)în funcţie de modul de încadrare (contract de muncă pe timp complet sau incomplet);
c)natura muncii pe care o desfăşoară (personal productiv şi personal TESA);
d)structura personalului pe nivele de pregătire, sexe, vechimea în firmă etc.

Comportamentul şi disciplina personalului

Comportamentului personalului se urmăreşte atât prin aprecieri cantitative, cât şi prin

calcularea unor indicatori cum ar fi:
a)gradul de utilizare a timpului maxim disponibil, care se calculează ca raport între timpul
efectiv lucrat şi timpul maxim disponibil:
Gu = Timp efectiv lucrat /Timp maxim disponibil;
b)indicatorii circulaţiei şi fluctuaţiei personalului, care pot fi:
b.1)coeficientul intrărilor (Ci), ce se calculează ca raport între numărul intrărilor de
personal (I.) şi numărul mediu de personal (N):
Ci =I/N;
b.2)coeficientul ieşirilor (Ce), ce se calculează ca raport între numărul ieşirilor de personal
(E) şi numărul mediu de personal (N):
Ce =E/N;
b.3)coeficientul fluctuaţiei personalului (Cf)se calculează ca raport între numărul intrărilor
şi ieşirilor de personal şi numărul mediu de personal:
C f = (I+E)/N;

c)gradul de conflictualitate între salariaţi şi conducere se urmăreşte cu ajutorul

următorilor indicatori: număr de greve, număr de zile de grevă, gradul de importanţă al grevei
etc.

Eficienţa utilizării potenţialului uman

Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman se realizează cu ajutorul indicatorilor sintetici

de eficienţă şi anume: productivitate (medie şi marginală ) şi profitabilitatea muncii:
- productivitatea medie anuală pe muncitor (W a = Qa/N):
Qa – producţia anuală,
N – număr de muncitori;
- productivitatea medie zilnică: ( Wz = Qa/Tz),
Tz – numărul de zile;
- productivitatea medie orară: ( Wh = Qa/Th),
Th – numărul de ore;
- profitabilitatea muncii exprimă capacitatea forţei de muncă de a aduce profit: (W Pr =
Pr/N),
WPr - profitabilitatea muncii, Pr - profit (brut sau net)
Nivelul de salarizare şi de motivare a personalului

59
 În vederea analizei nivelului de salarizare şi motivare a personalului se urmăreşte nivelul
salariului şi venitului salarial mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate, zonă sau
economie, modul de stabilire a salariului etc.

Condiţiile de muncă

Analiza condiţiilor de muncă presupune examinarea condiţiilor generale de muncă, precum

şi a elementelor de ergonomie a muncii. Amenajarea şi dotarea locului de muncă trebuie să ţină
cont de particularităţile persoanei care-şi desfăşoară activitatea în acel loc şi să-i asigure realizarea
procesului de producţie cu minim de efort.
Diagnosticul resurselor umane trebuie să conţină şi referiri legate de aspectele sociale ale
întreprinderii, cum ar fi: a)politicile de angajare  şi selecţie folosite (publicitate, teste, interviuri,
probe de lucru etc.); b)climatul social din întreprindere; c)organizarea sindicală şi raporturile cu
conducerea societăţii; d)vulnerabilitatea întreprinderii la greve; e)frecvenţa grevelor; f)nivelul de
salarizare şi motivare a personalului; g)rata accidentelor de muncă etc.
Cu privire la factorii mediului exterior întreprinderii, care pot să o influenţeze favorabil
(oportunităţi) sau nefavorabil (riscuri), înainte de a se formula concluziile de rigoare este necesar
a se releva în opinia CECCAR43 existenţa sau apariţia în viitor a unor aspecte cum ar fi: a)noi
forme de organizare a întreprinderii; b)noi stiluri de administrare, management, gestiune; c)noi
exigenţe cerute conducătorilor întreprinderii; d)lucrul în timp parţial (program de lucru redus); e)
creşterea/diminuarea grupelor de presiune (sindicale, patronale, locale, statale);
f)creşterea/diminuarea şomajului; g)creşterea/diminuarea nivelului de formare a resurselor umane;
h) tendinţa de internaţionalizare (cunoştinţe de limbi străine, extinderea formelor de comunicare I.T.
etc.).
În viziunea unor specialişti ANEVAR44, diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea
caracteristicilor resurselor umane disponibile şi adecvarea potenţialului uman, atât cantitativ, cât şi
calitativ, la obiectivele firmei.
Analiza resurselor umane se referă la următoarele componente: 1)Analiza dimensiunii şi
structurii potenţialului uman; 2)Analiza comportamentului personalului; 3)Analiza eficienţei
utilizării potenţialului uman; 4)Analiza nivelului de salarizare şi motivare a personalului;
5)Analiza condiţiilor de muncă.

Analiza dimensiunii şi structurii potenţialului uman

Această componentă a analizei resurselor umane se referă la latura cantitativă şi calitativă a

încadrării întreprinderilor cu personalul necesar, dinamica şi structura acestuia.
Pentru reflectarea cantitativă a potenţialului uman se urmăreşte:
-numărul total de salariaţi existenţi în evidenţa întreprinderii, în baza unui contract de muncă;
-limita minimă şi maximă a evoluţiei personalului angajat;
-dacă nivelul existent al personalului este conform nevoilor şi care a fost evoluţia acestuia în ultima
perioadă de timp;
-scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultatul restrângerii activităţii, adică traversarea de
către întreprindere a unor dificultăţi de amploare, în funcţie de contextul concurenţial dat. Scăderea

CECCAR, Cartea Expertului Evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, pp. 80-81.
43

Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
44

pp.54-56.

60
numărului de salariaţi poate fi şi o consecinţă favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre
potenţialul uman şi cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii gradului de
tehnicitate.
Analiza cantitativă se face distinct pe cele două categorii de personal - operativ şi de
management.
În afară de analiza cantitativă, este importantă şi analiza calitativă, exprimată prin gradul de
calificare al salariaţilor. Se va urmări dacă personalul este cuprins în programul de pregătire
profesională continuă.
Investigarea complexă a asigurării cu resurse umane implică şi analiza altor criterii de
structurare, cum ar fi: 1)structura salariaţilor în funcţie de natura contractului de muncă;
2)structura pe nivel de studii; 3)structura pe sexe; 4)structura pe categorii de vârstă.
Analiza comportamentului personalului
Pentru analiza comportamentului salariaţilor se urmăresc: utilizarea timpului de muncă
disponibil, mobilitatea personalului şi conflictele în relaţiile de muncă.
Utilizarea timpului de muncă disponibil este analizată atât sub aspect cantitativ, cât şi sub
aspect calitativ, pentru evidenţierea acestor aspecte folosindu-se indicatori specifici.
Pentru analiza mobilităţii personalului se utilizează indicatori specifici circulaţiei şi
fluctuaţiei acestuia. Mobilitatea personalului poate fi determinată de cauze obiective cum sunt lipsa
de motivaţie sau concedierea pentru cauze economice (şomaj), pensionări, decese, plecări din
motive personale sau mişcări care, prin natura lor, nu sunt dependente de activitatea normală. Un
exemplu este cazul celor plecaţi din proprie iniţiativă, fără aprobarea conducerii. O atenţie
deosebită se va acorda fluctuaţiei personalului cheie.
Gradul de conflictualitate dintre salariaţi (sindicate) şi organismele de conducere se
cuantifică prin indicatori precum: numărul de greve, numărul de zile de grevă, coeficientul de
importanţă a grevei.
Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
Această analiză se poate exprima cu ajutorul indicatorului de productivitate a muncii, medie
şi marginală, aceştia caracterizând o relaţie particulară între factorul uman şi volumul de activitate.
Analiza nivelului de salarizare şi motivare a personalului
Se realizează cu ajutorul unor indicatori specifici: 1)nivelul salariului şi venitului salarial
mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate, zonă sau economie; 2)modul de
stabilire a salariului; 3)structura şi componentele sistemului de salarizare sau a pachetului
salarial, dacă este cazul (maşină, telefon, poliţă de asigurare).
Analiza condiţiilor de muncă
Impune verificarea îndeplinirii programelor de protecţie a muncii şi reducere a riscurilor.
Trebuie examinate condiţiile generale de muncă, elemente de ergonomia muncii, întrucât acestea
pot necesita cheltuieli semnificative în perspectivă.
Sfera analizei resurselor umane mai include şi: 1)politicile de angajare şi selectare
folosite, precum şi politicile de pregătire şi perfecţionare a personalului; 2)existenţa sindicatelor
organizate: număr, membri, acţiuni desfăşurate, relaţii cu conducerea societăţii; 3)comunicarea
în cadrul societăţii, atât pe orizontală cât şi pe verticală; 4)existenţa autorizaţiei de la Agenţia de
protecţia muncii.
În finalul analizei se vor formula concluzii referitoare la diagnosticul managementului şi
al resurselor umane, stabilindu-se puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri ce
caracterizează întreprinderea evaluată.

61
 Exemple de puncte forte pot fi: organizarea este suplă; organigrama firmei este echilibrată;
există premisele aplicării unui management participativ; activitatea este corespunzătoare obiectului
de activitate; conducătorii sunt bine informaţi şi motivaţi; resursele umane sunt tinere, bine formate
şi cu bună motivare a muncii; numărul angajaţilor este la nivelul necesarului; structura
personalului, în ceea ce priveşte partea de execuţie şi de conducere, este echilibrată; se constată
absenţa grevelor; colaborarea este bună cu sindicatele; personalul este adaptabil la înnoire; există
departamente specializate în ceea ce priveşte activitatea de cercetare; protecţia muncii este realizată
corespunzător; există corespondenţă între nivelul calificării angajaţilor şi cerinţele postului;
procentul scăzut de absenteism; productivitatea muncii înregistrează un nivel ridicat; nivelul de
salarizare este ridicat.
Exemple de puncte slabe pot fi: organigrama firmei nu este echilibrată; numărul grevelor
este destul de mare; conducătorii firmei nu sunt corect informaţi; resursele umane sunt
preponderent nemotivate; nu există departamente specializate în cercetare; procentajul de
absenteism este în creştere; nivelul de salarizare este destul de redus.
Deopotrivă, în cadrul acestui diagnostic vor fi relevate şi oportunităţi şi riscuri.
Exemple de oportunităţi pot fi: noi reglementări favorabile întreprinderii privind: legislaţia,
piaţa muncii, reducerea birocraţiei la administraţiile de stat centrale şi locale.
Exemple de riscuri pot fi: noi reglementări restrictive privind aspecte precum formarea
personalului, protejarea mediului exterior, securitatea muncii, impozitele şi taxele etc.

5.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL
AL ÎNTREPRINDERILOR. APRECIEREA FIABILITĂŢII SITUAŢIILOR
FINANCIARE. EXAMINAREA ŞI APRECIEREA STĂRII DE SĂNĂTATE
FINANCIARĂ - COMPONENTĂ A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR-CONTABIL

5.1.Aspecte de ordin general ale diagnosticului financiar-contabil. Rolul diagnosticului

financiar-contabil în aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare ale întreprinderilor

62
 Funcţia contabil-financiară are ca scop principal obţinerea resurselor financiare şi
contabilizarea tuturor mişcărilor economico-financiare ale activităţilor întreprinderii.
În viziunea CECCAR diagnosticul contabil-financiar are următoarele obiective45:
a)aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare; b)examinarea şi estimarea stării de
sănătate financiară privind: creşterea activităţii, echilibrul financiar, rentabilitatea şi riscurile
financiare.
Efectuarea acestui diagnostic se va baza pe analiza elementelor componente ale funcţiei
financiar-contabile, pentru o întreprindere, cu respectarea obiectivelor diagnosticului, adică:
a)evaluarea informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare; b)examinarea şi evaluarea stării de
sănătate financiară.
Întrebările la care trebuie să răspundă diagnosticul financiar-contabil ar putea fi
următoarele: Structura capitalului este adecvată activităţii desfăşurate? Întreprinderea reuşeşte să-
şi menţină echilibrul? Întreprinderea reuşeşte să-şi plătească obligaţiile pe termen scurt, mediu şi
lung? Gestiunea resurselor este corespunzătoare? Eficienţa resurselor utilizate depăşeşte nivelul
mediu al domeniului de activitate? Care este tendinţa indicatorilor urmăriţi?
Procesul parcurs de analiză este inversul evoluţiei reale a fenomenului, pornind de la rezultate
către elementele componente şi factorii de influenţă.
Etapele parcurse în elaborarea diagnosticului financiar sunt următoarele: 1)prelucrarea
informaţiilor contabile, prin corecţii şi regrupări în vederea realizării bilanţului financiar;
2)identificarea caracteristicilor diagnosticului şi calculul indicatorilor financiari;
3)interpretarea şi aprecierea indicatorilor din punct de vedere al echilibrului, stării, gestiunii, şi
eficienţei activităţii; 4)stabilirea punctelor tari şi a punctelor slabe ale activităţii întreprinderii, a
oportunităţilor şi riscurilor; 5)stabilirea premizelor privind activitatea viitoare a întreprinderii.46
Procedurile de lucru se referă numai la teste de validitate, nu şi la cele de conformitate,
expertul evaluator de întreprinderi intervenind în avalul sistemului contabil şi anume asupra
situaţiilor de ieşire, adică asupra situaţiilor financiare pe ultimii trei ani, compuse din: bilanţ; cont
de profit şi pierdere; situaţia modificării capitalurilor proprii; situaţia fluxurilor de trezorerie;
politici contabile şi note explicative, dacă întreprinderea evaluată aplică Standardele Internaţionale
de Raportare Financiară (IFRS/IAS).
Dacă întreprinderea aplică Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele
europene, atunci Situaţiile financiare anuale simplificate vor fi formate din: bilanţ; cont de profit
şi pierdere; situaţia modificării capitalurilor proprii; politici contabile şi note explicative; situaţia
fluxurilor de trezorerie (opţional).
Dacă entitatea este microîntreprindere, atunci situaţiile financiare anuale vor fi compuse din
bilanţ, cont de profit şi pierderere, date informative şi notele explicative la situaţiile financiare
anuale.
Aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare se bazează pe două
elemente-cheie: a)cunoaşterea suficientă a întreprinderii şi a concluziilor celorlalte diagnostice:
administrarea sau managementul întreprinderii, juridic, comercial şi tehnic de exploatare;
b)cunoaşterea principiilor şi metodelor proprii de contabilitate ale sectorului de activitate.
După fundamentarea acestor elemente-cheie, se va proceda la verificarea situaţiilor
financiare evaluate, pentru a urmări dacă:

45
CECCAR, Standardul profesional nr. 37-Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2011, pag.79;
46
Horia Cristea şi colectiv, Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, pp. 69-70;

63
-sunt coerente: există corelaţia datelor din bilanţ, contul de profit şi pierdere, situaţiile modificării
capitalului propriu, fluxurilor de trezorerie, politicile contabile şi notele explicative;
-sunt prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor contabile în vigoare;
-ţin cont de elementele posterioare încheierii exerciţiului financiar;
-prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţelor şi modificărilor acesteia, bazată pe
existenţa inventarului întregului patrimoniu (din ultimul an), efectuat în acord cu Normele în cauză
aprobate de ministrul finanţelor publice;
-prezintă o corectă întocmire a contului de profit şi pierdere;
-prezintă o corectă stabilire a profitului net şi a destinaţiilor acestuia, potrivit dispoziţiilor legale47.

5.2.Examinarea şi aprecierea „stării de sănătate financiară” – componentă a diagnosticului

financiar-contabil
Această componentă a diagnosticului financiar-contabil are ca obiectiv examinarea evoluţiei
activităţii întreprinderii prin compararea multianuală (trei ani), grupând datele şi informaţiile avute
la dispoziţie în raport cu categoria informaţiei utilizate.
În mod obişnuit, aceste informaţii sunt calitative, dar în general diagnosticul financiar-
contabil se sprijină pe prelucrarea informaţiilor exprimate în termeni monetari provenind în mod
deosebit din componentele situaţiilor financiare.
După suportul contabil utilizat se disting, de regulă: 1)Analiza structurii bilanţului
contabil; 2)Analiza performanţelor întreprinderii.
O altă abordare a elementelor definitorii despre diagnosticul financiar o întâlnim în lucrarea
editată de ANEVAR48 privind puncte tari şi puncte slabe în analiza-diagnostic. Astfel, prin
diagnostic se fixează punctele tari şi punctele slabe într-un domeniu de activitate, ceea ce permite
stabilirea măsurilor de reabilitare a domeniului analizat.
În mod concret, se cunosc două mari categorii de diagnostic: diagnosticul pe componente
(elemente) ale întreprinderii şi diagnosticul global, care se referă la ansamblul întreprinderii.
Diagnosticul financiar se referă la componenta cotată cu cea mai mare importanţă, în
ansamblul componentelor diagnosticului global.
Într-un raport de evaluare, se tratează componentele principale ale diagnosticului global,
respectiv: diagnosticul juridic, diagnosticul capacităţii de producţie, al bazei tehnice şi tehnologice,
diagnosticul forţei de muncă, diagnosticul pieţei şi al capacităţii de concurenţă, diagnosticul
calităţii produselor, diagnosticul aprovizionării cu materii prime şi materiale, diagnosticul
financiar.
Resursele financiare şi modul lor de utilizare au rolul hotărâtor în asigurarea funcţionării
tuturor celorlalte componente. Este evident că, datorită acestui fapt, se acordă importanţă maximă
atât asigurării întreprinderii cu resurse financiare, cât şi modului de utilizare a lor.
Prin diagnosticul financiar se stabileşte starea de sănătate economico-financiară a
întreprinderii şi se adoptă măsuri de redresare în viitor.
Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii, care presupune
parcurgerea unor etape şi utilizarea unor metode şi procedee pentru realizarea obiectului ei.

47
CECCAR, Standardul profesional nr. 37-Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2011, pp.79-80;
48
Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2013,
pp.75-78;

64
 Etapele analizei financiare a întreprinderii, stabilite prin cuvinte cheie, sunt: a)Obiectul;
b)Modelul; c)Măsurarea (cuantificarea); d)Concluzii; e)Recomandări.
a)Obiectul analizei fixează ce se analizează. Ca exemplu, putem menţiona că dacă analizăm
beneficiul (profitul), simbolizăm cu:

În care:
B – semnifică variaţia beneficiului;
B1 – este beneficiul perioadei analizate (curente);
B0 – este beneficiul perioadei de referinţă (anul precedent, beneficiul altei întreprinderi,
beneficiul mediu pe ramură etc.).
b)Modelul este un instrument al cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a realităţii.
Modelele pot fi: imitative (iconice); analogice; simbolice.
Modelele imitative reproduc sau imită realitatea, de obicei la altă scară: macheta unei uzine,
hărţile geografice, fotografiile etc.
Modelele analogice sunt bazate pe o analogie. De exemplu, graficele cu ajutorul liniilor,
dreptunghiurilor, sferelor, paraleli-pipedelor etc. reproduc producţia, beneficiile, costurile,
productivi-tatea muncii etc.
Modelele simbolice sunt, prin excelenţă, modele matematice, care operează cu cifre, litere,
simboluri etc; acestea sunt modele abstracte, spre deosebire de modelele imitative, care sunt
modele materiale.
În analiza economico-financiară se folosesc toate tipurile de modele, dar sunt preponderente
modelele simbolice şi cele analogice.
c)Măsurarea (cuantificarea) se realizează prin modele matematice, care se pot grupa în trei
categorii: modele de tip determinist; modele de tip stochastic (statistic); modele de tip fuzzy (vagi).
Relaţia de tip determinist presupune o asemenea dependenţă între variabile, încât la variaţia
determinată a unui factor (variabilă) să corespundă o valoare bine determinată a caracteristicii
(variabilei) rezultative. Deci, valoarea pe care o ia una dintre variabile determină valoarea
celeilalte.
În cazul relaţiei de tip stochastic (statistic), fiecărei valori a factorului determinant îi
corespund mai multe valori ale variabilei rezultative, care sunt eşalonate într-o zonă de minim şi
maxim.
În cazul relaţiei de tip fuzzy (mulţimi vagi), elementele aparţin mulţimii, nu cu certitudine, ci
cu un anumit grad de apartenenţă, grad exprimat printr-un număr real, cuprins în intervalul de la 0
la 1. Se ajunge, în final, la o problemă de programare liniară standard.
Adeseori, problemele cu variabile aleatoare se transformă în probleme cu variabile
deterministe, prin înlocuirea variabilelor aleatoare cu valoarea lor medie.
d)Concluziile se elaborează pe baza interpretării celor stabilite în etapele anterioare şi
reprezintă îmbinarea analizei cu sinteza, stabilind diagnosticul în domeniul respectiv.
e)Recomandările decurg din etapa anterioară şi din cerinţa majoră a oricărei analize
economice de a urmări ridicarea eficienţei valorificării resurselor (umane, materiale,
informaţionale şi finan-ciare).
Se constată că, în realizarea tuturor atributelor managementului, vizavi de toate funcţiile
întreprinderii, analiza este indispensabilă.

65
 Analiza financiară are o problematică largă, însă în cele ce urmează o limităm numai la
cerinţele de bază ale evaluării întreprinderii, având în vedere şi exigenţele standardelor internaţionale
de evaluare.
Problematica analizei financiare, utilă evaluării întreprinderii, poate fi sistematizată
astfel: 1)Analiza structurii activului întreprin-derii; 2)Analiza structurii pasivului întreprinderii;
3)Analiza lichi-dităţilor (solvabilităţii); 4)Analiza echilibrului financiar; 5)Analiza ges-tiunii
(rotaţii ale activelor şi pasivelor); 6)Analiza rentabilităţii; 7)Analiza fondului de rulment.
Pentru rezolvarea acestor probleme se folosesc diferite metode şi procedee de analiză, cum ar
fi: indici, ponderi, metoda substituirilor în lanţ ş.a. O metodă folosită pe scară largă în toate ţările
occidentale, inclusiv SUA, este metoda ratelor. Prin rată se înţelege raportul dintre două mărimi
care se condiţionează din punct de vedere economic. Toată teoria ratelor derivă din concepţia
eficienţei economice, reconstituie obiectivul major al analizei economico-financiare.
În cele ce urmează, vom explica trei concepte utilizate în analiza financiară: eficacitatea,
economicitatea şi eficienţa. Toate cele trei concepte implică raportul dintre efort şi efect.
În cazul în care, în raportul Efect/Efort, considerăm constant efortul şi se modifică numai
efectul, apare conceptul de eficacitate. Dacă în raportul Efect/Efort considerăm constant efectul şi
se modifică efortul, avem conceptul de economicitate. Dacă se modifică ambii termeni, apare
noţiunea de eficienţă.
Pentru a surprinde gama tuturor ratelor de eficienţă, în anumite momente ale activităţii
economico-financiare, se pot construi matrici.
O altă abordare despre diagnosticul financiar contabil şi rolul său în evaluare o întâlnim în
lucrarea „Evaluarea întreprinderii” avându-l ca autor pe dr.Alexandru Bologa49.
În ansamblul diagnosticului, diagnosticul financiar – contabil este o componentă importantă a
diagnosticului general al unui sistem economic, alături de diagnosticul juridic, uman, tehnic şi
comercial.
Diagnosticul financiar – contabil este menit să scoată în evidenţă punctele forte şi punctele
slabe susceptibile a fi semnalate pe plan financiar. Din această perspectivă, punctele forte se referă
la: abundenţa de resurse şi lichidităţi, calitatea portofoliului de creanţe, active rentabile, calitatea
relaţiilor firmei cu mediul financiar etc. Punctele slabe pot, deopotrivă, corespunde unei fragilităţi a
echilibrului financiar, caracterul puţin lichid al activelor, fragilităţii rezultatelor şi a rentabilităţii,
insuficienţei fondurilor pentru autofinanţare, structurii financiare instabile şi neadecvate
caracterizată printr-un nivel insuficient al capitalurilor proprii sau unui nivel prea ridicat al
îndatorării.
Conţinutul diagnosticului financiar-contabil poate fi redat în următoarele etape:
a)delimitarea obiectivului diagnosticului, care presupune constatarea anumitor fapte,
fenomene, rezultate. Delimitarea obiectivului se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ,
utilizând anumite metode de evaluare şi calcul;
b)determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea în
elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmăresc în mod succesiv, trecând de la cei cu
acţiune directă la cei cu acţiune indirectă (prin intermediul celor cu acţiune directă), şi aşa mai
departe, până la stabilirea cauzelor finale (primare);
c)stabilirea factorilor presupune şi determinarea, atât a corelaţiei dintre fiecare factor şi
fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre anumiţi factori care acţionează. Este necesară stabilirea
raporturilor de condiţionare;

49
Bologa A., Evaluarea întreprinderii, Editura CIBERNETICA MC, Bucu-reşti, 2011, pp.75-112;

66
 d)măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine
analiza cantitativă pentru cuantificarea influenţelor, a măsurării rezervelor interne, a aprecierii cât
mai exacte a rezultatelor;
e)sintetizarea rezultatelor diagnosticului, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată;
f)elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire
optimă a resurselor, să contribuie la sporirea eficienţei activităţii în viitor.
Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei fiecărui fenomen economic, asigură caracterul
complet şi, totodată, ştiinţific al diagnosticului financiar-contabil.
În continuare, prezentăm unele aspecte legate de delimitări conceptuale: diagnostic
financiar şi diagnostic contabil.
Diagnosticul financiar, din perspectiva evaluatorului, are rolul de a aprecia manifestarea
funcţiei financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluării. Dacă funcţia financiară este bine
reprezentată în întreprindere, în sensul existenţei unui personal specializat care să facă analize
financiare pertinente şi formalizate, constatările acestuia pot fi preluate de către evaluator. Totuşi,
acesta le va aprecia calitatea şi, în situaţia în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere nu
există materializată o analiză financiară pe o perioadă trecută (3-5 ani) luată în calcul de către
evaluator, acesta va trebui să o facă singur.
Diagnosticul contabil se referă la modul de organizare a contabilităţii financiare, la modul de
reflectare, potrivit unor principii şi norme existente, a activităţii întreprinderii. Contabilitatea
financiară reflectă situaţia patrimoniului şi a rezultatelor financiare ale întreprinderii la un moment
dat, prin culegerea şi înregistrarea tuturor informaţiilor furnizate de celelalte funcţii ale
întreprinderii, spre deosebire de care, funcţia contabilă constă în înregistrarea unor fapte sau
operaţii deja petrecute, adoptând o poziţie neutră de redare cu exactitate şi fidelitate a realităţii
întreprinderii.
Contabilitatea este un instrument de cunoaştere, de urmărire, verificare şi control a activităţii
întreprinderii, care este în relaţie directă cu utilizatorii externi ai acestor informaţii. Deschiderea
spre exterior a contabilităţii obligă la transparenţă, rigurozitate, consecvenţă, continuitate şi
exactitate în aplicarea normelor şi principiilor care o ghidează.
Contabilitatea este domeniu şi instrument de cunoaştere a realităţii economice, referitoare la
resursele economice separate patrimonial. Conform acestei definiţii, contabilitatea devine un
instrument strategic de cunoaştere şi analiză a patrimoniului unei entităţi, pornind de la resursele pe
care aceasta le are la dispoziţie (Ionescu L., 2015).
Din perspectiva evaluării, specificul funcţiei contabile influenţează modul de abordare şi
stabilire a diagnosticului contabil de către evaluator. Acesta va aprecia fiabilitatea valorilor
contabile existente şi modul în care contabilitatea a reuşit să-şi realizeze obiectivul de redare a
imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor. Diagnosticul contabil pus de
evaluator va consta în stabilirea unor puncte forte sau slabe ale acesteia sub aspectul bunei
credinţe, a corectitudinii şi a exactităţii aplicării normelor contabile. În concluzie, examenul
modului de organizare a contabilităţii şi stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o validare a
datelor care vor fi utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve unele puncte
slabe care vor penaliza valoarea întreprinderii.
În demersul său, evaluatorul se poate servi de constatările auditorului financiar-contabil
materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaşte competenţa profesională şi
probitatea morală a auditorului, nerecurgând personal la verificările proprii ale lucrării de audit
decât prin câteva sondaje.

67
 Concluziile diagnosticului contabil pot fi:
-puncte forte: îndeplinirea tuturor cerinţelor anunţate, prezentarea reglementată ca formă şi fond;
-puncte slabe: registrele de contabilitate nu au valoare probantă; s-au constatat omisiuni totale sau
parţiale, intenţionate sau nu ale unor operaţiuni; s-au constatat cheltuieli şi venituri neînregistrate;
s-au constatat erori prin compararea informaţiilor furnizate de documentele de sinteză; unele
informaţii nu sunt sincere, putând fi înşelătoare pentru acţionari sau terţi în caz de publicare; nu s-
au publicat informaţiile obligatorii privind întreprinderea.
Într-o abordare integrativă, diagnosticul financiar-contabil reprezintă o sinteză a paşilor făcuţi
de evaluator, o concluzionare din punct de vedere contabil şi financiar a activităţii întreprinderii pe
o perioadă determinată de timp (3-5 ani).
În continuare, vom face o succintă prezentare cu privire la tipologia diagnosticului
financiar-contabil.
Întreprinderile pot fi considerate ca fiind organisme vii, mai mult sau mai puţin complexe, ele
se nasc, trăiesc şi mor. Pornind de la aceasta perspectivă, există o multitudine de unghiuri din care
poate fi analizată o întreprindere.
Unul dintre cele mai interesante şi mai complexe demersuri vizează abordarea
diagnosticului financiar pentru evaluare, această componentă de diagnostic având un rol
cheie în procesul de evaluare a întreprinderii datorită rolului major jucat în cadrul
raportului, şi anume:
-rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;
-rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare a metodelor de evaluare
(îndeosebi metode de randament).
Având în vedere interesele utilizatorilor informaţiei financiare, care sunt fie informative, fie
operaţionale, în analiza financiară acţiunea are două finalităţi:
-analiza financiară este utilizată a priori (analiza previzională), în vederea elaborării, evaluării
şi controlului deciziilor de gestiune. Ea furnizează reguli în conformitate cu strategia adoptată, care
permit fundamentarea unei decizii;
-asistarea deciziilor manageriale se face cu ajutorul unor indicatori simpli şi apropiaţi
utilizatorilor, în vederea elaborării unor proiecte de investiţii, de finanţare, de gestionare a
operaţiilor curente ale agentului economic.
Astfel, se pot aminti, cu titlu de exemplu:
-studiul capacităţii de finanţare a agentului economic, care permite aprecierea compatibilităţii
nevoilor generate de anumite proiecte cu mărimea resurselor deja obţinute de agentul economic sau
posibil a fi obţinute prin împrumut sau creştere de capital;
-relaţia dintre creşterea vânzărilor, autofinanţare şi nevoile de finanţare legate de ciclul de
exploatare permite aprecierea efectelor pe care un plan de dezvoltare comercială îl poate induce
asupra echilibrului financiar al agentului economic;
-analiza retrospectivă a utilizărilor şi resurselor deja constituite de agentul economic serveşte
ca punct de plecare pentru pregătirea operaţiunilor proiectate legate de investiţii sau finanţare;
-analiza financiară este utilizată a posteriori (analiza retrospectivă) ca mijloc permanent de
descriere şi măsurare care serveşte la evaluarea de o manieră continuă a stării sistemului, a
abaterilor faţă de obiective, făcând posibilă elaborarea unor reguli de decizie în funcţie de
rezultatele observate.
Comparându-se valorile prevăzute cu cele obţinute, se pot evidenţia abateri care, prin analiză,
pot să indice: greşeli de gestionare, slăbiciuni, erori, influenţe ale mediului extern.

68
 Literatura de specialitate relevă că, în ceea ce priveşte obiectivele analizei financiare, cu
toate că acestea se caracterizează printr-o mare diversitate, în funcţie de interesele, uneori
divergente, ale utilizatorilor, se pot totuşi găsi trei direcţii comune:
1)cunoaşterea structurii financiare, a modului de combinare a resurselor de finanţare şi a
efectelor acestor combinări asupra solvabilităţii, lichidităţii şi autonomiei financiare a agentului
economic;
2)studiul structurii activelor deţinute de agentul economic, a alegerii făcute în domeniul
investiţiilor sau operaţiilor curente de exploatare, aptitudinii acestora de a fi rentabile (a avea
randament);
3)aprecierea performanţelor, a rezultatelor financiare, deter-minarea unor indicatori de
randament care să indice aptitudinea agentului economic de a-şi majora bogăţia şi de a controla
eventuala volatilitate a rezultatelor sale.
În cele ce urmează, vom prezenta unele aspecte fundamentale legate de obiectivele
diagnosticului financiar-contabil.
Obiectivele diagnosticului financiar-contabil sunt deosebit de complexe. Această
complexitate decurge din varietatea de poziţii ocupate de cei care o realizează şi, ca o consecinţă,
din diversitatea de puncte de vedere, de obiective pe care şi le propune, respectiv de informaţii la
care au acces.
Diagnosticul financiar-contabil se integrează în diagnosticul global, deoarece activitatea
unei firme (tehnică, economică, financiară, de personal şi de conducere) trebuie studiată ca un
sistem care are un scop unitar: obţinerea de profit – raţiunea de a fi a unei întreprinderi, cu alte
cuvinte, diagnosticul financiar-contabil urmăreşte activitatea desfăşurată de întreprindere într-o
anumită perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare şi a modului de alocare a resurselor de
finanţare la nevoile de finanţat.
Diagnosticul financiar-contabil poate fi privit dintr-o perspectivă defensivă, când se doreşte
identificarea şi explicarea dificultăţilor efective sau potenţiale cărora trebuie să li se găsească
soluţii curative sau preventive, ori dintr-o perspectivă ofensivă, când se doreşte aprecierea marjelor
de acţiune ale firmei pentru a pregăti deciziile sale strategice sau tactice.
Prin urmare, diagnosticul financiar-contabil poate fi declanşat: 1)fie în cazul
întreprinderilor aflate în dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligaţie legală
în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară; 2)fie în cazul întreprinderilor
sănătoase, având caracterul unui instrument de control al realizării performanţelor.
În cazul „diagnosticului de criză”, dificultăţile întâlnite de firmă impun o examinare globală
a situaţiei şi performanţelor acesteia. Astfel, dificultăţile temporare de plată pot ridica semne de
întrebare cu privire la posibilităţile întreprinderii de aprovizionare, de demarare a producţiei, cu
privire la aptitudinea întreprinderii de a-şi menţine solvabilitatea. „Diagnosticul de control” intern
sau extern este angajat într-o manieră preventivă. Fundamentarea programului de activitate se
bazează, de exemplu, pe un examen complex al evoluţiei întreprinderii; acordarea unui credit
presupune efectuarea unei analize financiare a activităţii solicitantului de către bancher etc.
Unii specialişti pledează pentru realizarea unei sinteze a analizei financiare, având la
bază o serie de elemente cum ar fi:1)evenimentele majore ale exerciţiilor analizate şi problemele
esenţiale întâmpinate de întreprindere; 2)modificările în mediul economic al întreprinderii, de
natură a modifica comportamentul său şi performanţele sale; 3)în exerciţiile analizate, dacă
întreprinderea a avut o creştere, o stagnare sau o diminuare; 4)care sunt schimbările intervenite
în condiţiile de producţie şi ce perspective se desprind; 5)dacă există ameninţări pe termen mediu
şi scurt pentru întreprindere; 6)care sunt provocările pentru întreprindere în următorii 5 ani;

69
7)care sunt măsurile luate, planurile şi proiectele întreprinderii, menite să facă faţă situaţiilor şi
evenimentelor viitoare50.
Informaţiile astfel furnizate vor caracteriza în ansamblu situaţia financiară a întreprinderii analizate.

5.3.Structura actuală a situaţiilor financiare a întreprinderilor

care fac obiectul diagnosticului de profil

Obiectivul situaţiilor financiare anuale îl constituie furnizarea de informaţii despre poziţia

financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie ale unei entităţi, utile unei categorii
largi de utilizatori.
Situaţiile financiare se compun din: 1)bilanţ; 2)cont de profit şi pierdere; 3)situaţia
modificărilor capitalului propriu; 4)situaţia fluxului de trezorerie; 5)note la situaţii financiare;
6)raportul administratorului.
Formatul bilanţului întocmit de entităţile mijlocii şi mari, precum şi de entităţile de interes
public, este urmatorul:
A. Active imobilizate:
I.Imobilizări necorporale: 1.Cheltuieli de constituire; 2.Cheltuieli de dezvoltare; 3.Concesiuni,
brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare şi alte imobilizări necorporale;
4.Fondul comercial; 5.Active necorporale de explorare si evaluare a resurselor minerale
6.Avansuri;
II.Imobilizari corporale:1.Terenuri şi construcţii; 2.Instalaţii tehnice şi maşini; 3.Alte
instalaţii, utilaje şi maşini; 4.Investitii imobiliare; 5.Imobilizari corporale in curs de executie;
6.Investitii imobiliare in curs de executie; 7.Active corporale de explorare si evaluare a
resurselor minerale; 8.Active biologice productive; 9.Avansuri;
III.Imobilizări financiare: 1.Acţiuni deţinute la filiale; 2.Împrumuturi acordate entităţilor
din grup; 3.Actiunile detinute la entitatile asociate si la entitatile controlate in comun;
4.Împrumuturi acordate entităţilor asociate si entitatilor controlate in comun; 5.Alte titluri
imobilizate; 6.Alte împrumuturi;
B.Active circulante:
I.Stocuri:1.Materii prime şi materiale consumabile; 2.Producţia în curs de execuţie;
3.Produse finite si marfuri; 4.Avansuri;
II.Creanţe (Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an
trebuie prezentate separat pentru fiecare element.): 1.Creanţe comerciale; 2.Sume de încasat
de la entităţile afiliate; 3.Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în
virtutea intereselor de participare; 4.Alte creanţe; 5.Capital subscris şi nevărsat; 6.Creanțe
reprezentând dividende repartizate în cursul exercițiului financiar;
III.Investiţii pe termen scurt: 1.Acţiuni deţinute la entităţile afiliate; 2. Alte investiţii pe
termen scurt;
IV. Casa şi conturi la bănci
C. Cheltuieli în avans
D. Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an: 1.Împrumuturile
din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de
obligaţiuni convertibile; 2.Sume datorate instituţiilor de credit; 3.Avansuri încasate în contul
comenzilor; 4.Datorii comerciale - furnizori; 5.Efecte de comerţ de plătit; 6.Sume datorate

Toma Marin, prof.univ.dr., Iniţiere în evaluarea întreprinderii, Ediţia a III-a revizuită, Editura CECCAR,
50

Bucureşti, 2009, pag.65;

70
entităţilor din grup; 7.Sume datorate entităţilor asociate si entitatilor controlate in comun;
8.Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale;
E. Active circulante nete/datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii: sumele care trebuie plătite intr-o perioadă mai mare de un an:
1.Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din
emisiunea de obligaţiuni convertibile; 2.Sume datorate instituţiilor de credit; 3.Avansuri
încasate în contul comenzilor; 4.Datorii comerciale - furnizori; 5.Efecte de comerţ de plătit;
6.Sume datorate entităţilor din grup;7.Sume datorate entităţilor asociate si entitatilor controlate
in comun; 8.Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale;
H. Provizioane: 1.Provizioane pentru litigii; 2.Provizioane pentru garanţii acordate clienţilor;
3.Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare; 4.Provizioane pentru impozite; 5. Alte
provizioane;
I. Venituri în avans;
J. Capitaluri proprii:
I. Capital subscris: 1.Capital subscris şi vărsat; 2.Capital subscris nevărsat;
II. Prime de capital;
III. Rezerve din reevaluare;
IV. Rezerve: 1.Rezerve legale; 2.Rezerve statutare sau con-tractuale; 3.Alte rezerve;
V. Profitul sau pierderea reportat(ă);
VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar.
În continuare, prezentăm câteva aspecte definitorii despre bilanţul prescurtat. Entităţile
micro şi cele mici întocmesc bilanţ prescurtat. Formatul bilanţului prescurtat întocmit de aceste
entităţi este următorul:
A.Active imobilizate: I.Imobilizări necorporale; II.Imobilizări corporale; III.Imobilizări
financiare;
B.Active circulante: I.Stocuri; II.Creanţe (Sumele care urmează să fie încasate după o
perioadă mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element); III.Investiţii pe
termen scurt; IV.Casa şi conturi la bănci;
C.Cheltuieli în avans;
D.Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;
E.Active circulante nete/datorii curente nete;
F.Total active minus datorii curente;
G.Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;
H.Provizioane;
I.Venituri în avans;
J.Capitaluri proprii: I. Capital subscris; II. Prime de capital; III. Rezerve din reevaluare;
IV. Rezerve; V. Profitul sau pierderea reportat(ă); VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar;
Potrivit OMFP 1802/201451 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile
financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, formatul bilanţului
prescurtat întocmit de către microîntreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii pentru anul 2020 este
prezentat în Anexa nr. 1.
O altă componentă a situaţiilor financiare anuale este Contul de profit şi pierdere.
Prin structura sa, Contul de profit şi pierdere are rolul de a asigura informarea corectă a
managementului întreprinderii, deoarece permite detalierea rezultatului obţinut la finele
51
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea 1, Nr.963 din 30.12.2014.

71
exerciţiului. În cadrul contului de profit şi pierdere se consemnează atât tipurile de venituri, cât şi
tipurile de cheltuieli grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului şi, în speţă, profitul
sau pierderea pentru fiecare categorie de activităţi şi pe total întreprindere.
În România, conform Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1802/2014 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile
financiare anuale consolidate, Contul de profit şi pierdere este prezentat sub formă de listă, cu
structurarea veniturilor şi cheltuielilor după natură, astfel:
1)Cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii
care se înscriu în categoria activităţii curente a firmei, după deducerea reducerilor comerciale şi a
taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri.
2)Venituri aferente costului producţiei în curs de execuţie reprezintă variaţia în plus (creştere) sau
în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi producţie
în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în curs,
neluând în calcul ajustările pentru depreciere constituite.
3)Venituri din producția de imobilizări necorporale și corporale reprezintă costul lucrărilor şi
cheltuielilor efectuate de firmă pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active imobilizate
necorporale şi corporale.
4)Venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale evidențiază creșterea rezultatelor din
reevaluarea imobilizărilor corporale, recunoscută ca venit, care să compenseze cheltuiala cu
descreșterea, recunoscută anterior la acel activ.
5)Venituri din producția de investiții imobiliare reprezintă venituri din producția de investiții
imobiliare realizate pe cont propriu.
6)Veniturile din subvenții de exploatare evidenţiază subvenţiilor cuvenite entităţii în schimbul
respectării anumitor condiţii referitoare la activitatea de exploatare a acesteia.
7)Alte venituri de exploatare sunt veniturile din creanţe recuperate şi alte venituri din exploatare
(din valorificare de bunuri sau servicii) precum și venituri din subvenții pentru investiții sau din
fond comercial negativ.
8.a)Cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile, costul de achiziţie al obiectelor de
inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor;
contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor
vândute şi al ambalajelor;
9)cheltuieli cu personalul:
a)salarii şi indemnizaţii;
b)cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială.
10.a)Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale cu acele
cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele;
10.b)Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc suma
ajustărilor de valoare care sunt normale.
11)Alte cheltuieli de exploatare: cheltuieli privind prestaţii externe; cheltuieli cu alte impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate; cheltuieli cu protecția mediului înconjurător; cheltuieli cu
reevaluarea imobilizărilor corporale; cheltuieli privind calamități și alte evenimente similare; alte
cheltuieli (cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi
chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi
(colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de
bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare şi altele; pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi;

72
cheltuieli efectuate în avans; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital; cheltuieli
din operațiuni de fiducie; cheltuieli cu donații acordate; cheltuieli cu valoarea neamortizată a
imobilizărilor necorporale, corporale sau în curs, scoase din activ; sume prescrise, scutite sau
anulate, potrivit prevederilor legale în vigoare, reprezentând creanțe față de clienți, debitori diverși;
cheltuieli cu protecția mediului înconjurător; cheltuieli cu reevaluarea imobilizărilor corporale;
cheltuieli privind calamități și alte evenimente similare; alte cheltuieli ce nu se regăsesc în cele
enumerate);
12)Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile
afiliate;
13)Venituri din dobânzi, cu precizarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate;
14)Venituri din subvenții de exploatare pentru dobânda acordată;
15)Alte venituri financiare, cu indicarea distinctă a veniturilor din alte imobilizări financiare;
16)Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active
circulante (venituri;cheltuieli);
17)Cheltuielile privind dobânzile, cu menţiunea separată a cheltuielilor în relaţia cu entităţile
afiliate;
18)Alte cheltuieli financiare;
19)Profit sau pierdere financiară;
Venituri totale;
Cheltuieli totale;
19)Profitul sau pierderea brută;
20)Impozitul pe profit;
21)Impozitul specific unor activități;
21)Profitul sau pierderea net(ă) a exerciţiului financiar;
22)Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus;
23)Profitul sau pierderea netă a exercițiului financiar.
22)Contul de profit şi pierdere cuprinde:
-toate veniturile generate de activitatea firmei pe parcursul exerciţiului;
-toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleiaşi perioade.
Veniturile corespund resurselor obţinute din operaţiunile industriale, comerciale, financiare,
iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia realizării acestor operaţiuni.
În consecinţă, compararea veniturilor obţinute cu cheltuielile efectuate permite obţinerea unui
rezultat global de tipul:
Rezultat = Venituri - Cheltuieli
Prezentăm în Anexa nr. 2 un model al contului de profit şi pierdere pentru anul 2020,
potrivit formatului prescurtat al situaţiilor financiare pentru microîntreprinderi şi întreprinderi mici,
conform OMFP nr. 1802/2014.
O altă componentă a situaţiilor financiare anuale este situaţia fluxurilor de trezorerie. Sunt
obligate să întocmească situaţia fluxurilor de trezorerie entităţile mijlocii şi mari, precum şi
entităţile de interes public.
Aceste entităţi întocmesc situaţia fluxurilor de trezorerie şi o prezintă drept parte integrantă a
situaţiilor lor financiare, pentru fiecare perioadă pentru care sunt prezentate situaţiile financiare
anuale.
Situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să raporteze fluxurile de trezorerie din cursul
perioadei, clasificate pe activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Fluxurile de trezorerie
sunt intrările sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar.

73
 Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi producătoare de venit ale entităţii,
precum şi alte activităţi care nu sunt activităţi de investiţii sau de finanţare.
Activităţile de investiţii constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate şi de alte
investiţii neincluse în echivalentele de numerar.
Activităţile de finanţare sunt activităţi care au drept rezultat modificări ale dimensiunii şi
compoziţiei capitalurilor proprii şi împrumuturilor entităţii.
Fluxurile de trezorerie provenite din activităţi de exploatare sunt derivate, în primul rând,
din principalele activităţi producătoare de venit ale entităţii. Acestea rezultă în general din
tranzacţiile şi alte evenimente care intră în determinarea profitului sau a pierderii. Exemple de
fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de exploatare sunt: a) încasarile în numerar din
vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii; b) încasarile în numerar provenite din redevenţe,
onorarii, comisioane şi alte venituri; c) plăţile în numerar efectuate către furnizorii de bunuri şi
prestatorii de servicii; d) plăţile în numerar efectuate către şi în numele angajaţilor; e) plăţile în
numerar sau restituiri ale impozitului pe profit, cu excepţia cazului în care pot fi asociate în mod
specific activităţilor de investiţii şi de finanţare.
Activităţi de investiţii: Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de investiţii
sunt: a)plăţile în numerar pentru dobândirea de imobilizari corporale, necorporale şi alte active
imobilizate. Aceste plăţi le includ şi pe acelea care se referă la costurile de dezvoltare capitalizate
şi la construcţia, în regie proprie, a imobilizărilor corporale; b)încasarile în numerar din vânzarea
de imobilizări corporale, necorporale şi alte active imobilizate; c)plăţile în numerar pentru
dobândirea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie ale altor entităţi şi de interese în
asocierile în participaţie (altele decât plăţile pentru instrumentele considerate a fi echivalente de
numerar sau pentru cele deţinute în vederea plasării sau tranzacţionării); d)încasările în numerar
din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorii ale altor entităţi şi din vânzarea de
interese în asocierile în participaţie (altele decât încasările pentru instrumentele considerate a fi
echivalente de numerar şi pentru cele păstrate în vederea plasării sau tranzacţionării); e)avansurile
în numerar şi împrumuturile acordate altor părţi; f)încasările în numerar din rambursarea
avansurilor şi împrumuturilor acordate altor părţi.
Activităţi de finanţare: Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activităţi de finanţare
sunt: a)încasările în numerar provenite din emisiunea de acţiuni sau alte instrumente de capitaluri
proprii; b)plăţile în numerar efectuate către proprietari pentru a dobândi sau răscumpăra acţiunile
entităţii; c)încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanţă, împrumuturilor, efec-
telor comerciale, obligaţiunilor, ipotecilor şi a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung;
d)rambursările în numerar ale sumelor împrumutate; şi e)plăţile în numerar efectuate de locatar
pentru reducerea datoriei existente aferente unui contract de leasing financiar.
Fluxul de trezorerie se poate prezenta la partea de flux de exploatare prin metoda directă sau
prin metoda indirectă.
Prezentăm în Anexa nr.3 un model de flux de exploatare prin metoda indirectă și
partea de flux de exploatare prin metoda directă.
O altă componentă a situaţiilor financiare anuale este situaţia modificărilor capitalului
propriu. Sunt obligate să întocmească situaţia fluxurilor de trezorerie entităţile mijlocii şi mari,
precum şi entităţile de interes public. Aceste entităţi întocmesc situaţia modificărilor capitalului
propriu şi o prezintă drept parte integrantă a situaţiilor lor financiare, pentru fiecare perioadă pentru
care sunt prezentate situaţiile financiare anuale.
Modificările capitalurilor proprii ale unei entităţi între începutul şi finalul perioadei de
raportare reflectă creşterea sau reducerea activului net în cursul perioadei. Cu excepţia

74
modificărilor rezultate din tranzacţiile cu proprietarii care acţionează în calitatea lor de proprietari
(cum ar fi contribuţiile la capitalul propriu, răscumpararea propriilor instrumente de capitaluri
proprii ale entităţii şi dividendele), modificarea globală a capitalurilor proprii în timpul unei
perioade reprezintă, în general, valoarea totală a veniturilor şi cheltuielilor, inclusiv câştigurile şi
pierderile, generate de activităţile entităţii pe parcursul acelei perioade.
Ajustarea reprezentând corectarea pe seama rezultatului reportat de erori contabile se prezintă
distinct în situaţia modificărilor capitalului propriu.
Un model de situaţie a modificărilor capitalului propriu îl prezentăm în Anexa nr.4.
O componentă a situaţiilor financiare care vine cu elemente informative suplimentare o
reprezintă notele explicative la situaţiile financiare anuale.
Notele explicative trebuie:
a)să prezinte informaţii despre reglementările contabile care au stat la baza întocmirii
situaţiilor financiare anuale şi despre politicile contabile folosite;
b)să ofere informaţii suplimentare care nu sunt prezentate în bilanţ, contul de profit şi
pierdere şi, după caz, în situaţia modificărilor capitalurilor proprii şi/sau situaţia fluxurilor de
numerar, dar sunt relevante pentru înţelegerea oricărora dintre acestea.
Trebuie să se menţioneze, totodată, dacă situaţiile financiare anuale au fost întocmite în
conformitate cu Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, şi cu prevederile cuprinse în aceste reglementări.
Următoarele informaţii trebuie prezentate cu claritate şi repetate ori de câte ori este
necesar, pentru buna lor înţelegere: a)denumirea entităţii care face raportarea; b)faptul că
situaţiile financiare anuale sunt proprii acesteia, şi nu grupului; c)data la care s-au încheiat sau
perioada la care se referă situaţiile financiare anuale; d)moneda în care sunt întocmite situaţiile
financiare anuale; e)exprimarea cifrelor incluse în raportare (de exemplu, lei).
Notele explicative la bilanţ şi la contul de profit şi pierdere, prezentate în conformitate cu
prezentul capitol, respectă ordinea în care sunt prezentate elementele în bilanţ şi în contul de profit
şi pierdere.
Notele explicative se prezintă sistematic. Pentru fiecare element semnificativ din situaţiile
financiare anuale trebuie să existe informaţii aferente în notele explicative.
Ordinul la care facem referire prevede şi conţinutul notelor explicative la situaţiile
financiare anuale pentru toate entităţile.
În notele explicative la situaţiile financiare, toate entităţile prezintă, în plus,
informaţiireferitoare la următoarele aspecte52:
a)politicile contabile adoptate, inclusiv: a1)bazele de evaluare aplicate diferitelor elemente;
a2)conformitatea politicilor contabile adoptate cu principiile contabile prevăzute; a3)orice
modificări semnificative ale politicilor contabile adoptate;
b)dacă imobilizările corporale au valori reevaluate, un tabel care să prezinte: b1)mişcările
rezervei din reevaluare în cursul exerciţiului financiar, cu o explicaţie a tratamentului fiscal al
elementelor pe care le conţine; b2)valoarea contabilă care ar fi fost recunoscută în bilanţ, dacă
imobilizarile corporale nu ar fi fost reevaluate;
c)atunci când instrumentele financiare sunt evaluate la valoarea justă: c1)ipotezele
semnificative care stau la baza modelelor şi tehnicilor de evaluare, dacă valorile juste au fost
determinate în conformitate cu prevederile exprese din ordin; c2)pentru fiecare categorie de
instrumente financiare, valoarea justă, modificarile de valoare incluse direct în contul de profit şi

OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu
52

modificările ulterioare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 bis/2009.

75
pierdere, precum şi modificările incluse în rezervele de valoare justă; c3)pentru fiecare clasă de
instrumente financiare derivate, informaţii despre aria şi natura instrumentelor, inclusiv termenii şi
conditiile semnificative care pot afecta valoarea, calendarul şi certitudinea fluxurilor viitoare de
numerar; c4)un tabel care să prezinte mişcările recunoscute direct în capitalurile proprii, în cursul
exerciţiului financiar;
d)valoarea totală a oricăror angajamente financiare, garanţii sau active şi datorii contingente
neincluse în bilanţ, indicând natura şi forma oricărei garanţii reale care a fost acordată; separat de
acestea, sunt prezentate orice angajamente privind pensiile şi entităţile afiliate sau asociate;
e)suma avansurilor şi creditelor acordate membrilor organelor de administraţie, de conducere
şi de supraveghere, cu indicarea ratelor dobânzii, a principalelor condiţii şi a oricăror sume
restituite, amortizate sau la care s-a renunţat, precum şi a angajamentelor asumate în numele
acestora sub forma garanţiilor de orice fel, cu indicarea totalului pe fiecare categorie;
f)cuantumul şi natura elementelor individuale de venituri sau de cheltuieli care au o mărime
sau o incidenţă excepţională;
g)sumele datorate de entitate, care devin exigibile după o perioadă mai mare de cinci ani,
precum şi valoarea totală a datoriilor entităţii acoperite cu garanţii reale depuse de aceasta, cu
indicarea naturii şi formei garanţiilor;
h)numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţiului financiar.
În mod concret, administratorii întreprinderii trebuie să aprobe politici contabile pentru
operaţiunile derulate, inclusiv proceduri proprii pentru situaţiile prevăzute de legislaţie. În cazul
entităţilor care nu au administratori, politicile contabile se aprobă de către persoanele care au
obligaţia gestionării entităţii respective. Astfel, politicile contabile trebuie elaborate având în
vedere specificul activităţii, de către specialişti în domeniul economic şi tehnic, cunoscători ai
activităţii desfăşurate şi ai strategiei adoptate de entitate.
Ca un element de noutate OMFP nr.1802/2014, față de reglementarea anterioară, solicită
prezentarea de informaţii suplimentare de către entităţile mijlocii şi mari, precum şi de către
entităţile de interes public.
Entităţile mijlocii şi mari, precum şi entităţile de interes public care preiau creanţe prezintă în
notele explicative la situaţiile financiare anuale informaţii aferente creanţelor preluate prin
cesionare, astfel:
a)modificările valorii creanţelor evidenţiate în conturi bilanţiere (contul 461 Debitori diverşi),
după cum urmează (Tabelul nr. 5.3.1):
Situaţia creanţelor preluate prin cesionare (la cost de achiziţie) la data de ...

Tabelul nr. 5.3.1: Situaţia creanţelor preluate prin cesionare

la cost de achiziţie Sursa: www.mfinante.ro

a) modificările valorii creanţelor evidenţiate în conturi în afara bilanţului (contul 809 Creanţe
preluate prin cesionare), după cum urmează (Tabelul nr. 5.3.2):
76
 Situaţia creanţelor preluate prin cesionare (la valoare nominală) la data de ...

Tabelul nr. 5.3.2: Situaţia creanţelor preluate prin cesionare

la valoare nominală Sursa: www.mfinante.ro

Entităţile care preiau creanţe prezintă în notele explicative la situaţiile financiare anuale
informaţii aferente creanţelor preluate prin cesionare, referitoare la costul de achiziţie şi valoarea
nominală a creanţelor preluate, încasate, cedate terţilor, trecute pe cheltuieli, precum şi soldul
creanţelor la sfârşitul exerciţiului financiar.
În notele explicative la situaţiile financiare, entităţile mijlocii şi mari, precum şi
societăţile/companiile naţionale, societăţile cu capital integral sau majoritar de stat şi regiile
autonome prezintă, pe lângă informaţiile cerute conform secţiunii intitulate Conţinutul
notelor explicative la situaţiile financiare anuale pentru toate entităţile, informaţii referitoare la
următoarele:
a)pentru diversele elemente de imobilizări: a1)preţul de achiziţie sau costul de producţie sau,
dacă a fost aplicată regula de evaluare alternativă, valoarea reevaluată la începutul şi la închiderea
exerciţiului financiar; a2)creşterile, cedările şi transferurile în cursul exerciţiului financiar;
a3)ajustările cumulate de valoare la începutul şi la închiderea exerciţiului financiar; a4)ajustările de
valoare înregistrate în cursul exerciţiului financiar; a5)mişcările ajustărilor cumulate de valoare în
privinţa cresterilor, cedărilor şi transferurilor în cursul exerciţiului financiar; a6)dacă există
dobânda capitalizată, suma capitalizată, în cursul exerciţiului financiar;
b)dacă activele imobilizate sau circulante fac obiectul ajustărilor de valoare exclusiv în scop
fiscal, valoarea ajustărilor şi motivele pentru care acestea au fost efectuate;
c)atunci când instrumentele financiare sunt evaluate la preţul de achiziţie sau la costul de
producţie: c1)pentru fiecare clasă de instrumente financiare derivate: c1.1)valoarea justă a
instrumentelor, dacă această valoare poate fi determinată prin una din metodele prevăzute expres în
ordin; c1.2)informaţii privind aria şi natura instrumentelor; c2)pentru imobilizările financiare
înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea lor justă: c2.1)valoarea contabilă şi valoarea justă
a activelor individuale sau a grupărilor corespunzătoare ale acelor active individuale; c2.2)motivele
pentru care nu a fost redusă valoarea contabilă, inclusiv natura dovezilor care stau la baza ipotezei
că valoarea contabilă va fi recuperată;
d)valoarea indemnizaţiilor acordate în exerciţiul financiar membrilor organelor de
administraţie, de conducere şi de supraveghere pentru funcţiile deţinute de aceştia, precum şi orice
angajamente care au luat naştere sau sunt încheiate cu privire la pensiile acordate foştilor membri
ai acestor organe, indicând totalul pe fiecare categorie de organe; aceste informaţii pot fi omise
dacă prezentarea lor ar face posibilă identificarea situaţiei financiare a unui anumit membru al
organelor respective;

77
 e)numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar, defalcat pe categorii şi, dacă
acestea nu sunt prezentate separat în contul de profit şi pierdere, cheltuielile cu personalul aferente
exerciţiului financiar, defalcate pe salarii şi indemnizatii, cheltuieli cu asigurările sociale şi
cheltuieli cu pensiile;
f)în cazul recunoaşterii în bilanţ a unui provizion pentru impozite, soldul aferent acestuia la
închiderea exerciţiului finan-ciar şi mişcările acestor solduri în cursul exerciţiului financiar;
g)denumirea şi sediul social al fiecăreia dintre entităţile în care entitatea raportoare deţine fie
direct, fie printr-o persoană care acţionează în nume propriu, dar în contul entităţii, un interes de
participare, prezentând proporţia de capital deţinută, valoarea capitalului şi rezervelor, precum şi
profitul sau pierderea entităţii respective pentru ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost
aprobate situaţiile financiare;
h)numărul şi valoarea nominală sau, în absenţa unei valori nominale, echivalentul contabil al
acţiunilor subscrise în cursul exerciţiului financiar în limitele capitalului autorizat;
i)dacă există mai multe categorii de acţiuni, numărul şi valoarea nominală sau, în absenţa unei
valori nominale, echivalentul contabil al acţiunilor din fiecare categorie;
j)existenţa oricăror certificate de participare, obligaţiuni convertibile, warante, opţiuni sau
valori mobiliare sau drepturi similare, cu indicarea numărului acestora şi a drepturilor pe care le
conferă;
k)denumirea, sediul principal sau sediul social şi forma juridică a fiecăreia dintre entităţile la
care entitatea raportoare este asociată cu răspundere nelimitată;
În continuare, prezentăm sintetic conţinutul notelor explicative la situaţiile financiare.
Cu prilejul auditării situaţiilor financiare anuale, sunt avute în vedere şi notele ce însoţesc
aceste situaţii, indiferent ca avem în vedere situaţii financiare anuale sau consolidate.
Conform OMFP 1802 din 201453 și reglementării anterioare (OMFP nr. 3055/2009), notele
explicative prezentate în continuare constituie doar exemple de prezentare, entităţile care
elaborează situaţii financiare anuale trebuind să întocmească note explicative care să acopere
toate informaţiile necesar a fi prezentate potrivit reglementării menţionate mai sus: 1)Active
imobilizate (Anexa nr.5); 2)Provizioane; 3)Repartizarea profitului; 4)Analiza rezultatului din
exploatare; 5)Situaţia creanţelor şi datoriilor; 6)Principii, politici şi metode contabile; 7)Participaţii şi
surse de finanţare; 8) Informaţii privind salariaţii şi membrii organelor de administraţie, conducere şi
de supraveghere; 9)Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari;
10)Alte informaţii.
1.Active imobilizate
În această primă notă, cheltuielile de constituire şi cheltuielile de dezvoltare vor fi detaliate,
prezentându-se motivele imobilizării şi perioada de amortizare, cu justificarea acesteia.
Modificările valorii brute se vor prezenta plecând de la costul de achiziţie sau costul de
producţie pentru fiecare element de imobilizare, în funcţie de tratamentele contabile aplicate.
În cazul în care durata contractului sau durata de utilizare a elementelor de natura cheltuielilor
de dezvoltare depăşeşte cinci ani, aceasta trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu
motivele care au determinat-o.
În cazul fondului comercial amortizat într-o perioadă de peste cinci ani, această perioadă nu
trebuie să depăşească durata de utilizare economică a activului şi trebuie să fie prezentată şi
justificată în notele explicative.
Se vor prezenta duratele de viaţă sau ratele de amortizare utilizate, metodele de amortizare şi
ajustările care privesc exerciţiile anterioare.
53
Ordinul este publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 30.12.2014.

78
 Se vor prezenta separat creşterile de valoare apărute din procesul de dezvoltare internă.
Modelul tabelar al acestei note e prezentat în Anexa nr. 5.

2.Provizioane
În această notă, provizioanele prezentate în bilanţ la secţiunea „Provizioane” trebuie descrise
în notele explicative, dacă acestea sunt semnificative (a se vedea Tabelul nr. 5.3.3).
– lei -
Denumirea provizionului Sold la începutul Transferuri Sold la sfârşitul exerciţiului financiar
exerciţiului financiar
în cont din cont

0 1 2 3 4 = 1+2-3
1)Provizioane pentru litigii 0 0 0 0
2)Provizioane pentru garanţii acordate 0 0 0 0
clienţilor
3)Provizioane pentru dezafectarea 0 0 0 0
imobilizărilor corporale şi alte acţiuni similare
legate de acestea
4)Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare 0 0 0 0

5)Provizioane pentru impozite 0 0 0 0

6)Provizioane pentru terminarea contractului de
muncă
7)Alte provizioane 0 0 0 0
8) TOTAL PROVIZIOANE 0 0 0 0
(1+2+3+4+5+6+7)

Tabelul nr. 5.3.3: Situaţia provizioanelor

Sursa: www.mfinante.ro

3.Repartizarea profitului
În această notă, profitul prezentat în bilanţ va fi detaliat sub forma profitului net de repartizat,
care poate fi alocat la rezerva legală, acoperirea pierderii din anii precedenţi sau repartizarea la
dividende (a se vedea Tabelul nr. 5.3.4).
- lei –
Destinaţia profitului Suma
Profit net de repartizat: 0
- rezerva legală 0
- acoperirea pierderii contabile 0
- dividende etc. 0
Profit nerepartizat 0

Tabelul nr. 5.3.4: Repartizarea profitului

Sursa: www.mfinante.ro

În cazul acoperirii pierderii contabile reportate, se vor prezenta sursele de acoperire a

acesteia.

4.Analiza rezultatului din exploatare

Această notă a fost inspirată din contabilitatea anglo-saxonă şi vine să suplinească faptul că nu
se reflectă în contul de profit şi pierdere costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate (a se vedea
Tabelul nr. 5.3.5).
Denumirea indicatorului Precedent Curent
1. Cifra de afaceri netă
2. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor
prestate (3+4+5)

79
 3. Cheltuielile activităţii de bază
4. Cheltuielile activităţilor auxiliare
5. Cheltuielile indirecte de producţie
6. Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (1-2)
7. Cheltuielile de desfacere
8. Cheltuieli generale de administraţie
9. Alte venituri din exploatare
10. Rezultatul din exploatare (6-7-8+9)
Tabelul nr. 5.3.5: Analiza rezultatului din exploatare
Sursa: www.mfinante.ro

5.Situaţia creanţelor şi datoriilor

În această notă se vor menţiona următoarele informaţii: a) clauzele legate de
achitarea datoriilor şi rata dobânzii aferente împrumuturilor; b) datoriile pentru care s-au depus
garanţii sau au fost efectuate ipotecări: valoarea datoriei; valoarea şi natura garanţiilor; c)
valoarea obligaţiilor pentru care s-au constituit provizioane; d) valoarea obligaţiilor
privind plata pensiilor.
Formatul acestei note este prezentat în Tabelul nr. 5.3.6.
– lei -
Creanţe Sold la sfârşitul exerciţiului financiar Termen de lichiditate
Sub 1 an Peste 1 an
0 1 =2 + 3 2 3
Total, din care: 0 0 0

– lei -
Datorii Sold la sfârşitul exerciţiului Termen de exigibilitate
financiar
exerciţiului financiar Sub 1 an 1-5 ani Peste 5 ani
0 1 2 3 4
Total, din care: 0 0 0 0

Tabelul nr. 5.3.6: Situaţia creanţelor şi datoriilor

Sursa: www.mfinante.ro

6.Principii, politici şi metode contabile

În această notă se vor menţiona următoarele informaţii:
a)Reglementările contabile aplicate la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale.
b)Abaterile de la principiile şi politicile contabile, metodele de evaluare şi de la alte prevederi din
reglementările contabile, menţionându-se: natura; motivele; evaluarea efectului asupra activelor şi
datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii.
c)Dacă valorile prezentate în situaţiile financiare nu sunt comparabile, absenţa comparabilităţii
trebuie prezentată în notele explicative, însoţită de comentarii relevante.
d)Valoarea reziduală pentru imobilizări stabilită în situaţia în care nu se cunoaşte preţul de achiziţie
sau costul de producţie al acesteia.
e)Suma dobânzilor incluse în costul activelor imobilizate şi circulante cu ciclu lung de fabricaţie.
f)În cazul reevaluării imobilizărilor corporale:
-elementele supuse reevaluării, precum şi metodele prin care sunt determinate valorile rezultate în
urma reevaluării;
-valoarea la cost istoric a imobilizărilor reevaluate;

80
-tratamentul în scop fiscal al rezervei din reevaluare;
-modificările rezervei din reevaluare:
-valoarea rezervei din reevaluare la începutul exerciţiului financiar;
-diferenţele din reevaluare transferate la rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar;
-sumele capitalizate sau transferate într-un alt mod din rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului
financiar, prezentându-se natura oricărui astfel de transfer, cu respectarea legislaţiei în vigoare;
-valoarea rezervei din reevaluare la sfârşitul exerciţiului financiar;
-dacă activele fac obiectul ajustărilor excepţionale de valoare exclusiv în scop fiscal, suma
ajustărilor şi motivele pentru care acestea au fost efectuate trebuie prezentate în notele explicative;
-dacă valoarea prezentată în bilanţ, rezultată după aplicarea metodelor FIFO, CMP sau LIFO,
diferă în mod semnificativ, la data bilanţului, de valoarea determinată pe baza ultimei valori de
piaţă cunoscute înainte de data bilanţului, valoarea acestei diferenţe trebuie prezentată în notele
explicative ca total, pe categorii de active fungibile.

7.Participaţii şi surse de finanţare

În această notă se vor menţiona următoarele informaţii:
a)se menţionează existenţa oricăror certificate de participare, valori mobiliare, obligaţiuni
convertibile, cu prezentarea informaţiilor cerute în Subsecţiunea 9.2 "Note explicative" din cadrul
Capitolului II "Formatul şi conţinutul situaţiilor financiare anuale" al prezentelor reglementări;
b)capital social subscris/patrimoniul entităţii;
c)numărul şi valoarea totală a fiecărui tip de acţiuni emise, menţionându-se dacă au fost integral
vărsate şi, după caz, numărul acţiunilor pentru care s-a cerut, fără rezultat, efectuarea
vărsămintelor;
d)acţiuni răscumpărabile: data cea mai apropiată şi data limită de răscumpărare; caracterul
obligatoriu sau neobligatoriu al răscumpărării; valoarea eventualei prime de răscumpărare;
e)acţiuni emise în timpul exerciţiului financiar (tipul de acţiuni; număr de acţiuni emise; valoarea
nominală totală şi valoarea încasată la distribuire); drepturi legate de distribuţie (numărul,
descrierea şi valoarea acţiunilor corespunzătoare; perioada de exercitare a drepturilor; preţul plătit
pentru acţiunile distribuite;
f)obligaţiuni emise (tipul obligaţiunilor emise; valoarea emisă şi suma primită pentru fiecare tip de
obligaţiuni; obligaţiuni emise de entitate, deţinute de o persoană nominalizată sau împuternicită de
aceasta:
-valoarea nominală;
-valoarea înregistrată în momentul plăţii).

8.Informaţii privind salariaţii şi membrii organelor de administraţie, conducere şi de

supraveghere
În această notă se vor face menţiuni cu privire la:
a)indemnizaţiile acordate membrilor organelor de administraţie, conducere şi de
supraveghere;
b)obligaţiile contractuale cu privire la plata pensiilor către foştii membri ai organelor de
administraţie, conducere şi supraveghere, indicându-se valoarea totală a angajamentelor pentru
fiecare categorie;
c)valoarea avansurilor şi a creditelor acordate membrilor organelor de administraţie,
conducere şi de supraveghere în timpul exerciţiului: rata dobânzii; principalele clauze ale

81
creditului; suma rambursată până la acea dată; obligaţii viitoare de genul garanţiilor asumate de
entitate în numele acestora;
d)salariaţii: număr mediu, cu defalcarea pe fiecare categorie; salarii plătite sau de plătit,
aferente exerciţiului; cheltuieli cu asigurările sociale; alte cheltuieli cu contribuţiile pentru pensii.

9.Exemple de calcul şi analiză a principalilor

indicatori economico-financiari
Principalii indicatori care pot fi calculaţi în cazul analizei financiare sunt:

Active curente
=
1.Indicatorul lichidităţii curente Datorii curente ;
Active circulante - Stocuri
=
2.Indicatorul lichidităţii imediate Datorii curente ;
Capital împrumutat
3.Indicatorul gradului de îndatorare = Capital propriu ;
4.Indicatorul privind acoperirea dobânzilor
Profit înaintea plă ţ ii dobânzii şi impozitului pe profit
= Cheltuieli cu dobânda ;
Costul
5.Viteza de rotaţie a stocurilor
vânzărilor
=
Soldul mediu

6.Numărul de zile de stocare = (Stocul mediu/Costul vânzărilor)*365 zile;

7.Viteza de rotaţie a debitelor – clienţi
Sold mediu
= × 365
clienţi zile;
Cifra de afaceri

8.Viteza de rotaţie a creditelor – furnizor

Sold mediu furnizori
= × 365 zile;
Achiziţii de bunuri (fără
servicii)
Cifra de afaceri
=
9.Viteza de rotaţie a activelor imobilizate Active imobilizate ;
Cifra de afaceri
=
10.Viteza de rotaţie a activelor totale Active totale ;
11.Rentabilitatea capitalului angajat
Profit înaintea dobânzii şi impozitului pe
= × 100;
profit
Capital angajat

Profit brut din

12.Marja brută din vânzări × 100.
vânzări
=
Cifra de afaceri

82
 Aceşti indicatori sunt importanţi pentru analiza profitului brut, cifrei de afaceri, stocul de
mărfuri şi alte active circulante etc.

10.Alte informaţii
În ultima notă de la situaţiile financiare anuale se prezintă:
a)Informaţii cu privire la prezentarea entităţii raportoare;
b)Informaţii privind relaţiile entităţii cu entităţile asociate, filiale sau cu alte entităţi în care se
deţin participaţii;
c)Bazele de conversie utilizate pentru exprimarea în moneda naţională a elementelor de activ
şi datorii, a veniturilor şi cheltuielilor evidenţiate iniţial într-o monedă străină;
d)Informaţii referitoare la impozitul pe profit:
-proporţia în care impozitul pe profit afectează rezultatul din activitatea curentă şi rezultatul din
activitatea extraordinară;
-reconcilierea dintre rezultatul exerciţiului şi rezultatul fiscal, aşa cum este prezentat în declaraţia
de impozit;
-măsura în care calcularea profitului sau pierderii exerciţiului financiar a fost afectată de o evaluare
a elementelor care, prin derogare de la principiile contabile generale şi regulile contabile de
evaluare, a fost efectuată în exerciţiul financiar curent sau într-un exerciţiu financiar precedent în
vederea obţinerii de facilităţi fiscale;
-impozitul pe profit rămas de plată.
e)Cifra de afaceri: prezentarea acesteia pe segmente de activităţi şi pe pieţe geografice;
f)Atunci când evenimentele ulterioare datei bilanţului au o asemenea importanţă încât
neprezentarea lor ar putea afecta capacitatea utilizatorilor situaţiilor financiare de a face evaluări şi
de a lua decizii corecte, o entitate trebuie să prezinte următoarele informaţii pentru fiecare
categorie semnificativă de astfel de evenimente:
-natura evenimentului; şi
-o estimare a efectului financiar sau o menţiune conform căreia o astfel de estimare nu poate să fie
făcută.
g)Explicaţii despre valoarea şi natura:
-veniturilor şi cheltuielilor înregistrate în avans, în situaţia în care acestea sunt semnificative.
h)Ratele achitate în cadrul unui contract de leasing;
i)În cazul unui leasing financiar, locatorul va prezenta următoarele informaţii:
-o descriere generală a contractelor semnificative de leasing;
-dobânda de încasat aferentă perioadelor viitoare.
În cazul unui leasing financiar, locatarul va evidenţia următoarele:
-o descriere generală a contractelor importante de leasing, incluzând, dar fără a se limita la,
următoarele:
-existenţa şi condiţiile opţiunilor de reînnoire sau cumpărare;
-restricţiile impuse prin contractele de leasing, cum ar fi cele referitoare la datorii suplimentare şi
alte operaţiuni de leasing;
- dobânda de plătit aferentă perioadelor viitoare.
j)Onorariile plătite auditorilor/cenzorilor şi onorariile plătite pentru alte servicii de certificare,
servicii de consultanţă fiscală şi alte servicii decât cele de audit;
k)Efectele comerciale scontate neajunse la scadenţă;

83
 l)Atunci când suma de rambursat pentru datorii este mai mare decât suma primită, diferenţa
se prezintă în notele explicative.
m)Datoriile probabile şi angajamentele acordate.
n)Angajamentele sub forma garanţiilor de orice fel trebuie, în cazul în care nu există obligaţia
de a le prezenta ca datorii, să fie în mod clar prezentate în notele explicative, şi trebuie făcută
distincţie între diferitele tipuri de garanţii recunoscute de legislaţia naţională. De asemenea, trebuie
făcută o prezentare separată a oricărei garanţii valorice care a fost prevăzută. Angajamentele de
acest tip, care există în relaţia cu entităţile afiliate trebuie prezentate distinct.
o)Dacă un activ sau o datorie are legătură cu mai mult de un element din formatul de bilanţ,
relaţia sa cu alte elemente trebuie prezentată în notele explicative, dacă o asemenea prezentare este
esenţială pentru înţelegerea situaţiilor financiare anuale.
p)Orice detaliere a elementelor din situaţiile financiare anuale, atunci când aceste elemente
sunt semnificative şi sunt relevante pentru utilizatorii situaţiilor financiare.
Cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare, un document foarte important este Raportul
administratorilor.
Consiliul de administraţie elaborează pentru fiecare exerciţiu financiar un raport, denumit
Raportul administratorilor, care conţine o prezentare fidelă a dezvoltării şi performanţei
activităţilor entităţii şi a poziţiei sale, precum şi o descriere a principalelor riscuri şi incertitudini cu
care aceasta se confruntă.
Această prezentare este o analiză echilibrată şi cuprinzătoare a dezvoltării şi performanţei
activităţilor entităţii şi a poziţiei sale, corelată cu dimensiunea şi complexitatea activităţilor.
Raportul administratorilor se aprobă de către Consiliul de administraţie şi este semnat, în
numele acestuia, de preşedintele consiliului.
Raportul administratorilor oferă, de asemenea, informaţii despre:
a)dezvoltarea previzibilă a entităţii;
b)activităţile din domeniul cercetării şi dezvoltării;
c)informaţii privind achiziţiile propriilor acţiuni, şi anume:
c1)motivele achiziţiilor efectuate în cursul exerciţiului financiar;
c2)numărul şi valoarea nominală sau, în absenţa acesteia, echivalentul contabil al acţiunilor
achiziţionate şi înstrăinate în cursul exerciţiului financiar şi proporţia din capitalul subscris pe care
acestea o reprezintă;
c3)în cazul achiziţiei şi înstrăinării cu titlu oneros, contravaloarea acţiunilor;
c4)numărul şi valoarea nominală sau, în absenţa acesteia, echivalentul contabil al tuturor
acţiunilor achiziţionate şi deţinute de entitate şi proporţia din capitalul subscris pe care acestea o
reprezintă;
d)existenţa de sucursale ale entităţii;
e)în ceea ce priveşte utilizarea de către entitate a instrumentelor financiare, dacă sunt
semnificative pentru evaluarea activelor sale, a datoriilor, a poziţiei financiare şi a profitului sau
pierderii:
e1)obiectivele şi politicile entităţii în materie de management al riscului financiar;
e2)expunerea entităţii la riscul de preţ, riscul de credit, riscul de lichiditate şi la riscul fluxului
de numerar.
Microentităţile şi entităţile mici nu sunt obligate să prezinte informaţiile nefinanciare
prevăzute mai sus, însă situaţiile financiare care se înregistrează online la organele fiscale includ
declaraţia scrisă a persoanelor răspunzătoare pentru organizarea şi conducerea contabilităţii,
precum şi declaraţie de conformitate conform legii contabilităţii nr.82/1991, republicată.

84
 6.ANALIZA STRUCTURII BILANŢULUI CONTABIL.
SINTEZA DIAGNOSTICELOR. ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC

6.1.Analiza structurii bilanţului cu ajutorul ratelor

Această componentă a diagnosticului financiar-contabil are ca obiectiv examinarea evoluţiei

activităţii întreprinderii prin compararea multianuală (trei ani), grupând datele şi informaţiile avute la
dispoziţie în raport cu categoria informaţiei utilizate.
În mod obişnuit, aceste informaţii sunt calitative, dar în general diagnosticul financiar-
contabil se sprijină pe prelucrarea informaţiilor exprimate în termeni monetari provenind în mod
deosebit din componentele situaţiilor financiare.
După suportul contabil utilizat se disting, de regulă:
1)Analiza structurii bilanţului contabil;
2)Analiza performanţelor întreprinderii.
Analiza structurii bilanţului cu ajutorul ratelor este foarte importantă în cadrul
diagnosticului financiar-contabil.
În România, conform Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1802/2014 pentru
aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile
financiare anuale consolidate, bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt inspirate cu preponderenţă
din Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi sunt prezentate sub formă de listă, aşa
cum am putut vedea în tema anterioară.
Pe baza elementelor din bilanţ, se pot determina, în cadrul diagnosticului financiar, următoarele rate:
1)rate de structură;
2)rate de sinteză;
3)rate de rotaţie;
4)rate de rentabilitate.
Ratele de structură sunt indicatori care caracterizează compoziţia patrimoniului, apreciind
raporturile privind activul şi pasivul bilanţului.
În ceea ce priveşte activul, se urmăreşte stabilirea ponderilor fiecărui element pentru a
determina condiţiile tehnico-economice; astfel, o întreprindere de o înaltă tehnologie utilizează
mijloace fixe şi prezintă astfel imobilizări deosebit de mari ca valoare; o întreprindere cu ciclu lung
de fabricaţie (construcţii navale, civile) prezintă rate de stoc în valori care reflectă „greutatea” lor.
Cu privire la pasiv, ratele de structură furnizează indicatori asupra compoziţiei finanţării. Pe de
o parte, permit aprecierea autonomiei financiare, iar pe de altă parte, favorizează estimarea
stabilităţii finanţării.
În ceea ce priveşte ratele de sinteză, ele compară sistematic elemente de activ şi de pasiv,
oferind posibilitatea stabilirii condiţiilor de finanţare ale unor elemente de activ şi posibilităţilor de
rambursare a datoriilor sub un an, prin componentele activului circulant lichid sub un an (ratele S3
şi S4).

85
 Ratele de rotaţie scot în evidenţă termenele şi viteza de rotaţie a unor elemente (stocuri,
creanţe, datorii), lămurind astfel: condiţiile în care se realizează activitatea (credit client, credit
furnizori, durate stocaje) şi incidenţa lor asupra solvabilităţii întreprinderii.
Ratele rentabilităţii au şi ele un loc bine definit în cadrul acestui tip de diagnostic.Toate
categoriile de rate menţionate sunt prezentate în cele ce urmează54:
RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE ACTIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Greutatea capitalului imobilizat; Intensi-
Imobilizări
A1 tatea capitalistică a activităţii întreprinde- Activ total
corporale
rii
Intensitatea legăturilor financiare, impor- Imobilizări
A2 Activ total
tanţa operaţiilor de creştere externă financiare
Durata ciclului de producţie (industrie)
A3 Stocuri Activ total
sau importanţa activităţii de distribuţie
A4 Incidenţa creditului acordat clientelei Creanţe clienţi Activ total
Importanţa lichidităţilor întreprinderii, dar
A5 acest indicator (rată) este puţin semnifica- Disponibilităţi Activ total
tiv, din cauza instabilităţii numărătorului

RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE PASIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
P1 Autonomia globală de finanţare Capital propriu Pasiv total
Ponderea îndatorării globale (această
P2 rată este evident complementară lui Datorii totale Pasiv total
P1, deoarece P2 = 1 – P1)
P3 Autonomia financiară la termen Capital propriu Capital permanent
Dependenţa cu privire la îndatorarea
P4 Datorii peste un an Capital propriu
la termen („rată de levier”)
P5 Stabilitatea finanţării Capital permanent Pasiv total
Stabilitatea finanţării (această rată
P6 este complementară lui P5, deoarece Datorii sub un an Pasiv total
P5 = 1 – P6)

RATELE DE SINTEZĂ
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Imobilizări
S1 Finanţarea stabilă a imobilizărilor Capital permanent
corporale
S2 Finanţarea proprie a imobilizărilor Capital propriu Imobilizări totale
Lichiditatea generală: aptitudinea
de a rambursa datoriile sub un an
S3 Activ circulant Datorii sub un an
cu ajutorul elementelor lichide sub
un an
Lichiditatea restrânsă: aptitudinea
de a rambursa datoriile sub un an Creanţe +
S4 Datorii sub un an
cu ajutorul elementelor cele mai disponibilităţi
lichide sub un an

RATELE DE ROTAŢIE
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Rulajul debitor al
R1 Viteza de rotaţie a stocurilor Stocul mediu
stocului
R1.1 Durata de rotaţie a stocului (în Stocul mediu x 365 Rulajul

54
Aceste tabele au fost preluate din CECCAR, Standardul profesional nr. 37 - Misiunea de evaluare a
întreprinderii.Ghid de aplicare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2011, pp. 86, 87 și 90;

86
 Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
debitor/creditor al
zile) zile
stocului
Viteza de rotaţie a creanţelor Rulajul creditor al Soldul mediu al
R2
comerciale clienţilor clienţilor
Durata în zile (de încasare) a
Soldul mediu al Rulajul creditor al
R2.1 creanţelor clienţilor (durata
clienţilor x 365 zile clienţilor
creditului acordat clienţilor)
Rulajul debitor al
Viteza de rotaţia a datoriilor Soldul mediu al
R3 datoriilor faţă de
comerciale faţă de furnizori furnizorilor
furnizori
Durata în zile (de plată) a
Soldul mediu al Rulajul debitor al
datoriilor către furnizori (durata
R3.1 furnizorilor x 365 datoriilor faţă de
creditului acordat de furnizori
zile furnizori
întreprinderii)

RATELE RENTABILITĂŢII
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Rata marjei nete: măsura beneficiului Rezultatul
B1 Cifra de afaceri
global obţinut pentru un leu vândut exerciţiului
Rata marjei exploatării: estimarea
B2 eficacităţii întreprinderii în activitatea EBE Cifra de afaceri
sa curentă
Rata randamentului activelor:
estimează eficacitatea cu care Rezultatul
B3 Activ total
„mijloacele de lucru” ale exerciţiului
întreprinderii sunt puse în valoare
Rata randamentului activelor:
B4 variantă a ratei B3, luând în calcul un CAF Activ total
cash-flow global
Rata rentabilităţii capitalului propriu:
estimează rata profitului, adică Rezultatul
B5 Capitalul propriu
punerea în valoare a capitalului adus exerciţiului
de proprietarii întreprinderii

O altă abordare a indicatorilor utilizati în cadrul diagnosticului financiar o întâlnim într-o

lucrare reprezentativă editată de ANEVAR, citată pe parcursul lucrării noastre, din care prezentăm
indicatorii care urmează55.
Problematica analizei financiare, utilă evaluării întreprinderii, poate fi sistematizată
astfel: A)Analiza structurii activului întreprinderii; B)Analiza structurii pasivului întreprinderii;
C)Analiza lichidităţilor (solvabilităţii); D)Analiza echilibrului financiar; E)Analiza gestiunii (rotaţii
ale activelor şi pasivelor); F)Analiza rentabilităţii; G)Analiza fondului de rulment.
A)În analiza structurii activului se utilizează o serie de rate cum sunt:
1)Rata activelor imobilizate (RAi) se determină ca raport între postul din bilanţ, care înseamnă toate
activele imobilizate (AI) şi totalul activelor (AT):
RAi = AI/ AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura sau de
sectorul de activitate din care face parte. Este cunoscut că dotarea tehnică variază în funcţie de
profil şi, în general, de înzestrarea cu tehnică şi tehnologii moderne. Pentru evaluare corectă a unei
întreprinderi sunt utile comparații în dinamică, precum și cu alte întreprinderi similare și cu media
sectorului din care face parte întreprindere analizată.
Pentru aprofundarea analizei, rata imobilizărilor poate fi descompusă pe cele trei componente:
rata imobilizărilor necorporale; rata imobilizărilor corporale; rata imobilizărilor financiare.
Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
55

Bucureşti, 2013, pp. 78-89;

87
2)Rata activelor circulante (RAC) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor.
Această rată este influenţată de profilul întreprinderii şi de gradul de dotare tehnică şi nivelul
tehnologic utilizat.
RAC = AC/AT
Aprofundarea analizei poate fi făcută pe elementele componente ale activelor circulante: rata
stocurilor; rata creanţelor; rata disponibilităţilor băneşti (fără plasamente şi cu plasamente).
Aceste rate sunt utile pentru a cunoaşte eficienţa cu care sunt utilizate activele circulante ale
întreprinderii. Se corelează aceste rate cu vitezele de rotaţie, ceea ce pune în evidenţă şi eficienţa
activităţii, nu numai eficienţa de structură.
B)Analiza structurii pasivului se realizează cu o serie de rate, care pun în evidenţă eficienţa
structurii pasivului.
1)Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper) în capitalul total
(Kt), care este în pasivul total (Pt):
K per
Rsf =
Kt

În capitalul permanent intră capitalul propriu şi capitalul împrumutat pe termen lung.

O rată scăzută a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii.
Capitalul permanent este destinat să acopere atât activele imobilizate, cât şi fondul de rulment.
Deci se poate face o corelaţie cu aceste elemente ale activului pentru a stabili dacă nivelul acestei
rate este satisfăcător.
2)Rata autonomiei financiare globale (RAfg) se determină prin raportarea capitalului propriu (Kpr)
la capitalul total (Kt):
K pr
R Afg=
Kt

Un nivel al acestei rate cuprins între 30 - 50% este apreciat drept satisfăcător pentru
asigurarea echilibrului financiar.
3)Rata autonomiei financiare la termen (RAft) se poate calcula fie în raport de capitalul permanent
(Kper), deci:
K pr
R Aft =
K per
care se cere a fi mai mare de 50%, fie prin raportarea la datoriile pe termen lung (Dtl):
K pr
R Aft =
D tl
În acest caz, valoarea ratei se cere să fie mai mare de 100%.
4)Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor utilizate de
firmă. Se calculează raportând datoriile totale (Dt) la capitalul total (Kt):
Dt
Rig =
Kt
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale.
5)Rata de îndatorare la termen (Rit) se calculează ca raport între datoriile pe termen mediu şi lung
(Dtml) şi capitalul permanent (Kper) sau capitalul propriu (Kpr).

88
 Dtml
Rit =
K per ; K pr
Nivelul său trebuie să fie de minimum 50% în primul caz şi mai mic de 100% în cel de-al
doilea caz, ceea ce semnifică datorii pe termen mediu şi lung mai mici decât capitalul propriu.
Acest lucru constituie o garanţie a rambursării creditelor primite de la bănci.
Pentru o analiză mai detaliată, se pot lua în calcul numai creditele bancare în totalul
datoriilor.
6)Rata datoriilor de exploatare (RDe) se calculează ca raport între datoriile care se referă numai la
exploatare (De) şi nivelul datoriilor totale (Dt) sau al capitalului total (Kt):

De
R De =
Dt ; K t
C)Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
Lichiditatea semnifică capacitatea de a transforma elemente de activ în bani. Solvabilitatea
măsoară capacitatea firmei de a-şi onora la termen obligaţiile de plată. Lichiditatea este
premergătoare, este o condiţie sine qua non a solvabilităţii.
Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, creanţe şi disponibilităţi
băneşti) se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială.
1)Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele circulante (active curente) şi
datoriile (pasivele) curente (pe termen scurt):

Active circulante (curente )

Lg =
Pasive (datorii ) curente
De regulă, activele curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile
nevalorificabile şi creanţele incerte.
Pasivele curente cuprind datoriile pe termen scurt (până la 1 an). Acestea cuprind: datoriile
către furnizori, creditele bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu sau lung
scadente în perioada analizată, impozitele şi taxele de plătit, alte cheltuieli plătibile cum ar fi
cheltuieli cu personalul.
Nivelul acestei rate, potrivit uzanţelor internaţionale, trebuie să fie în jurul cifrei 2 (respectiv
200%).
2)Lichiditatea curentă sau intermediară. În literatura străină se întâlneşte şi sub denumirea de
lichiditate imediată. Rata se determină astfel:
Active circulante ( curente) - Stocuri
Lc=
Pasive ( datorii) curente

Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre elementele activelor circulante. Valoarea
acestei rate se consideră normală, potrivit uzanţelor internaţionale, la valori de 0,8 - 1 (sau 80% -
100%).
3)Lichiditatea la vedere (imediată) (Lv), numită şi capacitate de plată, reflectă capacitatea
întreprinderii de a achita datoriile exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor băneşti:
Disponibilitati banesti
Lv =
Datorii exigibile imediat

89
 În condiţiile economiei româneşti, când titlurile de credit (cambia şi biletul la ordin) nu au o
extensie deplină (ca în ţările cu economie de piaţă), această rată este utilă.
Se consideră că nivelul acestei rate este normal între 0,2 şi 0,3.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă,
din surse proprii.
4)Solvabilitatea generală (Sg) se determină astfel:
Active totale
Sg=
Datorii totale

Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură întreprinderea faţă de bancă. În
general, se consideră că o situaţie normală înseamnă ca activele totale să fie de 2 ori mai mari decât
datoriile totale.
5)Solvabilitatea patrimonială (Sp), numită şi rata autonomiei financiare, se determină astfel:
Capital propriu
S p=
Capital total

Nivelul minim al acestei rate este considerat 30%, iar nivelul normal este de 50%.
D)Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar se urmăreşte atât prin rate de structură, cât şi prin rate care
reflectă corelaţii activ-pasiv.
1)Ratele autonomiei financiare, care au fost prezentate la structura pasivului, sunt şi rate ale
echilibrului financiar. Ratele acestea redau posibilitatea întreprinderii de a desfăşura procesul
economic pe baza capitalului propriu.
2)Rata de finanţare a stocurilor (Fs) se determină cu relaţia:
Fond de rulment
F s=
Stocuri
sau
Capital permanent - Active imobilizate
F s=
Stocuri
Această rată reflectă partea din fondul de rulment care acoperă elementul cu ponderea cea
mai mare în activele circulante.
Analiza acestei rate presupune o corelare cu viteza de rotaţie a stocurilor, având în vedere nu
numai evoluţia situaţiei la întreprinderi analizate, ci şi viteza medie pe ramură şi uzanţele
internaţionale.
Această modalitate de analiză derivă din necesitatea asigurării competitivităţii firmei pe plan
naţional şi internaţional.
3)Rata capitalului propriu faţă de activele imobilizate (Raim) arată în ce proporţie activele
imobilizate sunt acoperite din capitalul propriu. Un asemenea indicator este util şi pentru a stabili
cum este divizat capitalul propriu în acoperirea activelor imobilizate şi a activelor circulante.
Capital propriu
Raim =
Active imobilizate

În urma evaluării mijloacelor fixe, această analiză apare deosebit de utilă în prevenirea
decapitalizării întreprinderilor.

90
4)Rata datoriilor totale (de îndatorare globală) a fost tratată anterior, la analiza structurii
pasivului. Reprezintă şi o rată a echilibrului financiar.
5)Rata de rotaţie a obligaţiilor (Ro) reflectă numărul de rotaţii sau durata unei rotaţii a obligaţiilor
întreprinderii (împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi dobânzile aferente, furnizori şi conturi
asimilate, clienţi creditori şi alte datorii), în funcţie de cifra de afaceri.

Cifra de afaceri
Ro =
Media datoriilor totale

360
Durata unei rotatii in zile=
Ro
În zile, această rată indică intervalul mediu pe care întreprinderea are datorii în raport cu cifra
de afaceri. Se consideră normală o durată de până la 60 de zile a unei rotaţii.
EAnaliza gestiunii (rotaţiei activelor şi pasivelor)
Cu ajutorul ratelor de gestiune (viteze de rotaţie), se caracterizează modul în care
managementul firmei gestionează resursele întreprinderii şi realizează eficienţa economico-
financiară.
1)Rotaţia activului total se referă la toate activele care figurează în bilanţul unei întreprinderi, deci
atât la activele circulante, cât şi la activele imobilizate. Rata se determină având în vedere cifra de
afaceri:

Cifra de afaceri ( venituri totale)

R At =
Active totale
Durata în zile a unei rotaţii se stabileşte anual, raportând 360 zile la numărul de rotaţii (RAt).
Acest indicator reflectă viteza cu care se roteşte întreg capitalul investit (dacă privim din
punctul de vedere al pasivului bilanţului). Este unul dintre indicatorii cei mai utili pentru a pune în
evidenţă eficienţa cu care o firmă îşi valorifică toate activele (mijloacele) pe care le deţine,
respectiv eficienţa cu care utilizează întregul capital.
Conform uzanţelor internaţionale, se consideră normal un număr de 2-3 rotaţii pe an.
Indicatorul poate fi detaliat pe componente ale activului: imobilizări corporale şi active circulante.
În legătură cu imobilizările corporale, se mai pot construi şi următoarele rate:
2)Eficienţa imobilizărilor corporale (EiC):
Cifra de afaceri
EiC =
Imobilizari corporale

3)Rata de uzură a imobilizărilor corporale (Ru):

Amortizari
Ru =
Imobilizari corporale

4)Rata de modernizare a imobilizărilor corporale (Rm):

91
 Investitii
Rm=
Imobilizari corporale
5)Rotaţia activelor circulante arată numărul de rotaţii într-o perioadă dată (de obicei un an) sau
durata în zile a unei rotaţii în raport cu cifra de afaceri (respectiv volumul vânzărilor):
Cifra de afaceri
N r=
Active circulante

AN C
Accelerarea vitezei de rotaţie (respectiv mărirea numărului de rotaţii sau reducerea duratei
unei rotaţii) semnifică recuperarea mai rapidă a capitalului investit în activele circulante.
Conform uzanţelor internaţionale, se consideră normală o durată a rotaţiei de 45 de zile.
Rotaţia activelor circulante se detaliază pe stocuri şi pe creanţe, după cum urmează:
6)Rotaţia stocurilor (Rs) se determină prin raportarea cifrei de afaceri la stocurile medii:

ANC A
ANC A
7)Durata medie de recuperare a creanţelor (Rrc) indică numărul mediu de zile în care se încasează
creanţele (debite de la clienţi), în corelaţie cu cifra de afaceri:
Cifra de afaceri
Rrc =
Media creantelor totale
360
Durata medie de recuperare =
Rrc
F)Analiza rentabilităţii
În economia intrată din nou în criză din cauza pandemiei de Coronavirus, refenirea la profit
este raţiunea de a fi a unei întreprinderi, firmele care se dovedesc nerentabile intrând sub incidenţa
falimentului.
Profitul se dimensionează în jocul preţurilor, ca urmare a raportului cerere-ofertă şi al
costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate.
Analiza rentabilităţii se face structural şi factorial prin doi indicatori de bază: profitul şi rata
rentabilităţii sau a profitului.
Analiza structurală se efectuează prin rate construite pe baza soldurilor intermediare de
gestiune.
În cele ce urmează, ne referim la principalele rate ale rentabilităţii:
1)Rata rentabilităţii economice (Rre) exprimă capacitatea întreprinderii de a produce profit pe baza
capitalului permanent de care dispune. Capitalul permanent este cel care se află la dispoziţia
întreprinderii pe o durată mai mare de un an şi cuprinde, pe lângă capitalul propriu, şi capitalul
împrumutat pe termen mediu şi lung.
Profit brut
Rre=
Capital permanent

92
2)Rata rentabilităţii financiare (Rsf) exprimă eficienţa valorificării capitalului propriu al firmei
prin raportarea profitului net (după impozitare) la capitalul propriu.
Profit net
Rsf =
Capital propriu

Între rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare intervine „efectul de pârghie”
sau „levier”, care arată modul în care se reflectă în rentabilitatea financiară raportul dintre rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii la capitalul împrumutat. Formula de calcul este:

[ ]( )
D Ci
Rf = Re +(R e−R d )× × 1−
K pr 100

în care:
Rf = rentabilitatea financiară
Re = rentabilitatea economică
Rd = rata dobânzii
D = capital împrumutat (datorii)
Kpr= capital propriu
Ci = cota de impozit pe profit
Această formulă exprimă corelaţia dintre rata rentabilităţii economice, rata dobânzii la
împrumuturi şi credite bancare, coeficientul de îndatorare şi cota de impozit pe profit.
3)Rata rentabilităţii comerciale (vânzărilor) (Rc) exprimă eficienţa vânzărilor, respectiv cota de
profit net ce revine la 1 leu şi 100 lei cifră de afaceri (vânzări).
Profit net
Rc =
Cifra de afaceri
O asemenea rată este utilă pentru a caracteriza eficienţa întregului circuit economic
(aprovizionare, producţie şi desfacere).
4)Rata rentabilităţii capitalului investit (Rci) se determină prin raportarea profitului net la total
pasiv sau total activ şi indică gradul de valorificare a întregului capital sau a tuturor activelor firmei
prin profitul net ce se obţine:
Profit net
Rci=
Activ (pasiv ) total
Printr-o analiză mai detaliată, acest indicator permite să se pună în evidenţă părţile din capital
care au o eficienţă mai ridicată sau mai scăzută faţă de medie şi, pe această bază, pot fi luate măsuri
în consecinţă.
5)Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rrc) Este un indicator al gestiunii interne a firmei care
pune în evidenţă eficienţa cheltuielilor prin profit:

Profit net
Rrc =
Cheltuieli totale
6)Punctul critic al rentabilităţii (Pcr). Este numit şi punct de echilibru sau prag de rentabilitate.
Punctul critic marchează acea dimensiune a producţiei la care cheltuielile totale sunt egale cu
încasările din vânzare (nu se obţine nici profit, nici pierdere).
Punctul critic se poate determina pe produs şi pe ansamblul activităţii, atât în faza de
proiectare de noi capacităţi, în faza de prognozare a activităţii, cât şi în analiza utilizării
capacităţilor de producţie existente.
93
 Pe ansamblul activităţii, foarte util este punctul critic aferent cifrei de afaceri, pentru a nu se
lucra în pierdere.
Suma cheltuielilor fixe ( F )
Prc =
1-g v
în care: (1 - gv) - reprezintă greutatea specifică a cheltuielilor fixe în cifra de afaceri sau
cheltuieli fixe la 1 leu cifră de afaceri.
Dacă se urmăreşte stabilirea cifrei de afaceri, aferente unui anumit profit (beneficiu), se va
folosi modelul:

Suma cheltuielilor fixe ( F )+Profit

CA pr =
1-g v
în care: CApr - cifra de afaceri prevăzută, aferentă unui anumit profit.
Acest indicator, ca şi punctul critic al rentabilităţii, realizează o legătură între gradul de
utilizare a capacităţii de producţie şi profit. Acest aspect este esenţial atât în proiectarea de noi
capacităţi de producţie, la asimilarea de noi produse, pentru a dimensiona producţia în acord cu
cererea pieţei şi criteriul rentabilităţii, cât şi la stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor
existente în acord cu cererea şi criteriul rentabilităţii.
G)Analiza fondului de rulment net global (FrNg)
1)Fondul de rulment global reprezintă partea din capitalul permanent destinată acoperirii activelor
circulante.
FrNg = Capital permanent - Active imobilizate
Dacă ţinem seama numai de capitalul propriu, vom avea fondul de rulment propriu (Fr pr):

Fr pr = Capital propriu - Active imobilizate

Fondul de rulment permite firmei desfăşurarea normală a circuitului economic.
În cazul în care acest fond este sub necesarul acoperirii activelor circulante, se produce o
decapitalizare, care creează perturbaţie în desfăşurarea normală a circuitului economic şi care
determină întreprinderea să apeleze la credite bancare.
2)Necesarul (nevoia) de fond de rulment (Nfr) exprimă volumul fondului de rulment ce se prevede
(din surse proprii şi atrase), care să asigure activele circulante (stocuri, creanţe, şi alte active),
dimensionate pe baza unor viteze de rotaţie normale la scară naţională şi comparabile cu uzanţele
internaţionale.
Modelul necesarului fondului de rulment este:

Nfr = Stocuri + Creanţe - Datorii pe termen scurt

În această analiză, este necesar să se ţină seama de viteza de rotaţie normală (considerată între
30 şi 90 de zile), în funcţie de specificul ramurii economice.
Competitivitatea întreprinderilor la scară naţională şi internaţională impune alinierea la
asemenea uzanţe.
3)Fluxul de numerar reprezintă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv diferenţa între
trezoreria netă de la sfârşitul perioadei şi cea de la începutul perioadei.
FN = TN1 - TN0
Trezoreria netă apare ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.
TN = Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment

94
 În determinarea fluxului de numerar din activitatea de exploatare sunt două elemente
esenţiale: profitul şi amortizarea inclusă în costuri. La acestea se adaugă variaţia stocurilor, a
creanţelor, a furnizorilor şi a clienţilor creditori.
Intervin apoi fluxul din activitatea de investiţii, din activitatea financiară şi din alte activităţi.
Normal este ca soldul disponibilităţilor băneşti la sfârşitul perioadei să fie pozitiv, ceea ce reflectă
un echilibru financiar al întreprinderii şi un surplus monetar care, în bună măsură, poate fi expresia
profitului net realizat.
Aceşti indicatori sunt prezentaţi sintetic în Figurile 6.1.1, 6.1.2., 6.1.3. şi 6.1.4.

Fig. nr. 6.1.1. Indicatori de lichiditate şi de echilibru financiar

Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, pp. 99-100
Figura următoare prezintă sintetic indicatorii de gestiune, indicatorii de rentabilitate şi de echilibru
financiar:

95
 Fig. nr. 6.1.2. Indicatori de gestiune şi de rentabilitate
Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, pp. 100-101

Figura următoare prezintă sintetic indicatorii punctului critic al rentabilităţii şi nivelul cifrei
de afaceri aferent unui profit minim:

Fig. nr. 6.1.3.: Indicatori ai fondului de rulment

Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, p. 101.

96
 Fig. nr. 6.1.4: Uzanţe internaţionale în analiza situaţiei financiare a unei firme
Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii.
Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, p. 102.
6.2.Sinteza diagnosticelor
Sinteza diagnosticelor are ca scop prezentarea concluziilor modalităţii de manifestare a
funcţiilor caracteristice activităţilor întreprinderii evaluate, rezultate din diagnosticele acestora.
Sinteza diagnosticelor descrie sub formă tabelară expunerea criteriilor de apreciere a
concluziilor datorate mediului exterior întreprinderii (oportunităţi şi riscuri) şi mediului intern al
acesteia (puncte forte şi puncte slabe).
Sinteza diagnosticelor serveşte ca bază pentru proiectarea evoluţiilor viitoare ale
întreprinderii şi pentru efectuarea unei analize admisibile.
Orice evaluare de întreprindere presupune realizarea unor lucrări ce pot fi grupate, atât după
importanţa lor, cât şi după ordinea lor cronologică de realizare, în două etape: 1)diagnosticul
pentru evaluare; 2)evaluarea propriu-zisă.
În demersul întreprins de expertul evaluator de întreprinderi, sinteza diagnosticelor este utilă
în etapa următoare, a evaluării propriu-zise (stabilirea ipotezelor de evaluare, alegerea metodelor,
metodele reţinute, scara valorilor determinate prezentate în raportul final).
În continuare, prezentăm un model de sinteză a diagnosticelor conform viziunii
CECCAR56.
Diagnosticele sunt grupate pe funcţiile întreprinderii, iar în interiorul acestora sunt înscrise
criteriile care au stat la baza efectuării diagnosticului respectiv şi parametrii estimării. De pildă,
diagnosticul administrării sau managementului întreprinderii poate fi efectuat având în vedere:
-criteriile:
1)organizarea activităţilor întreprinderii;
2)conducerea întreprinderii;
3)gestiunea (administrarea) resurselor umane;

CECCAR, Standardul profesional nr. 37 - Misiunea de evaluare a întreprinderii.Ghid de aplicare, Editura

56

CECCAR, Bucureşti, 2011, pp.94-97;

97
- parametrii luaţi în considerare, care sunt cele patru caracteristici comune tuturor diagnosticelor:
puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri. Pentru estimarea criteriului diagnosticat se
acordă fiecărui criteriu un calificativ de la 1 la 5.
Intervalul de măsurare reprezintă, de regulă, distanţa dintre un calificativ de inadaptare
totală (sau aproape totală) la cerinţele actuale ale economiei de piaţă (un punct) şi un
calificativ de satisfacere totală a unor cerinţe de nivel ridicat (cinci puncte).
Pentru motivarea acordării calificativului fiecărui criteriu, se face în cadrul sintezei, o scurtă
descriere a parametrului avut în vedere;pe cât este posibil, descrierea trebuie să aibă un pronunțat
caracter faptic.
Pentru fiecare parametru se stabilește și un grad de importanță, căruia îi corespunde un
coeficient de importanță (Ki), astfel:
Gradul de importanță al Consecințele neîndeplinirii Valoarea Ki
calificativului calificativului
Foarte important Extrem de grave la nivelul 5
întregii întreprinderi
Major Grave, însă numai la nivelul 2
unor compartimente
Secundar Efecte izolate 1

În forma tabelară de mai sus, pe linii se înscriu diagnosticele și criteriile componente, iar pe
coloane se înscriu cei patru parametrii luați în considerare (puncte forte, puncte slabe, oportunități
și riscuri), cu o scurtă descriere a criteriului încadrat în coloana respectivă și cu înscrierea
calificativului estimat (de la 1 la 5).
În tabelul final se înscriu: a)suma criteriilor; b)suma calificativelor acordate criteriilor
respective în cadrul parametrii (convențional, considerăm: x1 = puncte forte; x2 = puncte slabe; x3
= oportunități; x4 = riscuri; c)se procedează apoi la ponderarea sumei calificativelor cu suma
criteriilor, adică:

d)Se face media simplă a calificativelor ponderate în cadrul celor patru parametri:

e)Se acordă criteriul de importanță fiecărui parametru și se face media ponderată a acestora:

f)Se face media simplă a mediilor , rezultatul fiind comentat în funcție de poziția în care se
va afla în cadrul scării de estimare a punctajului de la 1 (inadaptarea întreprinderii la condițiile de
piață) la 5 (satisfacerea de către întreprindere a condițiilor de piață).
Rolul sintezei diagnosticelor este major în efectuarea operațiilor necesare și, în mod
deosebit, în corectarea valorilor contabile la valorile de piață, în scopul determinării celor două
importante mase de date, respectiv activul net contabil corijat și capacitatea beneficiară.
98
 6.3.Elaborarea bilanţului economic
Valoarea contabilă a unei întreprinderi se regăseşte, în totul sau în parte, în noţiunea de
activ net, înţeles ca diferenţă între ceea ce ea posedă (elementele de activ) şi ceea ce ea datorează
(pasivul exigibil).
Regulile contabile de înregistrare (costul istoric) şi sinteza lor, bilanţul contabil, nu permit
înţelegerea corectă a realităţii economice şi financiare a întreprinderii, iar valoarea netă contabilă
nu reflectă decât imperfect valoarea economică reală.
Sinteza diagnosticelor relevă manifestarea reală a funcţiilor întreprinderii şi evidenţiază
realitatea lor economică şi financiară.
Expertul evaluator de întreprinderi, ţinând seama de această realitate, va pune de acord –
extra-contabil – această realitate cu realitatea (istorică) a bilanţului contabil, corijând
corespunzător elementele de activ, de pasiv şi ale contului de profit şi pierdere cu efectele + ale
acestor ajustări. În final, va elabora un bilanţ şi un cont de profit şi pierdere economice, care vor
oferi masa de date necesară aplicării metodelor de evaluare.
Înainte de a proceda la analiza şi corectarea, pe baza diagnosticelor respective, a elementelor
ce compun patrimoniul întreprinderii de evaluat, se va proceda la o sortare a acestora, împărţindu-
le în elemente necesare exploatării şi elemente care nu sunt necesare exploatării. Pentru
efectuarea corecţiilor la situaţiile financiare, trebuie respectate prevederile IVS 200 -
Întreprinderi și participații la întreprinderi din Standardele Internaţionale de Evaluare
ediţia 201157, SEV 20058 – Întreprinderi și participații la întreprinderi (IVS 200) și SEV – 105
Abordări și metode de evaluare, secțiunile 70 și 80 (care recomandă metoda însumării, ce
presupune estimarea valorii fiecărui activ component care face parte din activul subiect, utilizând
abordări și metode de evaluare adecvate și însumarea valorilor activelor componente pentru a
obține valoarea activului subiect).
În baza acestor operaţii de ajustare, se va proceda la elaborarea: 1)bilanţului
economic; 2) contului de rezultat net economic.
Aceste două elemente de sinteză economică vor constitui baza determinării: 1) activului net
corijat; 2) ratelor de actualizare sau capitalizare; 3) indicatorilor utilizaţi în abordarea prin
piaţă.
O altă abordare a sintezei diagnosticelor este întâlnită în lucrarea editată de ANEVAR59 și
citată pe parcursul lucrării noastre. În procesul de evaluare a unei întreprinderi, pe lângă
diagnosticele pe componente (juridic, producţie, piaţa şi concurenţa, calitatea producţiei, personal,
financiar) o mare importanţă o are diagnosticul global care sintetizează situaţia întreprinderii. Prin
diagnostic se identifică punctele tari (forte) şi punctele slabe în activitatea întreprinderii şi cauzele
lor.
Construcţia diagnosticului global presupune fixarea unor criterii menite să pună în evidenţă
întreprinderea în complexitatea ei. În acest sens, menţionăm următoarele criterii după care ne
putem ghida în alcătuirea unui diagnostic global:
1)Funcţiile întreprinderii în corelaţie cu atributele conducerii; 2)Definiţiile întreprinderii în
conceptul structuralist;
57
IVSC, Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia 2011, ANEVAR, Bucureşti, 2011, pp.39-46.
58
ANEVAR, Standardele de evaluare a bunurilor, București, 2020, pp. 56-57 și 142;
59
Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, pp. 89 - 95;

99
3)Criteriul celor 5M;
4)Alte criterii.
Pentru primul criteriu se constată că fiecare dintre funcţiile întreprinderii se realizează prin
toate atributele managementului sau, altfel spus, fiecare dintre atributele managementului vizează
toate funcţiile întreprinderii. Această schemă poate sta la baza fixării elementelor unui diagnostic
global.
Al doilea criteriu, respectiv definiţia întreprinderii în conceptul structuralist, conţine
următoarele 5 elemente: resurse, relaţii, activităţi, rezultate şi eficienţă. La relaţiile cu mediul
extern, nu pot fi omise problemele mediului înconjurător (poluare, deşeuri, reciclare etc.). Fiecare
dintre cele 5 elemente poate fi descompus în continuare; pe această bază poate fi constituit un
diagnostic global care să aibă în componenţa sa cele 5 elemente cu detalieri.
Al treilea criteriu, al celor 5M, are următoarea semnificaţie:
Men - reprezintă personalul (factorul uman), cu o serie de aspecte cum sunt: dimensiunea,
structura, calitatea, competenţa, performanţele);
Money - reprezintă potenţialul financiar cu multiplele lui aspecte;
Marchandise - se referă la calitatea, cantitatea şi evaluarea stocurilor de produse;
Materials - permite evaluarea cantitativă şi calitativă a activelor fixe, în special ca nivel
tehnologic, fiabilitate, performanţe;
Market - semnifică diagnosticul poziţiei pe piaţă, destinaţia produselor şi serviciilor.
Desigur, se pot pune în discuţie şi alte criterii, dar esenţialul este ca zone importante ale
activităţii unei întreprinderi să nu fie omise, iar abordarea să aibă un caracter sistemic.
Modele de diagnostic global

În teoria şi practica mondială se întâlnesc diferite modele de diagnostic global: 1)SWOT

(Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats); 2)Roland Berger; 3)A.G. (Alexandru
Gheorghiu); 4)CEMATT; 5)Histogramă; 6)Metoda scorurilor (scoring).
Modelul SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri) este prezentat in
Fig.nr.6.3.1.

Fig. nr. 6.3.1: Modelul SWOT (exemplu)

100
 Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, p. 103

Atunci când se utilizează acest model trebuie cuprinse toate cele 5 componente
(resurse, relaţii, activităţi, rezultate şi eficienţă).
De asemenea, modelul poate fi dezvoltat introducând coeficienţi de importanţă ai variabilelor
şi un sistem de punctaj (de obicei, de la 1 la 5).
În practica evaluării, specialiştii au constatat că acest model este cel mai frecvent utilizat.
Modelul Roland Berger examinează anumiţi indicatori din 6 domenii de activitate
ale unei firme: 1) managementul; 2) financiarul; 3) producţia; 4) distribuţia; 5) concurenţa; 6)
produsele.
Componentele utilizate sunt: produse, concurenţă, distribuţie, producţie, financiar şi
management. Pe fiecare dintre aceste componente s-au stabilit criterii, prin care se fac detalieri
pentru a surprinde aspecte esenţiale.
În continuare, se fac caracterizări sub formă de întrebări care permit aprecieri printr-un sistem
de punctaj cu note de la 1 (când nu sunt îndeplinite deloc criteriile) până la 5 (când întruneşte
foarte bine criteriile).
După aprecieri, urmează măsurile principale considerate necesare pentru remedieri. Aceste
măsuri servesc la fundamentarea planurilor pe termen scurt şi la elaborarea strategiei întreprinderii
pe termen mediu şi lung.
În final, se stabileşte o notă medie având în vedere că au fost notate 28 de criterii, deci:

(4×1 )+(5×2 )+(14×3 )+(4×4 )+(1×5 )

=2,8
28
Nota medie este sub 3, ceea ce reflectă un echilibru dificil. Categorisirea întreprinderii este ca
neviabilă economic fără cooperare internaţională şi se recomandă divizarea societăţii pentru a fi
eficientă.
Modelul A.G. (Alexandru Gheorghiu) are la bază indicatori specifici selectaţi cu atenţie
de autorul modelului din următoarele domenii: 1)financiar; 2)piaţa şi concurenţa; 3)cercetare-
dezvoltare; 4)produse; 5)management; 6)producţie; 7)comercial; 8)personal.
Acest model are următoarea divizare a componentelor cu coeficienţi de importanţă:
Financiar 0,18
Piaţa şi concurenţa 0,14
Cercetare-dezvoltare 0,14
Produse 0,14
Management 0,14
Producţie 0,10
Comercial 0,10
Personal 0,06
Total 1,00

Cele 8 componente sunt divizate, în continuare, pe criterii, care să pună în evidenţă cele mai
importante aspecte ale componentei respective.
Sistemul de notare este diferit faţă de alte modele, în sensul că operează cu 9 note, respectiv
cu note care marchează jumătatea intervalului între cele 5 note (respectiv 1,5; 2,5; 3,5 ş.a.m.d.). Un
asemenea sistem de notare derivă din necesitatea de a pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de
a fi competitivă, atât pe plan naţional (nota maximă 4), dar şi pe plan internaţional (nota maximă
5).
Nota medie generală (3,96) a rezultat din calculul unei medii ponderate, astfel:

101
 (2×3 )+(10×3,5)+(30×4 )+(8×4,5)+(1×5 )
=3 ,96
51

Raportarea s-a făcut la numărul de criterii notate (51).

Concluzia generală la care s-a ajuns, având în vedere sistemul de notare, este că
întreprinderea este viabilă în condiţii de competiţie internă şi internaţională. Viabilitatea
întreprinderii se datoreşte, într-o măsură importantă, compartimentului de C-D care, prin
capacitatea sa inovatoare, a determinat o restructurare raţională a gamei de produse, în acord cu
condiţiile pieţei interne şi externe.
Modelul CEMATT (Centrul de Management şi Transfer Tehnologic) este analizat şi
aplicat în evaluarea întreprinderii, cu rezultate foarte bune ( Merenţă, C., 1994). Nivelul sintezei
globale se prezintă astfel:

Clasificare cu Strategia de restructurare.

Calificativul
5 stele Recomandări
1 stea Faliment mascat
2 stele Situaţie critică
3 stele Echilibru dificil
4 stele Adaptare satisfăcătoare
5 stele Viabilitate în mediu concurenţial

Elementele componente, numite DAD (direcţii de analiză diagnostic) ale diagnosticului

global, au fost stabilite în număr de 6 şi s-au fixat coeficienţi de importanţă, astfel:
Financiar 0,21
Marketing 0,17
Tehnologic 0,15
Calitate 0,17
Management 0,15
Resurse umane 0,15
Total 1,00

Diagnosticul financiar a fost divizat în 10 subdiviziuni, astfel:1)Ponderea capitalului

împrumutat în raport cu cifra de afaceri; 2)Evoluţia fondului de rulment; 3)Rentabilitatea
activităţii; 4)Rentabilitatea financiară; 5)Productivitatea capitalului investit; 6)Evoluţia
îndatorării nete; 7)Remunerarea factorului uman; 8)Rata autonomiei financiare; 9)Lichiditatea
patrimonială; 10)Viteza de rotaţie a stocurilor de produse.
Fiecare dintre celelalte elemente (respectiv DAD) se descompune pentru o analiză
aprofundată. Sistemul de notare este 1-5 şi se stabilesc note medii pe fiecare dintre componente.
Media generală de apreciere şi de clasificare a întreprinderii rezultă dintr-o medie, ponderată cu
coeficienţi de importanţă, a tuturor mediilor obţinute pe fiecare dintre cele 6 DAD componente.
Modelul sub formă de histogramă se prezintă sub forma reliefată mai jos (Fig.nr.6.3.2),
pentru partea referitoare la indicatorii de stare şi de gestiune.
Coloanele de la S1 la S4 reflectă o gradare a evaluării stărilor pe 4 trepte. În coloanele în care
s-au înscris anumiţi coeficienţi, aceştia au fost stabiliţi, fie faţă de o stare normală, fie faţă de un
coeficient prestabilit. De exemplu, la lichiditatea generală, coeficientul normal este între 1,8 şi 2;
un coeficient de 0,45 semnifică o lichiditate mică. La viteza de rotaţie a stocurilor, 0,5 reprezintă
jumătate din viteza normală, care pentru întreprinderea dată putea fi de 10 rotaţii (s-au realizat
numai 5 rotaţii).
Coeficientul mediu a fost stabilit ca o medie ponderată, ţinând cont de gradul de importanţă
(K,). Coeficientul mediu obţinut de 0,53 indică o situaţie de echilibru dificil în care se afla
întreprinderea (între S2 şi S3).

102
 Fig. nr. 6.3.2: Histogramă-Potenţialul financiar
Sursa: Modelul sub formă de histogramă, prezentat în lucrarea Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită
(coordonatori: Stan V. Sorin
şi Anghel Ion), Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, p. 108

Metoda scorurilor (scoring) a fost şi este utilizată în special de către investitori şi creditori ai
întreprinderii pentru a stabili riscul la care se expun. Funcţia scor se bazează pe o combinare liniară
a unui grup de indicatori semnificativi, fiecare având un coeficient de ponderare stabilit pe bază
statistică.
Aplicarea metodei presupune observarea pe o perioadă mare de timp (de exemplu, 15 ani) a
unui ansamblu de întreprinderi format din două grupe diferite: una cu dificultăţi financiare şi alta
cu o activitate normală. Pentru fiecare din cele două grupe, se determină cea mai bună combinaţie
liniară de rate, care permite diferenţierea acestora.
Distribuţia diferitelor scoruri permite clasificarea întreprinderilor din punct de vedere al
sănătăţii financiare.
Se aplică funcţia Z care se determină astfel:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ... + anxn
în care:
x = ratele implicate în analiză;
a = coeficienţi de ponderare.
În teoria şi practica economică internaţională au fost elaborate o serie de modele, dintre care
cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Băncii Franţei,
s.a.
a)Funcţia Z stabilită de Altman are următoarea formulă:
Z = 3,3x1 + 1,0x2 + 0,6x3 + 1,4x4 + 1,2X5
în care:
x1 = rezultatul curent înaintea impozitării/activ total;
x2 = cifra de afaceri/activ total;
x3 = capitalizarea bursieră/împrumuturi;
x4 = profitul reinvestit/activ total;
x5 = activ circulant/activ total.
b)Modelul Canon şi Holder se exprimă prin funcţia:
Z = 16x1 + 22x2 – 87x3 – 10x4 – 24x5
în care:

103
 x1 = rata lichidităţii parţiale;
x2 = rata stabilităţii financiare;
x3 = rata cheltuielilor financiare;
x5 = ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea adăugată.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Se disting 3 zone:

Pe această bază, s-a stabilit posibilitatea falimentului, în funcţie de valoarea scorului:

Scor Z Probabilitatea falimentului
Negativ > 80%
0 – 1,5 75 – 80%
1,5 – 4,0 70 – 75%
4,9 – 8,5 50 – 70%
9,5 35%
10,0 30%
13,0 25%
16,0 15%

c)Funcţia Z stabilită de Centrala Bilanţurilor a Băncii Franţei cuprinde o baterie de 8 rate cu

coeficienţi de ponderare, astfel:
Z = – 1,255x1 – 2,003x2 – 0,824x3 + 5,221x4 – 0,689x5 – 1,164x6 +
+ 0,706x7 + 1,408x8
Ratele şi coeficienţii de ponderare (stabiliţi pe baze statistice) sunt prezentaţi în tabelul
următor:
Coeficient
Nr. Denumirea ratei Relaţia de calcul de
crt. ponderare
Rl Rata cheltuielilor financiare Cheltuieli financiare/EBE – 1,255
R2 Rata de acoperire a capitalului Capital permanent/Capital – 2,003
investit investit
R3 Rata capacităţii de rambursare a Capacitatea de – 0,824
datoriilor autofinanţare/ Datorii
R4 Rata marjei brute de exploatare EBE/CA + 5,221
R5 Durata medie a creditului Sold mediu – – 0,689
furnizori Furnizori/Cumpărări de
mărfuri x T
R6 Rata de creştere a valorii (VA1 -VA2) VAP – 1,164
adăugate
R7 Durata medie a creditului Sold mediu clienţi/Vânzări + 0,706
clienţi xT
R8 Rata investiţiilor fizice Investiţii/VA + 1,408
Pe lângă metodele străine există și specialiști români care au configurate niște metode
bazate pe scoruri, pe care le vom prezenta în continuare. Este vorba despre modelele
profesorilor Anghel Ion, Băileșteanu Gheorghe și Țugui Alexandru.

1.Modelul ION ANGHEL presupune următorul algoritm:

1)Se calculează următorii indicatori economico-financiari:
a)X1 = Profit net(PN)/Venituri (V) = 0,00 ;
b)X2 = Cash Flow (CF) /Active(A) = 0,04 ;
c)X3 = Datorii (D) / Active (A) = 0,82 ;

104
 d)X4 = Datorii (D) / Cifra de afaceri (CA) * 360 zile = 0,84;

2)Se calculează punctajul ( scorul ) A dupa următoarea relaţie :

A = 5,676 + 6,3718 X1 + 5,3932 X2 - 5,1427 X3 - 0,0105 X4;

Interpretarea rezultatului este următoarea:

a)Dacă A este mai mică decăt 0 ,atunci suntem în situaţia iminentă a falimentului
firmei;
b)Dacă 0 > A < 2,05 ,atunci suntem în situaţia de incertitudine ,ce poate impune o
analiză suplimentară;
c)Dacă A > 2,05 ,riscul de faliment este improbabil,starea firmei fiind bună;

2.Modelul Gheorghe Băileşteanu impune parcurgerea următorilor paşi:

a)Se determină următorii indicatori:
a)
G1 = Active curente (AC) / Pasive curente (PC) = 0,70 ;
G
b) 2 = Profit net (PN) + Amortizare (A) / Ratele de rambursare la credite + Cheltuieli
financiare (Ch. f.) = 0,15 ;
c)
G3 = Cifra de afaceri (CA) / Creanţe = 3,13 ;
d)
G4 = Profit (P) / Costuri (Co) = 0,00 ;

b)Se determină punctajul (scorul) B după următoarea formulă:

B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 + 0,0333 G4 - 1,414 = 0,444 x 0,70 + 0,909 x 0,15 + 0,0526
x 3,13 + 0,0333 x 0,00 - 1,414 = - 0,8031.

c)Se interpretază rezultatul în felul următor:

a)Dacă B < 0,5 ,atunci suntem în situaţia iminentă a falimentului firmei;
b)Dacă 0,5 < B < 1,1 ,atunci există un risc ridicat de faliment, iar zona de acţiune este
limitată;
c)Dacă 1,1 < B < 2 , atunci suntem într-o situaţie de incertitudine şi într-o zonă
intermediară;
d)Dacă B > 2 ,atunci riscul de faliment este improbabil, starea firmei este bună,iar zona în
care se află este favorabilă;

3.Modelul MEFAT(un model al prof. univ. dr. Alexandru Ţugui de la Universitatea

“Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)

Potrivit acestui model se determină următorii indicatori:

1)Ponderea disponibilităţilor în total active(D/TA) = 0,037 ;
2)Ponderea fondului de rulment în total active(FR/TA) = - 0,153;
3)Testul Acid extins(T.Ac.) = [Creanţe(Cr) +Disponibilităţi (Disp)]/Datorii pe termen
scurt(DTS) = 0,68 ;
4)Rentabilitate economică(RE) =Profit brut(PB)/Total active (TA) = 0,00;
5)Rentabilitate financiară(RF) = Profit brut(PB)/Capital propriu(Cpr) = 0,00;
6)Autonomie financiară(AF) = Capital propriu(Cpr)/Capital perma-nent(Cperm) = 0,36 ;

105
7)Grad de îndatorare de ansamblu(GIA) = Total datorii (TD) /Capital propriu(Cpr) = 4,66;
8)Rentabilitatea unui ciclu de producţie = Rentabilitate Economică(RE)/Viteza de rotaţie a
stocurilor(VR-St) = 0,00;
Acestor indicatori li se acordă următorii coeficienţi de importanţă: 1)pentru ponderea
disponibilităţilor în total active(D/TA) – 1,5; 2)pentru ponderea fondului de rulment în total
active(FR/TA) – 1,0;
3)pentru Testul Acid extins(T.Ac.) – 1,5; 4)pentru Rentabilitate Economică(RE) – 1,0; 5)pentru
Rentabilitate Financiară(RF) – 1,5; 6)pentru Autonomie Financiară(AF) – 1,0 ; 7)pentru Grad de
îndatorare de ansamblu(GIA) – 1,0; 8)pentru Rentabilitatea unui ciclu de producţie – 1,5.

Regulile de evaluare a celor 8 indicatori sunt prezentate în tabelul ce urmează 60,iar această evaluare
se face în funcţie de valorile maxime ,medii ,minime şi sub minim. Rezultatul obţinut se înmulţeşte
cu coeficientul de importanţă prezentat anterior pentru fiecare indicator.
Indicatori D/TA FR/TA T.Ac. RE RF AF GIA RE/Vr(St)
Coef.importanţă 1,50 1,00 1,50 1,00 1,50 1,00 1,00 1,50
A.Nivel indicator * * * * * * * *
Maxim >=0,20 >=0,25 >=1,00 >=0,17 >=0,15 >=0,75 >=1,00 >=0,05
Mediu 0,12 0,15 0,75 0,10 0,10 0,60 0,75 0,03
Minim 0,06 0,05 0,50 0,04 0,03 0,40 0,50 0,01
Sub minim <0,06 <0,05 <0,50 <0,04 <0,03 <0,40 <0,50 <0,01
B.Punctaj asociat * * * * * * * *
Maxim 1,25 1,00 1,25 1,00 1,00 1,00 0,00 0,50
Mediu 0,90 0,80 0,90 0,70 0,90 0,70 0,30 0,30
Minim 0,50 0,40 0,50 0,30 0,50 0,30 0,70 0,10
Sub minim 0,20 0,20 0,20 0,00 0,20 0,00 1,00 0,00

Logica de utilizare a tabelului anterior este următoarea: 1)se calculează cei 8 indicatori;
2)se încadrează valorile obţinute ale fiecărui indicator pe unul din rândurile aferente nivelului
maxim,mediu, minim şi sub minim de la grupa A.Nivel indicator; 3)corespunzător nivelului selectat
se asociază un punctaj de la grupa B. Punctaj asociat; 4)punctajul asociat se înmulţeşte cu
coeficientul de importanţă(CI) al indicatorului.
Punctajul total = CI1*T1 + CI2*T2 + CI3*T3 + CI4*T4 + CI5*T5 + CI6*T6+
+CI7*T7 + CI8*T8.
Potrivit acestei metode interpretarea rezultatului este următoarea: a)nivelul critic şi
risc ridicat de încetare a activităţii - pentru intervalul 0-3,70: b)nivel satisfăcător şi risc mic de
încetare a activităţii – pentru intervalul 3,70-6; c)nivel bun şi risc foarte mic de încetare a
activităţii – pentru intervalul 6-7,40; d)nivel foarte bun şi fără risc de încetare a activităţii – pentru
valori mai mari de 7,40.
În încheiere, facem observaţia că, în ţara noastră, nu sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea
metodei scorurilor cu coeficienţii de ponderare fixaţi în alte ţări, întrucât aceşti coeficienţi reflectă
specificul ţărilor respective. De aceea, trebuie utilizate metode descoperite de specialiştii români,
cum este cazul şi al unora prezentate anterior.

Ţugui Alexandru, Aprecierea continuităţii activităţii unui agent economic cu ajutorul modelului MEFAT, Revista
60

„Audit financiar” nr.5/2007, p.43-48;

106
 7.ABORDAREA PRIN PIAŢĂ ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

7.1.Logica abordării prin comparaţia de piaţă

Abordarea prin piaţă se bazează pe un proces logic, în care valoarea de piaţă se obţine prin
analiza tranzacţiilor cu întreprinderi similare şi relevante, compararea acestor întreprinderi cu firma
evaluată şi, în final, estimarea valorii companiei evaluate prin utilizarea unor chei de conversie
(multiplicatori).
Abordarea prin piaţă se bazează fundamental pe principiul substituţiei, care spune că în cazul
existenţei unor alternative, investitorul va prefera cel mai mic preţ la riscuri egale. În decizia
investitorului ingredientul „risc” este cel mai important.
În această abordare, evaluatorul compară subiectul evaluat cu alte întreprinderi similare, cu
participaţii şi acţiuni care au fost vândute pe piaţă.
În principiu, abordarea prin comparaţie poate fi aplicată şi în evaluarea firmelor închise,
premisa fiind că multiplicatorii de piaţă pot fi utilizaţi şi pentru evaluarea firmelor necotate.
Mecanismul abordării solicită evaluatorul să utilizeze preţurile şi indicatorii de piaţă alături
de alţi factori, cum ar fi: profiturile, fluxurile de lichidităţi, valoarea contabilă a capitalurilor proprii
etc., să reţină indicatori (multiplicatori) de piaţă, iar ulterior să aplice ajustări corespunzătoare
diferenţelor naturale între firme cotate şi necotate (dimensiune, lichiditate, acces la finanţare etc.).
Tipurile de valori ce se pot estima uzual prin metoda comparaţiei sunt cel mai adesea:
1)valoarea de piaţă; 2)valoarea de lichidare.
Esenţial pentru abordarea evaluării prin comparaţie este asigurarea unei baze de comparaţie
corespunzătoare. Criteriile în funcţie de care se reţin întreprinderile pentru a asigura cerinţele
„similaritate” şi „relevanţă” precizate în standardele de evaluare sunt:

107
 -domeniul de activitate: firmele comparabile trebuie să acţioneze în acelaşi domeniu de
activitate şi să se afle sub influenţa aceloraşi variabile economice (piaţa de aprovizionare, piaţa de
desfacere etc.);
-caracteristicile cantitative: întreprinderile reţinute ca bază de comparaţie vor avea, în
principiu, dimensiuni similare cu cele ale firmei evaluate (volumul activelor, dimensiunea
capitalurilor proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi etc.);
-caracteristicile calitative: întreprinderile comparabile trebuie să aibă parametri calitativi
(tehnici, economico-financiari etc.) apropiaţi de ai firmei subiect al evaluării).
Datele generale necesare a fi obţinute sunt: 1)denumirea firmei reţinute ca bază de
comparaţie; 2)ramura şi subramura de activitate; 3)structura acţionariatului; 4)dimensiunea
firmei (volumul activelor, capitalurile proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi etc.);
5)informaţii economico-financiare, inclusiv ratele financiare specifice metodei (Price Earning
Ratio – PER, Preţ/Activ net, Preţ/Cifra de afaceri etc.).
În continuare, prezentăm câteva aspecte de ultima oră legate de abordarea prin piaţă, din
Standardele de evaluare a bunurilor, Ediţia 2020 (respectiv standardul „SEV 200 - Întreprinderi şi
participaţii la întreprinderi”)61, dezvoltate pe baza Standardelor Internaţionale de Evaluare,
Ediţia 2011.
Abordarea prin piață se aplică frecvent la evaluările de întreprinderi și participații la
capitalul întreprinderii deoarece acest tip de active îndeplinește deseori criteriile cuprinse în SEV
105 Abordări și metode de evaluare.
Atunci când utilizează abordarea prin piață la evaluarea de întreprinderi și participații la
capitalul întreprinderii, evaluatorii ar trebui să urmeze cerințele stipulate în SEV 105 Abordări și
metode de evaluare.
Trei dintre cele mai uzuale surse de date utilizate la evaluarea prin abordarea prin
piață a întreprinderilor și a participațiilor la capitalul întreprinderii sunt: a)piețele de
capital pe care se tranzacționează participațiile la capitalurile unor întreprinderi similare;
b)piața achizițiilor în care se cumpără și se vând întreprinderi în ansamblul lor sau participații
cu drept de control la capitalul întreprinderii; c)tranzacțiile anterioare sau ofertele de tranzacții
de acțiuni ale întreprinderii subiect.
În abordarea prin piață trebuie să existe o bază rezonabilă pentru comparații cu
întreprinderi similare. Aceste întreprinderi similare ar trebui să facă parte din același domeniu de
activitate cu întreprinderea subiect sau dintr-un domeniu care este influențat de aceleași variabile
economice.
Factorii care ar trebui să fie luați în considerare pentru a stabili dacă există o bază
rezonabilă pentru comparație, includ: a)asemănarea cu întreprinderea subiect în ceea ce
privește caracteristicile calitative și cantitative ale întreprinderii; b)volumul datelor despre
întreprinderi similare și posibilitatea verificării acestora; c)dacă prețul întreprinderii similare
reflectă o tranzacție nepărtinitoare și ordonată.
Ori de câte ori se aplică un multiplicator de pe piață, pot fi necesare ajustări, atât pentru
întreprinderea subiect, cât și pentru întreprinderile comparabile.
De câte ori selectează tranzacții comparabile și ajustează valoarea acestora, evaluatorii ar
trebui să urmeze cerințele cuprinse în SEV 105 Abordări și metode de evaluare.
De asemenea când selectează și ajustează datele comparabile privind întreprinderile cotate,
evaluatorii ar trebui să urmeze cerințele cuprinse în același standard menționat mi sus62.

61
Publicate de ANEVAR, Bucureşti, 2020;

108
 7.2.Elemente de comparaţie şi surse de informaţii
Tranzacţiile curente de pe pieţele internaţionale de capital sau achiziţiile unor întreprinderi
întregi permit evaluatorilor să construiască o serie de indicatori de piaţă pentru firme similare sau
comparabile cu cea evaluată. Pe baza acestor rate, numite şi multipli, se poate, fie estima valoarea
afacerii analizate, fie preţul titlului respectiv poate fi judecat ca sub sau supraevaluat, permiţând
investitorilor să ia decizii investiţionale.
I.Prima categorie de valori întrebuinţate pentru construcţia multiplilor sunt câştigurile
realizate de întreprinderi într-o anumită perioadă.
II.Cea de a doua categorie principală o constituie veniturile înregistrate de firme într-o
anumită perioadă.
III.În fine, o categorie mult folosită de multipli este cea construită pe baza valorilor
contabile.
Propriu-zis, multiplii sunt rapoarte în care, la numitor, este o valoare reprezentată, în mod
uzual, de:
- valoarea de piaţă a capitalului acţionarilor - exprimată pe acţiune prin cursul bursier, dacă se
evaluează capitalul acţionarilor;
- valoarea întreprinderii - exprimată prin valoarea de piaţă a capitalului şi valoarea de piaţă a
datoriilor pe acţiune, dacă evaluăm întreaga întreprindere.
La numărătorul multiplilor se află mărimi corespunzătoare celor trei categorii principale
descrise mai sus, exprimate ca valori pe acţiune:
- profit net, rezultatul din exploatare, profitul înainte de plata cheltuielilor cu dobânzile,
amortizarea şi impozitele, cash- flow- ul la dispoziţia firmei etc.;
- venituri totale, cifra de afaceri, venituri din exploatare etc.;
- valoarea contabilă a capitalurilor proprii (activul net contabil), valoarea contabilă a întreprinderii
(activul contabil total).
Multiplii de piaţă utilizaţi în abordarea de acest tip mai pot fi grupaţi şi în următorul
mod:
1)multipli ai câştigurilor (exemplu: preţul acţiunii sau valoarea întreprinderii pe
acţiune/câştiguri sau fluxuri financiare pe acţiune - notat cu P/E sau PER);
2)multipli corelaţi (exemplu: un multiplu de tip P/E raportat la un indicator bursier extrem de
cunoscut şi folosit);
3)multipli ai veniturilor (exemplu: cursul bursier al acţiunii şi veniturile pe acţiune obţinute
de întreprindere - venituri totale, cifră de afaceri, venituri din exploatare etc.);
4)multipli ai valorilor contabile (exemplu: preţul acţiunii la bursă/valoarea contabilă);
5)multipli relativi (exemplu: multiplul unei firme/multiplul de acelaşi tip calculat pentru
întreaga piaţă).
Cheia unei utilizări optime a multiplilor stă în înţelegerea diferenţelor care apar în funcţie de
tipul de drepturi de proprietate evaluate, în înţelegerea corelaţiilor dintre multiplii şi diverse
elemente studiate în cadrul analizei fundamentale şi în acceptarea valorilor estimate prin
intermediul multiplilor, ca fiind valori generate din date de piaţă.
Elementele de comparaţie reprezintă acele caracteristici ale afacerii/acţiunii evaluate care
stau la baza diferenţelor de preţ de tranzacţionare.
Dintre elementele importante în evaluare, reţinem următoarele: dimensiunea firmei; data
tranzacţiilor trebuie să fie pe cât posibil recentă (aproape de data efectivă a evaluării); motivaţia
SEV 200 – Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi (IVS 200), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor,
62

ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp. 138 – 139;

109
părţilor (condiţiile de vânzare); preţul trebuie exprimat în condiţii cash sau echivalent; cantitatea.
Preţul variază în funcţie de cantitatea tranzacţionată (dimensiunea pachetului de acţiuni). Cantitatea
tranzacţionată indică şi tipul de piaţă (a vânzătorului sau a cumpărătorului); tipul tranzacţiei.
În mod formal, elementele de comparaţie se reduc la „rate de evaluare” care, de regulă,
reprezintă rapoarte între preţurile de tranzacţionare şi indicatori financiari ca: profitul, cifra de
afaceri, activul net contabil, cash-flow-ul etc.
Aceste rate de evaluare trebuie să fie consistente şi comparabile, cerinţele explicite
referitoare la acestea fiind următoarele:
- ratele de evaluare trebuie să furnizeze informaţii pertinente şi de substanţă pentru valoarea firmei;
- modul de calcul al ratelor să fie exact şi uniform;
- atunci când se reţin rate medii, perioadele de timp pentru care se calculează media trebuie să fie
adecvate ratei şi tipului de întreprindere;
- informaţiile de preţ trebuie să fie valabile la data evaluării;
- atunci când este necesar, se vor realiza corecţii şi ajustări pentru asigurarea comparabilităţii;
-atunci când se impune, evaluatorul va face ajustări referitoare la lipsa de lichiditate şi lipsa de
control;
- dacă se utilizează informaţii referitoare la tranzacţii anterioare cu subiectul proprietăţii de evaluat
(acţiuni ale firmei evaluate), în mod normal sunt necesare corecţii datorate trecerii timpului şi
schimbării, atât a condiţiilor mediului economic, cât şi în performanţele şi riscurile întreprinderii
respective.
Sursele de informaţii pe care se bazează această abordare reţin în mod fundamental: pieţele
financiare de valori mobiliare unde sunt tranzacţionate participaţii pentru întreprinderi similare;
piaţa pe care sunt cumpărate şi vândute întreprinderile în ansamblul lor; tranzacţii anterioare cu
acţiuni ale firmei evaluate.
Metoda comparaţiei este adecvată atunci când există o piaţă activă, cu un număr suficient de
tranzacţii care, în cazul unor operaţii private, ar putea fi eventual confirmate din surse
independente. De asemenea, trebuie să avem în vedere că aplicarea metodei comparaţiei de piaţă
diferă semnificativ dacă este vorba de o afacere în întregul său de active, sau linii dintr-o afacere.
Esenţial pentru abordarea evaluării prin comparaţie este asigurarea unei baze de comparaţie
corespunzătoare.
Criterii în funcţie de care se reţin întreprinderile pentru a asigura cerinţele „similaritate”
şi „relevanţă” precizate în standardele de evaluare sunt:
- domeniul de activitate: firmele comparabile trebuie să acţioneze în acelaşi domeniu de activitate
şi să se afle sub influenţa aceloraşi variabile economice (piaţa de aprovizionare, piaţa de desfacere
etc.);
-caracteristicile cantitative: întreprinderile reţinute ca bază de comparaţie vor avea, în principiu,
dimensiuni similare cu cele ale firmei evaluate (volumul activelor, dimensiunea capitalurilor
proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi etc.);
- caracteristicile calitative: întreprinderile comparabile trebuie să aibă parametri calitativi (tehnici,
economico-financiari etc.) apropiaţi de ai firmei subiect al evaluării.
Datele generale necesare a fi obţinute sunt:
- denumirea firmei reţinute ca bază de comparaţie;
- ramura şi subramura de activitate;
- structura acţionariatului;
- dimensiunea firmei (volumul activelor, capitalurile proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi
etc.);

110
- informaţii economico-financiare, inclusiv ratele financiare specifice metodei (Price Earning Ratio –
PER, Preţ/Activ net, Preţ/Cifra de afaceri etc.).

7.3.Metodele uzuale
7.3.1.Metoda comparaţiei cu tranzacţii de pachete minoritare

Această metodă are ca raţionament faptul că tranzacţiile realizate pentru proprietăţi similare
oferă o evidenţă empirică asupra valorii întreprinderii evaluate. Principalul avantaj provine din
faptul că, în mod evident, rentabilitatea, riscul şi rata de creştere a sectorului au un impact major
asupra tuturor firmelor din ramură, iar participanţii pe piaţa financiară tranzacţionează pachete de
acţiuni cunoscând aceste caracteristici fundamentale ce direcţionează valoarea întreprinderilor.
Evaluatorul poate obţine o serie de informaţii privind firmele cotate astfel încât să poată
analiza în cunoştinţă de cauză comparabilitatea acestora cu firma evaluată.
Principalele criterii reţinute pentru a selecta firmele comparabile care au înregistrat
tranzacţii cu pachete minoritare sunt: 1)domeniul de activitate; 2)piaţa pe care operează,
inclusiv zona geografică; 3)produsele oferite pe piaţă; 4)dimensiunea firmei; 5)comparabilitatea
performanţelor financiare istorice.
Pentru a aplica această metodă este importantă înţelegerea procedurii de selectare a
firmelor bază de comparaţie, aceasta implicând parcurgerea următorilor paşi: 1)definirea
criteriilor de selectare; 2)definirea populaţiei din care vom selecta întreprinderile; 3)selectarea
tuturor firmelor care îndeplinesc criteriile definite; 4)explicarea, atunci când este cazul, a măsurii
de a elimina din analiză firme care îndeplinesc criteriile stabilite.
Metodologia de evaluare se bazează pe câteva puncte importante:
Conceptul de multiplicatori sau rate de valoare. Având în vedere concomitent informaţii
furnizate de piaţa tranzacţiilor (preţurile de tranzacţionare) şi variabile financiare fundamentale ale
întreprinderilor respective (profit net, cifra de afaceri etc.) putem înţelege că prin suprapunerea
celor două seturi de informaţii obţinem indicatori utili şi relevanţi în evaluarea unei firme. Este
logic să existe o legătură între valoarea afacerii şi profitul net, de exemplu.
Dacă vom analiza raportul preţul acţiunii raportat la profitul pe acţiune, vom obţine un
multiplicator care exprimă cât plătesc investitorii pe o acţiune comparativ cu profitul anual adus de
acea proprietate.
Multiplicatorii utilizaţi în estimarea valorii capitalului acţionarilor. Cei mai uzuali
multiplicatori utilizaţi în această situaţie sunt:
Preţul acţiunii/Profitul net pe acţiune (PER). Reprezintă cel mai întâlnit şi recunoscut
multiplicator pentru estimarea valorii de piaţă a unei acţiuni.
Preţul acţiunii/Cash-Flow brut pe acţiune. Ia în considerare la numitor, alături de profitul
net şi cheltuielile non-cash (de exemplu, amortizarea). Este un multiplicator util îndeosebi în cazul
firmelor capital intensive (care au un volum mare de cheltuieli cu amortizarea) şi în cazul în care
firmele din ramură au politici de amortizare diferite.
Preţul acţiunii/Profit brut pe acţiune. Este utilizat atunci când apar niveluri anormale ale
ratei de impozitare.
Preţul acţiunii/Cifra de afaceri pe acţiune. Este utilizat pentru evaluarea unor firme care au
o bază importantă de clienţi (de regulă, domeniul serviciilor). Acest multiplicator este aplicabil
doar în cazurile în care firmele selectate au o cifră de afaceri omogenă şi similară cu cea a firmei
evaluate.

111
 Preţul acţiunii/Activul net contabil pe acţiune. Este util doar în cazul în care activele au o
valoare contabilă relativ apropiată de valoarea de piaţă şi atunci când nu există active necorporale
cu impact semnificativ asupra valorii firmei.
Multiplicatorii utilizaţi în estimarea valorii capitalului investit. Aceşti multiplicatori au în
vedere restricţia discutată, şi anume că numitorul relaţiei trebuie să aibă în vedere venitul
disponibil pentru furnizorii de capital, iar numărătorul trebuie să includă valoarea de piaţă a
capitalului investit (de exemplu, multiplicatorul „Valoarea de piaţă a capitalului investit/Profit
înainte de impozit şi dobânzi”).
Perioada de analiză a multiplicatorilor. Această perioadă trebuie să fie, desigur, o perioadă
apropiată de data evaluării, opţiunile putând avea în vedere: media ultimilor 12 luni, ultimul an
fiscal, media ponderată a ultimilor 3-5 ani (justificat pentru ramurile cu o evoluţie ciclică),
estimarea pentru anul în curs etc.
Ajustări asupra informaţiilor financiare. Ajustările au în vedere asigurarea comparabilităţii
firmelor selectate cu întreprinderea evaluată, evaluatorul reţinând: eliminarea elementelor
extraordinare (de exemplu, efectul unui incendiu sau al unei greve), ajustarea stocurilor atunci când
baza de evaluare contabilă este diferită, ajustarea imobilizărilor atunci când politica de amortizare
este diferită etc.
Selectarea multiplicatorilor. Reprezintă o etapă importantă în cadrul acestei metode, logica şi
experienţa evaluatorului fiind ingrediente importante în realizarea acestei operaţii. Selectarea
multiplicatorilor are în vedere adecvarea şi relevanţa informaţiilor, dar şi respectarea coerenţelor de
bază implicate (de exemplu, în cazul evaluării capitalului investit se va selecta multiplicatorul
„Preţul acţiunii/Profit înainte de impozit şi dobânzi pe acţiune”, şi nu raportul „Preţul
acţiunii/Profitul net pe acţiune”).
Selectarea nivelului multiplicatorului considerat. Având la dispoziţie un şir de numere ce
reprezintă nivelurile multiplicatorului ales pentru toate firmele comparabile selectate, un evaluator
are de ales dintr-o multitudine de soluţii: media aritmetică, mediana, cuartila inferioară sau
superioară, nivelul maxim sau minim şi chiar un nivel situat în afara intervalului de valori, generat
de multiplicatorii firmelor selectate. Opţiunea va fi stabilită în urma analizei comparative a firmei
evaluate cu cele din baza de comparaţie, analiză ce trebuie să permită aprecierea diferenţelor de
risc şi de rata de creştere.
Prezentăm în continuare un exemplu de evaluare a unei întreprinderi, în cadrul
abordării prin piaţă, pentru firme cotate la bursă, folosind ca multiplii de piaţă, următorii:
1)Multiplul PER (Price Earning Ratio); 2)Multiplul EV/EBIT (Enterprise Value/EBIT);
3)Multiplul PSR (Price Sales Ratio).
Pentru evaluarea întreprinderii X au fost selectate două întreprinderi similare comparabile (Z
şi Y), pentru care au fost colectate următoarele date (Tabelul nr. 7.3.1.1):

Indicatori Întreprinderea X Întreprinderea Z Întreprinderea Y

Capitalizare bursieră (mii EURO) ????? 9.000 6.000
Valoarea de piață a datoriilor 3.750 4.500 9.000
purtătoare de dobânzi (mii EURO)
Profitul net (mii EURO) 450 600 675
EBIT (mii EURO) 675 900 1.125
Cifra de afaceri (mii EURO) 4.500 6.500 7.250
Gradul de îndatorare -DATfin/CI 25 33 60
(%)
Tabelul nr. 7.3.1.1: Evaluarea întreprinderii în cazul abordării prin piaţă
Sursa: Îndrumar pentru evaluare. Evaluarea întreprinderilor,
Editura IROVAL Bucureşti, 2013, p. 42.

112
 Numerarul şi echivalentele de numerar disponibile pentru plata datoriilor întreprinderii X, la
data evaluării, sunt 100 mii €. În cazul întreprinderilor similare comparabile Z şi Y, numerarul şi
echivalentele de numerar disponibile pentru plata datoriilor acestora este nesemnificativ. Pornind
de la aceste informaţii, trebuie calculaţi multiplii de piaţă adecvaţi pentru evaluarea întreprinderii X
prin abordarea prin piaţă, luând în considerare şi datele cunoscute despre cele două întreprinderi
comparabile cotate. Se cere determinarea valorii de piaţă a capitalurilor proprii ale întreprinderii X.
Rezolvare
Prin luarea în considerare a datelor disponibile pentru întreprinderile comparabile pot fi
calculaţi următorii multiplii:
- Multiplul PER (Price Earning Ratio)
PERZ = 9.000/600 = 15
PERY = 6.000/675 = 8,88
- Multiplul EV / EBITZ (Enterprise Value/EBIT)
EV/EBITZ = 13.500/900 = 15
EV/EBITY = 15.000/1.125 = 13,33
- Multiplul PSR (Price Sales Ratio)
PSRZ = 9.000/6.500 = 1,5
PSRY = 6.000/7.250 = 0,83
Având în vedere faptul că există informaţii numai pentru două întreprinderi cotate
comparabile, este recomandabil să nu se calculeze media multiplilor calculaţi pentru cele două
întreprinderi. În schimb, este util să se identifice care este întreprinderea cotată comparabilă cu
caracteristicile cele mai apropiate de cele ale întreprinderii subiect. De asemenea, ar trebui ales
multiplul a cărui mărime nu este influenţată de structurile de finanţare diferite ce caracterizează
întreprinderea subiect şi cele comparabile. Se poate constata că întreprinderea Z are caracteristici
mai apropiate de cele ale întreprinderii subiect X. Dar având în vedere gradul diferit de îndatorare
ce caracterizează cele două întreprinderi X şi Y, se recomandă utilizarea multiplului EV/EBIT. Ca
urmare, valoarea întreprinderii X este:
EVX = EVZ / EBITZ × EBITX - numerar şi echivalente numerar
= 15 × 675 mii € - 100 mii € = 10.025 mii €
Valoarea capitalurilor proprii ale întreprinderii X va fi estimată ca diferenţă între valoarea
întreprinderii X şi valoarea de piaţă a datoriilor purtătoare de dobânzi ale acesteia, la care se
adaugă numerarul şi echivalentele de numerar.
CPX = EVX + numerar şi echiv. numerar – DATpurt.dob.X
= 10.025 mii € + 100 mii € – 3.750 mii € = 6.375 mii €63.

7.3.2.Metoda comparaţiei cu vânzări de firme necotate

(piaţa de achiziţii şi fuziuni)
Spre deosebire de metoda anterioară, în acest caz baza de comparaţie o reprezintă tranzacţiile
cu întreprinderi în ansamblul lor sau tranzacţii cu pachete majoritare. O atenţie importantă trebuie
acordată condiţiilor de realizare a tranzacţiilor cu firme comparabile, deoarece, în multe cazuri,
operaţiile de achiziţii şi fuziuni au alături de ingredientul valoare de piaţă şi ingredientul sinergie.
De aceea, evaluatorul trebuie să gândească faptul că în multe asemenea cazuri preţul de
tranzacţionare reflectă mai degrabă valoarea de investiţie decât valoarea de piaţă.

Exemplul este preluat din lucrarea Îndrumar pentru evaluarea întreprinderilor, Editura IROVAL BUCUREŞTI,
63

2013, pp.42-43.

113
 În linii generale, se menţin punctele analizate în cadrul metodei comparaţiei cu tranzacţii de
pachete minoritare.
În continuare, prezentăm o aplicaţie ce se referă la metoda comparaţiei cu vânzări de
întreprinderi necotate (piaţa de achiziţii şi fuziuni).
În cadrul acestei metode, baza de comparaţie o reprezintă tranzacţiile cu întreprinderi în
ansamblul lor sau tranzacţii cu pachete majoritare. O atenţie sporită trebuie acordată condiţiilor de
realizare a tranzacţiilor cu întreprinderi comparabile deoarece, în multe cazuri, operaţiile de achiziţii
şi fuziuni reflectă, alături de ingredientul valoare de piaţă şi ingredientul sinergie. De aceea,
evaluatorul trebuie să se gândească la faptul că, în multe asemenea cazuri, preţul de tranzacţionare
reflectă mai degrabă valoarea de investiţie decât valoarea de piaţă.
În linii generale, se menţin punctele analizate în cadrul metodologiei de evaluare prin
comparaţia cu tranzacţii de pachete minoritare, prezentată anterior.
Exemplul ales vizează evaluarea unui cabinet medical64, după cum urmează:
Se evaluează un cabinet medical (medicină internă), care realizează o cifră de afaceri anuală
de 3.000 mii. lei şi deţinem informaţii privind preţurile de tranzacţionare a unor cabinete medicale
similare. S-a selectat multiplicatorul „Preţ/Cifră de afaceri”, ca fiind cel mai relevant în această
speţă.
Raportul Preţ/Cifră de afaceri rezultat din tranzacţiile cu cabinete medicale (Tabelul nr.
7.3.2.1):

Specificaţie Preţ/Cifră de afaceri %

Specialitatea medicală Redus Ridicat Mediu
1. Medicină generală 55% 95% 75%
2. Medicină internă 70% 100% 85%
3. Chirurgie 80% 100% 90%
4. Pediatrie 55% 75% 65%
5. Obstetrică/Ginecologie 80% 100% 90%
6. Psihiatrie 65% 85% 75%

Tabelul nr. 7.3.2.1: Evaluarea unui cabinet medical

Sursa: Stan V.S., Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, pag. 125

Ţinând seama de situaţia cabinetului evaluat, vom opta pentru un nivel apropiat de valoarea
maximă a ratei de valoare „Preţ/Cifră de afaceri”, respectiv un nivel de 95%, rezultând o valoare
estimată a cabinetului medical de 2.850 mii. Lei (Tabelul nr. 11.3.2.2).

Venituri anuale realizate de cabinetul medical (mii. lei) 3.000

Nivelurile ratei Preţ/Cifră de afaceri 70% – 100%
Nivelul selectat pentru cabinetul medical evaluat 95%
Valoarea de piaţă (mii. lei) = 3.000*95% 2.850

Tabelul nr. 7.3.2.2: Valoarea de piaţă a unui cabinet medical

Sursa: Stan V.S., Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, pag. 125

7.3.3.Metoda comparaţiei cu tranzacţii anterioare

cu subiectul evaluării

Exemplul este preluat din lucrarea Stan V.S., Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Editia a cincea
64

revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, pag.125;

114
 Nu trebuie să supralicităm această metodă, chiar dacă în principiu oferă cea mai bună
imagine a valorii de piaţă, în măsura în care baza de comparaţie o reprezintă tranzacţii cu acţiuni
ale însăşi întreprinderii evaluate.
Aceasta deoarece, în multe situaţii, condiţiile şi termenii tranzacţiei pot să se îndepărteze
semnificativ de la definiţia valorii de piaţă sau a altui tip de valoare estimat.
În multe situaţii, metoda solicită evaluatorului capacitatea de a converti derogările de la
definiţia valorii de piaţă (constatate în termenii tranzacţiilor anterioare) în corecţii valorice, iar
acest demers nu este tocmai simplu65.
Semnificația abrevierilor din tabelele de mai jos:
CA = cifra de afaceri;
VPKi = valoarea de piață a capitalului investit;
VPKpr = valoarea de piață a capitalului propriu;
EBIT = profit înainte de impozit și dobânzi;
EBITDA = profit înainte de impozit, amortizare și dobânzi;
AT = active totale;
CINA = costul de înlocuire net al activelor întreprinderii;
Anc = activ net contabil;
FN = flux de numerar.
Tipuri de multipli ai valorii
Numitor/ Profit CA Valoare Caracteristici operaționale
Valoare estimată contabilă
Capita propriu PER Preț/CA Preț/Anc Preț/accesări
PER/g (website);Preț/Kwh (energie)
Preț/nr.clienți (cablu TV);
Preț/cameră (hotel); Preț/tone
de oțel vândut
Capital investit VPKi/EBIT VPKi/CA VPKi/AT Idem schimbând numărătorul
VPKi/EBITDA VPKi/CINA Preț cu VPKi
VPKi/FN

Criterii de selectare a multiplilor

Multiplii capitalului propriu Multiplii capitalului investit
SECTORUL PER PER/ Preț/CA Preț/ VPKi/EBITDA VPKi/ VPKi/ VPKi/
g Anc FN CA AT
I.PRODUCȚIE
1.Întreprinderi 1 1
demarate recent
care
înregistrează
pierderi
2.Întreprinderi 1 2 2 1
care
înregistrează
creștere ridicată
și rezultate
pozitive
3.Întreprinderi 1 3 2 1 2 4 3
mature care
operează în
ramuri
tradiționale
II.SERVICII
1.Întreprinderi de 2 1 2 3 1
servicii

Stan V.S., Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Editia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
65

Bucureşti, 2013, pp.126 - 127;

115
 nefinanciare
2.Întreprinderi de 2 3 1 4 2 3 1 4
distribuție sau
vânzare en-detail
cu nivel ridicat al
stocurilor și
creanțele
III.ALTE
1.Întreprinderi 2 1 2 1
holding
diversificate
2.Întreprinderi 1 1
aflate în lichidare

8.ABORDAREA PE BAZĂ DE VENITURI ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII.

ABORDAREA PE BAZĂ DE RANDAMENT A VALORII ÎNTREPRINDERII. METODA
EVALUĂRII PE BAZA PROFITULUI ÎNTREPRINDERII

8.1.Logica abordării pe bază de venit

Prin această abordare se estimează valoarea unei întreprinderi sau a unui pachet de acţiuni,
prin calcularea valorii prezente a veniturilor anticipate pentru proprietari/investitori, în mod uzual,
prin metoda capitalizării profitului net şi/sau actualizării cash flow-ului sau a dividendelor.
În cazul metodelor bazate pe capitalizare, un nivel reprezentativ şi reproductibil al venitului
(de regulă, profitul net sau dividendele) este împărţit la o rată de capitalizare sau este înmulţit cu un
multiplu al venitului considerat, convertind astfel venitul în valoare.
În cazul metodelor bazate pe tehnica actualizării, cash flow-ul sau dividendele sunt estimate
pentru fiecare dintre anii unei perioade explicite de previziune şi apoi convertite în valoare prin
aplicarea unei rate de actualizare.
Una dintre premisele importante ale estimării valorii în abordarea pe bază de venit este
continuitatea exploatării, respectiv premisa că întreprinderea evaluată sau parte din aceasta îşi va
continua activitatea operaţională şi într-un viitor previzibil, fără a suferi transformări nedorite
(încetarea activităţii sau lichidarea).
În continuare, prezentăm câteva aspecte de ultimă oră legate de abordarea pe bază de venituri,
din Standardele de evaluare a bunurilor, Ediţia 2020 (cel intitulat „SEV 200 - Întreprinderi şi
participaţii la întreprinderi”)66, realizate pe baza Standardelor Internaţionale de Evaluare, Ediţia
2011.

66
Publicate de ANEVAR, Bucureşti, 2018.

116
 Abordarea prin venit se aplică frecvent la evaluările de întreprinderi și participații la
capitalul întreprinderii, deoarece acest tip de active îndeplinește deseori criteriile cuprinse în SEV
105 Abordări și metode de evaluare.
Venitul și fluxul de numerar aferente unei întreprinderi sau participații la capitalul
acesteia se pot măsura în mai multe moduri și pot fi calculate înainte de impozitare sau după
impozitare. Rata de capitalizare sau de actualizare aplicată trebuie să fie adecvată tipului de
venit sau de flux de numerar utilizat.
Tipul de venit sau flux de numerar utilizat ar trebui să corespundă cu tipul de participație
la capitalul întreprinderii supus evaluării. De exemplu: a)valoarea întreprinderii se obține, în
mod tipic, prin utilizarea fluxului de numerar determinat înainte de luarea în considerare a
serviciului datoriei și a unei rate de actualizare adecvată, aplicabilă fluxurilor de numerar
aferente întreprinderii, cum ar fi costul mediu ponderat al capitalului; b)valoarea capitalurilor
proprii poate fi obținută prin utilizarea fluxului de numerar aferent capitalurilor proprii
determinat după luarea în considerare a costurilor serviciului datoriei și a unei rate de
actualizare adecvată, aplicabilă fluxurilor de numerar aferente capitalurilor proprii, cum ar fi
costul capitalurilor proprii.
Abordarea prin venit implică estimarea unei rate de capitalizare, atunci când se
capitalizează venitul sau fluxul de numerar, și a unei rate de actualizare, atunci când se
actualizează fluxul de numerar. În estimarea ratei adecvate se iau în considerare factori cum ar fi
nivelul ratelor dobânzii, ratele rentabilității așteptate de participanții de pe piață pentru investiții
similare și riscul inerent fluxului de beneficii avute în vedere.
În cadrul metodelor care utilizează actualizarea, creșterea așteptată poate fi luată în
considerare, în mod explicit, în venitul sau fluxul de numerar previzionat.
În cadrul metodelor de capitalizare, creșterea previzionată este reflectată în mod normal
în rata de capitalizare. Când fluxul de numerar previzionat se exprimă în termeni nominali ar
trebui să se utilizeze o rată de actualizare care ia în considerare așteptările privind modificările
prețurilor viitoare, cauzate de inflație sau deflație. Când fluxul de numerar previzionat se
exprimă în termeni reali, ar trebui să se utilizeze o rată de actualizare care nu ia în considerare
așteptările privind modificările prețurilor viitoare, cauzate de inflație sau deflație.
În abordarea prin venit, situațiile financiare istorice ale unei entități de afaceri se
utilizează deseori ca un reper pentru estimarea venitului sau a fluxului de numerar viitor al
întreprinderii. Determinarea evoluțiilor anterioare prin intermediul analizei ratelor poate oferi
informațiile necesare pentru estimarea riscului inerent activității de exploatare a întreprinderii, în
contextul domeniului de activitate și al previziunilor performanței viitoare.
Pentru a reflecta diferențele dintre fluxurile de numerar realizate în trecut și cele care ar fi
posibil de obținut la data evaluării de un cumpărător al participației evaluate, pot fi necesare
ajustări.
Exemple de ajustări ar putea fi următoarele:
a)ajustarea veniturilor și cheltuielilor la niveluri considerate a fi reprezentative, în mod
rezonabil, pentru continuarea activității de exploatare preconizată;
b)prezentarea datelor financiare ale întreprinderii subiect și ale întreprinderilor comparabile,
pe o bază consecventă;
c)ajustarea prețurilor tranzacțiilor părtinitoare (de exemplu, contractele cu clienții sau
furnizorii) la ratele de piaţă;

117
 d)ajustări ale cheltuielilor cu personalul sau ale elementelor închiriate sau contractate de la
părțile afiliate, în scopul reflectării prețurilor sau ratelor de piață;
e)reflectarea impactului evenimentelor aleatorii asupra elementelor de venituri și cheltuieli
istorice. Exemple de evenimente întâmplătoare sunt pierderile cauzate de greve, de faza
inițială/de demarare a activității unei întreprinderi și de fenomenele meteorologice. Totuși,
fluxurile de numerar previzionate ar trebui să reflecte oricare venituri sau cheltuieli ocazionale,
cu condiția să poată fi anticipate în mod rezonabil, iar evenimentele anterioare ar putea fi o bună
indicație pentru evenimentele similare care vor avea loc și în viitor;
f)ajustarea valorii contabile a stocurilor astfel încât să fie comparabilă cu valoarea contabilă
a stocurilor întreprinderilor similare, ale căror conturi pot avea o politică contabilă de înregistrare
pe o bază diferită de cea a întreprinderii subiect, sau pentru a reflecta cu precizie mai mare
realitatea economică.
Când se folosește abordarea prin venit poate fi necesar să se facă ajustări și ale valorii
rezultate pentru a reflecta aspectele care nu au fost încorporate în previziunile fluxului de
numerar sau în rata de actualizare adoptată. Exemple pot fi ajustările pentru vandabilitatea
participației supuse evaluării sau pentru poziția de control ori lipsa de control asupra
întreprinderii, aferente participației supuse evaluării. Evaluatorii ar trebui însă să se asigure că
ajustările aplicate valorii nu reflectă factori care au fost luați în considerare deja în fluxurile de
numerar sau în rata de actualizare. De exemplu, fluxurile de numerar previzionate, de obicei,
reflectă deja faptul că participația supusă evaluării este o participație cu drept de control sau o
participație minoritară.
Deși multe întreprinderi pot fi evaluate utilizând un singur scenariu pentru fluxul de
numerar, evaluatorii pot să aplice, de asemenea, scenarii multiple sau modele de simulare,
îndeosebi atunci când există o incertitudine semnificativă cu privire la mărimea/ cuantumul
și/sau momentul generării fluxurilor de numerar viitoare67.

8.2.Metoda capitalizării venitului

Această metodă se bazează pe raportarea unui singur flux de venit/beneficiu economic,
aferent unei singure perioade (de regulă, un an) la o rată de capitalizare. Este considerată o
simplificare a metodei actualizării fluxurilor de lichidităţi – DCF.
Metoda se bazează pe formula prezentată în anul 1890 de specialistul Alfred Marshall, care a
identificat legătura dintre venit şi valoare astfel:

Valoarea = Veni/Rata dobânzii

În evaluarea întreprinderii reţinem ca relaţii de bază:

Valoarea = Venit/ Rata de capitalizare

sau:
Valoarea = Venit x multiplicator

SEV 200 – Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi (IVS 200), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor,
67

ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.139-142.

118
 Capitalizarea profitului este o metodă utilizată pe scară largă de către investitori, ea având
avantajul simplităţii şi uşurinţei înţelegerii. Aplicabilitatea ei este însă limitată la firmele care au
sau vor avea o situaţie relativ stabilă a fluxului de venit reţinut în evaluare. Prin urmare, metoda
capitalizării profitului nu este aplicabilă în cazul întreprinderilor aflate în faza de
creştere/descreştere rapidă, într-o fază de investire/dezinvestire importantă etc.
Metoda poate fi utilizată atât pentru estimarea capitalului acţionarilor, cât şi pentru întreg
capitalul investit. Se vor lua în calcul trei elemente:1)venitul capitalizat; 2)rata de capitalizare;
3)multiplicatorul.
Pentru venitul capitalizat, dacă se realizează estimarea valorii capitalului propriu pentru
acţionari, va fi prezentat un venit disponibil pentru acţionari, în timp ce pentru estimarea valorii
capitalului investit de furnizorii de capital, va fi folosit un venit disponibil pentru toţi furnizorii de
capital.
Pentru rata de capitalizare, dacă se realizează estimarea valorii capitalului propriu pentru
acţionari, aceasta va avea la bază costul capitalului propriu, în timp ce pentru estimarea valorii
capitalului investit de furnizorii de capital, va avea la bază costul mediu ponderat al capitalului.
Pentru multiplicator, dacă se realizează estimarea valorii capitalului propriu pentru acţionari,
acesta va fi determinat pe baza unui venit disponibil pentru acţionari (profit net,dividende), în timp
ce pentru estimarea valorii capitalului investit de furnizorii de capital, va fi determinat pe baza unui
venit disponibil pentru furnizorii de capital (profit înainte de impozit şi dobânzi).
Desigur, se poate estima valoarea capitalului propriu şi pornind de la valoarea capitalului
investit, din care se deduc datoriile către alţi furnizori de capital (exclusiv acţionarii).
Formule de calcul
Cel mai adesea, evaluatorii utilizează ca venit (beneficiu economic), în cadrul metodei
capitalizării, indicatorul profit net, iar relaţia de calcul este următoarea:

VCP = PN/c

în care:
VCP = valoarea întreprinderii prin metoda capitalizării profitului;
PN = profitul net;
c = rata de capitalizare.
Aceasta reprezintă formula de bază, aplicabilă în situaţiile în care se estimează o menţinere
constantă a profitului net pe durata de previziune.
În condiţiile în care este previzionată o dinamică stabilă (constantă) a profitului net, se
utilizează modelul de creştere Gordon, iar relaţia de calcul a valorii devine:

PNVCP = PN/(c-g)

sau, atunci când profitul net se bazează pe rezultatul ultimului an încheiat înainte de data evaluării:

VCP = PN0 x (1+g)/(c-g)

în care:
g = rata de creştere constantă;
PN0 = profitul net al anului imediat anterior datei evaluării.

119
 Deci este vorba de formule extrem de simple (în relaţia de bază fiind implicaţi doar doi
termeni: profitul net şi rata de capitalizare), pentru evaluator esenţială fiind, de fapt, înţelegerea
corectă a sensului termenilor care generează o valoare estimată prin capitalizare.
Rata de actualizare (costul capitalului) şi rata de capitalizare se şi aseamănă, dar se şi
deosebesc.
Atât ratele de capitalizare, cât şi ratele de actualizare se bazează pe informaţii de piaţă, care:
- sunt exprimate ca un multiplu de preţ (derivat din informaţiile despre întreprinderile cotate sau
din tranzacţii cu pachete de acţiuni); sau
- exprimă o rată a rentabilităţii investiţiei (derivată din informaţiile despre investiţiile alternative).
Totuşi, uneori este dificil de realizat diferenţa dintre rata de actualizare (utilizată în metoda
DCF) şi rata de capitalizare – element-cheie în metoda capitalizării venitului.
Principalele elemente de diferenţiere între cele două rate au în vedere că:
- rata de capitalizare este utilizată pentru a converti un flux constant şi reproductibil în valoarea
prezentă a proprietăţii, în vreme ce rata de actualizare este utilizată pentru a converti fluxuri
viitoare, diferite ca mărime şi evoluţie, în valoarea prezentă a proprietăţii care generează acele
fluxuri;
- rata de capitalizare preia toate modificările viitoare ale venitului considerat pentru estimarea
valorii;
- modificările în veniturile viitoare sunt preluate în capitalizare prin deducerea din rata de
actualizare a ratei de creştere anuale a venitului prin intermediul relaţiei Gordon – Shapiro, deci:
Rata de capitalizare (c) = rata de actualizare (a) – rata de creştere (g), sau
c = a – g;
- în tehnica bazată pe actualizare, orice creştere a venitului este previzionată, pentru fiecare
an de previziune fiind preluată în estimarea valorii la numărător. Prin capitalizare, modificările
viitoare ale venitului sunt estimate ca o medie anuală (rata de creştere) şi preluate în estimarea
valorii la numitor (rata de creştere se deduce din rata de actualizare).
Din punct de vedere matematic, dacă rata de creştere este estimată corect, capitalizarea va produce
aceeaşi valoare ca şi tehnica bazată pe actualizare;
- dacă este estimată o creştere importantă pe termen scurt sau mediu a beneficiului economic
al întreprinderii, după care va fi probabilă o perioadă stabilită sau o dinamică lentă, din punct de
vedere tehnic va fi preferată o metodă bazată pe actualizare.
Evaluatorul cunoaşte că o rată de creştere rapidă va fi preluată de indicatorii de piaţă (de
exemplu, PER = multiplicatorul preţ pe acţiune/profit net pe acţiune), dar un PER ridicat are
încorporată o rată de creştere ce include şi o componentă speculativă.
Un aspect important, valabil atât pentru rata de actualizare, cât şi pentru rata de capitalizare,
vizează coerenţa între estimarea profitului (în termeni nominali sau în termeni reali) şi rata
de actualizare/capitalizare. Evident, atunci când venitul este previzionat în termeni nominali
(preţuri curente), trebuie utilizate rate nominale, iar când venitul este exprimat în termeni reali
(preţuri constante), trebuie utilizate rate reale. De asemenea, rata de creştere aşteptată a venitului
(g) trebuie să fie coerentă cu estimarea venitului şi a ratei de actualizare sau de capitalizare.
Relaţia dintre cele două rate (termeni nominali/termeni reali) este:
i 1 −r
in =
1+r
în care:
in = rata (de actualizare sau capitalizare) exprimată în termeni reali;
i1 = rata (de actualizare sau capitalizare) exprimată în termeni nominali;
r = rata inflaţiei.

120
 De exemplu, dacă rata de capitalizare exprimată în termeni nominali este de 28,5%, iar rata anuală a
inflaţiei este de 17%, rezultă o rată de capitalizare exprimată în termeni reali de 9,83%.
28 ,5−17
in = =9 , 83%
1+0 ,17
Profitul net trebuie estimat pe baza performanţelor anterioare ale întreprinderii, dar şi prin
considerarea evoluţiei sperate a acesteia, a factorilor care acţionează în ramura sa de activitate şi în
economia naţională.
Din punct de vedere tehnic, profitul net poate fi estimat pornind de la: realizările dintr-un
an anterior; realizările probabile pentru anul în curs; realizările probabile în perioada imediat
următoare.
Pe baza diagnosticului întreprinderii, dar şi a judecăţii sale, evaluatorul optează pentru una
dintre cele trei variante, fiecare presupunând un anumit demers metodologic.
În cazul în care evaluatorul optează pentru considerarea realizărilor dintr-un an anterior
reprezentativ, este necesară analiza şi interpretarea (din prisma evaluării) a contului de rezultate
pentru ultimii 3-5 ani. Această analiză va avea în vedere:
Alegerea unui an reprezentativ şi relevant pentru estimarea profitului net ce va fi utilizat în
formula de calcul.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli ca urmare a impactului unor evenimente
întâmplătoare (asigurarea cerinţei de reproductibilitate în viitor): greve, inundaţii, furtuni, incendii;
cheltuieli de punere în funcţiune a unor instalaţii.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli pe baza cerinţei normalitate: compensarea
proprietarilor; impactul contabilizării stocurilor; cheltuieli cu materiale sau servicii, atunci când
există diferenţe faţă de valorile de piaţă ale acelor materiale sau servicii; personalul în surplus.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli generate de activele redundante (în afara
exploatării). Evaluatorul va elimina toate veniturile şi cheltuielile generate de activele în afara
exploatării, astfel încât să existe coerenţă între profitul net estimat (al activităţii operaţionale a
întreprinderii), rata de capitalizare şi rata de creştere, precum şi coerenţă între metoda utilizată în
abordarea pe bază de active şi metoda capitalizării profitului.
În cadrul acestor active în afara exploatării includem: licenţe, contracte de franciză şi drepturi
de autor neutilizate, teren liber neutilizat pentru activitatea operaţională, case de vacanţă, clădiri
închiriate terţilor, echipamente în surplus, investiţii în alte întreprinderi, stocuri depreciate, un
portofoliu de acţiuni vandabile, disponibilităţi în surplus etc.
În cazul în care evaluatorul optează pentru considerarea realizărilor probabile ale anului
în curs (faţă de data evaluării) sau pentru cele ale unui an viitor, este necesară utilizarea
diagnosticului şi analiza pieţei pentru a construi un cont de rezultate tipic pentru întreprinderea
evaluată.
În viziunea CECCAR68, metoda capitalizării veniturilor se bazează pe un multiplicator
capitalistic y, care poate avea diferite semnificaţii.
a)Referinţa cel mai des întâlnită o reprezintă rata neutră de plasament (i), acordându-i
l
valoarea de i , care semnifică durata de recuperare a investiţiei, iar valoarea întreprinderii va fi:
fie V = CB/i, fie V = CBx1/i

CECCAR, Standardul profesional nr. 37 – Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare, Editura
68

CECCAR, București, 2011, pp.118-120;

121
 b)O altă referinţă o constituie actualizarea unei serii de fluxuri financiare constante (rata
de actualizare „t”), până în anul „n”, în care Y reprezintă un număr de unităţi „an” şi se determină
prin formula:
1
1−
(1+t )n
an=
t
Valorile lui „an” se pot lua din tabelele întocmite în acest scop.
Valoare întreprinderii va fi : V = an x CB
c)O altă referinţă a multiplicatorului Y este dată de forma PER (Price Earnings Ratio),
exprimată de raportul:
Cursul bursier al unei acţiuni
Devidend plătit + Profit
nerepartizat
sau dacă întreprinderea nu este cotată, dar a acordat dividende, atunci, în locul cursului bursier, se
determină valoarea unei acţiuni rezultate din raportul:
Capitalul propriu
Numărul de
acţiuni
iar apoi valoarea unei acţiuni se raportează la dividendul plătit.
1
Rata de plasament aferentă PER se determină ca raport între PER şi semnifică durata de
recuperare a investiţiei.
Valoarea întreprinderii în acest caz va fi:
V = CB x PER.
În cele ce urmează, prezentăm un exemplu simplificat de evaluare a unei întreprinderi, prin
metoda capitalizării profitului net69.
Ipotezele necesare pentru evaluare sunt:
- contul de profit şi pierdere reprezentativ supus corecţiilor este cel din 2007;
- data evaluării este 30 martie 2008;
- întreprinderea are în proprietate un depozit, care este închiriat unui terţ; deci este un exemplu de
activ din afara exploatării;
- întreprinderea nu funcţionează cu credite;
- valoarea de realizare netă a depozitului este 60 mii euro;
- corecţia de diminuare a cifrei de afaceri (-200 mii euro) se explică prin existenţa unei comenzi
excepţionale, care nu se va mai repeta;
- corecţiile asupra cheltuielilor vor fi efectuate asupra elementelor acestora, cuprinse de la lit. a) la
j), din exemplul cifric prezentat în pagina următoare, pe baza următoarelor informaţii obţinute de
evaluator, din analiza detaliată a activităţii desfăşurate:
a) în întreprindere se află în curs de punere în funcţiune o linie tehnologică care va avea ca efect
diminuarea cu 10% a cheltuielilor materiale;
b) cheltuielile pentru salariile managerilor sunt cu 50% mai mari faţă de cele ale întreprinderilor
similare/comparabile;
Exemplul este preluat din lucrarea Stan V. Sorin, Evaluarea întreprinderii, Ghid de interpretare şi aplicare a GN
69

6, Editurile IROVAL, Bucureşti, 2008, p.62-63.

122
c) cheltuielile salariale ale funcţionarilor şi muncitorilor sunt cu 20% mai mici faţă de cele realizate
la întreprinderile similare;
d) cheltuielile cu deplasările managerilor au fost exagerate, unele nefiind legate de activitatea de
exploatare; corecţia adecvată a fost stabilită la 50%;
e) cheltuielile cu telefoane, rechizite, multiplicări etc. nu sunt controlate strict, ele putând fi
diminuate cu 20%;
f) diminuarea cu 2 mii euro a impozitului se explică prin faptul că este atribuibil depozitului
închiriat, care trebuie evaluat separat, la valoarea netă realizabilă;
g) corecţia asupra amortizării s-a făcut astfel:
- 1,2 mii euro, amortizarea aferentă depozitului;
+ 6 mii euro, amortizare aferentă liniei tehnologice noi;
Total + 4,8 mii euro
h) din analiza prestaţiilor de servicii profesionale rezultă că se poate renunţa la două contracte de
prestări de servicii cu o valoare de 14 mii euro/an;
i) unitatea a închiriat de la un terţ un spaţiu comercial pentru care plăteşte o chirie cu 20% mai
mare faţă de chiria de piaţă;
j) întreprinderea nu are poliţă de asigurare pentru o clădire; prima de asigurare estimată este 1,5 mii
euro;
Ca urmare a acestor ipoteze, corecţiile din contul de profit şi pierdere din anul reprezentativ
(2007), sunt redate în tabelul următor (Tabelul nr. 8.2.1):
CPP 2007 Corecţii Date corectate
Indicatori
– mii euro – +/-
Cifra de afaceri 3.800 -200 3.700
Cheltuieli de exploatare:
a) materii prime şi materiale 1.600 – 160 1.440
b) cheltuieli salarii manageri 500 -250 250
c) cheltuieli salarii muncitori 800 + 160 960
d) deplasări 60 -30 30
e) telefoane, rechizite etc. 30 -6 24
f) impozite 20 -2 18
g) amortizare 120 + 4,8 124,8
h) servicii terţi 40 – 14 26
i) chirii 50 -10 40
j) asigurare - + 1,5 1,5
Cheltuieli de exploatare, total 3.220 -305,7 2.914,3
Profit brut exploatare 580 +205,7 785,7
Impozit (16%) 92,8 +28,6 121,4
Profit net din exploatare 487,2 +177,1 664,3

Tabelul nr. 8.2.1: Metoda capitalizării venitului şi valoarea estimată

Sursa: Stan V. Sorin, Evaluarea întreprinderii, Ghid de interpretare şi aplicare a GN 6, Editurile IROVAL, Bucureşti,
2008, p. 63

Rezultă că profitul din exploatare net corectat (sau mentenabil pe termen lung) este 665 mii
euro, fiind egal şi cu profitul net curent corectat, deoarece întreprinderea funcţionează numai cu
capitaluri proprii.
Rata de actualizare adecvată (k), preluată de pe piaţă, este 20% iar creşterea previzionată
anuală perpetuă (g) a profitului net anual a fost fundamentată la 4%.
Prin aplicarea formulei Gordon - Shapiro se calculează valoarea capitalului acţionarilor (CA)
investit în exploatare (teren, mijloace fixe, fond de rulment net şi eventuale active necorporale).
Deci:

123
 PN corectat 665 665
CA= = = =4 . 156 , 2 mii euro
k−g 0 , 20−0 , 04 0 ,16
în care rata de capitalizare (c) = k - g
Ca urmare, valoarea totală a CA al întreprinderii va fi:
CA total = 4.156,2 mii euro + 60 mii euro(*) = 4.216,2 mii euro, rotunjit 4.200 mii euro.

9.EVALUAREA ÎNTREPRINDERII PE BAZA ACTUALIZĂRII FLUXULUI DE

LICHIDITĂŢI (CASH-FLOW). METODA EVALUĂRII PE BAZA DIVIDENDELOR.
METODE COMBINATE DE EVALUARE

9.1.Metoda actualizării fluxurilor de lichidităţi (DCF)

Această metodă este una dintre cele mai complexe metode de evaluare, dar totodată şi cea
mai corectă din punct de vedere teoretic. Aceasta se bazează pe actualizarea tuturor beneficiilor
economice proiectate (fluxuri de lichidităţi sau alte variabile asimilate) ale întreprinderii, utilizând
o rată de actualizare ce reprezintă costul capitalului pentru acea investiţie.
Formula de calcul se prezintă astfel:
Estimarea valorii întreprinderii prin metoda actualizării fluxurilor de disponibilităţi (DCF) se
bazează pe următoarea relaţie de calcul:
n CF Vr
V = Σ _________ + _________
i =1 (1 + a) i (1 + a) n
în care: VDCF = valoarea întreprinderii prin metoda DCF;

124
 CF = cash flow disponibil pentru acţionari (dacă se estimează valoarea capitalului
acţionarilor), sau pentru furnizorii de capital (dacă se estimează valoarea capitalului investit). Deci,
poate fi vorba de:
CFNA = cash flow la dispoziţia acţionarilor;
CFNCI = cash flow la dispoziţia capitalului întreprinderii (firmei);
a = rata de actualizare (costul capitalului);
Vr = valoarea reziduală;
i = anul de previziune;
n = intervalul de previziune (număr de ani).
În viziunea CECCAR70, formula cel mai des utilizată poartă denumirea de „Discounted
cash flow”, care se traduce prin flux de trezorerie redus atât prin actualizare, cât şi prin
întreruperea la anul n de prognoză, când se calculează valoarea reziduală a activului sau a societăţii
respective. Potrivit acestei metode, formula de evaluare este:
n CF − Ir Vr
V (DCF) = Σ _______ + _______
i=1 (1 + t)n (1 + t)n
în care:
V (DCF) = valoarea activului sau a întreprinderii prin formula fluxului de trezorerie redus;
CF = cash flow;
Ir = investiţii de reînnoire, de menţinere;
Vr = valoarea reziduală;
t = rata de actualizare;
n = ultimul an de prognoză.
Esenţa metodei constă în însumarea fluxurilor de disponibilităţi care rămân în fiecare an în
unitate, până în anul n, când se apreciază că proprietarul ar trebui să-şi reconsidere modul de
abordare a afacerii sale; în acest an n se stabileşte valoarea reziduală a activului, a întreprinderii, a
societăţii.
Potrivit acestei metode, evaluarea întreprinderii se face în funcţie de perspectivele sale de
dezvoltare; este o metodă prin excelenţă prospectivă. Această metodă se bazează pe definiţia
activelor dată de IFRS, potrivit căreia un activ reprezintă o resursă controlată de către
întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă generarea unor
beneficii economice viitoare.
Actualizarea fluxurilor nete se face pentru a ţine cont de riscuri şi de exigenţa de rentabilitate
a investitorului potenţial.
Aplicarea metodei se face în patru etape succesive:
1.Calculul fluxului de lichidităţi nete istorice pe minimum trei ani, folosind sinteza
diagnosticelor.
2.Proiectarea fluxului de lichidităţi nete pe o perioadă mai lungă, dar compatibilă cu
orizontul de prognoză stabilit întreprinderii; deci o bună viziune, o înţelegere a fluxurilor trecute:
vânzări, preţuri, structura cheltuielilor, riscuri etc.
3.Determinarea valorii reziduale ce urmează a fi adăugată la cash-flow-ul din ultimul an
proiectat; orizontul prognozat este, în general, estimat ţinând seama de constatările diagnosticelor,
marcând momentul când proprietarul va decide viitorul întreprinderii în anul ultim prognozat;
CECCAR, Standardul profesional nr. 37 – Misiunea de evaluare a întreprinderii. Ghid de aplicare, Editura
70

CECCAR, București, 2011, pp.121-122;

125
valoarea reziduală, de regulă, se calculează prin aplicarea unui multiplicator z la cash-flow-ul
1
ultimului an prognozat (Vr = Z x CF) sau aplicând modelul Gordon, respectiv: −g , unde K
K
este coeficientul de ajustare pentru risc, iar g este creşterea pe termen lung a fluxului de numerar;
de exemplu, dacă K = 20% iar g este zero, atunci multiplul rezidual va fi 5.
Estimarea valorii reziduale după perioada explicită şi neexplicită comportă şi alte
aspecte, relevate şi de specialistul Manaţe Daniel.
Perioada explicită este caracterizată de posibilitatea de a face previziuni credibile pe baza
unei cantităţi semnificative de informaţii relevante de care dispune evaluatorul.
Mărimea duratei de previziune explicită se alege în funcţie de:
- cantitatea, calitatea şi relevanţa informaţiilor despre mediul extern şi intern al întreprinderii
(informaţii complete şi relevante - durata mare);
- predictibilitatea evoluţiei mediului extern al firmei şi al activităţii acesteia (mediu şi activitate
uşor predictibile - durata mare);
- ciclurile de viaţă ale produselor/serviciilor întreprinderii (cicluri lungi - durata mare);
- rata de înnoire a tehnologiilor şi dinamica sectorului de activitate (rată scăzută - durata mare);
- gradul de depreciere fizică, funcţională şi economică (grad scăzut - durata mare) etc.
Caracteristică acestei perioade este discontinuitatea valorilor obţinute în anii de previziune,
din cauza diferenţelor între fluxurile financiare totale anuale şi ratele diferite de actualizare. În
practică, nu se extinde această perioadă la mai mult de 10 ani, deoarece scenariile ar avea un grad
mic de credibilitate peste acest interval.
A doua perioadă, neexplicită, este caracterizată de date şi informaţii esenţiale care sunt, fie
indisponibile, fie puţin credibile. Durata sa este de la ultimul an al perioadei explicite la infinit.
Valoarea reziduală (VR), este deci valoarea firmei în perioada de previziune neexplicită. Graficul
care urmează redă sugestiv, caracterul discontinuu al fluxurilor în perioada explicită şi respectiv
caracterul continuu al valorii reziduale (Graficul nr. 9.1.1).

Graficul nr. 9.1.1: Caracterul discontinuu al Fluxurilor Financiare

Sursa: Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate
şi necotate, Editura Enesis, Baia Mare, 2002, p. 356

Estimarea valorii reziduale (sau terminale) înlătură necesitatea unor previziuni detaliate în
perioada neexplicită care, în cazul unor intervale mari de timp, sunt problematice din punct de
vedere al predictibilităţii, din cauza factorilor mediului general extern al întreprinderilor, dar şi a
dificultăţilor de estimare a factorilor interni şi a rezultatelor viitoare ale firmelor. În orice situaţie în
care previziunile se fac la perpetuitate în premisa de continuare nedeterminată a activităţii firmei,
VR = 0. Standardele Internaţionale de Evaluare recomandă următoarele metode pentru
estimarea VR: A) în premisa continuării activităţii; B) în premisa stopării activităţii.

126
 A. În premisa valorii de continuare a activităţii firmei şi după finele perioadei explicite:
a) Capitalizarea fluxului de numerar din ultimul an de previziune (CFn) cu o rată adecvată
tipului de valoare, pe care o estimăm (VCP sau VI);
b) Multiplicarea profitului net anual din ultimul an cu un multiplu adecvat pe baza analizei
ratelor de evaluare ale sectorului din care face parte firma evaluată.
B. În premisa valorii, de stopare a activităţii firmei la finele perioadei explicite, se poate
estima valoarea netă de realizare a activelor nete reziduale la finele perioadei explicite, printr-o
abordare bazată pe active, adecvată ipotezelor de lucru (însumarea valorii de piaţă sau a valorii de
lichidare a activelor, după scăderea costurilor aferente vânzării acestora şi stopării activităţii).
Această valoare poate fi distribuită acţionarilor.
Vom detalia în continuare posibilităţile de estimare a VR, în 4 variante: a)folosind
abordarea pe bază de venituri; b)pentru întreprinderile cotate la bursă; c)pentru întreprinderile
necotate; d)folosind metode patrimoniale.
a)Calculul VR folosind abordarea pe baza veniturilor
a.1)Capitalizarea fluxului de numerar din anul (n + 1):
CF n (1+g ) CF n+1
VR= =
a−g a−g

CFn+1 este fluxul de numerar din anul (n+1), primul an al perioadei neexplicite, „g” este rata
medie anuală de creştere (descreştere) a profitului net (respectiv a dividendelor) în perioada de
previziune neexplicită şi „a” este rata de actualizare
a.2)Capitalizarea profitului net previzionat din anul n:
Pn
VR=
c
, unde c = (a – g),
unde „a” este rata de actualizare, iar „g”are semnificaţia de mai sus. Această metodă este aplicabilă
numai în situaţia unor profituri previzionate pozitive în ultimul an de previziune. Totodată, profitul
net este un flux de venit mai puţin indicat în estimarea valorii, având un pronunţat caracter contabil
şi reflectând mai puţin fluxurile reale de numerar la dispoziţia acţionarilor sau a firmei.
b)Pentru întreprinderile cotate, în afara capitalizării fluxului de numerar din primul an al
perioadei neexplicite, întâlnim şi următoarele metode de calcul al VR:
b.1)Calculul pe baza indicatorului bursier PER
VR = CFn x PER, unde CFn este Cash-Flow-ul din ultimul an de previziune, iar PER este un
indicator bursier calculat la firmele cotate prin raportarea cursului acţiunii în anul n la profitul net
pe acţiune, estimat în anul n. Critica principală adusă relaţiei, vizează faptul că ne aflăm în faţa
unui raţionament în cerc. Astfel se încearcă să se găsească valoarea firmei astăzi, dar una dintre
componentele valorii, VR, se determină prin aprecierea cursului acţiunilor întreprinderii în viitor.
b.2)VR = Valoarea de revânzare, în care aceasta poate fi luată la nivelul capitalizării bursiere
de la momentul evaluării (preţul de vânzare este considerat egal cu cel de cumpărare).
c)Pentru întreprinderile necotate, se mai poate utiliza pentru calculul VR tot relaţia:
VR = CFn x PER, unde PER este însă extrapolat din sectorul de activitate din care face parte
firma, folosind datele sectoriale ale firmelor cotate şi comparabile cu cea evaluată. Metoda este
condiţionată însă de disponibilitatea unor date recente şi credibile referitoare la PER-ul unor firme
comparabile, listate, cu un volum de tranzacţii semnificativ.

127
 d)Metode patrimoniale: Aceste metode sunt mai puţin recomandate deoarece folosesc
abordarea bazată pe active, combinând astfel abordarea pe baza veniturilor cu una patrimonială şi
afectând credibilitatea demersului.
Totuşi, în ipoteza în care întreprinderea va înceta să funcţioneze la finele perioadei
explicite, pentru estimarea VR, metodele patrimoniale sunt adecvate.
Sunt situaţii, în cazul unor firme nou constituite în anumite sectoare (industrii de înaltă
tehnologie de exemplu), în care valoarea CFDA în perioada explicită este uneori negativă,
proporţia cea mai consistentă din valoarea fondurilor acţionarilor fiind dată de VR. Explicaţia vine
din cuantumul ridicat al investiţiilor de capital necesare în perioada explicită (echipamente şi
tehnologii performante, de ultimă oră) şi care diminuează profitul.
Estimarea unei valori reziduale cât mai aproape de valoarea obtenabilă după perioada
de previziune explicită este esenţială pentru o valoare credibilă prin metoda Cash-Flow. În
general, putem afirma că, pe măsură ce perioada explicită luată în calcul este mai mare, contribuţia
VR la valoarea firmei scade. Graficul de mai jos (Graficul nr. 9.1.2) ilustrează această idee, dar
menţionăm că proporţia efectivă a VR în valoarea totală diferă de la un sector de activitate la altul.
Explicaţia vine din cuantumul diferenţiat pe sectoare economice al investiţiilor de capital necesare
în perioada explicită.

Graficul nr. 9.1.2: Contribuţia valorii reziduale la valoarea firmei

Sursa: Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Editura Enesis, Baia Mare, 2002,
p.361;

Pentru asigurarea aplicării cât mai riguroase a metodei Cash- Flow, este necesar să se asigure
coerenţa dintre previzionarea profitului net şi a fluxurilor financiare în perioada de previziune
şi concluziile analizei diagnostic, vizavi de punctele tari şi slabe ale firmei, pe de o parte şi de
oportunităţile şi riscurile provenite din mediul extern al firmei, pe de altă parte. Este un element
important de urmărit şi, în lipsa acestei coerenţe, credibilitatea valorii obţinute pe baza fluxurilor
financiare este minimă.
4.Determinarea ratei de actualizare, graţie căreia este posibilă readucerea fluxurilor nete
viitoare şi a valorii reziduale în valori de azi; numită şi rata neutră, ea poate fi determinată pornind
de la dobânda obligaţiilor sau titlurilor de stat.
Este esenţial, pentru determinarea unei valori credibile, ca selectarea factorului de actualizare
să fie corelată cu tipul de venit şi cu structura capitalului şi tipul de drepturi evaluate.
Abordarea valorii activelor financiare, prin prisma actualizării unui flux de venituri
economice anuale viitoare aşteptate, se bazează pe o formulă de tipul următor:
n
FN i
V AF =∑ i
∏ (1+ at )
i =1

t=1 unde:

128
- FN sunt Fluxurile de Numerar (Financiare) viitoare aşteptate, în cazul evaluării întreprinderii;
- dividende, profit net sau cash-flow (fluxuri de numerar anuale totale) at sunt ratele de actualizare
ale fiecărui FN şi aferente anilor din perioada de previziune a veniturilor aşteptate.
Explicitând formula de mai sus, rezultă formula ce urmează, aferentă unei perioade de
previziuni care tinde la infinit şi în care ratele de actualizare sunt distincte în anii de previziune:
FN 1 FN 2 FN n
V AF = + +. . .+
(1+a1 ) (1+ a1 )(1+a2 ) (1+a1 )(1+a2 ). . .(1+an )

Pentru simplificare, se face ipoteza că pentru o perioadă de previziune explicită scurtă, între
3 şi 10 ani, care permite estimări credibile, devine relevantă pentru valoarea totală o valoare
suplimentară, numită reziduală (terminală sau continuă), obtenabilă prin vânzarea activului la
sfârşitul perioadei explicite. În aceste condiţii, vom rescrie formula anterioară sub forma:
FN 1 FN 2 FN n
V CF = + +.. .+ +
(1+ a1 ) (1+a 1 )(1+a 2 ) (1+a1 )(1+a 2 ).. .(1+a n )

Perioada de previziune explicită:

VR
+
(1+a1 )(1+a2 ).. .(1+an )

Perioada de previziune neexplicită sau, cu alte cuvinte:

Valoarea Activului Financiar = Valoarea din perioada de previziune explicită, obţinută prin
actualizarea fluxurilor de numerar + Valoarea din perioada de previziune neexplicită, obţinută prin
actualizarea valorii reziduale.
În continuare, se face ipoteza simplificatoare că rata de actualizare este constantă în perioada
de previziune explicită (perioadă în care putem face estimări credibile asupra FN;), a t = a =
constant şi rezultă formula:
FN 1 FN 2 FN n VR
V AF = 1
+ 2
+. . .+ n
+
( 1+a ) ( 1+ a) (1+ a) ( 1+a)n
Evaluarea prin metoda actualizării fluxurilor financiare (DCF), deşi pare simplă, este
complexă în aplicare, necesitând: estimări reale de fluxuri previzionate; estimarea valorii reziduale,
estimarea ratei de actualizare.
În concluzie, această metodă de evaluare prin actualizarea fluxurilor viitoare de lichidităţi
reprezintă tehnica de evaluare cea mai potrivită din punct de vedere conceptual, dar şi cea mai
complexă în aplicare.
În finalul acestei părţi a temei, prezentăm un exemplu de evaluare a unei întreprinderi
prin metoda DCF.
Mai întâi, dorim să prezentăm elementele definitorii ale acestei metode dintr-o lucrare de
referinţă elaborată de specialiştii ANEVAR.
Valoarea întreprinderii (EV), calculată prin metoda DCF este:

în care:

129
-EV = valoarea întreprinderii;
-p = numărul de ani ai perioadei de previziune explicită;
-CFNI = fluxul de numerar net disponibil pentru investitori;
-Vtermin = valoarea terminală a capitalului la finele anului n;
-k = rata de actualizare.
Etapele necesare pentru aplicarea metodei DCF sunt următoarele: 1)stabilirea tipului
fluxului de numerar care va fi utilizat; 2)stabilirea duratei de previziune explicită; 3)previziunea
fluxului de numerar; 4)stabilirea ratei de actualizare; 5)estimarea valorii terminale.
În metodologia evaluării întreprinderii se utilizează două tipuri ale fluxului de numerar,
definite astfel:
Fluxul de numerar net la dispoziţia acţionarilor (engl. Free Cash Flow to Equity) = Fluxurile
de numerar disponibile pentru acţionari, după ce au fost finanţate activităţile de exploatare ale
întreprinderii, după ce au fost făcute investiţiile de capital necesare şi după creşterea sau
descreşterea finanţării prin credite.
Fluxul de numerar net la dispoziţia firmei (engl. Free Cash Flow to the Firm) = Fluxurile de
numerar disponibile pentru plata acţionarilor şi a creditorilor după finanţarea activităţilor de
exploatare a întreprinderii şi după ce au fost făcute investiţiile de capital necesare.
Formula de calcul a CFNA este: CFNA = Profit curent net + Amortizare – Cheltuieli de
capital – Creşterea FRN + Credite noi primite;
Formula de calcul a CFNI este: CFNI = Profit curent net + Amortizare + Cheltuieli cu
dobânzi x (1 – T) – Cheltuieli de capital, în care:
-FRN reprezintă fondul de rulment net, calculat ca diferenţă între suma dintre stocuri şi
creanţe şi datoriile nefinanciare pe termen scurt;
-T = cota impozitului pe profitul întreprinderii;
-Profitul curent net = EBIT x (1-T) – cheltuieli cu dobânzi x (1-T);
Semnificaţia celor două tipuri de FN (fluxuri de numerar) este următoarea:
-CFNA reprezintă dividendele distribuibile acţionarilor;
-CFNI reprezintă resursele totale necesare pentru acoperirea serviciului datoriei (rate credite
şi dobânzi aferente) şi dividendelor distribuibile acţionarilor;
Indicatorii CFNA şi CFNI pot fi calculaţi nu numai având ca punct de plecare profitul
curent net, ci şi un tip de flux de numerar din altul. Relaţia este următoarea:
CFNA = CFNI – Cheltuielile cu dobânzi x (1-T) + credite noi primite;
CFNI poate fi calculat şi ca având ca punct de plecare EBIT (profitul obţinut înainte de plata
impozitului) sau EBITDA (profitul înainte de dobânzi, impozite, depreciere şi amortizare), conform
relaţiei de mai jos:
EBIT = EBITDA – Amortizare;
CFNI = EBIT x (1-T) + Amortizare – Cheltuieli de capital – Creşterea FRN 71. CFNI poate fi
actualizat utilizând CMPC pentru a ajunge la valoarea întreprinderii.
În continuare, prezentăm modul de calcul al costului mediu ponderat al capitalului
(CMPC).
CMPC este o rată de actualizare determinată ca medie ponderată, la valoarea de piaţă, a costurilor
tuturor surselor de finanţare din structura capitalului unei întreprinderi.

71
Formulele de calcul au fost preluate din Stan V.S., Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea
revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, pp.140-141.

130
CMPC reflectă o structură de finanţare optimă, spre deosebire de structura actuală de finanţare şi
pot fi necesare corecţii ale cifrelor reale pentru a ajunge la o structură optimă.
CMPC este rata de rentabilitate pe care o cer participanţii pe piaţă pentru a investi în
întreprinderea respectivă.
CMPC este un calcul matematic al mediei costurilor tuturor surselor de finanţare ale entităţii
subiect, medie calculată pe baza ponderii valorii de piaţă a acestor surse în totalul capitalului
investit şi care reflectă structura de finanţare tipică practicată de participanţii de pe piaţa specifică a
entităţii subiect72.
CMPC = Kcp x CP/(CP + D + Cpr) + Kd x (1 – T) x D/(CP + D + Cpr) + Kpr x Cpr/(CP + D + Cpr)
unde: Kcp = costul capitalului propriu; CP = valoarea de piaţă a capitalului propriu; Kd = costul
creditului; D = valoarea de piaţă a creditului; T = cota de impozitare; Cpr = valoarea de piaţă a
capitalului preferenţial; Kpr = costul capitalului preferenţial.
Un exemplu de calcul a CMPC, pe care îl prezentăm mai jos, se bazează pe costurile formelor de
capital investite şi pe o structură de finanţare adecvată pentru perioda de previziune explicită73.

Structura valorii de piaţă a capitalului investit Costul capitalului

Capitaluri proprii 70% 15,80%
Obligaţiuni fără durată de răscumpărare (pct.a) 5% 6,32%
Obligaţiuni cu termen de răscumpărare (pct.b) 20% 5,33%
Capital preferenţial perpetuu 5% 11,22%
TOTAL 100% CMPC = 13%

CMPC = 15,8% x 0,7 + 6,32% x 0,05 + 5,33% x 0,2% + 11,22% x 0,05 = 13%.

Mai jos, prezentăm o aplicaţie prin care se calculează valoarea întreprinderii (EV) şi a
capitalului propriu (CP), prin metoda DCF (Tabelul nr. 10.1.1).
Se cere calcularea valorii întreprinderii (EV) şi a capitalului propriu (CP), pe baza
următoarelor ipoteze:
- tipul fluxului de numerar utilizat este CFN disponibil pentru investitori (CFNI);
- durata de previziune explicită este 5 ani (2013 - 2017); CFNI a fost calculat şi pentru anul 2018,
adică primul an al perioadei de previziune nonexplicită, numai în scopul estimării valorii terminale;
- cifra de afaceri netă normalizată în anul 1 (de bază) este 10.000 mii Є şi se previzionează o
creştere a acesteia cu 5% pe an, în perioada de previziune explicită, şi cu 3% pe an, în perpetuitate
(deci g este 3%);
- toate cheltuielile aferente realizării cifrei de afaceri vor creşte cu acelaşi procentaj ca al dinamicii
cifrei de afaceri;
- previziunile indicatorilor financiari au fost făcute în termeni nominali;
- costul mediu ponderat al capitalului a fost calculat la nivel de 20%; altfel spus, rata de actualizare
este 20%;
- creditele bancare totale, la data evaluării, sunt 2.000 mii Є;
- amortizarea activelor reprezintă 8% din cifra de afaceri anuală, fondul de rulment net normalizat
reprezintă 8% din cifra de afaceri anuală, iar investiţiile se previzionează să reprezinte 8% din cifra
de afaceri anuală;
- FRN normalizat din anul 2012 este 770 mii Є (diferenţa dintre stocuri plus creanţe şi datorii
nefinanciare pe termen scurt);
- nu au fost depistate active din afara exploatării;

Stan V. Sorin, Metode de evaluare a hotelurilor şi restaurantelor, Editura IROVAL, Bucureşti, 2017, pp.66-67.
72

Exemplul a fost preluat din Stan V.Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea
73

revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, p.167.

131
- nu există capital preferenţial; numerarul disponibil şi echivalentele de numerar sunt 200 mii Є;
- cota impozitului pe profit este 16%.

Tabelul nr. 9.1.1: Calcularea valorii întreprinderii

Sursa: Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2013, p. 170.

În urma calcului, se constată că valoarea întreprinderii este egală cu 9.968 mii EURO, iar valoarea
capitalului propriu se ridică la suma de 7.968 mii EURO74.

9.2.Modelul actualizării dividendelor

La baza Metodei Actualizării Dividendelor (Discounted Dividend Model, în literatura
anglo saxonă) stă formula prezentată mai jos. Di reprezintă dividendele anuale, aferente unui
singur titlu în anul i, iar N×Di reprezintă dividendul total anual. În acest caz, valoarea reziduală
este exprimată de N×Pn , unde Pn este preţul estimat a fi obţinut prin revânzarea titlului în anul n
de previziune şi N este numărul total de titluri. Previzionarea fluxului dividendelor pleacă de la
previzionarea contului de profit folosind, fie modelul pe stadii, fie modelul scenariilor, dar luând în
considerare, în ambele cazuri, politica probabilă de dividend a întreprinderii în perioada
explicită.

( )
n
N×D1 N ×D 2 N ×D n N ×Pn D P
V D= 1
+
(1+a ) (1+a)2
+. ..+ +
(1+a)n (1+ a)n
=N ∑ (1+ai )i + (1+a)
n
n
i=1

În relaţia de mai sus sunt luate în considerare doar dividendele şi respectiv Pn, preţul de
revânzare al titlului în ultimul an de previziune explicită, deci singurul venit economic accesibil
unui acţionar minoritar, care nu poate, de altfel, influenţa decisiv politica de dividend, politica
investiţională, structura ţintă a capitalului, modalitatea şi condiţiile de finanţare. În cel mai bun caz,
acesta poate vinde deţinerile sale. Este deci relevantă la stabilirea valorii unui titlu, respectiv a unor
pachete nesemnificative şi scenariile vor pleca de la politica de dividend şi structura existentă a

Exemplul a fost preluate din Stan V.Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea
74

revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, pp.169-170.

132
capitalului. Pentru determinarea valorii unui singur titlu, se foloseşte relaţia prezentată în
continuare:
n
D1 D2 Dn Pn Di Pn
n ∑
V D= 1
+ 2
+. ..+ + = +
(1+a ) (1+ a) (1+ a) (1+ a) i=1 (1+ a ) (1+a )n
n i

unde Di şi Pn au semnificaţiile prezentate mai sus.

Pentru actualizarea dividendelor există mai multe modele, din care sunt de amintit
următoarele:
1)Când perioada explicită este finită şi valoarea totală a titlului conţine şi preţul de revânzare la
sfârşitul perioadei explicite, Pn, întâlnim următoarele variante: a) când dividendele sunt constante în
perioada de previziune; b) când dividendele cresc constant; c)modelul Bates.
2)În situaţia obţinerii fluxului dividendelor la perpetuitate, distingem următoarele variante:
a)când dividendele sunt constante în perioada de previziune; b)când dividendele cresc constant;
c)când se previzionează un supraprofit; d)modelul Solomon; e)modelul Elton şi Gruber.
În finalulul acestei părţi a temei, prezentăm un model de evaluare a acţiunilor unei
societăţi prin metoda actualizării dividendelor75.

Indicatori/Ani 2013 2014 2015 2016 2017

Rata nominală de creştere a

cifrei de afaceri 30% 20% 10% 5% 5,00%
30.936.52 40.836.20
Cifra de afaceri estimată (lei) 0 37.123.824 6 42.878.017 45.021.918
30.488.98 40.427.84
Venituri din vânzarea mărfurilor 2 36.752.586 4 42.449.237 44.571.698
Cheltuieli cu mărfurile (%) 68,26% 70,03% 71,50% 71,50% 71,28%
21.116.44 29.197.88
Cheltuieli cu mărfurile (lei) 3 25.999.051 8 30.657.782 32.091.623
Rata de creştere anuală a
cheltuielilor cu marfurile 26,30% 23,12% 12,30% 5,00% 4,68%
Cheltuieli cu materialele şi
utilităţile (%) 0,49% 0,44% 0,43% 0,43% 0,43%
Cheltuieli cu materialele şi
utilităţile (lei) 152.359 163.345 175.596 184.375 193.594
Rata de creştere anuală a
cheltuielilor cu materialele şi
utilităţile 8,00% 7,21% 7,50% 5,00% 5,00%
Cheltuieli cu personalul (%) 2,04% 1,87% 1,82% 1,82% 1,82%
Cheltuieli cu personalul (lei) 629.641 692.605 744.551 781.778 820.867
Rata de creştere anuală a
cheltuielilor cu personalul 10,00% 10,00% 7,50% 5,00% 5,00%
11.229.95 11.791.45
Marja comercială 9.372.539 10.753.534 7 5 12.480.076
Marja brută (%) 30% 29% 28% 28% 28%
Alte cheltuieli de exploatare (%) 24,46% 24,66% 24,75% 25,30% 25,38%
Alte cheltuieli de exploatare (lei) 7.565.784 9.154.116 10.106.961 10.848.138 11.426.563
Rata de creştere anuală a altor
cheltuieli de exploatare 25,48% 20,99% 10,41% 7,33% 5,33%
EBITDA 1.472.293 1.114.706 611.211 405.943 489.271
EBITDA (%) 4,76% 3,00% 1,50% 0,95% 1,09%
Cheltuieli cu amortizarea (%) 0,50% 0,50% 0,48% 0,47% 0,46%
Cheltuieli cu amortizarea (lei) 173.908 185.619 196.014 201.527 207.101
Rata de creştere anuală a
cheltuielilor cu amortizarea 30,00% 6,73% 5,60% 2,81% 2,77%

75
Exemplul a fost preluat din baza de date a autorilor cursului.

133
 Indicatori/Ani 2013 2014 2015 2016 2017

EBIT 1.298.385 929.087 415.198 204.416 282.170

EBIT (%) 4,20% 2,50% 1,02% 0,48% 0,63%
Cheltuieli financiare nete (%) 0,34% 0,24% 0,20% 0,16% 0,16%
Cheltuieli financiare nete (lei) 105.000 90.500 80.500 70.500 70.500
Profit net estimat (lei) 1.002.443 704.413 281.146 112.490 177.803
Profit net pe acţiune (lei) 20,05 14,09 5,62 2,25 3,56
Rata de distribuţie a dividendelor 50,00% 50,00% 50,00% 50,00% 50,00%
Dividend pe acţiune (lei) 10,02 7,04 2,81 1,12 1,78
Rata de actualizare 23% 22% 21% 20%  
Dividend net actualizat (lei) 8,15 4,69 1,55 0,52  
Valoarea terminală (g=5%) 11,85        
Valoarea terminală actualizată
(g=5%) 5,44        
Valoarea unei acţiuni (lei) 20,35        

Pentru aplicarea acestei metode, algoritmul de determinare a parametrilor a fost

următorul: 1)proiectarea fluxului de numerar pentru perioada 2013-2017; 2)estimarea ratei de
actualizare k folosind metoda CMPC (costului mediu ponderat al capitalului); 3)estimarea duratei
de previziune; 4)obţinerea valorii terminale a unei acţiuni; 5)estimarea valorii de piaţă a unei
acţiuni.
Formula de calcul folosită a fost următoarea:
n
D1 D2 Dn Pn Di Pn
V D= 1
+
(1+a ) (1+a) 2
+. ..+ n
+ n
=∑ i
+
(1+a) (1+a) i=1 (1+a ) (1+a )n

Valoarea unei acţiuni prin această metodă a fost de 20,35 lei.

9.3.Metode combinate de evaluare

În viziunea CECCAR, ca şi în cazul metodelor de evaluare prin rentabilitate, metodele
combinate presupun abordarea financiară, întrucât se bazează pe fluxurile antrenate de activitatea
întreprinderii într-o perioadă trecută sau viitoare.
Metodele de evaluare combinate pot fi grupate în două categorii, în funcţie de tehnicile
aplicate:
-tehnici bazate pe ponderea între o valoare patrimonială şi una prin rentabilitate;
-tehnici bazate pe asocierea valorii patrimoniale cu unul sau mai multe elemente intangibile.
Aceste metode sunt: 1)metoda practicienilor; 2)metode bazate pe goodwill; 3)metoda
capitalurilor permanente necesare exploatării (CPNE).
1)Metoda practicienilor
Potrivit acestei metode, valoarea întreprinderii se determină ca medie simplă sau ponderată a
unei valori patrimoniale (ANC) şi a uneia prin rentabilitate (CB/i):
CB
ANC+
i
V=
2
cu varianta ponderată:

134
 CB
K 1 ×ANC + K 2
i
V=
K 1 +K 2
Coeficienţii K1 şi K2 pot lua valori cuprinse între 1 şi 5.

2)Metode bazate pe goodwill

Metoda clasică de evaluare constă în aplicarea formulei:
V = ANC +GW
iar valoarea goodwill-ului (GW) se determină prin diferite metode:
a)O apreciere riguroasă a poziţiei întreprinderii pe piaţă se realizează aplicând următoarea
formulă a goodwill-ului, des utilizată de experţii evaluatori de întreprinderi:
CB−ANC ×i
GW =
t
Iar valoarea întreprinderii se obţine prin formula:
CB−ANC ×i
V = ANC +
t
în care:
ANC = activul net corijat;
CB = capacitatea beneficiară a întreprinderii, exprimată prin profitul net;
i = rata neutră de plasament a disponibilităţilor pe piaţa financiară;
ANCxi = pragul de rentabilitate a întreprinderii de evaluat, exprimat prin veniturile ce i-ar fi aduse
investitorului, dacă ar plasa pe piaţa financiară o sumă egală cu contravaloarea activului net corijat
al întreprinderii.
CB - ANCxi = supraprofitul (suprabeneficiul) realizat pe seama elementelor intangibile, care
poartă şi denumirea de rentă de goodwill. Această diferenţă poate fi pozitivă când, prin profiturile
nete înregistrate, întreprinderea depăşeşte pragul de rentabilitate; prin actualizarea rentei pozitive la
rate cu riscuri t se obţine valoarea goodwill-ului ce urmează să majoreze valoarea patrimonială a
întreprinderii.
Când diferenţa este negativă, prin actualizare se obţine valoarea badwill-ului, care vine să
diminueze valoarea patrimonială a întreprinderii, semnificând o penalizare pentru insuficienţă de
rentabilitate, faţă de exigenţele pieţei.
Rata de actualizare t este compusă din rata de plasament pe piaţa financiară (i) plus o primă de risc
ce poate lua valori între 50% şi 200% din i. Prima de risc are ca raţiune faptul că nu există garanţia
perpetuării în viitor a goodwill-ului sau a badwill-ului actual; în condiţii de goodwill, ea are valori
mici la întreprinderi bune şi valori mari la întreprinderi cu dificultăţi, iar în condiţii de badwill,
valori mari la întreprinderi cu dificultăţi.
b)Valoarea goodwill-ului poate fi determinată şi pe seama unui multiplicator aplicat
capacităţii beneficiare (GW = KxCB), iar valoarea întreprinderii rezultă implicit:
V = ANC + K×CB

135
în care K este determinat de expertul evaluator de întreprinderi, pe baza concluziilor sintezei
diagnosticelor şi a bilanţului economic, putând să ia valori între 1,5 şi 5. Metoda se foloseşte pentru
întreprinderi industriale mici şi mijlocii.
c)Valoarea GW poate fi determinată ca la litera b, prin aplicarea în aceeaşi parametrii a
unui multiplicator K asupra cash-flow-ului - CF (GW = KxCF), valoarea întreprinderii decurgând,
de asemenea, implicit:
V = ANC + K×CF
d)La determinarea valorii întreprinderii, valoarea elementelor necorporale (goodwill-ul) se
determină pe baza valorii actuale a profiturilor viitoare pe un număr de ani (anxCB) şi se împarte
în mod egal între vânzător şi cumpărător:
an ×CB
V = ANC +
2
Termenul anxCB este similar cu cel arătat la Norma nr. 3727.27 la „Metode de capitalizare a
veniturilor”, litera b.
Această metodă este cunoscută şi sub denumirea de metoda Retail pentru unităţi comerciale
engros şi cu amănuntul sau pentru întreprinderi industriale mici.
De exemplu, pentru un restaurant la care s-a stabilit de către experţii evaluatori o capacitate
beneficiară exprimată printr-un profit net de 150 mii lei, la o rată neutră de 5% şi o durată de 12
ani, an reprezintă 8,86 şi deci valoarea goodwill-ului ce urmează a se adăuga la activul net corijat
pentru determinarea valorii de piaţă a restaurantului va fi de 664,5 mii lei.
e)Micile întreprinderi, cu deosebire cele din comerţul cu amănuntul, sunt evaluate, cu
ocazia vânzării, pe baza cifrei de afaceri:
V = ANC + K×CA
Coeficientul multiplicator K, de regulă subunitar, este determinat de expertul evaluator de
întreprinderi în concordanţă cu constatările din diagnostic.

3)Metoda capitalurilor permanente necesare exploatării (CPNE)

Prin această metodă valoarea unei întreprinderi este egală cu capitalurile necesare creării unei
întreprinderi similare cu întreprinderea de evaluat.
Renta capitalizată a supraprofitului (GW) privind capitalurile permanente necesare exploatării
(CPNE) este dată de formula următoare:
GW =a n ( BE −i×CPNE )
în care:
CPNE = capitalurile necesare exploatării, adică mijloacele constituite din activele imobilizate, plus
NFR; capitalurile permanente trebuie să fie superioare sau egale activului corporal net şi NFR;
An = actualizarea unei serii de fluxuri financiare constante, aşa cum rezultă din definiţia Normei
nr. 3727.27 la „Metode de capitalizare a veniturilor”, litera b;
i = rata de remunerare a CPNE care rezultă dintr-o medie a ratei de remunerare a capitalurilor
proprii şi a ratei dobânzii;
-rata de remunerare a capitalurilor proprii este în general inversă PER-ului mediu al valorilor
comparabile la bursă;
-rata dobânzii reţinute este costul mediu al împrumutului pe termen mediu sau lung, ţinând cont de
deductibilitatea fiscală;

136
-BE = beneficiile economice; reprezintă un rezultat independent de politica financiară a
întreprinderii şi care trebuie, în principiu, să remunereze împrumuturile; BE este egal cu CB
majorată cu cheltuielile financiare ale datoriilor pe termen mediu sau lung, mai puţin impozitul pe
profit la momentul evaluării.
Durata actualizării va fi în general considerată între trei şi opt ani.
Valoarea întreprinderii va fi suma activului net corijat şi a GW (determinat ca mai înainte)76.
Potrivit actualelor Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia ultimă din 2011,
actualizată, şi Standardelor ANEVAR de evaluare a bunurilor, adoptate în 2020, pe baza
celor internaţionale, nu se mai regăsesc aceste metode combinate de evaluare, deci ele sunt
deja istorie (n.a.).

10.ABORDAREA PE BAZĂ DE ACTIVE ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII. LOGICA

ABORDĂRII PE BAZĂ DE ACTIVE. DETERMINAREA ACTIVULUI NET CONTABIL
(ANc), ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) ŞI ACTIVULUI NET DE LICHIDARE
(ANL)

10.1.Logica abordării bazate pe active

Abordarea bazată pe active este fundamentată pe principiul substituţiei, care spune că un activ
nu valorează mai mult decât costul de înlocuire a tuturor părţilor sale componente.
Logica abordării este simplă: un cumpărător nu va plăti pentru o proprietate (afacere) mai
mult decât l-ar costa să creeze o entitate cu o utilitate echivalentă.
Ajustările aplicate activelor şi datoriilor întreprinderii se bazează pe una dintre următoarele
două premise ale valorii:

Explicaţiile despre metodele combinate de evaluare au fost preluate din Standardul profesional nr. 37, Misiunea
76

de evaluare a întreprinderii – Ghid de aplicare, Editura CECCAR, Bucureşti, 2011, pp.124-128.

137
 − continuitatea exploatării, care va implica, în cadrul metodei activului net corectat (ANC),
evaluarea tuturor activelor şi datoriilor la valoarea de piaţă sau la o altă valoare corespunzătoare;
− lichidarea, care va implica, în cadrul metodei activului net de lichidare (ANL), evaluarea
tuturor activelor şi datoriilor la valoarea netă de realizare pe piaţă.
În cadrul acestei abordări, bilanţul contabil, bazat îndeosebi pe valori ce exprimă costuri, este
înlocuit cu bilanţul ce reflectă toate activele corporale şi necorporale şi toate datoriile, la valoarea
lor de piaţă sau la o valoare curentă adecvată, în cazul metodei activului net corectat (ANC) sau la
valoarea netă de realizare pe piaţă, în cazul metodei activului net de lichidare (ANL).
Evident, rezultatul metodei încadrate în această abordare nu trebuie să fie singurul rezultat atunci când
evaluăm întreprinderi operaţionale care vor funcţiona pe o perioadă previzibilă în viitor.
Dacă întreprinderea deţinătoare deţine proprietăţi şi încasează venituri din aceste proprietăţi,
pentru fiecare dintre aceste active trebuie determinată valoarea lor de piaţă.
Dacă trebuie evaluate acţiunile, cotate sau necotate, ale unei întreprinderi deţinătoare, pot fi
relevante lichiditatea acţiunilor şi mărimea participaţiei şi, deci, se pot obţine valori diferite de
cursul acţiunilor la bursă77.
Pentru efectuarea evaluării se impun aplicate diferite corecţii la active şi datorii, din diferite
cauze. În cele ce urmează, prezentăm o parte dintre cauzele care determină aplicarea corecţiilor
asupra elementelor patrimoniale ale întreprinderii în cadrul evaluării prin abordarea pe bază de
active78 (Tabelul nr. 10.1.1):
Elemente Cauza corecţiilor
Active necorporale Depreciere/apreciere pe parcursul timpului
Teren Reflectarea valorii de piaţă
Construcţii Deprecierea, modificarea costului de înlocuire
Maşini, echipamente, mobilier Deprecierea, introducerea valorii necontabilizate,
eliminarea valorii neutilizate
Stocuri Modificarea preţurilor şi deprecierea fizică
Creanţe Riscul de nerecuperare
Credite Reflectarea valorii de piaţă pe baza ratelor curente ale
dobânzii

Tabelul nr. 10.1.1: Aplicarea corecţiilor asupra elementelor patrimoniale

În cadrul acestui tip de abordare se evaluează activele imobilizate necorporale, corporale şi

financiare, stocurile, creanţele, titlurile de plasament, disponibilităţile, veniturile şi cheltuielile în
avans, provizioanele şi datoriile pe termen scurt şi lung.
O viziune actuală asupra acestui tip de abordare promovată prin standardele
internaționale de evaluare și versiunea adaptată de ANEVAR, care sunt în vigoare, schimbă
complet filosofia posibilităţii utilizării ei.
Abordarea prin cost (adică abordarea pe bază de active - n.a.), nu poate fi aplicată, cu
excepţia cazului întreprinderilor aflate în stadiul incipient sau recent înfiinţate, ale căror profituri
şi/sau flux de numerar nu pot fi determinate în mod credibil şi un există informaţii de piaţă
disponibile adecvate despre activele entităţii.
Pentru aceste întreprinderi se poate utiliza metoda însumării.
Metoda însumării, cunoscută și sub numele de metoda activelor și presupune parcurgerea
unor etape.
Etapele principale ale metodei însumării sunt: a)estimarea valorii fiecărui activ
component care face parte din activul subiect, utilizând abordări și metode de evaluare adecvate;
77
Anghel Ion (coordonator), Evaluarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2011, pp.247-248.
78
Anghel Ion (coordonator), Op.cit., p.248.

138
b)însumarea valorilor activelor componente pentru a obține valoarea activului subiect (aceste
aspecte sunt descrise în SEV 105 - Abordări și metode de evaluare 79).

10.2.Evaluarea activelor necorporale

Evaluarea activelor necorporale presupune înţelegerea unor aspecte particulare de evaluare
determinate, în primul rând, de caracteristicile particulare ale acestora.
Evaluarea activelor necorporale este de competenţa evaluatorului de întreprindere datorită
faptului că, în marea majoritate a cazurilor, valoarea acestora este legată de o întreprindere care
utilizează aceste active.
Clasificarea contabilă şi sub raportul evaluării
a activelor necorporale
Standardul internaţional de contabilitate IAS 38 din cadrul Standardelor Internaţionale de
Raportare Financiară (IFRS) grupează activele necorporale pe clase separate, cum sunt:
a)Denumirea firmei; b)Embleme şi titluri de carte; c)Software (programe de calculator);
d)Licenţe şi francize; e)Drepturi de autor, drepturi rezultate din brevete de invenţii, deţinerea de
mărci, alte drepturi de proprietate industrială, drepturi de servicii şi exploatare; f)Reţete,
formule, modele, desene şi prototipuri; g)Active necorporale în curs de dezvoltare.
În Standardele de evaluare a bunurilor, ediţia 2020, editate de ANEVAR după Standardele
internaţionale de evaluare, ediţia 2011 și respectiv 2013, reeditate şi valabile şi în prezent, sunt
definite foarte clar activele necorporale şi clasificarea lor în diferite categorii, în maniera pe care o
prezentăm în continuare.
Un activ necorporal este un activ nemonetar care se manifestă prin proprietăţile lui
economice. El nu are substanţă fizică, dar acordă drepturi şi/sau beneficii economice proprietarului
acestuia.
Activele necorporale specifice sunt definite și descrise prin caracteristicile lor, cum ar fi tipul
de proprietate asupra lor, funcția îndeplinită, poziția pe piață și imaginea. Aceste caracteristici
diferențiază activele necorporale între ele.
Există multe tipuri de active necorporale, însă, de cele mai multe ori, se consideră că
aparțin uneia sau mai multor categorii dintre cele enumerate mai jos (sau fondului
comercial):
a)legate de marketing: activele necorporale legate de marketing sunt utilizate, în primul
rând, pentru marketingul sau promovarea produselor sau serviciilor. Exemple includ mărcile
comerciale, brandurile, designul comercial unic și numele domeniului de internet;
b)legate de client: activele necorporale legate de client includ listele de clienți, listele de
comenzi restante, contractele cu clienții și relațiile contractuale și necontractuale cu clienții;
c)de natură artistică: activele necorporale de natură artistică provin din dreptul la beneficii
din lucrări artistice, cum ar fi, de exemplu, piesele de teatru, cărțile, filmele și muzica, și din
protecția dreptului de autor necontractual;
d)de natură contractuală: activele necorporale de natură contractuală reprezintă valoarea
drepturilor născute din acorduri contractuale. Exemple includ contractele de licență și de
redevență, contractele de prestare de servicii sau contractele cu furnizorii, contractele de leasing,
autorizațiile, drepturile de difuzare, contractele de service, contractele de muncă, acordurile de
neconcurență și drepturile asupra resurselor naturale;

79
Acest standard este publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.55-57.

139
 e)de natură tehnologică: activele necorporale de natură tehnologică provin din drepturile
contractuale sau necontractuale de a utiliza tehnologia brevetată, tehnologia nebrevetată, bazele
de date, formulele, proiectele, programele pentru calculator, procesele sau rețetele.
Caracteristicile activelor necorporale și scopurile evaluării lor
Deși activele necorporale similare care fac parte din aceeași clasă vor avea câteva
caracteristici comune, ele vor avea și caracteristici diferite care vor varia în funcție de tipul
activului necorporal. În plus, anumite tipuri de active necorporale, cum ar fi marca (brandul), pot
reprezenta o combinație între categoriile de astfel de active ce țin de marketing, de client, de natura
artistică, contractuală sau tehnologică a acestora.
Atunci când evaluează un activ necorporal, evaluatorii trebuie să înțeleagă cu exactitate care
sunt subiectul și scopul evaluării. De exemplu, datele despre clienți (nume, adrese etc.) au, de
regulă, o valoare foarte diferită de valoarea contractelor încheiate cu clienții (contractele existente
la data evaluării) și de valoarea relațiilor cu clienții (valoarea relației în curs incluzând contractele
existente și viitoare).
Evaluările de active necorporale sunt solicitate pentru diverse scopuri. Este
responsabilitatea evaluatorului să înțeleagă scopul unei evaluări și dacă activele necorporale ar
trebui evaluate fie separat, fie grupate cu alte active. Lista care urmează prezintă exemple de
situații uzuale în care evaluarea include o componentă de active necorporale:
a)În scopul raportării financiare se solicită deseori evaluări de active necorporale pentru
contabilizare în cazul combinării de întreprinderi, al cumpărării și vânzării activelor și în analiza
deprecierii activelor.
b)În scopul raportării fiscale se solicită frecvent evaluări de active necorporale pentru
analizele prețurilor de transfer, pentru planificarea și raportarea impozitului pe proprietate și pe
donații și pentru analizele impozitării ad valorem.
c)Activele necorporale pot face obiectul unor litigii, ceea ce necesită o analiză a valorii
în situații precum disputele între acționari, calculul daunelor sau desfacerea căsătoriei (divorț).
d)Alte evenimente de natură statutară sau legală, cum ar fi achizițiile
obligatorii/procedurile de expropriere, pot necesita evaluarea activelor necorporale.
e)Evaluatorilor li se solicită frecvent să evalueze activele necorporale în cadrul unor
servicii de consultanță generală, servicii suport în deciziile de garantare a împrumutului și de
realizare a tranzacțiilor80.
Pentru activele necorporale se utilizează următoarele trei abordări: 1)abordarea prin piaţă;
2)abordarea prin venit; 3)abordarea prin cost. În cadrul fiecărei abordări există mai multe metode
de evaluare
Abordarea prin piaţă și metodele aferente

Prin abordarea prin piață, valoarea unui activ necorporal se determină prin referință la
activitatea de pe piață (de exemplu, tranzacțiile care implică active identice sau similare).
Tranzacțiile care implică active necorporale includ în mod frecvent și alte active, cum ar fi
o combinare de întreprinderi care include active necorporale.
Atunci când analizează posibilitatea de a aplica abordarea prin piață în evaluarea activelor
necorporale, evaluatorii trebuie să respecte SEV 105 - Abordări și metode de evaluare,
paragrafele exprese din acest standard.

SEV 210 - Active necorporale (IVS 210), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti,
80

2020, pp.153-156.

140
 În afara acestor cerințe, evaluatorii ar trebui să aplice abordarea prin piață la evaluarea
activelor necorporale numai dacă sunt îndeplinite ambele criterii de mai jos: a)sunt
disponibile informații despre tranzacții nepărtinitoare ale unor active necorporale identice sau
similare care au avut loc la data evaluării sau la o dată apropiată; b)sunt disponibile suficiente
informații pentru a permite evaluatorului să aplice ajustări pentru toate diferențele
semnificative dintre activul necorporal subiect și activele necorporale implicate în tranzacții.
Natura eterogenă a activelor necorporale și faptul că activele necorporale se tranzacționează
rareori separat de alte active semnifică faptul că rareori este posibil să se găsească dovezi de
piață despre tranzacții cu active identice Dacă există dovezi de piață, singurele dovezi
disponibile se referă, de obicei, la active similare și nu la unele identice.
În cazul în care există dovezi fie despre prețuri, fie despre multiplicatori, evaluatorul ar
trebui să aplice ajustări pentru a reflecta diferențele dintre activul subiect și activele implicate în
tranzacții. Aceste ajustări sunt necesare pentru a reflecta caracteristicile prin care activul
necorporal subiect se diferențiază de activele implicate în tranzacții. Astfel de ajustări pot fi
determinate mai degrabă numai la nivel calitativ, decât la nivel cantitativ. Totuși, necesitatea
aplicării unor ajustări calitative semnificative poate să indice faptul că o altă abordare în evaluare
ar fi mai adecvată.
Potrivit celor expuse mai sus, exemple de active necorporale pentru care se utilizează
uneori abordarea prin piață includ: a)frecvența de transmisie; b)numele domeniilor de
internet; c)licențele de taxi.
Metoda tranzacțiilor de referință este, în general, singura metodă din cadrul abordării
prin piață aplicabilă activelor necorporale.
Abordarea prin venit și metodele aferente

În abordarea prin venit valoarea unui activ necorporal se determină prin referință la
valoarea actualizată a venitului, a fluxurilor de numerar sau a economiilor de costuri generate de
activul necorporal pe durata de viaţă economică rămasă.
Abordarea prin venit este metoda uzuală de evaluare a activelor necorporale, fiind
utilizată frecvent pentru a evalua active necorporale precum: a)tehnologia; b)activele
necorporale legate de clienți (de exemplu, registrul de comenzi neprocesate/ nefinalizate,
contracte, relații); c)numele comerciale/mărcile comer-ciale/brandurile; d)licențele de
funcționare (de exemplu, contracte de franciză, licențe pentru jocuri de noroc, pentru frecvența
de trans-misie); e)acordurile de neconcurență.
Există multe metode în cadrul abordării prin venit. Avem în vedere următoarele metode:
a)metoda beneficiilor economice excedentare; b)metoda evitării plății redevenței; c)metoda
profitului suplimentar sau metoda „cu și fără”; d)metoda investiției inițiale; e)metoda
distribuitorului.
Metoda beneficiilor economice excedentare estimează valoarea unui activ necorporal ca
fiind valoarea actualizată a fluxurilor de numerar atribuibile activului necorporal subiect, după
deducerea fluxurilor de numerar care sunt atribuite celorlalte active necesare pentru a genera
fluxurile de numerar („active contribuitoare”).
Această metodă se folosește frecvent atunci când i se solicită achizitorului alocarea prețului
total de achiziție al unei întreprinderi între activele corporale, activele necorporale identificabile
și fondul comercial.
Metoda beneficiilor economice excedentare poate fi aplicată prin utilizarea fie a
fluxurilor de numerar previzionate pe mai multe perioade („metoda beneficiilor economice
141
excedentare multiperio-dice” sau „MPEEM”), fie a fluxurilor de numerar previzionate pe o
singură perioadă („metoda beneficiilor economice excedentare dintr-o singură perioadă”), fie
prin capitalizarea fluxurilor de numerar previzionate pe o singură perioadă („metoda
capitalizării beneficiilor economice excedentare” sau „metoda formulei”).
Metoda capitalizării beneficiilor excedentare sau metoda formulei se aplică, de regulă,
numai atunci când activul necorporal atinge o stare stabilizată de exploatare, cu rate stabile de
creștere/declin, cu marje constante ale profitului și niveluri/rente economice 81 consecvente ale
activelor contribuitoare.
Etapele principale ale acestei metode sunt următoarele:
a)previziunea mărimii veniturilor viitoare și a momentului când activul necorporal subiect
și activele contribuitoare vor genera venituri;
b)previziunea mărimii cheltuielilor și a momentului când vor fi suportate cheltuielile
necesare pentru ca activul necorporal subiect și activele contribuitoare să genereze venituri;
c)ajustarea cheltuielilor pentru a exclude cheltuielile aferente creării unor active
necorporale noi, care nu sunt necesare pentru a genera veniturile și cheltuielile previzionate;
d)identificarea activelor contribuitoare necesare pentru a realiza veniturile și cheltuielile
previzionate. Activele contribuitoare includ frecvent capitalul de lucru, activele imobilizate
corporale, forța de muncă instruită, precum și active necorporale identificate, altele decât activul
necorporal subiect;
e)determinarea ratei rentabilității adecvate pentru fiecare activ contribuitor pe baza unei
evaluări a riscurilor pentru acel activ. De exemplu, activele cu nivel de risc redus, cum ar fi
capitalul de lucru, solicită, de regulă, o rată a rentabilității scăzută. Activele contribuitoare
necorporale și mașinile, instalațiile și echipamentele foarte specializate solicită deseori o rată a
rentabilității mai mare;
f)pentru fiecare perioadă de previziune, din beneficiul previzionat se scad rentele
economice cerute de activele contribuitoare, obținându-se astfel beneficiile economice
excedentare atribuibile numai activului necorporal subiect;
g)se determină rata de actualizare adecvată pentru activul necorporal subiect și valoarea
actualizată sau capitalizată a beneficiilor excedentare; h)dacă este adecvat pentru scopul
evaluării, se calculează și se adaugă beneficiul fiscal din amortizare (TAB 82) pentru activul
necorporal subiect.
Rentele economice ale activelor contribuitoare (CAC83 ) ar trebui determinate pentru toate
activele corporale, necorporale și financiare curente și viitoare care contribuie la generarea
fluxului de numerar, iar atunci când un activ este implicat în mai multe activități ale
întreprinderii, renta economică aferentă acestuia ar trebui alocată între diferitele activități
implicate.
Potrivit metodei evitării plății redevenței valoarea unui activ necorporal se determină prin
referință la valoarea unor plăți ipotetice ale redevenței, care ar fi evitate ca urmare a deținerii
proprietății asupra activului, în comparație cu obținerea unei licențe pentru activul necorporal de
la o terță parte. La nivel conceptual, metoda poate fi considerată, de asemenea, o variantă a
81
În acest context, rentele economice reprezintă plățile pe care participanții de pe piață sunt dispuși să le plătească
pentru a cumpăra sau închiria activele contribuitoare. În cazul activelor contribuitoare amortizabile renta economică
este formată din profitul net cerut de acea investiție și amortizarea valorii de piață/juste a acelor active amortizabile,
iar în cazul celor neamortizabile (de exemplu, fondul de rulment) numai din profitul net.
82
În engleză „tax amortisation benefit” (în română – beneficiu din amortizare fiscală);
83
În engleză „contributory asset charges” (în română – cheltuieli cu activele contributive);

142
metodei fluxului de numerar actualizat, aplicată fluxului de numerar pe care proprietarul
activului necorporal l-ar putea obține prin cedarea licenței pentru activul necorporal unei terțe
părți.
Etapele principale ale metodei evitării plății redevenței sunt următoarele:
a)elaborarea previziunilor aferente activului necorporal supus evaluării pe durata de viață
a activului necorporal subiect; cel mai utilizat indicator pentru elaborarea previziunilor este cifra
de afaceri, deoarece majoritatea redevențelor sunt calculate pe baza unui procentaj din cifra de
afaceri; cu toate acestea, în anumite evaluări, pot fi adecvați și alți indicatori, cum ar fi o
redevență pe unitate de măsură;
b)determinarea unei rate a redevenței pentru activul necorporal subiect; pentru a obține o
rată a redevenței ipotetice pot fi utilizate două metode: prima metodă se bazează pe ratele
redevențelor de pe piață pentru proprietăți comparabile sau similare; a doua metodă se bazează
pe o divizare a profiturilor care ar fi plătite ipotetic, într-o tranzacție nepărtinitoare, de către un
licențiat hotărât unui licențiator hotărât, pentru drepturile de folosință a activului necorporal
subiect;
c)aplicarea ratei redevenței selectate la indicatorul previzionat pentru a calcula plățile care
ar fi evitate prin deținerea proprietății asupra activului necorporal;
d)estimarea oricăror cheltuieli suplimentare care ar fi suportate de licențiat; acestea pot
include plata unui avans solicitat de unii licențiatori; rata redevenței ar trebui analizată pentru a
determina dacă cheltuielile (cum ar fi costurile de întreținere, marketing și publicitate) sunt
suportate de licențiator sau de către licențiat; o rată a redevenței „brută” ar presupune că
licențiatorul suportă toate obligațiile și costurile aferente deținerii activului, pe când o rată „netă”
a redevenței ar presupune că o parte din obligațiile și costurile aferente activului aflat sub licență,
sau toate, sunt suportate de către licențiat. În funcție de tipul redevenței, „brută” sau „netă”,
evaluarea ar trebui să excludă, respectiv să includă, o deducere pentru cheltuieli, cum ar fi
costurile de întreținere, marketing sau publicitate aferente activului ipotetic aflat sub licență;
e)dacă costurile ipotetice și plățile redevenței sunt cheltuieli deductibile de la plata
impozitului, poate fi adecvat să se aplice cota de impozit corespunzătoare pentru a determina
valoarea impozitului evitat ca urmare a deținerii activului necorporal; totuși, pentru anumite
scopuri ale evaluării (de exemplu, estimarea prețului de transfer), de regulă, evaluarea nu ia în
considerare efectele fiscale și ar trebui să se omită această etapă;
f)determinarea ratei de actualizare adecvate pentru activul necorporal subiect și a valorii
actualizate sau capitalizate a economiilor realizate ca urmare a deținerii activului subiect;
g)dacă este adecvat scopului evaluării, se calculează și se însumează beneficiul fiscal din
amortizare (TAB) pentru activul necorporal subiect.
Metoda „cu și fără” presupune compararea a două scenarii pentru a determina valoarea
unui activ necorporal: un scenariu în care întreprinderea utilizează activul necorporal subiect și
celălalt scenariu în care întreprinderea nu utilizează activul necorporal subiect (dar toți ceilalți
factori rămân constanți).
Cele două scenarii pot fi comparate în două moduri:
a)se calculează valoarea întreprinderii pentru fiecare dintre cele două scenarii, diferența
dintre cele două valori reprezentând valoarea activului necorporal subiect;
b)se calculează diferența dintre profiturile realizate în cele două scenarii, pentru fiecare
perioadă viitoare; valoarea actualizată a acestei diferențe este apoi utilizată pentru obținerea
valorii activului necorporal subiect.
Etapele principale din metoda „cu și fără” sunt:

143
 a)elaborarea previziunilor privind cifra de afaceri, cheltuielile, cheltuielile de capital și
capitalul de lucru necesare entității, presupunând utilizarea tuturor activelor deținute de entitate,
inclusiv activul necorporal subiect. Acestea reprezintă fluxurile de numerar din scenariul „cu”;
b)aplicarea unei rate de actualizare pentru a actualiza fluxurile de numerar viitoare din
scenariul „cu” și/sau calculul valorii întreprinderii în scenariul „cu”;
c)elaborarea previziunilor privind cifra de afaceri, cheltuielile, cheltuielile de capital și
capitalul de lucru necesare entității, presupunând utilizarea tuturor activelor deținute de entitate,
mai puțin activul necorporal subiect; acestea reprezintă fluxurile de numerar din scenariul „fără”;
d)aplicarea unei rate de actualizare adecvate întreprinderii, pentru actualizarea fluxurilor
de numerar din scenariul „fără” și/sau calculul valorii întreprinderii în scenariul „fără”;
e)scăderea valorii actualizate a fluxurilor de numerar sau a valorii întreprinderii obținute
în scenariul „fără” din valoarea actualizată a fluxurilor de numerar, respectiv din valoarea
întreprinderii, obținute în scenariul „cu”;
f)dacă este adecvat scopului evaluării, se calculează și se adaugă beneficiul fiscal din
amortizare (TAB) pentru activul necorporal subiect.
Metoda investiției inițiale presupune determinarea valorii activului necorporal subiect prin
utilizarea fluxurilor de numerar previzionate în ipoteza că, la data evaluării, singurul activ al
întreprinderii este activul necorporal subiect. Restul activelor corporale sau necorporale trebuie
cumpărate, create sau închiriate.
Din punct de vedere conceptual, metoda investiției inițiale este asemănătoare cu metoda
beneficiilor economice excedentare. Totuși, în loc ca din fluxul de numerar să se scadă rentele
economice ale activelor contribuitoare pentru a reflecta contribuția acestora la valoare, metoda
investiției inițiale presupune că proprietarul activului subiect ar trebui să creeze, să cumpere sau
să închirieze activele contribuitoare. La crearea sau cumpărarea activelor contribuitoare se
folosește mai degrabă costul de înlocuire al unui activ echivalent ca utilitate, decât costul de
reconstruire.
Metoda investiției inițiale este utilizată deseori pentru a estima valoarea activelor
necorporale care conferă „permisiune”, cum ar fi contractele de franciză și acordurile pentru
frecvența de emisie.
Etapele principale ale metodei investiției inițiale sunt următoarele:
a)elaborarea previziunilor privind cifra de afaceri, cheltuielile, cheltuielile de capital și
capitalul de lucru necesare entității, presupunând că activul necorporal subiect este singurul
activ deținut de entitate la data evaluării, inclusiv pe perioada necesară atingerii nivelurilor
stabilizate;
b)estimarea perioadei de timp și a cuantumului cheltuielilor aferente cumpărării, creării
sau închirierii tuturor celorlalte active necesare în activitatea de exploatare a întreprinderii
subiect;
c)actualizarea valorii fluxurilor de numerar viitoare cu o rată de actualizare adecvată
întreprinderii, pentru a determina valoarea întreprinderii subiect atunci când deține numai activul
necorporal subiect;
d)dacă este adecvat scopului evaluării, se calculează și se adaugă beneficiul fiscal din
amortizare (TAB) pentru activul necorporal subiect.
Metoda distribuitorului, cunoscută și sub denumirea de metoda dezagregării, reprezintă o
variantă a metodei beneficiilor economice excedentare multiperiodice, fiind uneori utilizată
pentru a evalua activele necorporale legate de client. Teoria ce stă la baza metodei
distribuitorului afirmă că se așteaptă ca întreprinderile care realizează diferite activități să

144
genereze profituri aferente fiecărei activități. Deoarece distribuitorii realizează, de regulă, doar
activități legate mai degrabă de distribuția produselor către clienți, decât de dezvoltarea
proprietății intelectuale sau de fabricație, se utilizează informațiile referitoare la marjele de profit
ale distribuitorilor pentru a determina beneficiile economice excedentare atribuibile activelor
necorporale legate de client.
Metoda distribuitorului este metoda adecvată de evaluare a activelor necorporale legate
de clienți atunci când un alt activ necorporal (de exemplu, o tehnologie sau un brand) este
considerat activul necorporal principal sau cel mai semnificativ și este evaluat prin metoda
beneficiilor economice excedentare multiperiodice.
Etapele principale ale metodei distribuitorului sunt:
a)elaborarea previziunilor privind cifra de afaceri generată prin relațiile existente cu
clienții. Aceste previziuni ar trebui să reflecte creșterea așteptată a cifrei de afaceri generată de
baza de clienți existenți, precum și efectele pierderii unor clienți;
b)identificarea unor distribuitori comparabili ale căror relații cu clienții sunt asemănătoare
cu cele ale întreprinderii subiect și calculul marjelor de profit realizate de către acești
distribuitori;
c)aplicarea marjei de profit a distribuitorului la cifra de afaceri previzionată;
d)identificarea activelor contribuitoare aferente exercitării funcției de distribuție, active
necesare pentru realizarea cifrei de afaceri și a cheltuielilor previzionate; de regulă, activele
contri-buitoare ale unui distribuitor includ capitalul de lucru, activele corporale imobilizate și
forța de muncă; totuși, distribuitorii au rareori nevoie și de alte active, precum mărcile
comerciale sau tehnologia; de asemenea, nivelul activelor contribuitoare ar trebui să corespundă
nivelului cerut de participanții de pe piață, care exercită doar o funcție de distribuție;
e)determinarea ratei rentabilității adecvate pentru fiecare activ contribuitor pe baza unei
evaluări a riscului pentru acel activ;
f)pentru fiecare perioadă de previziune, din profitul previzionat al distribuitorului se scad
profiturile așteptate aferente activelor contribuitoare, pentru a se obține beneficiile economice
excedentare atribuibile doar activului necorporal subiect;
g)determinarea ratei de actualizare adecvată pentru activul necorporal subiect și a valorii
actualizate a beneficiilor economice excedentare;
h)dacă este adecvat scopului evaluării, se calculează și se adaugă beneficiul fiscal din
amortizare (TAB) pentru activul necorporal subiect.
Abordarea prin cost și metodele aferente

În abordarea prin cost valoarea unui activ necorporal se determină pe baza costului de
înlocuire, fie al unui activ similar, fie al unui activ cu potențial de servicii similar sau cu utilitate
similară.
Potrivit acestor criterii, abordarea prin cost este utilizată în mod uzual pentru active
necorporale, precum:
a)un program pentru calculator cumpărat de la terțe părți;
b)un program pentru calculator generat și utilizat intern, nevandabil;
c)forța de muncă instruită.
Când aplică metoda costului de înlocuire, evaluatorii ar trebui să ia în considerare
următoarele:
a)costurile directe și indirecte suportate pentru a înlocui utilitatea activului, incluzând
costurile cu forța de muncă, materialele și costurile de regie;
145
 b)dacă activul necorporal subiect este supus deprecierii; deși activele necorporale nu se
depreciază funcțional sau fizic, ele pot fi afectate de depreciere economică;
c)dacă este necesar ca la costurile incluse să se adauge o marjă de profit; se presupune că
atunci când este dobândit de la o terță parte, un activ reflectă costurile suportate pentru crearea
activului, precum și o formă de profit care ar asigura rentabilitatea investiției; astfel, potrivit
tipurilor valorii care se bazează pe o tranzacție ipotetică, poate fi adecvat să se adauge la costuri
o marjă de profit. Potrivit SEV 105 - Abordări și metode de evaluare, atunci când costurile sunt
calculate pe baza estimărilor făcute de terțe persoane, se presupune că aceste estimări reflectă
deja o marjă a profitului;
d)pot fi incluse și costurile de oportunitate, acestea reflectând costurile generate de faptul că
activul nu a fost disponibil o perioadă din timpul necesar creării sale84.
La finalul acestei părţi a temei, prezentăm două exemple de evaluare a unor imobilizări
necorporale (un program informatic prin metoda costului de înlocuire net și o licență de
fabricație prin metoda beneficiilor economice excedentare).
Deoarece scopul programului de calculator este aplicarea în gestiunea internă, specificul
evaluării lui constă în faptul că evaluarea este necesară pentru recunoaşterea în situaţiile financiare,
posibilă numai în cazul combinării de întreprinderi; deci se va avea în vedere şi profitul net generat
de amortizarea activului, după recunoaşterea lui ca activ necorporal, în bilanţul întreprinderii
dobândite (achiziţionate).
Metoda de evaluare aplicată este costul de înlocuire net.
Ipotezele pentru aplicarea metodei de evaluare sunt:
a) cheltuielile aferente colectivului de autori* (Tabelul nr. 10.2.1):

*cuprind cheltuielile salariale directe şi cheltuielile de regie alocate.

Tabelul nr. 10.2.1: Funcţiile şi tariful pe oră
b)numărul de ore necesare pentru recrearea programului (Tabelul nr. 10.2.2):

Tabelul nr. 10.2.2: Număr de ore pentru recrearea programului

SEV 210 - Active necorporale (IVS 210), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti,
84

2020, pp.157-170.

146
– rata de actualizare = 16%;
– cota impozitului pe profit = 16%;
– durata de viaţă utilă rămasă = 2 ani.
Rezolvare:

Tabelul nr. 10.2.3: Valoarea justă a programului

Sursa: Stan V. Sorin, Evaluarea activelor necorporale, Ghid de interpretare şi aplicare a GN 4, Editurile IROVAL şi
INVEL MULTIMEDIA, Bucureşti, 2008, pp.54-55
Valoarea programului informatic conform metodei costului de înlocuire net este de
425.000 lei.
Prezentăm în continuare evaluarea unei licențe de fabricație prin metoda beneficiilor
economice excedentare dintr-o singură perioadă85.
Datele de intrare pentru evaluare sunt:
-cifra de afaceri anuală pe baza licenței previzionată: 30 milioane EURO;
-cheltuieli de exploatare totale aferente cifrei de afaceri: 22 milioane EURO;
-investițiile anuale și amortizarea anuală sunt egale;
-Fondul de rulment net (FRN) anual se va menține constant;
-durata de viață rămasă a contractului de licență este 8 ani;
-rata de actualizare (k) este 20%;
-structura valorii de piață a activelor contributoare este următoarea:
mil.EURO %
Active corporale imobilizate 14 63,60
Fondul de rulment net (FRN) 6 27,30
Active necorporale identificabile 2 9,10
Total active la valoarea de piață 22 100,00
Rata rentabilității cerută a activelor contributoare: - %
Active corporale imobilizate - 10
Fondul de rulment net (FRN) - 6
Active necorporale identificabile - 18
Costul mediu ponderat al activelor contributoare – CMPAc = 10% x 63,60 + 6% x 9,64
27,3% + 18% x 9,1% = 9,64%
Rezolvare
Mil.EURO
Cifra anuală de afaceri 30
Cheltuieli de exploatare totale 22
Flux de numerar anual brut 8
Flux de numerar net anual din exploatare @16% impozit 6,72
Flux de numerar net anual din exploatare, alocat pe active contributoare total, din care:

85
Sursa: Stan V. Sorin și Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediția a cincea revizuită, Editurile
IROVAL, Bucureşti, 2013, pp.294-295

147
 -aferent activelor corporale imobilizate 1,40 (14x0,10)
-aferent fondului de rulment net 0,36(6x0,06)
-aferent activelor necorporale distincte 0,36(2x0,18)
Total alocat 2,12
Flux de numerar rezidual alocabil licenței (6,72 – 2,12) 4,6 mil.EURO
Factor de capitalizare @ 20% și n = 8 ani 3,837
Valoarea licenței = 4,6 mil.EURO x 3,837 = 17,65 mil. EURO

10.3.Evaluarea proprietăţilor imobiliare

Evaluarea proprietăţilor imobiliare se face din următoarele perspective:
1)Evaluări din perspectiva drepturilor de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare (SEV
230, preluat şi adaptat după IVS 400)86;
2)Evaluări pentru proprietate în curs de construire (SEV 233, preluat şi adaptat după IVS
410)87;
3)Evaluări ale drepturilor asupra proprietăţii imobiliare pentru garantarea împrumutului
(SEV 310)88;
4)Evaluarea bunurilor imobile şi eficienţa energetică EVIP (SEV 340)89;
5)Evaluarea bunurilor imobile (GEV 630)90.
7)Determinarea valorii impozabile a clădirilor( GEV 500)91.
Dintre toate tipurile de evaluări de bunuri imobile prezentate mai sus, în contextul evaluării
întreprinderii, prezintă importanţă evaluarea bunurilor imobile (GEV 630)92 şi determinarea valorii
impozabile a clădirilor, din care prezentăm mai jos principalele aspecte mai semnificative.
Evaluarea bunurilor imobile (GEV 630)

Stabilirea termenilor de referinţă ai evaluării

La începutul procesului de evaluare, precum şi pe parcursul acestuia, evaluatorul trebuie să
stabilească termenii de referinţă ai evaluării, care vor fi agreaţi cu clientul şi vor fi precizaţi în
scris, într-un document contractual.
Documentul contractual include cerinţele cuprinse în SEV 10193, cu precizările detaliate în
continuare.
Aceste aspecte se vor regăsi şi în raportul de evaluare: a)identificarea evalutorului;
b)identificarea clientului; c)identificarea altor utilizatori desemnați; d)identificarea proprietății
imobiliare subiect al evaluării; e)moneda evaluării; f)scopul evaluării; g)tipul și premisa
valorii; h)data evaluării; i)natura și amploarea activității evaluatorului și oricare limitări ale
acestora; j)natura și sursa informațiilor utilizate de evaluator; k)ipoteze și/sau ipoteze speciale
86
Acest tip de evaluare este abordat în SEV 230 – Drepturi asupra proprietăţii imobiliare (IVS 230), publicat în
Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.63-73;
87
Acest tip de evaluare este abordat în SEV 233 – Proprietate în curs de constituire (IVS 233), publicat în
Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.79-94;
88
Acest tip de evaluare este abordat în SEV 310 - Evaluări ale drepturilor asupra proprietăţii imobiliare pentru
garantarea împrumutului, publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.253 –
261;
89
Acest tip de evaluare este abordat în SEV 340 – Evaluarea bunurilor imobile şi eficienţa energetică EVIP, publicat
în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.95 – 108;
90
Acest standard este publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp. 116 - 135;
91
Acest standard este publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp. 109 - 115;
92
Acest tip de evaluare este abordat în GEV 630 – Evaluarea bunurilor imobile, publicat în Standardele de evaluare a
bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.116-135;
93
Se referă la Termenii de referinţă ai evaluării;

148
relevante; l)tipul raportului care va fi elaborat; m)restricții de utilizare, difuzare sau publicare a
raportului; n)declararea conformității evaluării cu standardele de evaluare aplicabile în
România sau explicarea cauzei neconformității.
Setul de documente necesare elaborării raportului de evaluare poate include, fără a se
limita la, următoarele: 1)Documentul care atestă dreptul de proprietate; 2)Extrasul de carte
funciară; 3)Certificatul de urbanism, valabil la data evaluării, din care să reiasă posibilitățile
legale de dezvoltare (destinație, POT, CUT, restricții etc.) - în cazul terenurilor libere și al
proprietăților în curs de construire; 4)Alte documente specifice, în funcție de tipul proprietății
evaluate (avize, autorizații etc.).
În raportul de evaluare, evaluatorul trebuie să prezinte analiza pieței proprietății
imobiliare subiect, specifică tipului său de proprietate.
Analiza de piață presupune cercetarea condițiilor pieței imobiliare specifice unui anumit tip
de proprietate. Analiza de piață constă în examinarea cererii și ofertei și a ariei geografice de
piață pentru acel tip de proprietate.
Analiza de piață trebuie să fie individualizată în mod corespunzător pentru fiecare
proprietate evaluată și trebuie să facă referire la piața proprietății subiect.
În raportul de evaluare, evaluatorul trebuie să prezinte concluzia analizei celei mai bune
utilizări (CMBU) a proprietății imobiliare subiect.
Analiza CMBU a unei proprietăți imobiliare este o etapă importantă a procesului de
evaluare prin care se identifică contextul în care participanții de pe piață și evaluatorii selectează
informațiile comparabile de piață. În anumite situații o astfel de analiză detaliată este necesară și
adecvată.
Pentru exprimarea unei concluzii asupra valorii unei proprietăți imobiliare, evaluatorii
utilizează metode de evaluare specifice, care sunt incluse în cele trei abordări în evaluare:
a)abordarea prin piață; b)abordarea prin venit; c)abordarea prin cost.

Abordarea prin piaţă și metodele aferente

Abordarea prin piață este procesul de obținere a unei indicații asupra valorii proprietății
imobiliare subiect, prin compararea acesteia cu proprietăți similare care au fost vândute recent
sau care sunt oferite pentru vânzare.
Abordarea prin piață este cunoscută și sub denumirea de comparația directă sau
comparația vânzărilor.
Tehnicile recunoscute în cadrul abordării prin piață sunt: A) tehnicile cantitative:
1)analiza pe perechi de date; 2)analiza pe grupe de date; 3)analiza datelor secundare;
4)analiza statistică; 5)analiza costurilor; 6)capitalizarea diferențelor de venit; B)tehnicile
calitative: 1)analiza comparațiilor relative; 2)analiza tendințelor; 3)analiza clasamentului;
4)interviuri.
În abordarea prin piață, elementele de comparație recomandate a fi utilizate includ, fără
a se limita la acestea: drepturile de proprietate transmise, condițiile de finanțare, condițiile de
vânzare, cheltuielile necesare imediat după cumpărare, condițiile de piață, localizarea,

149
caracteristicile fizice, caracteristicile economice, caracteristici juridice, componentele non-
imobiliare ale proprietății.
Selectarea concluziei asupra valorii este determinată de proprietatea imobiliară
comparabilă care este cea mai apropiată din punct de vedere fizic, juridic și economic de
proprietatea imobiliară subiect și asupra prețului căreia s-au efectuat cele mai mici
ajustări. În această etapă, evaluatorul trebuie să considere următoarele: 1)intervalul de
valori rezultate; 2)numărul de ajustări aplicate prețului de vânzare al fiecărei proprietăți
comparabile; 3)totalul ajustărilor aplicate prețului de vânzare al fiecărei proprietăți
comparabile, calculat ca sumă absolută (adică ajustare brută - valoric și procentual); 4)totalul
ajustărilor aplicate prețului de vânzare al fiecărei proprietăți comparabile, calculat ca sumă
algebrică (adică ajustare netă - valoric și procentual); 5)alte tehnici de estimare a diferențelor
dintre proprietatea subiect și proprietățile comparabile; 6)orice ajustare deosebit de mare
aplicată prețurilor proprietăților comparabile ce ar putea descalifica proprietatea ca fiind
comparabilă.
Toate ajustările aplicate prețurilor proprietăților comparabile trebuie argumentate în
raportul de evaluare. Nu este permisă utilizarea niciunei ajustări fără prezentarea modului de
estimare a acesteia94.
În continuare prezentăm un studiu de caz privind evaluarea unui apartament utilizând
abordarea prin piaţă95.
Exemplul de evaluare a unui apartament utilizează analiza datelor secundare şi analiza
pe perechi de date din cadrul acestei abordări prin piaţă.
Proprietatea imobiliară ce trebuie evaluată este de tip apartament, situat într-un bloc
de locuinţe de tip D+P+2E+M construit în anul 2003. Blocul are structura de rezistentă din
beton, închiderile şi compartimentările din cărămidă, cu excepţia mansardei, unde
închiderile şi compartimentările sunt din BCA. La demisolul blocului sunt garaje şi boxe, iar
la parter şi etajele superioare sunt apartamente. Blocul are acoperiş de tip şarpantă din lemn
cu învelitoare din ţiglă.
Apartamentul supus evaluării este de două camere, semidecomandat, cu următoarele
caracteristici: suprafaţă utilă - 87 mp; suprafaţă balcon - 8 mp; situat la etajul 2; finisaje
superioare (parchet laminat, gresie şi faianţă în baie, bucătărie şi balcon); încălzire - centrală
proprie; contoare de utilităţi individuale; boxă în suprafaţă de 20 mp., la demisol.
Blocul din care face parte apartamentul este situat într-o zonă care a cunoscut o
dezvoltare puternică, începând cu anii 2003 – 2004, într-un municipiu bine dezvoltat din
toate punctele de vedere, fiind şi centru universitar, oraş în care s-a dezvoltat foarte mult
industria IT.
La data evaluării, nu au fost identificate tranzacţii cu apartamente similare, în schimb a
fost identificată o serie de oferte de vânzare de apartamente în zonă.
1)Proprietatea comparabilă A - apartament cu 2 camere, semidecomandat, situat în aceeaşi
zonă cu apartamentul supus evaluării, într-un bloc similar cu cel în care se află apartamentul
subiect, având următoarele caracteristici:
Dintre ofertete existente pe piaţă la data evaluării, au fost reţinute următoarele: anul
construirii - 2003; suprafaţă utilă - 87 mp; suprafaţă balcon - 8 mp; situat la etajul 2; finisaje
similare cu ale apartamentului supus evaluării; încălzire - centrală proprie; contoare de utilităţi
94
Evaluarea construcțiilor prin abordarea prin piață este abordată în GEV 630 – Evaluarea bunurilor imobile,
publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.123 -126;
95
Exemplul este preluat după: Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR), Evaluarea
proprietăţii imobiliare, Bucureşti, 2017, pp.376-382.

150
individuale; boxă şi garaj la demisol; preţ de ofertă -100.000 €; apartamentul se vinde utilat şi
mobilat; mobilier şi dotări în stare bună;
2)Proprietatea comparabilă B - apartament cu 2 camere, semidecomandat, situat în aceeaşi
zonă cu apartamentul supus evaluării, într-un bloc similar din punct de vedere al structurii
constructive cu cel în care se află apartamentul subiect, bloc de tip D+P+2E, având următoarele
caracteristici: anul construirii - 2004; suprafaţă utilă - 89 mp; situat la parter; parterul
blocului este înalt; blocul dispune de rampă de acces; apartamentul dispune de balcon închis;
finisaje de lux; încălzire - centrală proprie; contoare de utilităţi individuale; boxă la demisol; loc de
parcare în faţa blocului; acces cu barieră; preţ de ofertă -108.000 €; apartamentul se vinde utilat şi
mobilat; mobilier şi dotări în stare bună;
3)Proprietatea comparabilă C - apartament cu 2 camere, semidecomandat, situat în aceeaşi
zonă cu apartamentul supus evaluării, într-un bloc cu structura de rezistenţă din beton şi închideri
din BCA, bloc de tip S+P+4E, având următoarele caracteristici: anul construirii - 2008;
suprafaţă utilă - 90 mp; situat la parter; finisaje similare cu ale apartamentului supus evaluării;
încălzire - centrală proprie; contoare de utilităţi individuale; boxă la demisol; loc de parcare în faţa
blocului; acces cu barieră; apartamentul dispune şi de o terasă exterioară; preţ de ofertă - 98.000 €;
apartamentul se vinde utilat şi mobilat; mobilier şi dotări în stare bună;
4)Proprietatea comparabilă D - apartament cu 2 camere, semidecomandat, situat în aceeaşi
zonă cu apartamentul supus evaluării, într-un bloc cu structura de rezistenţă din beton şi închideri
din BCA, bloc de tip D+P+6E, având următoarele caracteristici: anul construirii - 2010;
suprafaţa utilă - 92 mp; situat la parter; finisaje similare cu ale apartamentului supus evaluării;
încălzire - centrală proprie; contoare de utilităţi individuale; apartamentul dispune şi de o terasă
exterioară în suprafaţă de 22 mp; preţ de ofertă - 89.000 €; apartamentul se vinde utilat şi mobilat;
mobilier şi dotări în stare bună;
5)Proprietatea comparabilă E - apartament cu 2 camere, semidecomandat, situat în aceeaşi
zonă cu apartamentul supus evaluării, într-un bloc similar cu cel în care se află apartamentul
subiect, având următoarele caracteristici: anul construirii - 2003; suprafaţă utilă - 93 mp;
suprafaţă balcon - 8 mp; situat la etajul 1; finisaje lux; încălzire - centrală proprie - contoare de
utilităţi individuale; garaj la demisol; preţ de ofertă - 105.000 €; apartamentul se vinde utilat şi
mobilat; mobilier şi dotări în stare bună.
Având în vedere faptul că proprietăţile comparabile utilizate sunt oferte de vânzare şi nu
tranzacţii, pentru a ajunge la un preţ de vânzare s-a discutat telefonic cu fiecare dintre ofertanţi şi s-
a negociat fiecare proprietate comparabilă. Marjele de negociere discutate sunt prezentate în grila
datelor de piaţă. Marjele de negociere au fost discutate în sume brute, procentul prezentat în grila
datelor de piaţă a fost calculat având în vedere preţurile de ofertă şi marjele de negociere discutate.
Grila datelor de piaţă este prezentată în continuare.

Elemente de Subiect Comp.A Comp.B Comp.C Comp.D Comp.E

comparaţie
Preţ de ofertă - 100.000 108.000 98.000 89.000 105.000
(EURO)
Marjă negocieri 2.000 6.000 4.000 2.000 5.000
(EURO)
Marjă negocieri 2,00% 5,56% 4,08% 2,25% 4,76%
(%)
Preţ vânzare 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Ajustări specifice tranzacţionării
Drept de Deplin Deplin Deplin Deplin Deplin Deplin
proprietate

151
 Elemente de Subiect Comp.A Comp.B Comp.C Comp.D Comp.E
comparaţie
transmis
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Preţ ajustat 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Condiţii de Normale Normale Normale Normale Normale Normale
finanţare
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Preţ ajustat 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Condiţii de Independe Independ Independente Independ Independ Independ
vânzare nte ente ente ente ente
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Preţ ajustat 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Cheltuieli Nu e cazul Nu e Nu e cazul Nu e Nu e Nu e
necesare imediat cazul cazul cazul cazul
după cumpărare
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Preţ ajustat 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Condiţii de piaţă Data similare similare similare similare similare
evaluării
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Preţ ajustat 98.000 102.000 94.000 87.000 100.000
(EURO)
Ajustări specifice proprietăţii
Localizare Zona X similară similară similară similară similară
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Componente Nu Utilat/ Utilat/mobilat Utilat/ Utilat/ Utilat/
non-imobiliare mobilat mobilat mobilat mobilat
Ajustare (%) -2% -2% -2% -2% -2%
Ajustare (EURO) -2.000 -2.000 -2.000 -2.000 -2.000
Aria utilă (mp) 87 87 89 90 92 93
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Garaj/parcare Nu Garaj Loc de parcare Loc de Nu Garaj
demisol parcare demisol
Ajustare (%) -10,20 -3,92 -4,26 0,00 -10,00
Ajustare (EURO) -10.000 -4.000 -4.000 0 -10.000
Boxă la demisol Da Da Da Da Nu Nu
Ajustare (%) 0% 0% 0% 4,60% 4,00%
Ajustare (EURO) 0 0 0 4.000 4.000
Anul construirii 2003 2003 2004 2008 2010 2003
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Nivel 2/ 2/ P/D+P+2 P/D+P+4 P/D+P+6 1/
D+P+2E+ D+P+2E+ D+P+2+
M M M
Ajustare (%) 0% 1,00% 2,00% 3,00% 0%
Ajustare (EURO) 0 1.020 1.880 2.610 0
Finisaje Superioar Similar Lux Similar Similar Lux
e
Ajustare (%) 0% -4,00% 0% 0% -4,00%
Ajustare (EURO) 0 -4.000 0 0 -4.000
Încălzire CT CT CT proprie CT CT CT
proprie proprie proprie proprie proprie
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0

152
 Elemente de Subiect Comp.A Comp.B Comp.C Comp.D Comp.E
comparaţie
Alte elemente Nu e cazul Nu e Acces terasă Terasă Nu e
cazul rampă/balcon 22m cazul
închis
Ajustare (%) 0% -5% -3% -3% 0%
Ajustare (EURO) 0 -5.100 -2.500 -2.500 0
Ajustare totală -12% -14% -7% 2% -12%
caracteristici
specifice
proprietăţii (%)
Ajustare totală -12.000 -14.080 -6.620 2.110 -12.000
caracteristici
specifice
proprietăţii
(EURO)
Caracteristici Nu e cazul Nu e Nu e cazul Nu e Nu e Nu e
economice cazul cazul cazul cazul
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Utilizare Rezidenţia Rezidenţi Rezidenţial Rezidenţi Rezidenţi Rezidenţi
l al al al al
Ajustare (%) 0% 0% 0% 0% 0%
Ajustare (EURO) 0 0 0 0 0
Ajustare netă -12.000 -14.080 -6.620 2.110 -12.000
pentru
caracteristici
specifice
proprietăţii
(EURO)
Preţ ajustat 86.000 87.920 87.380 89.110 88.000
(EURO)
Ajustare totală -12.000 -14.080 -6.620 2.110 -12.000
netă absolută
(EURO)
Ajustare totală -12,2% -13,8% -7% 2,4% -12%
netă procentuală
(%)
Ajustare totală 14.000 18.120 12.380 13.110 22.000
brută absolută
(EURO)
Ajustare totală 14,3% 17,8% 13,2% 15,1% 22%
brută
procentuală (%)
Număr ajustări 2 5 5 5 4
Pentru comparabila C s-a aplicat cea mai mică ajustare totală brută
VALOAREA PROPRIETĂŢII SUBIECT ROTUNJITĂ = 87.300 EURO

Nu au fost aplicate ajustări pentru elementele specifice tranzacţionării pentru niciuna din cele
cinci proprietăţi comparabile utilizate, deoarece acestea sunt similare cu proprietatea de evaluat din
punct de vedere al celor cinci elemente de comparaţie specifice tranzacţionării.
Pentru „localizare” nu s-a aplicat ajustare niciuneia dintre proprietăţile comparabile utilizate
în grila datelor de piaţă, deoarece toate proprietăţile comparabile sunt situate în aceeaşi zonă cu
proprietatea subiect.
Pentru „componente non - imobiliare” au fost ajustate preţurile tuturor celor cinci proprietăţi
comparabile, cu câte 2.000 €. Nivelul ajustării a ţinut cont, atât de costurile necesare mobilării şi
dotării unui apartament de dimensiuni şi caracteristici similare, cât şi de informaţiile de pe piaţa
specifică, pe care au fost identificate oferte de vânzare de apartamente, fiind menţionate preţurile
de ofertă, atât pentru apartamente mobilate şi utilate, cât şi pentru cele nemobilate şi neutilate. Din
ofertele găsite pe piaţă, s-a constatat faptul că diferenţa pentru mobilier şi dotări în cazul

153
apartamentelor de 2 camere este de 1.500 - 2.500 €, astfel că ajustarea luată în calcul este de 2.000
€, ţinând cont şi de dimensiunea apartamentelor.
Pentru „aria utilă” nu s-au aplicat ajustări niciuneia dintre cele cinci proprietăţi comparabile,
deoarece din analiza pieţei imobiliare specifice a rezultat faptul că, pentru acest tip de apartamente
(apartamente cu două camere, cu suprafaţă mare - peste 75 mp), diferenţa de suprafaţă până în 10%
nu influenţează preţul total de vânzare al apartamentului.
Aici trebuie menţionat că în cazul oricărei diferenţe de suprafaţă de până în 10% automat nu
se aplică ajustări, ci trebuie analizată piaţa specifică şi, în funcţie de ce se constată, se va decide
dacă se vor aplica sau nu ajustări. Au fost aplicate ajustări negative pentru apartamentele care
dispun de garaj sau de loc de parcare în faţa blocului. Nivelul ajustării a fost stabilit pe baza
informaţiilor de pe piaţa specifică, respectiv analiza datelor secundare. Au fost identificate pe piaţă
oferte de garaje aflate la demisolul blocurilor, preţurile de ofertă pentru aceste garaje se situează în
intervalul 10.000 - 12.500 €. De asemenea, au fost analizate oferte de apartamente de acelaşi tip
situate în aceeaşi zonă, unele având garaj, iar altele nu, şi s-a constat că valoarea de piaţă a
garajelor aflate la demisolul blocurilor este de cca. 10.000 €. Totodată, au fost analizate ofertele
existente pe piaţă pentru locuri de parcare aflate în faţa blocului, respectiv au fost analizate datele
secundare şi s-a constatat că în zone similare, dezvoltate recent, în care nu există suficiente locuri
de parcare, diferenţa de preţ între apartamentele care dispun de locuri de parcare şi cele care nu
dispun de locuri de parcare este de cca. 4.000 - 5.000 €. În consecinţă, s-a aplicat o ajustare
negativă de 10.000 € pentru proprietăţile comparabile A şi E, care dispun de garaje la demisol,
respectiv de 4.000 € pentru proprietăţile B şi C, care dispun de locuri de parcare.
Pentru „boxă la demisol”, preţurilor proprietăţilor comparabile D şi E li s-a aplicat o ajustare
pozitivă, de 4.000€, acestea nedispunând de boxe la demisol. Nivelul ajustării s-a bazat pe analiza
informaţiilor de pe piaţa imobiliară specifică, atât pentru apartamente noi, cât şi pentru apartamente
vechi. În cazul de faţă, proprietatea subiect şi proprietăţile comparabile A, B şi C beneficiază de
boxă la demisol, având suprafaţa de cca. 20 mp. Conform informaţiilor de pe piaţa specifică,
dezvoltatorii imobiliari din zonă vând boxele amplasate la demisol la cca. 150 - 200 €/mp. Astfel,
pentru ajustare a fost luată în calcul o valoare unitară 150 €/mp, valoarea absolută fiind de 20 mp x
150 €/mp, respectiv 3.000 €.
Pentru „anul construirii", respectiv vechimea clădirii din care face parte apartamentul, nu au
fost aplicate ajustări preţurilor proprietăţilor, deoarece anul construirii a reprezentat un criteriu de
comparaţie foarte important în selectarea comparabilelor. Astfel, atât proprietatea de evaluat, cât şi
comparabilele sunt apartamente în blocuri relativ noi (toate construite după anul 2000), iar pentru
diferenţe atât de mici între anii de construire ai acestora piaţa nu recunoaşte acest element ca
diferenţă în preţ.
Elementul de comparaţie „nivel” se referă atât la nivelul la care este amplasat apartamentul în
cadrul blocului, precum şi la numărul de etaje din bloc. Din analiza pieţei imobiliare specifice,
respectiv din comportamentul cumpărătorului, a reieşit faptul că, pentru apartamentele situate la
etajele intermediare, potenţialii cumpărători sunt dispuşi să plătească suplimentar 1-3% din preţul
de tranzacţionare a apartamentului. De asemenea, din analiza pieţei imobiliare specifice a rezultat
faptul că apartamentele din aceeaşi categorie (număr camere, suprafaţă, finisaje) situate în blocuri
cu un număr mai mic de etaje şi scări, respectiv în blocuri mai mici, cu locatari mai puţini, sunt
sensibil mai scumpe. Având în vedere aspectele constate pe piaţa specifică, au fost efectuate
ajustări pozitive pentru preţurile proprietăţilor comparabile B, C şi D, după cum urmează:
- proprietatea B - apartamentul este situat la parter, ceea ce implică o ajustare pozitivă de 1-
3%, dar, în acelaşi timp, necesită şi o ajustare negativă mai redusă pentru faptul că imobilul din

154
care face parte este de dimensiune mică, având doar două etaje. Astfel, s-a aplicat o ajustare totală
pozitivă de 1%;
- proprietatea C - ajustare pozitivă de 2% pentru faptul că apartamentul este situat la parter şi
imobilul din care face parte este puţin mai mare decât cel din care face proprietatea subiect (are 4
etaje faţă de 2 etaje şi mansardă);
- proprietatea D - ajustare pozitivă de 3% pentru faptul că apartamentul este situat la parter şi
imobilul din care face parte este mai mare decât cel din care face proprietatea subiect (are 6 etaje
faţă de 2 etaje şi mansardă).
Procentajul de 1-3% nu este acelaşi pe toate pieţele imobiliare, informaţia trebuie să rezulte
din analiza pieţei imobiliare.
Pentru „finisaje” s-au aplicat ajustări negative preţurilor proprietăţilor B şi E, care au finisaje
de lux faţă de proprietatea subiect care are finisaje superioare. Ideal ar fi să identificăm două
comparabile care să fie identice, mai puţin elementul de comparaţie la care ne referim (finisajele),
dar cum în practică este foarte greu de identificat o astfel de „pereche", am analizat caracteristicile
proprietăţilor, iar cel mai bine, în termeni de comparabilitate generală, seamănă A şi B. Astfel,
nivelul ajustării a fost estimat având la bază diferenţa dintre comparabilele A şi B, care au
aproximativ aceeaşi suprafaţă şi caracteristici asemănătoare, iar diferenţa de 4.000 € între preţurile
deja ajustate în funcţie de elementele specifice tranzacţionării poate fi considerată ca diferenţa
recunoscută de piaţă pentru diferenţa între finisaje superioare şi respectiv lux. O verificare
suplimentară a acestei diferenţe este şi un cost de cca. 50 €/mp de suprafaţă utilă, ceea ce se
încadrează în preţurile practicate pe piaţă de către firmele de amenajări interioare.
Pentru „alte elemente” au fost ajustate preţurile proprietăţilor comparabile B, C şi D:
- proprietatea B este un apartament situat într-un bloc cu parter înalt (apartamentul fiind la
parter), imobilul are rampă de acces şi apartamentul dispune de balcon închis. Pentru aceste
elemente s-a ajustat negativ preţul proprietăţii cu 5%. Nivelul ajustării a fost stabilit pe baza
analizei datelor secundare de pe piaţa imobiliară specifică, de comportamentul participanţilor pe
piaţă, precum şi de costurile necesare pentru închiderea unui balcon amplasat la parterul
imobilului;
- proprietăţilor C şi D li s-a aplicat o ajustare negativă de 2.500 €, pentru faptul că ele dispun
şi de terase spaţioase. Nivelul ajustării a fost stabilit având la bază analiza datelor secundare de pe
piaţa imobiliară specifică.
Pentru „caracteristici economice” şi „utilizare" nu s-au aplicat ajustări preţurilor proprietăţilor
comparabile, fiind similare cu proprietatea subiect, din punct de vedere al acestor elemente de
comparaţie.
După aplicarea tuturor ajustărilor prezentate anterior, a rezultat un interval al valorii de piaţă
de 86.000 € - 89.100 €. Analizând proprietăţile comparabile şi ajustările aplicate asupra preţurilor
acestora, se constată că proprietatea comparabilă C are caracteristicile cele mai apropiate de
proprietatea subiect, această comparabilă având şi ajustarea brută procentuală cea mai mică şi
numărul ajustărilor aplicate cel mai mic.
Prin urmare, se poate concluziona că valoarea de piaţă a apartamentului analizat este
de 87.300 €, la nivelul preţului ajustat al proprietăţii comparabile C.

Abordarea prin venit și metodele aferente

Abordarea prin venit este procesul de obţinere a unei indicaţii asupra valorii proprietăţii
imobiliare subiect, prin aplicarea metodelor pe care un evaluator le utilizează pentru a analiza

155
capacitatea proprietăţii subiect de a genera venituri şi pentru a transforma aceste venituri într-o
indicaţie asupra valorii proprietăţii prin metode de actualizare.
Abordarea prin venit este aplicabilă oricărei proprietăţi imobiliare care generează venit la data
evaluării sau care are acest potenţial în contextul pieţei (proprietăţi vacante sau ocupate de
proprietar).
Abordarea prin venit include două metode de bază: 1)capitalizarea directă; 2)fluxul de
numerar actualizat (analiza DCF).
Capitalizarea directă convertește venitul anual așteptat într-o indicație a valorii
proprietății; această conversie se realizează fie prin împărțirea venitului estimat cu o rată
adecvată venitului respectiv, fie prin multiplicarea venitului cu un factor adecvat acelui tip de
venit (multiplicator al venitului). Capitalizarea directă se utilizează pe scară largă în cazul în care
proprietățile sunt exploatate pe baze stabile în piața lor specifică și când există date ample despre
proprietăți comparabile având același nivel de riscuri, de venituri, de cheltuieli de exploatare, cu
aceleași caracteristici fizice și de localizare și cu aceleași așteptări investiționale. Această metodă
poate fi mai puțin utilă/indicată pentru proprietățile care au făcut obiectul unui contract de
închiriere sau în cazul în care se estimează că veniturile și/sau cheltuielile de exploatare variază
aleatoriu în timp.
În metoda capitalizării directe, evaluarea se realizează, de regulă, utilizând venitul net din
exploatare. Atunci când se utilizează altă formă de venit, se argumentează în raport decizia de a
nu utiliza venitul net din exploatare.
Venitul net din exploatare se estimează pornind de la venitul brut potențial și venitul brut
efectiv.
Venitul brut potențial reprezintă venitul total generat de proprietatea imobiliară în
condițiile unui grad de ocupare de 100%.
Pentru a estima venitul brut efectiv evaluatorul trebuie să ajusteze venitul brut potențial cu
pierderile aferente gradului de neocupare și neîncasării chiriei.
Pentru a estima venitul net din exploatare, evaluatorul trebuie să scadă din venitul brut
efectiv cheltuielile de exploatare aferente proprietății, cheltuieli care cad în sarcina
proprietarului, acestea fiind cheltuieli nerecuperabile. Cheltuielile care sunt suportate de către
chiriași nu trebuie scăzute din venitul brut efectiv. Din venitul brut efectiv nu se scad taxele
aferente veniturilor proprietarului (de exemplu, impozitul pe venit și alte taxe similare), plățile
aferente creditului (serviciului datoriei) sau amortizarea contabilă a construcțiilor.
Analiza DCF se utilizează pentru evaluarea proprietăților imobiliare pentru care se
estimează că veniturile și/sau cheltuielile se modifică în timp. Metoda fluxului de numerar
actualizat necesită luarea în considerare a veniturilor și cheltuielilor probabile din perioada de
previziune. Când se folosește această metodă, evaluatorul trebuie să utilizeze previziuni ale
veniturilor și cheltuielilor din această perioadă, precum și valoarea terminală, care apoi sunt
convertite în valoare prezentă prin tehnici de actualizare. Previziunile sunt, de regulă, puse la
dispoziția evaluatorului de către client sau pot fi realizate de către evaluator; în ambele situații
acestea trebuie să fie argumentate în raportul de evaluare.
În aplicarea fiecărei metode menționate anterior, este necesară corelarea tipului de
venit/flux de numerar cu rata de capitalizare/rata de actualizare.
Informațiile și indicatorii estimați folosiți în aplicarea abordării prin venit (de exemplu:
chiria de piață, rata de neocupare, cheltuielile aferente proprietarului, rata de
capitalizare/actualizare etc.) trebuie să fie argumentate în raportul de evaluare. Argumentarea

156
trebuie să conțină cel puțin sursele de informații folosite, modul de verificare al acestora și
modul de calcul, după caz96.
Prezentăm în finalul acestei abordări un studiu de caz privind evaluarea unei clădiri prin
metoda capitalizării veniturilor97 (a se vedea Tabelul nr. 10.3.2).
Considerăm o construcţie cu destinaţie comercială, cu o suprafaţă utilă de 600 mp. Chiria
lunară pentru suprafaţa utilă este de 15 euro/mp. Impozitul pe clădire este de 6.000 euro pe an,
asigurarea este de 9.000 euro pe an, costurile curente sunt de 20% din venitul brut, iar rata de
capitalizare – 13%.
Nr.crt. Indicatori U.M. Valoare
1 Suprafaţă utilă mp 600
2 Chirie lunară EURO/mp 15
3 Venit brut potenţial (rd.1xrd.2x12 luni) EURO 108.000
4 Cheltuieli cu impozitul pe clădire EURO 6.000
5 Cheltuieli cu asigurarea EURO 9.000
6 Costuri curente (rd.3x20%) EURO 21.600
7 Total cheltuieli (rd.4+rd.5+rd.6) EURO 36.600
8 Venit net anual (rd.3-rd.6) EURO 71.400
9 Rata de capitalizare (c) % 13
10 Valoare clădire (rd.8/rd.9) EURO 549.231

Tabelul nr. 10.3.2: Evaluare prin metoda capitalizării

Rezultă că valoarea clădirii prin metoda capitalizării directe este de 549.000 euro
(rotunjit).
Abordarea prin cost și metodele aferente

Abordarea prin cost este procesul de obținere a unei indicații asupra valorii proprietății
imobiliare subiect prin deducerea din costul de nou al construcției/construcțiilor a deprecierii
cumulate și adăugarea la acest rezultat a valorii terenului estimată la data evaluării.
Utilizarea abordării prin cost poate fi adecvată atunci când proprietatea imobiliară
include: 1)construcții noi sau construcții relativ nou construite; 2)construcții vechi, cu condiția
să existe date suficiente și adecvate pentru estimarea deprecierii acestora; 3)construcții aflate în
faza de proiect; 4)construcții care fac parte din proprietatea imobiliară specializată.
Evaluatorul trebuie să aleagă între cele două tipuri de cost de nou − costul de înlocuire și
costul de reconstruire – și să utilizeze unul dintre aceste tipuri în mod consecvent în aplicarea
acestei abordări. Evaluatorul trebuie să se asigure că toate datele de intrare pentru evaluare sunt
corelate cu tipul de cost utilizat în evaluare.
Se recomandă aplicarea costului de înlocuire, iar dacă nu este posibil, se aplică costul
de reconstruire, argumentând de ce s-a ales acest tip de cost. În cazul construcțiilor speciale,
atunci când nu sunt disponibile informații cu privire la costurile de reconstruire, pot fi utilizați
indici de cost adecvați pentru a transforma costurile istorice (de la data construirii) într-o
estimare a costului de reconstruire.
Metodele de estimare a costului de nou pentru evaluarea construcțiilor sunt: 1)metoda
comparațiilor unitare; 2)metoda costurilor segregate; 3)metoda devizelor.
Tipurile de deprecieri pe care le poate avea o construcție sunt următoarele:
96
Evaluarea construcțiilor prin abordarea prin venit este abordată în GEV 630 – Evaluarea bunurilor imobile,
publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.126 -128;
97
Exemplul a fost preluat din lucrarea Evaluarea întreprinderii, autori Anghel Ion (coordonator), Oancea Negescu
Mihaela, Adrian Anica Popa, Popescu Ana Maria, Editura Economică, Bucureşti, 2011, pp.264-265.

157
 1)deprecierea (uzura) fizică, ce poate fi: a)recuperabilă (reparații neefectuate la timp);
b)nerecuperabilă – elemente cu viață scurtă; c)nerecuperabilă – elemente cu viață lungă;
2)deprecierea (neadecvarea) funcțională, ce poate fi: 1)recuperabilă; 2)nerecuperabilă;
3)deprecierea externă (economică).
Evaluatorul nu trebuie să confunde conceptul de depreciere din accepțiunea evaluării, cu
conceptul contabil de depreciere care se referă la amortizarea imobilizărilor corporale.
Modalitatea de estimare a costului de nou și a deprecierilor trebuie să fie prezentată în
raportul de evaluare însoțită de argumentele care au stat la baza calculului acestora. Nu este
permisă utilizarea unor forme ale deprecierii fără a fi prezentată modalitatea de estimare a
acestora98.
Metoda comparației unitare este relativ simplă, practică și larg folosită. Metoda
comparațiilor unitare este folosită pentru a determina costul pe unitate de suprafață sau pe unitate
de volum (în sumă absolută), de obicei, pe suprafață desfășurată construită sau pe volum total
construit. Metoda se bazează pe costurile cunoscute ale construcțiilor similare, ajustate în funcție
de condițiile pieței și de diferențele fizice. Costurile indirecte și alte costuri necesare pentru
construire pot fi incluse în costul unitar sau pot fi calculate separat. Dacă proprietățile
comparabile și proprietatea analizată sunt localizate pe piețe diferite, evaluatorul va trebui să
aplice ajustări pentru localizare.
Costurile unitare variază în funcție de dimensiunea construcției; în condițiile în care toate
celelalte elemente sunt identice, de obicei costurile unitare descresc pe măsură ce suprafața sau
volumul construcției cresc.
Aceasta reflectă faptul că instalațiile, sistemele de încălzire, ascensoarele, ușile, ferestrele
și alte elemente similare nu costă, de regulă, proporțional mai mult în cazul unei construcții mai
mari față de una mai mică, ca și faptul că o parte semnificativă a costului total se datorează
pereților exteriori; calcule matematice simple demonstrează că proporția ariei construcției față de
suprafața pereților ei exteriori crește odată cu mărimea structurii.
Totuși, la clădirile înalte (de peste 12-15 etaje) costurile unitare pot să fie mai mari,
deoarece necesită structuri de rezistență, instalații, ascensoare etc. speciale.
Costul total este estimat prin compararea construcției analizate cu construcții similare,
construite recent și pentru care se cunosc prețurile. Evoluția costurilor, între data contractului
(sau a construcției) și data evaluării, trebuie luată în calcul pentru a realiza comparația.
Poate fi obținută o valoare orientativă a costului de nou al unei construcții din
analiza vânzărilor/ofertelor de vânzare a unor imobile similare noi, atâta timp cât sunt
îndeplinite următoarele condiții: 1)construcțiile reflectă cea mai bună utilizare a terenului;
2)proprietatea a atins un grad de ocupare stabilizat; 3)cererea și oferta sunt în echilibru;
4)poate fi estimată valoarea terenului.
Valoarea amplasamentului se scade din prețul fiecărei proprietăți comparabile, iar ceea ce
rămâne exprimă costul de nou al construcțiilor.
O sursă uzuală de costuri unitare sunt cataloagele de costuri IROVAL: 1)Costuri de
reconstruire - costuri de înlocuire. Clădiri rezidențiale. IROVAL 2016; 2)Costuri de
reconstruire - costuri de înlocuire. Clădiri industriale, comerciale și agricole. Construcții
speciale. IROVAL 2016; 3)Costuri de reconstruire - costuri de înlocuire. Clădiri cu structuri pe
cadre, anexe gospodărești, structuri MITek și construcții speciale. IROVAL 2016.

98
Evaluarea construcțiilor prin abordarea prin cost este abordată în GEV 630 – Evaluarea bunurilor imobile, publicat
în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.128 -130;

158
 Aceste cataloage conțin costuri pe subsisteme (cum ar fi: Tnfrastructură, suprastructură,
acoperiș, finisaje interioare sau exterioare, instalații electrice, sanitare, de încălzire etc.).
Costurile subsistemelor sunt calculate pentru o clădire de referință, fapt care apropie această
sursă de cost de metoda comparațiilor unitare, mai degrabă decât de metoda segregării.
Cataloagele MATRIX ROM, elaborate de către Comisia Centrală pentru Reevaluarea și
Inventarierea Fondurilor Fixe, aprobate în anul 1964, cu valabilitate de la 01.01.1965 conțin, de
obicei, costurile construcției și ale instalațiilor funcționale și furnizează ajustările pentru diverse
elemente constructive (calitatea finisajelor, materiale pardoseli, instalații suplimentare etc.).
Cataloagele din 1964 au la bază tehnologii de execuție diferite față de cele folosite în prezent,
întrucât în anul 1977 sau modificat normativele de proiectare seismică; dacă adăugăm și faptul că
materialele sau nivelul manoperei au evoluat față de anul elaborării cataloagelor, rezultă că
acestea au un grad ridicat de inadecvare în evaluarea clădirilor edificate după anul 1977.
Dacă pe baza surselor de cost nu pot fi făcute toate ajustările necesare pentru specificul
clădirii evaluate, ajustări suplimentare pot fi făcute prin metoda segregării.
Sursele de costuri trebuie analizate pentru o înțelegere deplină a costurilor incluse
neincluse sau alocările pentru profitul dezvoltatorului pot fi estimate și adăugate separat.
Construcțiile nu sunt identice din punct de vedere al dimensiunii, arhitecturii și al calității
lor, construcția de referință fiind astfel diferită de construcția subiect. O formă sau un perimetru
neregulat(ă) a/al construcției pot afecta semnificativ costurile unitare comparative.
Metoda costurilor segregate constă într-o procedură de estimare a costurilor de
construire, conform căreia costul total al construcției se estimează prin însumarea costurilor
unitare ale diferitelor elemente ale construcției. Utilizând această metodă, evaluatorul calculează
un cost unitar bazat pe totalitatea costurilor necesare (directe și indirecte) pentru realizarea
fiecărei unități relevante din elementulconstructiv analizat (mp, mc, m, buc. etc.), pornind de la
standarde de cost sau cataloage de prețuri. De exemplu, costul poate fi aplicat pe metru pătrat de
arie a pardoselii sau pe metru liniar de perete de o anumită înălțime. Aceeași procedură se aplică
pentru toate componentele structurale.
Estimările costului segregat se fac utilizând costuri normate pentru componente
structurale considerate a fi instalate. Astfel: costurile de excavare se exprimă pe metru cub,
costurile fundației pot fi exprimate pe metru liniar sau pe metru cub de beton, costul pardoselii
poate fi exprimat pe metru pătrat, iar costul compartimentelor interioare poate fi exprimat pe
metru liniar.
Conceptul de unitate segregată nu se limitează doar la unitățile de măsură liniare, de
volum sau de arie. El poate fi aplicat și costului componentelor complete instalate cum ar fi
costul unui acoperiș prefabricat, livrat și asamblat.
Toate costurile unitare sunt apoi totalizate pentru a stabili costul estimat al tuturor
construcțiilor (costuri directe și indirecte). Cheltuielile de regie și profitul antreprenorului general
pot fi incluse în costurile unitare furnizate de sursele de informare despre costuri sau pot fi
calculate separat. Evaluatorul trebuie să stabilească exact ce este inclus în fiecare cost unitar.
Alte costuri indirecte necesare construirii se calculează, de obicei, separat.
Cu toate acestea, pot fi necesare cunoștințe de specialitate pentru a centraliza costurile de
bază ale echipamentelor, materialelor și manoperei și pentru a combina aceste costuri într-o
estimare a costului final.
Când este aplicată complet, metoda costului segregat înlocuiește expertiza cantitativă a
materialelor utilizate și conduce la un cost de reconstruire sau de înlocuire corect, cu un efort
considerabil mai mic.

159
 Metoda devizelor este cea mai cuprinzătoare metodă de estimare a costului. Devizul
reflectă cantitatea și calitatea tuturor materialelor de construcții folosite și toate categoriile de
manoperă necesare. La aceste calcule se aplică costuri unitare pentru a determina un cost total al
materialelor de construcții și manoperei, apoi se adaugă o marjă pentru cheltuielile neprevăzute,
cheltuieli de regie și profit.
Atunci când vorbim de devize realizate de contractori, în funcție de amploarea proiectului
și poate și a mărimii antreprizei, devizul și calculele de cost pot fi realizate de un singur
antreprenor sau de un număr de subantreprenori ale căror oferte sunt adunate de un antreprenor
general și prezentate sub forma costului final. În fiecare situație, analiza detaliază cantitatea,
calitatea și costul tuturor materialelor furnizate de antreprenorul general sau de subantreprenor și
costurile corespunzătoare.
Dezavantajele metodei sunt acelea că este consumatoare de timp, costisitoare și solicită
frecvent serviciile unui specialist cu experiență în estimarea costurilor. Din aceste motive,
metoda este rareori utilizată în efectuarea sewiciilor obișnuite de evaluare.
Când metoda devizului este aplicată de evaluator cu experiență în aplicarea acesteia,
devizul este rezultatul unui calcul complex care necesită o listă cu toate lucrările executate și
cantitățile aferente, calculate pe baza proiectului de execuție sau a cărții tehnice
(antemăsurătoare). Lucrările sunt încadrate conform Indicatoarelor de norme de deviz
republicane și se întocmește devizul pe categorii de lucrări99.
Prezentăm în finalul acestei abordări un studiu de caz privind evaluarea unei clădiri prin
metoda costului de reconstruire100.
Subiectul evaluării este un spaţiu comercial situat la subsolul, parterul şi mezaninul unui bloc
de locuinţe S+P+M+8E. Blocul a fost construit în anul 1987 şi este amplasat pe bulevardul XXXX,
nr.97, într-o zonă de gradul 8 de intensitate seismică.
Suprafaţa desfăşurată construită (Sdc) este de 450 mp, câte 150 mp pentru fiecare din cele trei
niveluri ale clădirii. Accesul la subsol se face pe o scară de 5m lungime şi 1 m lăţime, iar scara
pentru accesul la spaţiul situat la mezanin are lăţimea de 1,9 m şi lungimea de 8,42 m, inclusiv
podestul de odihnă, permiţând circulaţia a 3 persoane.
Subsolul blocului de apartamente are înălţimea liberă de 2,50 m şi este utilizat ca spaţiu de
depozitare. Acesta se va adăuga suprafeţei construite a parterului şi mezaninului aferent spaţiului
comercial. Parterul are înălţimea de 4 m, iar mezaninul înălţimea de 3,25 m.
Structura blocului este realizată din beton armat pe diafragme dispuse celular, cu planşee din
beton armat. Închiderea perimetrală este realizată cu blocuri BCA de 24 cm grosime. Finisajul este
diferenţiat, la subsol depozitul are finisaj inferior, iar pentru spaţiile de vânzare, finisaj superior la
parter şi obişnuit la mezanin. Instalaţiile funcţionale aferente spaţiului comercial analizat au fost
executate funcţie de destinaţia spaţiului (depozitare, vânzare). Faţada principală a clădirii pe zona
parterului şi a mezaninului este diferită de faţada posterioară, atât prin mărimea suprafeţei opace,
cât şi prin tipul de finisaj.
Elemente de calcul
a)Calculul suprafeţelor utile ale fiecărui nivel al spaţiului comercial – din suprafeţele construite
scădem suprafaţa pereţilor şi a golurilor aferente planşeului nivelului analizat (vezi Tabelul nr.
11.3.3).

99
ANEVAR, Evaluare proprietăților imobiliare, Ediția a treia revizuită, Bucureşti, 2019, pp.504-506, 510 și 512;
100
Exemplul prezentat mai jos a fost preluat din articolul “Aplicaţii cu evaluări de bunuri”, publicat în Buletinul
informativ ANEVAR nr.1/2014, pp.78 – 81;

160
 Nivelul clădirii Suprafaţa construită (mp) Suprafaţa utilă (mp)
Subsol 150 117
Parter 150 112
Mezanin 150 101
TOTAL Sdc = 450 mp Su = 330 mp

Tabelul nr. 10.3.3: Suprafaţa construită şi cea utilă

b)Calculul suprafeţei opace (suprafaţa închiderii perimetrale, exclusiv uşile şi ferestrele) -

Tabelul nr. 10.3.4;
Nr.buc. Suprafaţă Suprafaţă Lungime Înălţime Suprafaţă
tâmplărie totală faţadă (m) faţadă (m) Opacă
Nr.crt. Faţadă/tâmplărie spaţiu (mp) tâmplărie (mp)
comercial (mp)
A B C=AxB D E F
1 Faţadă principală-uşi acces 1 3,8 3,8
2 Faţadă principală -ferestre 6 4,6 27,6 15 7,25 77,4
3 Faţadă posterioară - uşi acces 1 2,4 2,4
4 Faţadă posterioară - ferestre 5 1,4 7,2 15 7,25 99,1

Tabelul nr. 10.3.4: Suprafaţa opacă

Rezolvare
Costul unitar (lei/mp) al structurii clădirii trebuie analizat ca pentru o clădire cu regim de
înălţime P+9E, iar pentru aceasta prezentăm calculul costului spaţiului comercial cu înălţimea de
3,25 m, respectiv 4,0 m a unui bloc de tip P+8E cu spaţii comerciale la parter şi a unui bloc de tip
P+10E101 (Şchiopu C., 2010) - Tabelul nr. 10.3.5.

Nr.crt. Subsistem structural S+P+8E S+P+10E S+P+9E Indice Cost unitar

Cost unitar Cost unitar Cost unitar 2013-2014 S+P+9E
lei/mp lei/mp lei/mp Lei/mp
PARTER H = 4,0 m
1 Infrastructură 309,90 291,70 300,80 1,0099 303,78
2 Suprastructură 1.483,10 1.453,90 1.468,50 1,0063 1.477,75
MEZANIN H = 3,25 m
1 Infrastructură 251,80 237,00 244,40 1,0099 246,82
2 Suprastructură 1.205,00 1.181,30 1.193,15 1,0063 1.200,67

Tabelul nr. 10.3.5: Costul unitar pe mp

Costurile scărilor de acces102 sunt determinate prin asimilare cu costul unei scări din beton
armat monolit (Şchiopu C., 2011).
Costul scării de acces de la parter la subsol, având suprafaţa de 5,0 mp:
5,0 x 467,7 x 1,085 x 1,0099 = 2.562,39 lei (include TVA)
Costul scării de acces de la parter la mezanin, având suprafaţa de 16,0 mp:
16,0 x 467,7 x 1,085 x 1,0063 = 8.170,42 lei (include TVA)
Pentru calculul costului finisajului interior al subsolului, a fost asimilat acest finisaj, de la
depozitul unui supermarket (Şchiopu C., 2009, p.100), iar pentru calculul costului finisajului
interior al spaţiilor de vânzare s-a considerat un finisaj superior la parter şi un finisaj obişnuit la
mezanin.
Pentru finisajul scării de acces de la parter la subsol s-a considerat costul unui finisaj inferior,
de 890,9 lei/scară, (pag.40 din cartea Şchiopu C., 2009), iar pentru finisajul scării de acces la
101
Şchiopu C., Costuri de reconstrucţie – Costuri de înlocuire. Clădiri industriale, comerciale şi agricole.
Construcţii speciale, capitolul „Clădiri comerciale”, Editura IROVAL, Bucureşti, 2009.
102
Şchiopu C., Metoda costurilor segregate, Editura IROVAL, Bucureşti, 2011, pag.178, poz.31.

161
mezanin costul de 15.413,6 lei/scară103. Pentru costul faţadei principale s-a preluat costul unei
faţade refăcute cu alucobond, iar pentru costul faţadei posterioare costul unei faţade finisate cu praf
de piatră.
Instalaţiile funcţionale au fost analizate pentru spaţiul de depozitare de la subsol şi pentru
spaţiile de vânzare de la parter şi mezanin.
Determinarea costului de reconstruire a spaţiului comercial (a se vedea Tabelul nr.
10.3.6).
Data evaluării:23.05.2014;
Curs valutar: 1 euro = 4,4164 lei;
Suprafaţa construită Sc (mp) = 150 mp;
Suprafaţa desfăşurată construită Sdc (mp) = 450 mp;
PIF clădire: 1987.

Supraf Cost Cost Coefici Coeficie Cost de

aţă unitar catalog ent nt reconstru
Nr.c Denumire/ (mp) catalo (lei) corecţie corecţie cţie (lei)
rt. simbol g distanţ manope
(lei/m ă de ră
p) transpo
rt
A B C=Ax D E F=CxDxE
B
INFRASTRUCTURĂ
1 8CPSM4009E 150,00 303,7 45.567, 1,000 0,982 44.746,8
8 00
2 8CPSM3259E 150,00 246,8 37.023, 1,000 0,982 36.356,6
2 00
3 Scară subsol 5,00 512,5 2.562,4 1,000 0,982 2.562,4
TOTAL 83.665,8
SUPRASTRUCTURĂ
1 8CPSM4009E 150,00 1.477, 221.66 1,000 0,982 217.672,6
75 2,5
2 8CPSM3259E 150,00 1.200, 180.10 1,000 0,982 176.858,7
67 0,5
3 Scară parter 16,00 510,7 8.170,4 1,000 0,982 8.023,4
TOTAL
FINISAJ INTERIOR
1 FINDEPOZIT 150,00 241,6 36.328, 0,997 0,982 35.479,3
3
2 Parter 150,00 1.300, 195.08 0,997 0,982 190.998,3
6 4,6
3 Mezanin 150,00 1.028, 154.30 0,997 0,982 151.069,0
7 1,0
TOTAL 377.546,6
INSTALAŢII ELECTRICE
1 Subsol 150,00 48,4 7.252,6 0,997 0,982 7.100,7
2 Parter+mezani 300,00 453,7 136.11 0,997 0,982 133.267,9
n 9,1
TOTAL 140.368,6
INSTALAŢII SANITARE
1 Subsol 150,00 91,3 13.699, 0,997 0,982 13.412,4
4
2 Parter+mezani 300,00 112,6 33.791, 0,997 0,982 33.083,5
n 3
TOTAL 46.495,9
INSTALAŢII ÎNCĂLZIRE CU/FĂRĂ VENTILAŢIE
1 Subsol 150,00 13,6 2.039,0 0,997 0,982 1.996,3
0
2 Parter+mezani 300,00 80,4 24.105, 0,997 0,982 23.600,1

Şchiopu C., Costuri de reconstrucţie – Costuri de înlocuire. Clădiri industriale, comerciale şi agricole.
103

Construcţii speciale, Editura IROVAL, Bucureşti, 2009.

162
 Supraf Cost Cost Coefici Coeficie Cost de
aţă unitar catalog ent nt reconstru
Nr.c Denumire/ (mp) catalo (lei) corecţie corecţie cţie (lei)
rt. simbol g distanţ manope
(lei/m ă de ră
p) transpo
rt
A B C=Ax D E F=CxDxE
B
n 0
TOTAL 25.596,4
TERASĂ NECIRCULABILĂ
1 TENEM9E 450,00 42,4 19.071, 0,997 0,982 18.672,3
8
TOTAL 18.672,3
SCARĂ BETON-FINISAJ
1 Subsol 1 859,5 859,5 0,997 0,982 841,5
2 Parter 1 11.25 11.253, 0,997 0,982 11.017,8
3,5 5
TOTAL
FINISAJ FAŢADĂ SPAŢIU COMERCIAL (CALCUL PENTRU SUPRAFEŢE OPACE)
1 Faţada 77,4 449,8 35.129, 0,997 0,982 35.129,4
principală 4
2 Faţada 99,1 221,3 22.107, 0,997 0,982 21.664,8
posterioară 9
TOTAL 56.774,2
COST DE RECONSTRUIRE CU TVA (lei) 1.163.534
COST DE RECONSTRUIRE UNITAR CU TVA (lei/mp) 2.586
COST DE RECONSTRUIRE FĂRĂ TVA (lei) 938.334
COST DE RECONSTRUIRE UNITAR FĂRĂ TVA (lei/mp) 2.085

Tabelul nr. 10.3.6: Determinarea costului de reconstruire fără TVA şi unitar (lei/mp)

Estimarea deprecierii spaţiului comercial:

a)Depreciere fizică (a se vedea Tabelul nr. 10.3.7)

Nr.crt. Denumire Cost de Uzură fizică Valoare rămasă (lei)

substructură reconstruire (%)
(lei)
1 Structură de rezistenţă 486.220,4 21 384.114,1
2 Finisaj 377.546,6 5 358.669,3
3 Instalaţii electrice 140.368,6 16 117.909,6
4 Instalaţii sanitare 46.495,9 14 39.986,5
5 Instalaţii de încălzire 25.596,4 18 20.989,1
6 Scări interioare 11.859,3 22 9.250,2
7 Faţadă 56.774,2 5 53.935,5
8 Terasă comună 18.672,3 24 14.190,9
COST DE RECONSTRUIRE 1.163.534 999.045
CU TVA (lei)
COST DE RECONSTRUIRE 2.586 2.220
UNITAR CU TVA (lei/mp)
COST DE RECONSTRUIRE 938.334 805.682
FĂRĂ TVA (lei)
COST DE RECONSTRUIRE 2.085 1.790
UNITAR FĂRĂ TVA (lei/mp)

Tabelul nr. 10.3.7: Analiza deprecierii fizice

Sursa: Ing. Şchiopu Corneliu, Evaluarea prin abordarea prin cost a unui spaţiu comercial situat într-un bloc
S+P+M+8E, publicată în Buletin informativ ANEVAR nr.1/2014, p.81

Pentru determinarea costului de reconstruire net, evaluatorul va analiza şi va deduce, dacă

este cazul, deprecierea funcţională şi deprecierea externă.
b)Deprecierea funcţională

163
 Deprecierea funcţională a spaţiului comercial poate proveni din supradimensionarea înălţimii
parterului, de 4,0 m, fiind mai mare decât înălţimea necesară în mod normal într-un spaţiu de
vânzare, adică de 3,50 m. Valoarea deprecierii funcţionale rezultă din diferenţa între costul unitar
al unei structuri cu înălţime de 4,0 m şi cel al unei structuri cu înălţime de 3,50 m. Valoarea
deprecierii din supradimensionare este 145,04 lei/mp (fără TVA), respectiv 21.756 lei.
c) Deprecierea externă
Valoarea deprecierii externe rezultă din capitalizarea diferenţei dintre veniturile anuale din
închiriere, de 1,0 euro/mp x 330 mp (Su), la o rată de capitalizare propusă a fi de 10%. Valoarea
deprecierii externe, la un curs de 4,4164 lei/euro, este de 174.900 lei.
Centralizarea celor trei deprecieri şi determinarea costului de reconstruire net sunt prezentate
în Tabelul nr. 10.3.8.
Cost de reconstruire (lei)- Cauze 938.334
fără TVA
Depreciere fizică (lei) Vechime, grad de întreţinere şi se determină 132.652
diferenţiat pe subsisteme;
Depreciere funcţională (lei) Supradimensionarea, circulaţia interioară, 21.756
poziţionarea scării interioare;
Depreciere externă (lei) Pierderi de valoare din alte cauze decât cele 174.900
aferente proprietăţii;
Deprecieri cumulate (lei) 329.308
Cost de reconstruire net 609.026
(lei)

Tabelul nr. 10.3.8: Centralizarea celor trei deprecieri şi determinarea costului de reconstruire net

Valoarea costului de reconstruire net pentru spaţiul comercial la care ne referim este de
609.026 lei.

Evaluarea terenului

Valoarea de piață a terenului trebuie estimată având în vedere cea mai bună utilizare a
acestuia.
Metodele de evaluare a terenului liber sunt următoarele: 1)comparația directă;
2)extracția; 3)alocarea; 4)metoda reziduală; 5)capitalizarea rentei funciare; 6)analiza
parcelării și dezvoltării.
Comparația directă este cea mai utilizată metodă pentru evaluarea terenului și cea mai
adecvată atunci când există informații disponibile despre tranzacții și/sau oferte comparabile.
Atunci când nu există suficiente vânzări de terenuri similare pentru a se aplica comparația
directă, se pot utiliza metode alternative, precum: extracția de pe piață, alocarea (proporția) și
metode de capitalizare a venitului.
Metodele de capitalizare a venitului, aplicate în evaluarea terenului, sunt împărțite la
rândul lor în: 1)metodele capitalizării directe – metoda reziduală și capitalizarea rentei funciare;
2)metoda actualizării – analiza fluxului de numerar/analiza parcelării și dezvoltării.
Atunci când este utilizată metoda comparației directe, prevederile generale descrise în
secțiunea „Abordarea prin piață” a ghidului în domeniu, privind selectarea vânzărilor/ofertelor de
pe piață și procesul de ajustare, pot fi aplicate pentru evaluarea terenului.
În aplicarea acestei metode sunt analizate, comparate și ajustate informațiile privind
prețurile tranzacțiilor și/sau ofertelor și alte date privind terenuri similare, în scopul evaluării
terenului subiect.
În procesul de comparare sunt luate în considerare asemănările și deosebirile dintre loturi,
acestea fiind analizate în funcție de elementele de comparație.

164
 Elementele de comparație includ: drepturile de proprietate transmise, condițiile de
finanțare, condițiile de vânzare, cheltuielile efectuate imediat după cumpărare, condițiile de
piață, localizarea, caracteristicile fizice, utilitățile disponibile și zonarea.
Comparabilele trebuie selectate dintre cele care au aceeași CMBU, diferențele identificate
fiind legate de optimizarea utilizării și nu de natura/ tipul acesteia.
Extracția de pe piață este o metodă prin care valoarea terenului este extrasă din prețul de
vânzare al unei proprietăți construite, prin scăderea valorii contribuției construcțiilor, estimată
prin metoda costului de înlocuire net.
Metoda alocării, cunoscută și ca metoda proporției, se bazează pe principiul echilibrului și
pe principiul contribuției, care afirmă că există un raport tipic sau normal între valoarea terenului
și valoarea proprietății imobiliare, pentru anumite categorii de proprietăți imobiliare, din anumite
localizări. Metoda alocării nu este recomandată atunci când există informații suficiente privind
tranzacții cu terenuri comparabile libere.
Metodele de capitalizare a venitului utilizate pentru estimarea valorii terenului se bazează
pe informații care adesea sunt dificil de obținut de către evaluator (de exemplu, rate de
capitalizare credibile, distincte pentru teren și pentru construcții în cazul tehnicii reziduale a
terenului). Aceste metode nu sunt, în general, utilizate ca metode principale de evaluare,
exceptând situațiile speciale, cum este analiza parcelării și dezvoltării unui teren liber.
Metoda reziduală poate fi utilizată în estimarea valorii terenului atunci când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a)valoarea construcției existente sau ipotetice,
reprezentând CMBU a terenului ca fiind liber, este cunoscută sau poate fi estimată cu precizie;
b)venitul net din exploatare dintr-un singur an, generat de proprietatea imobiliară, este
stabilizat și este cunoscut sau poate fi estimat; c)pot fi identificate pe piață ratele de
capitalizare/ actualizare pentru teren/proprietate; d)există autorizație de construire.
Aplicabilitatea metodei reziduale este limitată deoarece pe piața internă, în prezent, există
puține informații despre chirii pentru terenuri și despre rate de capitalizare numai pentru teren și,
respectiv, numai pentru clădiri.
Metoda capitalizării rentei funciare reprezintă o metodă prin care renta funciară este
capitalizată cu o rată de capitalizare adecvată extrasă de pe piață pentru a estima valoarea de
piață a dreptului de proprietate asupra terenului arendat/închiriat, adică a dreptului de proprietate
afectat de locațiune.
Dacă renta contractuală corespunde rentei de piață, valoarea estimată prin aplicarea ratei de
capitalizare (adecvate) de pe piață va fi echivalentă cu valoarea de piață a dreptului de
proprietate.
Analiza parcelării și dezvoltării este o metodă foarte specializată, utilă numai în anumite
cazuri de evaluare a terenurilor care sunt suficient de mari pentru a fi divizate în parcele mai mici
și vândute cumpărătorilor sau utilizatorilor finali. Metoda este utilizată pentru evaluarea unui
teren liber, având potențial de parcelare și (re)dezvoltare, prin analiza fluxului de numerar
actualizat (analiza DCF). Metoda parcelării și dezvoltării este utilizată în studii de fezabilitate și
în evaluări în care tranzacțiile/ofertele de loturi mari comparabile sunt rare104.
Vom prezenta un exemplu de evaluare a unui teren prin metoda comparaţiei directe105.
Se consideră un teren în suprafaţă de 600 mp, care trebuie evaluat în vederea vânzării şi 4
comparabile (a se vedea Tabelul nr. 10.3.9).
Denumire teren Teren de Comparabila
evaluat A B C D
Preţ de vânzare (euro/mp) 144 152 130 145
Data vânzării Acelaşi an Acelaşi an Un an mai Acelaşi an
devreme

Evaluarea terenurilor este abordată în GEV 630 – Evaluarea bunurilor imobile, publicat în Standardele de
104

evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pp.130 -132;

105
Exemplul a fost preluat din Anghel Ion (coordonator) şi alţi autori, Evaluarea întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2011, pp.255-257.

165
 Localizare similară similară superioară inferioară
Suprafaţă 600 800 800 400 600
Caracteristici fizice superioare inferioare inferioare similare
Utilităţi A,C,E,G A,C,E A,C,E,G A,E A,C,E
Vecinătăţi similare superioare similare similare
Acces (drum asfaltat) da nu da da da

Tabelul nr. 10.3.9: Datele iniţiale ale terenului de evaluat

şi ale celor 4 comparabile
Sursa: Anghel Ion (coordonator) şi alţi autori, Evaluarea întreprinderii,
Editura Economică, Bucureşti, 2011, p.255

În urma analizei pieţei s-au constatat următoarele: creşterea anuală de preţ a fost de 13%;
corecţia pentru localizare este de +/-4%; corecţia pentru fiecare 100 mp diferenţe este de 1,5%;
corecţia pentru caracteristici fizice este de +/- 3%; corecţia pentru utilităţi este de: 3
euro/mp pentru apă şi energie electrică, 4 euro/mp pentru canalizare, 5 euro/mp pentru gaze
naturale; corecţia pentru vecinătăţi este de +/- 5%; corecţia pentru acces este de 10 euro/mp.

Evaluarea cu corecţii este prezentată în Tabelul nr. 10.3.10.

Denumire Teren de COMPARABILE
evaluat A B C D
Preţ de vânzare 144 152 130 145
(EURO/mp)
Data vânzării Acelaşi an Acelaşi an Un an mai Acelaşi an
devreme
Corecţie 0 0 16,9 0
Preţ corectat 144 152 146,9 145
Localizare similară similară superioară inferioară
Corecţie 0 0 -5,88 5,80
Preţ corectat 144 152 141,02 150,80
Suprafaţă (mp) 600 800 800 400 600
Corecţie -4,42 -4,56 4,23 0,00
Preţ corectat 139,68 147,44 145,25 150,80
Caracteristici fizice superioare inferioare inferioare similare
Corecţie -4,19 4,42 4,36 0,00
Preţ corectat 135,49 151,86 158,61 150,80
Utilităţi A,C,E,G A,C,E A,C,E,G A,E A,C,E
Corecţie 5 0 9 5
Preţ corectat 140,49 151,86 158,61 155,80
Vecinătăţi similare superioare similare similare
Corecţie 0 -7,59 0 0
Preţ corectat 140,49 144,27 158,61 155,80
Acces (drum da nu da da da
asfaltat)
Corecţie 10 0 0 0
Preţ corectat 150,49 144,27 158,61 155,80
Corecţie totală netă 6,49 -7,73 28,61 10,80
(EURO)
Procent corecţie 4,51% -5,09% 22,01% 7,45%
totală netă
Corecţie totală brută 23,51 16,58 40,36 10,80
(EURO)
Procent corecţie 16,33% 10,91% 31,05% 7,45%
totală brută
Tabelul nr. 10.3.10: Evaluare cu corecţii
Sursa: Anghel Ion (coordonator) şi alţi autori, Evaluarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2011, p.256

Exemplificarea modului de calcul al corecţiilor:

- Creşterea anuală de preţ a fost de 13%;

166
Pentru comparabila C: 130 euro/mp x 13% = 16,90 euro/mp;
- Corecţia pentru localizare este de +/- 4%;
Pentru comparabila D: 145 euro/mp x 4% = 5,80 euro/mp;
- Corecţia pentru fiecare 100 mp diferenţe este de 1,5%;
Pentru comparabila A: 144 euro/mp x (600 mp – 800 mp)/100 mp x 1,5% = - 4,19 euro/mp;
- Corecţia pentru caracteristici fizice este de +/- 3%;
Pentru comparabila B: 147,44 euro/mp x 3% = 4,42 euro/mp;
- Corecţia pentru utilităţi este de: 3 euro/mp pentru apă şi energie electrică , 4 euro/mp pentru
canalizare, 5 euro/mp pentru gaze naturale;
Pentru comparabila C: 4 euro/mp pentru canalizare + 5 euro/mp pentru gaze naturale = 9 euro/mp;
- Corecţia pentru vecinătăţi este de +/- 5%;
Pentru comparabila B: -151,86 euro/mp x 5% = -7,59 euro/mp;
- Corecţia pentru acces este de 10 euro/mp;
Pentru comparabila A:10 euro/mp.
În urma analizei comparabilelor, evaluatorul va alege valoarea aferentă comparabilei care
prezintă cel mai mic procent de corecţie brută Comparabila D (7,45%). Prin urmare, evaluatorul
poate estima valoarea de piaţă a terenului la 156 euro/mp (rotunjit).

10.4.Evaluarea mijloacelor fixe de tipul echipamentelor tehnologice, maşinilor, utilajelor şi

instalaţiilor de lucru, aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare, mijloacelor de
transport, mobilierului şi biroticii

Abordări conceptuale și clasificări privind maşini, echipamente și instalaţii (MEI)

O categorie importantă a bunurilor mobile o reprezintă mașinile, echipamentele și

instalațiile. Cea mai importantă caracteristică ce diferențiază MEI de bunurile imobile este
mobilitatea. O altă caracteristică specifică a MEI, care le diferențiază de bunurile imobile, este
deprecierea lor mai rapidă. Acest lucru poate fi cauzat de o durată de viață fizică mai mică decât
cea a construcțiilor (cu efect asupra deprecierii fizice), de progresul rapid al tehnicii (cu efect
asupra deprecierii funcționale) sau de fluctuația cererii pentru produsele întreprinderii (cu efect
asupra deprecierii economice).
Categoriile uzuale de mașini, echipamente și instalații sunt: 1)utilajele de producție;
2)mijloacele de transport; 3)echipamentele de manipulare; 4)echipamentele auxiliare;
5)echipamentele de laborator și de încercări; 6)mobilierul de birou, accesoriile și birotica;
7)echipamentele de calcul; 8)uneltele, dispozitivele, instrumentele de măsură și control;
9)instalațiile sau unitățile de procesare.
Nu sunt clasificate ca mașini, echipamente sau instalații următoarele tipuri de
active: a)proprietatea imobiliară; b)resursele minerale sau naturale; c)stocurile (inclusiv
materiile prime și materialele); d)consumabilele; e)activele agricole (de exemplu, plantații,
animale etc.); f)bunurile mobile, cum ar fi operele de artă, bijuteriile sau colecțiile.
Clasificarea unui bun mobil ca mașină, echipament sau instalație se face în baza
raționamentului profesional, pornind de la înțelegerea funcționalității și a destinației bunului
respectiv.

167
 Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe,
aprobat prin H.G. nr. 2139/2004106 cu modificările și completările ulterioare, se folosește de
către agenții economici, de către persoanele juridice fără scop patrimonial, precum și de către
instituțiile publice pentru determinarea în mod unitar a amortizării fiscale a capitalului imobilizat
în active corporale.
Mașinile, echipamentele și instalațiile se regăsesc în grupele 2 și 3 din Catalog.
Totuși, aceste două grupe cuprind și alte categorii de bunuri în afara MEI, cum ar fi animalele
(clasa 2.4.1) sau plantațiile (clasa 2.4.2).
Nu trebuie confundat conceptul de mașini, echipamente și instalații cu cel de bunuri
mobile. Conceptul de bunuri mobile este mai larg, incluzând în afara mașinilor, echipamentelor
și instalațiilor și alte categorii de bunuri, cum ar fi stocurile sau obiectele de colecție.

Abordări în evaluarea bunurilor mobile și metode aferente

Pentru exprimarea unei concluzii asupra valorii MEI, evaluatorii aplică metode de
evaluare specifice, care sunt incluse în cele trei abordări în evaluare: a)abordarea prin piață;
b)abordarea prin venit; c)abordarea prin cost.
În estimările valorii acestor active, se folosesc una sau mai multe din aceste abordări.
Alegerea lor depinde de tipul de MEI, de utilizarea desemnată a evaluării, de premisele valorii,
de calitatea și cantitatea datelor disponibile pentru analiză.
Abordarea prin piață este relevantă în cazul în care există informații de piață
suficiente care pot fi verificate; în lipsa acestor informații aplicabilitatea abordării prin piață
poate fi limitată. Abordarea prin piață nu se poate aplica pentru evaluarea MEI unicat
(specializate);caracteristicile speciale ale MEI unicat transferă comparația și cuantificarea
ajustărilor din sfera percepțiilor pieței, în sfera speculativului.
Abordarea prin piață se utilizează cu precauție în cazul evaluării instalațiilor complexe,
întrucât prețurile de vânzare ale comparabilelor pot include componente pe care instalația subiect
nu le deține (cum ar fi terenuri, construcții, fond de rulment sau active necorporale) sau pot
reflecta percepțiile subiective ale cumpărătorilor privind rentabilitatea viitoare.
Tehnicile de comparație uzuale folosite în cadrul abordării prin piață sunt:
1)tehnica identificării (potrivirii) directe; 2)tehnica asimilării; 3)tehnica procentajului din cost.
Elementele de comparație recomandate pentru aceste active includ, fără a se limita
la acestea: vârsta cronologică și vârsta efectivă, starea, capacitatea, caracteristici (accesorii)
altele decât capacitatea, localizarea, producătorul, motivația părților, condițiile de finanțare,
calitatea, cantitatea, data vânzării, tipul de vânzare. Evaluatorul trebuie să identifice acele
caracteristici ale MEI pe care participanții de pe piață le consideră ca fiind importante pentru
fundamentarea prețului.
În abordarea prin venit valoarea MEI se estimează prin convertirea în valoare a unei
forme de venit generată de activul respectiv. Informațiile utilizate și indicatorii estimați folosiți
în aplicarea abordării prin venit trebuie să fie argumentate(ți) în raportul de evaluare.
Abordarea prin venit poate fi utilizată pentru evaluarea MEI aflate în următoarele
situații: a)MEI de sine stătătoare (individuale) care sunt închiriabile și există acces la o piață
activă de închirieri; b)MEI sau grupuri de MEI folosite în combinație, care realizează produse
vandabile, fapt care generează venituri identificabile. Deseori, la generarea veniturilor, alături de
MEI participă și alte active contribuitoare necorporale (programe informatice de proces,
A fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 13 ianuarie 2005
106

168
documentații tehnice, brevete de invenție etc.), corporale (teren, construcții) sau fondul de
rulment. Pentru a estima valoarea MEI va fi necesară o alocare a valorii totale pe activele
contribuitoare. În mod normal, abordarea prin venit nu este practică pentru evaluarea multor MEI
individuale.
Abordarea prin venit include două metode de evaluare: 1)metoda capitalizării
venitului; 2)metoda fluxului de numerar actualizat (analiza DCF).
Metoda capitalizării venitului se poate aplica numai dacă este posibilă estimarea
fluxului de numerar anual viitor, de natura unei anuități fixe, pe durata de viață utilă rămasă a
MEI.
În situația în care se preconizează că fluxul de numerar anual viitor va fi fluctuant, este
adecvată aplicarea metodei fluxului de numerar actualizat (DCF).
În metoda fluxului de numerar actualizat DCF, VNE este previzionat pentru o
perioadă de ani (sau pentru lunile, trimestrele, semestrele din anii viitori), de obicei pe baza unui
contract de închiriere/leasing. Valoarea terminală poate fi zero, dar există multe situații când în
metoda DCF se calculează şi o valoare terminală (reziduală) la sfârșitul perioadei de previziune.
Prin metoda DCF se pot evalua instalațiile complexe, formate deseori dintr-o combinație
de active corporale și necorporale, care reprezintă componentele de bază ale unei întreprinderi
(de exemplu, o linie de îmbuteliat lichide).
În cadrul abordării prin cost, evaluatorul estimează mai întâi costul de înlocuire al MEI
evaluate, din care face deduceri pentru pierderea de valoare cauzată de toate formele deprecierii
(deprecierea fizică, deprecierea funcțională și deprecierea externă). Informațiile utilizate și
indicatorii estimați folosiți în aplicarea abordării prin cost trebuie să fie argumentate(ți) în
raportul de evaluare.
Evaluatorul trebuie să facă distincția între cele două tipuri de cost de nou − costul
de înlocuire și, respectiv, costul de reconstruire – și să utilizeze unul dintre aceste tipuri, în mod
consecvent, pe întreaga durată a analizei.
În abordarea prin cost cele mai uzuale metode de estimare a costului curent sunt:
1)metoda devizului; 2)indexarea; 3)metoda cost - capacitate.
În metoda devizului (metoda însumării) se cumulează costurile tuturor componentelor
individuale ale unei MEI. Pentru estimarea costului trebuie incluse numai acele cheltuieli directe
și indirecte care sunt tipice sau normale pentru MEI subiect; costurile neobișnuite, atipice sau
excepționale trebuie excluse.
Potrivit metodei indexării, costul de reproducere, de regulă, se determină prin
multiplicarea costului istoric al unei MEI noi, cu un indice cronologic al unui cost/preț, pentru a
transforma costul istoric cunoscut într-un cost curent. Metoda indexării trebuie aplicată cu
precauție și numai după analiza celor două elemente: costul MEI ca fiind de sine stătătoare, la
care se aplică indicele adecvat, și modul de calcul al indicilor.
Metoda cost - capacitate nu se poate aplica oricărui utilaj de producție și nu orice
caracteristică tehnică (exemple: volum rezervor; capacitate de producție) poate fi folosită cu
succes în relația cost - capacitate.
În finalul acestor abordări, prezentăm o aplicaţie de determinare a valorii de piaţă a unui
echipament, pentru care au fost identificate 3 comparabile similare şi relevante (A, B şi C) 107
(a se vedea Tabelul nr.10.5.1).

Aplicaţia a fost preluată din lucrarea autorilor Stan V. Sorin şi Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea
107

întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL, Bucureşti, 2013, p.240.

169
 Tabelul nr.10.5.1: Determinarea valorii de piaţă a unui echipament

Valoarea de piaţă indicată pentru acest echipament este 30.000 EURO (excluzând
cheltuielile de instalare).

10.5.Evaluarea activelor curente

Aceste active cuprind: 1)stocuri; 2)creanţe; 3)titluri de plasament sau investiţii financiare pe
termen scurt; 4) disponibilităţi. Deşi din punct de vedere contabil nu fac parte din această categorie
de active, sunt de amintit, tot în procesul de evaluare, şi conturile de regularizare şi asimilate
acestora.

10.5.1.Evaluarea stocurilor
La această categorie avem în vedere, în primul rând, stocurile de materii prime şi materiale,
combustibil, piese de schimb, consumabile.
În continuare, prezentăm câteva aspecte de fond legate de abordarea conceptuală a activelor
de natura stocurilor potrivit standardului specific din Standardele de evaluare a bunurilor, Ediţia
2020108, elaborate de ANEVAR.
La evaluarea stocurilor, evaluatorul va aplica metoda adecvată tipului valorii solicitat de
client.
Stocurile potrivit IAS 2/2018 sunt active deţinute în vederea vânzării pe parcursul desfăşurării
normale a activităţii sau active în curs de producţie pentru o astfel de vânzare, sau active sub formă
de materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru
prestarea de servicii.
O clasificare relevantă a stocurilor este cea regăsită în reglementările contabile naţionale.
Bunurile mobile de natura stocurilor sunt o parte din activele unei firme foarte
importante în activitatea de producție sau de prestări servicii. În cadrul stocurilor se cuprind:
a)mărfurile; b)materiile prime; c)materialele consumabile; d)materialele de natura obiectelor
de inventar; e)produsele, respectiv: e1)semifabricatele; e2)produsele finite; e3)rebuturile,
materialele recuperabile și deșeurile; e4)produsele agricole; f)activele biologice de natura
stocurilor; g)ambalajele; h) producția în curs de execuție.
După natura lor, stocurile se delimitează în 4 categorii: 1)bunurile cumpărate şi
deţinute cu scopul revânzării, fără nici o transformare (precum mărfurile achiziţionate de un
detailist în vederea revânzării sau terenuri şi alte proprietăţi imobiliare deţinute cu scopul
revânzării); 2)materiile prime, materialele şi alte consumabile destinate realizării obiectului de
activitate a întreprinderii şi care intră în producţia de bunuri fabricate sau realizării de prestări
Principalele aspecte au fost selectate din GEV 620 Evaluarea bunurilor mobile de natura maşinilor,
108

echipamentelor, instalaţiilor şi stocurilor, publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti,

2020, pp.116-117.

170
de servicii; 3)produsele finite (bunuri fabricate de întreprindere); 4)producţia aflată în curs de
execuţie, lucrări şi servicii în curs de execuţie sau neterminate (ce nu fac obiectul unor contracte
de construcţii) care au atins un stadiu intermediar de fabricaţie şi pentru care întreprinderea nu a
înregistrat venitul aferent conform IAS 18 Venituri, cum ar fi activităţi în curs de desfăşurare de
către avocaţi, auditori, arhitecţi.
Recunoaşterea stocurilor din situaţiile financiare este procesul încorporării în bilanţ
sau în contul de profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere,
adică:
a)este probabil ca respectivul element să aducă beneficii economice viitoare pentru
întreprindere, şi
b)elementul să aibă o valoare sau un cost care să poată fi măsurat în mod credibil.
Dacă se estimează că respectivul element de stoc nu aduce beneficii economice viitoare
pentru întreprindere, acesta va fi înregistrat ca şi cheltuială în contul de profit şi pierdere. În
această situaţie se încadrează stocurile care se achiziţionează accidental sau cele care au caracter
nestocabil (energie electrică, gaze, apă etc.).
Momentele în care se realizează recunoaşterea stocurilor sunt următoarele: a)la
achiziţie; b)la obţinerea din producţie proprie; c)la aport la capitalul social sau la primirea prin
donaţie; d)subvenţii guvernamentale.
Momentele în care se realizează derecunoaşterea stocurilor sunt acele momente în
care se realizează vânzarea sau ieşirea din întreprindere prin diferite căi (donaţie, pierderi
din calamităţi, exproprieri etc.).
În evaluarea și reflectarea în situațiile financiare a stocurilor mai trebuie luate în calcul
și alte aspecte foarte importante.
Conform IAS 2 stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea
realizabilă netă.
Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat ce ar putea fi obţinut pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii, mai puţin costurile estimate pentru finalizarea bunului şi a
costurilor necesare revânzării.
Costurile de vânzare trebuie să includă toate costurile directe identificabile, cum ar fi cele
de ambalare, transport şi comisioanele agenţilor de vânzări. Pot fi calculate în mod explicit sau pot
fi estimate ca procent al preţului de vânzare, ce se consideră a fi realizabil prin prisma experienţei
anterioare.
Costurile de finalizare şi de vânzare nu trebuie ajustate pentru a obţine profit din acţiunea
de finalizare şi vânzare.
Prevederi foarte importante despre evaluarea stocurilor se găsesc în OMFP
nr.1802/2014.
În categoria stocurilor se cuprind și activele cu ciclu lung de fabricație, destinate
vânzării (de exemplu, echipamente, nave, ansambluri sau complexuri de locuințe etc., realizate
de entitățile ce au ca activitate principală obținerea și vanzarea unor astfel de produse).
Terenurile cumpărate în scopul construirii pe acestea de construcții destinate vânzării, se
înregistrează la stocuri.
Atunci când există o modificare a utilizării unei imobilizări corporale, în sensul că
aceasta urmează a fi îmbunătățită în perspectiva vanzării, la momentul luării deciziei privind
modificarea destinației, în contabilitate se înregistrează transferul activului din categoria
imobilizări corporale în cea de stocuri.

171
 În cazul în care un activ care a fost inițial recunoscut la terenuri este folosit
ulterior pentru construirea de ansambluri de locuințe destinate vânzării, valoarea terenului se
evidențiază distinct la stocuri, la valoarea de înregistrare în contabilitate.
În cazul activelor de natura ansamblurilor sau complexurilor de locuințe care inițial
erau destinate vânzării și care ulterior își schimbă destinația, urmând a fi folosite de
entitate pe o perioadă îndelungată sau să fie închiriate unor terți, în contabilitate se
înregistrează un transfer de la stocuri la imobilizări corporale.
Transferul se efectuează la data schimbării destinației, la valoarea la care activele
erau înregistrate în contabilitate (reprezentată de cost).
În cadrul stocurilor se cuprind: a)mărfurile, și anume bunurile pe care entitatea le
cumpără în vederea revânzării sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii;
b)materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul
finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată;
c)materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de
schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile), care participă sau
ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;
d)materialele de natura obiectelor de inventar;
e)produsele, și anume:
-semifabricatele, prin care se înțelege produsele al caror proces tehnologic a fost terminat într-o
secție (faza de fabricație) și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faze de
fabricație) sau se livrează terților;
-produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de
fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entității, putând fi depozitate în
vederea livrării sau expediate direct clienților;
-rebuturile, materialele recuperabile și deșeurile;
-produsele agricole;
f)activele biologice de natura stocurilor;
g)ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziționate sau fabricate, destinate
produselor vândute și care în mod temporar pot fi păstrate de terți, cu obligația restituirii în
condițiile prevăzute în contracte;
h)producția în curs de execuție, reprezentând producția care nu a trecut prin toate fazele
(stadiile) de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse
probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime.
În cadrul producției în curs de execuție se cuprind, de asemenea, serviciile și
studiile în curs de execuție sau neterminate.
În cadrul stocurilor se includ și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în
consignație la terți, mașinile folosite numai ca material de demonstrație pentru negociere în
domeniul automobilelor, cu durată de utilizare de sub un an. Acestea se înregistrează distinct în
contabilitate, pe categorii de stocuri.
Daca materialele de demonstrație au durata de utilizare mai mare de un an, ele reprezintă
imobilizări. Sunt reflectate, de asemenea, distinct în contabilitate, acele stocuri cumparate, pentru
care s-au transferat riscurile și beneficiile aferente, dar care sunt în curs de aprovizionare.
Activele biologice de natura stocurilor sunt acelea care urmează a fi recoltate ca produse
agricole sau vândute ca active biologice.

172
 Exemple de active biologice de natura stocurilor sunt animalele destinate producției
de carne, animalele deținute în vederea vânzării, peștii din fermele piscicole, culturile, cum ar fi
cele de porumb și grâu și copacii crescuți pentru cherestea.
Produsele agricole sunt cele rezultate la momentul recoltării de la activele biologice
ale entității, de exemplu, lâna, copaci tăiați, bumbac, lapte, struguri, fructi culese etc.
Dacă entitatea raportoare prelucrează produsele agricole, rezultă produse finite, de
exemplu, fire, îmbrăcăminte, covoare, cherestea, brânză, zahăr, fructe prelucrate etc.
Recolta reprezintă separarea produselor agricole de un activ biologic sau încetarea
proceselor vitale ale unui active biologic.
Activitatea agricolă include o gamă largă de activități; de exemplu, creșterea
animalelor, silvicultura, cultivarea de plante anuale sau perene, cultivarea pomilor fructiferi sau
a altor plantații, floricultura și acvacultura (inclusiv piscicultura).
Înregistrarea în contabilitate a intrării stocurilor se efectuează la data transferului
riscurilor și beneficiilor. În general, datele de transfer al controlului, de transfer al proprietății și
de livrare coincid.
Costul stocurilor care nu sunt de obicei fungibile și al acelor bunuri sau servicii produse
și destinate unor comenzi distincte trebuie determinat prin identificarea specifică a costurilor
individuale.
Bunurile fungibile sunt bunuri de orice natură care nu se pot distinge în mod
substanțial unele de altele. Identificarea specifică a costului presupune atribuirea costurilor
specifice elementelor identificabile ale stocurilor.
Acest tratament contabil este adecvat pentru acele elemente care fac obiectul unei
comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse.
În funcție de specificul activității, pentru determinarea costului pot fi folosite, de
asemenea, metoda costului standard, în activitatea de producție sau metoda prețului cu
amănuntul, în comerțul cu amănuntul.
Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale consumurilor de materiale și
consumabile, manoperei, eficienței și capacității de producție. Aceste niveluri trebuie
revizuite periodic și ajustate, dacă este necesar, în funcție de condițiile existente la un moment
dat.
Diferențele de preț față de costul de achiziție sau de producție trebuie
evidențiate distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.
Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite și asupra stocurilor
se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:

Acest coeficient se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de

înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzatoare în care au fost
înregistrate bunurile ieșite.

173
 Coeficienții de repartizare a diferențelor de preț pot fi calculați la nivelul
conturilor sintetice de gradul I si II, prevăzute în Planul de conturi general, pe grupe sau categorii
de stocuri.
La sfârșitul perioadei, soldurile conturilor de diferențe se cumulează cu soldurile
conturilor de stocuri, la preț de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecte valoarea
stocurilor la costul de achiziție sau costul de producție, după caz.
Diferențele de preț se repartizează proporțional atât asupra valorii bunurilor ieșite,
cât și asupra bunurilor rămase în stoc.
În comerțul cu amănuntul poate fi utilizată metoda prețului cu amănuntul, pentru a
determina costul stocurilor de articole numeroase și cu mișcare rapidă, care au marje similare și
pentru care nu este practic să se folosească altă metodă.
În această situație, costul bunurilor vândute se calculează prin deducerea valorii marjei
brute din prețul de vânzare al stocurilor. Orice modificare a prețului de vânzare presupune
recalcularea marjei brute.
Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvență pentru elemente similare de natura
stocurilor și a activelor fungibile de la un exercițiu financiar la altul.
Contabilitatea stocurilor se ține cantitativ și valoric sau numai valoric prin folosirea
inventarului permanent sau a inventarului intermitent.
În condițiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate
operațiunile de intrare și iesire, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a
stocurilor, atât cantitativ, cât și valoric.
Inventarul intermitent constă în stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe
baza inventarierii stocurilor la sfârșitul perioadei. Entitățile care utilizează metoda inventarului
intermitent efectuează inventarierea faptică a stocurilor conform politicilor contabile, dar nu
mai târziu de finele perioadei de raportare pentru care au de determinat obligații fiscale.
Aplicarea metodei inventarului intermitent presupune respectarea Normelor privind
organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și
capitalurilor proprii.
Metoda inventarului intermitent constă în faptul că intrările de stocuri nu se
înregistrează prin conturile de stocuri, ci prin conturile de cheltuieli. Stabilirea ieșirilor de stocuri
în cursul perioadei are la bază inventarierea faptică a stocurilor la sfârșitul perioadei.
Ieșirile de stocuri se determină ca diferență între valoarea stocurilor inițiale, la care
se adaugă valoarea intrărilor și valoarea stocurilor la sfârșitul perioadei stabilite pe baza
inventarului.
Inventarul intermitent nu se utilizează în comerțul cu amănuntul în situația în care
se aplică metoda global-valorică. Activele de natura stocurilor nu trebuie reflectate în bilanț la o
valoare mai mare decât valoarea care se poate obține prin utilizarea sau vânzarea lor. În acest
scop, valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă, prin reflectarea unei
ajustări pentru depreciere109.
Foarte importante de adus în atenție sunt metodele de evaluare a stocurilor utilizate
de întreprinderi. Avem în vedere Metoda FIFO (primul intrat-primul ieșit), metoda LIFO
(ultimul intrat – primul ieșit) și CMP (cost mediu ponderat).

109
Cap.3-Reguli generale de evaluare din OMFP nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind
situatiile financiare anuale individuale si situatiile financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.963 din 30.12.2014;

174
 Metoda FIFO are în vedere principiul conform căruia stocurile ieşite din gestiune se
evaluează la costul primului lot intrat, respectiv a celui mai vechi lot sau sortiment. După
epuizarea acestuia, evaluarea se face la costul următorului lot, în ordine cronologică. Stocul de la
sfârşitul perioadei este constituit din elementele de stoc cele mai recente.
Metoda LIFO presupune că elementele stocului care au fost achiziţionate sau fabricate
ultimele sunt vândute primele şi, ca atare, elementele ce rămân în stoc la sfârşitul exerciţiului
sunt primele cumpărate sau primele fabricate. Metoda conduce la creşterea valorii consumurilor
(ieşirilor) şi la micşorarea valorii stocului final. Se recomandă aplicarea acesteia în perioadele de
creştere a preţurilor.
Metoda CMP ţine cont de toate intrările şi toate ieşirile exerciţiului. Se calculează ca un
raport între valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea intrărilor şi stocul iniţial plus valoarea
stocurilor intrate. Se poate calcula fie după fiecare intrare, fie la sfârşitul perioadei de gestiune.
Valoarea stocului ieşit din întreprindere se stabileşte, apoi, înmulţind cantitatea stocului ieşit cu
valoarea CMP.
Practicile în diferitele ţări referitoare la utilizarea acestor metode de evaluare a
stocurilor sunt diverse, cu justificări variate.
Companiile britanice preferă metoda FIFO, deoarece ea corespunde cel mai bine
fluxurilor reale de ieşire a stocurilor.
Întreprinderile americane preferă metoda LIFO, deoarece aceasta măsoară fluxurile
costurilor cât mai aproape de realitate. În plus, această metodă este permisă de administraţia
fiscală americană. IASB (organismul internaţional de normalizare contabilă), în contextual
proiectului său de reducere a numărului de opţiuni de la începutul anului 1990, vizase
interzicerea metodei LIFO, considerată necompatibilă cu principiul costului istoric. Cu toate
acestea, pentru a se asigura compatibilitatea cu prevederile referenţialului american, FASB, s-a
renunţat la eliminarea metodei LIFO.
În Franţa, din motive fiscale, metoda LIFO nu poate fi utilizată pentru întocmirea
situaţiilor financiare individuale. În schimb, pentru întocmirea situaţiilor financiare consolidate,
metoda este permisă.
Directiva a IV-a europeană prevede toate cele trei metode de evaluare a stocurilor la
ieşire, fără să exprime vreo preferință anume.

10.5.2.Evaluarea creanţelor

Creanţele reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii de a primi la scadenţa stabilită în

contracte o sumă de bani sau alte valori de la peroane fizice sau juridice.
Creanţele se evaluează la valoarea nominală. Creanţele în valută străină se înregistrează pe
cont în valută naţională la cursul de schimb valutar stabilit la data apariţiei acestora.
În practica economică se întîlnesc diverse feluri de creanţe, care se clasifică după
următoarele criterii: 1)conţinutul economic; 2)termenul de achitare; 3)gradul de asociere.
După criteriu conținutului economic, creanţele se împart în: a)comerciale; b)privind
avansurile acordate; c)ale bugetului (datoriile bugetului faţă de întreprindere); d)ale personalului
(datoriile personalului faţă de întreprindere pentru împrumuturi, avansuri, mărfuri); e)privind
veniturile calculate (datoriile persoanelor fizice sau juridice pentru dividendele calculate, arenda,
locaţiunea ş.a.).

175
 După criteriu termen de achitare se deosebesc următoarele creanțe:1)creanţe pe termen
lung (cu termen de stingere mai mare de 1 an); 2)creanţe pe termen scurt (termen de stingere nu
mai mare de 1 an).
După criteriu gradul de asociere se deosebesc următoarele tipuri de creanțe:1)creanţe ale
părţilor nelegate; 2)creanţe ale părţilor legate (ale întreprinderilor asociate, ale întreprinderilor-
fiice).
Elementele fundamentale în evaluarea creanţelor sunt, într-o ordine mai mult sau mai
puţin riguroasă: solvabilitatea financiară a clienţilor, puterea lor de negociere faţă de firmă, politica
faţă de clienţi a firmei (mărimea creditului comercial acordat diverselor categorii de clienţi),
vechimea creanţelor, relaţiile tradiţionale cu anumiţi clienţi vechi şi loiali.
Practica în domeniul evaluării constă în adoptarea unui discont direct proporţional cu
vechimea creanţelor. Această procedură trebuie să fie însă în acord cu practicile curente în sector
şi, mai ales, cu durata medie de rotaţie a creanţelor în sector, unele sectoare înregistrând o durată
scurtă de rotaţie în timp ce altele au durate mult mai lungi. La unele întreprinderi, vechimea
creanţelor trebuie astfel interpretată, în corelare cu puterea de negociere a clienţilor respectivi, cu
relaţiile tradiţionale cu aceştia şi cu ponderea lor în cifra de afaceri. În orice caz, mărimea
deprecierii valorii contabile a creanţelor trebuie să fie direct proporţională cu dificultăţile financiare
înregistrate de clienţi şi cu vechimea creanţelor. În cazul insolvabilităţii clienţilor sau a intrării în
incapacitate de plată ori reorganizare judiciară, deprecierea poate merge până la maxim, creanţele
fiind considerate fără valoare.
Unii autori recomandă aplicarea unui discont chiar la mărimea creanţelor relativ certe, dar
care vor fi încasate peste un interval relativ lung de timp. Factorul de discount este selectat de
evaluator în funcţie de durata estimată până la încasarea creanţelor şi în funcţie de rata inflaţiei,
pentru a reflecta modificarea în timp a valorii banilor. Factorul de actualizare aplicat, poate să
folosească, de exemplu, rata estimată a inflaţiei sau altă rată considerată adecvată pentru perioada
până la încasarea creanţei.
Experienţa evaluatorului şi informaţiile pe care le deţine, privind sectorul şi sănătatea
financiară a clienţilor cu pondere semnificativă în cifra de afaceri sunt, în opinia specialistului
Manaţe Daniel, cele mai relevante în construcţia unei grile de corecţie a creanţelor din
contabilitate.
Sunt și opinii potrivit cărora creanțele fac obiectul unei reevaluări separate dacă există riscul
unor clienți incerți. În această situație se realizează o grupare și o ordonare a clienților pe baza
criteriului “data plății” pentru a detecta riscul de neplată. Nivelul valoric al creanțelor se va
diminua în nfuncție de perioada de întârziere a plății creanței respective. Fără a fi o regulă, ci mai
degrabă o uzanță, se poate considera:
-nu trebuie să se țină cont de creanțele cu vechime mare și cu debitori aflați în incapacitate de
plată, deci cu șanse reduse de recuperare;
-diminuarea valorii creanței cu 10% pentru întârzieri de încasare între 31-60 zile, cu 20%
pentru întârzieri cuprinse între 61-90 zile, cu 30% pentru întârzieri cuprinse între 91-120 zile și cu
100% pentru cei cu întârzieri mai mari de 120 zile (tratament aplicabil în țări cu economii
stabile)110.

10.5.3.Evaluarea activelor financiare (ca investiții pe termen lung sau scurt)

Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
110

Bucureşti, 2013, pag.254;

176
 Un activ financiar este orice activ care reprezintă: a) trezorerie; b)un instrument de
capitaluri proprii al unei alte entităţi; c) un drept contractual (de a primi numerar sau un alt activ
financiar de la o altă entitate; de a schimba active sau datorii financiare cu altă entitate în condiţii
care sunt potenţial  favorabile entităţii; d)un contract care va fi sau poate fi decontat în propriile
instrumente de capitaluri proprii (un instrument financiar nederivat pentru care entitatea este sau
poate fi obligată să primească un număr variabil al propriilor instrumente de capitaluri proprii; un
instrument financiar derivat care va fi sau poate fi decontat în alt fel decât prin schimbul  unei
sume fixe de numerar sau al unui alt activ financiar pentru un număr fix din instrumentele
de capital propriu ale entităţii).
Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:
- active bancare – cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate
acestora.
- active nebancare – cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sunt
concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. Acestea se împart, la rândul lor în active de
capital şi în active monetare.
            În practică, cele două mari categorii de active nu sunt întotdeauna strict delimitate, putând
avea atât caracteristici ale activelor bancare cât şi a celor nebancare, un exemplu în acest sens fiind
certificatele de depozit.
În acest scop, instrumentele de capital ale entităţii nu includ instrumente care sunt ele însele
contracte pentru primirea sau livrarea propriilor instrumente de capitaluri proprii ale entităţii.
Un alt concept care trebuie adus în discuție este cel de instrumente financiare. Potrivit SEV
250, un instrument financiar reprezintă un contract care generează drepturi sau obligații între
anumite părți de a încasa sau plăti în numerar sau în altă formă de contraprestație financiară.
Astfel de instrumente financiare includ, fără a se limita la acestea: instrumentele
derivate sau alte instrumente contingente; instrumentele hibride; instrumentele cu venit fix;
produsele structurate și instrumentele de capitaluri proprii.
De asemenea, un instrument financiar poate fi creat și prin combinarea altor instrumente
financiare într-un portofoliu prin care să se obțină un anumit rezultat financiar net.
Un alt concept care trebuie adus în atenție este cel de titluri financiare. Titlurile
financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare. Ele sunt exprimate printr-un
înscris – sub formă materială sau ca înregistrare electronică – care atestă existenţa unei relaţii
contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor.
Din acest punct de vedere, acestea fac parte din categoria titlurilor de valoare (de
credit). În cadrul acestora, în literatura de specialitate se face distincţie între titlurile
comerciale şi cele necomerciale. În categoria titlurilor necomerciale sunt incluse titlurile de
valoare care rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe
termen lung (instrumente de capital).
            Titlurile financiare pe termen lung – acţiunile şi obligaţiunile – au un rol deosebit în
circuitul economico-financiar. Spre deosebire de titlurile comerciale, care servesc necesităţii
funcţionării pieţelor de mărfuri, titlurile de capital exprimă în principal cerinţele mişcării
factorilor de producţie. Ele permit transformarea unor valori imobiliare în valori mobiliare prin
natura lor (acţiuni, etc.).
            Titlurile financiare au o anumită valoare. Valoarea intrinsecă a titlului se determină
prin calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică
de profiturile probabile, dar incerte, produse de acest activ financiar. 

177
 Valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlul
respectiv şi reflectă estimările şi anticipările cercurilor de afaceri în legătură cu performanţele
acelui activ al firmei emitente sau ale activităţii economice subadiacente titlului.
            Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă
la bursă, se mai numesc produse bursiere.
            Din punct de vedere al modului în care sunt create, acestea se împart în trei mari
categorii: 1)titluri primare; 2)titluri derivate; 3)titluri sintetice.
            Titlurile primare (sau titlurile financiare în sens restrâns) se împart la rândul lor în
două categorii: titluri emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu,
nume şi "equity instruments", adică instrumente de capitaluri proprii; titluri emise pentru
atragerea capitalului de împrumut, numite şi "debt instruments" (instrumente de creanţă).
            Din prima categorie fac parte acţiunile, iar din a doua categorie, obligaţiunile.
            Caracteristica definitorie a titlurilor primare este că aceasta, pe de o parte, asigură
mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar pe de altă parte, dau
deţinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete ale emitentului. Deci investitorul este
astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatorului de fonduri.
            Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru
constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu.
            Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă calea principală de mobilizare a
fondurilor proprii, putându-se realiza atât la constituirea societăţii, cât şi cu ocazia majorării
capitalului social.
            Totalul acţiunilor emise de un agent economic constituie capitalul social. La
emisiune, acestea poartă o anumită valoare numită valoare nominală, care rezultă, în principiu,
din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni.
            Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în
acţiuni comune şi preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai uzuale şi ele dau deţinătorului
lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor şi dreptul la  dividende, adică la o
parte din profiturile distribuite ale societăţii respective.
            Obligaţiunile, sunt titluri care reprezintă o creanţă a deţinătorului lor asupra
emitentului, care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau
deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către
emitent, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.
                 Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de
împrumut. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni:
            1)ipotecare: datoria fiind garantată cu ipoteca pe activele firmei emitente;
            2)generale: reprezintă o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea ca
garanţie, a unui activ particular;
                 3)asigurate: sunt  garantate cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la
un garant;
            4)convertibile: pot fi preschimbate la opţiunea deţinătorului cu acţiuni ale emitentului;
            5)retractabile: pot fi răscumpărate la scadenţă de către firma emitentă;
            6)cu fond de răscumpărare: emitentul alimentează periodic un fond din care va
răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective.
            Titluri derivate sunt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent
(vânzător) şi beneficiar (cumpărător) şi dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale
emitentului la o anumită scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite în contract. Spre deosebire de

178
titlurile primare ele nu se exercită asupra veniturilor monetare nete ale emitentului, ci asupra
unor active la care se referă, acesta fiind şi motivul pentru care ele se numesc derivate.
            Există două mari categorii de titluri derivate: contractele "viitoare: - futures  şi
"opţiunile" - options.
            Contractul futures este o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv a cumpăra un
anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - la un preţ stabil, cu executarea
contractului la o dată următoare. Prin urmare contractele futures pot servi unor scopuri de
plasament, cel care cumpără sperând într-o creştere a acestora. Ele mai pot servi şi obţinerii de
profit prin jocul de bursă sau pentru acoperirea riscului la activele pe care titlurile respective se
bazează.
            Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau acestuia din urmă
dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde sau cumpăra un anumit activ la o anumită dată viitoare,.
drept obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime. După natura dreptului pe care îl
conferă opţiunile pot fi:  de vânzare ("put option") - atunci când cumpărătorul dobândeşte
dreptul de a vinde activului;  de cumpărare ("call option") atunci când dau dreptul de a cumpăra
activul.
Produsele sintetice rezultă din combinarea unor active financiare diferite şi crearea pe
această bază a unui instrument de plasament nou. Ele pot fi realizate din combinarea de contracte
futures de vânzare şi cumpărare, de opţiuni PUT şi CALL, precum şi combinaţii între diferite
tipuri de futures şi opţiuni. Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici de
bursă. Evoluţia indicelui de bursă este luată în considerare în procesul de plasare a capitalurilor
iar în gestionarea portofoliului se urmăreşe realizarea unei structuri de titluri corespunzătoare
structurii indicelui bursier.
Revenind la instrumentele financiare, evaluarea acestora se poate efectua pentru
diferite scopuri care includ, dar nu se limitează la acestea, următoarele: a)achiziții, fuziuni și
vânzări de întreprinderi sau părți de întreprinderi; b)cumpărare și vânzare; c)raportare
financiară; d)cerințe impuse prin legislație sau reglementări (sub rezerva oricăror cerințe
specifice impuse de autoritatea relevantă); e)proceduri interne de risc și de conformare;
f)impozitare; g)litigiu.
Și în cazul evaluării instrumentelor financiare se pot utiliza abordarea prin piață, prin venit
și prin cost.
În cadrul abordării prin piață, cea mai bună indicație privind valoarea de piață a unui
instrument financiar identic este un preț obținut de pe o platformă bursieră la/aproape de
momentul sau data evaluării. În cazurile în care nu au existat tranzacții recente și relevante,
cotațiile sau prețurile convenite consensual, ori tranzacțiile de pe piața nereglementată, pot fi,
de asemenea, relevante.
Poate fi necesară ajustarea prețului dacă instrumentul financiar observat nu este similar cu
instrumentul supus evaluării sau dacă informația nu este suficient de recentă pentru a fi
relevantă.
În cadrul abordării prin venit valoarea unui instrument financiar poate fi determinată prin
utilizarea metodei fluxului de numerar actualizat. Termenii unui instrument financiar
determină sau permit estimarea fluxurilor de numerar neactualizate.
În mod obișnuit, termenii instrumentului financiar stabilesc: a)eșalonarea în timp a
fluxurilor de numerar; b)calcularea fluxurilor de numerar; c)eșalonarea în timp și condițiile
pentru fiecare opțiune din contract; d)protejarea drepturilor părților la instrument.

179
 La determinarea ratei de actualizare adecvate este necesar să se stabilească câștigul care
ar fi obținut din deținerea instrumentului pentru a compensa valoarea în timp a banilor, precum
și alte posibile riscuri care rezultă din, fără a se limita la, următoarele: a)termenii și condițiile
instrumentului; b)riscul de credit; c)lichiditatea și vandabilitatea instrumentului; d)riscul de
modificare a reglementărilor sau a cadrului juridic; e)modul în care instrumentul este impozitat.
Abordarea prin cost a evaluării instrumentelor financiare impune respectarea cerințelor
SEV 105 – Abordări și metode de evaluare, partea care se referă la o asemenea abordare111.
În partea finală a acestei teme prezentăm modalități de evaluare a titlurilor de
participare (cotate sau necotate la bursă) și a titlurilor de credit (obligațiunilor) cu ajutorul
diferitelor formule de calcule.
Evaluarea titlurilor de participare cotate la bursă se face, de pildă, în funcţie de profitul
net pe acţiune (PNA) şi coeficientul PER (Price Earning Ratio):
V = PNA x PER
Profitul net pe acţiune reflectă îmbogăţirea teoretică a acestui acţionar pe perioada unui an,
circumscrisă la o acţiune. În practica bursieră, se ia în calcul o estimare a profitului net pe acţiune
pe termen scurt şi mediu.
Multiplul PER se determină pe baza relaţiei:

PER = cursul_bursier_al_acţiunii
profitul_net_pe_acţiune

Mărimea coeficientului PER depinde, mai ales, de calitatea previziunilor.

Un PER superior mediei semnifică cert o rată a rentabilităţii financiare mai scăzută pe
moment, dar indică, de asemenea că, dacă cumpărătorul este dispus, în prezent, să plătească mai
mult pentru o unitate monetară de profit net, aceasta se întâmplă pentru că el prevede o evoluţie
favorabilă a rezultatelor întreprinderii în viitor.
Rezultă că valoarea bursieră a titlurilor este o valoare de randament care ţine cont de
capitalizarea fluxurilor de venituri viitoare aşteptate de la aceste titluri.
În cazul participaţiei minoritare, fără putere de decizie în activitatea firmei emitente a
acţiunilor, valoarea titlurilor de participare se determină pe baza relaţiei:
VB = Na x ca

în care:
Na = numărul de acţiuni deţinute;
ca = cursul unei acţiuni după ultima cotaţie.
Evaluarea titlurilor de participare necotate la bursă comportă și ea anumite particularități.
În cazul întreprinderilor necotate la bursă, evaluarea se poate efectua în mai multe moduri,
şi anume:
a)la cursul titlului – numai în cazul în care acesta a făcut obiectul unor tranzacţii frecvente recente şi
pentru un număr important de fiecare dată;
b)în cazul societăţilor care nu fac obiectul unor cotaţii. În acest caz se pot folosi următoarele
tipuri de evaluări:

Problemele prezentate au fost selectate din SEV 250 – Instrumente financiare, publicat în Standarde de evaluare a
111

bunurilor, ANEVAR, București, 2020, pp. 237- 243;

180
 Evaluarea acţiunii prin actualizarea dividendelor. Fundamentul acestei metode este
următorul: valoarea de piaţă a unei acţiuni trebuie să fie egală cu valoarea actuală a fluxurilor
viitoare de lichidităţi degajate.
Relaţia de stabilire a valorii unei acţiuni este:
n
Dt Vr
∑ t
+ n
V = t =1 ( 1+C cp ) ( 1+ Ccp )
în care:
Dt = dividendul pe o acţiune în anul „t”;
Ccp = costul capitalului propriu;
Vr = preţul de vânzare al unei acţiuni în anul „n”.
Evaluarea acţiunii prin comparaţie, pe baza coeficientului PER al firmelor cotate.
Valoarea unei acţiuni se stabileşte prin comparaţie, în funcţie de profitul net pe acţiune al unei
firme necotate şi un coeficient de capitalizare PER pentru întreprinderile cotate la bursă, recalculat
(PER'):
V = PNA x PER'
Recalcularea coeficientului PER se face în funcţie de parametrii care diferenţiază cele două
firme, cum ar fi: lipsa de lichiditate a acţiunilor necotate, dependenţa faţă de furnizori şi clienţi,
calitatea activelor etc.
Determinarea prin comparaţie a valorii unei acţiuni presupune ca gradul de asemănare să fie
cât mai mare posibil şi anume: aceeaşi activitate, aceeaşi zonă geografică, acelaşi risc, aceeaşi
rentabilitate etc.
Coeficienţii de corecţie sunt luaţi în calcul de evaluatori pe baza experienţei proprii sau a unor
lucrări de evaluare similare.
Evaluarea titlurilor de credit (îndeosebi a obligaţiunilor) impune evidențierea a o serie de
aspecte specifice.

Titlurile de credit, sub forma obligaţiunilor corporatiste sau emise de autorităţile centrale şi
locale, cu scadenţă mai mare de un an, achiziţionate în scop investiţional, pentru deţinere în
vederea realizării unor venituri financiare sub forma dobânzilor şi cupoanelor, se evaluează
folosind tehnica de actualizare. În cele ce urmează, vom prezenta câteva consideraţii minime
privind evaluarea titlurilor de credit şi îndeosebi a obligaţiunilor.
Obligaţiunile sunt valori mobiliare de tipul titlurilor de creanţă sau de credit ce exprimă o
promisiune de plată pe un anumit termen (de obicei egal sau mai mare de un an) al emitentului (o
societate comercială sau o autoritate locală sau centrală) faţă de finanţator, cel care a achiziţionat
titlul respectiv. În general, obligaţiunile sunt considerate instrumente financiare cu venit fix,
cunoscut şi oarecum cert, al cărui flux de realizare în timp se ştie din datele de emisiune. Din acest
motiv, sunt percepute ca mai puţin riscante decât titlurile financiare cu venit variabil (acţiuni, părţi
sociale). Există tipuri de obligaţiuni pentru care societăţile emitente garantează răscumpărarea şi
achitarea dobânzilor periodice cu active ale firmei, în special acelea care au o valoare certă de piaţă
la data emisiunii, acest element având menirea de a mări atractivitatea obligaţiunilor.
Pe de altă parte, obligaţiunile emise de autorităţile locale sau centrale, sunt garantate de
acestea. Pentru a susţine plata obligaţiilor asumate, autorităţile pot modifica structura şi mărimea
taxelor şi impozitelor. Din acest motiv, aceste obligaţiuni sunt considerate mai puţin riscante decât
cele corporatiste.

181
 Principalele elemente caracteristice ale unei obligaţiuni sunt: 1)valoarea nominală (VN);
2)valoarea de maturitate (VM); 3)preţ de emisiune (PE); 4)cuponul (c); 5)rata cuponului (rc);
6)durata de viaţă; 7)data scadenţei (maturităţii); 8)valoarea de piaţă (V0).
Valoarea de piaţă a obligaţiunii, reprezintă preţul curent al obligaţiunii în orice moment şi
este elementul care ne interesează în evaluare. În cazul în care, în portofoliul întreprinderii
evaluate sunt obligaţiuni cotate pe o piaţă reglementată, caracterizată de un volum rezonabil de
tranzacţii, problema este relativ simplă pentru că evaluatorul poate prelua cotaţia obligaţiunii la
data evaluării. În cazul obligaţiunilor cotate, dar netranzacţionate sau a obligaţiunilor necotate, se
impune o analiză a preţului curent al acestora.
În timp, valoarea de piaţă a obligaţiunii poate varia semnificativ faţă de valoarea de emisiune
în funcție de o serie de factori.
Factorii principali ai variaţiei preţului curent al obligaţiunii sunt: 1)rata dobânzii care se
poate obţine pe piaţă pentru instrumente financiare de risc comparabil; 2)riscul de afacere
specific, nesistematic, al emitentului; 3)lichiditatea obligaţiunii, respectiv posibilitatea de
tranzacţionare a acesteia pe o piaţă reglementată de valori mobiliare; 4)durata de viaţă a
obligaţiunii.
Pentru obligaţiunile care au un cupon constant, preţul curent al : obligaţiunii creşte peste
preţul de emisiune, dacă scade rata dobânzilor care ar putea fi obţinute de investitori pentru
instrumente financiare de risc comparabil şi, respectiv, scade sub preţul de emisiune, dacă se
măreşte rata dobânzilor care ar putea fi obţinute de investitori pentru instrumente financiare de risc
comparabil.
Dacă percepţia pieţei asupra riscului specific emitentului se schimbă, în sensul percepţiei unui
risc sporit, efectul este de diminuare a preţului obligaţiunii.
Lipsa de lichiditate a unei obligaţiuni afectează negativ preţul curent al acesteia.
Necunoaşterea cu exactitate a evoluţiei ratei de piaţă a dobânzilor face ca nici preţul curent
viitor al obligaţiunilor să nu poată fi cunoscut cu exactitate, ci doar la un anumit moment în timp, în
funcţie de rata de piaţă a dobânzii. Cu cât este mai îndelungat intervalul rămas până la maturitate, cu
atât efectul variaţiei ratei dobânzii asupra preţului obligaţiunii este mai pronunţat şi, astfel, preţul va
avea o variabilitate mai mare.
După durata de viaţă, mărimea ratei cuponului şi variabilitatea în timp a acesteia, în
estimarea valorii putem utiliza următoarea clasificare a obligaţiunilor: 1)Obligaţiuni emise la
perpetuitate; 2)Obligaţiuni cu rata cuponului constantă; 3)Obligaţiuni cu cupon zero
sau cu discount; 4)Obligaţiuni cu rata cuponului variabilă în funcţie de un anumit element stabilit
iniţial.
Obligaţiuni emise la perpetuitate, cu un cupon plătit periodic, la perpetuitate. În acest caz,
valoarea obligaţiunii se estimează prin capitalizarea cuponului cu rata adecvată a dobânzii pe piaţă:
C
V O=
rD
r =r
Când C D valoarea de piaţă este egală cu valoarea de emisiune.
Obligaţiuni cu rata cuponului constantă pe toată perioada până la răscumpărare. Valoarea
de piaţă a acestor obligaţiuni este influenţată semnificativ de mărimea ratei dobânzilor la
instrumente alternative de risc comparabil, existente pe piaţă (depozite bancare). În mod normal,
preţul de emisiune este egal cu valoarea nominală şi cu valoarea de rambursare, iar la emisiune rata
dobânzii este egală cu rata cuponului. În toată perioada în care cele două rate sunt egale, preţul
curent al obligaţiunii este egal cu valoarea de rambursare. Dacă rata dobânzii creşte peste rata
cuponului, preţul curent al obligaţiunii scade, reducându-se exact cu valoarea corespunzătoare

182
surplusului de dobândă ce poate fi câştigat dintr-un plasament al sumei corespunzătoare preţului
curent la rata dobânzii. În mod similar, dacă rata dobânzii scade sub rata cuponului, preţul curent al
obligaţiunii creşte exact cu valoarea corespunzătoare pierderii de dobândă, aferentă unui plasament al
sumei corespunzătoare preţului curent la rata dobânzii.
Ceea ce îl interesează pe evaluator este însă evoluţia în timp a valorii obligaţiunilor, pentru
a putea estima valoarea obligaţiunilor din portofoliul întreprinderii evaluate, cumpărate anterior
datei evaluării. Este interesant de remarcat că, dacă factorii principali de influenţare a preţului nu se
modifică în timp (rata dobânzii pe piaţă şi riscul emitentului), teoretic, valoarea obligaţiunii rămâne
identică în timp, situaţie descrisă mai sus. Dacă notăm cu „n” perioada de maturitate a obligaţiunii,
iar de la data achiziţiei s-au scurs „x” ani, relaţia se poate rescrie sub forma de mai jos. Făcând
calculele rezultă acelaşi preţ curent, dacă nu se schimbă rata dobânzii faţă de rata cuponului.
n− x
C VR
V Ob= ∑ i
+ n−x
i=1 (1+r D ) (1+r D )
Observăm că fluxurile aferente încasării cupoanelor în intervalul de „x” ani nu mai sunt luate
în considerare, dar VR este actualizată cu un factor mai redus, aferent deducerii lui „x” din n,
creşterea sa compensând exact dispariţia fluxurilor amintite.
1)Obligaţiuni cu cupon zero sau cu discount, în care valoarea de emisiune este inferioară
valorii nominale de răscumpărare la termen a instrumentului. În acest caz, câştigul investitorului
V
rezultă din diferenţa dintre valoarea de răscumpărare ( R ) şi valoarea de emisiune ( E ). Este un
V
caz particular al situaţiei precedente, în care fluxul constituit de cupoanele încasate în timp este
egalat cu zero, singurul flux încasat fiind valoarea de rambursare.
VR
V O=
( 1+r D )n
2)Obligaţiuni cu rata cuponului variabilă în funcţie de un anumit element stabilit iniţial
(rata inflaţiei, rata medie a dobânzii etc.), pe toată perioada până la răscumpărare. Valoarea de piaţă
a acestor obligaţiuni este mai puţin influenţată de variabilitatea ratei dobânzilor, datorită acestei
prevederi de ajustare a cuponului.
Evaluarea creanţelor imobilizate (creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe
termen lung, depozite şi garanţii plătite etc.) trebuie să ţină cont de următoarele elemente:
certitudinea încasării, necesitatea actualizării valorii creanţelor în funcţie de termenul estimat de
încasare, la creanţele în valută - evoluţia previzionată a ratei cursului de schimb etc112.

10.5.4.Evaluarea disponibilităţilor

Disponibilitățile unei firme ce trebuie evaluată se compun din bani în casierie și bani
în conturile bancare sau în forme considerate echivalente de numerar.
Conturile la bănci cuprind valorile de încasat, cum sunt cecurile și efectele
comerciale depuse la banci, disponibilitățile în lei și valută, cecurile entității, precum și
dobânzile aferente disponibilităților și creditelor acordate de banci în conturile curente.
Depozitele bancare pe termen de cel mult 3 luni pot fi incluse în numerar si echivalente
de numerar doar în măsura în care acestea sunt deținute cu scopul de a acoperi nevoia de
numerar pe termen scurt și nu în scop investițional.

Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediția a cincea revizuită, Editura IROVAL,
112

București, 2013, pag.273;

183
 Sumele virate sau depuse la banci ori prin mandat postal, pe baza de documente
prezentate entității și neapărute încă în extrasele de cont, se înregistrează distinct în
contabilitate.
Sumele acordate personalului prin sistemul de carduri, cu titlu de avansuri spre decontare
în vederea plății unor achiziții sau prestări de servicii, se evidențiază în contul distinct din
contabilitate ce are legătură cu trezoreria.
Conturile curente la banci se dezvoltă în analitic pe fiecare banca. Dobanzile de
încasat, aferente disponibilităților aflate în conturi la bănci, se înregistrează distinct în
contabilitate, față de cele de plătit, aferente creditelor acordate de bănci în conturile curente,
precum și cele aferente creditelor bancare pe termen scurt.
Dobânzile de plătit și cele de încasat, aferente exercițiului financiar în curs, se
înregistrează la cheltuieli financiare sau venituri financiare, după caz.
Contabilitatea disponibilităților aflate în bănci/casierie și a mișcării acestora, ca
urmare a încasărilor și plăților efectuate, se ține distinct în lei și în valută.
Operațiunile privind încasările și plățile în valută se înregistrează în contabilitate la
cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Națională a României, de la data efectuării
operațiunii respective.
În vederea asigurării unui tratament contabil unitar, prin curs de schimb de la data
efectuării operațiunii se înțelege cursul de schimb al pieței valutare, comunicat de Banca
Națională a României, din ultima zi bancară anterioară operațiunii, disponibil ca informație la
momentul efectuării operațiunii (încasare, plată, emitere de documente).
Operațiunile de vânzare-cumpărare de valută, inclusiv cele derulate în cadrul
contractelor cu decontare la termen, se înregistrează în contabilitate la cursul utilizat de
banca comercială la care se efectuează licitația cu valută, fără ca acestea să genereze în
contabilitate diferențe de curs valutar.
La finele fiecărei luni, disponibilitățile în valută și alte valori de trezorerie, cum sunt
titluri de stat în valută, acreditive și depozite în valută se evaluează la cursul de schimb al
pieței valutare, comunicat de Banca Națională a României din ultima zi bancară a lunii în cauză.
Diferențele de curs înregistrate se recunosc în contabilitate la venituri sau cheltuieli
din diferențe de curs valutar, după caz.
În vederea achitării unor obligații față de furnizori, entitățile pot solicita deschiderea de
acreditive la bănci, în lei sau în valută, în favoarea acestora.
Lichidarea acreditivelor constituite în valută se efectuează la cursul de schimb
comunicat de Banca Națională a României, de la data operațiunii de lichidare.
Diferențele de curs valutar între cursul de la data constituirii sau cursul la care
acreditivele sunt înregistrate în contabilitate și cursul Băncii Naționale a României de la data
lichidării acreditivelor se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferențe de curs valutar,
după caz.
Sumele în numerar, puse la dispoziția personalului sau a terților, în vederea efectuării
unor plăți în favoarea entității, se înregistrează distinct in contabilitate.
În cazul plăților în valută suportate din avansuri de trezorerie, cheltuielile se
recunosc în contabilitate la cursul din data efectuării operațiunilor sau la cursul din data
decontării avansului.
Sumele reprezentând avansuri de trezorerie, acordate potrivit legii și nedecontate până
la data bilanțului, se evidențiază în conturi distincte în contabilitate, în funcție de natura
creanței.

184
 În contul de viramente interne se înregistrează transferurile de disponibilități bănești
între conturile la banci, precum și între conturile la banci și casieria entității.
Operațiunile financiare în lei sau în valută se efectuează cu respectarea
regulamentelor emise de Banca Națională a României și a reglementărilor emise în acest
scop113.
Disponibilităţile compuse din conturi la bănci, casa etc., sunt preluate în general la valoarea
contabilă. Disponibilităţile în valută sunt evaluate ţinând cont de raportul cursului de schimb dintre
moneda națională şi fiecare valută în care s-au efectuat tranzacțiile.

10.5.5.Evaluarea elementelor din conturi de regularizare şi asimilate

În cazul unor venituri înregistrate în avans, se procedează la luarea lor în considerare în

contul de profit şi pierderi, când se cuvine să fie trecute pe venituri efective, iar impozitul aferent
va majora obligaţiile entităţii faţă de bugetul de stat. Cheltuielile înregistrate în avans, pentru
active care nu vor mai fi utilizate sau pentru activităţi ce nu se vor mai derula, vor fi neglijate. Se
vor prelua doar cheltuielile aferente activelor aflate în exploatare sau pentru activităţi ce vor
continua şi sunt generatoare fie de beneficii economice (materii prime achitate în avans, onorarii
achitate în avans unor colaboratori externi etc.), fie de suport pentru realizarea activităţilor de
exploatare (regii, chirii etc.).
10.5.7.Evaluarea obligaţiilor (datoriilor)

Obligaţiile se evaluează la valoarea curentă de piaţă. În general, datoriile sunt preluate de

evaluator la valoarea nominală. Sunt situaţii care impun ajustări, cum sunt împrumuturile
obligatare, în care obligaţiunile sunt tranzacţionate pe o piaţă secundară sau împrumuturile
contractate la dobânzi sub sau peste valoarea curentă de piaţă.
De asemenea, trebuie investigate şi eventualele obligaţii în afara bilanţului, care pot greva
semnificativ valoarea afacerii în caz de materializare. Un anumit segment al acestor obligaţii
extrabilanţiere poate proveni din diverse litigii aflate pe rol, din anumite obligaţii care trebuie
asumate de societate în viitor etc.
În continuare prezentăm și alte puncte de vedere privind evaluarea datoriilor. Conform IAS
37 – Provizioane, datorii contingente și active contingente prin datorie se înțelege “o obligație
actuală a întreprinderii rezultată din evenimentele trecute a cărei decontare se așteaptă să
determine o ieșire de resurse, îcorporând beneficia de entitate”.
În cadrul diagnosticului juridic, evaluatorul are obligația de a constata nu numai datoriile
înregistrate în bilanț, la data evaluării, ci mai ales datoriile neînregistrate în bilanț.
După constatarea tuturor datoriilor, acestea vor fi grupate și evaluate în mod distinct.
Datoriile pot fi împărțite în trei categorii:A)datorii precis determinabile: a)datorii comerciale
(către furnizori); b)credite bancare; c)efecte comerciale de plătit; d)dividende de plătit; e)impozite
și taxe de plătit; f)datorii legate de personal.
Aceste datorii sunt evaluate și înregistrate în bilanț la suma de bani necesară pentru achitarea
obligațiilor existente sau la valoarea de piață a bunurilor și serviciilor de prestart în contrapartidă
pentru stingerea unor obligații; B)datorii certe, care trebuie estimate și reprezintă obligații certe de
plătit, dar a căror mărime nu poate fi cunoscută decât la o data viitoare, ca de exemplu pentru:
113
Cap.3-Reguli generale de evaluare, din OMFP nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementarilor contabile privind
situatiile financiare anuale individuale si situatiile financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.963 din 30.12.2014;

185
a)impozit pe profit; b)impozitul pe clădiri, teren, mijloace de transport etc.; b)garanții către
salariați (indemnizația de concediu de odihnă) sau către consultanți profesionali, când plățile
prevăzute în contractile semnate se fac cu o anumită periodicitate. Estimarea acestor datorii se
face pe baza respectării reglementărilor legale și a obligațiilor contractuale; C)datorii potențiale,
numite și contingente, care reprezintă o obligație viitoare, posibilă, neprevăzută, care depinde de
producerea unui eveniment viitor; de exemplu, plata unor despăgubiri sau daune în urma unor
sentințe judecătorești definitive, obligații de mediu etc.
În acest ultim caz, trebuie să fie prezentate informații referitoare la existența unor astfel de
obligații potențiale, astfel încât beneficiarul raportului de evaluare să fie avizat asupra unei
asemenea datorii114.
Există un standard special de evaluare legat de datorii nefinanciare, din care am extras
cîteva aspecte relevante.
Potrivit SEV 220 Datorii nefinanciare, datoriile nefinanciare sunt definite ca fiind acele
datorii care implică o obligație de executare de natură nemonetară constând în furnizarea de
bunuri sau servicii.
Datoriile nefinanciare includ: venitul amânat sau datoriile contractuale, garanțiile,
obligațiile de mediu, obligațiile de scoatere din funcțiune a activelor, anumite obligații privind
contravaloarea datoriilor contingente, programele de fidelizare, contractele de achiziție a
energiei, anumite rezerve și obligații contingente în cazul litigiilor, precum și anumite
indemnizații și garanții.
De regulă, în cazul datoriilor nefinanciare nu există simetria activ - datorie, din cauza
obligației de a furniza bunuri și servicii pentru achitarea datoriei și a compensației suplimentare
cerută pentru acest efort. Prin urmare, datoriile nefinanciare vor fi evaluate cel mai adesea cu
ajutorul unui model de evaluare a datoriei.
Evaluările datoriilor nefinanciare se efectuează pentru diverse scopuri. Este
responsabilitatea evaluatorului să înțeleagă scopul unei evaluări și dacă datoriile nefinanciare ar
trebui evaluate separat sau grupate cu alte active.
Prezentăm în continuare exemple de situații în care se solicită în mod obișnuit
evaluarea unei datorii nefinanciare: a)în scopuri de raportare financiară, în contabilitate se
solicită adesea evaluări ale datoriilor nefinanciare, în combinările de întreprinderi, în achiziția și
vânzarea activelor și în analiza deprecierii; b)în scopuri de raportare fiscală, sunt necesare
adesea evaluări ale datoriei nefinanciare pentru analiza prețurilor de transfer, pentru planificarea
și raportarea taxelor pe bunuri și pe cadouri, precum și pentru analizele de impozitare ad
valorem; c)datoriile nefinanciare pot face obiectul unui litigiu, necesitând în anumite împrejurări
o analiză de evaluare; d)uneori, evaluatorilor li se solicită să evalueze datoriile nefinanciare în
cadrul prestării serviciilor de consultanță generală, a evaluării în scopul garantării
împrumutului și a angajamentelor de consultanță pentru vânzări.
Aceste datorii se evaluează prin toate cele trei abordări cunoscute în domeniu (abordarea prin
piață, prin venit și prin cost – care are însă o aplicabilitate limitată), dar și cu ajutorul unor metode,
unele comune și altor active și datorii, iar altele specifice.
În cadrul abordării prin piață se utilizează pentru evaluarea datoriilor nefinanciare:
a)metoda comparației vânzărilor; b)metoda “de sus în jos” (se bazează pe premisa disponibilității
unor indicații credibile, bazate pe piață, privind prețul obligației de executare).

Stan V. Sorin, Anghel I. (coordonatori), Evaluarea întreprinderii. Ediţia a cincea revizuită, Editura IROVAL,
114

Bucureşti, 2013, pp.306 - 307;

186
 În cadrul abordării prin venit se folosesc ca metode: a)metoda „de jos în sus”, considerată
principală (etapele acestei metode sunt: 1)determinarea costurilor necesare pentru îndeplinirea
obligației de executare; 2)determinarea unei marje rezonabile de profit pentru efortul de
îndeplinire a obligației; 3)determinarea datei îndeplinirii obligației și actualizarea; 4)luarea în
considerare dacă costurile de îndeplinire a obligației nu includ deja, în mod implicit, impactul
unui discount - reduceri); b)estimarea fluxurilor de numerar.
Abordarea prin cost are o aplicabilitate limitată în evaluarea datoriilor nefinanciare,
deoarece, de regulă, participanții se așteaptă la o anumită rată a rentabilității pentru efortul de
îndeplinire a obligației115.

10.6.Determinarea Activului net contabil (ANC), activului net corectat (ANC) şi activului net
de lichidare (ANL)
AN
Activul net contabil ( C ) reprezintă excedentul tuturor bunurilor şi a drepturilor din activ
asupra tuturor datoriilor faţă de terţi (pasive exigibile). Din punct de vedere contabil, activul net
contabil reprezintă valoarea capitalurilor proprii (CP) ale firmei, rezultată din deducerea din
valoarea contabilă a activelor totale (AT) a valorii contabile a datoriilor totale
ANC = AT - DT = CP
Activul net corectat (ANC) reprezintă diferenţa dintre activele totale corectate (ATC) şi
datoriile totale corectate sau la valoare curentă (DTC), conform metodologiei descrise la punctele
anterioare.
ANC = ATC - DTC
Această metodă este mare consumatoare de timp şi resurse, necesitând o echipă complexă de
specialişti în diferite domenii, care să cunoască caracteristicile mijloacelor fixe din dotarea
întreprinderii, piaţa secundară a acestora şi capabilă să estimeze credibil gradul de depreciere a
mijloacelor fixe.
Activele necorporale constituie un domeniu special, evaluarea acestora necesitând experienţă
şi abilităţi specifice, pe care nu toţi evaluatorii le au. În situaţia în care există AN identificabile, a
căror valoare are un aport semnificativ în abordarea bazată pe active, iar evaluatorul nu posedă
bagajul de cunoştinţe şi experienţă care să-i permită o lucrare completă, competenţa sa redusă în
această problemă trebuie prezentată clientului şi, eventual, solicitată o colaborare cu alt evaluator.
Activul net de lichidare (ANL) se aplică în cazul întreprinderilor aflate în proces de
lichidare sau reorganizare judiciară. Totodată, poate fi o metodă adecvată dacă valoarea rezultată
din abordarea prin venituri este inferioară activului net corectat. În acest caz, valoare obţinută din
lichidarea afacerii este superioară celei rezultate din continuarea exploatării.
ANL =
ANC A - costuri de lichidare, unde costurile de lichidare includ costurile legate de
închiderea întreprinderii, acordarea unor compensaţii salariaţilor, plata unor penalităţi pentru
neonorarea unor obligaţii asumate, dezafectarea unor capacităţi, eventuale obligaţii de
decontaminare, asigurarea pazei activelor până la finalizarea vânzării lor, marketingul legat de
vânzarea activelor, impozite aferente vânzărilor de active etc.

SEV 220 - Datorii nefinanciare (IVS 220), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, București,
115

2020, pp.177-185;

187
 ANC A este un activ net corectat, ajustat pentru valorile unor active specializate sau cu piaţă
limitată, care nu pot fi valorificate la valoarea de utilizare din activul net sau alte corecţii adecvate
unor situaţii ce impun vânzarea forţată a unor active.116
Ca și aspecte concluzive la acest tip de abordare trebuie să menționăm că aceste metode
enumerate mai sus, ca și altele asemănătoare (metoda valorii contabile corectate; metoda bilanțului
contabil corectat; metoda însumării activelor) nu mai sunt considerate de IVS 2011 și IVS 2013,
precum și de Standardele ANEVAR de evaluare a bunurilor (elaborate aproape anual, inclusiv în
2020, pe baza IVS-urilor menționate anterior) ca metode de evaluare a întreprinderii, decât pentru
acelea aflate în niște circumstanțe de evoluție precis menționate în aceste standarde.

11.EXEMPLE PRIVIND MODUL DE DETERMINARE A ACTIVULUI NET

CORECTAT (ANC) ŞI A ACTIVULUI NET DE LICHIDARE (ANL)

11.1.Exemple de determinare a activului net corectat (ANC) la mai multe întreprinderi

Un prim exemplu se referă la corectarea unor valori de active şi elemente de capital propriu
efectuate cu ocazia evaluării unei întreprinderi prin abordarea pe bază de active, situaţie în care,
plecând de la activul net contabil (ANc), s-a ajuns în urma corecţiilor efectuate la anumite active
care şi-au modificat valoarea şi s-a determinat activul net corectat (ANC).
La o întreprindere supusă evaluării, în urma corectării valorilor contabile cu diferenţele din
evaluare, rezultă următorul activ net corectat (a se vedea Tabelul nr. 11.1.1):
Nr. Valori contabile Valori
Specificaţie rd. la 31.08.2009 Ajustări ajustate
A. ACTIVE IMOBILIZATE 1      
I. IMOBILIZĂRI
NECORPORALE 2 2.570 0 2.570
II. IMOBILIZĂRI CORPORALE 3 436.510 687.359 1.123.869
III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 4 7.039 0 7.039
ACTIVE IMOBILIZATE - 5 446.119 687.359 1.133.478

Comentariile şi formulele de calcul din această parte a manualului au fost preluate din lucrarea „ Diagnosticul şi
116

evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate”, de Manaţe Daniel, Colecţia Biblioteca ANEVAR, Bucureşti, 2005,
pp. 263-306

188
 Nr. Valori contabile Valori
Specificaţie rd. la 31.08.2009 Ajustări ajustate
TOTAL
B. ACTIVE CIRCULANTE 6      
II. CREANŢE 7 85.833 -748 85.084
IV. CASA ŞI CONTURI LA
BĂNCI 8 68.124 0 68.124
ACTIVE CIRCULANTE -
TOTAL 9 153.956 -748 153.208
C. CHELTUIELI IN AVANS 10 13.569 0 13.569
D. DATORII MAI MICI DE UN
AN 11 136.129 0 136.129
E. ACTIVE CIRCULANTE,
RESPECTIV DATORII
CURENTE NETE 12 31.396 -748 30.648
F. TOTAL ACTIVE MINUS
DATORII CURENTE 13 477.515 686.611 1.164.126
G. DATORII MAI MARI DE UN
AN 14   0 0
H. PROVIZIOANE PENTRU
RISCURI ŞI CHELTUIELI 15 49.062 0 49.062
J. CAPITAL ŞI REZERVE 16      
I. CAPITAL TOTAL, din care: 17 90.000 0 90.000
-capital subscris vărsat 18 90.000 0 90.000
III. REZERVE DIN
REEVALUARE 19   686.611 686.611
IV. REZERVE 20 523.185 0 523.185
VI. REZULTATUL
EXERCIŢIULUI - Sold D 21 184.730 0 184.730
TOTAL CAPITALURI PROPRII 22 428.454 686.611 1.115.065
ACTIV NET CORECTAT - LEI 23 428.454 686.611 1.115.064
Număr de acţiuni CONSIT 24 22.500
Valoarea pe acţiune 25   49,56
Nr. acţiuni pachet 19.591 26   19.591
Valoare pachet de 19.591 acţiuni 27   970.899

Tabelul nr. 11.1.1: Valori contabile şi valori ajustate

Sursa: Prelucrare proprie a autorilor după un raport de evaluare efectuat de Nica Dumitru şi alţi 2 evaluatori

Valoarea societăţii determinată în urma abordării pe bază de active, conform activului

net corectat (ANC) este de 970.899 lei, la valoarea pachetului de 19.591 acţiuni.

În urma parcurgerii tuturor etapelor de evaluare a categoriilor de active care necesită corecţii
faţă de valoarea lor contabilă, ca şi a unor datorii, sinteza corecţiilor şi calcularea Activului Net
Corectat se face într-un tabel cu forma sintetizată de mai jos (Tabelul nr. 11.1.2).

Valori la Ajustări Valori ajustate

SPECIFICAŢIE Nr. rd. 31.12.2006
lei Lei (2+3)
lei
0 1 2 3 4
IMOBILIZĂRI NECORPORALE 1 25.000 0 25.000
IMOBILIZĂRI CORPORALE 2 3.309.723 22.496.91 25.806.641
IMOBILIZĂRI FINANCIARE 3 2.472.368 3.000 2.475.368
ACTIVE IMOBILIZATE-TOTAL (1+2+3) 4 5.807.091 22.499.91 28.307.009
STOCURI 5 32.500 200 32.700
CREANŢE 6 681.517 -550 680.967
INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN 7 66.035 0 66.035
CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 8 6.551.576 0 6.551.576
ACTIVE CIRCULANTE-TOTAL 9 7.331.628 -350 7.331.278
CHELTUIELI ÎN AVANS 10 200 0 200
DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O 11 456.216 0 456.216
PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN

189
 ACTIVE CIRCULANTE NETE, DATORII 12 4.948.809 -350 4.948.459
CURENTE NETE (9+10-11-16)
TOTAL ACTIVE MINUS DATORII 13 8.829.097 22.499.56 31.328.665
CURENTE 8
DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O 14 162.300 0 162.300
PERIOADĂ DE PESTE UN AN
PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI 15 15.000 0 15.000
VENITURI ÎNREGISTRATE ÎN AVANS 16 1.926.803 0 1.926.803
ACTIV NET CONTABIL (13-14-15) 17 8.651.797 X
ACTIV NET CORECTAT (13-14-15) 18 X 31.151.365

Tabelul nr. 11.1.2: Calculul Activului Net Corectat

Sursa: Stan S. şi Anghel I, Evaluarea întreprinderii, Ediţia a III-a, editura IROVAL şi INVEL MULTIMEDIA,
Bucureşti, 2007, p.354

Valoarea societăţii determinată în urma abordării pe bază de active, conform activului

net corectat (ANC) prezentat în exemplul de mai sus, este de 31.151.365 lei.
Al treilea exemplu de evaluare a unei întreprinderi pe baza activului net corectat (ANC) se
prezintă astfel: plecând de la bilanţul contabil întocmit pe baza balanţei de verificare a conturilor
sintetice din data de 30.04.2013, activele şi datoriile societăţii comerciale AMFORA S.A. sunt
prezentate la valoarea lor contabilă (conform Tabelului nr. 11.1.3), astfel:
Specificaţie Nr.rd. Valori contabile la 30.04.2013
A.ACTIVE IMOBILIZATE 1
I.IMOBILIZĂRI NECORPORALE 2 295.055
II.IMOBILIZĂRI CORPORALE 3 81.764.653
III.IMOBILIZĂRI FINANCIARE 4 12.784.854
ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL 5 94.844.562
B.ACTIVE CIRCULANTE 6
I.STOCURI 7 10.627.114
II.CREANŢE 8 28.907.261
III.INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN 9 -
SCURT
IV.CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 10 11.266.166
ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL 11 50.800.541
C.CHELTUIELI ÎN AVANS 12 1.335.450
D.DATORII MAI MICI DE UN AN 13 29.028.686
E.ACTIVE CIRCULANTE NETE/DATORII 14 23.107.304
CURENTE NETE
F.TOTAL ACTIVE MINUS DATORII 15 117.951.866
CURENTE
H.PROVIZIOANE 16 174.090
J.CAPITAL ŞI REZERVE 17
I.CAPITAL TOTAL, din care: 18 24.372.188
-capital subscris şi vărsat 19 24.372.188
III.REZERVE DIN REEVALUARE 20 50.296.065
IV.REZERVE 21 40.270.100
TOTAL CAPITALURI PROPRII 22 117.777.777
TOTAL CAPITALURI 23 117.777.777

Tabelul nr. 11.1.3: Prezentarea Activului Net Contabil

Sursa: ÎNDRUMAR PENTRU EVALUARE, Evaluarea întreprinderilor, Editura IROVAL BUCUREŞTI, 2013, pp.44-
45

Evaluarea elementelor patrimoniale

Activele şi datoriile societăţii au fost evaluate la valoarea de piaţă/justă, conform procedurii

detaliate mai jos, obţinându-se activul net corectat.
Evaluarea elementelor patrimoniale s-a efectuat astfel:
- clădirile, pentru care nu au fost obţinute informaţii relevante de piaţă, au fost evaluate prin
metoda costului de înlocuire net;

190
- silozurile şi rezervoarele au fost evaluate prin metoda costului de înlocuire net;
- terenurile au fost evaluate prin metoda comparaţiei de piaţă;
- echipamentele tehnologice şi mijloacele de transport au fost evaluate prin abordarea prin piaţă;
- imobilizările financiare reprezentând participaţii ale societăţii au fost evaluate la valoarea justă;
- stocurile au fost evaluate la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă. Nu au
fost necesare corecţii;
- creanţele au fost evaluate la valoarea realizabilă netă;
- disponibilităţile în lei au fost preluate la valoarea nominală.
- disponibilităţile în valută au fost evaluate la cursul valutar valabil pentru data întocmirii
bilanţului.
În urma corectării valorilor contabile cu diferenţele din evaluare, rezultă următorul activ
net corectat (conform Tabelelor nr. 11.1.4 şi 11.1.5):

Tabelul nr. 11.1.4: Prezentarea Activului Net Corectat

Sursa: ÎNDRUMAR PENTRU EVALUARE, Evaluarea întreprinderilor, Editura IROVAL, BUCUREŞTI, 2013, pp.44-
45

Tabelul nr. 11.1.5.: Prezentarea Activului Net Corectat pe acţiune

Sursa: ÎNDRUMAR PENTRU EVALUARE, Evaluarea întreprinderilor, Editura IROVAL, BUCUREŞTI, 2013, pp.44-
45

Valoarea societăţii comerciale AMFORA S.A., determinată prin metoda ANC, este 130.284
mii lei (rotunjit), respectiv 0,5346 lei/acţiune.
Un alt exemplu de determinare a activului net contabil corectat este ce ce îl prezentăm în
continuare, dintr-o altă lucrare reprezentativă și recentă în domeniu117.
În vederea întocmirii bilanțului economic vom efectua următoarele corecții asupra
elementelor din bilanțul contabil:
Țilica Elena Valentina, Finanțe și management financiar, Ediția a II-a revizuită, Editura CECCAR, București, 2021,
117

pp.151-154;

191
1)Imobilizări necorporale = -7.000 lei (eliminarea cheltuielilor de constituire);
2)Terenuri:
Valoarea contabilă a terenurilor = 1.000 mp x 6 lei/mp = 6.000 lei;
Valoarea economică a terenurilor = 1.000 mp x 9 lei/mp = 9.000 lei;
Diferență pozitivă din reevaluarea terenurilor = 9.000 Iei - 6.000 lei = +3.000 Iei;
3)Clădiri = - 20.000 lei (locuința de protocol, considerată bun în afara exploatării);
4)Echipamente:
a)-5.000 lei (echipamentul care a fost utilizat doar în proporție de 5% în ultimii 3 ani, considerat
activ în afara exploatării);
b)Restul echipamentelor la valoarea contabilă = 50.000 lei - 5.000 lei = 45.000 lei;
Echipamente la valoarea reevaluată = 60.000 lei;
Diferență pozitivă din reevaluare aferentă restului echipamentelor = 60.000 lei - 45.000 lei =
+15.000 lei;
Total diferență pozitivă din reevaluarea echipamentelor = - 5.000 lei + 15.000 lei = +10,000 lei;
5)Imobilizări financiare:
Valoarea intrinsecă a unei acțiuni Beta = Activul net corectat al societății Beta / Numărul de
acțiuni
Valoarea unei acțiuni Beta = 600.000 lei / 30.000 acțiuni = 20 lei;
Valoarea contabilă a acțiunilor Beta = 15.000 lei;
Valoarea economică a acțiunilor Beta = 1.000 acțiuni x 20 lei/acțiune = 20.000 lei Diferență
pozitivă din reevaluarea acțiunilor Beta = 20.000 lei - 15.000 lei = +5.000 lei;
6)Materii prime:
Valoarea contabilă a materiilor prime = 60 kg x 1.000 lei/kg = 60.000 lei;
Valoarea economică a materiilor prime = 60 kg x 1.500 lei/kg (prețul ultimelor achiziții) =
90.000 lei;
7)Materiale consumabile = -5.000 lei (stocuri fără mișcare);
Diferență pozitivă din reevaluarea materiilor prime = 90.000 lei - 60.000 lei = +30.000 lei;
8)Produse finite:
Valoarea contabilă a produselor finite = 50 kg x 1.500 lei/kg = 75.000 lei;
Valoarea economică a produselor finite = 50 kg x 1.650 lei/kg (prețul de vânzare mai puțin
beneficiile estimate) = 82.500 lei;
Diferență pozitivă din reevaluarea produselor finite = 82.500 lei - 75.000 lei = +7.500 lei;
9)Creanțe:
a)Creanțe - clienți = -10.000 lei (clienți incerți);
b)Creanțe în valută:
Valoarea contabilă a creanțelor în valută = 20.000 euro x 4,5 lei/euro = 90.000 lei Valoarea
economică a creanțelor în valută = 20.000 euro x 4,7 lei/euro (cursul de schimb valutar la 31 .1
2.N) = 94.000 lei;
Diferență pozitivă din reevaluarea creanțelor în valută = 94.000 lei - 90.000 lei = + 4.000 lei;
Total diferență negativă din reevaluarea creanțelor = - 10.000 lei + 4.000 lei = - 6.000 lei;
10)Disponibilități în valută:
Valoarea contabilă a disponibilităților în valută = 10.000 euro x 4,3 lei/euro = 43.000 lei;
Valoarea economică a disponibilităților în valută = 10.000 euro x 4,7 lei/euro (cursul de schimb
valutar la 31 .1 2.N) = 47.000 lei;
Diferență pozitivă din reevaluarea disponibilităților în valută = 47.000 lei - 43.000 lei +4.000
lei;

192
La baza datelor din spețele mai sus prezentate stă bilanțul contabil prezentat în
continuare:
lei
Activ Sume Capitaluri și datorii Sume
Active imobilizate – 208.000 Capitaluri proprii – 240.000
total (I+II+III) total (I+II+III)
I.Imobilizări necorporale 7.000 I.Capital social 180.000
II.Imobilizări corporale 186.000 II.Prime de capital 40.000
(6.000 terenuri
+130.000 clădiri +
50.000 echipamente)
III.Imobilizări financiare 15.000 III.Rezerve 20.000
Stocuri (60.000 materii 160.000 Provizioane 20.000
prime + 25.000
materiale consumabile +
75.000 produse finite)
Creanțe (45.000 clienți + 135.000 Datorii financiare 146.000
90.000 clienți din facturi
externe)
Disponibilități 43.000 Datorii nefinanciare 140.000
Total activ 546.000 Total capitaluri și 546.000
datorii
a)Trecerea de la bilanțul contabil la bilanțul economic, prin luarea în considerare a corecțiilor
prezentate mai sus:
Activ Valori Ajustări Valori Capitaluri și Valori Ajustări Valori
contabile economice datorii contabile economice
Imobilizări 208.000 - 7.000 199.000 Capital social 180.000 180.000
(imobilizări
necorporale) +
3.000 (terenuri) –
20.000 (clădire) +
10.000
(echipamente) +
5.000 (imobilizări
financiare) = -
9.000
Stocuri 160.000 + 30.000 (materii 192.500 Prime de 40.000 40.000
prime) – 5.000 capital
(materiale
consumabile) +
7.500 (produse
finite) = +32.500
Creanțe 135.000 - 6.000 129.000 Rezerve 20.000 20.000
Disponibilități 43.000 + 4.000 47.000 Rezerve din + 21.500 + 21.500
reevaluare
Provizioane 20.000 - 20.000 0
Datorii 140.000 + 20.000 160.000
nefinanciare
Datorii 146.000 146.000
financiare
Total 546.000 + 21.500 567.500 Total 546.000 + 21.500 567.500

b)Determinarea activului net contabil corectat (ANCC) prin metoda substractivă și metoda
aditivă:
ANCC (prin metoda substractivă) = 567.500 lei (total activ reevaluat) – 160.000 lei – 146.000
lei (total datorii reevaluate) = 261.500 lei;
ANCC (prin metoda aditivă) = 240.000 lei (capital propriu) + 21.500 lei (rezerve din
reevaluare) = 261.500 lei.

11.2.Exemplu de determinare a activului net de lichidare (ANL)

la o întreprindere
Recapitulăm principalele cerinţe ale modalităţii de determinare a Activului net de lichidare
(ANL): Activul net de lichidare (ANL) se aplică în cazul întreprinderilor aflate în proces de

193
lichidare sau reorganizare judiciară. Totodată, poate fi o metodă adecvată dacă valoarea rezultată
din abordarea prin venituri este inferioară activului net corectat. În acest caz, valoare obţinută din
lichidarea afacerii este superioară celei rezultate din continuarea exploatării.
ANL = ANCA - costuri de lichidare, unde costurile de lichidare includ costurile legate de
închiderea întreprinderii, acordarea unor compensaţii salariaţilor, plata unor penalităţi pentru
neonorarea unor obligaţii asumate, dezafectarea unor capacităţi, eventuale obligaţii de
decontaminare, asigurarea pazei activelor până la finalizarea vânzării lor, marketingul legat de
vânzarea activelor, impozite aferente vânzărilor de active etc.
ANCA este un activ net corectat ajustat, pentru valorile unor active specializate sau cu piaţă
limitată, care nu pot fi valorificate la valoarea de utilizare din activul net sau alte corecţii adecvate
unor situaţii ce impun vânzarea forţată a unor active:

INDICATORI Valorile acestor

Indicatori (lei)
1 2
A) ACTIV NET CORECTAT (ANC) 10.400.000
B) CORECŢII IMPUSE DE ACTIVE SPECIALIZATE 4.500.000
SAU CU PLATĂ LIMITATĂ
C) ACTIVUL NET CORECTAT AJUSTAT – ANC (C=A- 5.900.000
B)
D) COSTURI DE LICHIDARE 2.800.000
e) ACTIVUL NET DE LICHIDARE -ANL(C-D) 3.100.000

Tabelul nr. 11.6: Prezentarea Activului Net de Lichidare

Sursa: Prelucrarea proprie a autorilor

Deci, valoarea Activului net de lichidare (ANL) din exemplul de mai sus este 3.100.000
lei.
Prezentăm și un alt exemplu de valoare de lichidare a unei alte întreprinderi, dintr-o
lucrare a unui autor de referință în domeniu118:
EURO
Capitalurile proprii : 525.000
Minus cheltuieli estimate de vânzare (de exemplu, juridice, comisioane) 35.000
Diferența 490.000
Minus :
Pierderi estimate din neîncasare unor creanțe (20%) 20.000
Pierderea cheltuielilor înregistrate în avans (50%) 10.000
Diminuarea valorii stocurilor (30%) 50.000
Îndemnații pentru disponalizarea angajaților 50.000
Diferența 360.000
Minus
Impozit pe câștigul de capital din vânzarea unor active 70.000
VALOAREA DE LICHIDARE 225.000

Stan V. Sorin, Metode de evaluare a hotelurilor și restaurantelor, Editura IROVAL, București, 2017, pag.110;
118

194
 12.MISIUNEA EVALUATORULUI ŞI REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE

12.1.Misiunea evaluatorului

Pentru început, vom prezenta definiţiile diferitelor tipuri de evaluatori, potrivit glosarului
inclus în Standardele ANEVAR de evaluare a bunurilor, Ediţia din 2020, particularizate la
cerinţele României, conform Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia 2011 actualizată în
2013.
Evaluatorul, potrivit Standardardelor ANEVAR, reprezintă o persoană fizică sau juridică ce
are calitatea de evaluator autorizat în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011 privind unele
măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată prin Legea nr. 99/2013, cu modificările ulterioare.
Evaluatorul autorizat este persoana care a dobândit această calitate după parcurgerea
etapelor reglementate de ordonanţa menţionată mai sus119.
Evaluatorii autorizaţi membri ai ANEVAR, în exercitarea independentă a profesiei,
desfăşoară, în principal, următoarele activităţi: a)evaluări de bunuri imobile (EBI); b)evaluări de
întreprinderi (EI); c)evaluări de bunuri mobile (EBM); d)evaluări de acţiuni şi alte instrumente
financiare (EAIF); e)evaluări de fond de comerţ şi alte active necorporale (EFCAN);
f)verificări de rapoarte de evaluare (EV)120.

119
Art.1, alin. 3 din Ordonanţa nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 2 septembrie 2011.
120
Art.3, alin. 3 din Ordonanţa nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. nr. 628 din 2 septembrie 2011.

195
 Evaluator cu specializarea evaluare de întreprinderi (EI) este o persoană fizică, membru
titular ANEVAR, cu competenţe în evaluarea întreprinderii, a fondului de comerţ şi a altor active
necorporale, dovedite cu legitimaţia şi parafa emise de Asociaţie.
Evaluator extern (External Valuer) este un evaluator care nu este angajat al proprietarului
sau al managerului unui activ.
În cazul evaluării pentru garantarea împrumutului ─ persoană fizică, membru titular
ANEVAR care nu este salariat al instituţiei de credit sau persoană juridică, membru corporativ
ANEVAR, semnatară a unui document contractual cu instituţia de credit, pentru care elaborează
rapoarte de evaluare, în condiţiile GEV 520.
Evaluatorul intern, în cazul evaluărilor pentru garantarea împrumutului, este salariat al
instituţiei de credit, care are atribuţii în evaluare şi este membru titular ANEVAR121.
Evaluatorul este o persoană care, în afară de o bună reputaţie, trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii necesare intrării sale libere în cadrul profesiei de evaluator. Astfel, este necesar să
demonstreze următoarele:
1.Calificare corespunzătoare, obţinută printr-o formă de învăţământ recunoscută şi
îndeplinirea oricăror cerinţe legate de lucrările pe care le execută (de natură etică, legală,
contractuală etc);
2.Competenţă şi experienţă corespunzătoare în domeniul în care este specializat şi în zona
sa geografică de acţiune;
3.Asigurare profesională adecvată responsabilităţilor angajate.

Poziţia evaluatorului faţă de client

În relaţia cu clienţii, evaluatorii pot avea una dintre următoarele poziţii:

1.Consultant - în această calitate îşi oferă uneia dintre părţile implicate într-o tranzacţie,
opinia sa calificată în privinţa valorii unei afaceri, proprietăţi imobiliare, activ etc, constituind
obiectul tranzacţiei. De regulă, opinia sa va avea în vedere, atât estimările şi proiecţiile clientului
asupra afacerii, cât şi interesele acestuia, evaluarea fiind subiectivă.
2.Expert neutru (independent) - în această situaţie, evaluatorul va reflecta în evaluare
aşteptările investitorului mediu, interesele subiective ale părţilor implicate nefiind luate în
considerare, iar rezultatul va fi o evaluare independentă. În multe asemenea cazuri, opinia sa este
solicitată prin autoritatea unor instituţii îndreptăţite (tribunal, fisc etc.), pentru obiectul unor cauze
legale sau fiscale.
3.Arbitru - în această situaţie, opinia sa este oferită simultan partenerilor implicaţi în
tranzacţie şi va lua în considerare interesele părţilor, chiar dacă sunt uneori contrare.
Standardele Europene de Evaluare cuprind şi o detaliere a cerinţelor legate de calitatea
evaluatorului, prin prisma intereselor sau relaţiilor sale de muncă anterioare sau existente la data
evaluării. Conform acestor clasificări, evaluatorul poate fi o persoană calificată, care se înscrie într-
una din categoriile intern, extern sau independent, după cum urmează:
1.Evaluator Intern - dacă are şi calitatea de angajat, director sau administrator al
întreprinderii evaluate, dar nu are un interes financiar sau politic semnificativ de natură a-i
influenţa obiectivitatea faţă de rezultatul dorit al evaluării sau care nu are o funcţie într-o instituţie
a autorităţilor publice cu care există conflicte de interes evidente.

Glosar, publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, Bucureşti, 2020, pag. 328;
121

196
 2.Evaluator Extern - dacă nu are calitatea de evaluator intern şi nu are un interes
semnificativ direct sau indirect în întreprinderea evaluată şi nici aceasta nu are astfel de interese în
proprietăţile evaluatorului.
3.Evaluator Independent - dacă are calitatea de evaluator extern şi, în plus, nu a avut în
ultimele 24 de luni nici o relaţie financiară cu clientul sau vreo implicare legată de proprietatea
evaluată sau cu părţile interesate de respectiva proprietate.

12.2.Responsabilitatea evaluatorului
Există trei categorii de responsabilităţi asumate de evaluator prin întocmirea raportului
de evaluare şi susţinerea opiniei sale în faţa clienţilor:
Prima dintre acestea este responsabilitatea profesională, care constă în consecvenţa cu care
evaluatorul cunoaşte şi aplică standardele profesionale şi etice, metodele şi tehnicile de evaluare,
într-un mod adecvat contextului evaluării (scop, drepturi de proprietate evaluate, definiţii ale
valorii, termen de valabilitate, interese speciale, sinergii etc.) şi poziţiei sale faţă de client.
Responsabilitatea civilă are la bază clauzele contractului evaluator - client şi promisiunile sau
obligaţiile asumate de evaluator în privinţa conţinutului, termenelor şi calităţii serviciului prestat.
Responsabilitatea penală reprezintă un aspect mai puţin plăcut, dar care se manifestă în
condiţiile în care, în cursul activităţii sale, evaluatorul săvârşeşte infracţiuni.

12.3.Conţinutul raportului de evaluare conform standardelor internaţionale de evaluare

Raportul de evaluare reprezintă un document scris, clar formulat, argumentat logic, bazat pe
investigaţii complete şi destinat comunicării către client sau altă persoană a opiniei evaluatorului
privind o problemă de evaluare. Opinia exprimată trebuie să fie astfel formulată încât să nu inducă
confuzii asupra valorii estimate a proprietăţii sau afacerii evaluate. Redactarea raportului de
evaluare trebuie să ţină cont de prevederile Standardului Internaţional de Evaluare IVS 103 -
Raportarea evaluării, de practica înregistrată în piaţă şi de necesităţile obiective ale clientului. În
acest sens, în raport se vor adopta doar bazele de evaluare recunoscute, care vor fi convenite cu
clientul sau cu consultanţii săi, la începutul misiunii de evaluare.
Datorită rolului-cheie pe care raportul de evaluare îl are în comunicarea concluziei privind
valoarea, către utilizatori şi terţi, acest standard are următoarele obiective principale:
1.Să comenteze cerinţele privind raportarea, care corespund celei mai bune practici
profesionale şi
2.Să identifice elementele esenţiale care trebuie incluse în rapoartele de evaluare.
Cerinţele privind raportarea, cuprinse în acest standard, se aplică tuturor tipurilor de rapoarte
de evaluare (deci şi celor pentru întreprindere).
Unele instrucţiuni, care se referă la evaluarea pentru scopuri specifice şi pentru tipuri
specifice de proprietate, cum ar fi raportarea financiară şi pentru garantarea împrumutului, pot să
fie diferite de cele realizate pentru alte misiuni.
Definiţii mai importante care se referă la elaborarea raportului de evaluare sunt:
1)raport de evaluare; 2)specificaţiile misiunii de evaluare; 3)declaraţia de conformitate;
4)ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare.
Raportul de evaluare este un document care înregistrează instrucţiunile pentru o anumită
misiune de evaluare, baza de evaluare şi scopul evaluării, ca şi rezultatele analizei care a condus la
opinia privind valoarea. De asemenea, un raport de evaluare poate să explice procesele analitice

197
care au fost parcurse în cursul evaluării şi să prezinte informaţiile semnificative care au fost
folosite în analiză. Rapoartele de evaluare pot fi verbale sau scrise.
Termenii raport de evaluare şi certificat de evaluare sunt utilizaţi, uneori, ca fiind
echivalenţi. După cum se obişnuieşte în unele ţări (de exemplu, Marea Britanie), termenul
certificat de evaluare desemnează un document în care evaluatorul certifică suma de bani la care a
fost evaluată proprietatea. Certificatul de evaluare este, de obicei, o scrisoare scurtă, cu toate că
poate lua şi forma unui raport detaliat. El include: data evaluării, scopul evaluării, data
certificatului, ipotezele pe care s-a bazat evaluarea şi numele, adresa şi calificarea evaluatorului.
Certificarea valorii, după cum se obişnuieşte în alte ţări (de exemplu, SUA), este o declaraţie prin
care evaluatorul afirmă că faptele prezentate sunt corecte, că analizele sunt limitate numai la
ipotezele prezentate, că onorariul evaluatorului nu este condiţionat de nici un aspect al raportului şi
că evaluatorul a întocmit evaluarea în conformitate cu standardele profesionale şi etice.
Specificaţiile misiunii evaluatorului reprezintă primul pas în procesul de evaluare, în care se
stabilesc contextul şi sfera evaluării şi se rezolvă orice ambiguitate care implică un element sau o
problemă de evaluare. Termenul este echivalent cu o informare scurtă privind evaluarea, aşa cum
se practică în unele ţări. Evaluatorul se asigură că analizele, informaţiile şi concluziile prezentate în
raport sunt în concordanţă cu specificaţiile stabilite prin definirea misiunii evaluatorului.
Specificaţiile misiunii de evaluare includ următoarele şapte elemente:
1)identificarea proprietăţii imobiliare, a bunurilor mobile (maşini, instalaţii, echipamente),
a întreprinderii sau a altei proprietăţi, care fac subiectul evaluării şi a altor clase de proprietate
care sunt incluse în evaluare, pe lângă categoria principală de proprietate;
2)o identificare a drepturilor de proprietate (proprietar unic, societăţi comerciale,
participaţii), care vor fi evaluate;
3)destinaţia vizată a evaluării şi orice limitare legată de aceasta, identificarea oricărui
colaborator şi a contribuţiei acestuia;
4)o definiţie a bazei sau tipului de valoare cerut;
5)data la care este valabilă valoarea estimată şi data raportului;
6)o identificare a ariei de aplicabilitate a evaluării şi a raportului;
7)o identificare a oricăror condiţii limitative pe care se bazează evaluarea.
Declaraţia de conformitate este o declaraţie care atestă faptul că evaluatorul a respectat
cerinţele etice şi profesionale conţinute în Codul Deontologic IVS, aferent îndeplinirii misiunii. În
unele ţări, declaraţia de conformitate este cunoscută sub denumirea de certificarea valorii.
Ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare. Înainte de a încheia tranzacţia de achiziţie a
unei proprietăţi, un cumpărător prudent trebuie să acorde atenţia cuvenită (due diligence),
interesându-se pe piaţă despre respectiva proprietate. Este normal ca evaluatorul să utilizeze
ipotezele privind rezultatul probabil al acestei analize şi să se bazeze pe informaţia pe care clientul
i-o pune la dispoziţie în această problemă. Ipotezele speciale, neobişnuite sau extraordinare pot fi
orice ipoteze adiţionale care se referă la problemele studiate în cadrul acestei analize sau care se
referă la alte probleme, cum ar fi identitatea cumpărătorului, starea fizică a proprietăţii, prezenţa
poluanţilor (de exemplu, contaminarea pânzei de apă freatică) sau abilitatea de a redezvolta
proprietatea.
Orice raport de evaluare trebuie să întrunească o serie de cerinţe, care vor fi detaliate
ceva mai departe în acest subcapitol.
Potrivit Standardului Internaţional de Evaluare IVS 103 - Raportarea evaluării 122, sunt de
reţinut următoarele aspecte definitorii privind redactarea raportului de evaluare.

IVSC, Standardele Internaţionale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucureşti, 2011, pp.35-37.

122

198
 1.Etapa finală a procesului de evaluare constă în comunicarea valorii către partea care a
comandat evaluarea şi către orice alţi utilizatori desemnaţi. Este esenţial ca raportul de evaluare să
comunice informaţiile necesare pentru o înţelegere adecvată a evaluării.
2.Pentru a asigura comparabilitatea, relevanţa şi credibilitatea, raportul de evaluare va
prezenta o descriere clară şi precisă a sferei misiunii de evaluare, a scopului şi utilizării desemnate
a acesteia, confirmarea tipului valorii utilizat şi va dezvălui orice ipoteze, ipoteze speciale,
incertitudini importante sau condiţile limitative care influenţează în mod direct valoarea.
3.Acest standard se aplică tuturor rapoartelor de evaluare, indiferent dacă acestea se tipăresc
pe hârtie sau sunt transmise pe cale electronică. Pentru anumite clase de active sau aplicaţii, pot
exista variaţii de la acest standard sau cerinţe suplimentare la raportare. Acestea se regăsesc în
standardele corespunzătoare de aplicaţii ale evaluării sau în cele referitoare la active.

Principiul general în evaluarea întreprinderii

Etapa finală a evaluării constă în comunicarea rezultatelor către partea care a comandat
evaluarea şi către orice alţi utilizatori desemnaţi. Este esenţial ca raportul de evaluare să comunice
informaţiile necesare pentru o înţelegere adecvată a evaluării sau a verificării evaluării. Un raport
nu trebuie să fie ambiguu sau să inducă în eroare şi va permite cititorului îndreptăţit o înţelegere
clară a evaluării sau a altor servicii furnizate.
Pentru a asigura comparabilitatea, relevanţa şi credibilitatea, raportul va prezenta o descriere
clară şi precisă a termenilor de referinţă ai evaluării, a scopului şi utilizării desemnate a acesteia şi
va prezenta orice ipoteze, ipoteze speciale, incertitudini sau condiţii limitative importante, care
influenţează în mod direct evaluarea.
Acest standard se aplică tuturor rapoartelor de evaluare sau rapoartelor referitoare la
rezultatul unei verificări a evaluării, indiferent dacă acestea sunt tipărite pe hârtie sau sunt
transmise pe cale electronică.
Pentru anumite clase de active sau pentru evaluări pentru utilizări specifice pot exista
modificări faţă de acest standard sau cerinţe suplimentare de raportare. Acestea se regăsesc în
standardele pentru active sau în cele pentru utilizări specifice.

Conţinutul raportului de evaluare

Scopul evaluării, complexitatea activului supus evaluării şi cerinţele utilizatorilor vor

determina gradul adecvat de detaliere al raportului de evaluare. Formatul raportului, precum şi
orice excludere de la cerinţele acestui standard trebuie să fie convenite în prealabil şi consemnate
în termenii de referinţă ai evaluării.
Se recomandă ca în raport să fie menţionaţi termenii de referinţă ai evaluării. În următoarea
listă cu cerinţe, referinţa la un evaluator include şi pe cea referitoare la un verificator al evaluării,
iar referinţa la o evaluare include şi pe cea referitoare la verificarea evaluării.
a)Identificarea şi competenţa evaluatorului
Evaluatorul poate fi o persoană fizică sau juridică. Raportul trebuie să includă o declaraţie
prin care evaluatorul să confirme că poate oferi o evaluare obiectivă şi imparţială şi că este
competent să efectueze evaluarea. Raportul va include semnătura persoanei fizice sau juridice
responsabilă pentru evaluare. Dacă evaluatorul a apelat la asistenţă substanţială din partea altor
specialişti, pentru orice aspect al evaluării, în raport trebuie prezentată natura unei astfel de
asistenţe, precum şi măsura în care s-a bazat pe această asistenţă.

199
 b)Identificarea clientului şi a oricăror alţi utilizatori desemnaţi
Partea care a comandat evaluarea va fi identificată împreună cu orice alte părţi care s-ar putea
baza pe rezultatele evaluării (a se vedea şi litera (j), în continuare).
c )Scopul evaluării
Scopul evaluării va fi prezentat în mod clar.
d)Identificarea activului sau a datoriei subiect al evaluării
Poate fi necesară o clarificare pentru a se face distincţia între un activ şi un drept asupra
acestuia sau un drept de folosinţă a acelui activ. Dacă evaluarea se face pentru un activ care se
utilizează împreună cu alte active, va fi necesar să se clarifice dacă acele active se includ în
evaluare, dacă se exclud şi se presupune că sunt disponibile sau dacă se exclud şi se presupune că
nu sunt disponibile (a se vedea SEV 100 - Cadrul general, paragrafele 23 şi 24).
e)Tipul valorii
Acesta trebuie să fie adecvat scopului evaluării. Trebuie citată sursa definiţiei oricărui tip al
valorii utilizat sau acesta trebuie să fie explicat. Unele dintre tipurile uzuale ale valorii sunt definite
şi comentate în SEV 100 - Cadrul general. Această cerinţă nu este aplicabilă în cazul verificării
evaluării, atunci când nu i se cere verificatorului să prezinte o concluzie asupra valorii sau nu se
cere un comentariu asupra tipului valorii utilizat.
f)Data evaluării
Data evaluării poate fi diferită de data emiterii raportului de evaluare sau de data la care
investigaţiile urmează să se facă sau să se finalizeze. Atunci când este cazul, aceste date trebuie să
fie menţionate în mod distinct în raport. Această cerinţă nu se aplică în cazul verificării unei
evaluări, cu excepţia cazului în care verificatorului i se solicită să facă comentarii referitoare la data
evaluării utilizată în evaluarea supusă verificării.
g)Documentarea necesară pentru efectuarea evaluării
Trebuie să fie prezentate în raport, atât documentarea necesară pentru efectuarea evaluării, cât
şi limitările documentării respective consemnate în termenii de referinţă ai evaluării.
h)Natura şi sursa informaţiilor utilizate pe care s-a bazat evaluarea
Trebuie prezentate natura şi sursa oricăror informaţii relevante pe care se bazează evaluarea şi
amploarea oricăror etape parcurse pentru verificarea acelor informaţii. În situaţia în care informaţiile
furnizate de client sau de o terţă parte nu au fost verificate de către evaluator, acest fapt trebuie
precizat în mod clar şi trebuie făcută referire, după caz, la orice confirmare furnizată de partea
respectivă cu privire la acele informaţii.
i)Ipoteze şi ipoteze speciale
Trebuie precizate în mod clar toate ipotezele şi ipotezele speciale adoptate.
j)Restricţii de utilizare, difuzare sau publicare
Când este necesar sau de dorit restricţionarea utilizării evaluării sau a celor care pot să se
bazeze pe aceasta, restricţionarea trebuie precizată.
k)Declararea conformităţii evaluării cu SEV
Deşi declararea conformităţii evaluării cu SEV este de regulă necesară, ar putea exista situaţii
în care scopul evaluării necesită o deviere de la SEV. Orice astfel de deviere trebuie să fie
identificată împreună cu justificarea acelei devieri. O deviere nu este justificată dacă efectul
acesteia este o evaluare care induce în eroare.
l)Abordarea în evaluare şi raţionamentul
Pentru a se înţelege rezultatul evaluării în contextul acesteia, raportul va face trimitere la
abordarea sau la abordările aplicate, la datele cheie de intrare utilizate şi la raţionamentele
200
principale care au condus la concluziile evaluării. În cazul unui raport de verificare a evaluării,
trebuie prezentate concluziile verificatorului asupra raportului de evaluare supus verificării,
inclusiv raţionamentele pe care se bazează aceste concluzii. Această cerinţă nu se aplică dacă s-a
convenit în mod special şi s-a consemnat în termenii de referinţă ai verificării evaluării că va fi
prezentat un raport fără explicaţii sau fără alte informaţii de fundamentare.
m)Valoarea sau valorile obţinute
Aceasta/acestea va/vor fi prezentate în moneda convenită. Această cerinţă nu se aplică în
cazul unei verificări a evaluării, dacă verificatorului nu i se solicită să furnizeze propria concluzie
asupra valorii.
n)Data raportului de evaluare
Trebuie să fie inclusă data la care este emis raportul. Această dată poate fi diferită de data
evaluării123.
Aspecte foarte importante şi specifice misiunilor de profil efectuate de acești profesioniști din
țara noastră legate de redactarea raportului de evaluare pentru întreprinderi sunt cuprinse în SEV
101 – Termeni de referință ai evaluării (IVS 101), în SEV 103 – Raportare (IVS 103) și GEV
600 – Evaluarea întreprinderii, publicat în Standardele de evaluare ANEVAR, ediţia 2020,
particularizate după Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia 2011 şi revizuite în 2013.

Stabilirea termenilor de referinţă ai evaluării și conținutul raportului de evaluare potrivit

standardelor ANEVAR

La începutul procesului de evaluare, precum şi pe parcursul acestuia, evaluatorul trebuie să

stabilească termenii de referinţă ai evaluării, care vor fi agreaţi cu clientul şi vor fi precizaţi în scris
într-un document contractual.
Documentul contractual include cerinţele cuprinse în SEV 101 – Termeni de referință ai
evaluării124, cu precizările detaliate în continuare. Aceste cerințe se referă la următoarele
aspecte: a)identificarea evaluatorului; b)identificarea clientului (clienților) (dacă este cazul);
c)identificarea altor utilizatori desemnați (dacă este cazul); d)activul (activele) supus(e)
evaluării; e)moneda evaluării; f)scopul evaluării; g)tipul/tipurile valorii utilizat(e); h)data
evaluării; i)natura și amploarea activităților evaluatorului și oricare limitări ale acestora;
j)natura și sursa informațiilor pe care se bazează evaluatorul; k)ipoteze semnificative și/sau
ipoteze speciale semnificative; l)tipul raportului care va fi elaborat; m)restricții de utilizare,
difuzare și publicare a raportului; n)faptul că evaluarea se va realiza în conformitate cu SEV și
că evaluatorul va estima gradul de adecvare al tuturor datelor de intrare semnificative.
Raportul de evaluare (indiferent că este vorba de o întreprindere sau alt activ sau sursă
de finanțare) trebuie facă referire la următoarele aspecte definitorii: a)termenii de referință
ai evaluării realizate, incluzând elementele stipulate în SEV 101 Termenii de referință ai
evaluării, în măsura în care fiecare dintre aceste elemente se poate aplica în misiunea de
evaluare; b)utilizarea desemnată; c)abordarea sau abordările utilizate; d)metoda sau metodele
aplicate; e)datele de intrare principale utilizate; f)ipotezele formulate; g)concluzia (concluziile)

SEV 103 – Raportare (IVS 103), publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, Ediţia 2020, pp.13-15;
123

Publicat în Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, București, 2020, pp.6-9;

124

201
privind valoarea și principalele motive care au condus la oricare dintre concluziile formulate;
h)data raportului (care poate să difere de data evaluării).
Luând în calcul rolul evaluatorilor de întreprinderi, în special şi a evaluatorilor de
active, în general, în etapa actuală, în condiţiile mediului economic foarte fluid din ţara
noastră, ca ţară membră a UE, putem desprinde cel puţin 3 concluzii importante (Nica
Dumitru, 2017):
1)Activitatea de evaluare este foarte importantă pentru toate categoriile de actori din
economia de piaţă şi la aceşti specialişti ei trebuie să facă apel, fără reţinere, ori de câte ori este în
joc oportunitatea şi eficienţa unei afaceri, fără rezerve din motive financiare, pentru că numai astfel
vor evita nişte pagube sau eşecuri ulterioare, mult mai costisitoare;
2)Agenţii economici publici sau privaţi trebuie să conştientizeze faptul că afacerile şi
investiţiile serioase se iniţiază, menţin şi dezvoltă numai dacă, pe lângă profesioniştii jurişti,
contabili, pe resurse umane şi de alte specializări, apelează cu toată încrederea şi la evaluatori de
active, care îi pot feri de eşecuri şi paşi greşiţi în afaceri şi în gestionarea resurselor financiare de
orice natură;
3)Actuala etapă în care ne găsim din punct de vedere economic şi politic, reclamă cu
prisosinţă întărirea conexiunilor de afaceri şi profesionale cu entităţile similare din Uniunea
Europeană şi de pe mapamond, pentru a fi permanent racordaţi la elementele de progres din aceste
domenii şi a evita experienţele neplăcute ale celor care au eşuat în afaceri şi în viaţă.

12.4.Verificarea evaluărilor de către profesioniştii în domeniu abilitaţi pentru această

misiune

Verificarea unei evaluări reprezintă procesul de elaborare a unei opinii privind modul de
întocmire a acesteia, precum şi comunicarea acestei opinii, proces care se materializează printr-un
raport scris.
Activitatea de verificare reprezintă o analiză care are ca obiect un raport de evaluare şi nu pe
autorul acestuia. Critica din interiorul rapoartelor de verificare se referă la evaluări şi nu la autorii
lor. Conform practicii din România, raportul de verificare este exclusiv un document scris. Chiar
dacă în practica din SUA şi Canada este permisă şi utilizarea rapoartelor de verificare verbale, de la
apariţia sa, SEV 400 nu a admis acest gen de raport.
Evaluarea care face obiectul verificării reprezintă o activitate prevăzută de OG 24/2011, care
are ca obiect estimarea valorii unui bun şi care a fost realizată în conformitate cu standardele de
evaluare în vigoare la data elaborării acesteia.
Raportul de verificare este un document succint, în care concluziile verificării se transmit
clienţilor şi utilizatorilor desemnaţi prin exprimări clare şi fără echivoc.
Verificatorii trebuie să ţină seama întotdeauna de scopul şi de utilizarea raportului de
verificare, astfel încât forma raportului şi conţinutul acestuia să fie perfect adaptate acestor cerinţe.
Verificatorul ar trebui să ţină seama de următoarele aspecte:
1)Să răspundă cerinţelor de raportare ale clientului şi utilizatorului desemnat, lămurind
neclarităţile şi răspunzând întrebărilor care au generat nevoia unei verificări a evaluării.

202
2)Să ştie că ceea ce este scris va fi citit şi de către evaluator şi că va trebui să poată explica
acestuia, oricând, fiecare cuvânt şi raţionament din cadrul verificării. Şi să nu uite vreo clipă
faptul că şi rapoartele pe care le realizează vor/pot fi la rândul lor verificate.
Din situaţiile întâlnite în practica din România, la acest moment, în care clienţii şi/sau
utilizatorii desemnaţi sunt interesaţi de rezultatul unei verificări, enumerăm următoarele:
1)Băncile prin activitatea curentă de creditare sau prin verificările la care sunt supuse valorile
colateralelor, în conformitate cu cerinţele Băncii Naţionale;
2)Auditorii financiari, care îşi întemeiază opiniile privind valoarea justă a activelor
imobilizate pe baza unei activităţi de verificare;
3)Autorităţile locale, care pot solicita realizarea verificării evaluării în cadrul evaluării
pentru impozitare;
4)Organele de cercetare judiciară, care utilizează expertizele ce includ verificări ale unor
rapoarte anterioare, în cazul calculării prejudiciilor;
5)Instanţele de judecată, care îşi bazează deciziile pe rezultatul unor expertize, iar
verificarea evaluării devine o expertiză importantă atunci când, nefiresc, pe masa judecătorilor se
află expertize ale aceloraşi bunuri, realizate în aceiaşi termeni de referinţă ai evaluării, dar care au
condus la rezultate diametral opuse (de la simplu la dublu, triplu sau mai mult);
6)Avocaţii, care, în speţele în care sunt implicaţi, pot utiliza în strategia lor concluziile unei
verificări a evaluării sau concluzii rezultate dintr-o analiză ce poate fi realizată de către un
evaluator autorizat;
7)Managementul sau consiliile de administraţie ale companiilor care îşi bazează deciziile
de afaceri pe utilizarea unor rapoarte de evaluare;
8)Judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, debitorii sau creditorii, în situaţia contestării
unui raport de evaluare realizat în procedură
9)Oricare alte situaţii în care se utilizează evaluări şi se solicită verificarea acestora, ca
acţiune preventivă sau retroactivă.
Există verificări de evaluări care pot fi considerate preventive, adică se realizează înainte ca
utilizarea evaluărilor să producă orice fel de efecte. Şi există verificări retroactive, adică verificări
ale unor evaluări care au produs deja efecte, de cele mai multe ori ireversibile.
Acestea din urmă necesită o atenţie specială a verificatorului, având în vedere că, în analiza şi
interpretarea consecinţelor utilizării raportului de evaluare, aprecierile şi cuvintele din raportul de
verificare vor avea un "cuvânt greu de spus".
Acest Standard este aplicabil numai pentru derularea activităţii de verificare a rapoartelor de
evaluare.
Verificările evaluărilor pot fi realizate numai de către evaluatori autorizaţi persoane fizice
care deţin specializarea Verificarea evaluării (VE), dovedită cu parafa de verificator (în
specializarea corespunzătoare raportului de evaluare supus verificării), conform legislaţiei
aplicabile în România, pe care îi vom numi în continuare Verificatori sau de către evaluatori
autorizaţi persoane juridice care semnează certificarea din raportul de verificare împreună cu
evaluatorii persoane fizice care deţin specializarea VE şi care au participat la elaborarea acestuia.
Specializarea VE poate fi dobândită de către un evaluator autorizat numai dacă acesta
îndeplineşte câteva cerinţe prevăzute în regulamentul de dobândire a specializării VE. O cerinţă de
bază este ca evaluatorul să deţină de minimum 5 ani specializarea pentru care urmează să
dobândească dreptul de a realiza rapoarte de verificare. Cu alte cuvinte, un evaluator autorizat nu
poate deţine doar specializarea VE. Aceasta se dobândeşte doar alături de specializările care au fost

203
dobândite anterior, respectiv EPI (Evaluarea bunurilor imobile), El (Evaluarea întreprinderii) şi
EBM (Evaluarea bunurilor mobile).
În afara acestor persoane calificate, nici o altă entitate nu poate elabora verificări de evaluări,
respectiv să emită opinii asupra unor rapoarte de evaluare, care să fie opozabile terţilor, dacă nu
deţine specializarea VE.
Evaluatorii autorizaţi care deţin specializarea verificări de rapoarte de evaluare - VE pot
efectua rapoarte de verificare numai dacă la data raportului de evaluare care urmează a fi verificat
desfăşurau activitate de evaluare.
Acest articol introduce o cerinţă suplimentară evaluatorilor autorizaţi care deţin specializarea
VE şi cărora li se solicită realizarea unui raport de verificare. Aceasta se materializează prin
solicitarea ca verificatorul să fi desfăşurat activitate de evaluare la data realizării raportului de
evaluare verificat, în specializarea corespunzătoare raportului de evaluare supus verificării.
Prin sintagma „să fi desfăşurat activitate de evaluare” se înţelege că respectivul verificator
avea dreptul legal să desfăşoare activitate de evaluare în conformitate cu standardele de evaluare
care au fost avute în vedere de către evaluator la data realizării evaluării verificate.
Astfel, dacă este supus verificării un raport de evaluare realizat în anul 2001, în conformitate
cu standardele de evaluare aferente acelei perioade, verificatorul trebuia să fi fost evaluator în anul
2001, având obligaţia profesională de a respecta la acel moment standardele de evaluare în vigoare.
Cu alte cuvinte, dacă raportul de evaluare a fost realizat în conformitate cu standardele ANEVAR,
atunci verificatorul trebuia să fi fost membru al acestui organism profesional la acea dată, postură
care impunea respectarea standardelor de evaluare.
Tocmai din acest motiv, în mod special atunci când există asemenea verificări, care pot
genera consecinţe grave asupra evaluatorilor sau a utilizatorilor desemnaţi (verificările retroactive
enumerate anterior), este necesar ca verificarea să fie realizată cât mai obiectiv posibil, asigurându-
se toate măsurile de precauţie necesare.
O situaţie pe care o putem întâlni este dacă un raport de evaluare poate fi realizat la o dată
anterioară, ca dată de referinţă a evaluării, şi dacă, la acea dată, persoana sau firma care realizează
evaluarea era evaluator autorizat.
Răspunsul necesită luarea în considerare a următoarelor aspecte:
a)Dacă evaluarea este utilizată pentru a informa astăzi utilizatorii desemnaţi cât ar fi fost
valoarea la acea dată, fără ca aceasta să fie comparată cu existenţa unui raport de evaluare în acel
moment şi rezultatul acestuia, adică scopul să fie informarea actuală şi nu compararea cu un preţ
din acel moment, corelat cu un raport de evaluare, pot fi utilizate tehnici moderne de evaluare,
neexistente la data evaluării (dacă este cazul), dar utilizând informaţii care să definească piaţa
aferentă acelui moment. Acest lucru poate fi realizat de către un evaluator autorizat care nu este
obligatoriu să fi fost evaluator la data de referinţă a evaluării.
b)Dacă evaluarea este utilizată pentru ca rezultatul acesteia să fie comparat cu un raport de
evaluare şi rezultatul acestuia, realizat la acea dată de referinţă a evaluării din trecut, chiar dacă
acţiunea de evaluare nu are ca scop verificarea unei evaluări, evaluatorul trebuie să respecte, prin
termenii de referinţă, toate regulile, rigorile şi limitările care erau valabile la data evaluării, inclusiv
în ceea ce priveşte tehnicile de evaluare.
c)Cu cât raportul de evaluare a fost realizat cu mai mulţi ani în urmă şi dacă s-a impus
verificarea lui, este foarte probabil ca acesta să fi produs deja consecinţe. O concluzie a verificării
care infirmă conţinutul raportului de evaluare nu mai permite refacerea acestuia, însă poate atrage
responsabilitatea decidenţilor sau evaluatorilor. În aceste condiţii, este extrem de important ca
raportul de verificare să fie cât mai obiectiv cu putinţă.

204
 d)Un test al obiectivităţii l-ar putea reprezenta opinia simultană a mai multor verificatori, care
să lucreze în echipă, urmărind consensul, sau individual, dar având aceiaşi termeni de referinţă ai
verificării.
e)Motivele care fac dificilă „reconstituirea momentului evaluării” sunt variate şi
complexe, ca de exemplu: 1)Evoluţia pieţei bunului respectiv; 2)Modificările în standarde şi
practica evaluării; 3)Evoluţia tehnologiei; 4)Schimbarea mentalităţilor; 5)Accesul la informaţiile
necesare evaluării.
Cerinţele generale pentru un verificator, în scopul realizării activităţii de verificare a
evaluării, sunt următoarele:
a)să cunoască, să înţeleagă şi să aplice acele tehnici şi metode care sunt necesare realizării unui
raport de verificare credibil;
b)să acţioneze cu bună credinţă, obiectivitate şi diligenţă în elaborarea verificării evaluării;
c)să nu realizeze activitatea de verificare într-o manieră neglijentă, prin elaborarea unor rapoarte
care să conţină neconformităţi125.

12.5.Principalele prevederi din Codul de etică al profesiei

de evaluator
Principiile etice fundamentale ale profesiei de evaluator autorizat cuprind aspectele care
trebuie luate în considerare sau acţiuni care trebuie efectuate în vederea evitării sau a diminuării
pericolelor ce pot apărea pe parcursul activităţii unui evaluator autorizat.
Aceste principii sunt următoarele: 1)Integritate; 2)Obiecti-vitate, independenţă,
imparţialitate; 3)Confidenţialitate; 4)Com-petenţă profesională; 5)Comportament profesional.
1)Integritate
Principiul integrităţii obligă toţi evaluatorii autorizaţi să fie cinstiţi şi oneşti în toate relaţiile
profesionale şi de afaceri. Integritatea implică o comportare corectă şi sinceră.
Evaluatorul autorizat nu va realiza cu bună ştiinţă un raport de evaluare, un raport de
verificare sau orice altă opinie referitoare la evaluare care:
-conţine declaraţii sau informaţii false, greşite sau întocmite în mod necorespunzător;
-conţine erori fundamentale, prin omisiune sau realizate cu intenţie.
2)Obiectivitate, independenţă, imparţialitate
Principiul obiectivităţii obligă evaluatorul autorizat să aibă în activitatea desfăşurată un
comportament şi un raţionament profesional, care să nu fie compromis din cauza prejudecăţilor,
conflictului de interese sau a influenţei altor persoane.
Evaluatorul autorizat are obligaţia de a fi imparţial, independent şi onest. Incertitudinile
posibile, referitor la independenţă sau imparţialitate, trebuie să fie făcute cunoscute celor implicaţi
şi eliminate sau minimalizate pentru a nu exista suspiciuni privind concluziile lucrării de evaluare.
3)Confidenţialitate
Evaluatorul autorizat trebuie să respecte confidenţialitatea informaţiilor deţinute cu privire la
client şi la lucrările efectuate şi trebuie să fie precaut şi vigilent pentru a nu face dezvăluiri
neintenţionate.
Evaluatorul autorizat va comunica numai clientului sau destinatarului lucrării sau persoanelor
autorizate de către aceştia, valorile rezultate în urma evaluării sau alte informaţii considerate de
comun acord ca fiind confidenţiale, cu excepţia cazului când se solicită acest lucru în mod legal,

Vascu Adrian, Seminar de pregătire continuă, Verificarea la zi a evaluării, Editura IROVAL, Bucureşti, 2018,
125

pp.1-12.

205
pentru respectarea anumitor proceduri judiciare. Contractul de servicii de evaluare reprezintă cadrul
legal adecvat pentru a preciza tipul şi natura informaţiilor considerate confidenţiale.
4)Competenţa profesională
Principiul competenţei profesionale implică următoarele obligaţii din partea evaluatorului
autorizat:
-menţinerea cunoştinţelor profesionale şi a abilităţilor la nivelul necesar, astfel încât
angajatorul sau clienţii să beneficieze de servicii profesionale competente;
-realizarea serviciilor profesionale în conformitate cu standardele de evaluare obligatorii
pentru membrii Uniunii.
Competenţa profesională implică exercitarea judecăţii, în utilizarea cunoştinţelor şi a
abilităţilor profesionale pentru realizarea serviciilor de evaluare şi presupune:
-dobândirea de cunoştinţe profesionale adecvate;
-menţinerea nivelului de cunoştinţe profesionale prin programele de pregătire continuă.
5)Comportament profesional
Principiul comportamentului profesional obligă toţi evaluatorii autorizaţi să respecte
legislaţia specifică în vigoare şi standardele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii.
Evaluatorii autorizaţi nu trebuie să compromită buna reputaţie a profesiei. Ei trebuie să fie
cinstiţi şi sinceri, să prezinte obiectiv şi fără ambiguităţi procesul de evaluare şi concluziile lucrării,
indiferent de dorinţele şi indicaţiile clientului.
Evaluatorul autorizat nu va induce în eroare Uniunea, în mod expres sau printr-un act de
omisiune, pentru a fi eligibil pentru un anume statut sau categorie de membri.
Evaluatorii autorizaţi nu vor face afirmaţii compromiţătoare cu privire la alţi evaluatori
autorizaţi sau la lucrările efectuate de către aceştia.
Prevederile acestui cod etic sunt obligatorii pentru toţi evaluatorii autorizaţi, persoane fizice şi
persoane juridice, membrii ai ANEVAR.
Nerespectarea dispoziţiilor prezentului cod constituie abatere disciplinară şi atrage
răspunderea evaluatorilor autorizaţi conform regulamentelor în vigoare126.

Codul de etică al profesiei de evaluator autorizat, publicat în Buletinul informativ ANEVAR, nr.1/2012, pp.18-20.
126

206
 Bibliografie

1)ANEVAR, Ghiduri de evaluare. Ghiduri metodologice de evaluare, Bucureşti, 2012;

2)ANEVAR, Standarde de evaluare a bunurilor, București, 2020;
3)Anghel Ion (coordonator) si colectiv, Evaluarea intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti,
2011;
4)Appraisal Institute, Evaluarea proprietăţii imobiliare, Ediţia a 13-a, Ediţia în limba română,
ANEVAR, Bucureşti, 2011;
5)Balu Mariana Elena, Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii practice, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007;
6)Barrett A. Slade, Evaluarea clădirilor de birouri. O perspectivă actuală, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2012;
7)Bircea Ioan, Ştefănescu Daniela, Statistică şi analiză economico-financiară, Editura
Universitatii "Petru Maior", Targu Mureş, 2011;
8)IVSC, Standarde Internationale de Evaluare 2011, Editura IROVAL, Bucuresti, 2011;
9)IVSC, Îndrumar pentru evaluare.Fluxul de numerar, Editura IROVAL, Bucureşti, 2012;
10)IVSC, Îndrumar pentru evaluare.Evaluarea activelor necorporale, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2012;
11)Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiara, Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2008;

207
12)Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiara, Probleme rezolvate, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 2008;
13)Nica Dumitru, Ionescu Luminița, Evaluarea intreprinderii și diagnostic financiar-
contabil,Ediția a III-a revăzută si adăugită, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
2021;
14)Nica Dumitru, Sinteze curs in format electronic la disciplina “Evaluarea întreprinderii”,
2022-2023, postate pe Platforma electronica a Universității Spiru Haret rezervată Facultății de
Științe Economice din Câmpulung;
15)Pratt Shannon, Abordarea prin piata a evaluarii intreprinderii, Editura IROVAL, 2008;
16)Schiopu Corneliu, Costuri de reconstructie – coturi de inlocuire. Cladiri rezidentiale, Editura
IROVAL, Bucuresti, 2011;
17)Şchiopu Corneliu, Metoda costurilor segregate, Editura Editura IROVAL, Bucuresti, 2011;
18)Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită,
Editura IROVAL, Bucureşti, 2013;
19)Sorin V. Stan, Bene Irina, Evaluarea proprietati imobiliare. Aplicatii, Editura IROVAL si
INVEL MULTIMEDIA, Bucuresti, 2012;
20)Buletin informativ ANEVAR pe anii 2018 - 2022;
21)Revista de evaluare, IROVAL pe anii 2018 - 2022;
22)Revista “Valoarea oriunde este ea”, ANEVAR pe anii 2018 - 2022;

Pagini web:
1)www.anevar.ro
2)www.ivsc.org

208