EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

CUPRINS

1.ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A

ÎNTREPRINDERII
1.1.Întreprinderea ca obiect al evaluării. Factori determinanţi ai valorii
întreprinderii
1.2.Categorii de valori utilizate în evaluarea întreprinderii
2.CADRUL GENERAL AL ACTIVITAŢII DE EVALUARE ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERILOR
2.1.Organisme profesionale în domeniul evaluării economice şi financiare a întreprinderilor în
România şi pe plan internaţional
2.2.Standardele de evaluare a întreprinderilor şi a unor părţi componente ale acestora şi importanţa p
lor în economia de piaţă
2.3.Principii fundamentale de evaluare. Principii de evaluare a întreprinderii p
2.4.Principii de evaluare a întreprinderii p
3.DIAGNOSTICAREA ÎNTREPRINDERII IN EVALUARE. DIAGNOSTICUL JURIDIC SI p
COMERCIAL
3.1.Aspecte de ordin general despre diagnosticarea intreprinderii p
3.2. Diagnosticul juridic p
3.3.Diagnosticul comercial p
4.DIAGNOSTICAREA INTREPRINDERII IN EVALUARE. DIAGNOSTICUL TEHNIC, p
TEHNOLOGIC, DE EXPLOATARE, DE MANAGEMENT SI AL RESURSELOR UMANE
4.1.Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare p
4.2.Diagnosticul managementului şi al resurselor umane p
5.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL INTREPRINDERILOR. APRECIEREA p
FIABILITATII SITUATIILOR FINANCIARE. EXAMINAREA SI APRECIEREA STARII DE
SANATATE FINANCIARA–COMPONENTA A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR CONTABIL
5.1.Aspecte de ordin general ale diagnosticului financiar-contabil p
5.2.Rolul diagnosticului de acest tip în aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare ale întreprinderilor p
6.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL INTREPRINDERII. ANALIZA STRUCTURII p
BILANTULUI CONTABIL. SINTEZA DIAGNOSTICELOR. ELABORAREA BILANTULUI
ECONOMIC
6.1.Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară – componentă a diagnosticului financiar- p
contabil

1
6.2.Sinteza diagnosticelor p
6.3.Elaborarea bilanţului economic p
7.ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA INTREPRINDERII. LOGICA p
ABORDARII PE BAZA DE ACTIVE. DETERMINAREA ACTIVULUI NET CONTABIL (ANc),
ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) SI ACTIVULUI NET DE LICHIDARE (ANL)
7.1.Logica abordării bazate pe active p
7.2.Evaluarea activelor necorporale p
7.3.Abordări moderne ale activelor necorporale. Conceptul de capital intelectual şi clasificarea acestuia p
7.4.Cuantificarea capitalului intelectual al întreprinderii p
7.5.Evaluarea terenului p
7.6.Evaluarea construcţiilor p
7.7.Evaluarea mijloacelor fixe de tipul echipamentelor tehnologice, maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor p
de lucru, aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare, mijloacelor de transport,
mobilierului şi biroticii
7.8. Evaluarea titlurilor de participare p
7.9. Evaluarea activelor curente p
7.10. Evaluarea elementelor din conturi de regularizare şi asimilate p
7.11. Evaluarea obligaţiilor (datoriilor) p
7.12. Determinarea Activului net contabil (ANC), activului net corectat (ANC) şi activului net de p
lichidare (ANL)
8.ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA INTREPRINDERII. EXEMPLE PRIVIND p
MODUL DE DETERMINARE A ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) SI A ACTIVULUI NET DE
LICHIDARE (ANL)
8.1.Exemplu de evaluare a unei benzinarii prin abordarea pe baza de active p
8.2.Exemplu de determinare a activului net corectat (ANC) la o societate comerciala p
8.3.Exemplu de determinare a activului net de lichidare (ANL) la o societate comerciala p
9.ABORDAREA PE BAZA DE VENITURI IN EVALUAREA INTREPRINDERII. ABORDAREA PE p
BAZA DE RANDAMENT A VALORII INTREPRINDERII. METODA EVALUARII PE BAZA
PROFITULUI INTREPRINDERII
9.1.Logica abordării pe bază de venit p
9.2.Metoda capitalizării venitului p
10.ABORDAREA PE BAZA DE VENITURI IN EVALUAREA INTREPRINDERII. METODA p
EVALUARII PE BAZA DIVIDENDELOR. EVALUAREA INTREPRINDERII PE BAZA
ACTUALIZARII FLUXULUI DE LICHIDITATI (CASH-FLOW)
10.1.Metoda actualizării fluxurilor de lichidităţi (DCF) p
10.2. Modelul actualizării dividendelor p
11.ABORDAREA PE BAZA COMPARATIEI DE PIATA IN EVALUAREA INTREPRINDERII p
11.1.Logica abordării prin comparaţia de piaţă p
11.2.Elemente de comparaţie si surse de informatii p
11.3. Metodele uzuale p
11.4.Evaluarea valorilor mobiliare (acţiuni cotate, necotate şi alte instrumente financiare) p

2
12.MISIUNEA EVALUATORULUI SI REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE p
12.1.Definiţia evaluatorului p
12.2.Responsabilitatea evaluatorului p
12.3.Conţinutul minimal al raportului de evaluare conform Standardelor Internaţionale de Evaluare p
BIBLIOGRAFIE p

1.ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ

A ÎNTREPRINDERII

1.1.Întreprinderea ca obiect al evaluării. Factori determinanţi ai valorii

întreprinderii

Potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare o întreprindere (afacere) este o entitate

comercială, industrială, de servicii sau financiară care desfăşoară o activitate economică.
Întreprinderile sunt, în general, unităţi distincte de exploatare, generatoare de profit şi care
furnizează clienţilor produse sau servicii. Strâns legat de conceptul de întreprindere se utilizează
şi termenul de companie operaţională, care este o afacere cu o activitate economică de producţie,
vânzare sau comercializare a unui produs sau serviciu şi de continuitatea activităţii, care este o
întreprindere care îşi va continua activitatea în viitorul previzibil, fără intenţia sau nevoia de a fi
lichidată sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea.
Valoarea întreprinderii este determinată în opinia unor specialişti de numeroşi factori, atât
de natură internă, cât şi de natură externă.
1.Factorii interni firmei. Dintre aceştia se pot enumera: cifra de afaceri, profitul,
totalul activului, capitalurile proprii şi, respectiv, împrumutate, politica de dividend etc.
2.Factorii externi firmei. Asupra valorii întreprinderii acţionează şi factori exteriori
acesteia, dar cu un impact deosebit asupra valorii sale: creşterea economică la nivel de
economie naţională şi la nivel de ramură, rata dobânzii, inflaţia, psihologia economică a
agenţilor care acţionează pe piaţa firmei şi, în general, în economia respectivă etc.
Caracteristicile pieţei pentru tranzacţii cu întreprinderi importante şi necesitatea evaluării
acestor entităţi
Piaţa pentru întreprinderi este o piaţă eficientă în măsura în care se acceptă că ea este
cvasi-perfectă, organizată şi cu nivel de risc diferit pe segmentele sale. Metodologia de evaluare
se integrează şi ea funcţionării pieţei, contribuind la transparenţa şi raţionalitatea acesteia. Ea se
va apropia de punctul de echilibru al pieţei, deci şi de preţul cel mai probabil, prin estimarea
valorii juste, rezonabile, în acord cu incertitudinea privind activul considerat, resimţită de părţile
implicate.
Printre cei interesaţi de specificul activităţii de evaluare pot fi avuţi în vedere:
1)orice investitor deţinător de capital, care poate avea următoarele intenţii:
a)cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri în ansamblu, cu scopul asumării
funcţiei de exploatare productivă şi de conducere a acesteia. În această situaţie sunt posibile
mai multe strategii:
-achiziţionarea unei întreprinderi pentru a desfăşura o activitate productivă pe cont propriu;
-dezvoltarea unei activităţi (creştere externă – prin preluarea unui concurent prin fuziune);

3
 -diversificarea acesteia (societăţi cu obiect multiplu de activitate);
b)cumpărarea de părţi de întreprindere (portofoliu de acţiuni) cu scopul de a obţine de la
suma astfel investită, un randament cât mai mare în condiţiile unui risc asumat;
2)acţionarii sau asociaţii, interesaţi de o evaluare cât mai corectă a firmei pentru a
cunoaşte perspectivele de evoluţie ale acesteia, evoluţie ce le va dicta comportamentul
investiţional viitor (şi în primul rând vânzarea unora dintre acţiunile deţinute/cumpărarea de noi
acţiuni sau părţi sociale). Studiul evoluţiei valorii firmei le va aduce în lumină rezultatele
concrete înregistrate de managerul firmei, ajutându-i în decizia de menţinere în sau de eliberare a
acestuia din funcţie;
3)băncile, interesate să cunoască:
a)nivelul de îndatorare, calitatea garanţiilor şi potenţialul financiar viitor al clienţilor lor,
poziţionarea într-o logică de rating pentru a modela astfel şi pentru a flexibiliza, în funcţie de
client, relaţiile de creditare a întreprinderilor;
b)performanţele economico-financiare potenţiale ale întreprinderilor, utile în activitatea
serviciilor de consultanţă, consiliere, custodie şi plasament;
4)fondurile şi instituţiile financiare de plasament, pentru buna gestionare a portofoliilor
lor;
5)societăţile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare sau al garanţiilor oferite de
întreprinderi;
6)echipa de conducere a fiecărei întreprinderi este permanent interesată să cunoască
estimările de valoare asociate întreprinderii pe care o conduce de către piaţă sau de comunitatea
de profesionişti pentru:
a)fundamentarea deciziilor de bază ale întreprinderii:
-de investiţii;
-de finanţare – prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni sau din alte surse;
-de stabilire a coordonatelor echilibrului financiar;
-de distribuire de dividende etc.;
b)pentru precizarea unor parametri din contractul de muncă în raport cu proprietarii-
acţionari sau asociaţi (probleme de agenţie);
c)pentru definirea strategiei sau a căilor de urmat în cazul apariţiei unor evenimente
majore în viaţa întreprinderii: preluare (acceptată sau ostilă), fuziune etc.;
d)în cadrul gestiunii curente, îndeosebi a fluxului de lichidităţi, pentru cunoaşterea valorii
ce s-ar putea obţine prin vânzarea activelor întreprinderii (stocuri, active financiare deţinute pe
termen scurt, alte active);
7)furnizorii şi creditorii unei întreprinderi, pentru fundamentarea şi negocierea termenilor
de plată mai mult sau mai puţin favorabili sau pentru argumentarea deciziei de conversiune a
datoriilor;
8)salariaţii, în special prin forţa conferită de puterea sindicatelor (în ipoteza
comportamentului raţional al salariaţilor şi a aplicării normelor statului de drept), pot cere salarii
mai mari numai când firma are o evoluţie favorabilă, materializată în creşterea valorii, în caz
contrar acţionând exact în sensul falimentării propriei firme şi, deci, pentru pierderea propriului
loc de muncă;
9)statul este interesat adeseori de evaluarea întreprinderilor, în special din considerente
fiscale. Pentru cazul României, în plus, un câmp extrem de vast îl reprezintă determinarea unei
valori cât mai avantajoase a firmelor, în vederea continuării privatizării celor aflate încă în
proprietatea statului.

4
 Există, pe parcursul funcţionării întreprinderii, mai multe situaţii care impun efectuarea
unei evaluări şi anume:
-tranzacţii comerciale de vânzare-cumpărare;
-acţiuni juridice cu scop patrimonial (fuziune, divizare, lichidare);
-schimbări în ceea ce priveşte numărul şi componenţa acţionarilor;
-schimbări în mărimea şi structura capitalului;
-necesitatea cunoaşterii de către manageri a valorii întreprinderii pe care o conduc, precum
şi evoluţia acesteia în timp;
-comparaţii între întreprinderi din acelaşi domeniu şi de aceeaşi mărime;
-necesitatea cotării la bursă, etc.
Când evaluarea întreprinderii se face cu prilejul tranzacţiei de vânzare-cumpărare,
motivaţia tranzacţiei este privită diferit de vânzător, respectiv cumpărător.
Pentru vânzător există o varietate de motivaţii care îl determină să participe la tranzacţie
cu întreprinderi (afaceri):
-scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
-nevoia urgentă de lichidităţi (indiferent de rentabilitatea afacerii);
-consideraţii strategice;
-degradarea conjuncturii economice;
-modificarea tipului de proprietate ca urmare a politicii promovate de guvern (privatizare
sau naţionalizare);
-cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).
Dacă vânzătorul este un acţionar majoritar sau mandatarul unui grup de acţionari, el va
urmări pe lângă preţul obţinut şi următoarele obiective:
-menţinerea statutului personal;
-conservarea propriei puteri;
-perenitatea mărcii;
-echitatea tranzacţiei.
Pentru cumpărător obiectivele se regăsesc în criteriile de rentabilitate estimate pentru
investiţia ce urmează să o realizeze. Pe lângă acestea, motivaţia de a cumpăra o afacere poate fi
determinată şi de:
-dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă;
-dorinţa de a avea propria afacere;
-rentabilitatea afacerii;
-diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului;
-intensificarea procesului de integrare pe verticală.
Raţiunea evaluării este dată de faptul că, de cele mai multe ori, valoarea înregistrată în
contabilitate a capitalului propriu şi valoarea stabilită prin evaluare nu sunt identice, existând o
abatere pozitivă sau negativă.
Pe lângă factorii amintiţi care influenţează valoarea unei întreprinderi, preţul acesteia mai
depinde şi de criteriile folosite în evaluare: a) criterii obiective; b) criterii subiective. Aceste
criterii vor fi detaliate într-un alt capitol al lucrării.

1.2.Categorii de valori utilizate în evaluarea întreprinderii

Conform ediţiei a opta a Standardelor Internaţionale de Evaluare „Valoarea de piaţă este

suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbat, la data evaluării, între un
cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o

5
activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză,
prudent şi fără constrângere.
În anumite ţări, termenul de valoarea justă de piaţă este utilizat ca sinonim cu valoarea
de piaţă. Valoarea justă de piaţă nu trebuie confundată cu termenul contabil valoarea justă.
Poziţia IVSC este aceea că termenul valoarea de piaţă nu solicită niciodată clarificări
suplimentare şi deci toate ţările ar trebui să se îndrepte spre utilizarea acestuia.
În IVS 2 - Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă- sunt prezentate, definite şi
comentate un număr de 10 tipuri de valoare diferite de valoarea de piaţă(numite şi baze de
evaluare) şi anume:
a) valoare de utilizare(value in use);
b)valoare de investiţie sau subiectivă (investment value);
c) valoarea de exploatare continuă(going concern value );
d)valoarea de asigurare(inssurable value);
e) valoarea de impozitare sau de impunere (assessed, rateable or taxable value);
f) valoarea de recuperare(salvage value);
g) valoarea de lichidare sau de vânzare forţată (liquidation value);
h)valoarea specială(special value);
i) valoarea de garantare a creditului ipotecar (mortgage lending
value);
j) costul de înlocuire net(Depreciated Replacement Cost - DRC).
În afară de aceste valori enumerate,mai trebuie să aducem în discuţie şi conceptul de
valoare a întreprinderii sau valoare a afacerii.
Valoarea afacerii, potrivit definiţiei IVSC, este „valoarea globală a unei întreprinderi
care va continua să funcţioneze şi în care repartizarea acestei valori globale a afacerii, pe părţile
ei componente, se face funcţie de contribuţia lor la afacerea totală, şi nu funcţie de valoarea de
piaţă însumată a componentelor ei.”
Valoarea afacerii (a unei întreprinderi în funcţionare), potrivit definiţiei TEGoVA, dată
în Ghidul Albastru, este „valoarea generată de activitatea ei comercială dovedită. Ea este
expresie a unei afaceri stabile şi rezultă din analiza cash-flow-ului actualizat sau din capitalizarea
profiturilor, care reflectă cifra de afaceri şi eventualele datorii viitoare condiţionate. Valoarea
astfel calculată include contribuţia terenului, clădirilor, maşinilor, echipamentelor, goodwill-ul şi
alte intangibile.”
Potrivit ultimei editii a Standardelor Internaţionale de Evaluare din 2011sunt mentionate
si definite urmatoarele tipuri de valori:1)tip de valoare; 2)valoare de investitie; 3)valoare justa;
4)valoare speciale; 5)valoare speciala; 6)valoare de piata; 7)valoarea sinergiei1.
Prezentam mai jos aceste definitii.
Tip al valorii – o precizare a ipotezelor fundamentale de estimare a unei valori.
Valoare de investiţie – valoarea unui activ pentru un proprietar sau pentru un proprietar
potenţial, pentru o anumită investiţie sau în scopuri de exploatare.
Valoare justă – preţul estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii între părţi
identificate, aflate în cunoştinţă de cauză şi hotărâte, care reflectă interesele acelor părţi.
Valoare specială – o sumă care reflectă caracteristicile particulare ale unui activ, care au valoare
numai pentru un cumpărător special.
Valoarea de piaţă – suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la
data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare,

1
IVSC, Standardele Internationale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucuresti, 2011, p.12

6
după un marketing adecvat şi în care părţile au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent şi
fără constrângere.
Valoarea sinergiei – un element suplimentar al valorii, creat prin combinarea a două sau mai
multe active sau drepturi, în urma căreia valoarea combinată este mai mare decât suma valorilor
separate.

2.CADRUL GENERAL AL ACTIVITAŢII DE EVALUARE ECONOMICĂ ŞI

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERILOR

2.1.Organisme profesionale în domeniul evaluării economice şi financiare a

întreprinderilor în România şi pe plan internaţional

Activitatea de evaluare economică şi financiară a întreprinderilor din România sau a unor

componente ale acestora se desfăşoară în prezent de următoarele organisme profesionale în
domeniu:
1)Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR);
3)Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR);
4)Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR);
5)Asociaţia Experţilor Tehnici;
6)Institutul Român pentru Cercetări în Evaluare (IROVAL).

Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR), este o este organizaţia

profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, din care fac parte evaluatorii autorizaţi
care dobândesc această calitate, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011
privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor2. Această entitate s-a înfiinţat în 1992.
Asociaţia are drept scop organizarea, coordonarea şi autorizarea exercitării profesiei de
evaluator autorizat în România, reprezentarea şi protejarea intereselor profesionale ale membrilor
Asociaţiei, asigurarea exercitării independente a profesiei de evaluator autorizat cu respectarea
deontologiei profesionale şi a unui înalt nivel de calificare profesională, precum şi promovarea
standardelor, metodelor şi tehnicilor de evaluare în activitatea evaluatorilor autorizaţi.
În Statutul ANEVAR revizuit în 2013 se inserează următoarele probleme majore:
Capitolul I: Denumirea ,scopul,durata şi sediul asociaţiei;
Capitolul II: Obiectivele şi activităţile asociaţiei;
Capitolul III: Membrii asociaţiei,drepturile şi obligaţiile acestora;
Capitolul IV: Organizarea şi funcţionarea asociaţiei;
Capitolul V: Patrimoniul şi mijloacele financiare;
Capitolul VI: Dizolvarea şi lichidarea.
În ceea ce priveşte membrii, ANEVAR are în componenţă următoarele categorii:
a)membri fondatori, persoane fizice şi persoane juridice;
b)membri aspiranţi, persoane fizice;
c)membri titulari, experţi evaluatori persoane fizice;
d)membri experţi evaluatori interni, persoane fizice;
e)membri acreditaţi, experţi evaluatori, persoane fizice;
f)membrii corporativi, experţi evaluatori, persoane fizice;
g)membrii inactivi experţi evaluatori, persoane fizice;
2
Regulament de organizare şi funcționare a Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, versiune
actualizata potrivit Legea nr. 99/2013 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 213 din 15/04/2013

7
 h)membri de onoare, persoane fizice propuse de Consiliul Director şi aprobaţi de
Conferinţa Naţională;
i)membri titulari seniori,experţi evaluatori, propuşi de Consiliul Director şi aprobaţi
de Conferinţa Naţională.
Evaluatorul este o persoană cu o bună reputaţie care întruneşte următoarele cerinţe:
-a dobândit o pregătire profesională adecvată, în cadrul unui centru de pregătire recunoscut
sau o calificare academică echivalentă;
-are experienţa adecvată şi este competent în evaluarea pe piaţa şi categoria respectivă de
active;
-cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici
recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile;
-este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut;
-respectă toate cerinţele Codului deontologic al profesiei.
ANEVAR este membră atât a IVSC (The International Valuation Standards Committee) cât
şi a TEGoVA (The European Group of Valuers’ Associations), primul organism elaborând
standarde internaţionale de evaluare (IVS-uri) şi ghiduri (GN – Guidance Note), iar cel de-al
doilea, standarde europene de evaluare (EVS-uri).
ANEVAR a creat în 1995 Institutul Român de Cercetare în Domeniul Evaluării (IROVAL),
care şi-a asumat sarcina de a elabora standarde naţionale sub denumirea SEV.IROVAL.
Prima ediţie a standardelor de evaluare a apărut în ianuarie 1997, acestea fiind compatibile
cu standardele europene şi internaţionale.
În prezent ANEVAR a a adoptat Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia din 2011,
adaptate la specificul Romaniei prin Standardele de evaluare ANEVAR editia din 2014.
Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR) a fost înfiinţată în anul 2000 prin
Hotărârea Guvernului nr.591 din acel an. La partea referitoare la exercitarea independentă a
profesiei de auditor independent (mai precis la activităţi ce pot fi desfăşurate de aceşti
profesionişti) se inserează faptul că persoanele fizice şi juridice care deţin această calitate
acordată de Cameră, pot desfăşura şi activităţi de evaluare, pe lângă cele de: audit financiar, audit
intern, consultanţă financiar-contabilă şi fiscală, asigurare a managementului financiar-contabil,
pregătire profesională de specialitate în domeniu, expertiză contabilă, reorganizare judiciară şi
lichidare.
Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR) este un alt
organism profesional care are atribuţii de evaluare economică şi financiară a întreprinderilor.
Orice evaluare de întreprindere are ca punct de plecare bilanţul contabil – acest instrument
universal care reflectă atât patrimoniul la un moment dat, cât şi performanţele înregistrate de
întreprindere într-o perioadă dată.
Bazându-se pe constatările din diagnosticul de evaluare şi cunoştinţele aprofundate de
contabilitate şi analiză, experţii evaluatori aduc ajustări elementelor din bilanţul contabil,
elaborând bilanţul economic al întreprinderii, asupra căruia se aplică diferite metode de evaluare.
Acesta este pentru CECCAR argumentul fundamental pentru care activităţile de evaluare a
întreprinderii sunt considerate servicii para-contabile, iar sediul materiei se găseşte, de regulă, la
organismele profesionale de profil. De asemenea, în toate manualele şi tratatele de contabilitate
din ţările Uniunii Europene există capitole sau părţi afectate evaluării întreprinderilor.
Asociaţia Experţilor Tehnici cuprinde numai experţi recunoscuţi de Ministerul de Justiţie
ca fiind abilitaţi pentru evaluarea bunurilor tangibile (imobile, autovehicule etc.) în cazul unor
probleme juridice (divorţ, moşteniri etc.).

8
 Organisme de evaluare la nivel european si international

Pe plan internaţional au fost înfiinţate două organizaţii distincte, cu rolul de a elabora,

perfecţiona şi implementa standarde de evaluare proprii. Acestea sunt „The European Group of
Valuers’ Associations” (TEGoVA) şi „The International Valuation Standards Committee”
(IVSC).
TEGoVA a fost înfiinţată ca o asociaţie non-profit a organizaţiilor naţionale de evaluatori,
în anul 1977, având ca principal obiectiv elaborarea unor standarde de evaluare, care să exprime
opinia asociaţiilor profesionale din Uniunea Europeană. Începând cu anul 1978, TEGoVA a
elaborat şi editat mai multe ediţii succesive ale Standardelor Europene de Evaluare (EVS-uri).
IVSC este o asociaţie non-profit, formată din organizaţii profesionale din domeniul
evaluării la nivel mondial, în anul 1981. IVSC a elaborat Standardele Internaţionale de Evaluare
(IVS-uri) începând cu anul 1985, ediţiile următoare fiind etape succesive de adăugare de noi
standarde, ultima ediţie fiind cea din anul 2011.
Obiectivele IVSC sunt alcătuite din două părţi:
-să elaboreze şi să publice, în interesul public, standarde pentru evaluarea proprietăţii şi să
promoveze adoptarea lor la nivel global;
-să armonizeze standardele de evaluare printre ţările lumii, să identifice şi să dezvăluie, pe
măsură ce apar, diferenţele în interpretarea şi/sau aplicarea prevederilor standardelor de
evaluare.
IVSC recunoaşte diversitatea de scopuri pentru care sunt solicitate evaluările
proprietăţii şi anume: 1)utilizarea evaluărilor la întocmirea situaţiilor financiare;2)adoptarea
deciziilor cu privire la acordarea împrumuturilor garantate de o proprietate (garanţii, gajuri,
ipoteci);3) realizarea tranzacţiilor care implică transferul dreptului de proprietate, soluţionarea
litigiilor şi stabilirea taxelor. De asemenea, IVSC publică Standarde de Practică în Evaluare care
se referă la tratarea anumitor probleme specifice evaluării precum şi la aplicarea standardelor în
situaţii specifice, care apar în acordarea de consultanţă în diferite domenii de activitate.
În mod deosebit, IVSC a urmărit ca Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS-urile) să
fie recunoscute în standardele de contabilitate precum şi în alte standarde de raportare, astfel
încât evaluatorii să cunoască ce li se solicită din partea standardelor altor discipline. IVSC a
realizat opt revizuiri ale Standardelor Internaţionale de Evaluare, care au fost publicate în anii
1985, 1994/97, 2000, 2001, 2003, 2005, 2007 si 2011. Evoluţia acestor Standarde atestă
importanţa pe care IVSC o acordă faptului că schimbarea este inevitabilă şi continuă, chiar şi
atunci când este graduală şi abia perceptibilă. Perfecţionarea continuă a Standardelor de evaluare
reflectă angajamentul IVSC de a asigura că definiţiile şi cerinţele evaluării sunt actualizate
permanent, în funcţie de evoluţiile pe plan mondial.
Totodată aceste standarde din ultima ediţie (cea din 2011) reflectă modelul situaţilor
financiare (IFRS), cerinţele noului Acord Basel (Basel II) prin Comitetul Basel pentru
Supravegherea Bancară şi exigenţele Standardelor Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul
Public.

2.2.Standardele de evaluare a întreprinderilor şi a unor părţi componente ale acestora şi

importanţa lor în economia de piaţă

Standardele reprezintă punctul de vedere al specialiştilor în domeniu, iar dacă ne referim

la standardele de evaluare trebuie arătat faptul că obiectul principal îl reprezintă îmbunătăţirea şi

9
menţinerea calităţii lucrărilor de evaluare, în beneficiul profesiei de evaluator şi al utilizatorilor
rezultatelor evaluării.
În mod practic, destinaţia standardelor este de a asigura un ghid pentru evaluatori în
efectuarea lucrărilor de evaluare a întreprinderii, ceea ce presupune ca, înainte de a alege metoda
de evaluare pentru fiecare categorie de active, evaluatorul să stabilească standardul de evaluare
cel mai potrivit.
Pentru desfăşurarea activităţii de evaluare şi aplicarea tehnicilor specifice, , asociaţiile
profesionale au elaborat standarde care după sfera de aplicabilitate se regăsesc în standarde
naţionale.
Standardele naţionale, deşi se referă la problemele specifice ale unei ţări, urmăresc
corelarea cu standardele europene şi internaţionale.
În ţara noastră standardele sunt elaborate de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din
România (ANEVAR).
Unul din scopurile sale principale este de a elabora standarde de evaluare a întreprinderilor,
proceduri profesionale şi norme de comportament etic şi profesional, care să reprezinte punctul
de vedere al specialiştilor români din acest domeniu.
Începând cu anul 2004 ANEVAR a decis ca standardele internaţionale de evaluare să
devină şi standarde naţionale în acest domeniu. Pentru standardele internationale de evaluare,
editia 2011, ANEVAR a adoptat si standarde specifice pentru Romania (editia 2014).
Standardele europene de evaluare se referă la situaţiile legate de înregistrările şi interesul
public, precum şi la adoptarea şi aplicarea anumitor metode şi proceduri de evaluare, care sunt
utilizate şi recunoscute pe scară largă.
Evaluatorii trebuie să asigure clientul că îndeplinesc cerinţele privitoare la cunoştinţe,
competenţă şi independenţă.
Legăturile strânse şi cooperarea cu auditorii, înainte şi în timpul evaluărilor efectuate în
scopul înregistrării în documentele financiare, sunt esenţiale pentru a asigura coerenţa şi
adecvarea bazei de evaluare adoptate.
Pentru aplicarea coerentă a metodelor de evaluare şi elaborarea procedurilor profesionale,
în anul 1997 Grupul European al Evaluatorilor de Active s-a unit cu Asociaţia Evaluatorilor
Europeni şi a format TEGoVA care este grupul european al evaluatorilor şi care are ca membrii
asociaţiile profesionale din Europa.
Unul din principalele obiective ale grupului TEGoVA este de a stabili standardele comune
de evaluare care să exprime opinia asociaţiilor profesionale în cadrul Uniunii Europene.
Standardele europene de evaluare, care cuprind şi tehnicile de evaluare se numesc EVS-uri.
În ultimul timp, ca urmare a creşterii rolului Uniunii Europene, o mare parte a Directivelor
acestei organizaţii şi alte instrumente legale, care formează cadrul general al unui corp tot mai
larg de legislaţie supra-naţională, au impact asupra principiilor şi practicii de evaluare din
domenii variate.
Standardele internaţionale de evaluare sunt efectul internaţionalizării activităţilor
economice şi a comerţului, fiind elaborate în conformitate cu Tratatul de la Roma din anul 1957
şi cu tratatele ulterioare. Aceste standarde sunt elaborate de IVSC.
Abaterile de la IVS-uri şi EVS-uri impuse de legislaţia sau practica locală ar trebui
prezentate explicit de către evaluator în raportul său, inclusiv motivul care a generat abaterea.
Evaluatorii, fiind interesaţi în a se asigura că exercită cea mai bună practică, sunt conştienţi
că nerespectarea standardelor se reflectă negativ asupra profesiei şi generează pentru ei riscul
unor acuzaţii de neglijenţă profesională.

10
 Standardele furnizează un nivel minim sau un instrument de control al calităţii, faţă de care
evaluatorii ar trebui să-şi măsoare rezultatele. De asemenea, beneficiarii lucrărilor de evaluare au
o bază de comparaţie privind calitatea raportului, standardele etice şi de competenţă.
Rolul evaluărilor şi a standardelor de evaluare creşte semnificativ, deoarece graniţele
geografice nu mai au nici un impact asupra mişcării capitalului.
Urmărind corelarea problematicii la nivel global, principalele standarde de evaluare
vizează:
-valoarea de piaţă;
-categorii de valori în afara valorii de piaţă;
-evaluarea pentru garantarea creditelor, ipoteci şi gajuri.
Consiliul Director şi Conferinţa Naţională a ANEVAR au adoptat, începând cu 1 ianuarie
2004, Standardele Internaţionale de Evaluare, ediţia a şasea, 2003, publicate de Comitetul
pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, ca standarde de evaluare obligatorii pentru
membrii ANEVAR.
De asemenea, a mai hotărât ca sintagma “Standardele ANEVAR”, utilizată în legi şi în alte
acte normative din România, înseamnă Standardele Internaţionale de Evaluare, completate cu
Recomandările ANEVAR pentru practică în evaluare.
Structura Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia a opta, 2007, elaborate de
IVSC, este următoarea:
 Introducere;
 Concepte fundamentale ale Principiilor de Evaluare General Acceptate (GAVP);
 Cod deontologic;
 Tipuri de proprietate;
 Standarde Internaţionale de Evaluare (IVS);
 Introducere la Standardele Internaţionale de Evaluare;
 IVS 1 Valoarea de piaţă – tip de valoare;
 IVS 2 Tipuri de valoare diferite de valoarea de piaţă;
 IVS 3 Raportarea evaluării;
 Standardele Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare (IVA);
 IVA 1 Evaluarea pentru raportarea financiară;
 Anexa A - Instrucţiuni suplimentare privind contabilizarea operaţiunilor de leasing;
 IVA 2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului;
IVA 3 Evaluarea activelor din sectorul public pentru raportarea financiară;
 Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare (GN);
 GN 1 Evaluarea proprietăţilor imobiliare;
 GN 2 Evaluarea drepturilor de închiriere/leasing;
 GN 3 Evaluarea mijloacelor fixe mobile;
 GN 4 Evaluarea activelor necorporale;
 GN 5 Evaluarea bunurilor mobile;
 GN 6 Evaluarea întreprinderii;
 GN 7 Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în evaluare;
 GN 8 Abordarea prin cost pentru raportarea financiară (CIN)
Anexa A:Testul de rentabilitate în cadrul raportării CIN ;
 GN 9 Analiza fluxului de numerar actualizat pentru evaluările bazate pe piaţă şi pentru
analiza investiţiei;

11
  GN 10 Evaluarea proprietăţilor agricole;
 GN 11 Verificarea evaluării;
 GN 12 Evaluarea proprietăţii generatoare de afaceri;
 GN 13 Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii;
 GN 14 Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă;
GN 15 Evaluarea proprietăţii istorice;
 Glosar;
 Index.
Structura Standardelor Internaţionale de Evaluare, ediţia din 2011, elaborate de IVSC,
(care sunt in prezent in vigoare) este următoarea:
Introducere
Modificări principale
Definiţii IVS
IVS - Cadrul general
Standarde generale
IVS 101 Sfera misiunii de evaluare
IVS 102 Implementare
IVS 103 Raportarea evaluării
Standarde referitoare la active
IVS 200 Întreprinderi şi participaţii la întreprinderi
IVS 210 Imobilizări necorporale
IVS 220 Imobilizări corporale mobile
IVS 230 Drepturi asupra proprietăţii imobiliare
Anexă – Proprietatea imobiliară istorică
IVS 233 Investiţia imobiliară în curs de execuţie
IVS 250 Instrumente financiare
Aplicaţii ale evaluării
IVS 300 Evaluări pentru raportarea financiară
Anexă – Evaluarea imobilizărilor corporale din sectorul public
IVS 310 Evaluări ale drepturilor asupra proprietăţii imobiliare pentru garantarea
împrumutului
Index3.
Importanţa ultimei editii a Standardelor Internaţionale de Evaluare constă în
următoarele aspecte esenţiale:
Obiectivul IVSC este de a încuraja încrederea publicului în procesul de evaluare, prin
crearea unui cadru pentru furnizarea de opinii credibile asupra valorii, de către profesionişti în
evaluare pregătiţi corespunzător, care acţionează într-un mod etic.
IVSC realizează acest obiectiv prin:
Introducere
• elaborarea şi menţinerea Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS),
• emiterea de îndrumări tehnice pentru evaluatorii profesionişti, şi
• promovarea globală a dezvoltării profesiei de evaluator şi a practicilor etice.
3
IVSC, Standardele Internationale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucuresti, 2011, p.iii

12
 Obiectivul imperativ al IVSC este creşterea încrederii utilizatorilor serviciilor de evaluare,
în evaluările pe care aceştia se bazează. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, IVSC:
a)promovează consecvenţa şi sprijină înţelegerea tuturor tipurilor de evaluări, prin
identificarea sau dezvoltarea unor principii şi definiţii acceptate la nivel global;
b)identifică şi promulgă principii comune pentru realizarea misiunilor de evaluare şi a
rapoartelor de evaluare;
c)identifică aspectele specifice care necesită atenţie şi metodele utilizate în mod obişnuit la
evaluarea diferitelor tipuri de active sau datorii;
d)identifică procesele adecvate de evaluare şi cerinţele de raportare, pentru scopurile
majore pentru care sunt necesare evaluările;
e)reduce diversitatea de practici prin permiterea convergenţei diferitelor standarde de
evaluare, utilizate în anumite sectoare şi ţări.
Standardele Internaţionale de Evaluare editia 2011 sunt concepute pentru a fi aplicate de
către profesioniştii în evaluare, acestea sunt destinate să fie în beneficiul utilizatorilor de servicii
de evaluare şi pentru funcţionarea şi reglementarea pieţelor, în general. Standardele identifică
metodele de evaluare care sunt frecvent utilizate, dar nu explică în detaliu aplicarea lor. Sunt
oferite unele comentarii explicative, pentru a ajuta înţelegerea cerinţelor fiecărui standard în
context, dar nu sunt incluse îndrumările tehnice privind tehnicile de evaluare. Metodologia de
evaluare şi alte îndrumări tehnice sunt publicate separat de către ISC, dar nu fac parte din aceste
standarde.
International Valuation Standards Board (IVSB) este organismul IVSC care se ocupă de
standarde. Membrii IVSB sunt numiţi de către Consiliul de Administraţie al IVSC, pe criteriile
stabilite prin Statutul organizaţiei, iar IVSB este autonom în elaborarea şi aprobarea IVS4.
Conferinţa Naţională a Uniunii Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România a adoptat,
prin hotărârea nr. 3/19 mai 2012 si apoi ANEVAR a statuat, prin reuniunile organizate dupa
2012,ca Standardele de evaluare obligatorii pentru membrii ANEVAR sunt formate din:
1)Standardele Internaţionale de Evaluare IVS (International Valuation Standards), ediţia
2011, traduse în limba română de IROVAL -Cercetări în Evaluare S.R.L.;
2)Ghidurile de evaluare, editate de către IROVAL-Cercetari în Evaluare S.R.L., compuse
din: Ghidurile de Evaluare (GE); Ghidurile Metodologice de Evaluare (GME), Glosarul
IVS 2011 şi Abordarea metodologică a unor definiţii şi termeni din IVS, ediţia 2011.
3)Standardele de evaluare ANEVAR, editia din 2014.

2.3.Principii fundamentale de evaluare. Principii de evaluare a întreprinderii

Există un set de principii incluse în fundamentele evaluării. Ele sunt, deopotrivă, valabile
în evaluarea proprietăţilor imobiliare, a afacerilor sau activelor necorporale. Cele mai
importante principii de evaluare, sunt:
Principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmează a
fi generate de proprietatea deţinută.
Principiul substituţiei: atunci când pe piaţă sunt disponibile mai multe bunuri similare cu
preţuri diferite, acela care are preţul cel mai mic se va epuiza primul.
Principiul schimbării: schimbarea este rezultatul acţiunii legii cauză-efect.

4
IVSC, Standardele Internationale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucuresti, 2011, pp.1-2

13
 Principiul cererii şi ofertei: preţul unei mărfi (proprietăţi) variază direct dar nu neapărat
şi proporţional cu cererea şi invers, dar nu neapărat proporţional cu oferta.
Principiul contribuţiei: valoarea unei părţi componente a unei proprietăţi/afaceri depinde
de cât de mult contribuie aceasta la valoarea întregului sau de cât de mult reduce valoarea
întregului absenţa sa.
Principiul concurenţei: preţurile sunt susţinute şi valorile sunt stabilite printr-o continuă
competiţie şi interacţiune între cumpărători, vânzători, antreprenori şi alţi participanţi pe piaţa
imobiliară dar şi pe alte pieţe de bunuri supuse evaluării şi tranzacţionabile pe pieţe
specifice(bunuri mobile,active financiare sau întreprinderi).
Principiul echilibrului: susţine că valoarea proprietăţii (imobiliare dar nu numai aceasta)
ia naştere şi este menţinută atunci când se găseşte în echilibru o serie de elemente contrastante,
antagonice sau interactive. Acest principiu se aplică la relaţiile dintre diverse componente ale
unei proprietăţi, ca şi la relaţia dintre costurile de producţie şi productivitatea respectivei
proprietăţi.
Principiul celei mai bune utilizări:se utilizează cam în cazul tuturor tipurilor de
proprietăţi,dar mai ales al celor imobiliare În scopul evaluării pe piaţă, proprietatea ar trebui
evaluată în ipoteza celei mai bune utilizări(CMBU). Principiul celei mai bune utilizări(CMBU)
implică o utilizare legală, posibilă şi probabilă a proprietăţii imobiliare care îi va da cea mai mare
valoare în prezent, păstrându-i utilitatea.
Principiul conformităţii: se utilizează de asemenea cu predilecţie în evaluarea
proprietăţilor imobiliare. O proprietate imobiliară atinge valoarea maximă când este amplasată
într-un mediu coerent fizic, economic şi social sau de utilizarea compatibilă şi armonioasă a
terenului.
Principiul externalităţii (factorilor externi): cuprinde factori ce nu ţin de proprietatea
însăşi şi pot avea influenţe atât pozitive cât şi negative asupra valorii acesteia. Dintre aceşti
factori sunt de amintit: a)tendinţele sociale; b)situaţia economică; c)reglementările şi restricţiile
impuse de stat; d)condiţiile de mediu.

2.4.Principii de evaluare a întreprinderii

Estimarea unei valori rezonabile a întreprinderii este în funcţie de experienţa şi judecata

bazată pe informare, dar ea trebuie să se bazeze pe un fundament teoretic bine definit. Principiile
enumerate în continuare au fost sintetizate din combinarea teoriei economice, a standardelor de
evaluare a întreprinderii, a realităţilor pieţei dar şi a logicii bunului simţ5.
Principiul 1. Valoarea capitalurilor proprii ale întreprinderii este echivalentă cu
valoarea prezentă a tuturor fluxurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de
proprietate asupra capitalului firmei.
Principiul 2: Atunci când valoarea este definită ca „valoarea actualizată a tuturor
câştigurilor viitoare anticipate care derivă din dreptul de proprietate”, valoarea are două
componente distincte: comercială (sau transferabilă) şi necomercială (sau valoare pentru
proprietar).
Principiul 3: Valoarea este estimată la un anumit moment de timp. Ea este, în funcţie
de informaţiile cunoscute şi previziunile făcute, numai la acel moment de timp.
Principiul 4: Piaţa determină rata de fructificare a capitalului aşteptată de investitor.

5
Pratt Shanon, Niculita Alina, Valuating a business, Fifth Edition, Mc Graw-Hill, 2008, p.70

14
 Principiul 5:Valoarea intreprinderii depinde direct de performanta acesteia de a
genera in viitor fluxuri pozitive la dispozitia proprietarilor, cu exceptia cazurilor cand
lichidarea conduce la o valoare mai mare.
Principiul 6: Cu cât este mai mare valoarea activelor tangibile (estimată ca valoare de
utilizare sau de lichidare), cu atât este mai mare valoarea întreprinderii.
Principiul 7:In majoritatea cazurilor participatia de control are o valoare unitara mai
mare decat participatia minoritara, atunci cand acestea sunt estimate separat. Astfel suma
valorilor individuale ale participatiilor dintr-o companie nu este neaparat egala cu 100%
din capitalul companiei.
Principiul 8: Piata plateste o prima pentru activele lichide comparativ cu activele mai
putin lichide sau invers, asteapta un discount pentru lipsa de lichiditate.
Având în vedere creşterea importanţei imobilizărilor necorporale, a capitalului intelectual
al întreprinderilor este posibilă o revizuire în viitor a principiului numarul 6.

15
3.DIAGNOSTICAREA ÎNTREPRINDERII IN EVALUARE. DIAGNOSTICUL JURIDIC
SI COMERCIAL

3.1.Aspecte de ordin general despre diagnosticarea intreprinderii

Daca se compară o societate comercială cu un organism, diagnosticul acesteia urmăreşte

determinarea stării generale, deficienţele,” disfuncţionalităţile, condiţiile necesare şi procedurile
de aplicat pentru implementarea corecţiilor, pornind de la simptome (cauze).
Diagnosticul are ca scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii
organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară
activitatea şi factorii perturbatori, interni sau externi. Activitatea expertului evaluator, care
primeşte sarcina de a întocmi o analiză diagnostic, poate avea finalităţi diferite.
Analiza diagnostic pentru evaluare cea mai potrivita este cea prin metoda SWOT
(Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats). Analiza diagnostic, realizată de
echipa care elaborează raportul de evaluare, trebuie să aibă ca finalitate descrierea celei mai
probabile traiectorii de evoluţie a entităţii (întreprinderii), cu punerea în evidenţă a parametrilor
de bază ce influenţează valoarea. Concluziile diagnosticului, în scop de evaluare, stau la baza
fundamentării previziunilor de evoluţie a întreprinderii, în diferite scenarii sau stadii de evoluţie.
Analiza diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade de
timp diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea finalităţi diferite, ca de exemplu:
-constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe), minimizarea
riscurilor la care este supusă întreprinderea;
-constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor avantaje
în fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale;
-identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii;
-orientarea strategică a dezvoltării;
-estimarea impactului modificărilor din întreprindere.
Pentru evaluarea unei intreprinderi distingem urmatoarele tipuri de diagnostice:
-diagnosticul general, care urmăreşte analiza principalelor funcţii ale întreprinderii:
plecând de la piaţă, apoi cele comerciale, operaţionale (de exploatare), resursele
umane, organizarea şi conducerea (management);
-diagnosticul special, care urmăreşte analiza de detaliu a situaţiei juridice a
întreprinderii şi a situaţiei financiar-contabile.
Concluziile diagnosticului nu au ca scop acordarea de consultanţă managerială clientului.
Ele au ca scop fundamentarea cât mai credibilă a evoluţiei viitoare a întreprinderii, respectiv a
previziunii diferitelor forme de venit ale acesteia.

16
 Principalele faze ale realizării unui diagnostic orientat spre evaluare sunt: 1)pregătirea
diagnosticului; 2)analiza documentelor şi informaţiilor; 3)elaborarea concluziilor diagnosticului6.
Diagnosticul întreprinderii cuprinde cel puţin următoarele componente:
- diagnosticul juridic;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul tehnologic sau de exploatare;
- diagnosticul gestiunii resurselor uman şi a managementului;
- diagnosticul financiar-contabil;
- sinteza diagnosticului evaluării7.

3.2. Diagnosticul juridic

Diagnosticul juridic urmăreşte evidenţierea relaţiilor de profil ce apar în interiorul firmei

sau între agenţii economici ce interacţionează cu întreprinderea. Pe parcursul analizei se
recomandă să se aibă în vedere relaţiile cu proprietarii, cu proprii angajaţi, cu partenerii de
afaceri (clienţi / furnizori), cu statul, etc.
Diagnosticul de acest tip are ca scop aprecierea riscurilor inerente situaţiei juridice a
întreprinderii şi verificarea aspectelor de această natură ale desfăşurării activităţii8.
Realizarea acestui diagnostic presupune utilizarea informaţiilor primite atât din
interiorul întreprinderii cât şi din exteriorul ei. De aceea, în cadrul acestui diagnostic se va
analiza modalitatea îndeplinirii prevederilor legale şi a reglementărilor în vigoare privind
drepturile şi obligaţiile întreprinderii, prin gruparea acestora pe anumite probleme.
Se vor utiliza datele şi informaţiile furnizate de la reprezentanţii autorizaţi ai întreprinderii,
dar şi de la entităţi externe (cum ar fi Registrul Comerţului, Camera de Comerţ şi Industrie,
administraţiile financiare etc.) consemnându-se în foi de lucru corespunzătoare constatările
privind aspectele referitoare la:
1. Legalitatea înfiinţării şi funcţionării întreprinderii (dreptul societăţii comerciale).
Documentele avute în vedere sunt:
-toate documentele de constituire, incluzând - contractul de societate, statutul, registrul
Adunării Generale a Acţionarilor, registrul şedinţelor Consiliului de Administraţie, registrul
şedinţelor comitetului de direcţie, registrul acţionarilor, toate actele adiţionale înregistrate la
Registrul Comerţului cuprinzând majorări de capital, modificări de statut, de obiect de activitate
etc.; existenţa filialelor, sucursalelor şi punctelor de lucru, legalitatea înfiinţării şi funcţionării
acestora;
-bilanţul pe ultimii 3 ani cu toate anexele, vizat de MFP;
-rapoartele cenzorilor şi a auditorilor întreprinderii, rapoartele diverselor organe de
control;
-avizele necesare de funcţionare şi plata tuturor taxelor aferente.
2. Dreptul fiscal. Se va studia relaţia pe care o are entitatea evaluată cu organismele fiscale
(se are in vedere înregistrarea la administraţia financiară, dacă şi–a achitat sau nu datoriile la
bugetul de stat, cu precizarea eventualelor întârzieri şi a cauzelor care le-a generat, eventualele
obligaţii şi penalităţi neînregistrate, rezultatele ultimului control fiscal etc.);
3.Dreptul civil. Se analizează legalitatea actelor de proprietate asupra activelor
6
Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea intreprinderii. Editia a treia revizuita, Editurile IROVAL si INVEL
MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.105-107
7
Bologa Alexandru, dr.,Evaluarea intreprinderii, Editura CIBERNETICA MC, Bucuresti, 2011, p.44
8
Cartea expertului evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, pp. 48-51

17
întreprinderii, a celor închiriate, luate în leasing sau concesionate, se verifică situaţia juridică a
concesiunilor, licenţelor, brevetelor, mărcilor (dacă sunt înregistrate la organismele abilitate,
titularul dreptului de autor etc.) examinarea legalităţii contractelor de mandat (exprese sau tacite)
încheiate cu administratorii, cenzorii sau auditorii financiari, titlurile de participare şi
imobilizările financiare şi alte active similare deţinute (acţiuni, obligaţiuni, derivate etc.), situaţia
împrumuturilor şi altele;
4.Dreptul comercial. Se studiază legalitatea contractelor comerciale privind aprovizionarea
cu bunuri sau servicii, vânzarea produselor şi serviciilor, a obţinerii capitalurilor împrumutate
(sub un an şi peste un an), a imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare pe termen scurt.
În cazul garantării unor contracte comerciale cu scrisori de garanţie, ipoteci sau gajuri constituite
în favoarea creditorilor, este necesar să se stabilească şansele de restituire a acestor credite, iar în
cazul executării garanţiilor, ce implicaţii vor avea acestea asupra întreprinderii;
Respectarea reglementărilor privind comerţul exterior (dreptul comerţului exterior) este
un alt aspect ce se urmăreşte pe linia dreptului comercial.
Elementul de interes pentru evaluator în acest sens îl reprezintă verificarea dacă
întreprinderea are toate licenţele necesare desfăşurării activităţilor de comerţ exterior, dacă este
cazul şi respectiv utilizarea legală a unor eventuale mărci, brevete, licenţe, francize sau drepturi
de copyright internaţionale.
5.Dreptul muncii. Se verifică existenţa, în conformitate cu Codul muncii, a legalităţii
contractelor colective şi individuale de muncă, a formării personalului, date cu privire la ultimul
control al organismelor de asigurare socială (contribuţii, impozite, taxe etc.),a
existenţei/inexistenţei dialogului social şi a consecinţelor acestuia (conflicte de muncă);
În legătură cu contractele de muncă se mai verifică existenţa în acestea a clauzelor de acord
participativ la beneficii, încheierea de contracte cu managerii şi conţinutul acestora, inserarea
unor clauze speciale care ar putea oferta transferul de proprietate a întreprinderii. Totodată se mai
verifică existenţa regulamentului de ordine interioară (ROI), a regulamentului de organizare şi
funcţionare (ROF) şi respectarea lor.
Evaluatorii specializaţi pe zona juridică nu trebuie să omită să verifice existenţa unor
restanţe la plata salariilor şi a asigurărilor sociale, constatările făcute de instituţiile de dreptul
muncii şi de neplata obligaţiilor către asigurările sociale, de sănătate sau şomaj.
6.Dreptul mediului. Presupune verificarea efectelor activităţii întreprinderii asupra
mediului, respectiv dacă întreprinderea respectă legislaţia în vigoare referitoare la protecţia
mediului (dacă are toate autorizaţiile necesare, dacă exista litigii cu alte societăţi în aceasta
privinţă etc.);
Elementele de interes pentru evaluator pe această zonă sunt:
-identificarea unor tehnologii poluante care, în prisma reglementărilor naţionale sau
internaţionale, vor trebui schimbate în orizontul previzional ales de evaluator. De exemplu,
identificarea unor emanaţii de tipul reziduurilor solide/lichide/vapori, susceptibile de
contaminarea mediului, dacă există obligaţia expresă de a reduce aceste emanaţii şi ce implicaţii
tehnologice şi de finanţare apar;
-identificarea unor active sau terenuri contaminate de întreprinderea căreia îi aparţin sau
care aparţin unor terţi şi a eventualelor obligaţii de decontaminare;
-dacă prin poluarea produsă este pus sub semnul întrebării însăşi obiectul de activitate al
întreprinderii sau o parte semnificativă din activităţile sale şi ce impact va fi în acest caz asupra
stării financiare şi a valorii firmei;
-care este impactul asupra valorii întreprinderii a unor elemente cum ar fi:
-obligaţia de a schimba unele tehnologii;

18
 -obligaţia de plată a unor amenzi, daune etc.;
-obligaţia de decontaminare a unor active, terenuri etc.
7.Existenţa unor împrumuturi bancare sau obligatare cu rate şi dobânzi scadente ori
a unor obligaţii scadente purtătoare de penalităţi către bugetul de stat şi alţi creditori,
necontestate de întreprindere.
Elementul de interes pentru evaluator îl reprezintă:
-evaluarea probabilităţii şi şanselor de plată (atât la obligaţiile întreprinderii cât şi ale
terţilor), cât şi a cuantumului penalităţilor aferente şi cum va fi afectată valoarea întreprinderii;
-garantarea sau sechestrarea unor active din patrimoniul întreprinderii pentru acest tip de
obligaţii.
8. Garanţii, ipoteci, gajuri, sechestre care grevează activele întreprinderii pentru
plata unor obligaţii către terţi şi respectiv angajate de terţi pentru garantarea obligaţiilor
către întreprindere.
Elementele de interes pentru evaluator ar fi reprezentate de:
-compararea valorii de contract a activelor grevate cu valoarea lor curentă de piaţă şi
analiza implicaţiilor asupra valorii firmei în caz de execuţie a garanţiilor, ipotecilor sau gajurilor;
-şansele întreprinderii de a achita obligaţiile pentru care are active grevate de sarcini.
Existenţa unor active-cheie în realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, care sunt
grevate de sarcini.
9. Litigiile patrimoniale, comerciale, de muncă sau de altă natură, în care este
angajată societatea, obligaţii de plată nerecunoscute de societate şi respectiv obligaţii de
plată către societate nerecunoscute de terţi.
În cazul existenţei acestora, evaluatorul va urmări modul în care aceste cauze pot afecta
valoarea firmei, de exemplu:
-riscul pierderii procesului;
-efectele cuantificabile ale pierderii procesului (plata unor daune, penalităţi, a unor active
etc.) şi respectiv ale câştigării procesului (încasarea de către întreprindere a unor sume ca daune,
penalităţi);
-existenţa unor obligaţii extrabilanţiere. De exemplu, masa unor penalităţi de plată, pentru
care sunt litigii în curs şi cum va afecta pierderea procesului valoarea întreprinderii;
10. Obligaţiile contractuale dezavantajoase pentru firmă.
Astfel de obligaţii pot fi închirierea sau concesionarea unor active sub preţul de piaţă,
angajamente de achiziţionare/livrare a unor produse, servicii la preţuri mai mari/mici decât cele
înregistrate pe piaţă, cedarea unor drepturi de licenţă, franciză, copyright, de folosire a unor
brevete etc. sub valoarea lor de piaţă. În cazul existenţei acestora, evaluatorul va urmări modul în
care aceste obligaţii pot afecta valoarea firmei, cum ar fi de exemplu:
-termenul de valabilitate al obligaţiilor;
-efectul asupra creşterii costurilor sau diminuării veniturilor.
11. Procese în cauze civile sau penale, în care sunt implicaţi managerii sau personalul
şi care pot afecta imaginea şi reputaţia firmei. Aceste situaţi sunt deosebit de sensibile
pentru întreprinderile cotate, unde pot prejudicia grav imaginea firmei şi, implicit, cursul
bursier.
Importanţa acordată acestei funcţiuni în diagnosticul global se bazează pe experienţa
evaluatorului şi pe gradul său de cunoaştere a specificului sectorului economic în care activează
întreprinderea.9
9
Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Colecţia Biblioteca ANEVAR,
Bucureşti, 2005, pp. 126-127

19
 În formularea concluziilor trebuie să se ţină seama de tendinţele de manifestare a mediului
juridic extern, care pot avea o influenţă pozitivă/negativă asupra viitorului imediat al
întreprinderii evaluate.
Concluziile diagnosticului juridic trebuie să evidenţieze dacă întreprinderea s-a înfiinţat şi
funcţionează în condiţii legale.
Totodată acest diagnostic trebuie să evidenţieze în final punctele „forte” şi „slabe”,
precum şi oportunităţile şi riscurile mediului extern.
Exemple de puncte forte:
- statutul si contractele sunt realizate conform mărimii întreprinderii;
- relaţii contractuale cu terţii sunt corecte şi de durată medie şi lungă;
- asistenţa juridică este acordată de un cabinet de specialitate;
- finanţarea bancară obţinută este promptă şi satisfăcătoare;
- se constată absenţa împrumuturilor restante şi a furnizorilor restanţi;
- se constată absenţa litigiilor;
- au fost achitate la timp obligaţiile bugetare.
Exemple de puncte slabe:
- societatea nu are titlu de proprietate asupra terenului;
- contractul şi statutul sunt necorespunzătoare situaţiei de fapt;
- se înregistrează datorii mari faţă de bugetul de stat;
- există conflicte de muncă (natura lor);
- exista litigii cu terţii şi / sau cu salariaţii.
În urma examinării diagnosticului juridic ţinând cont de influenţele mediului extern, se pot
determina oportunităţi şi riscuri ale întreprinderii evaluate.
Prezentăm în continuare exemple de oportunităţi şi riscuri.
Oportunităţi10 (evoluţii cu un efect previzibil pozitiv): legislaţie adecvată privind
organizarea şi funcţionarea formelor sociale ale întreprinderii (societăţi comercial cu răspundere
limitată, forme favorizante asociative cu sau fără personalitate juridică); posibilităţi şi facilităţi
de redresare a întreprinderilor în dificultate; reglementări care să favorizeze tranzacţiile interne şi
internaţionale.
Riscuri (evoluţii cu un efect previzibil negativ): inversul oportunităţilor

3.3.Diagnosticul comercial

În cadrul acestui diagnostic se analizează şi determină poziţia firmei de piaţa pe care

evoluează, atât în prezent cât şi în perspectivă.
În acest sens se va face analiza factorilor externi şi interni care influenţează activitatea
comercială a firmei. Analiza mediului firmei este necesară deoarece astfel se pot identifica
ameninţările şi oportunităţile pe care firma le are, precum şi factorii care pot să ajute la realizarea
obiectivelor firmei sau cei care pot acţiona ca o barieră în realizarea lor.
Poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere urmăreşte evaluarea globală a întreprinderii,
reflectând segmentul de piaţă pe care îl domină sau dimpotrivă deţine o poziţie nesemnificativă.
Pentru surprinderea acestor aspecte, diagnosticul funcţiei comerciale va pune în centrul
preocupărilor sale activitatea privind vânzarea. În acest sens se va face analiza factorilor externi
şi interni care influenţează activitatea comercială a firmei.

10
Cartea expertului evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, p. 51

20
 Mijloacele de realizare a diagnosticului comercial utilizează datele şi informaţiile primite
din partea întreprinderii, precum şi cele obţinute din afara întreprinderii evaluate şi din
interacţiunea cu celelalte diagnostice.
Se are în vedere nivelul ocupării anumitor segmente de piaţă în funcţie de volumul
produselor vândute, raportul calitate-preţ etc.
În ceea ce priveşte factorii care acţionează asupra activităţii unei firme, aceştia se pot
structura astfel:
- poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere;
- concurenţii din ramură şi potenţialii concurenţi;
- produsele şi serviciile comercializate;
- analiza relaţiilor cu clienţii;
- promovarea produselor şi serviciilor;
- relaţia întreprinderii cu furnizorii.
Fiecare dintre aceşti factori poate acţiona asupra activităţii firmelor influenţându-le
semnificativ rezultatele.

3.3.1.Poziţia ocupată pe piaţă de întreprindere

Urmăreşte evaluarea globală a întreprinderii pe piaţa în care îşi desfăşoară activitatea.

Analiza din acest punct de vedere permite determinarea nivelului de pătrundere pe piaţă şi
gradului de ocupare al anumitor segmente în funcţie de volumul produselor vândute, calitatea lor
etc.
În realizarea acestei analize se pot utiliza indicatori precum cota de piaţă 11, care
reprezintă raportul dintre totalul vânzărilor firmei analizate şi total vânzări pe segmentul de piaţă
analizat (pe o anumită piaţă sau pentru un anumit produs):

Qik  Pik
Cp  n

 Qij  Pij
j1
(cota de piaţă a produsului i vândut de firma k);

unde j=1,n reprezintă firmele care acţionează pe piaţa produsului i;

Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j;
Pij =preţul produsului i, practicat de firma j;

 Qik  Pik
i 1
Cp  n m

 Qij  Pij
j1 i 1

m = numărul de produse avute în vedere ca aparţinând pieţei analizate.

Tendinţele anuale ale cotei de piaţă ocupate, coroborate cu oportunităţile şi riscurile

aferente mediului exterior în care funcţionează întreprinderea pot indica dacă există posibilităţi
de dezvoltare a activităţilor şi specializărilor ei.
11
Dalina Dumitrescu, Victor Dragotă, Ana Maria Ciobanu, Evaluarea întreprinderilor, Ediţia a II-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2002,p. 55

21
 Cota de piaţă reprezintă un indicator ce exprimă situaţia firmei la momentul actual.
Este necesară, de asemenea, o informare corectă şi cât mai completă a prezenţei pe piaţă a
produselor/serviciilor concurenţei, pentru a putea determina accesibilitatea sau permeabilitatea
produselor sau serviciilor întreprinderii evaluate.
Pentru a caracteriza gradul de permeabilitate al unei pieţe este necesar să se stabilească
dacă piaţa respectivă poate fi caracterizată ca deschisă, închisă sau protejată şi, în mod
corespunzător, dacă factorii de delimitare a extinderii pieţei sunt slabi sau, din contră, sunt
puternici.
Sub influenţa concurenţei produselor şi serviciilor existente pe piaţă, funcţia comercială -
în faţa dificultăţilor de a vinde produsele din stoc - a fost obligată să pună în centrul
preocupărilor sale activităţile privind vânzarea. Această situaţie a determinat orientarea acestei
părţi a funcţiei comerciale către vânzarea produselor şi serviciilor în condiţiile impuse de legile
pieţei şi nu de stocurile existente.
Astfel, reorientarea strategiei întreprinderii s-a făcut către acordarea pentru funcţia
comercială a unui rol de prospectare a pieţei, pentru a constata ce se „cere” şi apoi a se introduce
în exploatare şi a se realiza produsul sau serviciul cerut.

3.3.2. Concurenţii din ramură şi potenţialii concurenţi

Concurenţii sunt reprezentaţi de firmele care încearcă să vândă produse şi servicii similare
pentru satisfacerea aceloraşi nevoi ale clienţilor. Aceştia se manifestă pe piaţă prin calitatea
produselor oferite, preţul de vânzare şi service-ul asigurat.
Concurenţa nu trebuie privită limitată, reliefându-se doar concurenţii actuali, ci trebuie
înţeleasă în sens larg, evidenţiindu-se şi concurenţii potenţiali ai mediului economic.
Referitor la analiza concurenţei se vor studia următoarele aspecte:
-stabilirea principalilor concurenţi (din punct de vedere al firmei şi din punct de vedere al
calităţii cumpărate);
-stabilirea cotei de piaţă deţinute de firma evaluată pe piaţa pe care îşi livrează produsele,
lucrările sau serviciile;
-stabilirea cotei de piaţă deţinute de principalii concurenţi şi a poziţiei lor pe această piaţă;
-raportul calitate/preţ la produsele concurenţei;
-durata de garanţie şi post-garanţie asigurată de concurenţi;
-studierea diferenţelor între produsele firmei evaluate si cele aparţinând concurenţei;
-existenţa unei concurenţe neloiale;
-modalităţi (legale) de neutralizare a concurenţilor (produse mai bune, preţuri mai mici,
servicii mai bune etc.).

3.3.3. Produsele şi serviciile comercializate

Aceeaşi întreprindere poate să aibă activităţi complexe de producţie şi servicii sau numai
unele din acestea.
Produsele şi serviciile proprii activităţii de exploatare a întreprinderilor evaluate se
analizează în dinamica ultimilor trei ani.
În analiza produselor şi serviciilor se va ţine cont de ciclul de viaţă al acestora.
Ciclul de viaţă al produsului este un concept împrumutat din biologie, de la ciclul de
viaţă al unei plante sau animal, considerând că şi un produs destinat comercializării are o viaţă a
lui proprie, începând de la lansarea pe piaţă, creşterea numărului de consumatori şi a vânzărilor,

22
impunerea pe piaţă şi maturizarea, urmate de declinul vânzărilor pe măsură ce apar produse noi
care satisfac mai bine nevoile consumatorilor şi în final retragerea de pe piaţă. Are loc astfel un
ciclu de viaţă care parcurge mai multe faze, descrise în figura următoare.

Faza de lansare nu este însoţită în mod uzual şi de profituri. Este etapa în care produsul
este lansat pe piaţă, cheltuielile de promovare sunt mari, pentru a stimula consumul şi a informa
potenţialii clienţi. Piaţa nu este încă cristalizată şi cea mai mare rată de eşecuri apar în această
fază, riscul principal fiind legat de neimpunerea produsului pe piaţă. În situaţia în care
întreprinderea adoptă un produs care are deja o piaţă, realizând oferte similare unor competitori,
trebuie să învingă loialitatea consumatorilor pentru mărcile existente deja pe piaţă.
În faza de creştere produsul este adoptat de consumatori, iar vânzările înregistrează o
creştere, uneori chiar abruptă. Produsele adoptate cu succes de consumatori devin atractive
pentru competitori, apărând tot mai multe oferte similare, intensificarea cheltuielilor cu
promovarea în întreg sectorul, asocieri, integrări orizontale sau verticale, preluări de active sau
firme, toate direcţionate spre acapararea pieţei produsului sau a capacităţilor de producţie şi
servicii. Cotele de piaţă ale concurenţilor pe aceeaşi plajă de produse tind să se stabilizeze spre
finalul acestei faze.
Faza de maturitate este caracterizată de consolidarea cotei de piaţă, rata de creştere a
vânzărilor scade până la stabilizare, cheltuielile de promovare se diminuează semnificativ
deoarece produsul este adoptat de piaţă şi există un segment stabil de consumatori fideli şi cel
mai important, profiturile au cea mai mare rată. În mod normal, această fază are cea mai lungă
durată dar în timp apare şi fenomenul de saturare a pieţei datorită supraofertelor similare. Acest
fenomen poate da naştere la adevărate „războaie” ale preţurilor care pot altera profiturile şi la
strategii de diferenţiere care să atragă consumatorii prin marcarea unor avantaje competitive
distincte sau diferenţierea prin marcă şi nume. Diferenţierea intensifică cheltuielile de
promovare, iar mijloacele de promovare îmbracă aproape toate formele existente în piaţă.
Competitorii care au mai multe puncte slabe decât atuuri tind să părăsească piaţa în aceste
condiţii.
Faza de declin a unui produs este o etapă firească, fiind cauzată de introducerea unor
produse noi, inovative, care răspund mai bine nevoilor şi preferinţelor în continuă schimbare a
consumatorilor. Reducerea preţurilor se intensifică în tentativa de a rezista cât mai mult
concurenţei. Cele mai multe produse similare sunt retrase de pe piaţă în această fază.
Ultima fază este retragerea propriu-zisă, care poate afecta toate produsele. Alternativa o
constituie inovarea produselor vechi, pe baza cercetării pieţei, a preferinţelor şi nevoilor
consumatorilor, investiţii în îmbunătăţiri, design, service, garanţie şi postgaranţie etc. şi prin

23
intensificarea promovării, poate avea loc relansarea produsului şi prelungirea ciclului său de
viaţă.
Considerarea acestor faze în ciclul de viaţă al unor produse sau servicii trebuie să aibă un
caracter orientativ pentru evaluator deoarece puţine produse trec prin toate aceste faze, unele
sărind de exemplu direct de la creştere la declin, altele având faza de lansare foarte scurtă etc.
Ceea ce interesează este în ultimă instanţă modul în care portofoliul de produse şi servicii al
afacerii evaluate afectează situaţiile pro-formă folosite în scenariile de evaluare aferente
abordării bazate pe venituri. Pentru o altă perspectivă asupra produsului se poate folosi şi o
analiză pe baza încadrării produselor în modelul Matricei grupului Boston Consulting Group,
prezentată în continuare.

COTA DE PIAŢĂ RELATIVĂ

DEŢINUTĂ DE FIRMĂ
Produsele problemă sunt cele care sunt pe pieţe cu o rată ridicată de creştere având însă o
cotă scăzută de piaţă şi care în funcţie de adoptarea lor de către consumatori şi de produsele
similare sau de substituţie ale competitorilor, pot deveni staruri sau glisa către zona neprofitabilă
din cadranul dreapta jos. Un produs care a depăşit stadiul de Produs problema (semn de
întrebare), va avea un ciclu de viaţă (vezi consideraţiile anterioare).
În faza de Stea, ajung produsele problemă adoptate de piaţă, care satisfac bine nevoile
consumatorilor. Pe o piaţă în creştere, starurile asigură cote înalte de piaţă pentru întreprindere,
dar necesită investiţii şi cheltuieli de promovare mari, care să sprijine creşterea vânzărilor. Sub
acest aspect, evaluatorul trebuie să ţină cont că o Stea este în general consumatoare de cash.
În schimb un produs din cadranul IV, cu cotă mare de piaţă, pe o piaţă cu rată scăzută
de creştere, este o adevărată Vacă de muls. Caracteristica principală este profitabilitatea sa şi
faptul că este generator de cash, iar firma nu trebuie să facă eforturile de menţinere caracteristice
unei pieţe cu rată ridicată de creştere.
În cadranul III avem produsele cu cotă scăzută de piaţă aflate pe pieţe cu rate scăzute de
creştere, numite şi Câini muribunzi. Caracteristica principală este rentabilitatea foarte scăzută
sau pierderile generate de aceste produse. În general aceste produse se află în faza de declin, de
unde pot sau nu să fie relansate.
Evaluatorul trebuie să identifice cât mai corect starea în care se află portofoliul de produse
şi servicii al firmei evaluate din punct de vedere al fazei în ciclul de viaţă şi al contribuţiei la
fluxurile de numerar şi la capacitatea de a genera profit a firmei.12
Analiza produselor/serviciilor poate fi făcută ţinând seama de piaţa pe care sunt acestea
vândute (internă sau externă).

12
Manaţe Daniel, Op. cit., pp. 165-168

24
 În cadrul analizei produselor pe piaţa internă se va ţine seama de următoarele
aspecte:
- vânzări direct productive, adică acei consumatori - producători care au relaţii
contractuale directe cu întreprinderea;
- vânzări prin intermediari - comerţ - adică utilizarea modalităţii de distribuire a
produselor serviciilor către clienţi prin reţeaua intermediarilor;
- vânzări „din importuri”, adică vânzarea unor produse care nu sunt fabricate nici de
întreprindere, nici în România.
Pentru vânzările pe piaţa externă, se va lua în considerare:
- ţări membre ale Uniunii Europene;
- ţări foste comuniste, pentru unele întreprinderi - clienţi tradiţionali, pentru altele
reprezentând pieţe posibil de abordat, evident, în condiţiile şi oportunităţile actuale;
- alte ţări de pe alte continente, după caz.
În finalul analizei evaluatorul stabileşte:
a)ponderea principalelor grupe de produse servicii vândute (anual şi în dinamica
ultimilor trei ani) pe piaţa internă, din producţia proprie şi din import. Raportând totalul
valorilor absolute ale grupelor de produse/servicii anuale realizate de o întreprindere la totalul
cifrei de afaceri a aceloraşi grupe/servicii vândute pe piaţa internă la nivel republican, se poate
obţine cota de piaţă internă ocupată de întreprinderea evaluată în anul respectiv (valorile cifrei de
afaceri la nivel republican pentru grupele de produse respective vândute anual pe piaţa internă se
pot obţine din rapoartele rezultatelor şi performanţelor întreprinderilor, publicate în Anuarul
Statistic al României, grupate după clasificarea CAEN);
b)ponderea principalelor grupe de produse/servicii vândute (anual şi în dinamica
ultimilor trei ani) pe piaţa externă, grupate pe ţările de destinaţie. Ca şi în cazul pieţei
interne, raportând totalul valorilor absolute ale grupelor de produse - servicii vândute pe piaţa
externă de către întreprinderi la valoarea similară la nivel republican se poate obţine cota de piaţă
externă ocupată de întreprinderea evaluată in anul respectiv, utilizând datele respective din
Anuarul Statistic al României.

3.3.4. Analiza relaţiilor cu clienţii

Se analizează principalii clienţi ai societăţii (din punct de vedere numeric şi al cantităţii

cumpărate).
În cadrul analizei se evidenţiază:
- structura clientelei (interne şi externe);
- situaţia clienţilor fideli prin intermediul politicilor de marketing( care îşi menţin calitatea
de clienţi principali, în ponderi staţionare, ascendente sau descendente);
- clienţii care pierd calitatea de principali sau devin principali, ca urmare fie a calităţii
bune a produselor-serviciilor cumpărate, fie a eficacităţii politicilor de marketing;
- existenţa contractelor de lungă durată;
- existenţa unor litigii cu clienţii, cauzele care le-au generat, stadiul în care s-a ajuns,
soluţiile de rezolvare a acestei probleme;
- posibilităţile de atragere a unor clienţi străini (având în vedere creşterea exportului);
- capacitatea de plată a acestora ;
- existenţa restanţelor de plată;
- durata de încasare a clienţilor (ca medie şi pe fiecare client în parte); se va realiza situaţia
clienţilor importanţi (care deţin 8-10% din cifra de afaceri).

25
 Un indicator important pentru analiza clienţilor în reprezintă durata de decontare a
creanţelor firmei = ( credite clienţi / cifra de afaceri anuala )/ 360.
Situaţia favorabilă pentru întreprinderea analizata se înregistrează când acest indicator are
valori cât mai mici. Este importantă clasificarea clienţilor firmei după vechime şi probabilitate de
plată a facturilor prin identificarea celor aflaţi în stare de faliment, în reorganizare, restructurare
sau cu dificultăţi financiare, identificarea celor rău platnici, inventarierea eventualelor litigii
comerciale aflate pe rol care vizează încasarea creanţelor, inventarierea sentinţelor favorabile, a
penalităţilor de încasat şi a şanselor de încasare prin executare silită sau prin alte metode.
Judecarea creanţelor după vechime depinde de specificul sectorului economic de
activitate. Sunt industrii şi sectoare în care perioada de plată a obligaţiilor către furnizori este mai
lungă în timp ce în altele durata medie de încasare a creanţelor este mult mai scurtă.
Tehnic, se poate determina durata medie de încasare a datoriilor clienţilor (TMC) şi
compara cu durata medie de încasare pe fiecare client. Pentru clienţii întârziaţi, ce achită într-
o perioadă mai lungă decât TMC, se va face clasificarea adecvată, urmată de evaluarea
probabilităţii de neîncasare a obligaţiilor acestora. Scopul este obţinerea unui procent cu care
evaluatorul va diminua valoarea contabilă a creanţelor, în metoda activului net corectat, în
funcţie de probabilitatea de încasare a lor
Sold cont clienti la finele perioadei
TMC 
Rulajul contului clienti / numarul de zile al perioadei

- examinarea importanţei, rentabilităţii şi constrângerilor unor mari “clienţi strategici”;

- constatarea riscului dispariţiei – pierderii –unor clienţi în cazul schimbării conducerii,
acţionarilor întreprinderii sau formei organizatorice a întreprinderii;
Important pentru diagnostic este, pe lângă prezentarea principalilor clienţi, şi urmărirea
dinamicii vânzărilor către aceştia. Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că scopul întreprinderii
îl reprezintă desfăşurarea unei activităţi cât mai profitabile, acceptându-se deci durate de
decontare a clienţilor mai mari.
Aceste preocupări se regăsesc în conceptul de marketing, care combină diferite politici
privind : politica produsului / serviciului, politica de preţ, politica de publicitate, de
comunicare, politica de distribuire - vânzare a produselor/serviciilor.
În cadrul analizei modalităţii de manifestare a funcţiei comerciale, politicile de marketing
practicate de întreprinderea evaluată vor putea să orienteze si să motiveze concluziile
diagnosticului comercial privind componenţa acesteia, formată din clientela existentă. În analiza
clienţilor trebuie luaţi în calcul şi factorii care îşi pun amprenta asupra comportamentului
consumatorilor.
Factorii care influenţează decizia consumatorilor pot fi structuraţi pe mai multe nivele:
-Nivel economic - cu cât veniturile consumatorilor sunt mai ridicate cu atât vor avea
tendinţa şi posibilitatea să cheltuiască pe o paletă mai largă de produse sau servicii;
-Vârsta - în timp, nevoile consumatorilor individuali se modifică, variind atât în funcţie de
vârstă cât şi de starea civilă sau de numărul de copii avuţi şi aflaţi în întreţinere;
-Stilul de viaţă - importanţa acestui factor a crescut sensibil în prezent odată cu
diversificarea şi personalizarea aspiraţiilor indivizilor;
-Psihologia indivizilor - percepţiile cumpărătorilor nu sunt întotdeauna conforme cu
realitatea şi pot favoriza sau descuraja diversele oferte alternative de produse/servicii.
Personalitatea individului şi motivaţiile sale principale concură la generarea unei imagini proprii
asupra realităţii şi în ultimă instanţă la luarea deciziilor de cumpărare;

26
 -Factori geografici - clima şi relieful influenţează deciziile de cumpărarea ale
consumatorilor pe o multitudine de segmente de produse/servicii (de exemplu o climă tropicală
va stimula consumul de răcoritoare în timp ce o climă rece va favoriza achiziţiile de haine
groase);
-Factori demografici - apartenenţa la anumite rase şi etnii, speranţa medie de viaţă,
natalitatea, sexul etc. sunt în măsură să determine anumite decizii de cumpărare;
-Cultura şi educaţia - globalizarea pieţelor şi cadrului de tranzacţii a dus la creşterea
semnificaţiei diverselor culturi în deciziile de cumpărare. Acestea sunt alcătuite la rândul lor din
subculturi şi grupuri în care diferenţele culturale sunt şi mai pregnante în comportamentul
clienţilor/consumatorilor. Cel mai influent grup faţă de membrii săi îl reprezintă familia;
-Ocupaţia - ocupaţia clienţilor/consumatorilor poate afecta comportamentul de cumpărare
al acestora prin prisma valorilor specifice profesionale;
-Clasa socială - reprezintă un factor a cărui importanţă este în scădere în prezent
concomitent cu sporirea semnificaţiei stilului de viaţă, apartenenţa la o anumită clasă socială
nemaifiind o garanţie a omogenităţii comportamentelor de cumpărare ale indivizilor.13

3.3.5. Promovarea produselor şi serviciilor

Evaluatorul analizează acei factori care contribuie la ocuparea poziţiei de către

întreprinderea evaluată pe piaţa de desfacere.
Echipa de diagnostic se informează asupra datelor privind:
- activităţile promoţionale, reclama, ambalajul produselor;
- teste de piaţă;
- participare la târguri şi expoziţii;
- imaginea întreprinderii pe piaţă;
- fonduri alocate activităţii de marketing.

3.3.6. Relaţia întreprinderii cu furnizorii

Analiza furnizorilor are în vedere criteriile de selecţie a acestora:

- relaţiile tradiţionale, distanţe scurte, preţul produselor livrate, calitate, ritmicitatea
aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări imprevizibile, facilităţi etc.
- posibilitatea de înlocuite a materiilor prime, materialelor etc.;
- existenţei unor raporturi de dependenţă faţă de anumiţi furnizori (furnizori unici,
furnizori din cadrul aceluiaşi grup de întreprinderi etc.) şi implicaţiile gradului de dependenţă;
- calităţi la serviciile în cadrul termenelor de garanţie;
Durata de plată a acestora (interesul firmei este ca durata de plată să fie cât mai mare), iar
penalităţile să nu fie prea mari. Un aspect favorabil pentru întreprindere este ca durata de plată a
furnizorilor să fie mai mare decât durata de încasare a clienţilor. În acest fel se poate beneficia de
un volum de surse atrase ce poate fi reinvestit practic la un cost nul.
Indicatorul utilizat pentru a calcula durata de plată a furnizorilor se calculează după relaţia:

Furnizori
Dfz =  360
Cifra _ de _ afaceri _ anuală
- tendinţa anuală a cuantumului furnizorilor faţă de media ultimilor trei ani (staţionară,
13
Manaţe Daniel,Op.cit.,p.165

27
ascendentă, descendentă);
- analiza furnizorilor de scurtă sau lungă durată, atât interni cât şi externi şi ponderile lor în
totalul anual.
În final se identifică punctele forte şi slabe ale întreprinderii, oportunităţile şi
riscurile, pornind de la influenţa unor factori pozitivi sau negativi.
Exemple de puncte forte:
- poziţia firmei pe piaţă este bună, fiind competitivă în raport cu principalii concurenţi;
- se oferă garanţii de calitate, servicii post-vânzare prompte;
- reţeaua de distribuţie este puternică şi consolidată;
- clienţi şi furnizori sunt de medie şi lungă durată;
- există o bună calitate a produselor şi serviciilor;
- stocurile de produse şi piese de schimb sunt în limite de siguranţă;
- serviciile post-vânzare sunt prompte;
- politicile de marketing sunt corespunzătoare;
- nu există litigii cu furnizorii;
- nu exista concurenţă neloială din partea competitorilor.
Exemple de puncte slabe:
- poziţia întreprinderii pe piaţă este modestă;
- exista un număr mare de clienţi “rău platnici”;
- nu există contracte de lungă durată cu furnizorii;
- activitatea de marketing este ineficientă;
- există deficienţe în aprovizionarea cu materii prime şi materiale;
- produsele sunt scumpe comparativ cu calitatea şi performanţele acestora;
În mod similar vor fi evidenţiate oportunităţile şi riscurile.
Exemple de oportunităţi:
- creşterea pieţei externe cu 20%;
- diminuarea concurenţei prin ocuparea pieţei interne cu 80%;
- acordarea de facilităţi la export;
- relaxarea fiscalităţii.
Exemple de riscuri:
- legislaţie mai restrictivă;
- tendinţe pronunţate de substituire a produselor;
- creşterea exigenţelor de calitate, noi exigenţe de protejare a mediului ca urmare a
integrării în Uniunea Europeană;
- cererea unor livrări rapide;
- schimbări nefavorabile privind unele reţele de distribuţie.

28
 4.DIAGNOSTICAREA INTREPRINDERII IN EVALUARE. DIAGNOSTICUL TEHNIC,
TEHNOLOGIC, DE EXPLOATARE, DE MANAGEMENT SI AL RESURSELOR
UMANE

4.1.Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare

Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare sau operaţional are ca obiectiv

estimarea performanţelor tehnice anterioare ale întreprinderii şi identificarea soluţiilor de ordin
tehnic, care să asigure viabilitatea şi dezvoltarea acesteia.
Prezentam in continuare pentru inceput o prima abordare a acestui tip de diagnostic,
prezentata intr-o lucrare de referinta editata sub egida ANEVAR14.
Nu există un tipar cu o structură unică a acestui diagnostic, care sa fie valabilă tuturor
întreprinderilor. Aceasta se adaptează în funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi în parte.
În continuare este prezentată o structură a diagnosticului operaţional în cazul unei întreprinderi
productive. Titlurile şi conţinutul lor au numai un caracter orientativ, urmând ca evaluatorul să
prezinte, de la caz la caz, aspectele relevante fiecărei activităţi. În cadrul analizei operaţionale
sunt extrase acele aspecte care vor permite stabilirea unor concluzii privind atuurile activităţii
(punctele tari) şi deficienţele acesteia (punctele slabe).
O structură posibilă a diagnosticului operaţional cuprinde 7 componente:
1)Pentru inceput ne vom referi la unele aspecte legate de organizarea activităţii de
exploatare
Conţine tipul de organizare, elementele componente ale structurii organizatorice şi
descrierea modului de asigurare a funcţiunilor de exploatare, respectiv:
-Activitatea productivă va fi analizată prin prezentarea modului în care aceasta se derulează
(secţii, ateliere etc.) cu specificul acestora, programului de lucru, modului de organizare,
programării producţiei cu principalele etape ale acesteia (contractare, plan anual sau trimestrial,
loturi de fabricaţie, programe operative, asigurarea SDV - urilor etc), duratei ciclului de
fabricaţie etc.
-Produsele vor fi prezentate pe principalele grupe de produse ale întreprinderii, cu
caracteristicile lor fizice şi tehnice şi cu ponderea pe care o deţin în totalul producţiei. Se
recomandă ca prezentarea să se facă prin tabele, eventual însoţite de un grafic. Tabelele şi
graficele trebuie să fie comentate referitor la relevanţa lor.
-Tehnologiile şi nivelul tehnologic se referă la principalele tehnologii utilizate şi la gradul de
depreciere, diferenţiat pe structurile de producţie. Trebuie prezentate şi utilajele conducătoare,
componenţa liniilor tehnologice, fluxurile tehnologice, eventualele probleme care apar în
exploatare, necesarul de tehnologii noi.
2)Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia reprezinta un alt obiectiv
al acestui tip de diagnostic.
În acest capitol al diagnosticului va fi prezentată evoluţia producţiei fizice şi valorice în
ultimii 3-5 ani, dacă este posibil, defalcată pe principalele grupe de produse. Comentariile şi
14
Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea intreprinderii. Editia a treia revizuita, Editurile IROVAL si INVEL
MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.120-123

29
analiza rezultatelor trebuie corelate cu tipul unităţilor de măsură prezentate (fizice sau valorice).
Când prezentarea se face în monedă constantă (termeni reali) evoluţia va trebui analizată după
ajustările impuse de efectele inflaţiei.
Se va mai prezenta şi evoluţia gradului de utilizare a capacităţii de producţie, pe grupe de
produse. La analiza acestuia se vor avea în vedere eventualele modificări ale valorii nominale a
capacităţii, calculate pe baza modificărilor unor variabile care o definesc (număr de schimburi,
durata unui schimb, capacitatea utilajelor conducătoare etc.).
3)Activitatea de întreţinere şi reparaţii face, de asemenenea, obiectul diagnosticului
tehnic, tehnologic si de exploatare.
Aceasta parte a diagnosticului va conţine aspecte legate de personalul care asigură această
activitate şi organizarea acestuia, numărul, principalele tipuri de activităţi desfăşurate,
organizarea programelor de reparaţii, dotări etc.
4)Asigurarea calităţii produselor reprezinta o componenta obligatorie a acestui tip
de diagnostic.
In aceasta parte a diagnosticului de o asemenea factura se vor prezenta aspectele legate de
controlul calităţii, trecând în revistă compartimentul care efectuează acest lucru, atribuţiile lui,
poziţionarea acestuia în organigramă, stadiul de dezvoltare a activităţii de Asigurarea Calităţii
(AQ), existenţa manualului de asigurare a calităţii, numărul de persoane angajate în această
activitate, specializarea acestora, programele speciale de pregătire. Se vor detalia tipurile de
controale, analizele de laborator efectuate, certificatele de calitate emise etc.
5)Activitatea de cercetare-dezvoltare constituie o parte extrem de importanta a
diagnosticului tehnic, tehnologic si de exploatare.
În cadrul diagnosticului va trebui prezentată organizarea acestei activităţi, rezultatele
obţinute, personalul de cercetare-dezvoltare, gradul de informatizare, programe de perspectivă,
ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în cifra de afaceri etc.
În cazul în care întreprinderea a realizat produse noi, în ultimii ani, se vor prezenta aceste
produse şi ponderea lor în volumul total al producţiei, ca indicator de reuşită a activităţii de
cercetare-dezvoltare.
6)Activitatea de aprovizionare face obiectul cu prisosinta din setul de investigatii
efectuate in cadrul acestui tip de diagnostic.
Modul în care se desfăşoară aprovizionarea, relaţiile cu furnizorii şi alternativele de
aprovizionare existente sunt o condiţie a unei bune desfăşurări a activităţii.
Acest capitol analizează modul în care este organizată activitatea de aprovizionare,
identificând factorii de decizie în acest proces, modul în care se iau deciziile, factorii care sunt
luaţi în considerare în alegerea furnizorilor, politica de contractare, natura şi volumul
aprovizionărilor.
Se vor prezenta principalii furnizori, produsele achiziţionate de la aceştia (materii prime,
materiale etc), ponderea lor în activitatea de aprovizionare, condiţiile contractuale. Este
importantă identificarea cazurilor în care aprovizionarea prezintă probleme datorită fie existenţei
unui unic furnizor, fie datorită unor condiţii de plată dificile etc. Pentru achiziţiile din import se
va prezenta modul în care se derulează contractul extern (prin intermediari sau direct, ce
comisioane se plătesc, în ce condiţii de plată şi transport se fac livrările).
Din analiza activităţii de aprovizionare pot rezulta numeroase puncte slabe sau avantaje
competitive ale întreprinderii. Relaţiile cu furnizorii sunt importante şi trebuie cultivate pe
termen lung. Sfera analizei acestei activităţi depinde de tipul întreprinderii analizate, pentru unele
furnizorii având un impact mai restrâns asupra activităţii (de ex. unele firme prestatoare de
servicii, la care resursele umane pot fi mult mai importante decât cele materiale).

30
 7)Foarte importanta pentru acest tip de diagnostic este informatizarea societăţii.
Având în vedere implicarea tot mai semnificativă a tehnicii de calcul, în majoritatea
compartimentelor funcţionale ale întreprinderilor, se analizează gradul de informatizare,
activităţile principale derulate cu asistenţa calculatorului, perspectivele, programele utilizate
etc.
Această structură trebuie adaptată pentru întreprinderile al căror obiect principal activitate
este comerţul sau prestarea de servicii. În cazul acestora apar deosebiri în ce priveşte gama de
produse, organizarea, fluxul operaţional, logistica.
Evoluţia tehnologică are o importanţă decisivă în crearea şi consolidarea unui avantaj
concurenţial durabil. Ritmul rapid al schimbărilor care au intervenit în ultimele decenii în mediul
organizaţional a fost determinat, fără îndoială, de evoluţia tehnologică , care a permis crearea
unor avantaje competitive chiar şi în ramurile mature.
In continuare prezentam punctul de vedere al unui alt specialist de marca din ANEVAR,
prof. Manate Daniel15, despre acest diagnostic.
Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare are ca obiectiv aprecierea măsurii în care
acest ansamblu al mijloacelor de exploatare materială răspunde nevoilor actuale sau de viitor ale
întreprinderii sau ale achizitorului ei potenţial.
Potenţialul tehnic al întreprinderii este dat de starea utilajelor (volum, grad de uzură,
posibilitate de modernizare, structură).
În cadrul acestui diagnostic se tratează aspecte referitoare la elementele componente ale
funcţiei tehnice de exploatare, cum sunt :
a)analiza impactului tehnologiei utilizate asupra mediului ambiant;
b)starea şi performanţa mijloacelor de exploatare;
c)capacitatea de producţie şi gradul de determinare al ei;
d)activitatea de cercetare şi dezvoltare;
e)organizarea activităţii de producţie.
Autorul la care ne referim consideră necesară diagnosticarea în mod distinct a activităţii
de cercetare-dezvoltare, nu împreună cu cea operaţională, de producţie sau de exploatare, acolo
unde există compartimente de profil.
Mijloacele de realizare a diagnosticului tehnic, tehnologic şi de exploatare vizează datele şi
informaţiile primite din partea întreprinderii, precum şi cele obţinute din afara întreprinderii
evaluate, datele şi concluziile din raportul unui expert tehnic posesor al unui cabinet profesional
sau care face parte dintr-o societate de profil legal atestată sau autorizată.

4.1.1.Activitatea de cercetare şi dezvoltare

Evoluţia tehnologică a produselor şi serviciilor existente pe piaţă, face ca preocuparea

pentru înnoirea şi diversificarea acestora să constituie un obiectiv permanent sau ocazional (în
funcţie de ramura economică în care acţionează) al conducerii întreprinderii.
Dinamica produselor sau serviciilor prezintă o importanţă deosebită în întreprinderile în
care capacitatea de inovare reprezintă un punct forte (de exemplu în ramuri ca: IT, software,
telecomunicaţii, automobile etc.).
În cadrul activităţii de cercetare-dezvoltare se analizează aspecte cum ar fi:

15
Manaţe Daniel, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Colecţia Biblioteca ANEVAR,
Bucureşti, 2005, pp. 132-136

31
 -dacă există sau nu departament specializat în cadrul întreprinderii, care să se ocupe cu
cercetarea (daca există se va identifica locul ocupat de acesta în organigramă, numărul de
salariaţi care sunt în departamentul respectiv, salariul mediu în cadrul acestuia);
-numărul de licenţe, brevete realizate în cadrul departamentului de cercetare, cu precizarea
numărului de brevete folosite în întreprindere şi a celor vândute către alte societăţi;
-numărul de produse noi rezultate din activitatea proprie de cercetare ;
-numărul de tehnologii sau tehnici noi care au îmbogăţit tehnologia existentă;
-dacă cercetarea se realizează de întreprindere sau prin colaborare cu alte societăţi;
-costul anual implicat de activitatea de cercetare-dezvoltare:
-ponderea produselor noi intrate în exploatare în ultimii 3 ani.
Specialistul în evaluarea întreprinderii Manaţe Daniel este de părere că în ceea ce priveşte
activitatea de cercetare-dezvoltare ar trebui avute în vedere următoarele aspecte16:
1.Compararea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor funcţionale cu
resursele disponibile. Pentru fiecare tip de resursă se va determina concordanţa între nivelul
necesar şi existent (calitativ şi cantitativ dacă este cazul).
1.1.Resurse umane:
- Ponderea personalului funcţiunii în total personal;
- Structura personalului după pregătirea de bază şi pe specialităţi;
- Modul de acoperire a cerinţelor posturilor şi calitatea personalului;
- Potenţialul inovativ şi creativitatea personalului;
1.2.Resurse materiale şi tehnice disponibile:
- Clădiri;
- Echipamente, tehnica de calcul;
- Laboratoare, standuri de probă etc.;
1.3.Resurse informaţionale:
- Informaţiile tehnice şi tehnologice şi nivelul de know-how din domeniu deţinute de
firmă;
- Baze de date, accesul la noutăţile din domeniul de activitate, abonamente la publicaţii de
specialitate etc.;
- Relaţiile cu sursele de informaţii, inclusiv cu cele cu caracter ştiinţific (institute de
cercetare, laboratoare, OSIM,etc.);
1.4.Resurse financiare:
- Bugetul alocat (se pot folosi diverse modalităţi de a măsura acest aspect, una fiind sub
formă de procent din cifra de afaceri a bugetului alocat);
- Cheltuieli aferente cercetării, în volum absolut;
2.Calitatea organizării şi a managementului:
2.1.Organizarea compartimentului:
- Organigrama, sistemul informaţional, atribuţiile (fişa şi cerinţele posturilor);
- Relaţiile cu celelalte compartimente, în special cele de producţie, marketing şi vânzări;
- Relaţiile cu terţii: subcontractare proiecte, consultanţa de specialitate, relaţiile cu clienţii
pentru proiectarea şi realizarea unor produse complexe;
2.2. Gradul de adecvare a politicilor din domeniul cercetării la schimbările mediului
extern:
- Conexiunea dintre temele de cercetare şi informaţiile provenite din cercetarea pieţei;
- Monitorizarea efectelor cercetării asupra producţiei şi vânzărilor;

16
Manaţe Daniel,Op.cit.,pp.132-135

32
 - Gradul de consultare şi implicare a celorlalte compartimente în evaluarea noilor produse
sau servicii;
- Calitatea planificării şi organizării activităţilor de cercetare şi dezvoltare (C&D);
- Existenţa unui control regulat şi permanent a costurilor şi eficienţei activităţilor de C&D
pe baza unor obiective identificabile şi măsurabile;
2.3.Managementul compartimentului:
- Stilul managerial şi oportunitatea tipului de sistem de conducere utilizat în activităţile de
C&D;
- Gradul de delegare;
- Calitatea managementului;
3.Eficienţa activităţii de cercetare dezvoltare:
3.1. Rezultate trecute
- Ponderea produselor noi în total produse ;
- Durata medie de lansare a unui nou produs comparativ cu durata ciclului de viaţă al
produsului;
- Brevete de invenţii, inovaţii, licenţe (ultimii 2-3 ani);
- Ponderea produselor modernizate;
- Introducerea de tehnologii noi proprii, modernizarea prin efort propriu a unor tehnologii;
- Utilizarea unor materii prime sau materiale noi;
- Raportul calitate-preţ şi nivelul de repetabilitate tehnologică;
- Alte efecte economice direct detectabile ale activităţii de cercetare-dezvoltare: economii
de materiale, reducerea timpului de lucru, reducere număr de personal etc.
3.2. Potenţial de cercetare-dezvoltare în perioada previzionată
- Există capacităţi umane/materiale şi financiare pentru a dezvolta în viitor
produsele/serviciile existente din diverse puncte de vedere: raport calitate/preţ, aspect, design,
conformarea cu standardele naţionale şi internaţionale, conformarea cu specificaţiile etc.?
- Au activităţile de C&D capacitatea de a menţine întreprinderea competitivă şi să asigure
dezvoltarea întreprinderii în ritmul creşterii sectorului?
- Sunt probabile introducerea unor produse/servicii noi în perioada previzionată?
- Cum poate contribui cercetarea la ameliorarea procesului de fabricaţie?
- Vor fi valorificate active necorporale cum sunt brevete, licenţe, mărci, drepturi de
copyright în perioada previzionată?
- Care este structura preconizată a activităţilor C&D în perioada previzionată? Ce pondere
va fi alocată dezvoltării de produse/servicii noi şi ce pondere va avea ameliorarea şi dezvoltarea
produselor existente?
- Care va fi scopul lansării unor produse noi - înlocuirea produselor vechi sau penetrarea
pe pieţe noi?
În aprecierea potenţialului de cercetare-dezvoltare, există o direcţie aparte, care dincolo
de orice model de analiză, are o semnificaţie particulară pentru această funcţiune: capacitatea de
inovare a firmei, definită ca fiind capabilitatea de a crea ceva nou sau diferit. Această capacitate
măreşte şansele firmei de adaptare la schimbările mediului. Din acest punct de vedere devine
relevantă, în analiza valorii firmei, poziţionarea acesteia pe matricea inovaţie-risc, sau matricea
strategiilor antreprenoriale, adaptată însă în acest scop şi prezentate în continuare.

33
 RISCUL ASOCIAT PROIECTELOR NOI ÎN
DOMENIUL PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

În urma diagnosticului funcţiunii şi a analizei proiectelor de cercetare aflate în

derulare, se încadrează fiecare proiect într-unui din cadrane în funcţie de capacitatea de inovare
în domeniul respectiv şi de riscul asociat proiectelor. Prin risc înţelegem posibilitatea
manifestării unor probleme de natură financiară, legate de derularea şi implementarea acestor
proiecte. Prin proiect înţelegem totalitatea activităţilor destinate realizării şi vânzării unor
produse sau servicii puternic diferenţiate de cele ale concurenţei, noi sau substanţial modificate
faţă de cele produse anterior de firmă.
În cazul firmelor de dimensiuni mai restrânse, caracterizate de omogenitatea crescută a
produselor-serviciilor, vom avea un singur cadran ocupat, dar în cazul firmelor de dimensiuni
mai mari, cu afaceri şi proiecte în domenii distincte, vom avea poziţionări în mai multe cadrane,
datorită capacităţii de inovare diferenţiate şi riscului distinct asociat diverselor proiecte.
Ceea ce ne interesează este tendinţa dominantă înregistrată atât din punct de vedere a
capacităţii de inovare cât şi poziţionarea preponderentă a proiectelor aflate în derulare la data
evaluării.
Caracteristicile rezultate în urma analizei funcţiei de cercetare-dezvoltare vor constitui
puncte forte sau slabe în concluziilor diagnosticului tehnic.

4.1.2. Capacitatea de producţie şi gradul de determinare a ei

Gradul de concordanţă dintre utilajele şi echipamentele existente şi cele necesare

pentru realizarea obiectivelor programate se măsoară cu ajutorul capacităţii de producţie.

_ Tpf Tsf
C p  C pi  C pf   C sf
Td Td
C p  M c  Fd  N te , unde

Cp - capacitatea medie de producţie;

Cpi – capacitatea de producţie la începutul anului;
Cpf, Csf – intrările, respectiv ieşirile de capacitate;
Tpf, Tsf – zile de funcţionare în timpul anului, respectiv scoase din funcţiune;
Td – zile maxim disponibile în ore;
Mc – mărimea caracteristicii dimensionale tehnice;
Fd – fondul de timp maxim disponibil;
Nte – norma tehnico-economică.

34
 Utilizarea capacităţii de producţie mai poate fi urmărită şi cu indicatorul intitulat gradul
de folosire a capacităţii de producţie calculat în două modalităţi:

Productia obtinuta
a) Gradul de folosire a capacităţii de producţie [%]= Capacitatea de productie  100

b) Gradul de folosire a capacităţii de producţie [%] :

Nr.mijl.de productie în activitate
 100
Nr.mijl.de productie total inventar

În funcţie de valoarea capacităţii de producţie, întreprinderea poate avea rezervă de

capacitatea (rezervă potenţială de creştere a volumului producţiei) sau deficit de capacitate.
În situaţia în care capacitatea de producţie este egală cu producţia realizată, există o
concordanţă deplină între utilajele din dotare şi necesarul pentru realizarea producţiei
programate.
4.1.3. Starea şi performanţa mijloacelor de exploatare

În această etapă este necesară cunoaşterea stării mijloacelor fixe ale întreprinderii evaluate.
Constatarea se va face la “faţa locului” şi va trebui să fie destul de complexă pentru a se putea
determina caracteristicile adecvate.
Un criteriu urmărit la realizarea diagnosticului tehnic este uzura mijloacelor fixe (dată de
pierderea însuşirilor tehnice şi economice ale acestora).
Pentru clădiri şi construcţii speciale experţii tehnici se vor pronunţa asupra aspectelor
referitoare la:
- concordanţa dintre situaţia din teren şi planurile de construcţie;
- modificările aduse pe parcurs;
- schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de
utilizare în viitor;
- influenţa pe care au avut-o eventualele seisme asupra clădirilor;
- gradul de uzură fizică şi morală.
În cazul analizei mijloacelor fixe se va urmări:
- gradul de uzură fizică şi morală;
- posibilităţile de înlocuire a echipamentelor vechi cu tehnologie
modernă şi implicaţiile acesteia asupra calităţii produselor, dar şi
asupra salariaţilor;
- existenţa unor mijloace fixe supuse conservării;
- starea de funcţionare a maşinilor şi utilajelor;
- posibilităţile de utilizare în viitor;
- nivelul de performanţă şi posibilităţile de exploatare în condiţii competitive;
- caracteristicile performanţei de exploatare;
- rezultatele mijloacelor fixe în raport cu cele existente pe plan naţional sau mondial în acel
moment;
- nivelul de poluare a mediului ambiant;
- mijloacele fixe închiriate care participă la procesul de producţie;
- mijloace fixe neutilizate integral, a căror punere în stare de

35
 funcţionare nu este recomandată;
- mijloace fixe neutilizate, necesitând reparaţii pentru care nu se
găsesc piese de schimb;
- descrierea procesului tehnologic;
Un studiu privind situaţia mijloacelor de transport ale societăţii presupune a examina:
- gradul de folosire a parcului de maşini;
- gradul de uzură şi starea lor tehnică;
- posibilităţile de folosire în viitor a acestora;
- gradul de flexibilitate, adaptare la schimbări necesare în programele
de exploatare;
- nivelul de poluare a mediului ambiant.

În cazul în care expertul evaluator de întreprinderi nu deţine toată competenţa profesională

necesară determinării uzurii fizice amortizabile sau de previzionare şi a deprecierii morale,
atunci se va apela la serviciile unui specialist tehnic (evaluator de bunuri mobile), pentru a
obţine de la acesta raportul privind datele de mai sus.
Pentru elaborarea concluziilor diagnosticului tehnic este necesară cunoaşterea
infrastructurii întreprinderii în întregul ei (amplasament, căi şi mijloace de acces, utilizarea
suprafeţelor, posibilităţi de extindere, surse de energie şi de alte utilităţi).
Performanţele mijloacelor fixe pot fi exprimate cu ajutorul unor indicatori precum
productivitatea (randamentul) mijloacelor fixe, respectiv profitabilitatea mijloacelor fixe.
Daca aceşti indicatori de performanţă ai societăţii au valori mai mici decât ai altor firme
similare, înseamnă că există rezerve în ceea ce priveşte utilizarea potenţialului tehnic.
Performanţele mijloacelor fixe pot scoate în evidentă puncte slabe şi puncte forte17 in
exploatarea acestora, cum ar fi:
- dotarea actuală nu permite decât lucrări de tehnică inferioară;
- există o atentă activitate de cercetare-dezvoltare a produselor/serviciilor;
- starea şi performanţele mijloacelor de exploatare sunt nesatisfăcătoare;
- echipamentele tehnologice reprezentative sunt de performanţă superioară sub aspectul
automatizării;
- echiparea tehnologică a întreprinderii se situează la un nivel ridicat de performanţă,
similar întreprinderilor competitive pe plan internaţional.
Acestea vor fi corectate cu aprecierea influenţelor negative exercitate de întreprindere
asupra mediului ambiant (poluarea prin zgomot ,poluarea aerului, prin emisiuni de noxe,
poluarea apei prin deversare sau infiltrarea de substanţe nocive în pânzele subterane sau în apele
de suprafaţă; deteriorarea prin diferite mijloace a terenurilor adiacente sau a scoarţei terestre).

4.1.4.Întreţinerea mijloacelor de exploatare

Asigurarea bunei funcţionări a mijloacelor de exploatare este condiţionată şi de modul

de întreţinere a echipamentelor (mijloacelor fixe).
Pentru aceasta se va analiza:
- programul de reparaţii;
- modalităţi de efectuare a reparaţiilor;
- analiza graficului reviziilor şi reparaţiilor;
17
Cartea expertului evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, p.67

36
 - numărul reparaţiilor accidentale din ultima perioadă de timp etc.;
- asigurarea bunei funcţionări a echipamentelor din dotare;
Identificarea existenţei fizice şi estimarea stării reale de depreciere a mijloacelor fixe,
se va face structurat, pe următoarele categorii18:
- mijloace fixe neamortizate şi aflate în funcţiune, participând la realizarea obiectului de
activitate;
- mijloace fixe integral amortizate sau casate şi aflate în funcţiune, participând la
realizarea obiectului de activitate; perspectivele utilizării lor şi orizontul în care trebuie
înlocuite/casate;
- mijloace fixe aflate în proprietatea unor terţi şi utilizate de întreprindere pentru realizarea
obiectului de activitate, prin contracte de închiriere, leasing, locaţie, asociere etc.;
- mijloace fixe-”cheie” funcţionale şi utilizate de întreprindere din primele trei categorii;
acestea sunt cele care au o contribuţie majoră la funcţionarea întreprinderii, la realizarea
obiectului de activitate şi a veniturilor;
- mijloacelor fixe neamortizate şi neutilizate din diverse motive (funcţionarea sub
capacitate, depreciere economică care ridică costurile de exploatare sau asigură o productivitate
insuficientă, necesită reparaţii dar nu se mai găsesc piese de schimb etc.);
perspectivele/posibilităţile de valorificare la mâna a doua (piaţa second hand) sau oportunitatea
trecerii unora dintre aceste mijloace fixe în casare sau conservare;
- mijloacelor fixe neamortizate care nu mai pot fi utilizate din diverse motive (lipsă,
depreciere prea avansată încât sunt nefuncţionabile etc.); perspectivele/posibilităţile de
casare/valorificare;
- mijloacelor fixe productive aflate în conservare; dacă poate întreprinderea renunţa la ele,
care sunt perspectivele de scoatere din conservare sau de valorificare, dacă există o piaţă
secundară pentru a le valorifica;
- mijloace fixe redundante şi auxiliare funcţionale, care nu participă direct la realizarea
obiectului de activitate al societăţii, ci au diverse destinaţii: sociale (cantină, cămine de cazare,
locuinţe de serviciu, grădiniţă etc.), de agrement (cluburi, baze sportive, vile, cabane şi alte spaţii
de cazare în zone turistice etc.) sau de altă natură (clădiri şi echipamente în exces, mijloace fixe
aflate în proprietatea întreprinderii şi închiriate, cu contracte de leasing, de locaţie, aflate în
asocieri; contribuţia lor la veniturile întreprinderii etc.); perspectivele de valorificare pe piaţă a
acestor active.
Pentru fiecare categorie descrisă la punctul precedent şi pentru fiecare poziţie, teoretic
trebuie estimat gradul de depreciere şi posibilităţile de utilizare a acestora şi în viitor. Practic, în
cazul unor întreprinderi mari, cu zeci de mii de poziţii pe listele de mijloacele fixe este extrem de
dificil să fie văzute toate aceste imobilizări. În orice caz, poziţiile semnificative din punct de
vedere al valorii şi al importanţei în procesul de fabricaţie trebuie obligatoriu inspectate.
Alte elemente pe care se focalizează evaluarea tehnicii:
- la estimarea deprecierii funcţionale/morale, se vor avea în vedere inclusiv performanţele
echipamentelor şi tehnologiilor proprii în raport cu cele produse curent pe piaţă;
- atenţie specială va fi acordată calităţii, eficienţei şi stării instalaţiilor de furnizare a
utilităţilor;
- indici utilizaţi frecvent sunt:
-Coeficientul global de uzură ( C U ):

18
Manaţe Daniel, Op. cit., pp. 148-149

37
 Valoarea uzurii
CU  ;
Valoarea bruta a mijloacelor fixe

-Coeficienţi de uzură pe categorii de mijloace fixe;

-Gradul de depreciere mediu;
-Vârsta medie a mijloacelor fixe;

-Coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe (CRMF):

Valoarea intrãrilor din investitii
C RMF 
Valoarea bruta la finele anului

Eficienta activităţii de întreţinere depinde de adoptarea unui sistem potrivit de

organizare, precizat prin proceduri şi instrucţiuni privind planificarea, execuţia şi urmărirea
efectuării reparaţiilor, precum şi a modului cum se face recepţia lucrărilor, inclusiv
asigurarea cu piese de schimb şi modalitatea de aplicare a metodelor preventive de
întreţinere.
Analiza acestor criterii de eficienţă poate scoate în evidenţă anumite puncte slabe şi
puncte forte, după cum urmează:
1)întreţinerea se face la “avarie”: nu există o evidenţă a indisponibilităţilor accidentale,
a consumurilor de energie şi o precizare a responsabilităţilor;
2)întreţinerea este programată în cadrul unui sistem care funcţionează defectuos;
3)sistemul de întreţinere preventivă funcţionează fără neajunsuri majore, dar cu durate
relativ lungi de indisponibilitate a echipamentelor; există un nivel general satisfăcător al
calităţii lucrărilor de întreţinere; se constată o frecvenţă redusă a întreruperilor accidentale;
4)sistemul de întreţinere preventivă are posibilităţi de înlocuire rapidă a pieselor sau
modulelor cu frecvenţă mare de defectare: nivelul general al calităţii lucrărilor de întreţinere
este bun; nu se produc întreruperi accidentale la echipamente, a căror oprire are consecinţe
negative asupra procesului de producţie; reglementările privind reducerea consumurilor de
energie sunt eficiente, cu rezultate apreciabile;
5)sistemul avansat de întreţinere este asistat de calculator, asigurând o disponibilitate
ridicată a echipamentelor-cheie şi un grad înalt de funcţionalitate a mijloacelor de exploatare;
consumurile energetice corespund nivelurilor uzuale pe plan internaţional.

4.1.5. Analiza impactului tehnologiei utilizate asupra mediului ambiant

Concluziile diagnosticului trebuie să scoată în evidenţă eventualele costuri ocazionate de

protecţia mediului. Trebuie să se aibă în vedere că valoarea unei firme poluante trebuie
diminuată cu costurile refacerii mediului.

4.1.6. Organizarea activităţii de producţie

Se analizează aspecte referitoare la: caracteristicile producţiei, ciclul de producţie,

nivelul de automatizare actual, productivitatea şi metode, controlul producţiei, calitatea
produselor şi serviciilor.

38
 În realizarea acestei analize este indicat să se ţină seama de evoluţiile factorilor externi
întreprinderii: noi tehnici de producţie; procedee automatizate, informatizate, noi echipamente,
cu productivităţi sporite, externalizarea unor activităţi, executarea unor comenzi cu subfurnizorii,
noi metode de programare şi urmărire informatizată a proceselor de exploatare.
În privinţa calităţii, expertul evaluator trebuie să ţină seama de reglementări restrictive
privind introducerea unor sisteme de calitate şi auditări de calitate, cerute de gama
standardelor ISO, potrivit exigenţelor existente în Uniunea Europeană şi pe plan mondial.
În privinţa reglementărilor legale se impun atenţiei:
- restricţii privind protejarea mediului;
- restricţii privind angajarea resurselor umane şi condiţiile de lucru.
Concluziile privind diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare se evidenţiază prin
puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri.
Exemple de puncte forte:
- capacitatea de cercetare-proiectare a noilor produse/servicii este la un nivel ridicat
(ponderea cheltuielilor de cercetare în CA ocupă aproximativ 5% ) ;
- starea şi performanţele mijloacelor de exploatare sunt satisfăcătoare;
- întreţinerea este preventivă, iar întreruperile neprogramate sunt accidentale;
- nivelul de organizare al activităţii de producţie este satisfăcător la nivelul dotării actuale;
- programarea şi urmărirea producţiei se fac punctual;
Exemple de puncte slabe :
- întreprinderea este dotată cu utilaje ce au performanţe medii şi se află în stare de uzură
avansată;
- calitatea produselor ridică semne de întrebare;
- planificarea producţiei este necorespunzătoare, angajând pierderi mari.
În mod similar se vor evidenţia oportunităţi şi riscuri.
Exemple de oportunităţi:
- tehnici moderne de producţie;
- posibilitatea achiziţiei de noi echipamente performante de pe piaţa internă şi
internaţională;
- asistenţă tehnică în ceea ce priveşte introducerea unui sistem de control al calităţii
compatibil cu prevederile ISO;
- noi metode eficiente de informatizare a programării şi urmăririi producţiei – exploatării.
Exemple de riscuri:
- reglementări restrictive privind protejarea mediului, cu luarea de măsuri costisitoare;
- cerinţe şi exigenţe sporite în relaţiile cu partenerii membrii ai Uniunii Europene.

4.2.Diagnosticul managementului şi al resurselor umane

Diagnosticul administrării sau managementului şi cel al resurselor umane are drept

scop stabilirea modalităţii organizării şi conducerii întreprinderii, a analizei structurii umane şi a
capacităţii sale de a participa la realizarea activităţilor întreprinderii.
Se studiază sistemul de management al firmei: sistemul organizatoric, de conducere
precum şi cel care se ocupă cu gestionarea resursele umane.

4.2.1.Sistemul organizatoric

39
 O organizaţie reprezintă o entitate în care se realizează alocarea şi utilizarea de resurse
(umane, materiale, informaţionale şi financiare) în vederea atingerii unor obiective.
Rezultă din această definiţie că o organizaţie ale căror resurse nu sunt structurate eficace
sau ale cărei procese nu sunt utilizate potrivit, nu va fi eficace în a-şi atinge obiectivele. Din
acest motiv managerii trebuie să se preocupe de modul în care este structurată sau proiectată
organizaţia şi de modul în care operează sau funcţionează aceasta.
În cadrul diagnosticului managementului întreprinderii se va prezenta următoarele
aspecte:
- concordanţa dintre actul de constituire a întreprinderii şi structura organizatorică rezultată
din ROI (regulamentul de ordine interioară).
- organigrama;
- numărul nivelurilor ierarhice;
- baza legală conform căreia ocupă funcţia de conducere;
- profilul echipei de conducere (nume, vârstă, studii, experienţă);
- capacitatea de conducere: aptitudinile echipei de conducere, măsura de a purta negocieri,
capacitatea de analiză şi sinteză;
- adaptarea/neadaptarea dimensiunii compartimentului la volumul activităţii;
- existenţa sau nu a comunicării între departamente;
- conducătorii întreprinderii sunt şi fondatorii ei;
- poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii majoritari, bănci, administraţie financiară;
- stilul conducerii (centralizat, descentralizat, colegial, autoritar, pe obiective, comenzi
etc.);
- fluctuaţia membrilor consiliului de administraţie (comitelui de direcţie) în ultimii trei ani;
- existenţa unor relaţii privilegiate ale conducătorilor cu partenerii de afaceri;
- sistemul de remunerare al conducătorilor şi cine stabileşte cuantumul remunerării;
- modalitatea finalizării obiectivelor;
- starea climatului social.

4.2.2. Diagnosticul resurselor umane

Diagnosticul resurselor umane vizează stabilirea caracteristicilor resurselor umane

disponibile şi adecvarea potenţialului uman, atât cantitativ cât şi calitativ, la obiectivele firmei.
De asemenea, se va urmări anticiparea unor decizii şi costuri antrenate de evoluţia
previzibilă a potenţialului uman sub aspectul recrutării, angajării, pregătirii profesionale şi
remunerării pentru perioada ce va fi previzionată.
În condiţiile unei concurenţe active şi unui acces tot mai larg al întreprinderilor la
echipamente şi tehnologii moderne, potenţialul uman este considerat un factor tot m ii important
de succes prin capacitatea sa de inovaţie, de dezvoltare.
În acest context se poate aprecia că diagnosticul resurselor umane trebuie abordat cu
deosebită atenţie pentru a se putea selecta tendinţele de evoluţie, avantajele şi dezavantajele
competitive ale firmei, oportunităţile şi riscurile care pot influenţa dezvoltarea ei ulterioară.
Resursele umane reprezintă principalul factor de producţie, asigurarea întreprinderii cu
personalul de specialitate necesar şi folosirea lui eficientă în activitatea operativă şi de conducere
constituind una din problemele cheie ale oricărui manager.
Analiza resurselor umane se referă la următoarele componente:
-Analiza dimensiunii şi structurii potenţialului uman;
-Analiza comportamentului personalului;

40
-Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman;
-Analiza nivelului de salarizare şi motivare a personalului;
-Analiza condiţiilor de muncă19.

4.2.2.1. Dimensiunea şi structura potenţialului uman

Pentru caracterizarea dimensiunii potenţialului uman se vor folosi anumiţi indicatori

ca:
a)numărul mediu de salariaţi, care se determină ca medie aritmetică simplă a numărului
zilnic de salariaţi;
b)numărul mediu de personal, care se determină prin însumarea numărului mediu de
salariaţi cu program complet (8 ore) cu numărul mediu de salariaţi cu contract pe timp redus de
muncă de minim două ore (număr determinat prin înmulţirea numărului de asemenea lucrători cu
numărul parţial de ore lucrate, totul împărţit la fondul de timp pentru un program normal de
lucru);
c)numărul de personal prezent la lucru, care este dat de numărul de personal existent în
firmă la un moment dat.
Structurarea personalului poate fi urmărită prin utilizarea mai multor criterii:
a)structura pe categorii de salariaţi – se urmăreşte ţinând seama de specificul activităţii
întreprinderii, de evoluţia structurii în perioada anterioară.
Indicatorii care se analizează sunt:
- ponderea muncitorilor necalificaţi în total muncitori;
- ponderea muncitorilor în total salariaţi;
- numărul angajaţilor implicaţi în cercetare la 100 salariaţi;
b)în funcţie de modul de încadrare (contract de muncă pe timp complet sau incomplet);
c)natura muncii care o desfăşoară (personal productiv şi personal TESA);
d)structura personalului pe nivele de pregătire, sexe, vechimea în firmă etc.;

4.2.2.2.Comportamentul şi disciplina personalului

În analizarea comportamentului personalului se urmăreşte atât prin aprecieri cantitative

cât şi prin calcularea unor indicatori cum ar fi:
a) gradul de utilizare al timpului maxim disponibil, care se calculează ca raport între
timpul efectiv lucrat şi timpul maxim disponibil:
Gu = Timp efectiv lucrat /Timp maxim disponibil;
b) indicatorii circulaţiei şi fluctuaţiei personalului, care pot fi:
b.1) coeficientul intrărilor (Ci), ce se calculează ca raport între numărul intrărilor de
personal (I.) şi numărul mediu de personal (N):
Ci =I/N;
b.2) coeficientul ieşirilor (Ce), ce se calculează ca raport între numărul ieşirilor de
personal (E) şi numărul mediu de personal (N):
Ce =E/N;
b.3) coeficientul fluctuaţiei personalului (Cf)se calculează ca raport între numărul

19
Stan V. Sorin, Anghel Ion, Evaluarea intreprinderii. Editia a treia revizuita, Editurile IROVAL si INVEL
MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.113-114

41
intrărilor şi ieşirilor de personal şi numărul mediu de personal:
C f = (I+E)/N;
c) gradul de conflictualitate dintre salariaţi şi conducere se urmăreşte cu ajutorul
indicatorilor: număr de greve, număr de zile de greve, gradul de importanţă al grevei etc.

4.2.2.3.Eficienţa utilizării potenţialului uman

Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman se realizează cu ajutorul indicatorilor

sintetici de eficienţă şi anume:productivitate (medie şi marginală ) şi profitabilitatea
muncii:
- productivitatea medie anuală pe muncitor ( W a = Qa / N):
Qa – producţia anuală, N – număr de muncitori;
- productivitatea medie zilnică: ( Wz = Qa / Tz),
Tz – numărul de zile;
- productivitatea medie orară: ( Wh = Qa / Th),
Th – numărul de ore;
- profitabilitatea muncii exprimă capacitatea forţei de muncă de a aduce profit: (W Pr
= Pr/N),
WPr - profitabilitatea muncii, Pr - profit (brut sau net)

4.2.2.4. Nivelul de salarizare şi de motivare a personalului

În vederea analizei nivelului de salarizare şi motivare a personalului se urmăreşte

nivelul salariului şi venitului salarial mediu brut în comparaţie cu cel al sectorului de activitate,
zonă sau economie, modul de stabilire al salariului etc.

4.2.2.5.Condiţiile de muncă

Analiza condiţiilor de muncă presupune examinarea condiţiilor generale de muncă

precum şi a elementelor de ergonomie a muncii. Amenajarea şi dotarea locului de muncă trebuie
să ţină cont de particularităţile persoanei care-şi desfăşoară activitatea în acel loc şi să-i asigure
realizarea procesului de producţie cu minim de efort.
Diagnosticul resurselor umane va trebuie să conţină şi referiri legate de aspectele sociale
ale întreprinderii, cum ar fi:
- politicile de angajare şi selecţie folosite (publicitate, teste, interviuri, probe de lucru etc.);
- climatul social din întreprindere;
- organizarea sindicală şi raporturile cu conducerea societăţii;
- vulnerabilitatea întreprinderii la greve;
- frecvenţa grevelor;
- nivelul de salarizare şi motivare a personalului;
- rata accidentelor de muncă etc.
Cu privire la factorii mediului exterior întreprinderii, care pot să o influenţeze favorabil
(oportunităţi) sau nefavorabil (riscuri), înainte de a se formula concluziile de rigoare este
necesar a se releva în opinia CECCAR20 existenţa sau apariţia în viitor a unor aspecte cum ar fi:

20
Cartea Expertului Evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, pp. 80-81

42
 - noi forme de organizare a întreprinderii;
- noi stiluri de administrare, management, gestiune;
- noi exigenţe cerute conducătorilor întreprinderii;
- lucrul in timp parţial (program de lucru redus);
- creşterea/diminuarea grupelor de presiune (sindicale, patronale, locale, statale);
- creşterea/diminuarea şomajului;
- creşterea/diminuarea nivelului de formare a resurselor umane;
- tendinţa de internaţionalizare (cunoştinţe de limbi străine, extinderea formelor de
comunicare I.T. etc.).
În finalul analizei se vor formula concluzii referitoare la diagnosticul managementului
şi al resurselor umane, stabilindu-se puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri ce
caracterizează întreprinderea evaluată.
Exemple de puncte forte:
-organizarea este suplă ;
-organigrama firmei este echilibrată;
-există premisele aplicării unui management participativ;
-activitatea este corespunzătoare obiectului de activitate;
-conducătorii sunt bine informaţi şi motivaţi;
-resursele umane sunt tinere, bine formate şi cu bună motivare a muncii;
-numărul angajaţilor este la nivelul necesarului;
-structura personalului, în ceea ce priveşte partea de execuţie şi de conducere, este
echilibrată;
-se constată absenţa grevelor;
-colaborarea este bună cu sindicatele;
-personalul este adaptabil la înnoire;
-exista departamente specializate în ceea ce priveşte activitatea de cercetare;
-protecţia muncii este realizată corespunzător;
-există corespondenţă între nivelul calificării angajaţilor şi cerinţele postului;
-procentul scăzut de absenteism;
-productivitatea muncii înregistrează un nivel ridicat;
-nivelul de salarizare este ridicat.
Exemple de puncte slabe:
-organigrama firmei nu este echilibrată;
-numărul grevelor este destul de mare;
-conducătorii firmei nu sunt corect informaţi;
-resursele umane sunt preponderent nemotivate;
-nu există departamente specializare în cercetare;
-procentajul de absenteism este în creştere;
-nivelul de salarizare este destul de redus.
Deopotrivă în cadrul acestui diagnostic vor fi relevate şi oportunităţi şi riscuri.
Exemple de oportunităţi:
- noi reglementări favorabile întreprinderii privind: legislaţia, piaţa muncii, reducerea
birocraţiei la administraţiile de stat centrale şi locale.
Exemple de riscuri:
- noi reglementări restrictive privind aspecte cum ar fi: formarea personalului, protejarea
mediului exterior, securitatea muncii, impozitele şi taxele etc.

43
 5.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL INTREPRINDERILOR.
APRECIEREA FIABILITATII SITUATIILOR FINANCIARE. EXAMINAREA SI
APRECIEREA STARII DE SANATATE FINANCIARA–COMPONENTA A
DIAGNOSTICULUI FINANCIAR CONTABIL

5.1.Aspecte de ordin general ale diagnosticului financiar-contabil

Funcţia contabil-financiară are ca scop principal obţinerea resurselor financiare şi

contabilizarea tuturor mişcărilor economico-financiare ale activităţilor întreprinderii.
Diagnosticul contabil-financiar are ca obiective în viziunea CECCAR21 următoarele:
a. aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare;
b. examinarea şi estimarea stării de sănătate financiare privind: creşterea activităţii,
echilibrul financiar, rentabilitatea şi riscurile financiare.

5.2.Rolul diagnosticului de acest tip în aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare ale

întreprinderilor

Efectuarea acestui diagnostic se va baza pe analiza elementelor componente ale funcţiei

financiar-contabile, în condiţiile unei întreprinderi în exploatare, respectiv a obiectivelor
diagnosticului, adică:
a.aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare;
b.examinarea şi estimarea stării de sănătate financiară.
Întrebările la care trebuie să răspundă diagnosticul financiar-contabil pot fi de genul:
-structura capitalului este adecvată activităţii desfăşurate?
-întreprinderea reuşeşte să-şi menţină echilibrul?
-întreprinderea reuşeşte să-şi plătească obligaţiile pe termen scurt, mediu şi lung?
-gestiunea resurselor este corespunzătoare?
-eficienţa resurselor utilizate depăşeşte nivelul mediu al domeniului de activitate?
-care este tendinţa indicatorilor urmăriţi?
Procesul parcurs de analiză este inversul evoluţiei reale a fenomenului, pornind de la
rezultate către elementele componente şi factorii de influenţă.
Etapele parcurse în elaborarea diagnosticului financiar sunt următoarele:
-prelucrarea informaţiilor contabile, prin corecţii şi regrupări în vederea realizării bilanţului
financiar;
-identificarea caracteristicilor diagnosticului şi calculul indicatorilor financiari;
-interpretarea şi aprecierea indicatorilor din punct de vedere al echilibrului, stării, gestiunii,
şi eficienţei activităţii;

21
Cartea expertului evaluator, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, pp. 82-95

44
 -stabilirea punctelor tari şi a punctelor slabe ale activităţii întreprinderii, a oportunităţilor şi
riscurilor;
-stabilirea premizelor privind activitatea viitoare a întreprinderii.22

Mijloacele de realizare a diagnosticului financiar-contabil utilizează datele şi informaţiile

primite din partea întreprinderii, prevăzute în lista anexă a contractului şi pe cele rezultate din
interferenţa cu celelalte diagnostice ale funcţiilor întreprinderii.

5.2.1. Aprecierea fiabilităţii situaţiilor financiare

Procedurile de lucru se rezumă numai la teste de validitate, nu şi la cele de conformitate,

expertul evaluator de întreprinderi intervenind în avalul sistemului contabil şi anume asupra
situaţiilor de ieşire, adică asupra situaţiilor financiare pe ultimii trei ani, compuse din: bilanţ;
cont de profit şi pierdere; situaţia modificării capitalurilor proprii; situaţia fluxurilor de
trezorerie; politici contabile şi note explicative, dacă întreprinderea evaluată aplică Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS).
Dacă întreprinderea aplică Reglementările contabile simplificate armonizate cu directivele
europene, atunci Situaţiile financiare anuale simplificate vor fi formate din: bilanţ; cont de
profit şi pierdere; situaţia modificării capitalurilor proprii; politici contabile şi note explicative;
situaţia fluxurilor de trezorerie (opţional).
Dacă entitatea este microîntreprindere atunci situaţiile financiare anuale vor fi compuse din
bilanţ, cont de profit şi pierderi şi date informative.
Aprecierea fiabilităţii datelor cuprinse în situaţiile financiare se bazează pe două
elemente-cheie:
a)cunoaşterea suficientă a întreprinderii şi a concluziilor celorlalte diagnostice:
administrarea sau managementul întreprinderii, juridic, comercial şi tehnic de exploatare;
b)cunoaşterea principiilor şi metodelor proprii de contabilitate ale sectorului de activitate.
După fundamentarea acestor elemente-cheie, se va proceda la verificarea dacă situaţiile
financiare primite:
- sunt coerente: există corelaţia datelor din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţiile
modificării capitalului propriu, fluxurilor de trezorerie, politicile contabile şi notele explicative;
- sunt prezentate după principiile contabile şi reglementările în vigoare;
- ţin cont de elementele posterioare încheierii exerciţiului financiar;
- prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţelor şi modificărilor acesteia,
bazată pe existenţa inventarului întregului patrimoniu (din ultimul an), efectuat în acord cu
Normele în cauză aprobate de ministrul finanţelor publice;
- prezintă o corectă întocmire a contului de profit şi pierdere;
- prezintă o corectă stabilire a profitului net şi a destinaţiilor acestuia, potrivit dispoziţiilor
legale.

5.2.2.Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară – componentă a

diagnosticului financiar-contabil

22
Horia Cristea şi colectiv, Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, pp. 69-70

45
 Această componentă a diagnosticului financiar-contabil are ca obiectiv examinarea
evoluţiei activităţii întreprinderii prin compararea multianuală (trei ani), grupând datele şi
informaţiile avute la dispoziţie în raport cu categoria informaţiei utilizate.
În mod obişnuit, aceste informaţii sunt calitative, dar în general diagnosticul financiar-
contabil se sprijină pe prelucrarea informaţiilor exprimate în termeni monetari provenind în mod
deosebit din componentele situaţiilor financiare.
După suportul contabil utilizat se disting, de regulă:
1.Analiza structurii bilanţului contabil.
2.Analiza performanţelor întreprinderii.
O alta abordare a elementelor definitorii despre diagnosticul financiar o intalnim in
lucrarile editate de ANEVAR si IROVAL. Astfel de lucrari sunt „Evaluarea intreprinderii. Editia
a treia revizuita”23 si „Evaluarea intreprinderii. Editia a cincea revizuita”24.
Prin diagnostic se fixează punctele tari şi punctele slabe într-un domeniu de activitate,
ceea ce permite stabilirea măsurilor de reabilitare a domeniului analizat.
Se cunosc două mari categorii de diagnostic: diagnosticul pe componente (elemente) ale
întreprinderii şi diagnosticul global, care se referă la ansamblul întreprinderii.
Diagnosticul financiar se referă la componenta cotată cu cea mai mare importanţă, în
ansamblul componentelor diagnosticului global.
Într-un raport de evaluare, se tratează componentele principale ale diagnosticului global,
respectiv: diagnosticul juridic, diagnosticul capacităţii de producţie, al bazei tehnice şi
tehnologice, diagnosticul forţei de muncă, diagnosticul pieţei şi al capacităţii de concurenţă,
diagnosticul calităţii produselor, diagnosticul aprovizionării cu materii prime şi materiale,
diagnosticul financiar.
Resursele financiare şi modul lor de utilizare au rolul hotărâtor în asigurarea funcţionării
tuturor celorlalte componente. Este evident că, datorită acestui fapt, se importanţă maximă atât
asigurării întreprinderii cu resurse financiare, cât şi modului de utilizare a lor.
Prin diagnosticul financiar se stabileşte starea de sănătate economico-financiară a
întreprinderii şi se adoptă măsuri de redresare în viitor.
Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii, care presupune
parcurgerea unor etape şi utilizarea unor metode şi procedee pentru realizarea obiectului ei.
Etapele analizei, fixate prin cuvinte cheie, sunt:
a)Obiectul;
b)Modelul;
c)Măsurarea (cuantificarea);
d)Concluzii; şi
e)Recomandări.
a)Obiectul analizei fixează ce se analizează. Ca exemplu, putem menţiona că dacă
analizăm beneficiul (profitul), simbolizăm cu:
ΔB = B1 - B0
în care:
B - semnifică variaţia beneficiului;
B1 - este beneficiul perioadei analizate (curente);

23
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editurile IROVAL si INVEL MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.133-
165
24
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editura IROVAL, Bucuresti, 2013, pp.74-89

46
 B0 - este beneficiul perioadei de referinţă (anul precedent, beneficiul altei întreprinderi,
beneficiul mediu pe ramură etc).
b)Modelul este un instrument al cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a
realităţii. Modelele pot fi:
■ imitative (iconice);
■ analogice;
■ simbolice.
Modelele imitative reproduc sau imită realitatea, de obicei la altă scară: macheta unei
uzine, hărţile geografice, fotografiile etc.
Modelele analogice sunt bazate pe o analogie. De exemplu, graficele cu ajutorul liniilor,
dreptunghiurilor, sferelor, paralelipipedelor etc. reproduc producţia, beneficiile, costurile,
productivitatea muncii etc.
Modelele simbolice sunt prin excelenţă modele matematice, care operează cu cifre, litere,
simboluri etc; ele sunt modele abstracte, spre deosebire de modelele imitative, care sunt modele
materiale.
În analiza economico-financiară se folosesc toate tipurile de modele, dar sunt
preponderente modelele simbolice şi cele analogice.
c)Măsurarea (cuantificarea) se realizează prin modele matematice, care se pot grupa în
trei categorii: modele de tip determinist, modele de tip stochastic (statistic) şi modele de tip fuzzi
(vagi).
Relaţia de tip determinist presupune o asemenea dependenţă între variabile încât la
variaţia determinată a unui factor (variabilă) să corespundă o valoare bine determinată a
caracteristicii (variabilei) rezultative. Deci, valoarea pe care o ia una din variabile determină
valoarea celeilalte.
În cazul relaţiei de tip stochastic (statistic), fiecărei valori a factorului determinant îi
corespund mai multe valori ale variabilei rezultative, care sunt eşalonate într-o zonă de minim şi
maxim.
În cazul relaţiei de tip fuzzi (mulţimi vagi), elementele aparţin mulţimii, nu cu certitudine,
ci cu un anumit grad de apartenenţă, grad exprimat printr-un număr real, cuprins în intervalul 0 la
1. Se ajunge, în final, la o problemă de programare liniară standard.
Adeseori, problemele cu variabile aleatoare se transformă în probleme cu variabile
deterministe, prin înlocuirea variabilelor aleatoare cu valoarea lor medie.
d)Concluziile se elaborează pe baza interpretării celor stabilite în etapele anterioare şi
reprezintă îmbinarea analizei cu sinteza, stabilind diagnosticul în domeniul respectiv.
e)Recomandările decurg din etapa anterioară şi din cerinţa majoră a oricărei analize
economice de a urmări ridicarea eficienţei valorificării resurselor (umane, materiale,
informaţionale şi financiare). Poziţia analizei în managementul firmei este redată în fig. 1.
Se constată că, în realizarea tuturor atributelor managementului, vis-a-vis de toate
funcţiile întreprinderii, analiza este indispensabilă.
Analiza financiară are o problematică largă, însă în cele ce urmează o limităm numai la
cerinţele de bază ale evaluării întreprinderii, având în vedere şi exigenţele standardelor
internaţionale de evaluare.
Problematica analizei financiare, utilă evaluării întreprinderii, poate fi sistematizată
astfel:
1)Analiza structurii activului întreprinderii;
2)Analiza structurii pasivului întreprinderii;
3)Analiza lichidităţilor (solvabilităţii);

47
4)Analiza echilibrului financiar;
5)Analiza gestiunii (rotaţii ale activelor şi pasivelor);
6)Analiza rentabilităţii;
7)Analiza fondului de rulment.
Pentru rezolvarea acestor probleme se folosesc diferite metode şi procedee de analiză,
cum sunt indici, ponderi, metoda substituirilor în lanţ ş.a. O metodă folosită pe scară largă în
toate ţările occidentale, inclusiv SUA, este metoda ratelor. Prin Fată se înţelege raportul dintre
două mărimi care se condiţionează din punct de vedere economic. Toată teoria ratelor derivă din
concepţia eficienţei economice, reconstituie obiectivul major al analizei economico-financiare.
Se cer lămurite trei concepte: eficacitate, economicitate şi eficienţă. Toate cele trei
concepte implică raportul dintre efort şi efect.
În cazul în care în raportul Efect/Efort considerăm constant efortul şi se modifică numai
efectul, apare conceptul de eficacitate. Dacă în raportul Efect/ Efort considerăm constant efectul
şi se modifică efortul, avem conceptul de economicitate. Daca se modifică ambii termeni, apare
noţiunea de eficienţă.
Pentru a surprinde gama tuturor ratelor de eficienţă, în anumite momente ale activităţii
economico-financiare, se pot construi matrici.
O alta abordare despre diagnosticul financiar contabil si rolul sau in evaluare o intalnim
in lucrarea „Evaluarea intreprinderii” avandu-l ca autor pe dr.Alexandru Bologa25.
În ansamblul diagnosticului, diagnosticul financiar – contabil este o componentă
importantă a diagnosticului general al unui sistem economic, alături de diagnosticul juridic,
uman, tehnic şi comercial. Diagnosticul financiar – contabil este menit să scoată în evidenţă
punctele forte şi punctele slabe susceptibile a fi semnalate pe plan financiar. Din această
perspectivă, punctele forte se referă la: abundenţa de resurse şi lichidităţi, calitatea portofoliului
de creanţe, active rentabile, calitatea relaţiilor firmei cu mediul financiar etc. Punctele slabe pot,
deopotrivă, corespunde unei fragilităţi a echilibrului financiar, caracterul puţin lichid al activelor,
fragilităţii rezultatelor şi a rentabilităţii, insuficienţei fondurilor pentru autofinanţare, structurii
financiare instabile şi neadecvate caracterizată printr-un nivel insuficient al capitalurilor proprii
sau unui nivel prea ridicat al îndatorării etc.l diagn
Conţinutul diagnosticului financiar-contabil poate fi redat în următoarele etape:
a)delimitarea obiectivului diagnosticului, care presupune constatarea anumitor fapte,
fenomene, rezultate. Delimitarea obiectivului se face în timp şi spaţiu, calitativ şi cantitativ,
utilizând anumite metode de evaluare şi calcul;
b)determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea
în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmăresc în mod succesiv, trecând de la
cei cu acţiune directă la cei cu acţiune indirectă (prin intermediul celor cu acţiune directă), şi aşa
mai departe, până la stabilirea cauzelor finale (primare). Cu alte cuvinte, procesul cunoaşterii
este adâncit de la o esenţă mai puţin profundă, către alta mai profundă (principiul descompunerii
în trepte);
c)stabilirea factorilor presupune şi determinarea atât a corelaţiei dintre fiecare factor şi
fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre anumiţi factori care acţionează. Este necesară
stabilirea raporturilor de condiţionare.
d)măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine
analiza cantitativă pentru cuantificarea influenţelor, a măsurării rezervelor interne, a aprecierii
cât mai exacte a rezultatelor;

25
Aparuta in Editura CIBERNETICA MC, Bucuresti, 2011, pp.75-112

48
 e)sintetizarea rezultatelor diagnosticului, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată;
f)elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire
optimă a resurselor, să contribuie la sporirea eficienţei activităţii în viitor;
Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei fiecărui fenomen economic, asigură
caracterul complet şi, totodată, ştiinţific al diagnosticului financiar-contabil.
In continuare prezentam unele aspecte legate de delimitări conceptuale: diagnostic
financiar, diagnostic contabil.
Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcţie de subiectul care le
evaluează, acordându-se prioritate aspectelor care caracterizează situaţia financiară a
întreprinderii în raport cu scopurile şi interesele urmărite. Acţionarii, în calitatea lor de
proprietari, urmăresc, în baza diagnosticului elaborat, să ia decizii pertinente privind vânzarea
sau păstrarea acţiunilor de care dispun. Aceştia consideră echilibrul financiar respectat, atunci
când remunerarea capitalului investit (dividendele) compensează riscul asumat (riscul economic
generat de modul de utilizare a activelor întreprinderii, dar şi riscul financiar determinat de
politica de îndatorare a acesteia).
În general, micii acţionari sunt deficitari în materie de informaţii financiare privind
activitatea întreprinderii, diagnosticul lor întemeindu-se pe rentabilitatea pe care o obţin şi riscul
financiar la care sunt expuşi. Însă marii acţionari, deţinători ai unor pachete însemnate de acţiuni,
dispun de posibilităţi sporite de informare, evaluare şi decizie, ei participând efectiv la procesul
de luare a deciziilor în Adunările Generale. Pentru aceştia, diagnosticul financiar se întemeiază
pe indicatori ce exprimă creşterea economică, autonomia şi flexibilitatea financiară a
întreprinderii, cât şi pe indicatori de rentabilitate. Ei sunt în situaţia ca, în cunoştinţă de cauză, să
poată să aleagă între interesele lor pe termen lung sau pe termen scurt, optând, de regulă, pentru
prima variantă, singura în măsură să conducă la maximizarea valorii întreprinderii şi să asigure
supravieţuirea acesteia.
Diagnosticul financiar, din perspectiva evaluatorului, are rolul de a aprecia manifestarea
funcţiei financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluării. Dacă funcţia financiară este bine
reprezentată în întreprindere, în sensul existenţei unui personal specializat care să facă analize
financiare pertinente şi formalizate, constatările acestuia pot fi preluate de către evaluator. Totuşi
acesta le va aprecia calitatea şi în situaţia în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere
nu există materializată o analiză financiară pe o perioadă trecută (3-5 ani) luată în calcul de către
evaluator, acesta va trebui să o facă singur.
Diagnosticul contabil se referă la modul de organizare a contabilităţii financiare, la
modul de reflectare, potrivit unor principii şi norme existente, a activităţii întreprinderii.
Contabilitatea financiară reflectă, la un moment, dat situaţia patrimoniului şi a rezultatelor
financiare ale întreprinderii prin culegerea şi înregistrarea tuturor informaţiilor furnizate de
celelalte funcţii ale întreprinderii, spre deosebire de care, funcţia contabilă constă în înregistrarea
unor fapte sau operaţii deja petrecute, adoptând o poziţie neutră de redare cu exactitate şi
fidelitate a realităţii întreprinderii. Operaţiile economice desfăşurate în întreprindere, ca urmare a
deciziilor proprii acesteia, au presupus intervenţia personalului şi a structurilor diferitelor funcţii
de execuţie. Contabilitatea, sub aspectul ei mecanic de înregistrare, redă aceste operaţii conform
unor principii şi norme obligatorii şi unitare la nivel macroeconomic. Ea are caracterul obiectiv
al oricărei forme de evidenţă care implică corectitudine şi fidelitate în redarea realităţii la nivel
micro şi macroeconomic.
Contabilitatea trebuie să fie un instrument de cunoaştere, de urmărire, verificare şi control
a activităţii întreprinderii, care este în relaţie directă cu utilizatorii externi ai acestor informaţii.

49
Deschiderea spre exterior a contabilităţii o obligă la transparenţă, rigurozitate, consecvenţă,
continuitate şi exactitate în aplicarea normelor şi principiilor care o ghidează.
Din perspectiva evaluării, specificul funcţiei contabile influenţează modul de abordare şi
stabilire a diagnosticului contabil de către evaluator. Acesta va aprecia fiabilitatea valorilor
contabile existente şi modul în care contabilitatea a reuşit să-şi realizeze obiectivul de redare a
imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor. Diagnosticul contabil pus
de către evaluator va consta în stabilirea unor puncte forte sau slabe ale acesteia sub aspectul
bunei credinţe, a corectitudinii şi a exactităţii aplicării normelor contabile. În concluzie,
examenul modului de organizare a contabilităţii şi stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o
validare a datelor care vor fi utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve
unele puncte slabe care vor penaliza valoarea întreprinderii.
În demersul său, evaluatorul se poate servi de constatările auditoriului financiar-contabil
materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaşte competenţa profesională şi
probitatea morală a auditorului, nerecurgând personal la verificările proprii ale lucrării de audit
decât prin câteva sondaje.
Concluziile diagnosticului contabil pot fi:
-puncte forte: îndeplinirea tuturor cerinţelor anunţate, prezentarea reglementată ca formă şi fond;
-puncte slabe: registrele de contabilitate nu au valoare probantă; s-au constatat omisiuni totale
sau parţiale, intenţionate sau nu ale unor operaţiuni; s-au constatat cheltuieli şi venituri
neînregistrate; s-au constatat erori prin compararea informaţiilor furnizate de documentele de
sinteză; unele informaţii nu sunt sincere, putând fi înşelătoare pentru acţionari sau terţi în caz de
publicare; nu s-au publicat informaţiile obligatorii privind întreprinderea.
Într-o abordare integrativă, diagnosticul financiar-contabil reprezintă o sinteză a paşilor
făcuţi de evaluator, o concluzionare din punct de vedere contabil şi financiar a activităţii
întreprinderii pe o perioadă determinată de timp (3-5 ani)
In continuare vom face o succinta referire la tipologia diagnosticului financiar-
contabil.
Întreprinderile pot fi considerate ca fiind organisme vii, mai mult sau mai puţin
complexe, ele se nasc, trăiesc şi mor. Pornind de la aceasta perspectivă, există o multitudine de
unghiuri din care poate fi analizată o întreprindere. Unul din cele mai interesante şi mai
complexe demersuri vizează abordarea diagnosticului financiar pentru evaluare, această
componentă de diagnostic având un rol cheie în procesul de evaluare a întreprinderii datorită
rolului major jucat în cadrul raportului, şi anume:
-rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;
-rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare a metodelor de
evaluare (îndeosebi metode de randament).
Având în vedere interesele utilizatorilor informaţiei financiare, care sunt fie informative,
fie operaţionale, acţiunea în analiza financiară are două finalităţi:
-analiza financiară este utilizată a priori (analiza previzională) în vederea elaborării,
evaluării şi controlului deciziilor de gestiune. Ea furnizează reguli în conformitate cu
strategia adoptată, care permit fundamentarea unei decizii. Asistarea deciziilor manageriale se
face cu ajutorul unor indicatori simpli şi apropiaţi utilizatorilor, în vederea elaborării unor
proiecte de investiţii, de finanţare, de gestionare a operaţiilor curente ale agentului economic. Cu
titlu de exemplu se pot aminti:
-studiul capacităţii de finanţare a agentului economic, care permite aprecierea
compatibilităţii nevoilor generate de anumite proiecte cu mărimea resurselor deja obţinute de
agentul economic sau posibil a fi obţinute prin împrumut sau creştere de capital .

50
 -relaţia dintre creşterea vânzărilor, autofinanţare şi nevoile de finanţare legate de ciclul de
exploatare permite aprecierea efectelor pe care un plan de dezvoltare comercială îl poate induce
asupra echilibrului financiar al agentului economic;
-analiza retrospectivă a utilizărilor şi resurselor deja constituite de agentul economic
serveşte ca punct de plecare pentru pregătirea operaţiunilor proiectate legate de investiţii sau
finanţare.
-analiza financiară este utilizată a posteriori (analiza retrospectivă) ca mijloc permanent
de descriere şi măsurare care serveşte la evaluarea de o manieră continuă a stării sistemului, a
abaterilor faţă de obiective, făcând posibilă elaborarea unor reguli de decizie în funcţie de
rezultatele observate. În acest caz sunt necesare mijloace de măsurare precise, complexe,
considerate “universale” pentru toţi cei care intră în legătură cu agentul economic şi care trebuie
să se bucure de o anumită stabilitate în timp pentru a permite analize comparative dinamice.
Comparându-se valorile prevăzute cu cele obţinute se pot evidenţia abateri care, prin
analiză, pot să indice: greşeli de gestionare, slăbiciuni, erori, influenţe ale mediului extern.
Literatura de specialitate relevă că în ceea ce priveşte obiectivele analizei financiare, cu
toate că acestea se caracterizează printr-o mare diversitate, în funcţie de interesele, uneori
divergente, ale utilizatorilor, se pot totuşi găsi trei direcţii comune:
-cunoaşterea structurii financiare, a modului de combinare a resurselor de finanţare şi a
efectelor acestor combinări asupra solvabilităţii, lichidităţii şi autonomiei financiare a agentului
economic;
-studiul structurii activelor deţinute de agentul economic, a alegerii făcute în domeniul
investiţiilor sau operaţiilor curente de exploatare, aptitudinii acestora de a fi rentabile (a avea
randament);
-aprecierea performanţelor, a rezultatelor financiare, determinarea unor indicatori de
randament care să indice aptitudinea agentului economic de a-şi majora bogăţia şi de a controla
eventuala volatilitate a rezultatelor sale.
In continuare vom infatisa unele aspecte fundamentale legate de obiectivele
diagnosticului financiar-contabil.
Obiectivele diagnosticului financiar-contabil sunt deosebit de complexe. Această
complexitate decurge din varietatea de poziţii ocupate de cei care o realizează şi, ca o consecinţă,
din diversitatea de puncte de vedere, de obiective pe care şi le propune, respectiv de informaţii la
care au acces.
Diagnosticul financiar-contabil se integrează în diagnosticul global, deoarece activitatea
unei firme (tehnică, economică, financiară, de personal şi de conducere) trebuie studiată ca un
sistem care are un scop unitar: obţinerea de profit – raţiunea de a fi a unei întreprinderi cu alte
cuvinte, diagnosticul financiar-contabil urmăreşte activitatea desfăşurată de întreprindere într-o
anumită perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare şi a modului de alocare a resurselor
de finanţare la nevoile de finanţat.
Diagnosticul financiar-contabil poate fi privit dintr-o perspectivă defensivă, când se
doreşte identificarea şi explicarea dificultăţilor efective sau potenţiale cărora trebuie să li se
găsească soluţii curative sau preventive, ori dintr-o perspectivă ofensivă, când se doreşte
aprecierea marjelor de acţiune ale firmei pentru a pregăti deciziile sale strategice sau tactice.
Prin urmare, diagnosticul financiar-contabil poate fi declanşat:
-fie în cazul întreprinderilor aflate în dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă
o obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară
-fie în cazul întreprinderilor sănătoase, având caracterul unui instrument de control al
realizării performanţelor.

51
 În cazul “diagnosticului de criză”, dificultăţile întâlnite de firmă impun o examinare
globală a situaţiei şi performanţelor acesteia. Astfel, dificultăţile temporare de plată pot ridica
semne de întrebare cu privire la posibilităţile întreprinderii de aprovizionare, de demarare a
producţiei, cu privire la aptitudinea întreprinderii de a-şi menţine solvabilitatea. “Diagnosticul de
control” intern sau extern este angajat într-o manieră preventivă. Fundamentarea programului de
activitate se bazează, de exemplu, pe un examen complex al evoluţiei întreprinderii; acordarea
unui credit presupune efectuarea unei analize financiare a activităţii solicitantului de către
bancher, etc.
Diagnosticul financiar-contabil se bazează pe informaţiile furnizate de contabilitate,
sintetizate în situaţiile financiare, precum şi pe cele culese prin mijloace proprii. Prelucrarea
informaţiilor contabile se realizează cu ajutorul instrumentelor analizei financiare. Analiza
financiară este cerută de multe ori de către managerii întreprinderii. În acest scop sunt folosite
multiple date din interiorul entităţii economice, rezultând o analiză foarte minuţioasă. În funcţie
de concluziile analistului, managerii îşi vor pregăti deciziile. Altfel spus, apelând la analiza
financiară conducătorii firmei urmăresc buna gestionare a acesteia prin stăpânirea echilibrelor
financiare, a rentabilităţii, a solvabilităţii, a lichidităţii şi a riscului financiar.
De asemenea, analiza financiară în vederea evaluării unei întreprinderi se poate realiza şi
din exteriorul firmei, dar informaţiile de care evaluatorul dispune sunt mult mai sintetice,
nepermiţându-i-se utilizarea unor instrumente de analiză complexe. Informaţiile astfel furnizate
vor caracteriza în ansamblu situaţia financiară a întreprinderii analizate.

6.DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL AL INTREPRINDERII. ANALIZA

STRUCTURII BILANTULUI CONTABIL. SINTEZA DIAGNOSTICELOR.
ELABORAREA BILANTULUI ECONOMIC

52
 6.1.Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară – componentă a diagnosticului
financiar-contabil

Această componentă a diagnosticului financiar-contabil are ca obiectiv examinarea

evoluţiei activităţii întreprinderii prin compararea multianuală (trei ani), grupând datele şi
informaţiile avute la dispoziţie în raport cu categoria informaţiei utilizate.
În mod obişnuit, aceste informaţii sunt calitative, dar în general diagnosticul financiar-
contabil se sprijină pe prelucrarea informaţiilor exprimate în termeni monetari provenind în mod
deosebit din componentele situaţiilor financiare.
După suportul contabil utilizat se disting, de regulă:
1.Analiza structurii bilanţului contabil.
2.Analiza performanţelor întreprinderii.
Analiza structurii bilanţului cu ajutorul ratelor este foarte importantă în cadrul
diagnosticului financiar-contabil.
În România, conform Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1802/2014 pentru
aprobarea Reglementarilor contabile privind situatiile financiare anuale individuale si situatiile
financiare anuale consolidate, bilantul si contul de profit şi pierderi sunt inspirate cu
preponderenţă din Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi sunt prezentate sub
formă de listă.
Formatul bilanţului in forma lunga, potrivit ordinului mentionat anterior, este următorul:
A.Active imobilizate :
I.Imobilizări necorporale :1)Cheltuieli de constituire ; 2)Cheltuieli de dezvoltare ;
3)Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi active similare, dacă acestea au fost
achiziţionate cu titlu oneros ; 4)Fondul comercial, în măsura în care acesta a fost achiziţionat cu
titlu oneros; 5)Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie;
II.Imobilizări corporale : 1)Terenuri şi construcţii; 2)Instalaţii tehnice şi maşini ; 3)Alte
instalaţii, utilaje şi mobilier; 4)Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie ;
III.Imobilizări financiare :1)Acţiuni deţinute la entităţile afiliate ; 2)Împrumuturi acordate
entităţilor afiliate ; 3)Interese de participare ; 4)Împrumuturi acordate entităţilor de care
compania este legată în virtutea intereselor de participare ; 5)Investiţii deţinute ca imobilizări ;
6)Alte împrumuturi ;
B.Active circulante :
I.Stocuri : 1)Materii prime şi materiale consumabile ; 2)Producţia în curs de execuţie ;
3)Produse finite şi mărfuri ; 4)Avansuri pentru cumpărări de stocuri ;
II.Creanţe (Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie
prezentate separat pentru fiecare element) : 1)Creanţe comerciale ; 2)Sume de încasat de la
entităţile afiliate ; 3)Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în virtutea
intereselor de participare ; 4)Alte creanţe ; 5)Capital subscris şi nevărsat ;
III.Investiţii pe termen scurt : 1)Acţiuni deţinute la entităţile afiliate ; 2)Alte investiţii pe
termen scurt
IV.Casa şi conturi la bănci ;
C.Cheltuieli în avans ;
D.Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an: 1)Împrumuturi din
emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni
convertibile ; 2)Sume datorate instituţiilor de credit ; 3)Avansuri încasate în contul comenzilor ;
4)Datorii comerciale – furnizori ; 5)Efecte de comerţ de plătit ; 6)Sume datorate entităţilor
afiliate ; 7)Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare ; 8)Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale ;

53
 E.Active circulante nete/datorii curente nete ;
F.Total active minus datorii curente ;
G.Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an: 1)Împrumuturi din
emisiunea de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni
convertibile ; 2)Sume datorate instituţiilor de credit ; 3)Avansuri încasate în contul comenzilor ;
4)Datorii comerciale – furnizori ; 5)Efecte de comerţ de plătit ; 6)Sume datorate entităţilor
afiliate ; 7)Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de
participare ; 8)Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale ;
H.Provizioane : 1)Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare ; 2)Provizioane pentru
impozite ; 3)Alte provizioane ;
I.Venituri în avans;
J.Capital şi rezerve: 1)Capital subscris; 2)Capital subscris vărsat; 3)Capital subscris nevărsat;
II.Prime de capital
III.Rezerve din reevaluare
IV.Rezerve:1)Rezerve legale; 2)Rezerve statutare sau contractuale; 3)Alte rezerve;
V.Profitul sau pierderea reportat(ă);
VI.Profitul sau pierderea exerciţiului financiar.
Formatul contului de profit şi pierdere este următorul: 1)Cifra de afaceri netă; 2)Variaţia
stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie; 3)Producţia realizată de entitate
pentru scopurile sale proprii şi capitalizată (evidenţiază veniturile din producţia de imobilizări);
4)Alte venituri din exploatare; 5a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; 5b)
Alte cheltuieli externe; 6)Cheltuieli cu personalul: a)Salarii şi indemnizaţii; b)Cheltuieli cu
asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii; 7)Ajustari: a)Ajustări de
valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale; b) Ajustări de valoare
privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc suma ajustărilor de valoare care sunt
normale în entitatea în cauză; 8)Alte cheltuieli de exploatare; 9)Venituri din interese de
participare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate; 10)Venituri din alte
investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu indicarea distinctă a celor
obţinute de la entităţile afiliate; 11)Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea
distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate; 12)Ajustări de valoare privind imobilizările
financiare şi investiţiile deţinute ca active circulante; 13)Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare,
cu indicarea distinctă a celor privind entităţile afiliate; 14)Profitul sau pierderea din activitatea
curentă; 15)Venituri extraordinare; 16)Cheltuieli extraordinare; 17)Profitul sau pierderea din
activitatea extraordinară; 18)Impozitul pe profit; 19)Alte impozite neprezentate la elementele de
mai sus; 20)Profitul sau pierderea exerciţiului financiar.
Pe baza acestor elemente din bilant, potrivit prof.univ. Toma Marin26, se pot determina in
cadrul diagnosticului financiar urmatoarele rate:1)rate de structura; 2)rate de sinteza; 3)rate
de rotatie; 4)rate de rentabilitate.
Ratele de structură sunt indicatori care caracterizează compoziţia patrimoniului, apreciind
raporturile privind activul şi pasivul bilanţului.
În ceea ce priveşte activul, se urmăreşte stabilirea ponderilor fiecărui element pentru a
determina condiţiile tehnico-economice; astfel, o întreprindere de o înaltă tehnologie utilizează
mijloace fixe şi prezintă astfel imobilizări deosebit de mari ca valoare; o întreprindere cu ciclu
lung de fabricaţie (construcţii navale, civile) prezintă rate de stoc în valori care reflectă
„greutatea” lor.

26
A se vedea lucrarea „Cartea expertului evaluator”, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003, pp. 82-95

54
 Cu privire la pasiv, ratele de structură furnizează indicatori asupra compoziţiei finanţării.
Pe de o parte, permit aprecierea autonomiei financiare, iar pe de altă parte, favorizează estimarea
stabilităţii finanţării.
În ceea ce priveşte ratele de sinteză, ele compară sistematic elemente de activ şi de pasiv,
oferind posibilitatea stabilirii condiţiilor de finanţare ale unor elemente de activ şi posibilităţilor
de rambursare a datoriilor sub un an, prin componentele activului circulant lichid sub un an
(ratele S3 şi S4).
Ratele de rotaţie scot în evidenţă termenele şi viteza de rotaţie a unor elemente (stocuri,
creanţe, datorii), lămurind astfel: condiţiile în care se realizează activitatea (credit client, credit
furnizori, durate stocaje) şi incidenţa lor asupra solvabilităţii întreprinderii. Aceasta are interesul
să recupereze rapid lichidităţile asociate stocurilor şi creanţelor (termene scurte sau viteze de
rotaţie ridicate) şi să achite furnizorii cât mai târziu posibil, evident, cu consimţământul lor
(termene lungi sau viteze de rotaţie slabe).
Ratele rentabilităţii au şi ele un loc bine definit în cadrul acestui tip de diagnostic.Toate
categoriile de rate menţionate sunt prezentate în continuare.

RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE ACTIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Greutatea capitalului imobilizat;
Imobilizări
A1 Intensitatea capitalistică a activităţii Activ total
corporale
întreprinderii
Intensitatea legăturilor financiare
Imobilizări
A2 (importanţa operaţiilor de creştere Activ total
financiare
externă)
Durata ciclului de producţie (industrie)
A3 Stocuri Activ total
sau importanţa activităţii de distribuţie
A4 Incidenţa creditului acordat clientelei Creanţe clienţi Activ total
Importanţa lichidităţilor întreprinderii
(acest indicator/rată este puţin
A5 Disponibilităţi Activ total
semnificativ, din cauza instabilităţii
numărătorului)

RATELE DE STRUCTURĂ:
COMPONENTELE PASIVULUI
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
P1 Autonomia globală de finanţare Capital propriu Pasiv total
Ponderea îndatorării globale (această rată
P2 este evident complementară lui P1, Datorii totale Pasiv total
deoarece P2 = (1 - P1)
P3 Autonomia financiară la termen Capital propriu Capital permanent
Dependenţa cu privire la îndatorarea la
P4 Datorii peste un an Capital propriu
termen („rată de levier”)
P5 Stabilitatea finanţării Capital permanent Pasiv total
P6 Stabilitatea finanţării (această rată este Datorii sub un an Pasiv total

55
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
complementară lui P5, deoarece P5 = (1 –
P6)

RATELE DE SINTEZĂ
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Imobilizări
S1 Finanţarea stabilă a imobilizărilor Capital permanent
corporale
S2 Finanţarea proprie a imobilizărilor Capital propriu Imobilizări totale
Lichiditatea generală: aptitudinea de a
S3 rambursa datoriile sub un an cu ajutorul Activ circulant Datorii sub un an
elementelor lichide sub un an
Lichiditatea restrânsă: aptitudinea de a
Creanţe +
S4 rambursa datoriile sub un an cu ajutorul Datorii sub un an
disponibilităţi
elementelor cele mai lichide sub un an

RATELE DE ROTAŢIE:
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
Rulajul debitor al
R1 Viteza de rotaţia a stocurilor Stocul mediu
stocului
Rulajul
Stocul mediu x 365
R1.1 Durata de rotaţie a stocului (în zile) debitor/creditor al
zile
stocului
Rulajul creditor al Soldul mediu al
R2 Viteza de rotaţie a creanţelor comerciale
clienţilor clienţilor
Durata în zile (de încasare) a creanţelor
Soldul mediu al Rulajul creditor al
R2.1 clienţilor (durata creditului acordat
clienţilor x 365 zile clienţilor
clienţilor)
Rulajul debitor al
Viteza de rotaţia a datoriilor comerciale Soldul mediu al
R3 datoriilor faţă de
faţă de furnizori furnizorilor
furnizori
Durata în zile (de plată) a datoriilor către Soldul mediu al Rulajul debitor al
R3.1 furnizori (durata creditului acordat de furnizorilor x 365 datoriilor faţă de
furnizori întreprinderii zile furnizori

RATELE RENTABILITĂŢII:

Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor

Rata marjei nete: măsura beneficiului Rezultatul
B1 Cifra de afaceri
global obţinut pentru un leu vândut exerciţiului
Rata marjei exploatării: estimarea
B2 eficacităţii întreprinderii în activitatea sa EBE Cifra de afaceri
curentă
B3 Rata randamentului activelor: estimează Rezultatul Activ total
eficacitatea cu care „mijloacele de lucru” exerciţiului

56
Rata Indicatorul furnizat Numărător Numitor
ale întreprinderii sunt puse în valoare
Rata randamentului activelor: variantă a
B4 ratei B3, luând în calcul un cash-flow CAF Activ total
global
Rata rentabilităţii capitalului propriu:
estimează rata profitului, adică punerea în Rezultatul
B5 Capitalul propriu
valoare a capitalului adus de proprietarii exerciţiului
întreprinderii

O alta abordare a indicatorilor utilizati in cadrul diagnosticului financiar o intalnim in

lucrarile editate de ANEVAR si IROVAL. Astfel de lucrari sunt „Evaluarea intreprinderii. Editia
a treia revizuita”27 si „Evaluarea intreprinderii. Editia a cincea revizuita”28.
Problematica analizei financiare, utilă evaluării întreprinderii, poate fi sistematizată
astfel:
1)Analiza structurii activului întreprinderii;
2)Analiza structurii pasivului întreprinderii;
3)Analiza lichidităţilor (solvabilităţii);
4)Analiza echilibrului financiar;
5)Analiza gestiunii (rotaţii ale activelor şi pasivelor);
6)Analiza rentabilităţii;
7Analiza fondului de rulment.
1)În analiza structurii activului se utilizează o serie de rate cum sunt:
■Rata activelor imobilizate (RAi) se determină ca raport între postul din bilanţ care înseamnă
toate activele imobilizate (AI) şi totalul activelor (AT):

AI
R Ai 
AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura sau
de sectorul de activitate din care face parte. Este cunoscut că dotarea tehnică variază în funcţie de
profil şi, în general, de înzestrarea cu tehnică şi tehnologii moderne. Este evident, de pildă, că
această rată este mult mai mică în întreprinderile comerciale faţă de întreprinderile din industria
prelucrătoare. Pentru evaluarea corectă a unei întreprinderi sunt utile comparaţii în dinamică,
precum şi cu alte întreprinderi similare şi cu media sectorului din care face parte întreprinderea
analizată.
Pentru aprofundarea analizei, rata imobilizărilor poate fi descompusă pe cele trei
componente:
rata imobilizărilor necorporale;
rata imobilizărilor corporale;
rata imobilizărilor financiare.
■Rata activelor circulante (RAC) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor.
Această rată este influenţată de profilul întreprinderii şi de gradul de dotare tehnică şi nivelul
tehnologic utilizat.

27
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editurile IROVAL si INVEL MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.133-
165
28
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editura IROVAL, Bucuresti, 2013, pp.74-89

57
 AC
R AC 
AT
Aprofundarea analizei poate fi făcută pe elementele componente ale activelor circulante:
-rata stocurilor;
-rata creanţelor;
-rata disponibilităţilor băneşti (fără plasamente şi cu plasamente).
Aceste rate sunt utile pentru a cunoaşte eficienţa cu care sunt utilizate activele circulante
ale întreprinderii. Se corelează aceste rate cu vitezele de rotaţie, ceea ce pune în evidenţă şi
eficienţa activităţii nu numai eficienţa de structură.
2)Analiza structurii pasivului se realizează cu o serie de rate, care pun în evidenţă eficienţa
structurii pasivului.
■Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper) în capitalul total
(Kt) care este în pasivul total (Pt):
K per
R sf 
Kt
În capitalul permanent intră capitalul propriu şi capitalul împrumutat pe termen lung.
O rată scăzută a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii.
Capitalul permanent este destinat să acopere atât activele imobilizate, cât şi fondul de rulment.
Deci se poate face o corelaţie cu aceste elemente ale activului pentru a stabili dacă nivelul acestei
rate este satisfăcător.
■Rata autonomiei financiare globale (RAfg) se determină prin raportarea capitalului propriu
(Kpr) la capitalul total (Kt):
K pr
R Afg 
Kt

Un nivel la acestei rate cuprins între 30 - 50% se apreciază satisfăcător pentru asigurarea
echilibrului financiar.
■Rata autonomiei financiare la termen (RAft) se poate calcula fie în raport de capitalul
permanent, deci:

K pr
R Aft 
K per
care se cere a fi mai mare de 50%, fie prin raportarea la datoriile pe termen lung:
K pr
R Aft 
D tl
În acest caz, valoarea ratei se cere să fie mai mare de 100%.
■Rata de îndatorare globală (R ig) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor utilizate de
firmă. Se calculează raportând datoriile totale (Dt) la capitalul total:
Dt
R ig 
Kt
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale.
■Rata de îndatorare la termen (R it) se calculează ca raport între datoriile pe termen mediu şi
lung şi capitalul permanent sau capitalul propriu.

58
 D tml
R it 
K per ; K pr
Nivelul său trebuie să fie minimum de 50% în primul caz şi mai mic de 100% în cel de-al
doilea caz, ceea ce semnifică datorii pe termen mediu şi lung mai mici decât capitalul propriu.
Acest lucru constituie o garanţie a rambursării creditelor primite de la bănci.
Pentru o analiză mai detaliată se pot lua în calcul numai creditele bancare în totalul
datoriilor.
■Rata datoriilor de exploatare (RDe) se calculează ca raport între datoriile care se referă numai la
exploatare (De) şi nivelul datoriilor totale (Dt) sau al capitalului total (Kt):
De
R De 
Dt ; K t
3)Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
Lichiditatea semnifică capacitatea de a transforma elemente de activ în bani.
Solvabilitatea măsoară capacitatea firmei de a-şi onora la termen obligaţiile de plată. Lichiditatea
este premergătoare, este o condiţie sine qua non a solvabilităţii.
Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, creanţe şi
disponibilităţi băneşti) se pot construi trei rate de lichiditate patrimonială.
■Lichiditatea generală (Lg) se calculează ca raport între activele circulante (active curente) şi
datoriile (pasivele) curente (pe termen scurt):

Active circulante (curente)

Lg 
Pasive (datorii) curente
De regulă, activele curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile
nevalorificabile şi creanţele incerte.
Pasivele curente cuprind datoriile pe termen scurt (până la 1 an). Acestea cuprind:
datoriile către furnizori, creditele bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu sau
lung scadente în perioada analizată, impozitele şi taxele de plătit, alte cheltuieli plătibile cum ar
fi cheltuieli cu personalul.
Nivelul acestei rate, potrivit uzanţelor internaţionale, trebuie să fie în jurul cifrei 2
(respectiv 200%).
■Lichiditatea curentă sau intermediară. În literatura străină se întâlneşte şi sub denumirea de
lichiditate imediată. Rata se determină astfel:

Active circulante (curente) - Stocuri

Lc 
Pasive (datorii) curente
Stocurile sunt, de obicei, cele mai puţin lichide dintre elementele activelor circulante.
Valoarea acestei rate se consideră normală, potrivit uzanţelor internaţionale, de 0,8 - 1 (sau 80% -
100%).
■Lichiditatea la vedere (imediată) (Lv) numită şi capacitatea de plată, reflectă capacitatea
întreprinderii de a achita datoriile exigibile imediat pe baza disponibilităţilor băneşti:

Disponibilitati banesti
Lv 
Datorii exigibile imediat
În condiţiile economiei româneşti, când titlurile de credit (cambia şi biletul la ordin) nu
au o extensie deplină (ca în ţările cu economie de piaţă), această rată este utilă.

59
 Se consideră că nivelul acestei rate este normal între 0,2 şi 0,3.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă cu
surse proprii.
■Solvabilitatea generală (Sg) se determină astfel:

Active totale
Sg 
Datorii totale
Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură întreprinderea faţă de bancă.
În general, se consideră că o situaţie normală înseamnă că activele totale să fie de 2 ori mai mari
decât datoriile totale.
■Solvabilitatea patrimonială (Sp) numită şi rata autonomiei financiare se determină astfel:
Capital propriu
Sp 
Capital total
Nivelul minim al acestei rate este considerat 30%, iar nivelul normal este de 50%.
4)Analiza echilibrului financiar.
Echilibrul financiar se urmăreşte atât prin rate de structură, cât şi prin rate care reflectă
corelaţii activ-pasiv.
■Ratele autonomiei financiare, care au fost prezentate la structura pasivului, sunt şi rate ale
echilibrului financiar. Ratele acestea redau posibilitatea întreprinderii de a desfăşura procesul
economic pe baza capitalului propriu.
■Rata de finanţare a stocurilor (Fs) se determină:
Fond de rulment
Fs 
Stocuri
sau
Capital permanent - Active imobilizate
Fs 
Stocuri
Această rată reflectă partea din fondul de rulment care acoperă elementul cu ponderea cea
mai mare în activele circulante.
Analiza acestei rate presupune o corelare cu viteza de rotaţie a stocurilor, având în vedere
nu numai evoluţia situaţiei la întreprinderi analizate, ci şi viteza medie pe ramură şi uzanţele
internaţionale.
Această modalitate de analiză derivă din necesitatea asigurării competitivităţii firmei pe
plan naţional şi internaţional.
■Rata capitalului propriu faţă de activele imobilizate (Raim) arată în ce proporţie activele
imobilizate sunt acoperite din capitalul propriu. Un asemenea indicator este util şi pentru a stabili
cum este divizat capitalul propriu în acoperirea activelor imobilizate şi a activelor circulante.
Capital propriu
R aim 
Active imobilizate
În urma evaluărilor mijloacelor fixe apare deosebit de utilă această analiză pentru a
preveni decapitalizarea întreprinderilor.
■Rata datoriilor totale (de îndatorare globală) a fost tratată anterior, la analiza structurii
pasivului. Reprezintă şi o rată a echilibrului financiar.
■Rata de rotaţie a obligaţiilor (Ro) reflectă numărul de rotaţii sau durata unei rotaţii a
obligaţiilor întreprinderii (împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi dobânzile aferente,
furnizori şi conturi asimilate, clienţi creditori şi alte datorii), în funcţie de cifra de afaceri.

60
 Cifra de afaceri
Ro 
Media datoriilor totale

360
Durata unei rotatii in zile 
Ro
În zile, această rată indică intervalul mediu pe care întreprinderea are datorii în raport cu
cifra de afaceri. Se consideră normală o durată de până la 60 de zile a unei rotaţii.
5)Analiza gestiunii (rotaţiei activelor şi pasivelor)
Cu ajutorul ratelor de gestiune (viteze de rotaţie) se caracterizează modul în care
managementul firmei gestionează resursele întreprinderii şi realizează eficienţa economico-
financiară.
Rotaţia activului total se referă la toate activele care figurează în bilanţul unei întreprinderi, deci
atât la activele circulante, cât şi la activele imobilizate. Rata se determină având în vedere cifra
de afaceri:

Cifra de afaceri (venituri totale)

R At 
Active totale
Durata în zile a unei rotaţii se stabileşte anual, raportând 360 zile la numărul de rotaţii
(RAt).
Acest indicator reflectă viteza cu care se roteşte întreg capitalul investit (dacă privim din
punctul de vedere al pasivului bilanţului). Este unul din indicatorii cei mai utili pentru a pune în
evidenţă eficienţa cu care o firmă îşi valorifică toate activele (mijloacele) pe care le deţine,
respectiv eficienţa cu care utilizează întregul capital.
Conform uzanţelor internaţionale se consideră normal un număr de 2-3 rotaţii pe an.
Indicatorul poate fi detaliat pe componente ale activului: imobilizări corporale şi active
circulante.
În legătură cu imobilizările corporale se mai pot construi şi următoarele rate.
■ Eficienţa imobilizărilor corporale (EiC):

Cifra de afaceri
E iC 
Imobilizari corporale

■Rata de uzură a imobilizărilor corporale (Ru):

Amortizari
Ru 
Imobilizari corporale

■Rata de modernizare a imobilizărilor corporale (Rm):

Investitii
Rm 
Imobilizari corporale
■Rotaţia activelor circulante arată numărul de rotaţii într-o perioadă dată (de obicei un an) sau
durata în zile a unei rotaţii în raport cu cifra de afaceri (respectiv volumul vânzărilor):
Cifra de afaceri
Nr 
Active circulante

61
 360
Durata unei rotatii in zile 
Nr
Accelerarea vitezei de rotaţie (respectiv mărirea numărului de rotaţii sau reducerea
duratei unei rotaţii) semnifică recuperarea mai rapidă a capitalului investit în activele circulante.
Conform uzanţelor internaţionale se consideră normală o durată a rotaţiei de 45 de zile.
Rotaţia activelor circulante se detaliază pe stocuri şi pe creanţe.
■Rotaţia stocurilor (Rs) se determină prin raportarea cifrei de afaceri la stocurile medii:
Cifra de afaceri
Rs 
Media stocurilor

360
Durata unei rotatii 
Rs
■Durata medie de recuperare a creanţelor (Rrc) indică numărul mediu de zile în care se
încasează creanţele (debite de la clienţi), în corelaţie cu cifra de afaceri:
Cifra de afaceri
R rc 
Media creantelor totale

360
Durata medie de recuperare 
R rc
6)Analiza rentabilităţii
În economia de piaţă, profitul este raţiunea de a fi a unei întreprinderi, întreprinderile care
se dovedesc nerentabile intră sub incidenţa falimentului.
Profitul se dimensionează în jocul preţurilor, ca urmare a raportului cerere-ofertă şi al
costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate.
Analiza rentabilităţii se face structural şi factorial prin doi indicatori de bază: profitul şi
rata rentabilităţii sau a profitului.
Analiza structurală se efectuează prin rate construite pe baza soldurilor intermediare de
gestiune.
In cele ce urmează ne referim la principalele rate ale rentabilităţii:
Rata rentabilităţii economice (Rre) exprimă capacitatea întreprinderii de a produce profit pe baza
capitalului permanent de care dispune. Capitalul permanent este cel care se află la dispoziţia
întreprinderii pe o durată mai mare de un an şi cuprinde, pe lângă capitalul propriu, şi capitalul
împrumutat pe termen mediu şi lung.
Profit brut
R re 
Capital permanent

Rata rentabilităţii financiare (Rsf) exprimă eficienţa valorificării capitalului propriu al firmei
prin raportarea profitului net (după impozitare) la capitalul propriu.
Profit net
R sf 
Capital propriu

Între rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare intervine “efectul de

pârghie” sau “levier”, care arată modul în care se reflectă în rentabilitatea financiară raportul

62
dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la capitalul împrumutat. Formula de calcul
este:

 D   C 
R f  R e  (R e  R d )    1  i 
 K pr   100 

în care:
Rf = rentabilitatea financiară
Re = rentabilitatea economică
Rd = rata dobânzii
D = capital împrumutat (datorii)
Kpr = capital propriu
Ci = cota de impozit pe profit
Această formulă exprimă corelaţia dintre rata rentabilităţii economice, rata dobânzii la
împrumuturi şi credite bancare, coeficientul de îndatorare şi cota de impozit pe profit.
Rata rentabilităţii comerciale (vânzărilor) (Rc) exprimă eficienţa vânzărilor, respectiv cota de
profit net ce revine la 1 leu şi 100 lei cifră de afaceri (vânzări).
Profit net
Rc 
Cifra de afaceri
O asemenea rată este utilă pentru a caracteriza eficienţa întregului circuit economic
(aprovizionare, producţie şi desfacere).
Rata rentabilităţii capitalului investit (Rci) se determină prin raportarea profitului net la total
pasiv sau total activ şi indică gradul de valorificare a întregului capital sau a tuturor activelor
firmei prin profitul net ce se obţine:
Profit net
R ci 
Activ (pasiv) total
Printr-o analiză mai detaliată, acest indicator permite să se pună în evidenţă părţile din
capital care au o eficienţă mai ridicată sau mai scăzută faţă de medie şi, pe această bază, pot fi
luate măsuri în consecinţă.
Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rrc) Este un indicator al gestiunii interne a firmei care
pune în evidenţă eficienţa cheltuielilor prin profit:

Profit net
R rc 
Cheltuieli totale
Punctul critic al rentabilităţii (Pcr). Este numit şi punct de echilibru sau prag de
rentabilitate. Punctul critic marchează acea dimensiune a producţiei la care cheltuielile totale
sunt egale cu încasările din vânzarea producţiei (nu se obţine nici profit, nici pierdere).
Punctul critic se poate determina pe produs şi pe ansamblul activităţii, atât în faza de
proiectare de noi capacităţi, în faza de prognozare a activităţii, cât şi în analiza utilizării
capacităţilor de producţie existente.
Pe ansamblul activităţii foarte util este punctul critic aferent cifrei de afaceri, pentru a nu
se lucra în pierdere.

Suma cheltuielilor fixe (F)

Prc 
1- gv

63
 în care: (1 - gv) - reprezintă greutatea specifică a cheltuielilor fixe în cifra de afaceri sau
cheltuieli fixe la 1 leu cifră de afaceri.
Dacă se urmăreşte stabilirea cifrei de afaceri, aferente unui anumit profit (beneficiu), se
va folosi modelul:
Suma cheltuielilor fixe (F)  Profit
CA pr 
1- gv
în care: CApr - cifra de afaceri prevăzută aferentă unui anumit profit.
Acest indicator, ca şi punctul critic al rentabilităţii, realizează o legătură între gradul de
utilizare a capacităţii de producţie şi profit. Acest aspect este esenţial atât în proiectarea de noi
capacităţi de producţie, la asimilarea de noi produse, pentru a dimensiona producţia în acord cu
cererea pieţei şi criteriul rentabilităţii, cât şi la stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor
existente în acord cu cererea şi criteriul rentabilităţii.
7)Analiza fondului de rulment net global (FrNg)
■Fondul de rulment global reprezintă partea din capitalul permanent care este destinată
acoperirii activelor circulante.
FrNg = Capital permanent - Active imobilizate
Dacă ţinem seama numai de capitalul propriu, vom avea fondul de rulment propriu (Fr pr):
Fr pr = Capital propriu - Active imobilizate
Fondul de rulment permite firmei desfăşurarea normală a circuitului economic.
În cazul în care acest fond este sub necesarul acoperirii activelor circulante, se produce o
decapitalizare, care creează perturbaţie în desfăşurarea normală a circuitului economic şi care
determină întreprinderea să apeleze la credite bancare.
■Necesarul (nevoia) de fond de rulment (N fr) exprimă volumul fondului de rulment ce se
prevede (din surse proprii şi atrase) care să asigure activele circulante (stocuri, creanţe, şi alte
active), dimensionate pe baza unor viteze de rotaţie normale la scară naţională şi comparabile cu
uzanţele internaţionale.
Modelul necesarului fondului de rulment este:
Nfr = Stocuri + Creanţe - Datorii pe termen scurt
În această analiză este necesar să se ţină seama de viteza de rotaţie normală (considerată
între 30 şi 90 de zile), în funcţie de specificul ramurii economice.
Competitivitatea întreprinderilor pe scară naţională şi internaţională impune alinierea la
asemenea uzanţe.
■Cash-flow-ul reprezintă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv diferenţa între trezoreria
netă de la sfârşitul perioadei şi cea de la începutul perioadei.
CF = TN1 - TN0
Trezoreria netă apare ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.
TN = Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment
În determinarea fluxului de numerar din activitatea de exploatare sunt două elemente
esenţiale: profitul şi amortizarea inclusă în costuri. La acestea se adaugă variaţia stocurilor, a
creanţelor, a furnizorilor şi a clienţilor creditori.
Intervin apoi fluxul din activitatea de investiţii, din activitatea financiară şi din alte
activităţi. Normal este ca soldul disponibilităţilor băneşti la sfârşitul perioadei să fie pozitiv, ceea
ce reflectă un echilibru financiar al întreprinderii şi un surplus monetar care, în bună măsură,
poate fi expresia profitului net realizat.
Acesti indicatori sunt prezentati sintetic in figurile 4 si 5.

64
65
66
67
 6.2.Sinteza diagnosticelor

Sinteza diagnosticelor are ca scop prezentarea concluziilor modalităţii de manifestare a

funcţiilor caracteristice activităţilor întreprinderii evaluate, rezultate din diagnosticele acestora.

68
 Sinteza diagnosticelor descrie sub o formă tabelară expunerea criteriilor de apreciere a
concluziilor datorate mediului exterior întreprinderii (oportunităţi şi riscuri) şi mediului intern al
acesteia (puncte forte şi puncte slabe).
Sinteza diagnosticelor serveşte ca bază pentru proiectarea evoluţiilor viitoare ale
întreprinderii şi pentru efectuarea unei analize pertinente.
Orice evaluare de întreprindere presupune realizarea unor lucrări ce pot fi grupate, atât
după importanţa lor, cât şi după ordinea lor cronologică de realizare, în două etape: 1)
diagnosticul pentru evaluare ; 2)evaluarea propriu-zisă.
În demersul întreprins de expertul evaluator de întreprinderi, sinteza diagnosticelor îi
orientează etapa următoare, a evaluării propriu-zise (stabilirea ipotezelor de evaluare, alegerea
metodelor, metodele reţinute, scara valorilor determinate prezentate în raportul final). În
continuare prezentăm un model de sinteză a diagnosticelor după viziunea CECCAR.
Diagnosticele sunt grupate pe funcţiile întreprinderii, iar în interiorul acestora sunt înscrise
criteriile care au stat la baza efectuării diagnosticului respectiv şi parametri estimării. De pildă,
diagnosticul administrării sau managementului întreprinderii poate fi efectuat având în vedere:
-criteriile: 1) organizarea activităţilor întreprinderii; 2) conducerea întreprinderii; 3)
gestiunea (administrarea) resurselor umane;
-parametrii luaţi în considerare, care sunt cele patru caracteristici comune tuturor
diagnosticelor: puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri. Pentru estimarea
criteriului diagnosticat se acordă fiecărui criteriu un calificativ de la 1 la 5.
Intervalul de măsurare reprezintă, de regulă, distanţa dintre un calificativ de inadaptare
totală (sau aproape totală) la cerinţele actuale ale economiei de piaţă (un punct) şi un
calificativ de satisfacere totală a unor cerinţe de nivel ridicat (cinci puncte).

6.3.Elaborarea bilanţului economic

Valoarea contabilă a unei întreprinderi se regăseşte, în totul sau în parte, în noţiunea de

activ net, înţeles ca diferenţă între ceea ce ea posedă (elementele de activ) şi ceea ce ea datorează
(pasivul exigibil).
Regulile contabile de înregistrare (costul istoric) şi sinteza lor, bilanţul contabil, nu permit
înţelegerea corectă a realităţii economice şi financiare a întreprinderii, iar valoarea netă contabilă
nu reflectă decât imperfect valoarea economică reală.
Sinteza diagnosticelor relevă manifestarea reală a funcţiilor întreprinderii şi evidenţiază
realitatea lor economică şi financiară.
Expertul evaluator de întreprinderi, ţinând seama de această realitate, va pune de acord –
extracontabil – această realitate cu realitatea (istorică) a bilanţului contabil, corijând
corespunzător elementele de activ, de pasiv şi ale contului de profit şi pierdere cu efectele + ale
acestor ajustări. În final, va elabora un bilanţ şi un cont de profit şi pierdere economice, care
vor oferi masa de date necesară aplicării metodelor de evaluare.
Înainte de a proceda la analiza şi corectarea, pe baza diagnosticelor respective, a
elementelor ce compun patrimoniul întreprinderii de evaluat, se va proceda la o sortare a
acestora, împărţindu-le în elemente necesare exploatării şi elemente care nu sunt necesare
exploatării. Pentru efectuarea corecţiilor la situaţiile financiare trebuie respectate prevederile
IVS 300 Evaluari pentru raportarea financiara din Standardele Internationale de Evaluare
editia 201129.

29
IVS,Standardele Internationale de Evaluare editia 2011, ANEVAR, Bucuresti, 2011, pp.93-114

69
 În baza acestor operaţii de ajustare se va proceda la elaborarea:
-bilanţului economic;
-contului de rezultat net economic.
Aceste două elemente de sinteză economică vor constitui baza determinării:
-activului net corijat;
-ratelor de actualizare sau capitalizare;
-indicatorilor utilizaţi în abordarea prin piaţă.
O alta abordare a sintezei diagnosticelor o intalnim in lucrarile editate de ANEVAR si
IROVAL. Astfel de lucrari sunt „Evaluarea intreprinderii. Editia a treia revizuita” 30 si „Evaluarea
intreprinderii. Editia a cincea revizuita”31.
În procesul de evaluare a unei întreprinderi, pe lângă diagnosticele pe componente
(juridic, producţie, piaţa şi concurenţa, calitatea producţie, personal, financiar) o mare importanţă
o are diagnosticul global care sintetizează situaţia întreprinderii. Prin diagnostic se identifică
punctele tari (forte) şi punctele slabe în activitatea întreprinderii şi cauzele lor.
Construcţia diagnosticului global presupune fixarea unor criterii menite să pună în
evidenţă întreprinderea în complexitatea ei. În acest sens menţionăm următoarele criterii după
care ne putem ghida în alcătuirea unui diagnostic global:
■ Funcţiile întreprinderii în corelaţie cu atributele conducerii;
■ Definiţiile întreprinderii în conceptul structuralist;
■ Criteriul celor 5M;
■ Alte criterii.
Pentru primul criteriu se constată că fiecare din funcţiile întreprinderii se realizează prin
toate atributele managementului sau, altfel spus, fiecare din atributele managementului vizează
toate funcţiile întreprinderii. Această schemă poate sta la baza fixării elementelor unui diagnostic
global.
Al doilea criteriu, respectiv definiţia întreprinderii în conceptul structuralist, conţine
următoarele 5 elemente: resurse, relaţii, activităţi, rezultate şi eficienţă. La relaţiile cu mediul
extern nu pot fi omise problemele mediului înconjurător (poluare, deşeuri, reciclare etc). Fiecare
din cele 5 elemente poate fi descompus în continuare; pe această bază poate fi constituit un
diagnostic global care să aibă în componenţa sa [cele 5 elemente cu detalieri.
Al treilea criteriu, al celor 5M are următoarea semnificaţie:
Men - reprezintă personalul (factorul uman) cu o serie de aspecte cum sunt:
dimensiune, structură, calitate, competenţă, performanţe);
Money - reprezintă potenţialul financiar cu multiplele lui aspecte;
Marchandise - se referă la calitatea, cantitatea şi evaluarea stocurilor de produse;
Materials - permite evaluarea cantitativă şi calitativă a activelor fixe, în special ca nivel
tehnologic, fiabilitate, performanţe;
Market - semnifică diagnosticul poziţiei pe piaţă, destinaţia produselor şi serviciilor.
Desigur, se pot pune în discuţie şi alte criterii, dar esenţialul este ca zone importante ale
activităţii unei întreprinderi să nu fie omise, iar abordarea să aibă un caracter sistemic.
Modele de diagnostic global
În teoria şi practica mondială se întâlnesc diferite modele de diagnostic global:
■ SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats);
■ Roland Berger;
30
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editurile IROVAL si INVEL MULTIMEDIA, Bucuresti, 2007, pp.133-
165
31
Coordonatori:Sorin V. Stan si Ion Anghel, Editura IROVAL, Bucuresti, 2013, pp.74-89

70
 ■ A.G. (Alexandru Gheorghiu);
■ CEMATT;
■ Histogramă;
■ Metoda scorurilor (scoring).
Modelul SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi riscuri) este prezentat in Fig.6.

71
72
 Atunci când se utilizează acest model trebuie cuprinse toate cele 5 componente (resurse,
relaţii, activităţi, rezultate şi eficienţă).
De asemenea, modelul poate fi dezvoltat introducând coeficienţi de importanţă ai
variabilelor şi un sistem de punctaj (de obicei, de la 1 la 5).
În practica evaluării am constatat că acest model este cel mai frecvent utilizat.
Modelul Roland Berger este prezentat in Fig.7.

73
74
 Componentele utilizate sunt: produse, concurenţă, distribuţie, producţie, financiar şi
management. Pe fiecare dintre aceste componente s-au stabilit criterii prin care se fac detalieri
pentru a surprinde aspecte esenţiale.
În continuare, se fac caracterizări sub formă de întrebări care permit aprecieri printr-un
sistem de punctaj cu note de la 1 (când nu sunt îndeplinite deloc criteriile) până la 5 (când
întruneşte foarte bine criteriile).
După aprecieri urmează măsurile principale considerate necesare pentru remedieri. Aceste
măsuri servesc la fundamentarea planurilor pe termen scurt şi la elaborarea strategiei
întreprinderii pe termen mediu şi lung.
În final, se stabileşte o notă medie având în vedere că au fost notate 28 de criterii, deci:

(4  1)  (5  2)  (14  3)  (4  4)  (1  5)
 2,8
28
Nota medie este sub 3, ceea ce reflectă un echilibru dificil. Categorisirea întreprinderii
este ca neviabilă economic fără cooperare internaţională şi se recomandă divizarea societăţii
pentru a fi eficientă.
Modelul A.G. (Alexandru Gheorghiu) este prezentat in Fig.8.

75
76
77
78
 Modelul A.G. (Alexandru Gheorghiu) are următoarea divizare a componentelor cu
coeficienţi de importanţă:

Financiar 0,18
Piaţa şi concurenţa 0,14
Cercetare-dezvoltare 0,14
Produse 0,14
Management 0,14
Producţie 0,10
Comercial 0,10
Personal 0,06
Total 1,00
Cele 8 componente sunt divizate, în continuare, pe criterii, care să pună în evidenţă cele
mai importante aspecte ale componentei respective.
Sistemul de notare este diferit faţă de alte modele în sensul că operează cu 9 note,
respectiv cu note care marchează jumătatea intervalului între cele 5 note (respectiv 1,5; 2,5; 3,5
ş.a.m.d.). Un asemenea sistem de notare derivă din necesitatea de a pune în evidenţă
capacitatea întreprinderii de a fi competitivă atât pe plan naţional (nota maximă 4), dar şi pe plan
internaţional (nota maximă 5).
Nota medie generală (3,96) a rezultat din calculul unei medii ponderate, astfel:
(2  3)  (10  3,5)  (30  4)  (8  4,5)  (1  5)
 3,96
51
Raportarea s-a făcut la numărul de criterii notate (51).
Concluzia generală la care s-a ajuns, având în vedere sistemul de notare este că
întreprindere este viabilă în condiţii de competiţie internă şi internaţională. Viabilitatea
întreprinderii se datoreşte, într-o măsură importantă, compartimentului de C-D care, prin
capacitatea sa inovatoare, a determinat o restructurare raţională a gamei de produse, în acord cu
condiţiile pieţei interne şi externe.
Modelul CEMATT (Centrul de Management şi Transfer Tehnologic) este publicat în
cartea “Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în tranziţie”, Editura Tehnică, 1994, sub
coordonarea lui C. Merenţă.
Nivelul sintezei globale se prezintă astfel:

Clasificare Strategia de restructurare.

Calificativul
cu 5 stele Recomandări
1 stea Faliment mascat
2 stele Situaţie critică
3 stele Echilibru dificil
4 stele Adaptare satisfăcătoare
5 stele Viabilitate în mediu concurenţial

79
 Elementele componente numite DAD (direcţii de analiză diagnostic) ale diagnosticului
global au fost stabilite în număr de 6 şi s-au fixat coeficienţi de importanţă, astfel:

Financiar 0,21
Marketing 0,17
Tehnologic 0,15
Calitate 0,17
Management 0,15
Resurse umane 0,15
Total 1,00
Diagnosticul financiar a fost divizat în 10 subdiviziuni, astfel:
-Ponderea capitalului împrumutat în raport cu cifra de afaceri;
-Evoluţia fondului de rulment;
-Rentabilitatea activităţii;
-Rentabilitatea financiară;
-Productivitatea capitalului investit;
-Evoluţia îndatorării nete;
-Remunerarea factorului uman;
-Rata autonomiei financiare;
-Lichiditatea patrimonială;
-Viteza de rotaţie a stocurilor de produse.
Fiecare dintre celelalte elemente (respectiv DAD) se descompune pentru o analiză
aprofundată. Sistemul de notare este 1-5 şi se stabilesc note medii pe fiecare din componente.
Media generală de apreciere a întreprinderii şi de clasificare rezultă dintr-o medie ponderată cu
coeficienţi de importanţă a tuturor mediilor obţinute pe fiecare dintre cele 6 DAD componente.
Modelul sub formă de histogramă. În fig. 9 se prezintă o histogramă parţială, adică numai cu
referire la potenţialul financiar, dar în acelaşi mod se poate prezenta pentru toate componentele.

80
 Coloanele de la S1 la S4 reflectă o gradare a evaluării stărilor pe 4 trepte. În coloanele în
care s-au înscris anumiţi coeficienţi, aceştia au fost stabiliţi fie faţă de o stare normală, fie faţă de
un coeficient prestabilit. De exemplu, la lichiditatea generală, coeficientul normal este între 1,8 şi
2; un coeficient de 0,45 semnifică o lichiditate mică. La viteza de rotaţie a stocurilor, 0,5
reprezintă jumătate din viteza normală, care pentru întreprinderea dată putea fi de 10 rotaţii (s-au
realizat numai 5 rotaţii).
Coeficientul mediu a fost stabilit ca o medie ponderată ţinând cont de gradul de
importanţă (K,). Coeficientul mediu obţinut de 0,53 indică o situaţie de echilibru dificil în care se
afla întreprinderea (între S2 şi S3).
Metoda scorurilor (scoring) a fost şi este utilizată în special de către investitori şi creditori ai
întreprinderii pentru a stabili riscul la care se expun. Funcţia scor se bazează pe o combinare
liniară a unui grup de indicatori semnificativi, fiecare având un coeficient de ponderare stabilit
pe bază statistică.
Aplicarea metodei presupune observarea pe o perioadă mare de timp (de exemplu, 15
ani) a unui ansamblu de întreprinderi format din două grupe diferite: una cu dificultăţi financiare
şi alta cu o activitate normală. Pentru fiecare din cele două grupe se determină cea mai bună
combinaţie liniară de rate, care permite diferenţierea celor două grupe.
Distribuţia diferitelor scoruri permite clasificarea întreprinderilor din punct de vedere al
sănătăţii financiare.
Se aplică funcţia Z care se determină astfel:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ... + anxn
în care:
x = ratele implicate în analiză;
a = coeficienţi de ponderare.
În teoria şi practica economică internaţională au fost elaborate o serie de modele dintre
care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Băncii
Franţei s.a.
a)Funcţia Z stabilită de Altman are următoarea formulă:
Z = 3,3x1 + 1,0x2 + 0,6x3 + 1,4x4 + 1,2X5
în care:
x1 = rezultatul curent înaintea impozitării/activ total;
x2 = cifra de afaceri/activ total;

81
 x3 = capitalizarea bursieră/împrumuturi;
x4 = profitul reinvestit/activ total;
x5 = activ circulant/activ total.
b)Modelul Canon şi Holder se exprimă prin funcţia:
Z = 16x1 + 22x2 - 87x3 - 10x4 - 24x5
în care:
x1 = rata lichidităţii parţiale;
x2 = rata stabilităţii financiare;
x3 = rata cheltuielilor financiare;
x4 = rata de remunerare a personalului (ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea
adăugată);
x5 = ponderea excedentului brut din exploatare în valoarea adăugată.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Se disting 3 zone:
Zona defavorabilă Pentru Z <
4
Zona de incertitudine
Pentru Z < 9
Zona favorabilă
Pentru Z > 9
Pe această bază s-a stabilit posibilitatea falimentului în funcţie de valoarea scorului:
Scor Z Probabilitatea falimentului
Negativ > 80%
0 - 1,5 75 - 80%
1,5 - 4,0 70 - 75%
4,9 - 8,5 50 - 70%
9,5 35%
10,0 30%
13,0 25%
16,0 15%
c)Funcţia Z stabilită de Centrala Bilanţurilor a Băncii Franţei cuprinde o baterie de 8
rate cu coeficienţi de ponderare, astfel:
Z =- 1,255x1 - 2,003x2 - 0,824x3 + 5,221x4 - 0,689x5 - 1,164x6 + 0,706x7 + 1,408x8
Ratele şi coeficienţii de ponderare (stabiliţi pe baze statistice) sunt prezentaţi în tabelul
următor:
Nr. Coef. de
Denumirea ratei Relaţia de calcul
crt. ponderare
Rl Rata cheltuielilor financiare Cheltuieli financiare/EBE - 1,255
R2 Rata de acoperire a capitalului Capital permanent/Capital - 2,003
investit investit
R3 Rata capacităţii de rambursare a Capacitatea de autofinanţare/ - 0,824
datoriilor Datorii
R4 Rata marjei brute de exploatare EBE/CA + 5,221

82
 R5 Durata medie a creditului furnizori Sold mediu - Furnizori/ - 0,689
Cumpărări de mărfuri x T
R6 Rata de creştere a valorii adăugate (VA1 -VA2) VAP - 1,164
R7 Durata medie a creditului clienţi Sold mediu clienţi/Vânzări x T + 0,706
R8 Rata investiţiilor fizice Investiţii/VA + 1,408
Metoda scorurilor completează metodele clasice ale riscului de faliment, fiind o metodă
preponderent predictivă.
În încheiere facem observaţia că, în ţara noastră, nu sunt întrunite condiţiile pentru
aplicarea metodei scorurilor cu coeficienţii de ponderare fixaţi în alte ţări, întrucât aceşti
coeficienţi reflectă specificul ţărilor respective.

83
 7.ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA INTREPRINDERII.
LOGICA ABORDARII PE BAZA DE ACTIVE. DETERMINAREA ACTIVULUI NET
CONTABIL (ANc), ACTIVULUI NET CORECTAT (ANC) SI ACTIVULUI NET DE
LICHIDARE (ANL)

7.1.Logica abordării bazate pe active

Abordarea bazată pe active este fundamentată pe principiul substituţiei, care spune că un

activ nu valorează mai mult decât costul de înlocuire al tuturor părţilor sale componente.
Logica abordării este simplă: un cumpărător nu va plăti pentru o proprietate (afacere) mai
mult decât l-ar costa să creeze o entitate cu o utilitate echivalentă. Ajustările aplicate activelor şi
datoriilor întreprinderii se bazează pe una dintre următoarele două premise ale valorii:
− continuitatea exploatării, care va implica, în cadrul metodei activului net corectat
(ANC), evaluarea tuturor activelor şi datoriilor la valoarea de piaţă sau o altă valoare
corespunzătoare;
− lichidarea, care va implica, în cadrul metodei activului net de lichidare (ANL),
evaluarea tuturor activelor şi datoriilor la valoarea netă de realizare pe piaţă.
În cadrul acestei abordări bilanţul contabil, bazat îndeosebi pe valori ce exprimă costuri
este înlocuit cu bilanţul ce reflectă toate activele, corporale şi necorporale şi toate datoriile, la
valoarea lor de piaţă sau la o valoare curentă adecvată în cazul metodei activului net corectat
(ANC) sau la valoarea netă de realizare pe piaţă în cazul metodei activului net de lichidare
(ANL).
Evident, rezultatul metodei încadrate în această abordare nu trebuie să fie singurul
rezultat atunci când evaluăm întreprinderi operaţionale şi care vor funcţiona pe o perioadă
previzibilă în viitor.
Dacă întreprinderea deţinătoare deţine proprietăţi şi încasează venituri din aceste
proprietăţi, pentru fiecare dintre aceste active trebuie determinată valoarea lor de piaţă.
Daca trebuie evaluate actiunile, fie cotate sau necotate, ale unei intreprinderi detinatoare,
pot fi relevante lichiditatea actiunilor si marimea participatiei si deci se pot obtine valori diferite
de cursul actiunilor la bursa32.
Pentru efectuarea evaluarii se impun aplicate diferite corectii la active si datorii din
diferite cauze. In continuare prezentam o parte din cauzele care determina aplicarea corectiilor
asupra elementelor patrimoniale ale intreprinderii in cadrul evaluarii prin abordarea pe baza de
active33:

Elemente Cauza corectiilor

Active necorporale Depreciere/apreciere pe parcursul timpului
Teren Reflectarea valorii de piata
Constructii Deprecierea, modificarea costului de
inlocuire
Masini, echipamente, mobilier Deprecierea, introducerea valorii celor
necontabilizate, eliminarea valorii celor
neutilizate
Stocuri Modificarea preturilor si deprecierea fizica
Creante Riscul de nerecuperare

32
Anghel Ion (coordonator), Evaluarea intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 2011, pp.247-248
33
Anghel Ion (coordonator), Op.cit., p.248

84
 Credite Reflectarea valorii de piata pe baza ratelor
curente ale dobanzii

In cadrul acestui tip de abordare se evalueaza activele imobilizate necorporale, corporale si

financiare, stocurile, creantele, titlurile de plasament, disponibilitatile, veniturile si cheltuielile in
avans, provizioanele si datoriile pe termen scurt si lung

7.2.Evaluarea activelor necorporale

Evaluarea activelor necorporale presupune înţelegerea unor aspecte particulare de evaluare,
determinate în primul rând de caracteristicile particulare pe care le au acestea.
Evaluarea activelor necorporale este de competenţa evaluatorului de întreprindere datorită
faptului că în marea majoritate a cazurilor, valoarea acestora este legată de o întreprindere care
utilizează aceste active.

Clasificarea contabilă şi sub raportul evaluării a activelor necorporale

Standardul internaţionale de contabilitate IAS 38 din cadrul Standardelor Internaţionale
de Raportare Financiară (IFRS) grupează activele necorporale pe clase separate, cum sunt:
a. Nume de firmă;
b. Embleme şi titluri de carte;
c. Software (programe de calculator);
d. Licenţe şi francize;
e. Drepturi de autor, drepturi rezultate din brevete de invenţii, deţinerea de mărci, alte
drepturi de proprietate industrială, drepturi de servicii şi exploatare;
f. Reţete, formule, modele, desene şi prototipuri;
g. Active necorporale în curs de dezvoltare.
Standardele europene de evaluare emise de TEGoVA prin standardul european de evaluare
GN 8.12 clasifică activele necorporale în 3 categorii:
1.Goodwill-ul afacerii denumit şi active intangibile nealocate;
2.Goodwill-ul personal ;
3.Active intangibile identificabile pentru afaceri.
Prima categorie, goodwill-ul afacerii este interpretat ca fiind acel tip de goodwill
(reputaţia afacerii) ce face parte integrantă din afacere şi care poate fi transferată cu afacerea în
momentul în care aceasta este vândută. În Standardul Internaţionale de Contabilitate - IAS 38
această categorie este cunoscută sub denumirea de fond comercial.
A doua categorie exprimată prin standardul european de evaluare GN 8.13, fondul
comercial personal (goodwill-ul personal) nu se regăseşte explicit ca echivalenţă în standardele
internaţionale de evaluare IVSC sau internaţionale de contabilitate IFRS. Aceasta este
caracteristică standardelor europene de evaluare elaborate de TEGoVA şi se referă la goodwill-ul
personal, cu menţiunea că este ataşat persoanei, ceea ce ar reprezenta reputaţia persoanei ce
conduce sau administrează o afacere şi care nu poate fi transferată la vânzarea afacerii şi din
acest motiv nu poate fi inclusă în valoarea estimată ,cu excepţia cazului în care proprietarul ar
continua să fie angajat în afacere.
Cea de-a treia categorie este constituită din active necorporale identificabile distinct
generatoare de beneficii ce se caracterizează prin aceea că au o durată economică de viaţă
limitată (exemplu brevetele 20 ani, inovaţiile, modelele şi desenele industriale, mărcile câte 10
ani etc.).

85
 Din această categorie fac parte:
1. Brevetele de invenţii, invenţiile nebrevetate, formulele, procesele, proiectele,
modelele, know-how;
2. Drepturile de autor (copyright), compoziţiile muzicale, literare sau artistice;
3. Mărcile de comerţ, numele comerciale, numele de brand;
3. Francize, licenţe sau contracte;
4. Metode, proiecte, programe, sisteme, proceduri, campanii publicitare, analize,
previziuni, estimări, liste de clienţi, date tehnice;
6. Software (programe de calculator) şi baze de date computerizate;
7. Active necorporale în dezvoltare.

7.3.Abordări moderne ale activelor necorporale. Conceptul de capital intelectual şi

clasificarea acestuia

O abordare mai modernă şi mai completă a elementelor ce ţin de active necorporale şi

proprietatea intelectuală o întâlnim sub forma capitalului intelectual al întreprinderii aşa cum o
indică şi o recentă lucrare elaborată de trei specialişti români (Stan V. Sorin, Anghel Ion şi
Gruzsniczki Veronica). Mai întâi se face o trecere în revistă a celor mai semnificative definiţii ale
capitalului intelectual şi a clasificării lui ,din care am făcut şi noi o selecţie sperăm sugestivă.
În mod logic, investiţia în capital uman reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o
firmă pentru recrutarea, angajarea si instruirea salariaţilor, astfel încât aceştia să poată contribui
la creşterea productivităţii şi profitului întreprinderii. De altfel, investiţiile în instruirea forţei de
muncă fac parte din categoria investiţiilor nemateriale, dar care nu pot fi recunoscute ca un activ
necorporal, conform Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS 2011).
Cheltuielile cu instruirea continuă a salariaţilor au atins un astfel de nivel, încât multe
întreprinderi nici nu-şi mai permit finanţarea acestora. Pentru a face faţă acestei necesităţi de
instruire continuă, statul se implică prin diferite modalităţi de sprijin, iar unele întreprinderi
recurg la o altă soluţie. Conform unui Raport al Biroului Internaţional al Muncii: “Se constată că
natura generală a muncii se transformă şi tendinţa este de ridicare a nivelului de calificare şi
policalificare ... Evoluţia actuală a muncii reclamă calificări generale dezvoltate şi completate
cu o formare sau cu o recalificare continuă în întreprinderi. Anumite întreprinderi, îndeosebi
mici, nu pot face faţă costurilor de instruire din ce în ce mai mari şi în loc să investească în
acest domeniu, preferă să apeleze la subcontractarea lucrărilor sau la personal auxiliar,
temporar sau la colaboratori pe termen limitat” .
Capitalul intelectual are definiţii diverse. Cea mai sintetică definiţie a capitalului
intelectual aparţine ICM Group LLC: “Capitalul intelectual este reprezentat de cunoştinţele care
pot fi transformate în profit”.
O definiţie mai cuprinzătoare a capitalului intelectual, din domeniul managementului
general, este: ,,activele necorporale combinate aflate în proprietatea unei companii sau unei
organizaţii sau care sunt controlate de acestea şi care le creează un avantaj competitiv. Activele
necorporale de natura capitalului intelectual pot include cunoştinţele şi experienţa salariaţilor,
brandurile, relaţiile cu clienţii, contractele, proprietatea intelectuală, ca brevete de invenţie şi
drepturi de autor, precum şi tehnologiile, procesele şi metodele organizaţionale. Capitalul
intelectual poate exista într-o formă implicită şi necorporală - adică existent (stocat) numai în
memoria lucrătorilor - sau explicită şi documentată într-o formă scrisă sau electronică”.

86
 Există şi alte puncte de vedere asupra componenţei capitalului intelectual. OECD defineşte
capitalul intelectual ca fiind valoarea economică a două categorii de active necorporale ale
unei întreprinderi, respectiv capitalul structural (organizaţional) şi capitalul uman, cu menţiunea
că în sfera capitalului uman se includ resursele umane, ca şi relaţiile cu clienţii şi cu furnizorii
întreprinderii, iar capitalul structural cuprinde sistemele informatice computerizate, reţelele de
distribuţie şi canalele de aprovizionare.
În mod uzual, termenul capital intelectual este tratat în mod sinonim cu termenii active
necorporale şi active încorporate în cunoştinţe. OECD consideră capitalul intelectual ca o
componentă a activelor încorporate în cunoştinţe.

7.4.Cuantificarea capitalului intelectual al întreprinderii

Din lucrarea aceloraşi autori menţionaţi anterior vom prezenta câteva elemente definitorii
privind cuantificarea capitalului intelectual al întreprinderii. Încercările şi propunerile de
cuantificare, fie a capitalului intelectual, fie numai a celor mai importante componente ale
acestuia, au fost efectuate/lansate de: analişti financiari ai pieţei bursiere, experţi contabili,
evaluatori de întreprinderi şi de active necorporale, ca şi de specialişti în managementul firmei şi
capitalului intelectual al acesteia. Există în prezent o mare diversitate de propuneri de metode de
evidenţiere a importanţei capitalului intelectual şi de cuantificare a valorii lui, multe dintre
acestea având un caracter experimental şi implicit cu unele lacune inerente. Altfel spus, nu există
un model teoretic general acceptat pentru cuantificarea capitalului intelectual al unei
întreprinderi, ci mai multe metode şi tehnici de evaluare.
Cercetările pentru evaluarea capitalului intelectual al companiilor au avut ca rezultat
apariţia unui mare număr de metode şi proceduri propuse în ultimii câţiva ani. În prezent au fost
recenzate un număr de 25 de metode de evaluare a capitalului intelectual al companiilor.
Diversitatea de metode de cuantificare a capitalului intelectual total, propuse îndeosebi
de specialişti din domeniul managementului, în funcţie de modalitatea de abordare, pot fi
grupate în patru categorii, respectiv:
a)Metode bazate pe capitalizarea bursieră:
- Coeficientul (rata) Q a lui J. Tobin;
- Bilanţul invizibil.
b)Metode bazate pe rentabilitatea activelor:
- Valoarea economică adăugată ( EVA );
- Valoarea de piaţă adăugată ( MVA );
- Capitalizarea profitului generat de cunoştinţe;
- Valoarea necorporală totală.
c)Metode bazate pe scoruri:
- Skandia Navigator;
- Balanced Score Card;
- Intangible Asset Monitor;
- IC Index.
d)Metode directe de calcul a CI:
- Technology Broker;
- Inclusive Valuation Metodology.

87
 7.5.Evaluarea terenului

Se aplică un tratament distinct între terenurile utilizate în procesul de exploatare şi

terenurile în surplus sau în exces. Terenurile aflate în exploatare se vor vinde împreună cu
celelalte active de exploatare şi teoretic nu vor putea fi disponibilizate separat, fiind necesare
derulării obiectului de activitate al firmei. Din acest motiv, în afara valorii de piaţă a terenurilor
comparabile se va avea în vedere inclusiv poziţia şi contribuţia terenului în exploatare şi durata
de viaţă estimată a exploatării. Spre deosebire de terenurile aflate în exploatare, cele în surplus
pot fi teoretic disponibilizate imediat şi pentru estimarea valorii lor se aplică standardul valorii de
piaţă. Pentru evaluarea terenului se utilizează următoarele proceduri: 1)metoda comparaţiei
directe; 2)metoda proportiei; 3)metoda repartizării (alocării); 4)metoda extracţiei; 5)
metoda parcelării; 6)metoda valorii reziduale; 7)metoda capitalizării rentei de bază;
8)metoda comparaţiei de piaţă.

7.6.Evaluarea construcţiilor

Evaluarea construcţiilor poate fi făcută prin aplicarea celor trei abordări prezentate
anterior pentru proprietăţi imobiliare, identice cu cele pentru evaluarea afacerilor, adică pe
bază de venituri (metode de randament), pe baza comparaţiei de piaţă (metoda
comparaţiei directe) şi pe baza costurilor (metoda costurilor), similară abordării bazate pe
active. Diferenţa esenţială în cele trei abordări o constituie deprecierea cumulată, care este o
pierdere de valoare a construcţiei datorată unor cauze diverse şi care este luată în considerare
distinct în metoda costurilor, pentru a fi dedusă din costul brut de înlocuire sau de reconstrucţie
al clădirii.
Deprecierea este de trei feluri:1)deprecierea fizica; 2)deprecierea functionala
(tehnologica); 3)deprecierea din cauze externe (economica).
Deprecierea fizica reprezinta pierderea de valoare ca urmare a utilizarii si trecerii
timpului.
Deprecierea functionala (tehnologica) reprezinta o pierdere de valoare rezultata din
deficientele de proiectare.Aceasta poate fi cauzata, prin trecerea timpului, ca urmare a schimbarii
standardelor de constructii, invechirea materialelor folosite sau din supradimensionarea
constructiei ori a dotarilor. O pierdere de valoare a unei structuri cauzata de schimbarile de
gusturi, preferinte, inovatii tehnologice sau standarde de piata. Deprecierea functionala se
evidentiaza prin costuri excesive de capital si costuri excesive de exploatare.
Deprecierea din cauze externe (economica) reprezinta o pierdere de valoare cauzata de
factori exteriori activului in cauza, ca de exemplu schimbarile in ceea ce priveste concurenta sau
in amenajarea teritoriala locala, cum este cazul unei fabrici industriale langa o zona rezidentiala.
Se considera a fi nerecuperabila deoarece cheltuiala necesara solutionarii problemei nu este
practica34.
În celelalte abordări, rezultatul aplicării metodelor îl constituie valoarea estimată a
construcţiei care înglobează deja deprecierea cumulată şi care nu mai trebuie apreciată distinct.

34
Anghel Ion (coordonator), Op.cit., p.266

88
 Metoda costurilor este recomandată la construcţiile noi sau relativ noi, la cele cu piaţă
limitată sau care corespund definiţiei proprietăţilor specializate. Se aplică totodată şi în cazul
clădirilor utilizate ca sediu suport al unor afaceri de succes, al căror goodwill nu este transferabil
şi clădirii în situaţia tranzacţionării doar a acesteia din urmă.
Pentru clădiri se poate estima fie costul de reconstrucţie (CBR) fie costul de înlocuire
(CBI). Primul este costul necesar pentru a realiza în preţuri curente o replică exactă a
construcţiei evaluate, cu aceeaşi materiale, arhitectură, normative etc., copiind inclusiv
eventualele neadecvări funcţionale sau deficienţele existente. Costul de înlocuire este estimat
pentru realizarea în preţuri curente a unei construcţii de utilitate echivalentă cu a celei evaluate,
cu materiale, arhitectură, normative recente şi fără a copia eventualele neadecvări funcţionale sau
deficienţe. În definiţiile de mai sus, costul de reproducţie şi cel de înlocuire trebuie înţelese ca şi
costuri brute.
Pentru a ajunge la valoarea rezultată în urma evaluării, în metoda costurilor, din aceasta se
scade deprecierea cumulată (DC) estimată a clădirii, rezultatul fiind costul de înlocuire net
(costul de reproducţie net) sau în literatura română de specialitate valoarea rămasă actualizată.
Deprecierea ce va fi dedusă din CBR sau CBI poate fi înţeleasă şi ca diferenţa următoare: DC =
[Contribuţia unei construcţii similare noi la valoarea de piaţă a proprietăţii - Contribuţia
construcţiei evaluate la valoarea curentă de piaţă a proprietăţii].
Metodele uzuale pentru estimarea costului de reconstrucţie sau de înlocuire sunt: metoda
comparaţiilor unitare, metoda costurilor segregate şi metoda devizelor. Recomandarea
principală este că oricare dintre cele 3 metode s-ar aplica, trebuie să aibă la bază informaţii
recente şi credibile de pe piaţa imobiliară din zonă, incluzând contracte de construire pentru
clădiri comparabile, preţuri actualizate în zonă ale materialelor de construcţie, manoperei,
transportului, utilajelor, profiturilor medii ale antreprenorilor locali etc. Doar în ultimă instanţă
sunt recomandate folosirea unor cataloage sau ghiduri de estimare a preţurilor unor diverse tipuri
de construcţii, cum este de exemplu colecţia Matrix Rom.

7.7.Evaluarea mijloacelor fixe de tipul echipamentelor tehnologice, maşinilor, utilajelor şi

instalaţiilor de lucru, aparatelor şi instalaţiilor de măsurare, control şi reglare, mijloacelor
de transport, mobilierului şi biroticii

Mijloacele fixe amortizabile, de tipul instalaţiilor tehnice, mijloacelor de transport,

mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale, etc., sunt
detaliate în Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe,
anexat la HG 2139/2004. Aceste categorii de mijloace fixe sunt constituite din maşini,
ansambluri de maşini, aparate, mecanisme sau dispozitive, inclusiv elemente de legătură sau
conexiune ce îndeplinesc o funcţiune într-un proces tehnologic la o maşină, la un vehicul, într-o
instalaţie sau fabrică etc. O parte din aceste imobilizări corporale sunt folosite în activităţile de
exploatare pentru a produce venituri iar valoarea lor se transmite în timp asupra produsului finit
sau serviciului prestat. O altă parte sunt mijloace fixe auxiliare activităţilor de exploatare,
asigurând suportul necesar acestora.
Pentru evaluare se procedează la împărţirea mijloacelor fixe în trei categorii principale:
mijloace fixe operaţionale, care funcţionează fiind necesare activităţilor de exploatare, mijloace
fixe în afara exploatării, deţinute în surplus sau redundante şi cele deţinute ca stocuri în vederea
vânzării. Scopul acestei grupări este de a selecta cele mai adecvate metode de evaluare şi definiţii
ale valorii.

89
 Definiţiile valorii (valoarea de piaţă, valoarea de utilizare, valoarea de lichidare, valoarea
de recuperare, costul de înlocuire asigurat, valoarea de licitaţie realizabilă, valoarea de
reconstituire, valoarea de despăgubire, costul de înlocuire net) care pot fi aplicate în evaluarea
acestor mijloace fixe sunt precizate în Standardele Internaţionale de Practică în Evaluare GN 3 -
Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor şi GN 5 - Evaluarea bunurilor mobile. Cele
mai adecvate definiţii vor fi selectate de evaluator în funcţie de contextul evaluării.
Conform standardelor de evaluare, valoarea de utilizare este acceptată ca bază de
evaluare a acestei categorii de mijloace fixe în situaţia în care acestea sunt evaluate ca parte a
valorii totale a unei întreprinderi care îşi continuă activitatea.
Valoarea de piaţă are semnificaţia preţului de tranzacţionare curent practicat pe piaţă
pentru un mijloc fix similar sau comparabil cu obiectul evaluat, la care se aduc corecţii datorate
unor factori ce au un impact asupra valorii, rezultaţi din diferenţele de tip, model, vechime şi
condiţie. Pentru identificarea mijloacelor fixe identice sau asemănătoare se folosesc metodele
identificării, asimilării sau corelării.
Problema nu este atât de a identifica mijloacele fixe similare sau asemănătoare cât de a afla
preţurile de tranzacţionare curente ale acestor mijloace fixe identice sau comparabile. Există
două aspecte semnificative ce pot fi distinse, şi anume oferta de mijloace fixe noi identice sau
comparabile cu cel evaluat şi piaţa secundară a acestora. În condiţiile unei pieţe secundare
dezvoltate, active, în care se tranzacţionează mijloace fixe identice/comparabile ce prezintă un
anumit grad de depreciere şi vechime, valoarea de piaţă a activelor evaluate se poate extrage
direct din tranzacţiile de pe piaţă. Pentru aceasta se identifică mijloacele fixe
identice/comparabile ce prezintă deprecieri apropiate şi se extrag preţurile de tranzacţionare
curente. Această alternativă este mai dificil de imaginat în condiţiile actuale de subdezvoltare a
pieţei secundare a majorităţii categoriilor de mijloace fixe care nu ţin de proprietăţi imobiliare. În
mod normal se identifică preţul de tranzacţionare curent (preţ la producător, oferte, cataloage
etc.) al mijloacelor fixe similare/asemănătoare noi, după care din acesta se deduce mărimea
procentuală a deprecierii totale estimate. Acest proces reprezintă de fapt încadrarea activului
evaluat în rândul celor similare/comparabile tranzacţionate pe piaţă. Sunt însă mijloace fixe care
implică cheltuieli semnificative de montaj, punere în funcţiune, transport etc. În aceste cazuri,
preţul de tranzacţionare curent al mijlocului fix nou nu este o măsură adecvată. Ar fi mult mai
potrivit să se lucreze cu o valoare de înlocuire, care să înglobeze şi cheltuielile acestea
suplimentare, absolut de neevitat şi care au o valoare mare.
Valoarea de înlocuire (VIn) este extrasă din piaţă şi poate fi definită ca fiind cuantumul
cheltuielilor legate de achiziţionarea unui mijloc fix nou, similar cu cel evaluat, inclusiv cele
legate de montare şi punere în funcţiune. Tehnic, VIn se stabileşte luând în considerare preţurile
de piaţă al utilajelor similare la data evaluării. În mod obiectiv însă, multe mijloace fixe din
întreprinderile evaluate, fie nu se mai produc în prezent, fie nu pot fi identificaţi producătorii, fie
nu există informaţii privind tranzacţionarea tipului respectiv de mijloc fix. Situaţia aceasta
presupune ca, alături de vechimea mijlocului fix, a parametrilor săi de funcţionare şi a
caracteristicilor sale tehnice, să se utilizeze una din următoarele patru metode pentru estimarea
VIn: 1) Metoda identificării; 2)Metoda asimilării sau similitudinii; 3)Metoda corelării;
4)Metoda indicilor de actualizare.

7.8. Evaluarea titlurilor de participare

Evaluarea acţiunilor deţinute la alte societăţi se face diferit, după cum sunt cotate sau nu la
bursă. Prezentarea detaliilor se face in ultimul capitol de la tema numarul 12.

90
 7.9. Evaluarea activelor curente

Aceste active cuprind: 1) stocuri; 2) creanţe; 3) titluri de plasament sau investiţii financiare
pe termen scurt; 4) disponibilităţi. Deşi din punct de vedere contabil nu fac parte din această
categorie de active, sunt de amintit tot în procesul de evaluare şi conturile de regularizare şi
asimilate acestora.

7.9.1. Evaluarea stocurilor

La această categorie avem în vedere, în primul rând stocurile de materii prime şi

materiale, combustibil, piese de schimb, consumabile.
La acestea se aplică valoarea de piaţă, exprimată prin costul curent de înlocuire la data
evaluării, ţinând cont de starea fizică de depreciere, vechimea lor şi posibilitatea de a mai fi
utilizate în procesul de producţie. Se au în vedere inclusiv condiţiile de depozitare şi modul de
păstrare a diferitelor categorii de materii prime şi materiale (ex. cimentul depozitat în condiţii de
umiditate ridicată impune o depreciere consistentă a valorii).
Totodată, se va ţine cont că, în anumite cazuri, vechimea poate ridica valoarea unor stocuri
mult peste valoarea contabilă (ex. stocuri de lemn pentru execuţia unor instrumente muzicale de
tipul viorilor, violinelor etc.).
O altă categorie de stocuri supuse evaluării sunt stocurile de producţie neterminată sau în
curs de execuţie.
Această operaţiune se poate face prin aprecierea costurilor de producţie înregistrate până la
data evaluării dar este mai indicat să se estimeze prin valoarea de piaţă a produselor finite în care
sunt înglobate, din care se vor deduce cheltuielile totale de finalizare a producţiei şi de
marketing, în vederea desfacerii.
Stocurile de mărfuri şi produse finite reprezintă o altă categorie de stocuri supuse
evaluării.
Acestea se evaluează pe baza valorii curente de piaţă a acestora. Factorii suplimentari luaţi
în considerare sunt legaţi în principal de evoluţia şi tendinţele înregistrate pe piaţa produselor
respective, vechimea lor şi gradul în care mai asigură satisfacerea necesităţilor consumatorilor
cât şi starea lor f fizică de depreciere.
În cazul reducerii de valoare faţă de valoarea contabilă, se au în vedere şi alte elemente
cum ar fi, de exemplu, la produsele alimentare, perioada de garanţie, modul de depozitare şi
condiţiile de păstrare ale produselor etc. Totodată, trebuie ţinut cont că, la anumite produse,
vechimea sie un element de creştere a valorii în timp şi pot exista diferenţe considerabile faţă de
valoarea contabilă (ex. unele categorii de vinuri, coniac etc.).
Animalele se evaluează la valoarea lor de piaţă, ţinând cont de starea lor de sănătate.
Cazurile unor animale cu caracteristici speciale de rasă, părinţi, selecţie genetică etc, în care este
nevoie de mult timp şi bani pentru obţinerea unor exemplare similare (ex. cai de rasă, vieri, tauri
etc), trebuie tratate de către persoane abilitate deoarece valoarea lor nu este cea din pieţele uzuale
de animale.

7.9.2. Evaluarea creanţelor

Elementele fundamentale în evaluarea creanţelor sunt, într-o ordine mai mult sau mai
puţin riguroasă - solvabilitatea financiară a clienţilor, puterea lor de negociere faţă de firmă,

91
politica faţă de clienţi a firmei (mărimea creditului comercial acordat diverselor categorii de
clienţi), vechimea creanţelor, relaţiile tradiţionale cu anumiţi clienţi vechi şi loiali.
Practica în domeniul evaluării constă în adoptarea unui discont direct proporţional cu
vechimea creanţelor. Această procedură trebuie să fie însă consistentă cu practicile curente în
sector şi, mai ales, cu durata medie de rotaţie a creanţelor în sector, unele sectoare înregistrând o
durată scurtă de rotaţie în timp ce altele au durate mult mai lungi. La unele întreprinderi,
vechimea creanţelor trebuie astfel interpretată în corelare cu puterea de negociere a clienţilor
respectivi, cu relaţiile tradiţionale cu aceştia şi cu ponderea lor în cifra de afaceri. În orice caz,
mărimea deprecierii valorii contabile a creanţelor trebuie să fie direct proporţională cu
dificultăţile financiare înregistrate de clienţi şi cu vechimea creanţelor. În cazul insolvabilităţii
clienţilor sau a intrării în incapacitate de plată ori reorganizare judiciară, deprecierea poate merge
până la maxim, creanţele fiind considerate fără valoare.
Unii autori recomandă aplicarea unui discont chiar la mărimea creanţelor relativ certe, dar
care vor fi încasate peste un interval relativ lung de timp. Factorul de discont este selectat de
evaluator în funcţie de durata estimată până la încasarea creanţelor şi în funcţie de rata inflaţiei,
pentru a reflecta modificarea în timp a valorii banilor. Factorul de actualizare aplicat, poate să
folosească, de exemplu, rata estimată a inflaţiei sau altă rată considerată adecvată pentru
perioada până la încasarea creanţei.
Nu există o procedură standard şi unanim acceptată, de toţi evaluatorii, de corecţie a
creanţelor. Experienţa evaluatorului şi informaţiile pe care le deţine, privind sectorul şi sănătatea
financiară a clienţilor cu pondere semnificativă în cifra de afaceri sunt, în opinia specialistului
Manaţe Daniel, cele mai relevante în construcţia unei grile de corecţie a creanţelor din
contabilitate.

7.9.3. Evaluarea titlurilor de plasament

Titlurile de plasament sunt constituite din valori mobiliare şi titluri ale pieţei monetare,
achiziţionate pe termen mai mic de un an, în vederea obţinerii de venituri financiare pe termen
scurt. Evaluarea acestor titluri se face pe baza aceloraşi consideraţii cu cele prezentate la
imobilizările financiare.
O altă categorie aparte o pot constitui acţiunile proprii răscumpărate de societate de pe
piaţă, în condiţii stabilite de adunarea generală a acţionarilor, fie cu scopul de a le anula, fie cu
scopul de a susţine cursul acţiunilor la societăţile cotate, urmând a fi revândute ulterior, fie cu
scopul de a le distribui salariaţilor şi conducerii. Evaluatorul va investiga situaţia existentă şi va
lua în considerare alternativa adecvată, ţinând cont în evaluare de aceste aspecte. Unele din
aspectele esenţiale,care privesc şi aceste active au fost prezentate în parte şi la imobilizările
financiare.

7.9.4. Evaluarea disponibilităţilor

Disponibilităţile compuse din conturi la bănci, casa etc, sunt preluate în general la
valoarea contabilă. Disponibilităţile în valută sunt evaluate ţinând cont de raportul cursului de
schimb dintre moneda locală şi valuta respectivă.

7.10. Evaluarea elementelor din conturi de regularizare şi asimilate

92
 În cazul unor venituri înregistrate în avans se procedează la luarea lor în considerare în
contul de profit şi pierderi, când se cuvine să fie trecute pe venituri efective, iar impozitul aferent
va majora obligaţiile entităţii faţă de bugetul de stat. Cheltuielile înregistrate în avans, pentru
active care nu vor mai fi utilizate sau pentru activităţi ce nu se vor mai derula, vor fi neglijate. Se
vor prelua doar cheltuielile aferente activelor aflate în exploatare sau pentru activităţi ce vor
continua şi sunt generatoare fie de beneficii economice (materii prime achitate în avans, onorarii
achitate în avans unor colaboratori externi etc.), fie de suport pentru realizarea activităţilor de
exploatare (regii, chirii etc.).

7.11. Evaluarea obligaţiilor (datoriilor)

Obligaţiile se evaluează la valoarea curentă de piaţă. În general datoriile sunt preluate de

evaluator la valoarea nominală. Sunt situaţii care impun ajustări, cum sunt împrumuturile
obligatare în care obligaţiunile sunt tranzacţionate pe o piaţă secundară sau împrumuturi
contractate la dobânzi sub sau peste valoarea curentă de piaţă.
De asemenea, trebuie investigate şi eventualele obligaţii în afara bilanţului, care pot
greva semnificativ valoarea afacerii în caz de materializare. Un anumit segment al acestor
obligaţii extrabilanţiere poate proveni din diverse litigii aflate pe rol, din anumite obligaţii care
trebuie asumate de societate în viitor etc.
In continuare prezentam cateva aspecte de ultima ora legate de abordarea pe baza de active,
din Standardele de evaluare ANEVAR(cel intitulat „SEV200-Intreprinderi si participatii la
intreprinderi”)35realizate pe baza Standardelor Internationale de Evaluare Editia 2011.
Standardul SEV 200 Intreprinderi si participatii la intreprinderi include urmatoarele
prevederi: „C14. - Valoarea anumitor tipuri de intreprinderi, de exemplu, o intreprindere de
investitii sau de tip holding, poate fi derivata dintr-o insumare a valorii activelor si datoriilor.
Aceasta este numita uneori abordarea prin activul net sau abordarea prin active. Aceasta nu este
o abordare propriu-zisa in evaluare, deoarece valoarea activelor si datoriilor individuale rezulta
din aplicarea uneia sau mai multor abordari principale in evaluare, descrise in SEV - Cadrul
general, inainte de a fi insumate."
In aplicarea abordarii prin active, bilantul contabil intocmit conform politicilor contabile
adoptate de intreprindere este ajustat astfel incat sa reflecte toate activele corporale, necorporale
si financiare, precum si toate datoriile, la valoarea lor de piata sau la o alta valoare adecvata.
Poate fi necesara luarea in considerare a impactului ajustarilor asupra impozitelor. In anumite
cazuri specifice (de exemplu, evaluarea in ipoteza incetarii activitatii) poate fi necesara luarea in
considerare a costurilor generate de vanzare si a altor cheltuieli.
Intre valoarea activului net obtinuta prin aplicarea abordarii prin active conform C14, SEV
200 si valoarea capitalurilor proprii ale intreprinderii care ar rezulta prin aplicarea abordarii prin
piata sau a abordarii prin venit, atunci cand acestea ar fi aplicabile, pot exista deseori diferente
semnificative. Evaluatorul va analiza, prezenta si argumenta in raportul de evaluare masura in
care valoarea activului net obtinuta prin insumarea valorilor individuale ajustate ale activelor si
datoriilor este considerata reprezentativa pentru evaluarea intreprinderii subiect.
In abordarea prin active, evaluatorul poate considera ca fiind adecvata aplicarea unor prime
sau disconturi pentru a reflecta diferitele niveluri de control, lichiditate/vandabilitate etc.

35
Aparute in Bucuresti la ANEVAR in 2014

93
Utilizarea, cat si nivelul oricaror astfel de prime sau disconturi, vor trebui argumentate in
raportul de evaluare.

7.12. Determinarea Activului net contabil (ANC), activului net corectat (ANC) şi activului
net de lichidare (ANL)

Activul net contabil ( AN C ) reprezintă excedentul tuturor bunurilor şi a drepturilor din

activ asupra tuturor datoriilor faţă de terţi (pasive exigibile). Din punct de vedere contabil,
activul net contabil reprezintă valoarea capitalurilor proprii (CP) ale firmei, rezultată din
deducerea din valoarea contabilă a activelor totale (AT) a valorii contabile a datoriilor totale

ANC = AT - DT = CP

Activul net corectat (ANC) reprezintă diferenţa dintre activele totale corectate (ATC) şi
datoriile totale corectate sau la valoare curenta (DTC), conform metodologiei descrise la
punctele anterioare.

ANC = ATC - DTC

Această metodă este mare consumatoare de timp şi resurse, necesitând o echipă complexă
de specialişti în diferite domenii, care să cunoască caracteristicile mijloacelor fixe din dotarea
întreprinderii, piaţa secundară a acestora şi capabilă să estimeze credibil gradul de depreciere a
mijloacelor fixe.
Un domeniu special îl constituie activele necorporale, a căror evaluare necesită experienţă
şi abilităţi specifice, mai puţin caracteristice unor evaluatorilor. În situaţia în care există AN
identificabile, a căror valoare are un aport semnificativ în abordarea bazată pe active, iar
evaluatorul nu posedă bagajul de cunoştinţe şi experienţă care să-i permită o lucrare
completă,competenţa sa redusă în această problemă trebuie prezentată clientului şi eventual,
solicitată o colaborare cu alt evaluator.

Activul net de lichidare (ANL) se aplică în cazul întreprinderilor aflate în proces de

lichidare sau reorganizare judiciară. Totodată, poate fi o metodă adecvată dacă valoarea rezultată
din abordarea prin venituri este inferioară activului net corectat. În acest caz, valoare obţinută din
lichidarea afacerii este superioară celei rezultate din continuarea exploatării.
ANL = ANC A - costuri de lichidare, unde costurile de lichidare includ costurile legate de
închiderea întreprinderii, acordarea unor compensaţii salariaţilor, plata unor penalităţi pentru
neonorarea unor obligaţii asumate, dezafectarea unor capacităţi, eventuale obligaţii de
decontaminare, asigurarea pazei activelor până la finalizarea vânzării lor, marketingul legat de
vânzarea activelor, impozite aferente vânzărilor de active etc.

94
 ANC A este un activ net corectat ajustat, pentru valorile unor active specializate sau cu
piaţă limitată, care nu pot fi valorificate la valoarea de utilizare din activul net sau alte corecţii
adecvate unor situaţii ce impun vânzarea forţată a unor active.36

8.ABORDAREA PE BAZA DE ACTIVE IN EVALUAREA INTREPRINDERII.

EXEMPLE PRIVIND MODUL DE DETERMINARE A ACTIVULUI NET CORECTAT
(ANC) SI A ACTIVULUI NET DE LICHIDARE (ANL)

8.1.Exemplu de evaluare a unei benzinarii prin abordarea pe baza de active

In cadrul acestei teme prezentăm pentru inceput un exemplu de evaluare a unei

benzinării prin abordarea pe bază de active, reliefând selectiv evaluarea unor active din
cadrul acestei entităţi.
Obiectul evaluării: Staţie de distribuţie carburanţi “Benzinărie”
Scopul evaluării: estimarea valorii de piaţă a proprietăţii în vederea vânzării
(consultanţă pentru proprietar)
Data evaluării: 10 ianuarie 2003
Ipoteze de lucru:
-Benzinăria este situată la ieşirea din municipiul A spre ţara vecină, respectiv spre punctul de
frontieră C, care face legătura directă cu localitatea X din această ţară.
-Staţia de comercializare a carburanţilor este în funcţiune, iar snack-barul din clădirea
benzinăriei încă nu este în funcţiune, dar se poate pune în funcţiune oricând, fiind complet
finisat.
-Benzinăria a fost construită în anul 1997, respectându-se toate normele legale în vigoare.
-În apropierea staţiei urmează să se realizeze şoseaua de centură „inelul nr. IV” care va face
legătura între Calea X şi şoseaua de ieşire spre Iugoslavia. In zona benzinăriei, este aprobat
amplasamentul pentru unul din parcurile industriale ale oraşului, este în construcţie Spitalul
Municipal şi sunt amplasate firmele Coca Cola şi SOLECTRON (componente electronice). Tot
în apropiere se află în construcţie un cartier de vile.
-Nu există alte staţii de distribuţie de carburanţi în apropiere.
-Cererea manifestată pentru staţii de distribuţie de carburanţi în zona de interes a evaluării este
destul de mare, iar oferta este medie.
-În zona de interes a evaluării tranzacţiile cu staţii de distribuţie a carburanţilor se fac cu preţuri
cuprinse între 500.000-680.000 USD, în funcţie de amplasament, de capacitate şi de tipul şi
starea construcţiilor aferente.

36
Majoritatea comentariilor şi formulelor de calcul au fost preluate din lucrarea „Diagnosticul şi evaluarea
întreprinderilor cotate şi necotate”, de Manaţe Daniel, Colecţia Biblioteca ANEVAR, Bucureşti, 2005, pp. 263-306

95
-Din informaţiile (limitate) de pe piaţa terenurilor din zona de interes a evaluării, acestea se
tranzacţionează cu preţuri unitare cuprinse între 15-18 USD/mp, preţul unitar scăzând odată cu
creşterea suprafeţei tranzacţionate. Un teren de 2.000 mp din imediata apropiere s-a vândut de
curând cu 16,8 USD/mp.
-Terenul în suprafaţă de 2.415 mp este plan şi are o formă aproape dreptunghiulară, latura lungă
reprezentând frontul stradal.
-Ca utilităţi terenul este racordat la reţelele de curent, apă, canal, telefonie.
-Construcţiile aferente imobilului evaluat sunt: clădirea staţiei care îndeplineşte funcţiunile de
staţie de carburanţi, magazin, snack-bar şi spălătorie auto şi două copertine care protejează zona
pompelor, cu următoarele caracteristici:

Cost total de
Suprafaţă
Denumire înlocuire brut
(mp)
(lei)
CLĂDIRE STAŢIE: staţie, magazin, snack bar, spălătorie auto,
191,28 3.652.907.433
tâmplărie PVC cu geam termopan

COPERTINĂ MICĂ 51,54 189.182.266

COPERTINĂ MARE 252,00 924.988.962

FOSĂ SEPTICĂ 104.815.335

PLATFORMĂ BETONATĂ 1.319.690.253

PUŢ CU HIDROFOR ŞI POMPE PSI 342.384.588

REZERVĂ APĂ PSI (5 rezervoare) 600.884.952

CĂMIN SEPARATOR GRĂSIMI 66.972.565

REZERVOARE CARBURANT (3 buc.) 1.705.657.302

STÂLPI ILUMINAT EXTERIOR (7 buc.) 32.725.585

-Fosa septică, separatorul de grăsimi, puţul forat pentru obţinerea rezervei de apă pentru PSI,
rezervoarele pentru apă pentru PSI (5 rezervoare metalice îngropate care au o capacitate totală de
peste 10 mc), rezervoarele de carburant (3 bucăţi de câte 40.000 I, din care unul este
compartimentat, introduse într-o cuvă subterană din beton armat), platforma betonată şi reţeaua
electrică pentru iluminat interior, exterior şi de forţă;
-Construcţiile au fost executate în anul 1997 şi sunt în stare fizică bună, uzura fizică fiind 0;
-Staţia are 3 pompe de alimentare livrate de firma Scheidt & Bachmann, fiind fabricate în 1994.
Pompele sunt conectate la un calculator MAŞTER 10 pe care se poate supraveghea vânzarea
carburantului.
REZOLVARE: Se procedează la evaluarea terenului(prin metoda comparaţiei de
piaţă),evaluarea construcţiei(prin abordarea pe bază de costuri) şi a echipamentelor(tot prin
abordarea pe bază de costuri)
Estimarea valorii terenului prin metoda comparaţiei directe
Pentru terenul de evaluat, teren în suprafaţă de 2.415 mp, s-a estimat că valoarea de piaţă
este de 16,8 USD/mp. Valoarea totală estimată a terenului va fi:
2.415 mp x 16,8 USD/mp = 40.572 USD = 1.351.777.896 lei
Abordarea pe bază de costuri în evaluarea construcţiilor

96
 Evaluarea s-a realizat prin metoda comparaţiilor unitare, luând în considerare costurile
unitare actuale de refacere a construcţiilor şi dimensiunile fiecărui element constructiv analizat.
Costul de înlocuire total brut estimat pentru construcţii este 8.940.209 mii lei.
Construcţiile nu sunt afectate de uzură fizică şi nici de neadecvare funcţională. Rămâne de
analizat deprecierea economică, din cauze externe, care reprezintă utilitatea diminuată sau
crescută a unei clădiri datorată unei influente negative/pozitive din mediul exterior. Ea poate fi
cauzată de o serie de factori, cum ar fi: localizarea proprietăţii în localitate, regiune sau
provincie, condiţiile pieţei locale s.a. Există două metode de estimare:
-capitalizarea pierderii de profit sau de chirie atribuită influenţelor negative;
-compararea cu tranzacţii de proprietăţi similare care suferă aceleaşi influenţe negative.
Din compararea cu tranzacţii de proprietăţi similare care suferă aceleaşi influenţe ale pieţei
imobiliare s-a desprins concluzia că spaţiul comercial nu este influenţat de depreciere din cauze
externe, ci de o “apreciere” de aproximativ 100%. Cuantificând toate deprecierile/aprecierile
care afectează construcţiile, reiese că acestea sunt afectate de o apreciere totală de 100%. Aşadar
costul de înlocuire net al construcţiilor este de: 8.940.209 mii lei x (1+1,00) = 17.880.418 mii
lei
În abordarea prin costuri valoarea proprietăţii se obţine prin însumarea costului de
înlocuire net cu valoarea de piaţă a terenului, respectiv: 17.880.418 mii lei + 1.351.778 mii lei =
19.232.196 mii iei
Evaluarea echipamentelor prin abordarea pe bază de costuri
Costul de înlocuire brut al sistemului de pompe conectate la calculatorul MAŞTER 10 s-a
determinat în funcţie de preţurile de livrare pentru echipamente similare, în vigoare la data
evaluării. Corecţiile uzurii fizice au fost făcute pe baza observaţiilor făcute cu ocazia inspecţiei şi
luarea în considerare a condiţiilor concrete de lucru a sistemului de pompe.
Cele trei pompe de alimentare cu carburant livrate de firma Scheidt & Bachmann împreună
cu calculatorul MAŞTER 10 pe care se poate supraveghea vânzarea carburantului au fost
estimate a avea un cost de înlocuire total de 415 milioane lei.
Gradul de depreciere pentru acest sistem fabricat în 1994 a fost estimat la 60%.
Costul de înlocuire net al sistemului este, aşadar, de 166.000 mii lei.
Deci valoarea patrimonială (pe bază de costuri) este 19.398.196 mii lei.37

8.2.Exemplu de determinare a activului net corectat (ANC) la o societate comerciala

Un alt exemplu se refera la corectarea unor valor de active si elemente de capital propriu
efectuate cu ocazia evaluarii unei intreprinderi prin abordarea pe baza de active si in care,
plecand de la activul net contabil (ANc), a ajuns in urma corectiilor efectuate la anumite active
care si-au modificat valoarea, s-a determinat activul net corectat (ANC).
La o intreprindere supusa evaluarii, in urma corectării valorilor contabile cu diferenţele din
evaluare, rezultă următorul activ net corectat:
lei
Valori
contabile
Nr. la Valori
Specificaţie rd. 31.08.2009 Ajustări ajustate
A. ACTIVE IMOBILIZATE 1
37
Exemplul este preluat după Aplicaţia inginerei Mihaela Kocsis, publicată în lucrarea „Ghid practic de evaluare”, editată sub coordonarea lui
Sorin V. Stan la Editura IROVAL, Bucureşti, 2003, pag. 137-141

97
I. IMOBILIZARI NECORPORALE 2 2.570 0 2.570
II. IMOBILIZARI CORPORALE 3 436.510 687.359 1.123.869
III. IMOBILIZARI FINANCIARE 4 7.039 0 7.039
ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL 5 446.119 687.359 1.133.478
B. ACTIVE CIRCULANTE 6
II. CREANTE 7 85.833 -748 85.084
IV. CASA SI CONTURI LA BANCI 8 68.124 0 68.124
ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL 9 153.956 -748 153.208
C. CHELTUIELI IN AVANS 10 13.569 0 13.569
D. DATORII MAI MICI DE UN AN 11 136.129 0 136.129
E. ACTIVE CIRCULANTE, RESPECTIV DATORII
CURENTE NETE 12 31.396 -748 30.648
F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE 13 477.515 686.611 1.164.126
G. DATORII MAI MARI DE UN AN 14 0 0
H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI 15 49.062 0 49.062
J. CAPITAL SI REZERVE 16
I. CAPITAL, TOTAL, din care: 17 90.000 0 90.000
-capital subscris vărsat 18 90.000 0 90.000
III. REZERVE DIN REEVALUARE 19 686.611 686.611
IV. REZERVE 20 523.185 0 523.185
VI. REZULTATUL EXERCITIULUI - Sold D 21 184.730 0 184.730
TOTAL CAPITALURI PROPRII 22 428.454 686.611 1.115.065
ACTIV NET CORECTAT - LEI 23 428.454 686.611 1.115.064
Număr de acţiuni CONSIT 24 22.500
Valoarea pe acţiune 25 49,56
Nr. acţiuni pachet 19.591 26 19.591
Valoare pachet de 19.591 acţiuni 27 970.899
Valoarea societatii determinata in urma abordarii pe baza de active, conform activului net
corectat(ANC) este de 970.899 lei.
Un alt exemplu este preluat din lucrarea „Evaluarea intreprinderii Editia a treia revizuita”,
aparuta sub coordonarea specialistilor Sorin V. Stan si Ion Anghel, in editurile IROVAL si
INVEL MULTIMEDIA Bucuresti in 200738.
În urma parcurgerii tuturor etapelor de evaluare a categoriilor de active, care necesită
corecţii faţă de valoarea lor contabilă, ca şi a unor datorii, sinteza corecţiilor şi calcularea
Activului Net Corectat se face într-un tabel cu forma sintetizată de mai jos.
Valori Ia Valori
Nr. ajustate
SPECIFICAŢIE 31.12.2006 Ajustări lei
rd. lei
lei
(2+3)
0 1 2 3 4
IMOBILIZĂRI NECORPORALE 1 25.000 0 25.000
IMOBILIZĂRI CORPORALE 2 3.309.723 22.496.918 25.806.641
IMOBILIZĂRI FINANCIARE 3 2.472.368 3.000 2.475.368
ACTIVE IMOBILIZATE-TOTAL 4 5.807.091 22.499.918 28.307.009
(1+2+3)
STOCURI 5 32.500 200 32.700

38
Exemplul este prezentat la p.344

98
 CREANŢE 6 681.517 -550 680.967
INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN SCURT 7 66.035 0 66.035

CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI 8 6.551.576 0 6.551.576

ACTIVE CIRCULANTE-TOTAL 9 7.331.628 -350 7.331.278
(5+6+7+8)
CHELTUIELI ÎN AVANS 10 200 0 200
DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O 11 456.216 0 456.216
PERIOADĂ UN AN
ACTIVE CIRCULANTE NETE, DATORII 12 4.948.809 -350 4.948.459
CURENTE NETE (9+10-11-16)

TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE 13 8.829.097 22.499.568 31.328.665

DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O 14 162.300 0 162.300

PERIOADĂ UN AN
PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI 15 15.000 0 15.000
CHELTUIELI
VENITURI ÎNREGISTRATE ÎN AVANS 16 1.926.803 0 1.926.803

ACTIV NET CONTABIL (13-14-15) 17 8.651.797 X

ACTIV NET CORECTAT (13-14-15) 18 X 31.151.365
Valoarea societatii determinata in urma abordarii pe baza de active, conform activului net
corectat (ANC) prezentat in exemplul de mai sus, este de 31.151.365 lei.

8.3.Exemplu de determinare a activului net de lichidare (ANL) la o societate comerciala

Reamintim principalele cerinte ale modalitatii de determinare a Activului net de lichidare

(ANL).
Activul net de lichidare (ANL) se aplică în cazul întreprinderilor aflate în proces de
lichidare sau reorganizare judiciară. Totodată, poate fi o metodă adecvată dacă valoarea rezultată
din abordarea prin venituri este inferioară activului net corectat. În acest caz, valoare obţinută din
lichidarea afacerii este superioară celei rezultate din continuarea exploatării.
ANL = ANC A - costuri de lichidare, unde costurile de lichidare includ costurile legate de
închiderea întreprinderii, acordarea unor compensaţii salariaţilor, plata unor penalităţi pentru
neonorarea unor obligaţii asumate, dezafectarea unor capacităţi, eventuale obligaţii de
decontaminare, asigurarea pazei activelor până la finalizarea vânzării lor, marketingul legat de
vânzarea activelor, impozite aferente vânzărilor de active etc.
ANC A este un activ net corectat ajustat, pentru valorile unor active specializate sau cu
piaţă limitată, care nu pot fi valorificate la valoarea de utilizare din activul net sau alte corecţii
adecvate unor situaţii ce impun vânzarea forţată a unor active
Prezentam in continuare un exemplu ipotetic.
Valorile acestor
INDICATORI
Indicatori (lei)
1 2

99
 A)ACTIV NET CORECTAT (ANC) 10.400.000
B)CORECTII IMPUSE DE ACTIVE SPECIALIZATE SAU 4.500.000
CU PIATA LIMITATA
C)ACTIVUL NET CORECTAT AJUSTAT ANC A (C=A-B) 5.900.000

D)COSTURI DE LICHIDARE 2.800.000

F)ACTIVUL NET DE LICHIDARE 3.100.000
-ANL(C-D)
Valoarea Activului net de lichidare (ANL) din exemplul de mai sus este 3.100.000 lei.

9.ABORDAREA PE BAZA DE VENITURI IN EVALUAREA INTREPRINDERII.

ABORDAREA PE BAZA DE RANDAMENT A VALORII INTREPRINDERII. METODA
EVALUARII PE BAZA PROFITULUI INTREPRINDERII

9.1.Logica abordării pe bază de venit

Prin această abordare se estimează valoarea unei întreprinderi, sau a unui pachet de
acţiuni prin calcularea valorii prezente a veniturilor anticipate pentru proprietari/investitori, în
mod uzual, prin metoda capitalizării profitului net şi/sau actualizării cash flow-ului sau a
dividendelor.
În cazul metodelor bazate pe capitalizare, un nivel reprezentativ şi reproductibil al
venitului (de regulă, profitul net sau dividendele) este împărţit la o rată de capitalizare sau este
înmulţit cu un multiplu al venitului considerat, convertind astfel venitul în valoare.
În cazul metodelor bazate pe tehnica actualizării, cash flow-ul sau dividendele sunt
estimate pentru fiecare din anii unei perioade explicite de previziune şi apoi convertite în valoare
prin aplicarea unei rate de actualizare.
Una din premisele importante ale estimării valorii în abordarea pe bază de venit este
continuitatea exploatării, respectiv premisa că întreprinderea evaluată sau parte din aceasta îşi va
continua activitatea operaţională şi într-un viitor previzibil, fără a suferi transformări nedorite
(încetarea activităţii sau lichidarea).
In continuare prezentam cateva aspecte de ultima ora legate de abordarea pe baza de
venituri, din Standardele de evaluare ANEVAR(cel intitulat „SEV200-Intreprinderi si participatii
la intreprinderi”)39 realizate pe baza Standardelor Internationale de Evaluare Editia 2011.
Prin abordarea prin venit se estimeaza valoarea unei intreprinderi sau a unei participatii
prin calcuIarea valorii actualizate a beneficiilor economice viitoare. Cele doua metode uzuale ale
abordarii prin venit sunt: metoda capitalizarii beneficiilor economice si metoda fluxurilor de
numerar actualizate.
Capitalizarea beneficiilor economice poate fi utilizata fie in cadrul metodei fluxurilor de
numerar actualizate pentru a determina valoarea terminala, fie in aplicarea metodei actualizarii
dividendelor.
In metoda capitalizarii beneficiilor economice, un nivel reprezentativ anual normalizat al
beneficiilor se imparte la o rata de capitalizare adecvata.

39
Aparute in Bucuresti la ANEVAR in 2014

100
 Conform C25, SEV 200, in aplicarea metodelor de capitalizare, cresterea asteptata a
beneficiilor economice este luata in considerare in rata de capitalizare. Pentru a determina rata de
capitalizare, din rata de actualizare se scade rata asteptata de crestere pe termen lung a
beneficiilor economice.
In metoda fluxului de numerar actualizat, fluxurile nete de numerar se estimeaza pentru
fiecare din perioadele viitoare. Aceste fluxuri se convertesc in valoare prin aplicarea ratei de
actualizare, folosind tehnicl de actualizare.
Ratele de actualizare trebuie estimate in aceeasi moneda in care sunt exprimate fluxurile
nete de numerar viitoare sau beneficiile economice supuse actualizarii sau capitalizarii. Trebuie
sa existe coerenta intre fluxurile nete de numerar si tipul de rata de actualizare utilizat. Astfel,
fluxurilor nete de numerar estimate dupa impozitare li se vor aplica o rata de actualizare estimata
dupa impozitare, iar fluxurilor nete de numerar estimate inainte de impozitare li se vor aplica rate
de actualizare estimate inainte de impozitare.
Fluxurile nete de numerar exprimate in termeni nominali (ce includ modificarile viitoare
ale preturilor generate de inflatie sau deflatie) sunt actualizate cu rate nominale, iar fluxurile nete
de numerar exprimate in termeni reali (preturi constante) sunt actualizate folosind rate de
actualizare exprimate in termeni reali.
In mod similar, rata de crestere asteptata pe termen lung a beneficiilor economice trebuie
sa fie fundamentata si exprimata in mod clar, in termeni nominali sau reali, dupa caz.
Conform C1 si C26, SEV 200, valoarea intreprinderii este determinata in mod uzual prin
actualizarea fluxurilor nete de numerar la dispozitia intreprinderii cu costul mediu ponderat al
capitalului. Valoarea capitalurilor proprii poate fi determinata fie direct, prin actualizarea
fluxurilor nete de numerar la dispozitia actionarilor cu costul capitalului propriu, fie indirect, prin
scaderea valorii datoriilor nete purtatoare de dobanda din valoarea intreprinderii.
In estimarea costului mediu ponderat al capitalului ar trebui sa se ia in calcul o structura
optima a capitalului, care ia in considerare caracteristicile intreprinderii si ale domeniului de
activitate si care este determinata pe baza valorii de piata a capitalurilor proprii si a datoriilor
purtatoare de dobanda.
Beneficiile economice viitoare trebuie estimate luand in considerare activele detinute de
intreprinderea subiect si investitiile necesare, performantele anterioare ale intreprinderii,
evolutia asteptata a acestora, precum si factorii economici cu impact asupra activitatii
intreprinderii si asupra domeniului sau de activitate.
Conform C29, SEV 200 evaluatorul poate ajusta valoarea estimata prin abordarea prin
venit pentru a reflecta vandabilitatea mai redusa a participatiei subiect al evaluarii sau lipsa
dreptului de control aferent participatiei respective. Utilizarea, cat si nivelul oricaror astfel de
prime sau disconturi, vor trebui argumentate in raportul de evaluare.
Metoda actualizarii dividendelor se recomanda a fi utilizata in cazul in care evaluatorul
detine suficiente informatii credibile privind politica de dividende a intreprinderii si evolutia sa
viitoare.
Ratele de actualizare/capitalizare, modelul de estimare si rationamentul care a stat la baza
determinarii acestora trebuie sa fie prezentate in raportul de evaluare40.

9.2.Metoda capitalizării venitului

40
Problemele de mai sus sunt prezentate la pp.177-179 din Standardele ANEVAR

101
 Această metodă se bazează pe raportarea unui singur flux de venit/beneficiu economic,
aferent unei singure perioade (de regulă, un an) la o rată de capitalizare. Este considerată o
simplificare a metodei actualizării fluxurilor de lichidităţi – DCF.
Metoda se bazează pe formula prezentată în anul 1890 de Alfred Marshall, care a
identificat legătura dintre venit şi valoare astfel:
Venit
Valoarea = ----------------
Rata dobânzii

În evaluarea întreprinderii reţinem ca relaţii de bază:

Venit
Valoarea = ------------------------
Rata de capitalizare
sau:
Valoarea = Venit x multiplicator
Capitalizarea profitului este o metodă utilizată pe scară largă de către investitori, ea având
avantajul simplităţii şi uşurinţei înţelegerii. Aplicabilitatea ei este însă limitată la firmele care au
sau vor avea o situaţie relativ stabilă a fluxului de venit reţinut în evaluare. Prin urmare, metoda
capitalizării profitului nu este aplicabilă în cazul întreprinderilor aflate în faza de
creştere/descreştere rapidă într-o fază de investire/dezinvestire importantă etc.
Metoda poate fi utilizată atât pentru estimarea capitalului acţionarilor, cât şi pentru întreg
capitalul investit, având în vedere logica prezentată în tabelul 1.

Metoda capitalizării venitului şi valoarea estimată

Tabelul 1

Desigur, se poate estima valoarea capitalului propriu şi pornind de la valoarea capitalului

investit din care se deduc datoriile către alţi furnizori de capital (exclusiv acţionarii).
Formule de calcul

102
 Cel mai adesea, evaluatorii utilizează ca venit (beneficiu economic) în cadrul metodei
capitalizării, indicatorul profit net, iar relaţia de calcul este următoarea:

PN
VCP = ----
c
în care:
VCP = valoarea întreprinderii prin metoda capitalizării profitului;
PN = profitul net;
c = rata de capitalizare.
Aceasta reprezintă formula de bază, aplicabilă în situaţiile în care se estimează o
menţinere constantă a profitului net pe durata de previziune.
În condiţiile în care este previzionată o dinamică stabilă (constantă) a profitului net se
utilizează modelul de creştere Gordon, iar relaţia de calcul a valorii devine:

PN
VCP = ---------
c-g

sau, atunci când profitul net se bazează pe rezultatul ultimului an încheiat înainte de data
evaluării:
1+g
VCP = PN0 x -------------
c-g
în care:
g = rata de creştere constantă;
PN0 = profitul net al anului imediat anterior datei evaluării.
Deci, este vorba de formule extrem de simple (în relaţia de bază fiind implicaţi doar doi
termeni: profitul net şi rata de capitalizare), pentru evaluator esenţială fiind, de fapt, înţelegerea
corectă a sensului termenilor care generează o valoare estimată prin capitalizare.
În condiţiile în care este previzionată o dinamică stabilă (constantă) a profitului net se
utilizează modelul de creştere Gordon, iar relaţia de calcul a valorii devine:
PN
VCP 
cg
sau, atunci când profitul net se bazează pe rezultatul ultimului an încheiat înainte de data
evaluării:
1 g
VCP  PN 0 
cg
în care:
g = rata de creştere constantă;
PN0 = profitul net al anului imediat anterior datei evaluării.
Deci este vorba de formule extrem de simple (în relaţia de bază fiind implicaţi doar doi
termeni: profitul net şi rata de capitalizare), pentru evaluator esenţială fiind, de fapt, înţelegerea
corectă a sensului termenilor care generează o valoare estimată prin capitalizare.
Rata de actualizare (costul capitalului) şi rata de capitalizare se şi aseamănă, dar se şi
deosebesc.

103
 Atât ratele de capitalizare, cât şi ratele de actualizare se bazează pe informaţii de piaţă,
care:
-sunt exprimate ca un multiplu de preţ (derivat din informaţiile despre întreprinderile cotate
sau din tranzacţii cu pachete de acţiuni); sau
-exprimă o rată a rentabilităţii investiţiei (derivată din informaţiile despre investiţiile
alternative).
Totuşi, uneori este dificil de realizat diferenţa dintre rata de actualizare (utilizată în metoda
DCF) şi rata de capitalizare – element-cheie în metoda capitalizării venitului.
Principalele elemente de diferenţiere între cele două rate au în vedere:
-rata de capitalizare este utilizată pentru a converti un flux constant şi reproductibil în
valoarea prezentă a proprietăţii, în vreme ce rata de actualizare este utilizată pentru a converti
fluxuri viitoare diferite ca mărime şi evoluţie în valoarea prezentă a proprietăţii care generează
acele fluxuri;
-rata de capitalizare preia toate modificările viitoare ale venitului considerat pentru
estimarea valorii;
-modificările în veniturile viitoare sunt preluate în capitalizare prin deducerea din rata de
actualizare a ratei de creştere anuale a venitului prin intermediul relaţiei Gordon – Shapiro, deci:
Rata de capitalizare (c) = rata de actualizare (a) – rata de creştere (g), sau c = a – g;
-în tehnica bazată pe actualizare, orice creştere a venitului este previzionată, pentru fiecare
an de previziune, fiind preluată în estimarea valorii la numărător. Prin capitalizare, modificările
viitoare ale venitului sunt estimate ca o medie anuală (rata de creştere) şi preluate în estimarea
valorii la numitor (rata de creştere se deduce din rata de actualizare). Din punct de vedere
matematic, dacă rata de creştere este estimată corect, capitalizarea va produce aceeaşi valoare ca
şi tehnica bazată pe actualizare;
-dacă este estimată o creştere importantă pe termen scurt sau mediu a beneficiului
economic al întreprinderii, după care va fi probabilă o perioadă stabilită sau o dinamică lentă, din
punct de vedere tehnic va fi preferată o metodă bazată pe actualizare. Evaluatorul cunoaşte că o
rată de creştere rapidă va fi preluată de indicatorii de piaţă (de exemplu, PER = multiplicatorul
preţ pe acţiune/profit net pe acţiune), dar un PER ridicat are încorporată o rată de creştere ce
include şi o componentă speculativă.
Un aspect important, valabil atât pentru rata de actualizare, cât şi pentru rata de capitalizare
vizează coerenţa între estimarea profitului (în termeni nominali sau în termeni reali) şi rata de
actualizare/capitalizare. Evident, atunci când venitul este previzionat în termeni nominali (preţuri
curente), trebuie utilizate rate nominale, iar când venitul este exprimat în termeni reali (preţuri
constante), trebuie utilizate rate reale. De asemenea, rata de creştere aşteptată a venitului (g)
trebuie să fie coerenţa cu estimarea venitului şi a ratei de actualizare sau de capitalizare.
Relaţia dintre cele două rate (termeni nominali/termeni reali) este:
i r
in  1
1 r
în care:
in = rata (de actualizare sau capitalizare) exprimată în termeni reali;
i1 = rata (de actualizare sau capitalizare) exprimată în termeni nominali;
r = rata inflaţiei.
De exemplu, dacă rata de capitalizare exprimată în termeni nominali este de 28,5%, iar rata
anuală a inflaţiei este de 17%, rezultă o rată de capitalizare exprimată în termeni reali de 9,83%.

104
 28,5  17
in   9,83%
1  0,17
Profitul net trebuie estimat pe baza performanţelor anterioare ale întreprinderii, dar şi prin
considerarea evoluţiei sperate a acesteia, a factorilor care acţionează în ramura sa de activitate şi
în economia naţională.
Din punct de vedere tehnic, profitul net poate fi estimat pornind de la:
- realizările dintr-un an anterior;
- realizările probabile pentru anul în curs;
- realizările probabile în perioada imediat următoare.
Pe baza diagnosticului întreprinderii şi a judecăţii sale evaluatorul operează pentru una
dintre cele trei variante, fiecare presupunând un anumit demers metodologic.
În cazul în care evaluatorul optează pentru considerarea realizărilor dintr-un an
anterior reprezentativ, este necesară analiza şi interpretarea (din prisma evaluării) a contului de
rezultate pentru ultimii 3-5 ani. Această analiză va avea în vedere:
Alegerea unui an reprezentativ şi relevant pentru estimarea profitului net ce va fi utilizat în
formula de calcul.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli ca urmare a impactului unor evenimente
întâmplătoare (asigurarea cerinţei de reproductibilitate în viitor):
- greve;
- inundaţii, furtuni, incendii;
- cheltuieli de punere în funcţiune a unor instalaţii.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli pe baza cerinţei normalitate:
- compensarea proprietarilor;
- impactul contabilizării stocurilor;
- cheltuieli cu materiale sau servicii atunci când există diferenţe faţă de valorile de piaţă
ale acelor materiale sau servicii;
- personalul în surplus.
Ajustarea elementelor de venit şi/sau de cheltuieli generate de activele redundante (în afara
exploatării). Evaluatorul va elimina toate veniturile şi cheltuielile generate de activele în afara
exploatării, astfel încât să existe coerenţa între profitul net estimat (al activităţii operaţionale a
întreprinderii), rata de capitalizare şi rata de creştere, precum şi coerenţa între metoda utilizată în
abordarea pe bază de active şi metoda capitalizării profitului.
În cadrul acestor active în afara exploatării includem: licenţe, contracte de franşiză şi
drepturi de autor neutilizate, teren liber neutilizat pentru activitatea operaţională, case de vacanţă,
clădiri închiriate terţilor, echipamente în surplus, investiţii în alte întreprinderi, stocuri
depreciate, un portofoliu de acţiuni vandabile, disponibilităţi în surplus etc.
În cazul în care evaluatorul optează pentru considerarea realizărilor probabile ale
anului în curs (faţă de data evaluării) sau pentru cele ale unui an viitor, este necesară
utilizarea diagnosticului şi analiza pieţei pentru a construi un cont de rezultate tipic pentru
întreprinderea evaluată.
În viziunea CECCAR metoda capitalizării veniturilor se bazează pe un multiplicator
capitalistic y, care poate avea diferite semnificaţii.
a)Referinţa cea mai des întâlnită o reprezintă rata neutră de plasament (i), acordându-i
l
valoarea de , care semnifică durata de recuperare a investiţiei;
i

105
 b)O altă referinţă o constituie actualizarea unei serii de fluxuri financiare constante
(rata de actualizare „t”), până în anul „n”, în care Y reprezintă un număr de unităţi „an” şi se
determină prin formula:
1
1
an 
1  t  n
t
Valorile lui „an” se pot lua din tabelele întocmite în acest scop.
c)O altă referinţă a multiplicatorului Y este dată de forma PER (Price Earnings Ratio),
exprimată de raportul:
cursul bursier al unei actiuni
dividend platit  profit nerepartizat
sau dacă întreprinderea nu este cotată, dar a acordat dividende, atunci în locul cursului
bursier se determină valoarea unei acţiuni rezultate din raportul:

capitalul propriu
numarul de actiuni

iar apoi valoarea unei acţiuni se raportează la dividendul plătit.

1
Rata de plasament aferentă PER se determină ca raport între şi semnifică durata de
PER
recuperare a investiţiei.

106
 10.ABORDAREA PE BAZA DE VENITURI IN EVALUAREA INTREPRINDERII.
METODA EVALUARII PE BAZA DIVIDENDELOR. EVALUAREA INTREPRINDERII
PE BAZA ACTUALIZARII FLUXULUI DE LICHIDITATI (CASH-FLOW)

10.1.Metoda actualizării fluxurilor de lichidităţi (DCF)

Această metodă este una dintre cele mai complexe metode de evaluare, dar totodată şi cea
mai corectă din punct de vedere teoretic. Ea se bazează pe actualizarea tuturor beneficiilor
economice proiectate (fluxuri de lichidităţi sau alte variabile asimilate) ale întreprinderii,
utilizând o rată de actualizare ce reprezintă costul capitalului pentru acea investiţie.
Formule de calcul
Estimarea valorii întreprinderii prin metoda actualizării fluxurilor de disponibilităţi
(DCF) se bazează pe următoarea relaţie de calcul:
n CF Vr
V = Σ ----------- + -----------
i =1 (1 + a)i (1 + a)n

în care: VDCF = valoarea întreprinderii prin metoda DCF;

CF = cash flow disponibil pentru acţionari (dacă se estimează valoareacapitalului
acţionarilor), sau pentru furnizorii de capital (dacă se estimează valoarea capitalului investit).
Deci, poate fi vorba de:
CFNA = cash flow la dispoziţia acţionarilor;
CFNCI = cash flow la dispoziţia capitalului întreprinderii (firmei);
a = rata de actualizare (costul capitalului);
Vr = valoarea reziduală;
i = anul de previziune;
n = intervalul de previziune (număr de ani).
În viziunea CECCAR formula cea mai des utilizată poartă denumirea de „Discounted
cash flow”, care se traduce: flux de trezorerie redus atât prin actualizare, cât şi prin întreruperea

107
la anul n de prognoză, când se calculează valoarea reziduală a activului sau a societăţii
respective. Potrivit acestei metode, formula de evaluare este:

n CF − Ir Vr
V (DCF) = Σ ------------ + -------------
i=1 (1 + t)n (1 + t)n
în care:
V (DCF) = valoarea activului sau a întreprinderii prin formula fluxului de trezorerie
redus;
CF = cash flow;
Ir = investiţii de reînnoire, de menţinere;
Vr = valoarea reziduală;
t = rata de actualizare;
n = ultimul an de prognoză.
Esenţa metodei constă în însumarea fluxurilor de disponibilităţi care rămân în fiecare an
în unitate, până în anul n, când se apreciază că proprietarul ar trebui să-şi reconsidere modul de
abordare a afacerii sale; în acest an n se stabileşte valoarea reziduală a activului, a întreprinderii,
a societăţii.
Potrivit acestei metode, evaluarea întreprinderii se face în funcţie de perspectivele sale de
dezvoltare; este o metodă prin excelenţă prospectivă. Această metodă se bazează pe definiţia
activelor dată de IFRS, potrivit căreia un activ reprezintă o resursă controlată de către
întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă generarea unor
beneficii economice viitoare.
Actualizarea fluxurilor nete se face pentru a ţine cont de riscuri şi de exigenţa de
rentabilitate a investitorului potenţial.
Actualizarea fluxurilor nete se face pentru a ţine cont de riscuri şi de exigenţa de
rentabilitate a investitorului potenţial.
Aplicarea metodei se face în patru etape succesive:
1.Calculul fluxului de lichidităţi nete istorice pe minimum trei ani, folosind sinteza
diagnosticelor.
2.Proiectarea fluxului de lichidităţi nete pe o perioadă mai lungă, dar compatibilă cu
orizontul de prognoză stabilit întreprinderii; deci o bună viziune, o înţelegere a fluxurilor trecute:
vânzări, preţuri, structura cheltuielilor, riscuri etc.
3.Determinarea valorii reziduale ce urmează a fi adăugată la cash-flow-ul din ultimul an
proiectat; orizontul prognozat este, în general, estimat ţinând seama de constatările
diagnosticelor, marcând momentul când proprietarul va decide viitorul întreprinderii în anul
ultim prognozat; valoarea reziduală, de regulă, se calculează prin aplicarea unui multiplicator z la
cash-flow-ul ultimului an prognozat (Vr = Z x CF) sau aplicând modelul Gordon, respectiv:
1
Kg
, unde K este coeficientul de ajustare pentru risc, iar g este creşterea pe termen lung a
fluxului de numerar; de exemplu, dacă K = 20% iar g este zero, atunci multiplul rezidual va fi 5.
Estimarea valorii reziduale după perioada explicită şi neexplicită comportă şi alte
aspecte,relevate şi de specialistul Manaţe Daniel. Perioada explicită este caracterizată de
posibilitatea de a face previziuni credibile pe baza unei cantităţi semnificative de informaţii
relevante de care dispune evaluatorul. Mărimea duratei de previziune explicită se alege în
funcţie de:

108
 -cantitatea, calitatea şi relevanţa informaţiilor despre mediul extern şi intern al
întreprinderii (informaţii complete şi relevante - durata mare);
-predictibilitatea evoluţiei mediului extern al firmei şi al activităţii acesteia (mediu şi
activitate uşor predictibile - durata mare);
-ciclurile de viaţă ale produselor/serviciilor întreprinderii (cicluri lungi - durata mare);
-rata de înnoire a tehnologiilor şi dinamica sectorului de activitate (rată scăzută - durata
mare);
-gradul de depreciere fizică, funcţională şi economică (grad scăzut - durata mare) etc.
Caracteristic acestei perioade este discontinuitatea valorilor obţinute în anii de previziune,
datorită diferenţelor între fluxurile financiare totale anuale şi ratelor diferite de actualizare. În
practică nu se extinde această perioadă la mai mult de 10 ani, deoarece scenariile ar avea un grad
mic de credibilitate peste acest interval.
A doua perioadă, ne-explicită este caracterizată fie de date şi informaţii esenţiale care
sunt indisponibile, fie sunt puţin credibile. Durata sa este de la ultimul an al perioadei explicite la
infinit. Valoarea reziduală (VR), este deci valoarea firmei în perioada de previziune ne-
explicită. Graficul care urmează redă sugestiv, caracterul discontinuu al fluxurilor în perioada
explicită şi respectiv caracterul continuu al valorii reziduale.

Estimarea valorii reziduale (sau terminale) înlătură necesitatea unor previziuni detaliate în
perioada ne-explicită care, în cazul unor intervale mari de timp, sunt problematice din punct de
vedere al predictibilităţi datorită factorilor mediului general extern al întreprinderilor, cât şi
dificultăţilor de estimare a factorilor interni şi a rezultatelor viitoare ale firmelor. În orice situaţie
în care previziunile se fac la perpetuitate în premisa de continuare nedeterminată a activităţii
firmei, VR = 0. Standardele Internaţionale de Evaluare recomandă următoarele metode pentru
estimarea VR:A)în premisa continuării activităţii;B)în premisa stopării activităţii.
A. În premisa valorii de continuare a activităţii firmei şi după finele perioadei
explicite:
a) Capitalizarea fluxului de numerar din ultimul an de previziune ( CFn ) cu o rată
adecvată tipului de valoare pe care o estimăm ( VCP sau VI );
b) Multiplicarea profitului net anual din ultimul an cu un multiplu adecvat pe baza
analizei ratelor de evaluare ale sectorului din care face parte firma evaluată.
B. În premisa valorii, de stopare a activităţii firmei la finele perioadei explicite, se
poate estima valoarea netă de realizare a activelor nete reziduale la finele perioadei explicite,
printr-o abordare bazată pe active, adecvată ipotezelor de lucru (însumarea valorii de piaţă sau a
valorii de lichidare a activelor, după scăderea costurilor aferente vânzării acestora şi stopării
activităţii). Această valoare poate fi distribuită acţionarilor.

109
 În cazul estimării Valorii întreprinderi (VI), pentru calculul VR prin capitalizarea CFn , se
poate folosi costul mediu ponderat al capitalului ( c mpc , iar la estimarea Valorii Capitalurilor
Proprii ( VCP ), pentru calculul VR prin capitalizarea CFn , se poate folosi costul capitalurilor
proprii ( c cp ) respectiv costul capitalului aferent acţiunilor ordinare ( c AO ) - în ambele cazuri, se
poate lua în considerare o rată medie anuală de creştere a fluxului “g”, care se scade din rata de
actualizare “a”.
Faptul că rata “g” este aplicată pentru perioada ne-explicită şi se presupune că se va
înregistra la perpetuitate, reflectă ipoteza că firma a ajuns la stabilitate şi că nu va putea
depăşi rata medie anuală de creştere a economiei naţionale din care face parte firma (sau cel mult
rata medie anuală de creştere a sectorului de activitate al firmei). Această presupunere are o
logică economică ce poate fi explicată prin prisma analizei industriale a lui Porter. Dacă un
sector economic va înregistra rentabilităţi mult superioare celorlalte sau va beneficia de facilităţi
speciale din partea autorităţilor, va atrage noi competitori, numărul acestora fiind, desigur,
dependent şi de mărimea barierelor de intrare. Cu cât va creşte mai mult numărul concurenţilor
în sector, cu atât se va intensifica competiţia şi se vor îngusta marjele, element ce va avea efecte
negative asupra profiturilor. În timp, rata de creştere a sectorului va scădea ca şi rata rentabilităţii
sectoriale, care se va alinia pe termen mediu-lung la rata de creştere a economiei.
În cazul previziunii pe două sau trei stadii, perioada ne-explicită corespunde
ultimului stadiu, doi şi respectiv trei, fiind perioada în care se presupune că firma ajunge, în
urma creşterilor mai mari din primele stadii, la o rentabilitate a capitalului investit ce egalează
costul capitalului investit, în cazul unor firme cu o puternică poziţie şi reputaţie pe piaţă, a căror
produse sunt cunoscute şi faţă de care există o loialitate accentuată a consumatorilor, se poate
face chiar ipoteza unei rentabilităţi peste costul capitalului investit.
Problema este mai delicată în cazul companiilor multinaţionale, unde rata de creştere
în ultimul stadiu este mult mai dificil de estimat în mod credibil. Totodată, efectele
globalizării, care tind să influenţeze semnificativ tot mai multe economii, dau o nouă dimensiune
previziunii pe stadii, deoarece ar trebui investigate efectele unor diverse situaţii din alte zone
geografice, dar care ar putea afecta întreprinderea analizată. Volatilitatea burselor de valori şi de
mărfuri de peste hotare, măsurile protecţioniste luate de unele ţări dezvoltate asupra unor produse
(oţel, aluminiu etc.), noua escaladare a terorismului mondial etc., sunt tot atâtea motive care
sporesc complexitatea previzionării creşterii unei firme pe diverse stadii. Vom detalia în
continuare posibilităţile de estimare a VR,în 4 variante:a)folosind abordarea pe bază de
venituri;b)pentru întreprinderile cotate la bursă;c)pentru întreprinderile necotate ;d)folosind
metode patrimoniale.
a) Calculul VR folosind abordarea pe baza veniturilor
a.l) Capitalizarea fluxului de numerar din anul (n + 1):
CFn (1  g) CFn 1
VR  
a g a g
CFn 1 este fluxul de numerar din anul (n+1), primul an al perioadei ne-explicite, “g” este
rata medie anuală de creştere (descreştere) a profitului net (respectiv a dividendelor) în perioada
de previziune neexplicită şi “a” este rata de actualizare
Pn
a.2) Capitalizarea profitului net previzionat din anul n: VR  , unde c = (a - g),
c

110
 “a” este rata de actualizare, “g”are semnificaţia de mai sus. Această metodă, este aplicabilă
numai în situaţia unor profituri previzionate pozitive în ultimul an de previziune. Totodată,
profitul net este un flux de venit mai puţin indicat în estimarea valorii, având un pronunţat
caracter contabil şi reflectând mai puţin fluxurile reale de numerar la dispoziţia acţionarilor sau a
firmei.
b) Pentru întreprinderile cotate, în afara capitalizării fluxului de numerar din primul an al
perioadei ne-explicite, întâlnim şi următoarele metode de calcul al VR:
b.1)Calculul pe baza indicatorului bursier PER
VR = CFn x PER, unde CFn este Cash-Flow-ul din ultimul an de previziune iar PER este un
indicator bursier, calculat la firmele cotate prin raportarea cursului acţiunii în anul n la profitul
net pe acţiune, estimat în anul n. Critica principală adusă relaţiei, vizează faptul că ne aflăm în
faţa unui raţionament în cerc. Astfel se încearcă să se găsească valoarea firmei astăzi dar una din
componentele valorii, VR se determină prin aprecierea cursului acţiunilor întreprinderii în viitor.
b.2) VR = Valoarea de revânzare, în care aceasta poate fi luată la nivelul capitalizării
bursiere de la momentul evaluării (preţul de vânzare este considerat egal cu cel de cumpărare).
c) Pentru întreprinderile necotate, se mai poate utiliza pentru calculul VR tot relaţia:
VR = CFn x PER, unde PER este însă extrapolat din sectorul de activitate din care face
parte firma, folosind datele sectoriale ale firmelor cotate şi comparabile cu cea evaluată. Metoda
este condiţionată însă de disponibilitatea unor date recente şi credibile referitoare la PER-ul unor
firme comparabile, listate, cu un volum de tranzacţii semnificativ.
d) Metode patrimoniale: Aceste metode sunt mai puţin recomandate deoarece folosesc
abordarea bazată pe active, combinând astfel abordarea pe baza veniturilor cu una patrimonială
şi afectând astfel credibilitatea demersului. Totuşi, în ipoteza în care întreprinderea va înceta
să funcţioneze la finele perioadei explicite, pentru estimarea VR, metodele patrimoniale sunt
adecvate.
Sunt situaţii, în cazul unor firme nou constituite în anumite sectoare (industrii de înaltă
tehnologie de exemplu) în care valoarea CFDA în perioada explicită este uneori negativă,
proporţia cea mai consistentă din valoarea fondurilor acţionarilor fiind dată de VR. Explicaţia
vine din cuantumul ridicat al investiţiilor de capital necesare în perioada explicită (echipamente
şi tehnologii performante, de ultimă oră) şi care diminuează
Estimarea unei valori reziduale cât mai aproape de valoarea obtenabilă după
perioada de previziune explicită este esenţială pentru o valoare credibilă prin metoda Cash-
Flow. În general, putem afirma că pe măsură ce perioada explicită luată în calcul este mai mare,
contribuţia VR la valoarea firmei scade. Graficul de mai jos ilustrează această idee, dar
menţionăm că proporţia efectivă a VR în valoarea totală diferă de la un sector de activitate la
altul. Explicaţia vine din cuantumul diferenţiat pe sectoare economice al investiţiilor de capital
necesare în perioada explicită.

111
 Pentru asigurarea aplicării cât mai riguroase a metodei Cash- Flow, este necesar să se
asigure coerenţa dintre previzionarea profitului net şi a fluxurilor financiare în perioada de
previziune şi concluziile analizei diagnostic, vizavi de punctele tari şi slabe ale firmei, pe de o
parte şi de oportunităţile şi riscurile provenite din mediul extern al firmei, pe de altă parte. Este
un element important de urmărit şi, în lipsa acestei coerenţe, credibilitatea valorii obţinute pe
baza fluxurilor financiare este minimă.
4.Determinarea ratei de actualizare, graţie căreia este posibilă readucerea fluxurilor nete
viitoare şi a valorii reziduale în valori de azi; numită şi rata neutră, ea poate fi determinată
pornind de la dobânda obligaţiilor sau titlurilor de stat.
Este esenţial, pentru determinarea unei valori credibile, ca selectarea factorului de
actualizare să fie corelată cu tipul de venit şi cu structura capitalului şi tipul de drepturi evaluate.
Abordarea valorii activelor financiare, prin prisma actualizării unui flux de venituri economice
anuale viitoare aşteptate, se bazează pe o formulă de tipul următor:
n
FN i
VAF   i
unde:
i 1
 (1  a
t 1
t)

• FN sunt Fluxurile de Numerar (Financiare) viitoare aşteptate, în cazul evaluării

întreprinderii - dividende, profit net sau cash-flow (fluxuri de numerar anuale totale)
• at sunt ratele de actualizare ale fiecărui FN şi aferente anilor din perioada de previziune a
veniturilor aşteptate.
Explicitând formula de mai sus rezultă formula ce urmeaza, aferentă unei perioade de
previziuni care tinde la infinit şi în care ratele de actualizare sunt distincte în anii de previziune:
FN1 FN 2 FN n
VAF    ... 
(1  a 1 ) (1  a 1 )(1  a 2 ) (1  a 1 )(1  a 2 )...(1  a n )

Pentru simplificare se face ipoteza că pentru o perioadă de previziune explicită scurtă, între
3-10 ani, ce permite estimări credibile, devine relevantă pentru valoarea totală o valoare
suplimentară, numită reziduală (terminală sau continuă), obtenabilă prin vânzarea activului
la sfârşitul perioadei explicite. În aceste condiţii vom rescrie formula anterioara sub forma ce
urmeaza:
FN1 FN 2 FN n
VCF    ...  
(1  a 1 ) (1  a 1 )(1  a 2 ) (1  a 1 )(1  a 2 )...(1  a n )

112
 Perioada de previziune explicită
VR

(1  a1 )(1  a 2 )...(1  a n )

Perioada de previziune ne-explicită

Sau cu alte cuvinte:

Valoarea Activului Financiar = Valoarea din perioada de previziune explicită, obţinută prin
actualizarea fluxurilor de numerar + Valoarea din perioada de previziune ne-explicită, obţinută
prin actualizarea valorii reziduale.
În continuare, se face ipoteza simplificatoare că rata de actualizare este constantă în
perioada de previziune explicită (perioadă în care putem face estimări credibile asupra FN;), a t =
a = constant şi rezultă formula:
FN1 FN 2 FN n VR
VAF  1
 2
 ...  n

(1  a ) (1  a ) (1  a ) (1  a ) n
Evaluarea prin metoda actualizării fluxurilor financiare (DCF), deşi pare simplă, este
complexă în aplicare, necesitând: estimări reale de fluxuri previzionate; estimarea valorii
reziduale, estimarea ratei de actualizare.
Metoda prezintă însă avantajul de a scoate în evidenţă principiile fundamentale ale
evaluării întreprinderii şi de a fi considerată obiectivă pentru că nu este supusă problemelor de
ordin speculativ ale pieţei financiare.
În concluzie, această metodă de evaluare prin actualizarea fluxurilor viitoare de lichidităţi
reprezintă tehnica de evaluare cea mai satisfăcătoare din punct de vedere conceptual, dar şi cea
mai complexă în aplicare.

10.2. Modelul actualizării dividendelor

La baza Metodei Actualizării Dividendelor (Discounted Dividend Model în literatura

anglo saxonă) stă formula prezentata mai jos. D i reprezintă dividendele anuale, aferente unui
singur titlu în anul i, iar N  D i reprezintă dividendul total anual. În acest caz, valoarea reziduală
este exprimată de N  Pn , unde Pn este preţul estimat a fi obţinut prin revânzarea titlului în
anul n de previziune şi N este numărul total de titluri. Previzionarea fluxului dividendelor pleacă
de la previzionarea contului de profit folosind, fie modelul pe stadii, fie modelul scenariilor, dar
în ambele cazuri luând în considerare politica probabilă de dividend a întreprinderii în
perioada explicită.
N  D1 N  D2 N  Dn N  Pn  n
Di Pn 
VD 
(1  a )1

(1  a ) 2
 ... 
(1  a ) n

(1  a ) n
 N 
  (1  a ) i
 
(1  a ) n 
 i 1

În relaţia de mai sus sunt luate în considerare doar dividendele şi respectiv Pn, preţul de
revânzare al titlului în ultimul an de previziune explicită, deci singurul venit economic accesibil
unui acţionar minoritar, care nu poate de altfel influenţa decisiv politica de dividend, politica
investiţională, structura ţintă a capitalului, modalitatea şi condiţiile de finanţare. În cel mai bun
caz acesta poate vinde deţinerile sale. Este deci relevantă la stabilirea valorii unui titlu, respectiv
a unor pachete nesemnificative şi scenariile vor pleca de la politica de dividend şi structura

113
existentă a capitalului. Pentru determinarea valorii unui singur titlu, se foloseşte relaţia
prezentata in continuare:
n
D1 D2 Dn Pn Di Pn
VD 
(1  a )1

(1  a ) 2
 ... 
(1  a ) n

(1  a ) n
  (1  a )
i 1
i

(1  a ) n
unde D i şi Pn au semnificaţiile prezentate mai sus.
Pentru actualizarea dividendelor existe mai multe modele, din care sunt de amintit
următoarele:
1)Când perioada explicită este finită şi valoarea totală a titlului conţine şi preţul de
revânzare la sfârşitul perioadei explicite,Pn, întâlnim următoarele variante:
a) când dividendele sunt constante în perioada de previziune;
b) când dividendele cresc constant;
c) modelul Bates.
2) În situaţia obţinerii fluxului dividendelor la perpetuitate,distingem următoarele variante:
a)când dividendele sunt constante în perioada de previziune;
b)când dividendele cresc constant;
c)când se previzionează un supraprofit;
d)modelul Solomon;
e)modelul Elton şi Gruber.

In continuare prezentam UN EXEMPLU SIMPLIFICAT DE EVALUARE A UNEI

ÎNTREPRINDERI, PRIN METODA CAPITALIZĂRII PROFITULUI NET 41.
Ipotezele necesare pentru evaluare sunt:
-contul de profit şi pierdere reprezentativ supus corecţiilor este cel din 2005;
-data evaluării este 30 martie 2006;
-întreprinderea are în proprietate un depozit, care este închiriat unui terţ; deci este un
exemplu de activ din afara exploatării (sau redundant);
-întreprinderea nu funcţionează cu credite; deci rata de capitalizare reflectă costul
capitalului propriu;
-valoarea de realizare netă a depozitului este 60 mii euro;
-corecţia de diminuare a cifrei de afaceri (-200 mii euro) se explică prin existenţa unei
comenzi excepţionale, care nu se va mai repeta în anii viitori;
-corecţiile asupra cheltuielilor vor fi efectuate asupra elementelor acestora, cuprinse de la
lit. a) la j), din exemplul cifric, pe baza următoarelor informaţii obţinute de evaluator, din analiza
detaliată a activităţii desfăşurate:
a)în întreprindere se află în curs de punere în funcţiune o linie tehnologică, care va avea ca
efect diminuarea cu 10% a cheltuielilor materiale;
b)cheltuielile pentru salariile managerilor sunt cu 50% mai mari faţă de cele similare de la
unităţile operaţionale asemănătoare (cu acelaşi profil şi capacitate);
c)cheltuielile salariale ale funcţionarilor şi muncitorilor sunt cu 20% mai mici faţă de cele
realizate la unităţile similare;
d)cheltuielile cu deplasările managerilor au fost exagerate, unele nefiind legate de
activitatea de exploatare; corecţia adecvată a fost stabilită la 50%;
e)cheltuielile cu telefoane, rechizite, multiplicări etc. nu sunt controlate strict, ele putând fi
diminuate cu 20%;
41
Exemplul este preluat din lucrarea “Evaluarea intreprinderii,.Editia a treia revizuita”, aparuta in Editurile IROVAL
si INVEL MULTIMEDIA,Bucuresti, 2007, pp.234-236

114
 f)diminuarea cu 2 mii euro a impozitului se explică prin faptul că este atribuibil activului
redundant (depozit), care trebuie evaluat în mod distinct, la valoarea neta realizabilă;
g)corecţia asupra amortizării s-a făcut astfel:
- 1,2 mii euro, amortizare aferentă depozitului;
+ 6 mii euro, amortizare aferentă liniei tehnologice noi;
Total + 4,8 mii euro
h)din analiza prestaţiilor de servicii profesionale rezultă că se poate renunţa la două
contracte de prestări de servicii cu o valoare de 14 mii euro/an;
i)unitatea a închiriat, de la un terţ, un spaţiu comercial pentru care plăteşte o chirie cu 20%
mai mare faţă de chiria de piaţă;
j)întreprinderea nu are poliţă de asigurare pentru o clădire; prima de asigurare estimată este
1,5 mii euro;
Ca urmare a acestor ipoteze, corecţiile din contul de profit şi pierdere din anul
reprezentativ (2005), sunt redate în tabelul următor:

CPP 2005 Corecţii Date corectate

Indicatori
- mii euro - +/-
Cifra de afaceri 3.800 -200 3.700
Cheltuieli de exploatare:
a)materii prime şi materiale 1.600 - 160 1.440
b)cheltuieli salarii manageri 500 -250 250
c)cheltuieli salarii muncitori 800 + 160 960
d)deplasări 60 -30 30
e)telefoane, rechizite etc. 30 -6 24
f)impozite 20 -2 18
g)amortizare 120 + 4,8 124,8
h)servicii terţi 40 - 14 26
i)chirii 50 -10 40
j)asigurare - + 1,5 1,5
Cheltuieli de exploatare, total 3.220 -305,7 2.914,3
Profit brut exploatare 580 +205,7 785,7
Impozit (16%) 92,8 +28,6 121,4
Profit net din exploatare 487,2 +177,1 664,3
Rezultă ca profitul din exploatare net corectat (sau mentenabil pe termen lung) este 665 mii
euro, fiind egal şi cu profitul net curent corectat, deoarece întreprinderea funcţionează numai cu
capitaluri proprii.
Rata de actualizare adecvată (k), preluată de pe piaţă, este 20% iar creşterea previzionată
anuală perpetuă (g) a profitului net anual a fost fundamentată la 4%.
Prin aplicarea formulei Gordon - Shapiro se calculează valoarea a capitalului acţionarilor
(CA) investit în exploatare (teren, mijloace fixe, fond de rulment net şi eventuale active
necorporale).
Deci:
PN corectat 665 665
CA     4.156,2 mii euro
k g 0,20  0,04 0,16
în care rata de capitalizare (c) = k - g
Ca urmare, valoarea totala a CA al întreprinderii va fi:
CA total = 4.156,2 mii euro + 60 mii euro(*) = 4.216,2 mii euro, rotunjit 4.200 mii euro.

115
 11.ABORDAREA PE BAZA COMPARATIEI DE PIATA IN EVALUAREA
INTREPRINDERII

11.1.Logica abordării prin comparaţia de piaţă

Abordarea prin comparaţie se bazează pe un proces logic în care valoarea de piaţă se

obţine prin analiza tranzacţiilor cu întreprinderi similare şi relevante, compararea acestor
întreprinderi cu firma evaluată şi, în final, estimarea valorii companiei evaluate prin utilizarea
unor chei de conversie (multiplicatori).
Abordarea prin comparaţia de piaţă se bazează fundamental pe principiul substituţiei care
spune că în cazul existenţei unor alternative, investitorul va prefera cel mai mic preţ la riscuri
egale. În decizia investitorului ingredientul „risc” este cel mai important.
În această abordare evaluatorul compară subiectul evaluat cu alte întreprinderi similare,
cu participaţii şi acţiuni care au fost vândute pe piaţă.
În principiu, abordarea prin comparaţie poate fi aplicată şi în evaluarea firmelor închise,
premisa fiind că multiplicatorii de piaţă pot fi utilizaţi şi pentru evaluarea firmelor necotate.
Mecanismul abordării solicită evaluatorul să utilizeze preţurile şi indicatorii de piaţă alături de
alţi factori cum ar fi: profiturile, fluxurile de lichidităţi, valoarea contabilă a capitalurilor proprii
etc. să reţină indicatori (multiplicatori) de piaţă, iar ulterior să aplice ajustări corespunzătoare
diferenţelor naturale între firme cotate şi necotate (dimensiune, lichiditate, acces la finanţare
etc.).
Tipurile de valori ce se pot estima uzual prin metoda comparaţiei sunt cel mai adesea:
− valoarea de piaţă;
− valoarea de lichidare.
Esenţial pentru abordarea evaluării prin comparaţie o reprezintă asigurarea unei baze de
comparaţie corespunzătoare. Criteriile în funcţie de care se reţin întreprinderile pentru a asigura
cerinţele „similaritate” şi „relevanţă” precizate în standardele de evaluare sunt:

116
 − domeniul de activitate: firmele comparabile trebuie să acţioneze în acelaşi domeniu de
activitate şi să se afle sub influenţa aceloraşi variabile economice (piaţa de aprovizionare, piaţa
de desfacere etc.);
− caracteristicile cantitative: întreprinderile reţinute ca bază de comparaţie vor avea, în
principiu, dimensiuni similare cu cele ale firmei evaluate (volumul activelor, dimensiunea
capitalurilor proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi etc.);
− caracteristicile calitative: întreprinderile comparabile trebuie să aibă parametri
calitativi (tehnici, economico-financiari etc.) apropiaţi de ai firmei subiect al evaluării).
Datele generale necesare a fi obţinute sunt:
− denumirea firmei reţinute ca bază de comparaţie;
− ramura şi subramura de activitate;
− structura acţionariatului;
− dimensiunea firmei (volumul activelor, capitalurile proprii, cifra de afaceri, numărul de
salariaţi etc.);
− informaţii economico-financiare, inclusiv ratele financiare specifice metodei (Price
Earning Ratio – PER, Preţ/Activ net, Preţ/Cifra de afaceri etc.).
In continuare prezentam cateva aspecte de ultima ora legate de abordarea prin piata, din
Standardele de evaluare ANEVAR(cel intitulat „SEV200-Intreprinderi si participatii la
intreprinderi”)42 realizate pe baza Standardelor Internationale de Evaluare Editia 2011.
Conform C15, SEV 200, abordarea prin piata compara intreprinderea subiect cu alte
intreprinderi similare, cu participatii la intreprinderi similare tranzactionate pe piata, precum si
cu orice tranzactii relevante cu participatii ale intreprinderii subiect.
Cele trei surse uzuale de informati (folosite in abordarea prin piata) sunt: pietele de capital
pe care se tranzactioneaza participatii la intreprinderi similare; piata fuziunilor si achizitiilor de
intreprinderi; si tranzactiile anterioare cu participatii ale intreprinderii subiect al evaluarii
(conform C16, SEV 200).
Conform C17, SEV 200, in abordarea prin piata este necesar ca evaluatorul sa aiba acces la
o baza de date credibila, care sa cuprinda informatii privind caracteristicile calitative si
cantitative ale intreprinderilor similare selectate pentru analiza comparativa.
In completarea C18, SEV 200, evaluatorul va realiza analiza cantitativa si calitativa, prin
identificarea caracteristicilor reprezentative ale intreprinderii subiect, care ar trebui sa fie
analizate in comparatie cu cele ale intreprinderilor identificate ca fiind similare (de exemplu, se
pot analiza: aria geografica in care opereaza intreprinderile respective, cifra de afaceri si
structura acesteia, valoarea si structura valorii activelor, marjele de profit, perspectivele de
crestere etc.).
Analiza cotatiilor actiunilor emise de intreprinderi similare si listate pe o piata de capital
sau a tranzactiilor private care implica achizitionarea unor participatii la intreprinderi similare se
concretizeaza, de regula, in calculul anumitor multiplicatori. In calculul acestor multiplicatori, in
afara celor mentionate la C19, SEV 200, evaluatorul trebuie sa ia in considerare urmatoarele
aspecte:
a)precizia modalitatilor de calcul al multiplicatorilor. Toate calculele trebuie sa fie facute in mod
similar, atat pentru intreprinderea evaluata, cat si pentru intreprinderile similare;
b)datele referitoare la pretul unei tranzactii, utilizate in calculul multiplicatorilor, ar trebui sa fie
valabile la data evaluarii. Datele colectate privind indicatorii financiari ai intreprinderilor
similare luati in considerare in calculul multiplicatorilor pot fi informatii istorice, valabile la data

42
Aparute in Bucuresti la ANEVAR in 2014

117
evaluarii sau pot fi previzionate. Evaluatorul ar trebui sa argumenteze optiunea sa privind
indicatorii financiari luati in considerare si natura informatiilor colectate;
c)utilizarea unor indicatori statistici (de exemplu, medie, mediana, medie armonica etc.) pentru
calculul multiplicatorilor pe baza informatiilor disponibile privind intreprinderile similare trebuie
motivata de catre evaluator si fundamentata adecvat in cadrul raportului de evaluare;
d)ajustarea nivelului indicatorilor financiari luati in considerare pentru elementele neobisnuite,
cu caracter exceptional si din afara exploatarii, ar trebui fundamentata adecvat in cadrul
raportului de evaluare;
e)in evaluarea intreprinderii subiect pot fi selectati mai multi multiplicatori ce pot fi aplicati,
fiind necesar ca evaluatorul sa argumenteze optiunea pentru multiplicatorii selectati in evaluarea
intreprinderii sau participatiei la o intreprindere;
f)de regula, multiplicatorii care au la numarator valoarea intreprinderii utilizeaza ca numitor
elemente din situatiile financiare ce nu iau in considerare indatorarea intreprinderii (precum,
vanzarile, profitul inainte de dobanzi, amortizare si impozit pe profit, profitul inainte de dobanzi
si impozit pe profit etc.), iar multiplicatorii care au la numarator valoarea capitalurilor proprii
utilizeaza la numitor elemente din situatiile financiare ce iau in considerare indatorarea
intreprinderii (de exemplu, profitul net, valoarea contabila neta a capitalurilor proprii etc.);
g)informatiile de piata privind intreprinderile similare trebuie utilizate cu atentie, in multe situatii
fiind recomandate anumite ajustari pentru ca informatiile respective sa fie relevante pentru
evaluarea intreprinderii subiect. Orice ajustari ale informatiilor de piata realizate de catre
evaluator vor trebui argumentate in cadrul raportului de evaluare.
Cand in evaluare sunt utilizate informatii despre tranzactiile anterioare ale intreprinderii,
pot fi necesare ajustari ale acestora pentru a lua in considerare modificarile survenite in
economie, in domeniul de activitate si in intreprinderea respectiva. Tranzactiile anterioare pot fi
considerate ca fiind comparabile, numai daca ajustarile pot fi argumentate, si in urma ajustarilor
rezulta valori care pot fi considerate a fi realizabile in contextul economic general si specific,
valabil la data evaluarii.
In abordarea prin piata, evaluatorul poate considera ca fiind adecvata aplicarea unor prime
sau disconturi pentru a reflecta diferitele niveluri de control, lichiditate/vandabilitate etc.
Utilizarea, cat si nivelul oricaror astfel de prime sau disconturi, vor trebui argumentate in
raportul de evaluare43.

11.2.Elemente de comparaţie si surse de informatii

Tranzacţiile curente de pe pieţele internaţionale de capital sau achiziţiile unor întreprinderi

întregi permit evaluatorilor să construiască o serie de indicatori de piaţă pentru firme similare
sau comparabile cu cea evaluată. Pe baza acestor rate, numite şi multipli, se poate fie estima
valoarea afacerii analizate, fie preţul titlului respectiv poate fi judecat ca sub sau supraevaluat,
permiţând investitorilor să ia decizii investiţionale.
I.Prima categorie de valori întrebuinţate pentru construcţia multiplilor sunt câştigurile
realizate de întreprinderi într-o anumită perioadă.
II.Cea de a doua categorie principală o constituie veniturile înregistrate de firme într-o
anumită perioadă.
III.În fine, o categorie mult folosită de multipli este cea construită pe baza valorilor

43
Aspectele prezentate sunt preluate de la pp.175-177 din Standardele ANEVAR mentionate mai sus;

118
 contabile.
Propriu-zis, multiplii sunt rapoarte în care la numitor este o valoare care, în mod uzual este
reprezentată de:
-valoarea de piaţă a capitalului acţionarilor - exprimat pe acţiune prin cursul bursier, dacă
se evaluează capitalul acţionarilor;
-valoarea întreprinderii - exprimat prin valoarea de piaţă a capitalului şi valoarea de piaţă a
datoriilor pe acţiune - dacă evaluăm întreaga întreprindere.
La numărătorul multiplilor se află mărimi corespunzătoare celor trei categorii principale
descrise mai sus, exprimate ca valori pe acţiune:
-profit net, rezultatul din exploatare, profitul înainte de plata cheltuielilor cu dobânzile,
amortizarea şi impozitele, cash- flow- ul la dispoziţia firmei etc;
-venituri totale, cifra de afaceri, venituri din exploatare etc;
-valoarea contabilă a capitalurilor proprii (activul net contabil), valoarea contabilă a
întreprinderii (activul contabil total).
Multipli de piaţă utilizaţi în abordarea de acest tip mai pot fi grupaţi şi în următorul mod:
1.multipli ai câştigurilor (exemplu: preţul acţiunii sau valoarea întreprinderii pe acţiune /
câştiguri sau fluxuri financiare pe acţiune - notat cu P/E sau PER);
2.multipli corelaţi (exemplu: un multiplu de tip P/E raportat la un indicator bursier extrem
de cunoscut şi folosit);
3.multipli ai veniturilor (exemplu: cursul bursier al acţiunii şi veniturile pe acţiune
obţinute de întreprindere - venituri totale, cifră de afaceri, venituri din exploatare etc.);
4.multipli ai valorilor contabile (exemplu: preţul acţiunii la bursă/valoarea contabilă);
5.multipli relativi (exemplu: multiplul unei firme/multiplul de acelaşi tip calculat pentru
întreaga piaţă).
Cheia unei utilizări optime a multiplilor stă în înţelegerea diferenţelor care apar în funcţie
de tipul de drepturi de proprietate evaluate, în înţelegerea corelaţiilor dintre multiplii şi
diverse elemente studiate în cadrul analizei fundamentale şi în acceptarea valorilor estimate prin
intermediul multiplilor ca fiind valori generate din date de piaţă.
Elementele de comparaţie reprezintă acele caracteristici ale afacerii/acţiunii evaluate care
stau la baza diferenţelor de preţ de tranzacţionare. Dintre elementele importante în evaluare
reţinem următoarele:
- dimensiunea firmei;
- data tranzacţiilor trebuie să fie pe cât posibil recentă (aproape de data efectivă a
evaluării);
- motivaţia părţilor (condiţiile de vânzare);
- preţul trebuie exprimat în condiţii cash sau echivalent;
- cantitatea. Preţul variază în funcţie de cantitatea tranzacţionată (dimensiunea pachetului
de acţiuni). Cantitatea tranzacţionată indică şi tipul de piaţă (a vânzătorului sau a
cumpărătorului);
- tipul tranzacţiei.
În mod formal elementele de comparaţie se reduc la „rate de evaluare” care, de regulă,
reprezintă rapoarte între preţurile de tranzacţionare şi indicatori financiari ca: profitul, cifra de
afaceri, activul net contabil, cash-flow-ul etc. Aceste rate de evaluare trebuie să fie consistente şi
comparabile, cerinţele explicite referitoare la acestea fiind următoarele:
- ratele de evaluare trebuie să furnizeze informaţii pertinente şi de substanţă pentru
valoarea firmei;
- modul de calcul al ratelor să fie exact şi uniform;

119
 - atunci când se reţin rate medii, perioadele de timp pentru care se calculează media
trebuie să fie adecvate ratei şi tipului de întreprindere;
- informaţiile de preţ trebuie să fie valabile la data evaluării;
- atunci când este necesar se vor realiza corecţii şi ajustări pentru asigurarea
comparabilităţii;
- atunci când se impune, evaluatorul va face ajustări referitoare la lipsa de lichiditate şi
lipsa de control;
- dacă se utilizează informaţii referitoare la tranzacţii anterioare cu subiectul proprietăţii
de evaluat (acţiuni ale firmei evaluate) în mod normal sunt necesare corecţii datorate
trecerii timpului şi schimbării, atât a condiţiilor mediului economic, cât şi în
performanţele şi riscurile întreprinderii respective.
Sursele de informaţii pe care se bazează această abordare reţin în mod fundamental:
- pieţele financiare de valori mobiliare unde sunt tranzacţionate participaţii pentru
întreprinderi similare;
- piaţa pe care sunt cumpărate şi vândute întreprinderile în ansamblul lor;
- tranzacţii anterioare cu acţiuni ale firmei evaluate.
Metoda comparaţiei este adecvată atunci când există o piaţă activă cu un număr suficient
de tranzacţii care, în cazul unor operaţii private, ar putea fi eventual confirmate din surse
independente. De asemenea, trebuie să avem în vedere că aplicarea metodei comparaţiei de piaţă
diferă semnificativ dacă este vorba de o afacere în întregul său de active, sau linii dintr-o afacere.
Esenţial pentru abordarea evaluării prin comparaţie o reprezintă asigurarea unei baze de
comparaţie corespunzătoare. Criterii în funcţie de care se reţin întreprinderile pentru a asigura
cerinţele „similaritate” şi „relevanţă” precizate în standardele de evaluare sunt:
- domeniul de activitate: firmele comparabile trebuie să acţioneze în acelaşi domeniu de
activitate şi să se afle sub influenţa aceloraşi variabile economice (piaţa de
aprovizionare, piaţa de desfacere etc.);
- caracteristicile cantitative: întreprinderile reţinute ca bază de comparaţie vor avea, în
principiu, dimensiuni similare cu cele ale firmei evaluate (volumul activelor,
dimensiunea capitalurilor proprii, cifra de afaceri, numărul de salariaţi etc.);
- caracteristicile calitative: întreprinderile comparabile trebuie să aibă parametri calitativi
(tehnici, economico-financiari etc.) apropiaţi de ai firmei subiect al evaluării).
Datele generale necesare a fi obţinute sunt:
- denumirea firmei reţinute ca bază de comparaţie;
- ramura şi subramura de activitate;
- structura acţionariatului;
- dimensiunea firmei (volumul activelor, capitalurile proprii, cifra de afaceri, numărul de
salariaţi etc.);
- informaţii economico-financiare, inclusiv ratele financiare specifice metodei (Price
Earning Ratio – PER, Preţ/Activ net, Preţ/Cifra de afaceri etc.).

11.3. Metodele uzuale

În această categorie intră: 1)Metoda comparaţiei cu tranzacţii de pachete minoritare; 2)

Metoda comparaţiei cu vânzări de firme necotate (piaţa de achiziţii şi fuziuni); 3)Metoda
comparaţiei cu tranzacţii anterioare cu subiectul evaluării.

120
 11.3.1.Metoda comparaţiei cu tranzacţii de pachete minoritare

Această metodă are ca raţionament faptul că tranzacţiile realizate pentru proprietăţi

similare oferă o evidenţă empirică asupra valorii întreprinderii evaluate. Principalul avantaj
provine din faptul că în mod evident rentabilitatea, riscul şi rata de creştere a sectorului au un
impact major asupra tuturor firmelor din ramură, iar participanţii pe piaţa financiară
tranzacţionează pachete de acţiuni având cunoscute aceste caracteristici fundamentale ce
direcţionează valoarea întreprinderilor.
Evaluatorul poate obţine o serie de informaţii privind firmele cotate astfel încât să poată
analiza în cunoştinţă de cauză comparabilitatea acestora cu firma evaluată.
Principalele criterii reţinute pentru a selecta firmele comparabile care au înregistrat
tranzacţii cu pachete minoritare sunt:
- domeniul de activitate;
- piaţa pe care operează, inclusiv zona geografică;
- produsele oferite pe piaţă;
- dimensiunea firmei;
- comparabilitatea performanţelor financiare istorice.
Pentru a aplica această metodă este importantă înţelegerea procedurii de selectare a
firmelor bază de comparaţie, aceasta implicând parcurgerea următorilor paşi:
- definirea criteriilor de selectare;
- definirea populaţiei din care vom selecta întreprinderile;
- selectarea tuturor firmelor care îndeplinesc criteriile definite;
- explicarea, atunci când este cazul, a măsurii de a elimina din analiză firme care
îndeplinesc criteriile stabilite.
Metodologia de evaluare se bazează pe câteva puncte importante:
Conceptul de multiplicatori sau rate de valoare. Având în vedere concomitent informaţii
furnizate de piaţa tranzacţiilor (preţurile de tranzacţionare) şi variabile financiare fundamentale
ale întreprinderilor respective (profit net, cifra de afaceri etc.) putem înţelege că prin
suprapunerea celor două seturi de informaţii obţinem indicatori utili şi relevanţi în evaluarea unei
firme. Este logic că există o legătură între valoarea afacerii şi profitul net de exemplu.
Dacă vom analiza raportul preţul acţiunii raportat la profitul pe acţiune vom obţine un
multiplicator care exprimă cât plătesc investitorii pe o acţiune comparativ cu profitul anual adus
de acea proprietate.
Multiplicatorii utilizaţi în estimarea valorii capitalului acţionarilor. Cei mai uzuali
multiplicatori utilizaţi în această situaţie sunt:
Preţul acţiunii/Profitul net pe acţiune (PER). Reprezintă cel mai întâlnit şi recunoscut
multiplicator pentru estimarea valorii de piaţă a unei acţiuni.
Preţul acţiunii/Cash-Flow brut pe acţiune. Ia în considerare la numitor, alături de profitul
net şi cheltuielile non-cash (de exemplu, amortizarea). Este un multiplicator util îndeosebi în
cazul firmelor capital intensive (care au un volum mare de cheltuieli cu amortizarea) şi în cazul
în care firmele din ramură au politici de amortizare diferite.
Preţul acţiunii/Profit brut pe acţiune. Este utilizat atunci când apar niveluri anormale ale
ratei de impozitare.
Preţul acţiunii/Cifra de afaceri pe acţiune. Este utilizat pentru evaluarea unor firme care au
o bază importantă de clienţi (de regulă, domeniul serviciilor). Acest multiplicator este aplicabil

121
doar în cazurile în care firmele selectate au o cifră de afaceri omogenă şi similară cu cea a firmei
evaluate.
Preţul acţiunii/Activul net contabil pe acţiune. Este util doar în cazul în care activele au o
valoare contabilă relativ apropiată de valoarea de piaţă şi atunci când nu există active
necorporale cu impact semnificativ asupra valorii firmei.
Multiplicatorii utilizaţi în estimarea valorii capitalului investit. Aceşti multiplicatori au în
vedere restricţia discutată, şi anume că numitorul relaţiei trebuie să aibă în vedere venitul
disponibil pentru furnizorii de capital, iar numărătorul trebuie să includă valoarea de piaţă a
capitalului investit (de exemplu, multiplicatorul „Valoarea de piaţă a capitalului investit/Profit
înainte de impozit şi dobânzi”).
Perioada de analiză a multiplicatorilor. Această perioadă trebuie să fie, desigur, o
perioadă apropiată de data evaluării, opţiunile putând avea în vedere: media ultimilor 12 luni,
ultimul an fiscal, media ponderată a ultimilor 3-5 ani (justificat pentru ramurile cu o evoluţie
ciclică), estimarea pentru anul în curs etc.
Ajustări asupra informaţiilor financiare. Ajustările au în vedere asigurarea
comparabilităţii firmelor selectate cu întreprinderea evaluată, evaluatorul reţinând: eliminarea
elementelor extraordinare (de exemplu, efectul unui incendiu sau al unei greve), ajustarea
stocurilor atunci când baza de evaluare contabilă este diferită, ajustarea imobilizărilor atunci
când politica de amortizare este diferită etc.
Selectarea multiplicatorilor. Reprezintă o etapă importantă în cadrul acestei metode,
logica şi experienţa evaluatorului fiind ingrediente importante în realizarea acestei operaţii.
Selectarea multiplicatorilor are în vedere adecvarea şi relevanţa informaţiilor, dar şi respectarea
coerenţelor de bază implicate (de exemplu, în cazul evaluării capitalului investit se va selecta
multiplicatorul „Preţul acţiunii/Profit înainte de impozit şi dobânzi pe acţiune”, şi nu raportul
„Preţul acţiunii/Profitul net pe acţiune”).
Selectarea nivelului multiplicatorului considerat. Având la dispoziţie un şir de numere ce
reprezintă nivelurile multiplicatorului ales pentru toate firmele comparabile selectate, un
evaluator are de ales dintr-o multitudine de soluţii: media aritmetică, mediana, cuartila inferioară
sau superioară, nivelul maxim sau minim şi chiar un nivel situat în afara intervalului de valori
generat de multiplicatorii firmelor selectate. Opţiunea va fi stabilită în urma analizei comparative
a firmei evaluate cu cele din baza de comparaţie, analiză ce trebuie să permită aprecierea
diferenţelor de risc şi de rata de creştere.

11.3.2. Metoda comparaţiei cu vânzări de firme necotate (piaţa de achiziţii şi fuziuni)

Spre deosebire de metoda anterioară, în acest caz baza de comparaţie o reprezintă

tranzacţiile cu întreprinderi în ansamblul lor sau tranzacţii cu pachete majoritare. O atenţie
importantă trebuie acordată condiţiilor de realizare a tranzacţiilor cu firme comparabile, deoarece
în multe cazuri operaţiile de achiziţii şi fuziuni au alături de ingredientul valoare de piaţă şi
ingredientul sinergie. De aceea, evaluatorul trebuie să gândească faptul că în multe asemenea
cazuri preţul de tranzacţionare reflectă mai degrabă valoarea de investiţie decât valoarea de piaţă.
În linii generale se menţin punctele analizate în cadrul metodei comparaţiei cu tranzacţii de
pachete minoritare.

122
 In continuare prezentam o aplicaţie ce se refera la metoda comparaţiei cu vânzări de
întreprinderi necotate (piaţa de achiziţii şi fuziuni).
In cadrul acestei metode, baza de comparaţie o reprezintă tranzacţiile cu întreprinderi în
ansamblul lor sau tranzacţii cu pachete majoritare. O atenţie importantă trebuie acordată
condiţiilor de realizare a tranzacţiilor cu întreprinderi comparabile deoarece, în multe cazuri,
operaţiile de achiziţii şi fuziuni reflectă, alături de ingredientul valoare de piaţă şi ingredientul
sinergie. De aceea, evaluatorul trebuie să se gândească la faptul că, în multe asemenea cazuri,
preţul de tranzacţionare reflectă mai degrabă valoarea de investiţie decât valoarea de piaţă.
În linii generale se menţin punctele analizate în cadrul metodologiei de evaluare prin
comparaţia cu tranzacţii de pachete minoritare, prezentate anterior.
Exemplul ales vizeaza evaluarea unui cabinet medical44.
Se evaluează un cabinet medical (medicină internă), care realizează o cifră de afaceri
anuală de 3.000 mii. lei şi deţinem informaţii privind preţurile de tranzacţionare a unor cabinete
medicale similare. S-a selectat multiplicatorul “Preţ/Cifră de afaceri”, ca fiind cel mai relevant în
această speţă.
Raportul Preţ/ Cifră de afaceri rezultat din tranzacţiile cu cabinete medicale
-

Specificaţie Preţ/Cifră de afaceri %

Specialitatea medicală Redus Ridicat Mediu

1. Medicină generală 55% 95% 75%
2. Medicină internă 70% 100% 85%
3. Chirurgie 80% 100% 90%
4. Pediatrie 55% 75% 65%
5. Obstetrică/Ginecologie 80% 100% 90%
6. Psihiatrie 65% 85% 75%

Ţinând seama de situaţia cabinetului evaluat vom opta pentru un nivel apropiat de valoarea
maximă a ratei de valoare “Preţ/Cifră de afaceri”, respectiv un nivel de 95%, rezultând o valoare
estimată a cabinetului medical de 2.850 mii. lei.
-

Venituri anuale realizate de cabinetul medical (mii. lei) 3.000

Nivelurile ratei Preţ/Cifră de afaceri 70% - 100%

Nivelul selectat pentru cabinetul medical evaluat 95%

Valoarea de piaţă (mii. lei)= 3.000*95% 2.850

11.3.3. Metoda comparaţiei cu tranzacţii anterioare cu subiectul evaluării

44
Exemplul este preluat din lucrarea “Evaluarea intreprinderii.Editia a treia revizuita”, aparuta in Editurile IROVAL
si INVEL MULTIMEDIA,Bucuresti, 2007, pp.182-183;

123
 Nu trebuie să supralicităm această metodă, chiar dacă în principiu ea oferă cea mai bună
imagine a valorii de piaţă, în măsura în care baza de comparaţie o reprezintă tranzacţii cu acţiuni
ale însăşi întreprinderii evaluate. Aceasta deoarece, în multe situaţii condiţiile şi termenii
tranzacţiei pot să se îndepărteze semnificativ de la definiţia valorii de piaţă sau a altui tip de
valoare estimat.
În mult situaţii metoda solicită evaluatorului capacitatea de a converti derogările de la
definiţia valorii de piaţă (constatate în termenii tranzacţiilor anterioare) în corecţii valorice, iar
acest demers nu este tocmai simplu.
În viziunea C.E.C.C.A.R. evaluarea prin comparaţie necesită:
a)alegerea unui eşantion de referinţă;
b)utilizarea criteriilor de comparaţie.
a)Alegerea unui eşantion de referinţă necesită:
- selecţionarea întreprinderilor comparabile cotate la bursă sau necotate, dar având
efectuate tranzacţii recente;
- selectarea factorilor putând explica diferenţele valorice între întreprinderile
selecţionate; de pildă, ar putea fi: raportul dintre capitalizarea bursieră/ANC sau profitul
net/capitalurile proprii.
b)Criteriile de comparaţie: cel mai utilizat este PER, întreprinderile din acelaşi sector,
cotate la bursă; capitalizarea bursieră/ANC; durata de acoperire (adică numărul anilor pentru care
o sumă de beneficiu previzionate actualizate cu rata de randament a obligaţiunilor de stat este
egală cu cursul unei acţiuni).
Realizarea metodei necesită:
- stabilirea previziunii beneficiilor şi actualizarea lor cu rata obligaţiunilor de stat pe
termen lung;
- stabilirea duratei de acoperire medie a întreprinderilor de mărimi comparabile;
- calculul valorii întreprinderii.

11.4.Evaluarea valorilor mobiliare (acţiuni cotate, necotate şi alte instrumente

financiare)

11.4.1.Evaluarea titlurilor de participare cotate si necotate

Evaluarea acţiunilor deţinute la alte societăţi se face diferit, după cum sunt cotate sau nu la
bursă. Prezentăm în continuare o abordare a acestor tipuri de valori după o viziune împărtăşită de
CECCAR.
A.Evaluarea titlurilor de participare cotate la bursă
Evaluarea titlurilor de participare cotate la bursă se face, de pildă, în funcţie de profitul net
pe acţiune (PNA) şi coeficientul PER (Price Earning Ratio):
V = PNA x PER
Profitul net pe acţiune reflectă îmbogăţirea teoretică a acestui acţionar pe perioada unui an,
circumscrisă la o acţiune. În practica bursieră, se ia în calcul o estimare a profitului net pe
acţiune pe termen scurt şi mediu.
Multiplul PER se determină pe baza relaţiei:

124
 cursul _ bursier _ al _ actiunii
PER =
profitul _ net _ pe _ actiune

Mărimea coeficientului PER depinde, mai ales, de calitatea previziunilor.

Un PER superior mediei semnifică cert o rată a rentabilităţii financiare mai scăzută
imediat, dar el indică, de asemenea, că dacă cumpărătorul este dispus să plătească mai mult
pentru o unitate monetară de profit net în prezent, este pentru că el prevede o evoluţie favorabilă
a rezultatelor întreprinderii în viitor.
Rezultă că valoarea bursieră a titlurilor este o valoare de randament care ţine cont de
capitalizarea fluxurilor de venituri viitoare aşteptate de la aceste titluri.
În cazul participaţiei minoritare, fără putere de decizie în activitatea firmei emitente a
acţiunilor, valoarea titlurilor de participare se determină pe baza relaţiei:
VB = Na x ca
în care:
Na = numărul de acţiuni deţinute;
ca = cursul unei acţiuni după ultima cotaţie.
B.Evaluarea titlurilor de participare necotate
În cazul întreprinderilor necotate la bursă, evaluarea se poate efectua în mai multe moduri,
şi anume:
a)la cursul titlului – numai în cazul în care acesta a făcut obiectul unor tranzacţii frecvente
recente şi pentru un număr important de fiecare dată;
b)în cazul societăţilor care nu fac obiectul unor cotaţii. În acest caz se pot avea următoarele
tipuri de evaluări:
Evaluarea acţiunii prin actualizarea dividendelor. Fundamentul acestei metode este
următorul: valoarea de piaţă a unei acţiuni trebuie să fie egală cu valoarea actuală a fluxurilor
viitoare de lichidităţi degajate.
Relaţia de stabilire a valorii unei acţiuni este:
n
Dt Vr
V=  1  C   1  C 
t 1 cp
t
cp
n

în care:
Dt = dividendul pe o acţiune în anul „t”;
Ccp = costul capitalului propriu;
Vr = preţul de vânzare al unei acţiuni în anul „n”.
Evaluarea acţiunii prin comparaţie pe baza coeficientului PER al firmelor cotate.
Valoarea unei acţiuni se stabileşte prin comparaţie, în funcţie de profitul net pe acţiune al unei
firme necotate şi un coeficient de capitalizare PER pentru întreprinderile cotate la bursă,
recalculat (PER'):
V = PNA x PER'
Recalcularea coeficientului PER se face în funcţie de parametri care diferenţiază cele două
firme, cum ar fi: lipsa de lichiditate a acţiunilor necotate, dependenţa faţă de furnizori şi clienţi,
calitatea activelor etc.
Determinarea valorii unei acţiuni prin comparaţie presupune ca gradul de asemănare să fie
cât mai mare posibil şi anume: aceeaşi activitate, aceeaşi zonă geografică, acelaşi risc, aceeaşi
rentabilitate etc.

125
 Coeficienţii de corecţie sunt luaţi în calcul de evaluatori pe baza experienţei proprii sau a
unor lucrări de evaluare similare.
Prezentăm în continuare viziunea unui alt specialist în domeniu, Manaţe Daniel, pe care l-
am mai citat în lucrarea noastră. Potrivit acestuia imobilizările financiare sunt constituite din
instrumente financiare de tipul titlurilor de participare, titlurilor imobilizate ale activităţii de
portofoliu, creanţe imobilizate, alte titluri imobilizate etc.
Instrumentele financiare (IF) sunt considerate în IAS 32 ca fiind diverse tipuri de
contracte ce conduc la crearea şi înregistrarea unui activ în bilanţul unei întreprinderi,
concomitent cu crearea şi înregistrarea unui pasiv (de natura unui instrument de capitaluri proprii
sau a unei datorii financiare) în bilanţul altei întreprinderi sau instituţii publice. Din această
definiţie decurge o primă modalitate de clasificare a IF, în active financiare (AF) şi respectiv
pasive financiare (PF).
Exemplu:
Active Financiare Pasive Financiare
Întreprinderea A Întreprinderea B
[milioane lei] [milioane lei]
Imobilizări Financiare Capitaluri Proprii
1. Acţiuni la întreprinderea B 500  1. Capital social
500
achiziţionate ca o participaţie
pe termen lung Datorii Financiare
2. Obligaţiuni cu scadenţa la 5 ani 1500  2. Împrumuturi din
1500
emise de Într. B emisiunea de
obligaţiuni
întreprinderea A SNP
Active Circulante Capitaluri Proprii
Titluri de plasament
Acţiuni emise de SNP 300  Capital social 300
achiziţionate în scop speculativ

AF se regăsesc în bilanţ, partea de activ, fie la poziţia Imobilizări Financiare, situaţie în

care sunt incluse în categoria Activelor Imobilizate, reprezentând o investiţie pe termen lung a
întreprinderii (acţiuni, părţi sociale, obligaţiuni ale unor emitenţi diverşi, etc), fie la poziţia
Titluri de Plasament, situaţie în care sunt incluse în categoria Activelor Circulante, reprezentând
o investiţie pe termen scurt (sub un an) a întreprinderii (acţiuni, părţi sociale, efecte comerciale
emise de terţi şi acceptate de întreprindere de tipul biletelor la ordin, cambiilor, etc.). AF constau
din instrumente de capitaluri proprii ale unor terţi, din drepturi contractuale de a încasa numerar
sau diverse active financiare ale unor terţi, din drepturi contractuale potenţial favorabile de
schimb de IF cu terţi.
PF se regăsesc în bilanţ, partea de pasiv, fie la poziţia de Capital Social, situaţie în care
sunt incluse în categoria Capitaluri Proprii, reprezentând participaţii ale unei alte
întreprinderi/persoane fizice la capitalul emitentului, fie la poziţia Datorii purtătoare de dobândă
(obligaţiuni), situaţie în care sunt incluse în categoria Datoriilor pe Termen Lung, reprezentând
obligaţii cu scadenţă mai mare de un an a întreprinderii, fie în categoria Datorii Curente,
reprezentând obligaţii cu scadenţă sub un an a întreprinderii (ex. efecte comerciale subscrise de

126
întreprindere şi acceptate de terţi). PF constau din obligaţii contractuale de a plăti numerar sau
diverse active financiare unor terţi sau din obligaţii contractuale potenţial favorabile de schimb
de IF cu terţi.
O clasificare alternativă a IF, le împarte în instrumente primare (de capitaluri proprii -
părţi sociale, acţiuni; de datorii - obligaţiuni; compuse sau hibride - obligaţiuni convertibile în
acţiuni; titluri de creanţă - efecte comerciale) şi instrumente derivate (swap-uri,: contracte la
termen de tip forward sau futures pe titluri de valoare sau pe indici bursieri, contracte de opţiuni
pe titluri de valoare, pe indici bursieri sau pe futures pe indici bursieri). Instrumentele primare
sunt binecunoscute, fiind frecvent întâlnite la companiile româneşti. Instrumentele derivate sunt
valori mobiliare tranzacţionabile de tip negociabil sau standardizat, implicând drepturi viitoare
legate de tranzacţionarea unui activ suport.
Din punct de vedere al valorii afacerii, IF prezintă un interes distinct deoarece în
majoritatea cazurilor se înscriu în rândul activelor în afara exploatării, necesitând un
tratament special.
Titlurile de participare reprezintă titluri de coproprietate (acţiuni sau părţi sociale) la alte
societăţi comerciale, achiziţionate în scop investiţional pe termen mediu/lung, mai mare de un
an. Principiul evaluării lor este simplu. Dacă reprezintă un pachet de drepturi de control sau
majoritare se evaluează întreaga societate emitentă după cea mai adecvată metodologie, conform
celor prezentate, valoarea participaţiei rezultând ca un procent din valoarea totală a capitalului
propriu.
Dacă reprezintă un pachet minoritar se evaluează pe o bază minoritară. De exemplu, în
cazul întreprinderilor cotate, se multiplică cotaţia cu numărul de acţiuni deţinute. În cazul
abordării pe bază de venituri, în metoda capitalizării veniturilor, se poate capitaliza dividendul
estimat a fi obţinut la perpetuitate sau se poate lucra cu profitul net rezultat din previziuni pe
contul de profit necorectat. În cazul utilizării metodei Cash- Flow, fluxul supus actualizării poate
fi fluxul de dividende sau fluxul la dispoziţia acţionarilor, previzionate pe baza situaţiilor
financiare necorectate.
În toate cazurile care se impun, se poate considera o eventuală corecţie pentru nelichiditate.
Această corecţie se aplică în special la întreprinderile necotate, unde se poate realiza vânzarea
participaţiei (exit-ul) mai greu datorită lipsei unei pieţe reglementate, unde titlurile să se
tranzacţioneze liber şi fără restricţii. Particularitatea titlurilor acestor societăţi este că, înainte de
a fi ofertate în afara cercului de acţionari existenţi, trebuie oferite acestora în vederea eventualei
manifestări a dreptului de preempţiune în achiziţionarea acţiunilor. Totuşi, chiar la societăţile
nelistate, se poate renunţa la acest discont de nelichiditate în cazul existenţei unor acorduri de
exit între acţionari, prin care se garantează de un grup de investitori achiziţionarea pachetului de
titluri peste un anumit interval de timp.
În acelaşi timp, chiar la societăţile cotate se poate aplica discont-ul de nelichiditate în
situaţiile în care volumul tranzacţiilor cu titlul respectiv este nesemnificativ şi orice supraofertă
în piaţă ar duce la scăderea semnificativă a preţului. În mod similar, se recomandă un discont la
titlurile societăţilor necotate, dacă există restricţii de deţinere a titlurilor respective, de exemplu
forma unor limite statutare de deţinere în capitalului social al emitentului.
Acţiunile preferenţiale, deţinute de întreprindere în scop investiţional, pentru încasarea
dividendelor preferenţiale, pot fi evaluate considerându-le un titlu cu venit anual fix, încasat la
perpetuitate. Valoarea unui astfel de instrument se obţine prin capitalizarea venitului obţinut la
perpetuitate, cu o rată de capitalizare adecvată, care să reflecte riscul asociat emitentului sau rata
de rentabilitate aşteptată de investitor:

127
 D AP
VAP   100 , unde
c
VAP = valoarea acţiunilor preferenţiale
D AP = dividendul total aferent pachetului de acţiuni preferenţiale deţinut la un emitent
C = rata adecvată de capitalizare

11.4.2. Evaluarea titlurilor de credit (îndeosebi a obligaţiunilor)

Titlurile de credit (sub forma obligaţiunilor corporatiste sau emise de autorităţile centrale
şi locale, cu scadenţă mai mare de un an), achiziţionate în scop investiţional, pentru deţinere în
vederea realizării unor venituri financiare sub forma dobânzilor şi cupoanelor, se evaluează
folosind tehnica de actualizare. În cele ce urmează o să prezentăm câteva consideraţii minime
privind evaluarea titlurilor de credit şi îndeosebi a obligaţiunilor.
Obligaţiunile sunt valori mobiliare de tipul titlurilor de creanţă sau de credit ce exprimă o
promisiune de plată pe un anumit termen (de obicei egal sau mai mare de un an) al emitentului
(o societate comercială sau o autoritate locală sau centrală) faţă de finanţator, cel care a
achiziţionat titlul respectiv. În general, obligaţiunile sunt considerate instrumente financiare cu
venit fix, cunoscut şi oarecum cert, a cărui flux de realizare în timp se ştie din datele de
emisiune. Din acest motiv sunt percepute ca mai puţin riscante decât titlurile financiare cu venit
variabil (acţiuni, părţi sociale). Există tipuri de obligaţiuni în care societăţile emitente garantează
răscumpărarea şi achitarea dobânzilor periodice cu active ale firmei, în special acelea care au o
valoare certă de piaţă la data emisiunii, acest element având menirea de a mări atractivitatea
obligaţiunilor.
Pe de altă parte, obligaţiunile emise de autorităţile locale sau centrale, sunt garantate de
acestea. Pentru a susţine plata obligaţiilor asumate, autorităţile pot modifica structura şi mărimea
taxelor şi impozitelor. Din acest motiv, aceste obligaţiuni sunt considerate mai puţin riscante
decât cele corporatiste.
Principalele elemente caracteristice ale unei obligaţiuni sunt: 1)valoarea nominală
(VN); 2)valoarea de maturitate (VM); 3)preţ de emisiune (PE); 4)cuponul (c); 5)rata
cuponului (rc); 6)durata de viaţă; 7)data scadenţei (maturităţii); 8)valoarea de piaţă (V0).
Valoarea de piaţă a obligaţiunii, reprezintă preţul curent obligaţiunii în orice moment şi
este elementul care ne interesează în evaluare. În cazul în care în portofoliul întreprinderii
evaluate sunt obligaţiuni cotate pe o piaţă reglementată, caracterizată de un volum rezonabil de
tranzacţii, problema este relativ simplă pentru că evaluatorul poate prelua cotaţia obligaţiunii, la
data evaluării. În cazul obligaţiunilor cotate dar netranzacţionate sau a obligaţiunilor necotate, se
impune o analiză a preţului curent al acestora.
În timp, valoarea de piaţă a obligaţiunii poate varia semnificativ faţă de valoarea de
emisiune. Factorii principali ai variaţiei preţului curent al obligaţiunii sunt:
-rata dobânzii obtenabile pe piaţă pentru instrumente financiare de risc comparabil;
-riscul specific, nesistematic, de afacere al emitentului;
-lichiditatea obligaţiunii, respectiv posibilitatea de tranzacţionare a sa pe o piaţă
reglementată de valori mobiliare;
-durata de viaţă a obligaţiunii.
Pentru obligaţiunile care au un cupon constant, preţul curent al : obligaţiunii creşte peste
preţul de emisiune, dacă scade rata dobânzilor obtenabile de investitori pentru instrumente

128
financiare de risc comparabil şi, respectiv, scade sub preţul de emisiune, dacă se măreşte rata
dobânzilor obtenabile de investitori pentru instrumente financiare de risc comparabil.
Dacă percepţia pieţei asupra riscului specific emitentului se schimbă, în sensul percepţiei
unui risc sporit, efectul este de diminuare a preţului obligaţiunii.
Lipsa de lichiditate a unei obligaţiuni afectează negativ preţul curent al acesteia.
Necunoaşterea cu exactitate a evoluţiei ratei de piaţă a dobânzilor face ca nici preţul curent
viitor al obligaţiunilor să nu poată fi cunoscut cu exactitate, ci doar la un anumit moment în timp,
în funcţie de rata de piaţă a dobânzii. Cu cât este mai îndelungat intervalul rămas până la
maturitate cu atât efectul variaţiei ratei dobânzii asupra preţului obligaţiunii este mai pronunţat
şi, astfel, preţul va avea o variabilitate mai mare.
După durata de viaţă, mărimea ratei cuponului şi variabilitatea în timp a acesteia, în
estimarea valorii putem utiliza următoarea clasificare a obligaţiunilor: 1)Obligaţiuni emise la
perpetuitate; 2)Obligaţiuni cu rata cuponului constantă; 3)Obligaţiuni cu cupon zero sau
cu discont; 4)Obligaţiuni cu rata cuponului variabilă în funcţie de un anumit element stabilit
iniţial.
1)Obligaţiuni emise la perpetuitate, cu un cupon plătit periodic, la perpetuitate. Valoarea
obligaţiunii în acest caz se estimează prin capitalizarea cuponului cu rata adecvată a dobânzii pe
piaţă:
C
VO 
rD

Când rC  rD valoarea de piaţă este egală cu valoarea de emisiune.

2)Obligaţiuni cu rata cuponului constantă pe toată perioada până la răscumpărare.
Valoarea de piaţă a acestor obligaţiuni este influenţată semnificativ de mărimea ratei dobânzilor
la instrumente alternative de risc comparabil, existente pe piaţă (depozite bancare). În mod
normal, preţul de emisiune este egal cu valoarea nominală şi cu valoarea de rambursare, iar la
emisiune rata dobânzii este egală cu rata cuponului. În toată perioada în care cele două rate sunt
egale, preţul curent al obligaţiunii este egal cu valoarea de rambursare. Dacă rata dobânzii creşte
peste rata cuponului, preţul curent al obligaţiunii scade, reducându-se exact cu valoarea
corespunzătoare surplusului de dobândă ce poate fi câştigat dintr-un plasament al sumei
corespunzătoare preţului curent la rata dobânzii. În mod similar, dacă rata dobânzii scade sub rata
cuponului, preţul curent al obligaţiunii creşte exact cu valoarea corespunzătoare pierderii de
dobândă aferentă unui plasament al sumei corespunzătoare preţului curent la rata dobânzii. În
acest fel, pentru un investitor raţional este indiferent dacă vinde obligaţiunea şi investeşte preţul
obţinut la rata dobânzii pe piaţă sau păstrează obligaţiunea şi încasează cupoanele rămase şi
valoarea de răscumpărare. În timp, valoarea obligaţiunii tinde spre valoarea de rambursare, cu
care va fi egală la scadenţă.
Ceea ce îl interesează pe evaluator este însă evoluţia în timp a valorii obligaţiunilor,
pentru a putea estima valoarea obligaţiunilor din portofoliul întreprinderii evaluate, cumpărate
anterior datei evaluării. Este interesant de remarcat că, dacă factorii principali de influenţă a
preţului nu se modifică în timp (rata dobânzii pe piaţă şi riscul emitentului), teoretic valoarea
obligaţiunii rămâne identică în timp, situaţie descrisă mai sus. Dacă notăm cu “n” perioada de
maturitate a obligaţiunii, iar de la data achiziţiei s-au scurs “x” ani, relaţia se poate rescrie sub
forma de mai jos. Făcând calculele rezultă acelaşi preţ curent, dacă nu se schimbă rata dobânzii
faţă de rata cuponului.

129
 n x
C VR
VOb   (1  r
i 1 D)
i

(1  rD ) n  x
Observăm că fluxurile aferente încasării cupoanelor în intervalul de “x” ani nu mai sunt
luate în considerare, dar VR este actualizată cu un factor mai redus, aferent deducerii lui “x” din
n, creşterea sa compensând exact dispariţia fluxurilor amintite.
3)Obligaţiuni cu cupon zero sau cu discont, în care valoarea de emisiune este inferioară
valorii nominale de răscumpărare la termen a instrumentului. În acest caz, câştigul investitorului
rezultă din diferenţa dintre valoarea de răscumpărare ( VR ) şi valoarea de emisiune ( VE ). Este
un caz particular al situaţiei precedente, în care fluxul constituit de cupoanele încasate în timp
este egalat cu zero, singurul flux încasat fiind valoarea de rambursare.
VR
VO 
(1  rD ) n

4)Obligaţiuni cu rata cuponului variabilă în funcţie de un anumit element stabilit iniţial

(rata inflaţiei, rata medie a dobânzii etc.) pe toată perioada până la răscumpărare. Valoarea de
piaţă a acestor obligaţiuni este mai puţin influenţată de variabilitatea ratei dobânzilor, datorită
acestei prevederi de ajustare a cuponului.
Evaluarea creanţelor imobilizate (creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen
lung, depozite şi garanţii plătite etc.) trebuie să ţină cont de următoarele elemente: certitudinea
încasării, necesitatea actualizării valorii creanţelor în funcţie de termenul estimat de încasare, la
creanţele în valută - evoluţia previzionată a ratei cursului de schimb,etc.

12.MISIUNEA EVALUATORULUI SI REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE

12.1.Definiţia evaluatorului

Evaluatorul este o persoană care în afară de o bună reputaţie, trebuie să îndeplinească o

serie de condiţii necesare intrării sale libere în cadrul profesiei de evaluator. Astfel, este necesar
să demonstreze următoarele:
1.Calificare corespunzătoare, obţinută printr-o formă de învăţământ recunoscută şi
îndeplinirea oricăror cerinţe legate de lucrările pe care le execută (de natură etică, legală,
contractuală etc);
2.Competenţă şi experienţă corespunzătoare în domeniul în care este specializat şi în
zona sa geografică de acţiune;

130
 3. Asigurare profesională adecvată responsabilităţilor angajate.
Poziţia evaluatorului faţă de client
În relaţia cu clienţii, evaluatorii pot avea una din următoarele poziţii:
1.Consultant - în această calitate îşi oferă uneia din părţile implicate într-o tranzacţie,
opinia sa calificată în privinţa valorii unei afaceri, proprietăţi imobiliare, activ etc, constituind
obiectul tranzacţiei. De regulă opinia sa va avea în vedere atât estimările şi proiecţiile clientului
asupra afacerii cât şi interesele acestuia, evaluarea fiind subiectivă. Evaluatorul va prezenta
clientului scenariul optim pentru acesta, care duce la preţul maxim de vânzare sau respectiv la
preţul minim de cumpărare. Termenii înţelegerii cu beneficiarul pot impune şi acordarea de
consultanţă în negocierea preţului tranzacţiei, prin prezentarea şi susţinerea unor argumente
adecvate.
2.Expert neutru (independent) - în această situaţie evaluatorul va reflecta în evaluare
aşteptările investitorului mediu, interesele subiective ale părţilor implicate nefiind luate în
considerare, iar rezultatul va fi o evaluare independentă. În multe asemenea cazuri, opinia sa este
solicitată prin autoritatea unor instituţii îndreptăţite (tribunal, fisc, etc.) pentru obiectul unor
cauze legale sau fiscale.
3.Arbitru - în această situaţie opinia sa este oferită simultan partenerilor implicaţi în
tranzacţie şi va lua în considerare interesele părţilor, chiar dacă sunt uneori contrare.
Standardele Europene de Evaluare cuprind şi o detaliere a cerinţelor legate de calitatea
evaluatorului prin prisma intereselor sau relaţiilor sale de muncă anterioare sau existente la data
evaluării. Conform acestor clasificări, evaluatorul poate fi o persoană calificată, care se înscrie
într-una din categoriile intern, extern sau independent, după cum urmează.
1.Intern - dacă are şi calitatea de angajat, director sau administrator al întreprinderii
evaluate dar nu are un interes financiar sau politic semnificativ de natură a-i influenţa
obiectivitatea faţă de rezultatul dorit al evaluării sau care nu are o funcţie într-o instituţie a
autorităţilor publice cu care există conflicte evidente de interes.
2.Extern - dacă nu are calitatea de evaluator intern şi nu are un interes semnificativ
direct sau indirect în întreprinderea evaluată şi nici aceasta nu are astfel de interese în
proprietăţile evaluatorului.
3.Independent - dacă are calitatea de evaluator extern şi în plus nu a avut în ultimele
24 de luni nici o relaţie financiară cu clientul sau vreo implicare legată de proprietatea
evaluată sau cu părţile interesate de respectiva proprietate.

12.2.Responsabilitatea evaluatorului

Sunt 3 categorii de responsabilităţi asumate de evaluator prin întocmirea raportului de

evaluare şi susţinerea opiniei sale în faţa clienţilor:
Prima dintre acestea este responsabilitatea profesională care constă în consecvenţa cu care
evaluatorul cunoaşte şi aplică standardele profesionale şi etice, metodele şi tehnicile de evaluare,
într-un mod adecvat contextului evaluării (scop, drepturi de proprietate evaluate, definiţii ale
valorii, termen de valabilitate, interese speciale, sinergii etc.) şi poziţiei sale faţă de client.
Responsabilitatea civilă are la bază clauzele contractului evaluator - client şi promisiunile
sau obligaţiile asumate de evaluator în privinţa conţinutului, termenelor şi calităţii serviciului
prestat.
Responsabilitatea penală reprezintă un aspect mai puţin plăcut, dar care se manifestă în
condiţiile în care în cursul activităţii sale, evaluatorul săvârşeşte infracţiuni.

131
12.3.Conţinutul minimal al raportului de evaluare conform Standardelor Internaţionale de
Evaluare

Raportul de evaluare reprezintă un document scris, clar formulat, argumentat logic, bazat
pe investigaţii complete şi destinat comunicării către client sau altă persoană a opiniei
evaluatorului privind o problemă de evaluare. Opinia exprimată trebuie să fie astfel formulată
încât să nu inducă confuzii asupra valorii estimate a proprietăţii sau afacerii evaluate. Redactarea
raportului de evaluare trebuie să ţină cont de prevederile Standardului Internaţional de
Evaluare IVS 103 Raportarea evaluării, de practica înregistrată în piaţă şi de necesităţile
obiective ale clientului. În acest sens, în raport se vor adopta doar bazele de evaluare
recunoscute, care vor fi convenite cu clientul sau cu consultanţii săi, la începutul misiunii de
evaluare.
Datorită rolului-cheie pe care raportul de evaluare îl are în comunicarea concluziei privind
valoarea, către utilizatori şi terţi, acest standard are următoarele obiective principale:
1.Să comenteze cerinţele privind raportarea, care corespund celei mai bune practici
profesionale şi
2.Să identifice elementele esenţiale care trebuie incluse în rapoartele de evaluare.
Cerinţele privind raportarea, cuprinse în acest standard, se aplică tuturor tipurilor de
rapoarte de evaluare (deci şi celor pentru întreprindere).
Conformitatea cu aceste cerinţe de raportare este cerută atât evaluatorilor externi, cât şi
celor interni.
Unele instrucţiuni, care se referă la evaluarea pentru scopuri specifice şi pentru tipuri
specifice de proprietate, cum ar fi raportarea financiară şi pentru garantarea împrumutului, pot să
fie diferite de cele realizate pentru alte misiuni.

Definiţii mai importante care se refera la elaborarea raportului de evaluare sunt:

1)raport de evaluare; 2)specificaţiile misiunii de evaluare; 3)declaraţia de conformitate;
4)ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare.
Raport de evaluare este un document care înregistrează instrucţiunile pentru o anumită
misiune de evaluare, baza de evaluare şi scopul evaluării ca şi rezultatele analizei care a condus
la opinia privind valoarea. De asemenea, un raport de evaluare poate să explice procesele
analitice care au fost parcurse în cursul evaluării şi să prezinte informaţiile semnificative care au
fost folosite în analiză. Rapoartele de evaluare pot fi verbale sau scrise. Tipul, conţinutul şi
dimensiunea unui raport variază în funcţie de destinatar, de cerinţele legale, de tipul proprietăţii
şi de natura şi complexitatea misiunii de evaluare.
Termenii raport de evaluare şi certificat de evaluare sunt utilizaţi, uneori, ca fiind
echivalenţi. După cum se obişnuieşte în unele ţări (de exemplu, Marea Britanie), termenul
certificat de evaluare desemnează un document în care evaluatorul certifică suma de bani la care
a fost evaluată proprietatea. Certificatul de evaluare este, de obicei, o scrisoare scurtă, cu toate
că poate lua şi forma unui raport detaliat. El include: data evaluării, scopul evaluării, data
certificatului, ipotezele pe care s-a bazat evaluarea şi numele, adresa şi calificarea evaluatorului.
Certificarea valorii, după cum se obişnuieşte în alte ţări (de exemplu, SUA), este o declaraţie
prin care evaluatorul afirmă că faptele prezentate sunt corecte, că analizele sunt limitate numai la
ipotezele prezentate, că onorariul evaluatorului nu este condiţionat de nici un aspect al raportului
şi că evaluatorul a întocmit evaluarea în conformitate cu standardele profesionale şi etice.

132
 Specificaţiile misiunii evaluatorului. Primul pas în procesul de evaluare, în care se
stabilesc contextul şi sfera evaluării şi se rezolvă orice ambiguitate care implică un element sau o
problemă de evaluare. Termenul este echivalent cu o informare scurtă privind evaluarea, aşa
cum se practică în unele ţări. Evaluatorul se asigură că analizele, informaţiile şi concluziile
prezentate în raport sunt în concordanţă cu specificaţiile stabilite prin definirea misiunii
evaluatorului. Specificaţiile misiunii de evaluare includ următoarele şapte elemente:
1)identificare a proprietăţii imobiliare, a bunurilor mobile (maşini, instalaţii, echipamente),
a întreprinderii sau a altei proprietăţi, care fac subiectul evaluării şi a altor clase de proprietate
care sunt incluse în evaluare, pe lângă categoria principală de proprietate;
2)o identificare a drepturilor de proprietate (proprietar unic, societăţi comerciale,
participaţii) care vor fi evaluate;
3)destinaţia vizată a evaluării şi orice limitare legată de aceasta, identificarea oricărui
colaborator şi a contribuţiei acestuia;
4)o definiţie a bazei sau tipului de valoare cerut;
5)data la care este valabilă valoarea estimată şi data raportului;
6)o identificare a ariei de aplicabilitate a evaluării şi a raportului;
7)o identificare a oricăror condiţii limitative pe care se bazează evaluarea.
Declaraţia de conformitate este o declaraţie care atestă faptul că evaluatorul a respectat
cerinţele etice şi profesionale conţinute în Codul Deontologic IVS, aferent îndeplinirii misiunii.
În unele ţări, declaraţia de conformitate este cunoscută sub denumirea de certificarea valorii.
Ipoteze speciale, neobişnuite sau extraordinare. Înainte de a încheia tranzacţia de achiziţie
a unei proprietăţi, un cumpărător prudent trebuie să acorde atenţia cuvenită (due diligence),
interesându-se pe piaţă despre respectiva proprietate. Este normal ca evaluatorul să utilizeze
ipotezele privind rezultatul probabil al acestei analize şi să se bazeze pe informaţia pe care
clientul i-o pune la dispoziţie în această problemă. Ipotezele speciale, neobişnuite sau
extraordinare pot fi orice ipoteze adiţionale care se referă la problemele studiate în cadrul
acestei analize sau care se referă la alte probleme, cum ar fi identitatea cumpărătorului, starea
fizică a proprietăţii, prezenţa poluanţilor (cum ar fi contaminarea pânzei de apă freatică) sau
abilitatea de a redezvolta proprietatea.
Orice raport de evaluare trebuie să întrunească următoarele cerinţe:
1)să prezinte clar şi cu acurateţe concluziile evaluării într-o manieră neechivocă;
2)să identifice clientul, destinaţia evaluării şi informaţiile relevante, referitoare la:
2.1)data la care valoarea estimată este valabilă;
2.2)data raportului;
2.3)data inspecţiei.
3)să specifice baza de evaluare, incluzând tipul de valoare şi definiţia acestui tip de valoare
(valoarea de piaţă şi valoarea nebazată pe piaţă vor fi raportate în mod distinct când orice
component(e) al(e) proprietăţii este/sunt evaluat(e) pe baze diferite de valoarea de piaţă);
4)să identifice şi să prezinte:
4.1)drepturile de proprietate sau participaţiile care trebuie evaluate;
4.2)caracteristicile fizice şi legale ale proprietăţii şi
4.3)clasele de proprietate incluse în evaluare, altele decât categoria principală de
proprietate;
5)să descrie aria de aplicabilitate/extindere a misiunii de evaluare;
6)să specifice orice ipoteze şi condiţii limitative care condiţionează concluzia asupra
valorii;

133
 7)să identifice ipotezele speciale, neobişnuite sau extraordinare şi să prezinte probabilitatea
în care aceste condiţii ar putea să apară;
8)să includă o descriere a informaţiilor şi datelor analizate, a analizelor de piaţă efectuate, a
abordărilor şi procedurilor de evaluare aplicate, ca şi raţionamentul care susţine analizele,
opiniile şi concluziile din raport;
9)să conţină, în mod expres, o clauză care să nu permită publicarea integrală sau parţială a
raportului, sau oricărei referinţe sau valori incluse în raport, sau numelui şi afilierii profesionale a
evaluatorului, fără aprobarea scrisă a evaluatorului;
10)să conţină o declaraţie de conformitate care să certifice că evaluarea a fost făcută în
concordanţă cu IVS, să prezinte orice deviere de la cerinţele specifice ale IVS şi să prezinte o
explicaţie pentru o astfel de deviere, corespunzător cu Codul Deontologic IVS;
Orice declaraţie de conformitate va confirma că:
-prezentările faptelor din raport sunt corecte şi reflectă cele mai pertinente cunoştinţe ale
evaluatorului;
-analizele şi concluziile sunt limitate numai la ipotezele şi condiţiile prezentate în raport;
-evaluatorul nu a avut (sau dacă a avut trebuie să specifice) nici un interes asupra
proprietăţii evaluate;
-onorariul evaluatorului este sau nu este condiţionat de nici un aspect al raportului;
-evaluarea a fost efectuată în conformitate cu Codul Deontologic şi cu standardele de
evaluare;
-evaluatorul îndeplineşte cerinţele adecvate de calificare profesională;
-evaluatorul are experienţă în ceea ce priveşte localizarea şi categoria de proprietate care
este evaluată;
-evaluatorul a efectuat (sau nu) o inspecţie personală a proprietăţii şi
-nici o persoană, cu excepţia celor specificate în raport, nu i-a acordat asistenţă
profesională în elaborarea raportului.
11)să includă numele, calificarea profesională şi semnătura evaluatorului.
Atunci când raportul de evaluare este transmis în variantă electronică, evaluatorul trebuie
să ia măsurile necesare pentru a proteja integritatea datelor/textelor din raport şi să se asigure că
nu apar erori de transmitere. Software-ul trebuie să asigure siguranţa transmisiei.
Trebuie identificate originea, data şi ora transmisiei, precum şi destinaţia, data şi ora
recepţionării. Software-ul trebuie să permită confirmarea că există o corespondenţă între
cantitatea de date/texte transmise şi recepţionate, iar raportul trebuie să fie salvat într-o variantă
care permite numai citirea (mai puţin pentru autor).
Evaluatorul trebuie să se asigure că semnătura digitală este protejată şi se află sub controlul
complet al evaluatorului prin parole (coduri PIN), elemente de hardware (cartele de securitate)
sau alte mijloace. O semnătură aflată pe un raport electronic este considerată autentică şi implică
acelaşi nivel de responsabilitate ca şi o semnătură scrisă pe un raport tipărit pe hârtie.
O copie electronică şi/sau listată a raportului, transmis electronic, trebuie păstrată de
evaluator pe perioada cerută prin lege, dar nu mai puţin de 5 ani. Fişierele cu înregistrarea
raportului de evaluare transmis electronic se pot păstra pe suport electronic, magnetic sau alte
variante.
Modul de prezentare a raportului de evaluare este stabilit de evaluator şi de client în funcţie
de instrucţiunile şi specificaţiile misiunii de evaluare.
Tipul raportului, conţinutul şi mărimea acestuia sunt în funcţie de destinatarul raportului,
de reglementările existente, de recomandările legale, de tipul proprietăţii şi de natura şi
complexitatea problemei de evaluare.

134
 Pentru toate rapoartele de evaluare, trebuie reţinute şi îndosariate documentele pe baza
cărora au fost stabilite rezultatele şi concluziile evaluării, acestea trebuind să fie păstrate pentru o
perioadă de cel puţin cinci ani de la data finalizării misiunii de evaluare.
Potrivit Standardului Internaţional de Evaluare IVS 103 Raportarea evaluării 45, sunt
de retinut urmatoarele aspecte definitorii privind redactarea raportului de evaluare.
1.Etapa finală a procesului de evaluare constă în comunicarea valorii către partea care a
comandat evaluarea şi către orice alţi utilizatori desemnaţi. Este esenţial ca raportul de evaluare
să comunice informaţiile necesare pentru o înţelegere adecvată a evaluării. Un raport de evaluare
nu trebuie să fie ambiguu sau înşelător şi va permite cititorului desemnat o înţelegere clară a
evaluării furnizate.
2.Pentru a asigura comparabilitatea, relevanţa şi credibilitatea, raportul de evaluare va
prezenta o descriere clară şi precisă a sferei misiunii de evaluare, a scopului şi utilizării
desemnate a acesteia, confirmarea tipului valorii utilizat şi va dezvălui orice ipoteze, ipoteze
speciale, incertitudini importante sau condiţile limitative care influenţează în mod direct
valoarea.
3.Acest standard se aplică tuturor rapoartelor de evaluare, indiferent dacă acestea se
tipăresc pe hârtie sau sunt transmise pe cale electronică. Pentru anumite clase de active sau
aplicaţii pot exista variaţii de la acest standard sau cerinţe suplimentare la raportare. Acestea se
regăsesc în standardele corespunzătoare de aplicaţii ale evaluării sau în cele referitoare la active.

Conţinutul raportului

Scopul evaluării, complexitatea activului supus evaluării şi cerinţele utilizatorilor vor

determina gradul adecvat de detaliere a raportului de evaluare. Formatul raportului, precum şi
orice excludere de la cerinţele acestui standard trebuie să fie convenite şi înscrise în sfera
misiunii de evaluare.
Toate rapoartele de evaluare vor include referiri cel puţin la informaţiile listate mai jos.
Elementele de la literele (a) la (k), din această listă, conţin aspectele care fac parte din sfera
misiunii de evaluare (a se vedea IVS 101 Sfera misiunii de evaluare). Se recomandă ca, în raport,
să se facă referire la sfera misiunii de evaluare.
a)Identificarea şi competenţa evaluatorului
Evaluatorul poate fi o persoană fizică sau o firmă. Trebuie să se includă o declaraţie prin
care evaluatorul să confirme că poate oferi o evaluare obiectivă şi imparţială şi că este competent
să efectueze evaluarea. Raportul va include semnătura persoanei fizice sau juridice responsabilă
pentru evaluare. Dacă evaluatorul a apelat la asistenţă din partea altor specialişti, pentru orice
aspect al misiunii trebuie prezentată natura unei astfel de asistenţe, precum şi măsura în care s-a
bazat pe această asistenţă.
b)Identificarea clientului şi a oricăror alţi utilizatori desemnaţi
Partea care a comandat evaluarea va fi identificată, împreună cu orice alte părţi desemnate
care se vor baza pe evaluare (a se vedea şi litera (j) de mai jos).
c)Scopul evaluării
Scopul evaluării va fi clar precizat.
d)Identificarea activului sau datoriei supuse evaluării
Poate fi necesară o clarificare pentru a se face distincţia între un activ şi un drept asupra
acestuia sau un drept de folosinţă a acelui activ. Dacă evaluarea se face pentru un activ care se
45
IVSC, Standardele Internationale de Evaluare 2011, ANEVAR, Bucuresti, 2011, pp.35-37;

135
utilizează în combinaţie cu alte active, ar putea fi necesar să se clarifice dacă acele active se
includ în evaluare, se exclud, dar se presupune că sunt disponibile, sau se exclud, dar se
presupune că nu sunt disponibile (a se vedea IVS - Cadrul general, paragrafele 24 şi 25).
e)Tipul valorii
Acesta va fi adecvat scopului evaluării. Trebuie citată sursa definiţiei oricărui tip al valorii
utilizat sau tipul valorii trebuie explicat. Unele din tipurile uzuale ale valorii sunt definite şi
comentate în IVS - Cadrul general.
f)Data evaluării
Data evaluării este definită în IVS ca fiind data la care se aplică opinia asupra valorii.
Aceasta poate fi diferită de data emiterii raportului de evaluare sau de data la care investigaţiile
urmează să se facă sau să se finalizeze. Dacă este relevant, aceste date vor fi în mod clar
evidenţiate în raport.
g)Amploarea investigaţiilor
Trebuie să fie prezentată în raport amploarea investigaţiilor efectuate de evaluator, inclusiv
limitările asupra acestor investigaţii, precizate în sfera misiunii de evaluare.
h)Natura şi sursa informaţiilor utilizate
Trebuie precizate natura şi sursa oricăror informaţii relevante, folosite pentru fundamentare
în procesul de evaluare şi care nu au fost verificate în mod specific de evaluator.
i)Ipotezele şi ipotezele speciale
Toate ipotezele şi ipotezele speciale făcute trebuie precizate în mod clar.
j)Restricţii de utilizare, distribuire sau publicare
Când este necesar sau de dorit să se restricţioneze utilizarea evaluării sau a celor care pot
să se bazeze pe aceasta, restricţionarea trebuie făcută în scris.
k)Declararea conformităţii evaluării cu IVS
Deşi se cere declararea conformităţii evaluării cu IVS, ar putea exista situaţia în care
scopul evaluării cere o deviere de la IVS. Orice astfel de deviere trebuie să fie identificată
împreună cu justificarea acelei devieri. O deviere nu este justificată, dacă rezultatul acesteia este
o valoare care induce în eroare.
l)Abordarea în evaluare şi raţionamentul
Pentru a se înţelege valoarea rezultată în contextul acesteia, raportul va face referinţă la
abordarea sau la abordările adoptate, la datele cheie de intrare utilizate şi la motivele principale
privind concluziile stabilite. Această cerinţă nu se aplică dacă s-a convenit în mod special şi s-a
menţionat în sfera misiunii de evaluare că va fi prezentat un raport de evaluare fără explicaţii sau
fără alte informaţii de fundamentare.
m)Valoarea sau valorile obţinute
Aceasta/acestea va/vor fi prezentate în moneda convenită.
n)Data raportului de evaluare
Trebuie să fie inclusă data la care este emis raportul. Această dată poate fi diferită de data
evaluării.

136
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie obligatorie

1)ANEVAR, Ghiduri de evaluare. Ghiduri metodologice de evaluare, Bucureşti, 2012;

2)ANEVAR, Standarde de evaluare a bunurilor, Bucureşti, 2016;

3)Anghel Ion (coordonator) si colectiv, Evaluarea intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti,

2011;

4)Appraisal Institute, Evaluarea proprietăţii imobiliare, Ediţia a 13-a, Ediţia în limba română,
ANEVAR, Bucureşti, 2011;

137
5)Barrett A. Slade, Evaluarea clădirilor de birouri. O perspectivă actuală, Editura IROVAL,
Bucureşti, 2012;

6)Bircea Ioan, Ştefănescu Daniela, Statistică şi analiză economico-financiară, Editura

Universitatii "Petru Maior", Targu Mureş, 2011;

7)Ciobanu Anamaria, Analiza performantei intreprinderii, Editura ASE, Bucuresti, 2006;

8)IVSC, Standarde Internationale de Evaluare 2011, Editura IROVAL, Bucuresti, 2011;

9)IVSC, Îndrumar pentru evaluare.Fluxul de numerar, Editura IROVAL, Bucureşti, 2012;

10)IVSC, Îndrumar pentru evaluare.Evaluarea activelor necorporale, Editura IROVAL,

Bucureşti, 2012;

11)Nica Dumitru (coordonator), Evaluarea intreprinderii, Editura Fundaţiei „România de

Mâine”, Bucureşti, 2007;

12)Nica Dumitru, Sinteze curs in format electronic la disciplina “Evaluarea întreprinderii”,

2016, postate pe Platforma electronica a Universităţii Spiru Haret rezervată Facultăţii de Ştiinţe
Economice de la Câmpulung;

13)Schiopu Corneliu, Costuri de reconstructie – coturi de inlocuire. Cladiri rezidentiale, Editura

IROVAL, Bucuresti, 2011;

14)Şchiopu Corneliu, Metoda costurilor segregate, Editura Editura IROVAL, Bucuresti, 2011;

15)Stan V. Sorin, Anghel Ion (coordonatori), Evaluarea întreprinderii, Ediţia a cincea revizuită,
Editura IROVAL, Bucureşti, 2013;

16)Sorin V. Stan, Bene Irina, Evaluarea proprietati imobiliare. Aplicatii, Editura IROVAL si
INVEL MULTIMEDIA, Bucuresti, 2012;

Bibliografie facultativă

1)Balu Mariana Elena, Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii practice, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007;

2)Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiara, Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2008;

3)Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiara, Probleme rezolvate, Editura Fundaţiei

„România de Mâine”, Bucureşti, 2008;

4)Pratt Shannon, Abordarea prin piata a evaluarii intreprinderii, Editura IROVAL, 2008;

138
5)Damodaran, A., Investment Valuation, Second edition, Willey Finance, 2002;

6)Buletin informativ ANEVAR pe anii 2014 - 2017;

7)Revista de evaluare, IROVAL pe anii 2014 - 2017;

8)Revista “Valoarea oriunde este ea”, ANEVAR pe anii 2014 - 2017;

Pagini web:

www.anevar.ro

139