Consilierea Si Orientarea in Scoala-G. Tomsa, Cap 5,6

Gheorghe TOM ŞA
Consilierea şi orientarea
în şcoală
Referenţi: Conf. univ. dr. Ecaterina VRĂSMAS
Lector univ. dr. Romiţă IUCU
Drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate Editurii

Departamentului de Învăţământ Deschis la Distanţă al
Universităţii din Bucureşti şi autorului.
Reproducerea integrală sau parţială a textului din lucrarea de

faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

TOMŞA, GHEORGHE
Consilierea şi orientarea în şcoală / Gheorghe Tomşa
– Bucureşti: Credis, 2001
218 p, 20 cm
ISBN 973-85175-2-4
37.048.3
Editura:
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46,
Cămin B, Etaj IV, Sector 5
Tel: (01) 315 80 95
Fax: (01) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Gheorghe TOMŞA
Cuprins
Cuprins ........................................................ 5
Prefaţă la ediţia a II-a...................................13
Argument ................................................15
Capitolul I ............................................19
Asistenţa psihopedagogică şi consilierea ........................ 19
1. Asistenţa psihopedagogică în şcoală .......................... 19
2. Relaţia dintre consiliere, psihoterapie şi educaţie ...... 24
2.1. Relaţia dintre consiliere şi psihoterapie .............. 24
2.2. Relaţia dintre consiliere şi educaţie ..................... 28
2.3. Diferenţele tipice dintre consiliere, psihoterapie şi
educaţie....................................................................... 29
Capitolul II .................................................34
Consilierea şcolară – domeniu interdisciplinar de
activitate ............................................................................ 34
1. Delimitări conceptuale ............................................... 34
2. Apariţia şi dezvoltarea consilierii şcolare .................. 36
3. Consilierea şcolară şi psihoterapia ............................. 40
3.1. Trăsăturile definitorii ale consilierii şcolare........ 42
4. Personalitatea consilierului şcolar şi competenţele sale
........................................................................................ 47
5
Consilierea şi orientarea în şcoală
4.1. Consilierul şcolar ca personalitate .......................47

4.2. Competenţele, atribuţiile şi responsabilităţile
consilierului şcolar ......................................................48
Capitolul III ............................................... 55

Abordări generale ale consilierii şi psihoterapiei ...........55
1. Abordările psihodinamice ............................................55

1.1. Abordarea psihanalitică clasică (S. Freud) ..........55
1.2. Abordările psihodinamice moderne sau post-
freudiene......................................................................60
1.3. Metodele şi tehnicile abordărilor psihodinamice .62
2. Abordările comportamentale .......................................69

2.1. Abordarea comportamentală clasică ....................71
2.2. Abordarea cognitiv-comportamentală..................76
2.2.1. Bazele teoretice şi principiile abordării cognitiv-
comportamentale .........................................................77
2.2.2. Metodele şi tehnicile abordării cognitiv-
comportamentale .........................................................80
2.3. Abordarea raţional-emotivă .................................86
2.3.1. Bazele teoretico-filosofice ale abordării raţional-
emotive ........................................................................87
2.3.2. Procesul de consiliere/psihoterapie. Tehnici şi
reguli specifice ............................................................89
2.4. Abordarea consilierii din perspectiva realităţii sau
consilierea / psihoterapia centrată pe realitate (Reality
Therapy) ......................................................................95
2.4.1. Fundamentele filosofice şi psihologice .............96
2.4.2. Principiile şi strategiile consilierii / psihoterapiei
centrate pe realitate .....................................................98
3. Abordările umaniste sau experienţiale .....................104
6
Gheorghe TOMŞA
3.1. Abordarea existenţialistă ................................... 106

3.1.1. Bazele filosofice ale abordării existenţialiste . 106
3.1.2. Metodele şi tehnicile abordării existenţialiste 111
3.2. Abordarea non - directivă sau consilierea centrată
pe persoană ............................................................... 113
3.2.1. Premisele teoretice ale abordării non - directive
.................................................................................. 114
3.2.2. Procesul de consiliere / psihoterapie non -
directivă şi tehnicile folosite .................................... 117
3.2.3. Consilierea / psihoterapia centrată pe grup .... 124
3.3. Abordarea gestaltistă ......................................... 127
3.3.1. Fundamentele teoretice ale abordării gestaltiste
.................................................................................. 128
3.3.2. Relaţia psihoterapeutică sau de consiliere în
abordarea gestaltistă ................................................. 131
3.3.3. Modalităţi şi tehnici de lucru specifice abordării
gestaltiste .................................................................. 133
Capitolul IV .............................................143
Consilierea psihopedagogică în şcoală.......................... 143
1. Principiile şi scopurile consilierii psihopedagogice în

şcoală ............................................................................... 144
1.1. Principiile consilierii psihopedagogice ............. 144
1.2. Scopurile consilierii psihopedagogice în şcoală 145
2. Deschiderea şi închiderea interviului sau a şedinţei de

consiliere .......................................................................... 148
3. Stabilirea scopurilor în procesul de consiliere......... 153

3.1. Scopurile-proces şi scopurile rezultat ............... 153
3.2. Participarea clientului la stabilirea scopurilor în
procesul de consiliere ............................................... 156
7
4. Modul în care trebuie să răspundă consilierul la

conţinuturile exprimate de client ...................................158
4.1. Modul în care trebuie să răspundem la
conţinuturile cognitive ale clientului.........................159
4.2. Modul în care trebuie să răspundem la
conţinuturile afective exprimate de client .................162
4.2.1. Indiciile de identificare şi tipurile de mesaje
afective ......................................................................163
4.2.2. Modalităţile de răspuns verbal la conţinuturile
afective ......................................................................167
Capitolul V.............................................. 171

Strategiile utilizate în procesul consilierii .....................171
1. Strategiile de identificare a atitudinilor şi

sentimentelor negative ....................................................171
1.1. Clarificarea şi reflectarea sentimentelor clientului
...................................................................................172
1.2 .Modelarea sentimentelor de către consilier .......173
1.3. Strategia cercurilor concentrice .........................173
1.4. Confruntarea şi întâlnirea sentimentelor ............175
1.5. Căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate ...175
1.6. Confruntarea clientului cu imaginea de sine ......176
1.7. Dialogarea şi inversarea rolurilor .......................177
2. Strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor
.......................................................................................178
2.1. Aproximarea succesivă a sentimentelor .............178
2.2. Tehnicile de stopare a gândirii ...........................179
2.3. Strategia de identificare a rolului .......................180
3. Strategii de identificare a comportamentelor
indezirabile sau inadecvate ...........................................181
3.1. Vizualizarea rolului ............................................182
3.2. Descrierea şi inventarierea comportamentului ...183
8
Gheorghe TOMŞA
3.3. Strategia dialogării şi inversării rolului ............. 183

4. Strategii de schimbare a comportamentelor indezirabile
sau neadecvate .............................................................. 184
4.1. Aproximarea succesivă a comportamentului .... 185
4.2. Strategia contractelor comportamentale şi a
procedeelor de întărire .............................................. 186
4.3. Strategia practicii negative ................................ 188
4.4. Strategiile operante de întărire .......................... 189
4.5. Strategia contractului de grup ........................... 190
4.6. Strategia modelării indirecte. ............................ 190
4.7. Strategia automonitorizării sau autocontrolului 192
4.8. Strategia antrenamentului asertiv ...................... 193
Capitolul VI ....................................... 196

Abilităţile de bază ale consilierului ............................... 196
1. Deprinderile fundamentale de asistare sau ascultare 200
1.1. Comportamentul de asistare sau deprinderea de a-l
asculta pe client ........................................................ 200
1.2. Deprinderea de a utiliza întrebările sau invitaţia
deschisă de a vorbi ................................................... 204
1.3. Încurajarea minimală ......................................... 206
1.4. Parafrazarea ....................................................... 207
1.5. Reflectarea sentimentelor .................................. 209
1.6. Sumarizarea sau integrarea comportamentelor,
gândurilor şi sentimentelor ....................................... 212
1.7.Abilitatea de structurare a şedinţei de consiliere în
cinci stadii ................................................................ 215
2. Deprinderile fundamentale de influenţare ................ 218
2.1. Focalizarea relatării clientului. .......................... 221
2.2. Confruntarea ...................................................... 223
2.3. Directivarea sau impunerea propriilor idei........ 225
2.4. Feedbackul din partea consilierului................... 227
2.5. Destăinuirea. ...................................................... 228
9
2.6. Interpretarea sau reformularea ...........................230
Capitolul VII ........................................... 237

1. Consilierea şi orientarea carierei elevilor .................237
1. Cunoaşterea personalităţii elevilor ........................237
1.1. Metode şi tehnici de cunoaştere a individualităţii
elevilor ......................................................................239
1.1.1. Observaţia .......................................................239
1.1.2. Analiza rezultatelor activităţii elevilor ............241
1.1.3. Convorbirea .....................................................243
1.1.4. Chestionarul ....................................................244
1.1.5. Analiza datelor biografice ...............................245
1.1.6 Autocaracterizarea ...........................................245
1.1.7. Metoda testelor ................................................247
1.2. Metode de investigare a grupurilor şcolare. .......251
1.2.1. Metoda aprecierii obiective a personalităţii. ...251
1.2.2. Proba “Ghici cine?” ........................................253
1.2.3. Tehnicile sociometrice ....................................253
2. Educarea elevilor în vederea alegerii carierei ...........258
2.1. Stabilirea unei legături permanente între procesul
de învăţământ şi activitatea social-productivă ..........260
2.2. Metodele de instruire .........................................260
2.3. Activitatea individuală .......................................261
2.4. Influenţa personalităţii profesorului ...................261
3. Cunoaşterea reţelei şcolare şi a lumii profesiunilor ..262
4. Consilierea şi îndrumarea efectivă a elevului ...........266
Capitolul VIII .......................................... 272

Dimensiunile orientării şcolare şi profesionale
contemporane ..................................................................272
1. Orientarea educativă .................................................272
10
Gheorghe TOMŞA
2. Caracterul permanent al orientării ............................ 274

2.1. Conturarea orientării şcolare şi profesionale ca
subsistem educativ.................................................... 274
2.2. Dinamica profesiunilor ...................................... 275
2.3. Posibilitatea apariţiei unor modificări în structura
persoanei................................................................... 277
2.4. Erorile posibile în procesul orientării ................ 277
2.5. Extinderea acţiunilor de orientare la nivelul
întregului sistem de învăţământ................................ 279
2.6. Urmărirea subiecţilor orientaţi .......................... 279
2.7. Reorientarea şcolară şi profesională .................. 280
3. Orientarea – acţiune timpurie ................................... 281
4. Cunoaşterea cerinţelor vieţii sociale ........................ 281
5. Activităţile practice – mijloc esenţial de orientare ... 282
6. Informarea şcolară şi profesională – metodă de educare
a intereselor profesionale ............................................. 282
7. Serviciile speciale de consiliere şi orientare ............ 283
8. Amânarea momentului alegerii ................................ 285
11
Gheorghe TOMŞA
Capitolul V
Strategiile utilizate în procesul

consilierii
Consilierul şcolar trebuie să posede un repertoriu de
strategii de lucru prin care să-l ajute pe clientul său pentru
a-şi atinge scopurile propuse. Aceste strategii, puse în
acţiune de către consilier, devin moduri de operare sau
planuri de acţiune, care sunt destinate obţinerii unor
rezultate precise. Fără a epuiza lista strategiilor posibile,
vom prezenta în continuare strategiile care pot fi utilizate, cu
relativă uşurinţă, atât de către consilierii începători, cât şi de
către o mare parte din cadrele didactice cu pregătire
psihopedagogică şi experienţă îndelungată la catedră.
Pe ansamblu, majoritatea strategiilor consilierii pot fi

grupate în patru mari categorii: a) strategii de identificare a
atitudinilor şi sentimentelor negative; b) strategii de
schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative; c)
strategii de identificare a comportamentelor negative; d)
strategii de schimbare a comportamentelor negative.
1. Strategiile de identificare a
atitudinilor şi sentimentelor negative
Adeseori, clientul nu este capabil să-şi identifice şi să
exprime sentimentele şi atitudinile care-i generează starea
de disconfort psihocomportamental.
În asemenea situaţii, consilierul trebuie să găsească

modalităţile prin care să-l ajute pe client să se examineze şi
171
să se exprime pentru a putea ajunge apoi la o schimbare

pozitivă. În cele ce urmează, prezentăm un set de strategii
de identificare a atitudinilor şi sentimentelor, cu precizarea
că nu există o strategie anume funcţională pentru toţi clienţii
şi nici chiar pentru toţi consilierii. Ca urmare, consilierul
trebuie să opteze pentru cea mai adecvată strategie
situaţiei respective.
1.1. Clarificarea şi reflectarea sentimentelor

clientului
Examinarea şi înţelegerea propriilor sentimente de către
client apare de la sine în situaţiile în care consilierul clarifică
şi reflectă atitudinile şi sentimentele clientului aşa cum sunt
ele exprimate în cadrul şedinţei de consiliere. În asemenea
situaţii, consilierul utilizează răspunsuri (afirmaţii) de tipul:
- “Chiar credeţi asta?” sau “Vreţi să spuneţi asta?”
- “Păreţi supărat” sau “Vă simţiţi foarte bine”.
Clarificarea şi reflectarea sentimentelor clientului este foarte

utilă atunci când sentimentele sale puternice îl împiedică pe
client să ia măsuri în vederea atingerii scopului său. De
asemenea, o astfel de strategie este indicată şi în situaţiile
în care clientul pare blocat, el fiind incapabil de a face
progrese. Este vorba aici de o persoană care poate fi
limitată numai la un mod de comportament, deoarece
răspunsul ei este dictat, în primul rând, de sentimentele
sale. Spre exemplu, un părinte se va comporta punitiv faţă
de copilul său care începe să vină tot mai des cu note mici
de la şcoală, până când sentimentele lui de resentiment vor
fi clarificate şi exprimate.
În general, majoritatea indivizilor care se comportă punitiv (îi

învinovăţesc pe alţii, sunt sarcastici etc.) sunt incapabili să
răspundă în alt mod, până când sentimentele lor de jignire
sau supărare sunt clarificate, exprimate şi reduse în
intensitate.
172
Gheorghe TOMŞA
1.2 .Modelarea sentimentelor de către consilier

Una din modalităţile cele mai eficiente de a-l ajuta pe client
să-şi exprime sentimentele şi atitudinile este modelarea
acestui proces de către consilier. Consilierul îşi exprimă
sentimentele sale despre propria persoană sau despre
modul în care s-ar simţi el dacă ar fi în locul clientului, prin
răspunsuri de tipul: “Cred că am realizat ceva şi mă simt
mulţumit de asta”.
Consilierul poate să arate cum s-ar simţi el dacă ar fi fost în

locul clientului său spunând: “Dacă m-ar fi tratat pe mine în
felul acesta, m-aş fi supărat foarte tare”. Această strategie
este utilă, mai ales în cazul clienţilor care sunt incapabili,
din diferite motive, să aibă un răspuns emoţional adecvat.
Spre exemplu, consilierul poate presupune că una din
cauzele pentru care un elev foarte bun începe să primească
note slabe la şcoală sunt resentimentele acestuia faţă de
presiunea pe care o resimte din partea părinţilor. Totuşi,
consilierul nu poate fi sigur de acest lucru, întrucât clientul
său pare a fi un copil docil şi neutru.
Într-o asemenea situaţie, consilierul poate încerca să

stimuleze la client exprimarea sentimentelor prin modelarea
propriei sale reacţii spunând: “Dacă părinţii mei ar exercita
o presiune aşa de mare asupra mea, atunci m-aş înfuria
foarte tare. N-aş mai ţine aşa de mult la note mari”. Prin
utilizarea acestei strategii, consilierul provoacă sentimente
adecvate la clientul respectiv, demonstrând cum ar
reacţiona o altă persoană în aceeaşi situaţie.
1.3. Strategia cercurilor concentrice

Această strategie a fost introdusă de A. Lazarus (1969), ca
mijloc eficient şi util de provocare a sentimentelor clientului
(4). Ea este indicată îndeosebi în cazul clienţilor care refuză
să-şi dezvăluie sentimentele. Pentru a utiliza strategia
cercurilor concentrice, consilierul va desena cinci cercuri
173
concentrice sub forma unei sociograme. Notaţia lor se face

dinspre interior spre exterior cu litere de la A la E, conform
schemei de mai jos:
Cercul A – reprezintă teritoriul

lui privat. Materialul din
interiorul acestui cerc este un
material pe care individul nu-l
împărtăşeşte nimănui.
Cercul B – conţine date pe

care clientul le împărtăşeşte
numai prietenilor apropiaţi şi
familiei sale.
Cercul C – conţine gânduri şi

sentimente împărtăşite prietenilor buni.
Cercul D – conţine gânduri şi sentimente dezvăluite

diverselor persoane cunoscute, cu care se întâlneşte în
viaţa şi activitatea sa cotidiană.
Cercul E – conţine acele fapte şi evenimente despre client

pe care le poate descoperi oricine.
După aceea, consilierul îi explică clientului că materialul din

cercul A conţine, de regulă, probleme din următoarele
domenii: sex, supărare, necinste, probleme financiare şi
probleme legate de competenţa profesională. Conţinutul
acestui cerc este mai mult sau mai puţin acelaşi pentru
orice persoană. Din asemenea motive, clientul se poate
simţi mai puţin reticent în dezvăluirea sentimentelor despre
aceste probleme, ştiind că ele sunt împărtăşite şi de alte
persoane.
174
Gheorghe TOMŞA
1.4. Confruntarea şi întâlnirea sentimentelor

Pentru unii clienţi, exprimarea sentimentelor pozitive de
afecţiune şi căldură este cea mai dificilă operaţie, în timp ce
pentru alţii exprimarea sentimentelor negative de iritare şi
supărare reprezintă operaţia cea mai riscantă. De aceea,
consilierul poate folosi relaţia sa cu clientul ca punct de
plecare pentru exprimarea de către acesta a sentimentelor
şi atitudinilor sale, prin procedeele de confruntare şi
întâlnire. Prin urmare, atunci când consilierul sesizează
anumite aspecte comportamentale sau sentimente la client,
de care acesta pare a nu fi conştient, el trebuie să prezinte
observaţiile clientului său. În asemenea cazuri, consilierul
trebuie să identifice sentimentele clientului şi în acelaşi
timp, să încurajeze exprimarea lor sistematică pe măsură
ce ele cresc în intensitate pe parcursul şedinţei de
consiliere.
În mod frecvent, clienţii manifestă tendinţa de a-l confrunta

pe consilier cu sentimentele lor negative, înaintea întâlnirii
cu cele pozitive. Consilierul trebuie să identifice indiciile
comportamentale corespunzătoare acestor sentimente şi să
provoace exprimarea lor de către client. Uneori, consilierul
poate să simtă nevoia de a-şi împărtăşi clientului propriile
sale sentimente, înainte ca acesta să se simtă suficient de
sigur pentru a face la fel. Procesele de confruntare şi
întâlnire sugerează faptul că consilierul este capabil să
accepte sentimentele pozitive, cât şi pe cele negative ale
clientului. În acest fel, clientul află că exprimarea
sentimentelor nu are ca rezultat automat consecinţe
negative.
1.5. Căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate

Unii clienţi evită să se angajeze în comportamentele dorite
de ei sau în alte comportamente dezirabile pentru
comunitatea din care fac parte, datorită consecinţelor pe
care ei îşi imaginează că le-ar avea astfel de acţiuni. Pentru
175
astfel de cazuri este indicată strategia propusă de A. Ellis

(1966), care constă în examinarea gândurilor neexprimate
sau ascunse ale clientului (2). În procesul unei astfel de
examinări, consilierul constată că clientul său are anumite
temeri în legătură cu rezultatele la care se poate ajunge. De
regulă, aceste temeri sunt exprimate prin răspunsuri de
tipul: “Aş putea fi respins…”; Aş putea face o greşeală…”;
“Cineva s-ar putea să nu aprobe ce-am făcut…” etc.
În cele mai multe cazuri, aceste temeri sunt iraţionale, ele

fiind stimulate de o gândire ilogică. Odată ce clientul
identifică lucrul de care se teme, consilierul poate să-i
provoace procesul său de gândire prin întrebări de tipul
următor: “Care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea
întâmpla ca rezultat al…?”. După ce clientul identifică acest
lucru considerat a fi cel mai rău, consilierul va continua cu
alt gen de întrebări, cum ar fi” “Prin ce anume ar fi acest
lucru atât de îngrozitor?” În acest fel se ajunge la
exprimarea şi clarificarea acestor gânduri, la clarificarea
sentimentelor şi înlăturarea temerilor nefondate ale
clientului.
1.6. Confruntarea clientului cu imaginea de sine

În unele cazuri, clientul poate să nu fie capabil să se
comporte într-o altă manieră din cauza modului în care el
gândeşte despre sine. Dacă are convingerea că este ceva
în neregulă cu el, atunci poate să se comporte într-un mod
care să corespundă cu ceea ce gândeşte. În asemenea
situaţii, este indicată strategia confruntării clientului cu
imaginea de sine. Consilierul îl determină pe client să se
confrunte cu imaginea de sine distorsionată pentru a o
înlocui apoi cu una mai realistă.
În acest scop, consilierul poate folosi răspunsuri de tipul

următor: “Spuneţi că sunteţi nepotrivit. Pe ce vă bazaţi când
faceţi această afirmaţie?; “Spuneţi că sunteţi lipsit de
176
Gheorghe TOMŞA
atracţie, totuşi fetele ies destul de des cu dumneavoastră.

Spuneţi-mi de ce ies ele cu dumneavoastră la plimbare?”.
Prin confruntarea cu imaginea de sine, consilierul îl ajută pe

client să-şi dea seama de discrepanţa sau de contradicţia
dintre sentimentele lui despre sine şi comportamentul pe
care-l manifestă.
1.7. Dialogarea şi inversarea rolurilor

Deseori, clientul poate prezenta conflicte între propriile sale
sentimente şi gânduri sau în relaţiile cu alte persoane. În
unele cazuri, clientul poate fi blocat atunci când trebuie să
ia o decizie. Spre exemplu, el poate spune: “Nu ştiu ce să
fac. Aş vrea să merg acolo, dar aş vrea şi să stau aici”.
Uneori, clientul poate fi ezitant în luarea de decizii din cauza
eventualelor consecinţe pe care le-ar putea avea deciziile
respective asupra altor persoane. Într-o astfel de situaţie, o
strategie eficientă o constituie dialogarea şi inversarea
rolurilor, care implică punerea clientului în poziţia de a lua
locul fiecărei persoane sau “al fiecărei părţi din el însuşi”.
Consilierul îi cere clientului să interpreteze conflictul

respectiv printr-un dialog imaginar. La început, clientul este
încurajat să discute cu ambele părţi ale propriei sale
persoane. Mai întâi va răspunde acelei părţi din fiinţa sa
care vrea să plece, iar apoi părţii care vrea să rămână.
Dialogul dintre cele două părţi, care are loc la timpul

prezent, continuă până în momentul în care “una din părţi
câştigă în raport cu cealaltă” (3, p. 108). Aceeaşi strategie
poate fi utilizată şi atunci când este vorba de o altă
persoană. Clientului i se cere să înceapă dialogul
exprimând ceea ce doreşte şi ceea ce-i displace la
persoana respectivă. Apoi, el devine cealaltă persoană şi
răspunde tocmai la ceea de a spus el mai înainte. Acest
mod de dialogare serveşte nu numai pentru ca clientul să-şi
exprime sentimentele şi opiniile sale, ci el oferă totodată şi
177
o bază realistă pentru răspunsurile probabile ale celeilalte

părţi din conflict.
2. Strategii de schimbare a atitudinilor

şi sentimentelor
Practica propriu-zisă din domeniul consilierii, precum şi
diversele investigaţii experimentale au demonstrat că
simpla exprimare a sentimentelor şi atitudinilor în cadrul
şedinţelor de consiliere nu duce în mod automat la
schimbarea acestora. Consilierul trebuie să aleagă şi să
implementeze o serie de strategii prin care să-şi ajute
clientul pentru ca acesta să-şi schimbe atitudinile şi
sentimentele indezirabile. Câteva dintre ele le vom prezenta
succint în cele ce urmează.
2.1. Aproximarea succesivă a sentimentelor

Mulţi dintre clienţi îşi exprimă dorinţa explicită de a face
schimbări în sentimentele şi atitudinile lor. Spre exemplu,
unii dintre subiecţii care vin la consilier se exprimă explicit
prin răspunsuri de genul: “Aş vrea să mă simt mai fericit!” În
astfel de cazuri, consilierul poate recurge la tehnica
aproximării succesive a sentimentelor, cu cele două
componente ale sale: tema şi repetiţia. Consilierul începe
lucrul cu clientul prin sugerarea unei acţiuni sau teme, care
constă într-o serie de “măsuri active” ce vor duce succesiv
la apropierea clientului de scopul dorit de el. Consilierul
poate să întocmească, împreună cu clientul, o listă a
situaţiilor care ar produce rezultate satisfăcătoare pentru
client. Pe măsură ce clientul va îndeplini activităţile
respective, sentimentele sale se vor apropia din ce în ce
mai mult de starea de fericire. În funcţie de tema
specificată, consilierul îi poate cere clientului să repete
sarcina respectivă în cadrul şedinţelor de consiliere. Acest
lucru îi va permite consilierului ca să-i ofere clientului său un
178
Gheorghe TOMŞA
feedback şi, totodată, să-i facă sugestii care-l vor ajuta să-şi
asigure succesul în afara şedinţelor de consiliere.
Redăm mai jos un exemplu de temă ce poate fi folosită de

către consilier pentru a ajuta clientul care-şi exprimă dorinţa
de a deveni mai fericit (apud 3, p. 110):
“Gândiţi-vă la o situaţie recentă în care aţi fost fericit.

Recreaţi-o în plan mintal. Ce condiţii au produs-o? Ce
condiţii au menţinuto? Cine era cu dumneavoastră? Ce se
întâmpla atunci? Petreceţi-vă câteva minute zilnic în
această săptămână, imaginându-vă această situaţie”.
2.2. Tehnicile de stopare a gândirii

Aceste tehnici constituie o extensie a strategiei elaborate de
A. Ellis pentru examinarea gândirii ilogice. Ele sunt utile
îndeosebi în cazuri în care conştientizarea de către client a
gândirii sale ilogice n-a dus la o schimbare de
comportament, stoparea gândirii face un pas dincolo de
identificarea şi observarea gândurilor iraţionale. La început,
clientului i se sugerează situaţia care produce secvenţa de
gândire iraţională, după care i se cere să verbalizeze
gândurile care îi apar, în timp ce el îşi imaginează scena.
Imediat ce apare gândul iraţional, adică cel bazat pe temeri
şi presupuneri nerealiste, intervine consilierul cu cuvântul
“Stop!”, prin care se întrerupe brusc gândul respectiv. După
ce îndeplineşte această comandă, clientului i se cere să-şi
schimbe ordinea gândurilor sale. Acest proces este
continuat şi repetat cu vizualizarea diverselor situaţii până
în momentul în care clientul îşi poate schimba, cu uşurinţă,
la comandă direcţia gândurilor sale.
După ce tehnica de stopare a gândirii a fost demonstrată şi

practicată în cadrul şedinţelor de consiliere, i se cere
clientului s-o continue, cu referire la aceeaşi situaţie, zilnic
în afara procesului de consiliere. Spre exemplu, dacă
clientul se gândeşte frecvent la nişte greşeli din trecut, el va
179
fi instruit de către consilier ca să se oprească, să-şi

schimbe direcţia gândurilor sale şi să se concentreze pe
situaţii orientate spre prezent. Când consilierul constată că
s-a ajuns la stăpânirea unei astfel de situaţii, atunci,
împreună cu clientul, va utiliza aceeaşi procedură pentru a
stopa şi alte gânduri iraţionale. Spre exemplu, clientul poate
gândi că el greşeşte tot timpul, consilierul îi va stopa acest
gând şi-l va determina pe client să-şi spună că el are
dreptate tot timpul. Această strategie elimină gândirea
negativă şi o înlocuieşte cu idei constructive, orientate spre
realitate.
2.3. Strategia de identificare a rolului

Sunt situaţii în care clientul are un comportament dăunător,
fie pentru el însuşi, fie pentru ceilalţi. De multe ori, un
asemenea client nu conştientizează consecinţele
destructive ale comportamentului său. În asemenea cazuri,
consilierul trebuie să apeleze la strategia de identificare a
rolului, care constă în punerea clientului să se identifice cu
ţinta propriului său comportament. Spre exemplu, în cazul
unui copil care strică anumite lucruri aparţinând celor dragi,
consilierul îi va cere să se vizualizeze pe sine în postura
colegului căruia i-a stricat obiectul respectiv. I se cere
clientului să-şi imagineze tot ce ar simţi el dacă cineva i-ar fi
deteriorat un lucru de-al său. În cazul utilizării acestei
strategii, consilierul pune întrebări de genul: “Cum ar fi dacă
altcineva ţi-ar face ţie aşa ceva?”; “Ce ai face tu în aceeaşi
situaţie sau într-o situaţie similară?” etc. H. Hackney şi Sh.
Nye (1973) ne oferă un exemplu sugestiv, apărut într-o
şedinţă de consiliere în grup: O studentă a prezentat în
cadrul grupului de întâlnire problema ei legată de ideea de a
termina sau nu relaţia cu prietenul ei. Ea a primit imediat
sfaturi de la ceilalţi membri ai grupului, dar a fost incapabilă
să accepte sfaturile şi, mai mult, a fost incapabilă să
identifice căile alternative de acţiune pe care ea dorea să le
urmeze. Confuzia ei s-a redus simţitor, atunci când
conducătorul grupului, folosind strategia de identificare a
180
Gheorghe TOMŞA
rolului, a întrebat-o: “Dacă altcineva ar fi în aceeaşi situaţie

ca tine, ce i-ai spune acelei persoane?” (apud. 3, p. 111).
3. Strategii de identificare a
comportamentelor indezirabile sau
inadecvate
Din punct de vedere psihopedagogic, comportamentul se
referă la totalitatea reacţiilor şi acţiunilor (motorii, verbale,
cognitive şi afective) prin care individul sau grupul răspunde
la anumite imbolduri interne sau la diversele solicitări ale
lumii externe. La nivelul persoanei, comportamentul apare
ca un traductor de atitudini, “cele două categorii aflându-se
în raporturi de complementaritate: atitudinea este un
comportament virtual, iar comportamentul, la rândul său,
este o atitudine explicită” (7, p. 21). De regulă,
comportamentul exprimă atitudini multiple, el fiind rezultatul
configuraţiei totale a atitudinilor. De asemenea, în
comportament mai sunt implicate motivele, cu rol de suport
energetic, şi scopurile, ca modele mentale care
prefigurează şi orientează anticipat comportamentul.
Într-o asemenea perspectivă, putem spune că nu este

suficientă identificarea sentimentelor şi atitudinilor clientului
de către acesta, împreună şi cu ajutorul consilierului, pentru
ca el să ştie ce anume să facă în vederea remedierii
situaţiei în care se află. De multe ori, clientul nu vede
legătura dintre comportamentul lui şi atitudinile sau
sentimentele sale, dintre comportamentul lui şi consecinţele
acestui comportament. Spre exemplu, copilul poate spune:
“Nimeni nu mă place la şcoală”. Totuşi, el nu este capabil
să vadă faptul că modul lui de a răspunde celorlalţi copii
produce această situaţie.
Pentru a rezolva o astfel de problemă, consilierul trebuie să

recurgă la anumite strategii, prin care să-l ajute pe client ca
181
să-şi identifice comportamentul care trebuie schimbat. În

continuare, ne vom ocupa de analiza acestor strategii.
3.1. Vizualizarea rolului

Deseori, clientul poate descrie cum i-ar plăcea să fie, dar el
nu poate identifica lucrurile pe care i-ar place să le facă.
După opiniile practicienilor din domeniul consilierii,
conştientizarea clientului în asemenea cazuri poate fi
grăbită prin folosirea strategiei de vizualizare a rolului. În
cazul utilizării acestei strategii, consilierul îi cere clientului
să se gândească la o persoană pe care o cunoaşte, o
admiră şi o respectă, adică la o persoană care reprezintă
descrierea modului în care i-ar place lui să fie. Apoi, i se
cere să facă o listă cu lucrurile pe care persoana respectivă
este capabilă să le facă şi cu tipurile de acţiuni pe care
această persoană le-a făcut în situaţii diferite. După aceea, i
se spune clientului să se vizualizeze pe sine ca fiind
persoana respectivă. Este instruit să descrie modul în care
se simte şi să specifice comportamentele pe care le are în
timpul procesului de vizualizare. Clientul este încurajat să
încerce aceste comportamente atât în timpul şedinţelor de
consiliere, cât şi în afara lor.
O variantă a acestui exerciţiu o constituie recrearea scenei,

în care consilierul îi cere clientului să recreeze 3 - 4 situaţii
memorabile legate de problema cu care se confruntă. În
esenţă, consilierul îi propune clientului să se vizualizeze pe
sine în situaţiile respective şi să descrie apoi acele situaţii la
timpul prezent. Spre exemplu, în cazul unui client care se
plânge de faptul că are o stare de disconfort psihic atunci
când este în centrul atenţiei, i se cere să recreeze şi să
descrie mai multe scene în care s-a simţit bine atunci când
a fost în centrul atenţiei grupului (grup de prieteni, clasă de
elevi, alte situaţii). Apoi, consilierul îi va cere clientului să
continue acest mod de vizualizare zilnic, în afara procesului
de consiliere. Practica consilierii demonstrează că
182
Gheorghe TOMŞA
recrearea scenelor semnificative reprezintă şi un mod de a

identifica tipurile de condiţii care menţin starea clientului.
3.2. Descrierea şi inventarierea comportamentului

Una din cele mai eficiente strategii prin care poate fi ajutat
clientul să-şi identifice comportamentele o constituie
procesul de descriere şi inventariere a comportamentelor
sale. Acest proces constă în a-i solicita clientului să descrie
lucrurile pe care le face într-o situaţie dată. Întotdeauna,
consilierul îi va cere clientului să-şi prezinte acţiuni precise
şi nu generalităţi. Descrierea comportamentului oferă,
deopotrivă, clientului şi consilierului posibilitatea de a
conştientiza lucrurile pe care clientul le face şi care au ca
rezultat situaţia nedorită în care el se află temporar.
Un alt mod de a obţine acelaşi gen de informaţii constă în a-

i cere clientului să facă inventarul unei zile obişnuite din
viaţa sa. Clientul trebuie să treacă în revistă una sau mai
multe zile şi să descrie, pe scurt, lucrurile concrete pe care
le face şi activităţile în care se angajează. Acest exerciţiu îl
va ajuta pe client să vadă mai clar modul în care acţiunile
sale contribuie la rezultatele nedorite.
Practica muncii de consiliere ne arată că există clienţi care

îşi pot identifica comportamentele, dar care au dificultăţi în
ceea ce priveşte înţelegerea impactului pe care îl au
acţiunile lor asupra altor persoane. Cu acest tip de client,
strategia cea mai adecvată constă în a-l pune să numere de
câte ori se angajează într-un anumit comportament în timpul
unei secvenţe de timp (o oră, o zi etc).
3.3. Strategia dialogării şi inversării rolului

Această strategie a fost descrisă la identificarea atitudinilor
şi sentimentelor clientului. Ea este la fel de utilă şi pentru
identificarea comportamentelor neadecvate. Deseori,
clientul şi consilierul se pot considera pe o scenă în efortul
183
lor de a ajunge la comportamentele care apar între client şi

alte persoane importante. Spre exemplu, o clientă poate
relata faptul că, în ultimul timp, are diverse certuri cu
prietenul ei şi se întreabă ce să facă pentru a evita aceste
discuţii. Consilierul poate juca rolul prietenului şi îi poate
cere clientei sale să interpreteze cea mai recentă ceartă.
Procedând în acest mod, consilierul poate examina
interacţiunile verbale care apar şi poate identifica
comportamentele legate de aceste dispute.
O modalitate eficientă în cadrul acestei strategii o constituie

înregistrarea video şi revederea materialului, cu rolurile
inversate. Ea permite clientului să identifice, într-o manieră
mai obiectivă, atât comportamentele sale adecvate, cât şi
pe cele neadecvate. Spre exemplu, dacă un client spune că
are dificultăţi în a realiza întâlniri cu fetele, consilierul îl
poate înregistra video în timp ce el interpretează o
convorbire telefonică cu o fată pentru a obţine o întâlnire
potenţială. În timp ce priveşte înregistrarea, clientul îşi poate
evalua comportamentul prin care cere o întâlnire. Acest
lucru îi dă, de asemenea, consilierului posibilitatea de a
discuta şi modela alte comportamente mai adecvate, pe
care clientul le-ar putea pune în practică, iar apoi să le
evalueze.
4. Strategii de schimbare a
comportamentelor indezirabile sau
neadecvate
În situaţiile în care se pune problema adoptării unor strategii
de schimbare şi eliminare a unor comportamente
indezirabile la elevi, consilierul şcolar trebuie să întreprindă
câteva acţiuni esenţiale: a) analiza dimensiunilor problemei;
b) analiza evoluţiei ontogenetice şi sociale a copilului; c)
precizarea finalităţii schimbării comportamentale; d)
identificarea strategiei de corectare. Prin efectuarea unor
astfel de acţiuni şi operaţii, consilierul poate stabili structura
184
Gheorghe TOMŞA
şi dinamica “tulburării comportamentale” la copil, precum şi

cauzalitatea sa internă şi externă. Pe această bază el poate
trece apoi la adoptarea unor strategii specifice de
schimbare şi eliminare a comportamentului nedorit.
Din capul locului, ţinem să precizăm că “nu există strategii

universale, valabile pentru toate formele de comportament
negativ şi pentru fiecare dintre elevii cu care lucrăm (8, p.
26). Totuşi, unii specialişti au ajuns la concluzia că este
posibilă elaborarea unei scheme generale de paradigme
sau abilităţi, care ilustrează felul în care principiile şi
procedurile de lucru se pot aplica unei varietăţi de
comportamente neadecvate. Este vorba de strategii
aplicabile atât în situaţii şcolare, cât şi în situaţii clinice. O
astfel de schemă generală, structurată în patru strategii de
schimbare a comportamentelor negative, a fost proiectată
de G. J. Blackham şi A. Silberman (1971). Cele patru
strategii, descrise prin prisma a trei parametri (măsuri de
bază, proceduri de realizare, consideraţii şi prevederi
speciale), sunt următoarele: a) stingerea şi întărirea
pozitivă; b) modelarea şi întărirea pozitivă; c) asumarea de
roluri şi întărirea pozitivă; d) contractul comportamental,
întărirea pozitivă şi renunţarea la întărire (1, p. 125 - 155).
În cele ce urmează, prezentăm principalele strategii de

schimbare a comportamentului indezirabil utilizate, cu
precădere, în practica consilierii psihologice şi
psihopedagogice din S.U.A. Ele sunt analizate succint de H.
Hackney şi Sh. Nye (1973).
4.1. Aproximarea succesivă a comportamentului

De regulă, clienţii care doresc să-şi schimbe
comportamentul sunt descurajaţi atunci când îşi dau seama
de faptul că este imposibil să-şi schimbe radical
comportamentul de la o şedinţă de consiliere la alta. Acest
tip de dezamăgire poate fi micşorat de către consilier,
atunci când îl încurajează pe client să facă paşi mărunţi
185
care duc la un progres treptat spre scopul final. Este

important ca fiecare pas făcut de client să fie încununat de
succes. Prin urmare, consilierul apelează astfel la strategia
aproximării succesive a comportamentului, bazată pe temă
şi repetiţie. Tema sugerată de consilier trebuie să aibă un
scop rezonabil. Consilierul observă modul în care
acţionează clientul şi face modificările necesare, punându-l
pe client să repete tema în timpul şedinţelor de consiliere.
Spre exemplu, în cazul unui client care doreşte să aibă
întâlniri, dar el nu le are niciodată, nu i se poate da ca temă
iniţială să sune mai multe fete şi să aranjeze două întâlniri
în aceeaşi săptămână.
La început, consilierul trebuie să-i ceară unui astfel de client

să-şi imagineze faptul că telefonează unei fete cunoscute,
pe care a întâlnit-o deja şi căreia să-i ceară o întâlnire
pentru săptămâna viitoare. Întrucât nivelele înalte de
anxietate împiedică, de regulă, performanţa, ar fi util ca să i
se ceară clientului să interpreteze, împreună cu consilierul,
conversaţia sa posibilă de la întâlnirea programată. Pentru
ca performanţa clientului să fie mai mare, este indicat ca, la
început, consilierul să interpreteze rolul clientului. În acest
fel, el îi oferă clientului un model, ajutându-l să identifice
comportamentele necesare pentru îndeplinirea temei.
4.2. Strategia contractelor comportamentale şi a

procedeelor de întărire
Clienţii, care sunt capabili să-şi identifice propriile
comportamente, recunosc adesea că acţiunile lor au ca
rezultat consecinţe nedorite. Nu întotdeauna însă îşi pot da
seama de faptul că pentru a schimba consecinţele, ei
trebuie mai întâi să-şi modifice comportamentele lor.
Schimbarea comportamentului poate fi adesea un proces
încet şi dureros. Ea necesită mult timp şi efort din partea
clientului. Prin urmare, determinarea clientului ca să-şi
schimbe comportamentul nu este un lucru uşor. Mai întâi,
186
Gheorghe TOMŞA
consilierul trebuie să obţină angajamentul clientului pentru

schimbare.
Una din strategiile cele mai eficiente pentru câştigarea

cooperării şi angajamentului din partea clientului este
strategia contractului comportamental. Contractul, care
trebuie să fie scris, specifică acţiunile cu care este de acord
clientul ca să le desfăşoare pentru atingerea scopului dorit.
Mai mult, contractul conţine o descriere a condiţiilor care
însoţesc aceste acţiuni şi anume: unde vor avea loc aceste
acţiuni; cum sau în ce mod le va duce clientul la îndeplinire;
când sau până când sarcinile vor fi îndeplinite.
Practica din domeniul consilierii a demonstrat faptul că, de

cele mai multe ori, contractele comportamentale au mai
mult succes atunci când ele sunt însoţite de modalităţi de
întărire a comportamentului. Cu alte cuvinte, clientul este
mai dornic să se angajeze într-un contract comportamental
dacă el ştie că va obţine o recompensă care rezultă din
îndeplinirea termenilor contractului. În acest mod, consilierul
îl încurajează pe client să-şi ofere propria reîntărire, întrucât
a-l întreba pe client ce anume îi place să facă mai mult în
timpul său liber este un mod eficient de a determina o
reîntărire sau o recompensă a comportamentului său.
Recompensa devine efectivă după îndeplinirea de către
client a termenilor contractului.
Întărirea din partea consilierului prezintă, de asemenea,

importanţă pentru implementarea cu succes a contractelor
comportamentale. Astfel, consilierul poate asigura întărirea
comportamentului pozitiv al clientului prin răspunsuri
verbale de aprobare (e grozav, îmi place acest lucru etc.)
sau prin recunoaşterea progresului clientului (ai făcut bine;
ţi-ai îndeplinit sarcina perfect etc.). Pentru ca întărirea să fie
eficientă, ea trebuie să urmeze imediat după ce s-a derulat
comportamentul dorit. În acest scop, consilierul îi poate cere
clientului ca să-l contacteze imediat ce prevederile
contractului au fost îndeplinite.
187
Un alt factor care inflenţează succesul acţiunii îl constituie

frecvenţa întăririlor, atunci când clientul învaţă un nou
comportament, trebuie ca întărirea să fie continuă. Cu alte
cuvinte, consilierul va întări iniţial fiecare demonstraţie a
unui nou comportament pe care o face clientul. După ce
noul comportament a fost încorporat în obişnuinţele
clientului, întărirea trebuie administrată la anumite intervale
de timp, adică după a treia sau a patra demonstraţie a
comportamentului dorit. În concluzie, putem spune că cel
mai eficient mod de utilizare a întăririi este folosirea ei cu
sinceritate. A spune unui client “îmi place de dumneata” sau
“ai realizat un lucru minunat”, atunci când nu crezi acest
lucru înseamnă o folosire greşită a strategiei de consiliere.
4.3. Strategia practicii negative

Uneori, clientul poate simţi o teamă atât de mare faţă de o
anumită situaţie, încât el evită să facă ceea ce trebuie să
facă. Altfel spus, el evită să dea răspunsuri dificile la diverşi
stimuli din mediul ambiant. Una din cele mai simple strategii
pentru tratarea fricii este practica negativă.
Consilierul îi cere clientului să practice comportamentul

care-l deranjează cel mai mult. Spre exemplu: subiectul
căruia îi este teamă să plângă este încurajat să plângă într-
una o perioadă de timp; clientul care ezită să vorbească de
teamă să nu zbiere, este solicitat să zbiere cât mai mult
posibil etc. Este indicat ca clientul în cauză să practice
activitatea respectivă până la epuizare.
Practica negativă este recomandată pentru unele situaţii de

frică, cum ar fi: testul de anxietate şi în cazul unor temeri
sociale mai generale. În folosirea practicii negative,
consilierul trebuie să-i precizeze clientului că răspunsul de
anxietate va persista atâta vreme cât se menţine evitarea
situaţiei care provoacă teama. Trebuie ştiut faptul că sunt
necesare eforturi continue şi persistente pentru a se ajunge
la inhibarea răspunsului anxios.
188
Gheorghe TOMŞA
4.4. Strategiile operante de întărire

Condiţionarea operantă, aşa cum a fost ea descrisă iniţial
de B. F. Skinner (1953), demonstrează că posibilitatea
apariţiei răspunsului unui individ este direct legată de
consecinţele acelui răspuns sau ale unui răspuns similar din
trecut (5). Folosirea unui model operant în consiliere pleacă
de la premisa că dacă comportamentul clientului este urmat
de o întărire pozitivă imediată, există o mai mare
probabilitate ca acel comportament să apară din nou în
viitor. Dacă totuşi comportamentul este ignorat cu
consecvenţă, atunci este posibil ca el să dispară.
Condiţionarea operantă, ca strategie de consiliere, constă
în întărirea sistematică a comportamentelor dorite de clienţi
şi ignorarea celor indezirabile. Spre exemplu, consilierul
poate întări sistematic, prin parafrazare sau aprobare cu
capul, referirile pozitive ale clientului la el însuşi, ignorând
orice referire negativă făcută de client la propria persoană.
În general, consilierul trebuie să-l înveţe pe educator sau pe

părinte principiile de bază ale condiţionării operante pentru
a rezolva problemele pe care le au cu copiii sau cu clasele
lor. El trebuie să-i ajute pe educatori şi părinţi ca să ignore
comportamentele nepotrivite şi să recompenseze sistematic
comportamentele pozitive, imediat după apariţia lor. Acest
lucru este mai uşor de spus decât de făcut, întrucât atunci
când copilul are un comportament nepotrivit, sentimentele
negative ale educatorului faţă de el cresc. De regulă,
educatorul are tendinţa să considere tot comportamentul
elevului ca fiind neadecvat.
Prin urmare, consilierul trebuie să ajute la sensibilizarea

profesorului şi a părinţilor pentru detectarea celor mai mici
progrese comportamentale la copil, care pot fi
recompensate.
189
4.5. Strategia contractului de grup

În unele cazuri, consilierul se află în faţa mai multor copii
sau elevi cu probleme de comportament. El trebuie să
observe comportamentul clasei ca microgrup şcolar şi, de
asemenea, să discute individual cu elevii respectivi despre
clasa lor. De regulă, comportamentul didactic al profesorului
este de natură să sprijine comportamentul deviant al clasei.
Astfel, profesorul poate uneori reprima, poate impune
sarcini didactice suplimentare sau poate aplica alte forme
punitive în efortul său de a înlătura comportamentul nedorit
al întregii clase. Analizând această stare de lucruri, B. F.
Skinner (1971), scoate în evidenţă frecvenţa cu care
instituţiile încearcă să controleze comportamentul oamenilor
prin pedeapsă, obţinând însă un succes nesemnificativ (6).
O strategie eficientă care utilizează întărirea pozitivă la

nivelul grupului este strategia contractului de grup.
Contractul cu grupul se bazează pe principiul lui D.
Premack (1959), care spune că dacă desfăşori o activitate
mai puţin preferată după ce ai primit o recompensă (o
activitate mai plăcută sau mai preferată), activitatea mai
puţin preferată are şanse mari de a fi realizată. Această
activitate poate fi implementată prin utilizarea strategiei
contractului de grup, contract în care sunt implicaţi atât
consilierul cât şi profesorul. Conducătorul grupului
precizează comportamentele adecvate şi neadecvate,
precum şi recompensele acordate pentru cele adecvate.
Întărirea este acordată fiecărui membru al grupului printr-un
punctaj zilnic, pe baza realizării comportamentelor dorite.
După acumularea unui anumit număr de puncte, elevul se
poate angaja într-o activitate selectată dintr-o listă cu
activităţi posibile.
4.6. Strategia modelării indirecte.

În abordările indirecte, consilierul îl ajută pe client să-şi
schimbe comportamentul prin observarea
190
Gheorghe TOMŞA
comportamentului pozitiv prezentat de alte persoane.

Avantajul acestei strategii de consiliere rezidă în faptul că,
elevul nefiind în situaţia respectivă, strategia modelării
indirecte este folosită cu un grad mic de anxietate din
partea clientului. Cei care demonstrează comportamentele
pe care clientul trebuie să le imite sunt denumiţi modele. De
regulă, aceştia pot fi consilierul, profesorul, părinţii şi alte
persoane. Uneori, consilierul poate oferi şi modele
simbolice, prin casete audio şi video sau prin filme, în care
este prezentat comportamentul dorit.
O strategie de modelare indirectă o constituie biblioterapia.

Ea implică prezentarea unui material de citit clientului.
Cartea respectivă trebuie să ilustreze personaje sau situaţii
legate de scopul clientului. În acest fel, clientul învaţă din
experienţele altora şi din consecinţele lor. Succesul
strategiei modelării indirecte depinde, într-o mare măsură,
de respectarea următoarelor principii şi reguli de lucru:
a) Modelarea are un impact mai mare atunci când ea este

precedată de instrucţiuni detaliate. Cu alte cuvine, clientul
trebuie să ştie exact la ce anume trebuie să se uite, înainte
de a observa modelul.
b) În selectarea modelelor vii, consilierul trebuie să ia în

considerare sentimentele clientului pentru persoana
respectivă, sentimente care trebuie să fie neapărat pozitive.
De asemenea, trebuie examinate şi alte caracteristici ale
modelului, cum ar fi: vârsta, sexul şi statutul social. Cu cât
este mai mare similitudinea între client şi model, cu atât va
fi mai mare posibilitatea ca clientul să se identifice cu
modelul respectiv.
Pe ansamblu, modelarea indirectă a comportamentelor

dezirabile la copii s-a dovedit eficientă în formarea unor
deprinderi corecte şi civilizate de conduită, deprinderi
gospodăreşti şi de autoservire, deprinderi de raportare la
semeni etc.
191
4.7. Strategia automonitorizării sau autocontrolului

Abordările comportamentale ale consilierii şi psihoterapiei
scot în evidenţă eficienţa unui număr de procedee bazate
pe autocontrol, printre care se numără şi automonitorizarea
comportamentului. Automonitorizarea presupune
contabilizarea şi reglarea sistematică de către client a unei
deprinderi, obişnuinţe, idei sau sentiment. Ea intervine într-o
anumită deprindere sau obişnuinţă, prin ruperea asocierii
stimul-răspuns (S - R) şi prin încurajarea îndeplinirii
răspunsului comportamental dorit.
Procedeele şi tehnicile de autocontrol sunt considerate

drept cele mai eficiente strategii de schimbare
comportamentală. Ele îl elimină pe consilier din postura de
mijlocitor şi asigură şanse mari de succes pentru client,
datorită implicării sale directe în strategia de schimbare a
comportamentului. De obicei, automonitorizarea prin
contabilizarea acţiunilor comportamentale este un mod de
întărire a răspunsului dorit. O procedură de
automonitorizare a comportamentului este autopedepsirea.
Ea este destinată slăbirii unui anumit răspuns. Spre
exemplu, de fiecare dată când clientul nu se angajează în
studierea unui comportament specific, el îşi refuză plăcerea
de a se uita la emisiunea preferată dată la televizor. De
asemenea, atunci când gândeşte negativ despre propria
persoană, el se loveşte la încheieturi cu o bandă de
cauciuc. Cercetări de dată recentă, îndeosebi din sfera
abordărilor comportamentale ale consilierii, sugerează că
autopedepsirea şi autorecompensa pot fi mai eficiente
atunci când ele sunt folosite ca procedee separate.
Automonitorizarea comportamentului este şi o strategie

eficientă de sprijinire a clientului ca să-şi modifice modul de
a gândi sau de a simţi. Astfel, numărarea sau contabilizarea
reacţiilor comportamentale sporeşte frecvenţa gândurilor şi
sentimentelor pozitive. Primul pas în automonitorizare este
numărarea şi cuantificarea comportamentelor. De regulă,
192
Gheorghe TOMŞA
frecvenţa comportamentelor se stabileşte prin folosirea unei

liste la sfârşitul fiecărei zile, care poate cuprinde: numărul
de ţigări fumate; numărul de ţigări dorite, numărul de
gânduri pozitive despre sine, numărul de gânduri pozitive
despre alţii etc. Al doilea pas în automonitorizare este
listarea comportamentelor pe o durată mai mare de timp.
Acest lucru permite clientului să observe comportamente
care nu sunt vizibile pe alte căi.
4.8. Strategia antrenamentului asertiv

Denumirea provine din verbul englez to assert = a afirma, a
căuta să se impună, a-şi impune punctul de vedere etc.
Deci, strategia asertivă este de fapt o strategie prin care
individul caută să se impună. Această strategie, cunoscută
şi sub numele de antrenament asertiv, poate fi utilizată atât
ca modalitate de sensibilizare a copilului cât şi ca
modalitate de formare şi dezvoltare a abilităţilor de a face
faţă diverselor situaţii de viaţă. Ea este eficientă îndeosebi
în cazul copiilor şi tinerilor “cu dificultăţi în stabilirea unor
relaţii interpersonale, datorită stării lor de anxietate (teamă),
care-i împiedică să se exprime liber sau să-şi manifeste
sentimentele de afecţiune” (9, p. 18). De asemenea,
această strategie este recomandată şi în cazul subiecţilor
care manifestă tendinţa de a-i lăsa pe alţii să-i manipuleze
sau să profite de pe urma lor. În sfârşit, antrenamentul
asertiv este util îndeosebi pentru clienţii ascultători sau
docili şi care au dificultăţi în exprimarea propriilor idei şi
sentimente. Lipsa asertivităţii se poate manifesta la unii
clienţi prin tulburări de vorbire (erori de vorbire, ţipete), iar la
alţii prin simptome psihosomatice (dureri de cap, ameţeli,
indigestie etc.).
În antrenamentul asertiv, consilierul începe prin a-i cere

clientului să identifice o situaţie în care el doreşte să-şi
exprime ideile sau opiniile. După aceea, clientul specifică
ce anume comportamente sunt implicate în ceea ce lui i-ar
place să facă. Situaţia respectivă este interpretată pe roluri
193
în cadrul şedinţelor de consiliere până când clientul poate fi

asertiv (sociabil, comunicativ), fără nici un fel de anxietate
(teamă). Succesul respectiv se va generaliza şi la alte
situaţii din afara procesului de consiliere. În mod treptat,
clientului îi va fi din ce în ce mai uşor să fie asertiv fără
ajutorul consilierului. Spre exemplu, în activitatea de
consiliere cu un client care se plânge de dificultăţi la şcoală,
una din cele mai frecvente probleme este lipsa
comportamentului său asertiv în clasă. La început,
consilierul trebuie să observe în clasă pentru a identifica
comportamentele-ţintă, prin contabilizarea activităţilor
asertive ale elevului în clasă (punerea de întrebări,
exprimarea opiniilor, angajarea în discuţii de grup, iniţierea
conversaţiei cu profesorul etc.). În acest fel, consilierul îşi va
face o imagine exactă despre tipurile comportamentale
asertive care trebuie întărite la clientul respectiv. După
aceea, consilierul îl poate pune pe client să demonstreze şi
să practice diverse elemente ale acestor comportamente
asertive în cadrul şedinţelor de consiliere. Treptat, el va fi
încurajat să le practice zilnic în clasă.
Încheiem acest capitol prin avertizarea că unii consilieri

începători au tendinţa de a privi o strategie sau alta, pe care
o stăpânesc mai bine, ca pe un panaceu universal.
Precizăm că nu există nici o strategie care, folosită în mod
izolat, faţă de alte strategii şi tehnici sau separat de relaţia
de consiliere, să fie eficientă. Consilierea devine mai
eficientă, în măsura în care sunt folosite mai multe strategii
împreună şi relaţia consilier-client este bazată pe respect şi
încredere. Abilitatea consilierului creşte pe măsura
practicării efective a strategiilor în procesul de consiliere.
Bibliografie
1. Blackham, G. J.; Silberman, A., La modificazione del
comportamento giovanile, Roma, Armando Armando
Editore, 1974
194
Gheorghe TOMŞA
2. Ellis, A., How to Prevent Your Child from becoming a

Neurotic Adult, New York: Crown Publishers, Inc., 1966
3. Hackney, H.; Nye, Sh., Counseling Strategies and
Objectives, New Jersey: Pretince-Hall, Inc., Englewood
Cliffs, 1973
4. Lazarus A., The Inner Circle Stategy: Identifying Crucial
Problems, in Krumboltz, J., Thoresen, C.(eds),
Behavioral Counseling: Cases and Techniques, New
York: Holt, Rinehart and Winston, Inc. 1969
5. Skinner, B. F., Science and Human Behavior, New
York: The Macmillan Company, 1953
6. Skinner, B. F., Beyond Freedom and Dignity, New York:
Alfred A.Knopf, 1971
7. Tomşa, Gh., Strategii de schimbare a comportamentelor
indezirabile la elevi (I), în Învăţământul primar, nr. 1,
1998
8. Tomşa, Gh., Consilierea şcolară în învăţământul primar,
în Învăţământul primar, nr. 1 şi 2, 1997.
195
Capitolul VI
Abilităţile de bază ale consilierului

Majoritatea autorilor consideră că practicienii din domeniul
consilierii trebuie să aibă, în primul rând, capacitatea de a
construi şi menţine relaţii umane pozitive cu cei din jur.
Această capacitate presupune, la indivizii care o au, o serie
de calităţi pe care le enumerăm în cele ce urmează: (2
p.106-108).
• Ei îi pricep pe ceilalţi ca fiind capabili să-şi rezolve
problemele şi să-şi coordoneze viaţa;
• Se identifică cu persoanele, nu cu lucrurile;
• Sunt confidenţiali şi sinceri, dorind să fie ei înşişi, nu să
joace teatru;
• Au un stil de viaţă care oglindeşte principiile şi
credinţele lor, adică aplică în practică ceea ce susţin
teoretic;
• Sunt conştienţi de propriile lor înclinaţii, prejudecăţi şi
însuşiri temperamentale, de interese şi valori, de tendinţa
oricărui om de a transfera propriile sale nevoi, probleme şi
sentimente asupra celorlalţi;
• Se feresc să tragă concluzii bazate pe zvonuri şi să dea
răspunsuri superficiale problemelor complexe. De
asemenea, ei se simt satisfăcuţi numai de rezultatele şi
progresele de care au putut avea cunoştinţă în mod direct şi
pe care numai ei înşişi le-au influenţat;
• Sunt flexibili şi adaptabili la experienţe noi. Scopul lor
este de a clădi o societate care să-i servească pe cetăţeni
şi nu una care să perpetueze practici distructive;
• Ei îşi asumă responsabilitatea într-o relaţie şi înţeleg
responsabilitatea mutuală ca o experienţă împărtăşită în
rezolvarea problemelor;
196
Gheorghe TOMŞA
• Ei nu răspund decât rareori cu o întrebare. De obicei,

ceea ce spun, clarifică şi reflectă într-o conversaţie sau într-
un interviu, ceea ce ai vrut să afli;
• De regulă, ei pun întrebări structurate de tipul: ˝Ce
părere ai despre…?˝, ˝Ce ai simţit atunci…?˝ şi nu întrebări
de genul: ˝De ce crezi…?˝, ˝De ce simţi sau ai simţit…?˝;
• Ei formulează concluzii şi iau decizii bazate pe
cunoştinţele actuale şi nu după convingerile lor din trecut;
• Empatizează şi nu simpatizează, vorbesc cu tine şi nu-ţi
vorbesc ţie; au aptitudinea de a-ţi comunica verbal ceea ce
simt în legătură cu ei sau cu alţii, iar când vorbesc cu tine te
privesc prietenos, cu o expresie plăcută şi fără să fie uşor
distraşi de ceva;
• Ei ştiu să asculte nu numai cu urechile, ci cu toate
simţurile. Sinele lor vă aparţine în acele momente;
• Ei nu încearcă să se ascundă sub faţada înaltului
profesionalism sau a autorităţii şi nu doresc să dovedească
valoarea poziţiei lor în virtutea unor succese deosebite pe
care le-au avut. Consideră că oricine poate fi înţeles, oricât
de complexă i-ar fi structura personalităţii sale;
• Ei consideră că majoritatea problemelor ţin de subiectul
în cauză, de limitele sale de organizare şi nu sunt
manifestări ale unor conduite individuale patologice;
• Ei sunt receptivi la critică şi pot critica în mod constructiv
pe ceilalţi fără să-i jignească. Ştiu cum să spună ˝nu˝ pe
motive întemeiate şi cum să spună ˝da˝ pe bun simţ. De
asemenea, ştiu când să încheie o discuţie, cum să se
despartă de o persoană şi cum să fixeze o întâlnire viitoare;
• Ei respectă autonomia, independenţa şi nevoile
celorlalţi de a-şi păstra individualitatea. Ştiu să le respecte
drepturile indiferent de ceea ce gândeşte societatea despre
ei, privindu-i ca pe nişte fiinţe umane integre, demne de
respect;
• Acordă oricărei persoane cu care intră în legătură
dreptul de a-şi păstra propriile convingeri menţinând în
acelaşi timp acest drept şi pentru ei înşişi;
197
• Consideră valoroasă reciprocitatea într-o relaţie, nu

numai în sensul de a da sau a primi, ci ca pe o interacţiune
mutuală în care indivizii se satisfac reciproc;
• Ei acceptă că uneori poţi să pierzi, că alteori trebuie să
faci tu primul pas, depunând eforturi şi investind emoţional
în avans, chiar şi atunci când celălalt nu-ţi răspunde la fel;
• Ei recunosc faptul că uneori este necesară o
confruntare cu scopul de a reda durabilitatea relaţiei de
consiliere şi nu sunt suspicioşi, distanţi sau autoritari. În
general, ei sunt democraţi şi nu autocraţi, fiind înclinaţi să
puncteze ˝bile albe˝ şi nu ˝bile negre˝ pentru ceilalţi.
Pornind de la prezentarea calităţilor personale ale

consilierului, în acest capitol vom analiza abilităţile de care
trebuie să dispună el pentru a fi un bun profesionist.
Abilităţile necesare în procesul de consiliere

psihopedagogică sunt, în esenţă. deprinderi de ascultare,
de comunicare eficientă şi de influenţare a atitudinilor,
sentimentelor şi comportamentului persoanei consiliate. Ele
pot fi grupate în două mari categorii: a) deprinderi
fundamentale de ascultare sau asistare;
b) deprinderi fundamentale de influenţare. Abilităţile incluse
în cele două categorii pot fi formate în cadrul unui proces de
˝microtraining˝ sau microconsiliere. Microconsilierea
împarte interviul complex sau şedinţa de lucru în părţile sale
componente şi presupune formarea lor succesivă. Avantajul
acestui mod de lucru constă în faptul că el permite însuşirea
şi stăpânirea unor tehnici şi strategii specifice.
Algoritmul microtrainingului presupune următorii paşi:

• Faza de încălzire. Se oferă o scurtă introducere în
deprinderea fundamentală ce trebuie formată, cu accentul
pe problemele mai importante referitoare la deprinderea
respectivă.
• Faza de studiu. Se face o scurtă rezumare prin care
sunt descrise conceptele cheie ale deprinderii care trebuie
formată.
198
Gheorghe TOMŞA
• Observarea modelării deprinderii. Este urmărită o

persoană care execută deprinderea respectivă sau se
vizionează o videocasetă care ne prezintă deprinderea în
acţiune.
• Practica. Este vorba de practicarea efectivă a
deprinderii în grupuri mici, pentru a demonstra că o putem
utiliza cu succes. În cazul unor deprinderi mai complexe
este nevoie de mai multe sesiuni de practică.
• Generalizarea. Este etapa finală a programului de
microtraining, în care trebuie să încercăm deprinderea sau
strategia învăţată în viaţa cotidiană, adică în afara şedinţelor
de microtraining.
Deprinderile fundamentale, pe care le vom prezenta în

continuare, pot fi însuşite la diferite nivele de competenţă:
• Nivelul identificării, reprezintă primul nivel de
competenţă. El este atins atunci când cel care se
pregăteşte pentru munca de consiliere (cosilierul sau
profesorul) devine capabil să identifice şi să clasifice
deprinderile necesare în procesul de consiliere.
• Nivelul de bază este al doilea nivel de competenţă care
apare atunci când consilierul poate să folosească aceste
deprinderi specifice într-o şedinţă practică de consiliere.
• Nivelul activ de competenţă presupune capacitatea
consilierului de a utiliza deprinderile fundamentale (de
asistare şi de influenţare), cu uşurinţă, în diverse situaţii de
consiliere. Acest nivel de competenţă permite consilierului
să-şi ajute clientul ca să-şi selecteze propriile dorinţe şi
nevoi, iar apoi să acţioneze în direcţia gândurilor, ideilor şi
sentimentelor sale. Dacă clientul nu reacţionează la
deprinderile consilierului sau acţionează pe baza unei
decizii luate în afara consilierii, atunci consilierul trebuie să-
şi schimbe planul şi să ţină seama de noile date apărute.
199
1. Deprinderile fundamentale de
asistare sau ascultare
Deprinderile fundamentale de asistare sau ascultare au fost
analizate şi descrise sistematic de către A. E. Ivey, N.
Gluckstern şi M. B. Ivey (1974). În anii următori, autorii au
revizuit şi dezvoltat problematica formării acestor deprinderi
de bază specifice procesului de consiliere psihologică şi
psihopedagogică (3). Deprinderile fundamentale de asistare
au la bază câteva principii cu caracter axiomatic: a)
necesitatea imperioasă de a asculta înainte de a acţiona şi
de a da sfaturi; b) clientul va vorbi despre subiecte pe care
noi suntem capabili şi doritori să le ascultăm; c) consilierul
trebuie să se focalizeze pe aspectele pozitive, adică să
caute aspectele pozitive ale clientului şi ale situaţiei
prezentate de el; d) consilierul poate fi eficient dacă este
sincer cu el însuşi şi dacă încearcă să-şi definească stilul
propriu de consiliere; e) consilierul trebuie să câştige
încrederea clientului pentru a putea să asculte eficient
(3, p.6-13).
1.1. Comportamentul de asistare sau deprinderea

de a-l asculta pe client
Autorii citaţi mai sus folosesc termenul de ˝comportament
de asistare˝ pentru a sublinia faptul că ascultarea este
structurată din dimensiuni specifice şi observabile.
Comportamentul de asistare este o deprindere relativ
simplă, dar cu numeroase şi profunde implicaţii. Acest
comportament include patru dimensiuni principale:
• Contactul vizual. Dacă vorbim cu cineva trebuie să ne
uităm la el. Nu este cazul să-l privim fix, dar trebuie să fim
conştienţi că vorbim cu o altă persoană. Atunci când privim
în altă parte, spunem uneori interlocutorului respectiv că nu
participăm de fapt la discuţie.
• Limbajul corporal atenţional. De regulă, se crede că
procesul consilierii este o relaţie verbală. De fapt, se
200
Gheorghe TOMŞA
estimează că 85% din comunicarea noastră este

nonverbală. Într-o asemenea perspectivă, consilierul trebuie
să-şi găsească postura sa naturală prin care să arate că
ascultă cu atenţie ceea ce i se spune. Una din poziţiile
eficiente este cea cu corpul puţin aplecat în faţă, dar într-o
postură relaxată. În general, consilierul trebuie să-şi
găsească propriul stil şi să fie sincer cu sine însuşi. Dacă nu
este sincer cu el însuşi, atunci n-o să pară că acordă atenţia
cuvenită clientului său. Chiar simpla abordare a unei poziţii
relaxate a consilierului va comunica clientului faptul că el
este implicat.
• Stilul de vorbire (vocea). Schimbările din fluxul vorbirii,
volumul şi tonul vocii indică deseori interes sau dezinteres.
De multe ori, în momentele critice ale şedinţei de consiliere
apar ezitări în vorbire şi bâlbâieli. Emoţiile şi sentimentele
sunt, de regulă, trădate de voce.
• Comportamentul verbal. O întrebare frecventă care
apare la consilierul începător este ˝Ce să spun?˝. În
asemenea situaţii A. E. Ivey şi colaboratorii săi recomandă
consilierului să revină la cele comunicate de client mai
înainte şi să răspundă acestui lucru într-un mod natural. De
regulă, consilierul nu trebuie să introducă în discuţie un
subiect nou. Sarcina lui de bază este să se refere la ceea
ce a fost deja spus în şedinţa de consiliere (3, p.20).
Consilierul trebuie să reţină faptul că stilul

comportamentului de asistare diferă atât în plan cultural, cât
şi individual. Spre exemplu, distanţa fizică dintre doi
vorbitori variază de la o cultură la alta (islamicii stau mai
aproape unii de alţii, faţă de americani şi europeni). De
asemenea contactul vizual la locuitorii din sud-estul SUA
poate reprezenta, un act ostil, iar tonul vocii standard al
englezilor poate fi plictisitor pentru cei de origine latină.
În concluzie, comportamentul de asistare, ne apare ca un

fenomen cultural universal, dar deprinderile de asistare se
manifestă diferit în cazul persoanelor aparţinând unor culturi
diferite. Există, totodată, şi diferenţe individuale în ceea ce
201
priveşte derularea comportamentului de asistare. Spre

exemplu, un client depresiv va avea dificultăţi în menţinerea
contactului vizual cu consilierul, iar un client care vorbeşte
despre anumite probleme care îl pun în încurcătură poate
evita contactul vizual şi să încerce să schimbe subiectul.
Din asemenea motive, se recomandă consilierului ca, pe
lângă demonstrarea comportamentului de asistare, să
observe stilurile acestuia la alte persoane.
Procedând astfel, consilierul poate constata că ceea ce

poate fi un comportament nepoliticos sau distant al
clientului ţine de cultura căreia îi aparţine, în timp ce stilul
său propriu poate fi interpretat de către client ca fiind
nepoliticos. Pe măsură ce îşi va perfecţiona deprinderile de
observare şi ascultare, consilierul va constata mari diferenţe
individuale în cadrul aceleiaşi culturi.
Rezumând cele prezentate în cadrul acestei abilităţi

fundamentale precizăm că scopul consilierului pe parcursul
unei şedinţe de consiliere este de a fi un bun ascultător.
Realizarea acestui scop presupune:
• Să utilizeze un contact vizual variat pentru a comunica
cu clientul, fiind conştient de faptul că grupuri diferite
cultural pot avea stiluri şi atitudini diferite în ceea ce priveşte
contactul vizual.
• Să menţină o postură atenţională folosind gesturile şi
poziţia relaxată, utilizând corpul pentru a comunica
implicarea.
• Să folosească un ton vocal natural, ştiind faptul că
vocea lui comunică emoţiile.
• Să păstreze subiectul abordat şi să nu întrerupă clientul.
Să fie atent la ceea ce a spus clientul şi să extragă de acolo
răspunsurile pe care trebuie să i le dea. Dacă la un moment
dat nu găseşte răspuns, atunci consilierul trebuie să se
gândească la ceva ce a spus clientul mai înainte şi să facă
comentarii sau să pună o întrebare legată de problema
respectivă.
202
Gheorghe TOMŞA
Comportamentul de asistare poate fi utilizat atât în

consilierea individuală, cât şi în cea de grup. În consilierea
de grup sau în cea de familie trebuie avute în vedere câteva
elemente esenţiale pe care le subliniem în cele ce urmează.
• Echilibrarea asistării acordate. Consilierul trebuie să ia
în considerare pe toţi membrii grupului sau familiei. Mulţi
consilieri care trec de la activitatea individuală la consilierea
de grup au tendinţa de a acorda o atenţie specială doar
câtorva persoane din grup. Astfel, unii consilieri acordă mai
multă atenţie femeilor, iar alţii bărbaţilor, în timp ce unii
ignoră total copiii în consilierea de familie.
• Particularităţile comportamentului de asistare. În cadrul
consilierii de grup sau familie, consilierul va constata că unii
membri ai grupului sunt consideraţi lideri pentru anumite
teme puse în discuţie, persoanele care sunt în conflict, vor
exprima acest lucru prin evitarea contactului vizual şi prin
manifestarea unor semne de tensiune corporală.
• Existenţa problemelor multiculturale. Problemele care
ţin de multiculturalitate sunt deosebit de importante şi în
consilierea de grup. Consilierul trebuie să cunoască
problemele culturale specifice membrilor grupului de
consiliere. Este posibil ca limbajul corporal sau contactul
vizual să difere de cel al consilierului sau între membrii
grupului. De asemenea, în unele culturi tatăl vorbeşte în
numele familiei, în timp ce în altele fiecare vorbeşte din
punctul său de vedere.
• Asistarea grupului sau familiei ca întreg. Esenţial pentru
consilier este ca să-şi focalizeze atenţia asupra întregului
grup sau asupra întregii familii. El trebuie să folosească în
mod deliberat propoziţii care să conţină cuvintele ˝grup˝
sau ˝familie˝. Spre exemplu, ˝Acest grup sau această
familie pare destul de tensionată atunci când se află
împreună etc.˝
O regulă generală pentru consilierea de grup sau

consilierea de familie este ca o treime din timp să fie
dedicată activităţii cu întreg grupul (cu focalizarea pe
cuvintele ˝grup˝ sau ˝familie˝); o treime din timp să fie
203
dedicată persoanelor individuale cu comportamentele,

gândurile şi sentimentele lor; o treime din timp să fie
acordată problemelor speciale ale grupului.
1.2. Deprinderea de a utiliza întrebările sau invitaţia

deschisă de a vorbi
În general, clientul vine la consilier pentru că are o anumită
problemă sau o anumită preocupare. Sarcina de bază a
consilierului este să stea deoparte şi să asculte ceea ce
spune clientul, să constate modul în care clientul vede
situaţia, precum şi modul în care el defineşte problemele. În
această fază este foarte utilă o invitaţie deschisă la discuţie.
Invitaţia deschisă la discuţie este realizată de consilier prin
intermediul întrebărilor. De asemenea, consilierul va apela
la întrebări şi pe parcursul procesului de consiliere. El poate
utiliza două tipuri de întrebări: a) închise şi b) deschise.
Întrebările închise pun accentul pe fapte concrete, cum ar fi

spre exemplu: ˝Ce vârstă au fetele?˝; ˝Prietenii lor se bat
unul cu celălalt?˝ etc. ; la astfel de întrebări se răspunde
prin cuvinte puţine sau cu Da/Nu. Utilizarea lor frecventă
poate demonstra o lipsă de interes din partea consilierului
faţă de ceea ce clientul are de spus. Totuşi, întrebările
închise pot fi folosite uneori.
Întrebările deschise oferă clientului un spaţiu mai larg de

exprimare a propriilor opinii. Ele încep cu ˝Cum˝, ˝Ai putea˝
şi ˝Ce˝. Întrebările deschise sunt extrem de utile în diverse
situaţii, dintre care exemplificăm câteva în continuare.
• Ele îl ajută pe consilier în deschiderea şedinţei de
consiliere (începerea interviului: Ai putea să-mi spui despre
ce ai dori să vorbim azi? Cum au mers lucrurile de când ne-
am văzut ultima dată?)
• Ele ajută clientul să discute despre o anumită problemă:
Aţi putea să-mi spuneţi mai multe despre asta? Cum
v-aţi simţit când s-a întâmpla acest lucru?
204
Gheorghe TOMŞA
• Ele ajută la exemplificarea unor comportamente

specifice, astfel încât consilierul să poată înţelege mai bine
ceea ce descrie clientul: Ai putea să-mi dai un exemplu
concret? Ce faci când te simţi deprimat?
• Ele ajută clientul să-ţi focalizeze atenţia asupra
sentimentelor sale: Cum te simţi când îmi spui toate
acestea? Ce-aţi simţit atunci?
• Ele îl ajută pe consilier să descopere modele de gândire
ale clientului, care nu sunt observabile la prima vedere: Ce
gândeaţi atunci când aţi făcut asta? La ce vă gândeaţi când
aţi spus asta şefului dumneavoastră?
În procesul de consiliere trebuie să utilizăm o serie de

întrebări închise şi deschise. Acest lucru îl poate ajuta pe
client să-şi exploreze problemele cu care se confruntă. În
fazele iniţiale ale procesului de consiliere este indicat ca să
existe un echilibru între întrebările închise şi deschise. Mai
târziu însă, întrebările deschise oferă cea mai bună
perspectivă asupra situaţiei. Cercetările din domeniul
consilierii arată că întrebările deschise care încep cu
sintagma ˝aţi putea să…˝ îl fac pe client să se simtă cel mai
confortabil posibil şi generează sentimente de încredere
între consilier şi clientul său. Din punct de vedere tehnic, la
aceste întrebări se poate răspunde cu Da sau Nu, dar foarte
puţini clienţi se opresc aici.
Prin întrebările pe care le pune, consilierul trebuie să se

concentreze pe probleme specifice şi pe fapte concrete.
Dacă procedează în acest mod şi evită, totodată, judecăţile
de valoare, atunci consilierul are şanse sporite de a ajuta
clientul. În cele ce urmează vom exemplifica ideea de mai
sus prin câteva tipuri de întrebări care determină focalizarea
actului de consiliere pe probleme şi fapte specifice:
• Întrebări care permit consilierului să construiască
secvenţialitatea situaţiei aflată în discuţie: Ce s-a întâmplat
mai întâi? Ce s-a întâmplat după aceea? Care a fost
rezultatul?
205
• Întrebări prin care se pune accentul pe acţiunile

observabile concrete: Ce a spus cealaltă persoană? Ce a
făcut ea? Ce ai spus sau ai făcut tu?
• Întrebări prin care se pune accentul pe emoţii şi
sentimente: Ce ai simţit sau ai gândit înainte de a se
întâmpla? Ce ai simţit sau ai gândit în timpul evenimentului
respectiv? Dar după? Ce crezi că a simit cealaltă
persoană?
Precizăm că fiecare dintre aceste întrebări necesită

răspunsuri relativ scurte.
Tipurile de întrebări descrise mai sus, precum şi principiile

utilizării lor în consilierea individuală sunt aplicabile şi în
consilierea de grup sau de familie. Este important însă ca
să nu lipsească din întrebările respective cuvintele de bază-
˝grup˝ şi ˝familie˝. Spre exemplu: ˝Cum merg treburile în
clasa voastră? Ce se întâmplă acum în familie?˝ Grupurile
şi familiile au fiecare modul, regulile şi normele lor tipice de
interacţiune. Acestea trebuie examinate în procesul de
consiliere.
1.3. Încurajarea minimală

Prin această deprindere fundamentală , consilierul îl ajută
pe client să exploreze în profunzime problemele puse în
discuţie. Ea se focalizează pe utilizarea cuvintelor cheie ale
clientului şi recomunică cele mai importante aspecte ale
comunicării sale. Există mai multe modalităţi de încurajare
minimală a clientului ca să-şi continue relatarea
problemelor cu care se confruntă.
Încurajările minimale nonverbale. Ele sunt elaborări ale

comportamentului atenţional. Spre exemplu, clientul va
vorbi mult mai uşor dacă vom menţine un contact vizual
adecvat, dacă poziţia corpului nostru va arăta interes pentru
ceea ce spune şi dacă vom utiliza o gestică deschisă. Cu
alte cuvinte, consilierul trebuie să-şi găsească un stil natural
206
Gheorghe TOMŞA
de încurajare a clientului spre autodezvăluire, iar corpul lui

să fie în armonie cu corpul clientului său.
Încurajările minimale verbale. Ele sunt rostiri scurte, uneori

chiar monosilabice, prin care consilierul îl determină pe
client să continue discuţia sau să-şi analizeze problemele
mai profund. Spre exemplu: ˝Da?˝, ˝Deci?˝, ˝Apoi?˝,
˝˝Şi?˝, ˝Spune-mi mai multe˝, etc. De asemenea se mai
poate recurge la repetarea unor cuvinte cheie sau la
reformulări simple ale unei propoziţii spuse de client, dar
exact cu cuvintele sale.
Tăcerea ca încurajare minimală. Uneori cea mai bună

încurajare minimală poate fi tăcerea. Consilierul trebuie să-i
dea clientului timp pentru a răspunde sau pentru a continua
relatarea.
Refolosirea cuvintelor cheie. Una dintre cele mai eficiente

modalităţi de a obţine informaţii suplimentare şi opinii de la
client este de a repeta unul sau două cuvinte cheie sau o
frază scurtă spusă de acesta, dar exact cu cuvintele lui.
Cercetările demonstrează că acest tip de încurajare
minimală este folosit frecvent de către consilieri.
1.4. Parafrazarea
Parafrazarea facilitează acurateţea înţelegerii şi indică
clientului că este ascultat. Prin această deprindere
fundamentală încercăm să determinăm clientul să-şi
relateze problemele cu o minimă influenţă din partea
noastră. Cu ale cuvinte, parafrazarea constituie un tip
special de asistare prin care consilierul îşi demonstrează
abilitatea de a arăta clientului că a ascultat ceea ce i s-a
spus. O parafrazare eficientă presupune o oglindire a
sinelui persoanei ascultate pentru ca aceasta să câştige
claritate în prezentarea şi înţelegerea propriei sale
probleme.
207
În structura parafrazării pot intra următoarele elemente:

a)numele clientului şi/sau prenumele tu/dvs; b) cele mai
importante cuvinte cheie, din relatarea clientului; c) o
propoziţie simplă sau frază prescurtată a consilierului care
să surprindă esenţa celor comunicate de client. Uneori,
consilierul poate verifica acurateţea parafrazării sale printr-o
întrebare închisă care permite clientului să reacţioneze la
mesajul său. De regulă, se folosesc întrebările de tipul
următor: ˝Aşa este?˝; ˝Am înţeles eu bine?˝; ˝Sunt pe
aproape?˝ etc.
Parafrazarea nu trebuie confundată cu interpretarea. Cele

trei modalităţi de sprijin sau asistare-încurajare minimală,
parafrazarea şi interpretarea- reprezintă în cadrul unei
şedinţe de consiliere, puncte ale unui continuum. Primele
două se focalizează asupra modului în care clientul percepe
situaţia, în timp ce interpretarea reprezintă punctul de
vedere al consilierului. Pentru a înţelege mai uşor acest
lucru, vom exemplifica printr-un fragment dintr-o şedinţă de
consiliere:
Clientul: Mă simt pierdut. Tatăl meu bea toată ziua şi uneori

o bate pe mama. Îmi este greu să învăţ acasă sau să fac
orice altceva.
Consilierul (încurajare minimală): te simţi pierdut sau ţi-e

greu să faci orice lucru.
(Parafrazarea):Te simţi pierdut pentru că este foarte greu

acasă şi tu nu poţi să faci nimic.(cuvintele subliniate sunt
cuvintele clientului).
(Interpretarea): Se pare că tatăl tău este alcoolic. Asta este

o problemă grea pentru orice adolescent.
De notat faptul că interpretarea poate fi într-adevăr corectă,

dar ea reprezintă punctul de vedere al consilierului. Teoriile
consilierii ne arată că cel mai bine este pentru client să
208
Gheorghe TOMŞA
ajungă singur la interpretare, fără ca aceasta să i se ofere.

Ca urmare, se recomandă ca propria noastră interpretare s-
o păstrăm pentru final.
În concluzie, parafrazarea îndeplineşte trei scopuri

principale în consiliere: a) exprimă clientului faptul că noi
încercăm să înţelegem ceea ce el spune; b) face mai concis
comentariul clientului şi în acest fel direcţionează mai bine
interviul; c) oferă posibilitatea de verificare a acurateţei
percepţiei consilierului. Ca modalităţi de clarificare a
subiectului în ceea ce priveşte problemele cu care se
confruntă, încurajarea minimală şi parafrazarea pot fi
folosite, cu eficienţă, şi în consilierea de grup sau de familie.
Folosind întrebări deschise, consilierul poate antrena în
discuţie membrii grupului (familiei) care verbalizează mai
puţin. Cele două deprinderi sunt utilizate aproximativ în
acelaşi mod ca şi în consilierea individuală, cu precizarea
că este mai dificilă utilizarea parafrazării cu grupul ca întreg.
În astfel de cazuri, consilierul trebuie să folosească
cuvintele cheie ale grupului (familiei) şi să parafrazeze
esenţa a ceea ce se spune.
1.5. Reflectarea sentimentelor

Reflectarea sentimentelor este o abilitate prin care
consilierul poate ajuta clientul în autoacceptarea şi
autoînţelegerea de sine. Prin această deprindere
fundamentală el îi comunică clientului faptul că poate să
înţeleagă cu exactitate lumea pe care acesta o simte şi o
trăieşte. Lucrul cel mai important legat de reflectarea
sentimentelor este ca noi să răspundem la sentimentele
exprimate de client şi nu la conţinutul comunicat. În
procesul de reflectare a sentimentelor., consilierul trebuie
să parcurgă următorii paşi esenţiali:
• Identificarea sau denumirea sentimentelor. Acest lucru
poate fi făcut prin ˝cuvintele afective˝ folosite de client, prin
metaforele folosite de acesta sau prin observarea
comunicării sale nonverbale.
209
• Parafrazarea contextului, pentru a obţine o clarificare

adiţională: ˝Păreţi că sunteţi … deoarece…˝; ˝Se pare că te
simţi … când…˝.
• Valorificarea percepţiei noastre cu privire la emoţia
respectivă. Atunci când consilierul nu este sigur de
corectitudinea reflectării emoţiei observate, el poate apela
la întrebări de verificare, cum ar fi: ˝Este acesta felul în care
te simţi?˝; ˝Este corect?˝; ˝Sunt pe aproape?˝, etc. Acest
lucru îl poate ajuta pe client să adauge noi informaţii, să-şi
exploreze mai adânc şi mai corect sentimentele respective.
Prin urmare, un prim pas pentru a răspunde la sentimentele

clientului este acela de a le recunoaşte şi de a le identifica.
Identificarea sentimentelor poate fi făcută, cu mai multă
uşurinţă, prin recunoaşterea cuvintelor afective din
relatarea clientului. De regulă, mesajele afective ce pot fi
desprinse din relatarea clientului includ trăiri şi sentimente
care aparţin unuia din următoarele trei domenii: afecţiune,
supărare şi teamă (1, p. 70-74).
Sentimentele de afecţiune reflectă stări şi trăiri pozitive

referitoare la propria persoană şi la ceilalţi. Diversele
cuvinte afective folosite de client se grupează în cinci
categorii: a) bucuria (frumos, plăcere, satisfacţie,
extraordinar, drăguţ, etc.); b) competenţa (capabil, a putea,
a îndeplini, minunat, deştept, etc.); c) dragostea (apropiat,
prietenos, iubire, a dori, etc.); d) fericirea (vesel, mulţumit,
încântat, fericit, a râde, etc.); e) speranţa (noroc, optimism,
încercare, dorinţă, năzuinţă, aspiraţie, etc.).
Sentimentele de supărare sunt provocate de diverşi stimuli

dintre care cei mai frecvenţi sunt frustrarea şi ameninţarea.
În cazul elevilor, situaţiile de competiţie, starea de gelozie şi
aspiraţiile înăbuşite pot deveni deseori ameninţări care
generează sentimente de supărare. Diversele cuvinte
afective care exprimă supărarea pot fi grupate în patru
categorii: a) atacul (a se certa, a ataca, a critica, a lupta, a
lovi, a jigni, etc.); b) respingerea
210
Gheorghe TOMŞA
(a displace, a urî, acreală, obraznic etc.); c) apărarea (a se

împotrivi, a proteja, resentiment, a fi în gardă etc.); d) cearta
(supărat, ceartă, luptă, a respinge, a nu fi de acord etc.).
Sentimentele de teamă sau frică reprezintă reacţia unei

persoane pentru a evita un pericol. De multe ori, această
reacţie constă într-o retragere a subiectului dintr-o situaţie
stresantă sau dureroasă, o retragere faţă de propria
persoană sau faţă de alte persoane şi diverse relaţii.
Cuvintele afective care exprimă sentimentele de teamă sau
frică pot fi grupate în cinci categorii: a) teama (neliniştit,
preocupat, singuratic, nervos, speriat, tensionat etc.);
b) îndoiala (eşec, nehotărât, mediocru, schimbător, uimit,
nesigur etc.); c) tristeţea (singur, deprimat, descurajat,
deziluzionat, trist, nefericit etc.); d) durerea (îngrozitor,
intens, neplăcut, neconfortabil, durere etc.); e) evitarea (a
fugi de ceva, a fugi de undeva, a scăpa, a uita etc.).
O atenţie deosebită trebuie acordată de către consilier

complexităţii sentimentelor exprimate de către client.
Deseori clienţii pot prezenta sentimente confuze sau
amestecate. Spre exemplu pot fi îndrăgostiţi, dar nesiguri
de relaţia lor sau pot fi încredinţaţi de perspectiva unei
profesiuni pentru care optează, dar în acelaşi timp speriaţi
de viitorul care-i aşteaptă. În asemenea situaţii,
departajarea acestor sentimente mixte sau amestecate este
o parte foarte importantă a procesului de consiliere. De
asemenea, consilierul trebuie să fie atent şi la faptul că
unele sentimente pot fi exprimate prin metafore. Spre
exemplu, unii clienţi folosesc metafore de genul: “am ajuns
la fundul sacului”; “sunt ca un butoi cu dinamită gata să
explodeze” etc. La fel ca şi sentimentele amestecate,
“metaforele exprimă doar suprafaţa trăirilor clientului”
(3,p.71). Sarcina consilierului este să descopere ceea ce se
află ascuns în spatele acestor metafore. El trebuie să ceară
clientului să-şi imagineze ceea ce simte şi să descrie ce
înseamnă asta pentru el.
211
În sfârşit, consilierul trebuie să ştie că observarea limbajului

corporal al clientului, adică a mimicii, gesturilor şi mişcărilor
corpului pot oferi adesea indicii mult mai multe şi mai bune
referitoare la ceea ce se petrece cu el. Spre exemplu,
poziţia încrucişării braţelor sau picioarelor poate indica o
stare de furie sau o atitudine de apărare; ştergerea nasului
poate indica o stare de disconfort; bătaia din picior poate
indica nelinişte, supărare sau plictiseală.
Încheiem analiza acestei abilităţi fundamentale cu

precizarea că reflectarea sentimentelor este de fapt o
parafrazare de către consilier a porţiunii afective din
relatarea clientului. Ea se poate aplica în acelaşi mod şi în
consilierea de grup, dar cu focalizarea pe întregul grup sau
întreaga familie.
1.6. Sumarizarea sau integrarea comportamentelor,

gândurilor şi sentimentelor
Una din sarcinile principale ale consilierului este aceea de
a-l ajuta pe client să se organizeze, să-şi clarifice gândurile
şi sentimentele şi de a-l învăţa în procesul de consiliere cum
să se privească pe sine într-un mod mai clar. Pentru a
sumariza trebuie adunate la un loc gândurile, sentimentele
şi comportamentele clientului. Sumarizarea este o
deprindere relativ uşoară, dar punerea ei în practică este
destul de dificilă. Conceptul este similar cu parafrazarea şi
reflectarea sentimentelor, dar presupune o concentrare mai
amplă asupra afirmaţiilor făcute de client pe o perioadă mai
lungă de timp. El presupune, de asemenea, sintetizarea
unui număr de afirmaţii într-un tot unitar.
Prin urmare, atunci foloseşte sumarizarea consilierul

încearcă să recapituleze, să condenseze şi să organizeze
esenţa a ceea ce a relatat clientul. Scopul principal al
sumarizării este de a-l ajuta pe client să-şi integreze
comportamentele, gândurile şi sentimentele. Un scop
secundar pentru consilier este acela de a verifica dacă a
212
Gheorghe TOMŞA
comis unele distorsiuni. Cu alte cuvinte, prin utilizarea

sumarizării consilierul poate verifica periodic percepţiile
sale, iar clientul poate vedea cât de corect a fost ascultat.
Prin condensarea corectă a celor relatate de client,
consilierul îi oferă acestuia posibilitatea de a-şi examina
propria gândire.
Exemplu de sumarizare în cazul unui părinte care are

probleme cu copilul său care se droghează:
Consilierul: Se pare că acum conştientizaţi faptul că dorinţa

de a controla copilul în cele mai mici amănunte a fost
exagerată şi unul din rezultatele acestui control a fost acela
că a început să consume droguri. Aceasta vine în contrast
cu sentimentele dumneavoastră de furie pe care le-aţi avut
prima dată când ne-am întâlnit şi când aţi considerat şcoala
responsabilă pentru asta. De asemenea, consideraţi că aţi
renunţat prea devreme să-l ajutaţi, iar acum doriţi să
abordaţi situaţia într-un mod mai echilibrat. Am dreptate?
Am omis ceva? (3,p.94).
În exemplul de mai sus, consilierul îi reproduce clientului

esenţa a ceea ce s-a spus în timpul explorării problemei,
atât la nivel cognitiv, cât şi emoţional. Întrebarea de
verificare din final are menirea pentru consilier de a-şi da
seama dacă a înţeles exact mesajul clientului.
Utilizarea sumarizării în procesul de consiliere presupune

luarea în considerare a următoarelor comportamente şi idei
specifice:
• Folosirea întrebărilor, încurajărilor minimale, a
parafrazării şi reflectării sentimentelor pentru a arăta
clientului că îi acordăm atenţie.
• Observarea şi identificarea comportamentelor, gândurilor
şi sentimentelor importante pe parcursul şedinţei de
consiliere. Căutarea modelelor care se repetă, precum şi a
discrepanţelor dintre sentimente şi fapte.
213
• Atunci când clientul ia o decizie, consilierul trebuie să

acorde o atenţie specială principalelor informaţii realizate
pe parcursul procesului de consiliere. Aceste probleme
trebuie reţinute de către consilier pentru a putea oferi un
feedback mai târziu.
• În diferite momente ale şedinţei de consiliere consilierul,
trebuie să facă remarci adecvate şi să sumarizeze pentru
client ceea ce a relatat până atunci.
• Consilierul trebuie să folosească întrebări de verificare
pentru a constata acurateţea modului în care a înţeles
problema clientului.
În general, sumarizarea poate fi utilizată de către consilier
pe parcursul procesului de consiliere în diverse situaţii. Cele
mai semnificative şi, în acelaşi timp, mai frecvente sunt
următoarele:
• Începerea unei şedinţe de consiliere (“Spunea-ţi că vreţi
să mă vedeţi în legătură cu…”;”În ultima noastră şedinţă am
vorbit despre…”).
• Clarificarea a ceea ce se întâmplă, îndeosebi atunci când
este vorba de o problemă complexă (“Am putea să ne oprim
un moment pentru a vedea unde ne aflăm acum?”).
• Pentru trecerea mai uşoară de la o temă la alta pe
parcursul şedinţei de consiliere (“Până acum aţi spus că…La
ce vă gândiţi în acest moment?”).
• Pentru a aduna la un loc tot ceea ce s-a spus pe
parcursul şedinţei de consiliere (“Azi am vorbit despre..”).
• Pentru a aduna la un loc cele discutate pe parcursul mai
multor şedinţe de consiliere (“Săptămâna trecută spuneaţi
că……şi astăzi spuneţi…”).
În concluzie, sumarizarea deşi se aseamănă cu reflectarea
sentimentelor, ea diferă de aceasta prin faptul că acoperă o
perioadă mai îndelungată de timp şi implică un evantai mai
larg de sentimente exprimate de client. De asemenea,
sumarizarea diferă şi de parafrazare pentru că aceasta din
urmă are în vedere ultimele fraze spuse de client, în timp ce
sumarizarea adună la un loc mai multe fragmente, o
întreagă şedinţă de consiliere sau chiar probleme discutate
214
Gheorghe TOMŞA
de client pe parcursul mai multor şedinţe. De regulă, nu se

face deosebire între sumarizarea sentimentelor şi
sumarizarea conţinutului, întrucât scopul principal este
integrarea gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor
clientului.
1.7.Abilitatea de structurare a şedinţei de consiliere

în cinci stadii
Şedinţele de consiliere pot fi structurate în diverse feluri, dar
cadrul cel mai eficient este organizarea acesteia în cinci
stadii sau etape (3, p.111). Acest cadru de structurare poate
fi adaptat la individualitatea clienţilor şi la specificul
problemelor cu care se confruntă ei.
Primul stadiu constă în stabilirea relaţiei de consiliere şi

structurarea şedinţei: “Bună ziua. Permiteţi-mi să vă
comunic ce vom face în această şedinţă.”Scopurile stadiului
se referă la dezvoltarea relaţiei de lucru cu clientul, la
explicarea modului în care va fi structurată şedinţa de
consiliere şi la precizarea scopului ei general. Este vorba
despre scopurile-proces, care ţin de competenţa şi
responsabilitatea consilierului, cum ar fi: stabilirea unei
relaţii de încredere reciprocă cu clientul, crearea unui cadru
adecvat procesului de consiliere, comunicarea unei empatii
şi a unei consideraţii reale pentru client (8, p. 207). În acest
stadiu, deprinderea cea mai utilă este adoptarea unui
comportament de asistare pentru a genera o atmosferă de
încredere.
Al doilea stadiu al şedinţei de consiliere presupune

obţinerea de informaţii, definirea problemei şi identificarea
părţilor pozitive ale clientului:” Cu ce vă pot ajuta?”,
“Enumeraţi câteva din punctele tari sau competenţele
dumneavoastră”. Scopurile stadiului vizează obţinerea de
date clare asupra problemei clientului şi concentrarea
asupra aspectelor pozitive ale acestuia. Pentru
215
descoperirea datelor relevante, deprinderea cea mai utilă

este integrarea deprinderilor fundamentale de asistare.
Al treilea stadiu îl constituie determinarea rezultatelor dorite

( stabilirea scopurilor clientului): ”Ce doriţi dumneavoastră
să se întâmple?”). Scopurile acestui stadiu se referă la
ţelurile de urmărit pentru client. Este vorba aici de scopurile-
rezultat, care sunt direct legate de motivele pentru care
clientul are nevoie de consiliere. Ele diferă de la un client la
altul. În literatura de specialitate sunt descrise mai multe
tipuri de scopuri rezultat. H.Osipow şi W.B.Walsh (1971) au
grupat aceste scopuri în trei categorii principale: a) scopuri
care au în vedere eficienţa relaţiei interpersonale a
clientului; b) scopuri care vizează eficienţa clientului în
muncă; c) scopuri care se referă la evaluarea subiectivă a
competenţei generale a clientului (7, p. 30). Pe măsură ce
consilierul şi clientul explorează natura unei anumite
probleme, scopul adecvat problemei respective trebuie să
devină tot mai clar. Această explorare trebuie să ducă la
identificarea condiţiilor în care a apărut problema şi la
identificarea evenimentelor situaţionale care pot fi
modificate pentru a produce consecinţe diferite în cazul
clientului. Remarcăm faptul că integrarea deprinderilor de
asistare va fi extrem de utilă pentru determinarea scopurilor
clientului (scopurile-rezultat) şi a sentimentelor sale faţă de
aceste scopuri.
Al patrulea stadiu constă în explicarea alternativelor şi

găsirea soluţiilor: ”Care sunt posibilităţile de a obţine ceea
ce dorim?”, ”Ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu
această situaţie?. Acest stadiu al şedinţei de consiliere este
cel mai lung. Scopurile sale vizează elaborarea unei liste cu
posibilităţi (alternative) de rezolvare, avându-se în vedere şi
stabilirea unor priorităţi ale acţiunilor posibile. În acest
stadiu, deprinderea cea mai utilă o reprezintă încurajarea
minimală bazată pe tehnica întrebărilor. Dacă vom folosi
întrebările şi încurajările potrivite, clientul va genera propriile
sale idei. În cazul în care clientului îi lipsesc posibilităţile sau
216
Gheorghe TOMŞA
îi scapă anumite posibilităţi evidente, atunci consilierul

poate folosi deprinderile de influenţare.
Ultimul stadiu îl constituie generalizarea şi transferul

învăţării: “Aveţi de gând să faceţi ceva în legătură cu
această problemă?”. De regulă, acest stadiu este neglijat
de către unii consilieri. Scopul principal al stadiului
generalizării este de a ne asigura că s-a produs o
schimbare în conduita clientului în urma procesului de
consiliere şi că el va acţiona pe baza celor învăţate în cadrul
acestui proces. Pentru a determina acţiunile viitoare ale
celui consiliat deprinderea cea mai utilă este, de asemenea,
integrarea deprinderilor fundamentale de asistare.
Abilitatea de structurare a şedinţei de consiliere se aplică şi

în practica consilierii de grup/familie. În acest caz,
consilierul trebuie să se focalizeze pe cuvintele “grup” sau
“familie” şi să reţină faptul că familiile trec cu rapiditate prin
toate stadiile, uneori chiar în cadrul aceleiaşi şedinţe.
Uneori familia vrea să se concentreze asupra unui singur
individ, când de fapt este nevoie să se discute interacţiunea
din cadrul familiei. Particularităţile celor cinci stadii ale
şedinţei în cazul consilierii de familie rezultă din descrierea
de mai jos (Cf.3, p. 117-118).
• Stabilirea relaţiei şi structurarea. Consilierul trebuie să
acorde timp stabilirii unei relaţii între el şi fiecare membru al
familiei. De asemenea, el trebuie să devină temporar
membru al familiei. În acest fel, consilierul se va privi atât ca
membru al familiei, cât şi ca observator.
• Definirea problemei. Multe familii vin la consiliere cu
cazul identificat, care poate fi: alcoolicul, bulimicul, copilul
sau adolescentul care creează probleme. Consilierul va
cere fiecărui membru al familiei să definească problema din
punctul lui de vedere. După aceea el va sumariza diferitele
puncte de vedere auzite şi va reformula problemele
individuale ca o problemă a întregii familii. Accentul trece de
la individ la interacţiunea familiei. Stadiul definirii problemei
este vital în consilierea de familie, întrucât această formă de
217
consiliere pune accentul pe discutarea problemelor

individuale în contextul familiei.
• Stabilirea scopurilor. Procesul este similar celui descris
în stadiul anterior. Fiecare persoană spune ce are de spus,
iar apoi consilierul stabileşte scopurile comune ale familiei.
Spre exemplu: în loc de a împiedica adolescentul din familie
să-şi facă de cap, scopul familiei devine acela de a fi mai
unită.
• Explorarea de alternative (soluţii). În acest stadiu
abilitatea consilierului de a asculta este vitală. Dacă el va
asculta cu atenţie şi se va concentra asupra familiei în
ansamblul său, atunci familia îşi va găsi singură soluţiile la
problemele ei. Păstrarea echilibrului între familie ca întreg,
membrii ei şi tema discutată este necesară atât la începutul
procesului de consiliere, cât şi pe parcursul acestuia.
• Generalizarea. De regulă, familiile pot beneficia de nişte
teme concrete, care le-au fost date pe parcursul procesului
de consiliere pentru a putea pune în practică şi a aplica
acasă situaţiile discutate.
În concluzie, putem spune că există diferenţe vizibile între
consilierea individuală, pe de o parte şi consilierea de grup
nestructurat, de grup structurat şi de familie, pe de altă
parte. Totuşi, deprinderile fundamentale de asistare pot fi
utilizate, cu succes, în ambele variante de consiliere.
2. Deprinderile fundamentale de
influenţare
Deprinderile fundamentale de influenţare au fost elaborate
şi sistematizate tot de către A.E.Ivey şi N.Gluckstern în
1974. De-a lungul anilor, cei doi autori au dezvoltat şi
perfecţionat problematica formării acestor abilităţi
fundamentale în procesul de consiliere.(4)
Microtrainingul sau procesul de formare al acestor abilităţi

fundamentale parcurge aceiaşi paşi descrişi la deprinderile
fundamentale de asistare: faza de încălzire, faza de studii,
218
Gheorghe TOMŞA
observarea modelului deprinderii, practica şi generalizarea.

De asemenea, însuşirea lor de către viitorii consilieri
parcurge cele trei nivele de competenţe amintite la
începutul acestui subcapitol: a) nivelul identificării;
b) nivelul de bază; c) nivelul activ de competenţă.
Utilizarea deprinderilor fundamentale de influenţare

presupune cunoaşterea şi utilizarea în prealabil a
deprinderilor fundamentale de asistare. Din asemenea
motive, A.E.Ivey şi N.Gluckstern le consideră pe toate la un
loc drept prima deprindere de influenţare sub denumirea
secvenţa fundamentală de ascultare. Sarcina principală a
ascultării este aceea de a ajuta clientul să-şi separe faptele
şi sentimentele şi să le organizeze apoi într-un model
semnificativ.
Ca urmare, pentru a îndeplini această sarcină, consilierul va

utiliza : întrebările deschise şi întrebările închise, încurajările
minimale, parafrazarea, reflectarea sentimentelor şi
sumarizarea. Cu ajutorul acestor deprinderi de ascultare,
consilierul va scoate în relief cadrul de referinţă al clientului
asupra dificultăţilor cu care acesta se confruntă. Pentru a
înţelege viziunea clientului asupra situaţiei sale, consilierul
trebuie să cunoască: faptele circumstanţei, sentimentele
clientului şi organizarea pe care o dă clientul relatărilor sale
despre situaţie. Secvenţa fundamentală de ascultare se
încheie cu evidenţierea aspectelor pozitive, a forţelor şi
competenţelor clientului. De fapt, căutarea aspectelor
pozitive din relatările clienţilor este un mod de a a-i aborda
cu respect şi într-o manieră pozitivă.
După opinia lui C.Rogers, întemeietorul consilierii şi

psihoterapiei centrate pe persoană, respectul pentru client
şi orientarea spre pozitiv sunt elemente esenţiale pentru
dezvoltarea acestuia. Într-o asemenea perspectivă,
consilierul trebuie să realizeze împreună cu clientul său o
listă a calităţilor şi competenţelor acestuia, înainte de a
219
pune în practică un plan propriu-zis de intervenţie. Un mod

concret de a proceda este următorul:
Consilierul: Să încercăm să găsim unele experienţe pozitive

şi calităţi pe care fie le ai acum, fie că le-ai avut în trecut:
• Ai putea să-mi relatezi despre o situaţie în care ai avut
succes cândva? Mi-ar place să-mi dai detalii concrete.
• Spune-mi dacă ţi-a acordat cineva sprijinul în trecut şi ce
a făcut în acest sens.
• Cu ce lucruri din trecutul tău te mândreşti?
• Ce poţi face bine sau ce consideră alţii că poţi face bine?
O altă modalitate de a evidenţia aspectele pozitive şi
competenţele clientului constă în feedback-ul oferit de către
consilier în urma relatării clientului.
Consilierul: Ascultând povestea ta despre problema

alcoolismului în familie, am constat că ai o serie de forţe
proprii cu care încerci să-ţi susţii sora. Te-am auzit vorbind
despre modul în care reuşeşti să o scoţi din casă, să-i oferi
un mediu de joacă şi să o faci să se simtă bine, să stai de
vorbă cu ea şi să o asculţi cu atenţie. Acestea sunt lucruri
pe care tu însuţi ai puterea să le faci.
În sfârşit, o altă modalitate de căutare a aspectelor pozitive

şi a competenţelor clientului constă în evidenţierea
momentelor în care nu se manifestă problema pentru care a
venit la consiliere. Obţinerea acestei informaţii permite
consilierului să afle ce s-a făcut corect şi apoi să încurajeze
acel lucru sau alte lucruri asemănătoare.
Consilierul: Să ne oprim asupra excepţiilor, adică atunci

când problema ta nu mai apare sau este mai puţin dificilă.
Dă-mi, te rog, un exemplu de asemenea situaţie.
• Spune-mi o situaţie concretă în care problema nu apare.
Poate acest lucru ne va ajuta să găsim soluţia.
• Ce este diferit în acest exemplu faţă de ceea ce se
manifestă de obicei?
220
Gheorghe TOMŞA
• Ce a determinat acest rezultat pozitiv?

• Ce faci atunci când situaţia se îmbunătăţeşte?
• Prin ce diferă această situaţie de modul obişnuit în care
te confrunţi cu problema?
După ce consilierul a scos în evidenţă aspectele pozitive şi
competenţele clientului, acesta se va simţi mai confortabil şi
va dobândi încredere în sine. În asemenea condiţii se poate
trece la utilizarea abilităţilor propriu-zise de influenţare.
2.1. Focalizarea relatării clientului.

Focalizarea relatării clientului reprezintă o deprindere
fundamentală de influenţare prin care-l ajutăm pe acesta să
vadă aceeaşi situaţie din perspective diferite. Modul în care
consilierul focalizează ascultarea determină, de fapt, modul
în care clientul îşi va expune întâmplările şi îşi va înţelege
povestea. O condiţie importantă pentru focalizare este
atenţia selectivă.
• Focalizarea pe client presupune ascultarea relatării
clientului din perspectiva sa. În acest caz. Cuvintele cheie
sunt numele clientului şi pronumele tu, dumneavoastră, al
tău, a ta, etc. Spre exemplu: “Te simţi frustrat şi descurajat”;
”Ţi-e greu să înveţi sau să faci orice altceva în condiţiile
existente.”
• Focalizarea pe consilier, constă în acţiunea consilierului
de a împărtăşi clientului ceva din propria sa viaţă.
Consilierul îşi autodezvăluie unele reacţii şi experienţe pe
care le-a avut în momentul luării unei decizii. Experienţa
acumulată în domeniul consilierii ne arată că, într-o măsură
moderată, focalizarea pe consilier poate fi utilă, dar
consilierul trebuie să fie pregătit pentru a preveni problema
clientului. Spre exemplu: “Am avut o experienţă similară
când eram elev şi ştiu cât de dificil este”; Povestea ta
seamănă cu ceea ce mi s-a întâmplat şi mie”; “Este acest
lucru apropiat de modul în care tu simţi?”.
• Focalizarea pe alte persoane se referă la punctarea
părerilor celorlalţi despre problema clientului, precum şi la
221
opiniile clientului despre cei din jurul său. De regulă,

focalizarea pe alte persoane este mai des întâlnită la
consilierii începători. Adeseori, ea poate duce însă la
neglijarea problemei clientului. Exemplu de focalizare :
“spune-mi mai multe despre colega ta de cameră”; “Cum ar
vorbi părinţii (prietenii sau profesorii) tăi despre situaţia
asta?”; Cum ar spune ei aceeaşi poveste pe care mi-o
relatezi tu acum?.
• Focalizarea pe problemă sau subiect este tipul de
focalizare cel mai frecvent în şedinţele de consiliere. Clienţii
ne relatează despre problemele cu care se confruntă, fapt
pentru care focalizarea noastră se va concentra pe acest
lucru. O combinaţie care va îmbogăţi discuţia poate fi
focalizarea atât asupra individului cât şi asupra problemei,
atât asupra familiei cât şi asupra problemei, atât asupra
problemei contextului cultural cât şi a subiectului.
Exemplu de focalizare pe problemă: “Am auzit aici mai
multe probleme şi preocupări. Printre ele amintesc cea a
examenului în sine, problema colegei de cameră, profesorul
şi presiunea familiei şi probabil mai sunt şi altele. Pe care
ţi-ar place să ne axăm mai întâi?”
• Focalizarea pe familie. Familia poate fi definită în mai
multe feluri: familia tradiţională, o familie extinsă sau o
familie alcătuită din prietenii cei mai buni. Consilierul trebuie
să-l încurajeze pe client ca să-şi prezinte propriile sale idei
despre familie. În general viaţa individului este profund
afectată de familie, iar focalizarea pe familie permite
consilierului să afle istoria vieţii individului şi modul în care
aceasta i-a afectat prezentul. Spre exemplu: “Simţi că eşti
ameninţată de familie. Spune-mi mai multe despre ce se
petrece acolo.”
• Focalizarea pe contextual cultural sau de mediu.
Adeseori, direcţionarea discuţiei spre contextul cultural sau
de mediu al clientului poate deschide o gamă largă de
posibilităţi. Uneori consilierul caută soluţia în individ, dar
cauzele problemei clientului pot să fie generate de mediul
socio-cultural sau de situaţia contextuală. Exemplu de
focalizare: “Spui despre colega ta de cameră că este
222
Gheorghe TOMŞA
bogată şi snoabă şi simţi asupra ta unele presiuni

financiare. Poate ai dori să vorbeşti puţin despre ceea ce
simţi în legătură cu aceste diferenţe.”
În concluzie, consilierul trebuie să verifice tipul de focalizare
încă din faza de început a evaluării clientului. Analiza
focalizării este importantă pentru observarea posibilităţilor
de direcţionare şi ghidare a şedinţelor de consiliere, precum
şi pentru a oferi un cadru elementar de evaluare a
problemei clientului.
2.2. Confruntarea
Confruntarea este o deprindere fundamentală de influenţare
prin care clientul este îndemnat în mod respectuos şi
politicos să-şi îndrepte atenţia spre sine, spre discrepanţele
şi incongruenţele vieţii sale. În cadrul procesului de
consiliere, confruntarea este un mod pozitiv de a ajuta
clienţii să se perceapă altfel decât pe ei înşişi şi problemele
lor. Ea trebuie să fie realizată deschis şi fără moralizarea
sau judecarea celui din faţa noastră.
Consilierul atinge nivelul activ de competenţă al deprinderii

de confruntare, atunci când clientul său devine capabil să
se angajeze în contradicţia cu care se confruntă şi să
dezvolte un nou mod de a trăi cu acea discrepanţă sau
contradicţie. Cu alte cuvinte, clientul poate rezolva
discrepanţa respectivă, poate lucra cu o parte a
incongruenţei sau pur şi simplu poate trăi cu acea
contradicţie nerezolvată.
Obiectul principal al confruntării este de a ajuta clientul să
vadă anumite lucruri din viaţa sa, legate de situaţia cu care
se confruntă dar pe care nu le-a observat înainte. Politeţea
şi respectul sunt bazele esenţiale ale oricărei confruntări.
Cu unii clienţi trebuie să acţionăm mai subtil şi mai indirect,
în timp ce cu alţii trebuie să fim mai direcţi şi mai fermi în
sesizarea discrepanţelor, dar întotdeauna trebuie să
manifestăm empatie, înţelegere şi respect.
223
Există două modalităţi de realizare a confruntării în procesul

de consiliere:
a. Împărtăşirea de către consilier a unei experienţe
personale sau relatarea unei povestiri metaforice care
poate avea legătură cu experienţa şi povestea clientului.
Rezolvarea discrepanţei sau incongruenţei respective poate
fi chiar o parte componentă a relatării consilierului. În ceea
ce priveşte copiii, aceştia pot fi confruntaţi şi ajutaţi să vadă
o nouă perspectivă prin citirea unei istorisiri relevante. După
aceea, consilierul compară relatarea copilului cu povestirea
citită: ”Cum faci faţă dificultăţilor pe care le ai cu prietenii
tăi?”; ”Cum se confruntă eroul acestei povestiri cu
dificultăţile pe care le are cu prietenii săi?”;”Poţi învăţa ceva
de la acest erou?”.
b. O altă modalitate este fragmentarea conţinutului relatării
clientului. Consilierul va sumariza discrepanţa sau
incongruenţa existentă. Clientul va putea apoi să lucreze în
stilul său propriu pentru lămurirea acestei discrepanţe.
În practica muncii de consiliere pot fi utilizate trei tipuri de
confruntări:
224
Gheorghe TOMŞA
• Confruntările focalizate pe client (”tu”), care pot include:

”Spui în mod conştient că te vei trezi devreme dimineaţa să
mergi la facultate, dar niciodată nu o faci”; ”Observi că ai
reacţii mixte în legătură cu ceea ce spun. O parte este de
acord, iar cealaltă este în dezacord”; ”Continui să spui că-ţi
iubeşti prietenul, dar vă certaţi în mod constant”
• Confruntările focalizate pe consilier (”eu”), care pot
include: ”Spun şi eu că doresc să mă las de fumat, dar
fumez în continuare”; ”Cred că intenţionez să studiez, dar
niciodată nu o fac”.
• Confruntările dual focalizate (”tu ” şi ”eu”), care pot
include : ”Pari să spui că relaţia noastră a fost bună dar
ceea ce simt eu acum este că nu comunicăm”; ”Pe de-o
parte spui că te înţeleg, dar pe de altă parte mă simt
încurcat şi nu sunt aşa de sigur că o fac. Hai să discutăm
mai amănunţit acest lucru”.
În concluzie, confruntarea ca deprindere de influenţare
constă în punctarea discrepanţelor dintre atitudinile,
gândurile şi comportamentele clientului. În cadrul
confruntării, clienţii sunt puşi direct în faşa faptului că spun
cu totul altceva decât gândesc sau fac cu totul altceva decât
spun. Această accepţiune a confruntării implică următorii
factori: a) confruntarea subliniază discrepanţele dintre sau
din cadrul atitudinilor, gândurilor şi comportamentelor (”Pe
de o parte …dar pe cealaltă…”)
b) confruntarea conţine date obiective, în sensul că cu cât
este mai factuală şi mai observabilă cu atât ea este mai
folositoare; c) confruntările pot fi focalizate pe client, pe
consilier sau pe celelalte dimensiuni ale focalizării; d) orice
afirmaţie poate fi evaluată ca şi conţinând sau neconţinând
o confruntare.
2.3. Directivarea sau impunerea propriilor idei

În procesul de consiliere comunicăm pentru a influenţa
clientul şi pentru a produce o schimbare în planul
atitudinilor, sentimentelor, gândurilor şi comportamentelor
225
sale. A da indicaţii şi instrucţiuni este cel mai clar exemplu

prin care se manifestă dorinţa consilierului de a influenţa
clientul. O direcţionare eficientă a discuţiilor poate conduce
imediat la o schimbare pozitivă a clientului, în modul său de
gândire, în atitudinile şi sentimentele sale şi chiar în planul
comportamentului.
Pe ansamblu, majoritatea consilierilor profesionişti

utilizează directivele ca instrumente în procesul acordării de
sprijin. De regulă, consilierul atinge nivelul activ de
competenţă în utilizarea deprinderii fundamentale de
directivare atunci când clientul urmează instrucţiunile
primite. Această deprindere de influenţare prezintă trei
dimensiuni principale: a) comportamentul de exprimare;
b) concretizarea şi c) verificarea.
• Comportamentul de exprimare este o primă

dimensiune a unei direcţionări eficiente care constă într-un
comportament verbal şi nonverbal care să susţină directiva
sau indicaţia dată. Consilierii şi psihoterapeuţii profesionişti
sunt capabili să dea directive eficiente prin
comportamentele expresive pe care le manifestă cum ar fi:
contactul vizual, tonul vocii şi limbajul corporal. Spre
exemplu: ”Îţi sugerez să încerci…”,”Continuă ceea ce
faci…”,”Hai să ne reîntoarcem la situaţie şi să încercăm un
joc de rol”, ”Observ că una din mâini are pumnul strâns, iar
cealaltă e deschisă. Să vorbească cele două mâini ale tale”
etc.
• Concretizarea constă în specificarea verbală a

instrucţiunii date clientului. Cu cât va fi mai clară şi mai
directă afirmaţia, cu atât probabilitatea ca să fie auzită va fi
mai mare. În situaţia în care consilierul trebuie să le trateze
pe rând. Spre exemplu: ”Încearcă din nou”; ”Prima dată te-
ai uitat la mâini. Spune din nou şi uită-te de data aceasta la
mine.”; ”Nu face asta”; ”Una din înţelegerile noastre în acest
grup este de a vorbi pe rând. Hai să începem cu Ana” etc.
226
Gheorghe TOMŞA
• Verificarea directivării presupune stabilirea faptului

dacă individul sau grupul a înţeles instrucţiunile primite. De
regulă, consilierul îi cere clientului să reformuleze cu
cuvintele lui directiva sau îl întreabă dacă a înţeles
indicaţiile primite. Spre exemplu: ”Ai putea să repeţi ceea ce
tocmai am spus?”; ”Sunt instrucţiunile clare? Aveţi nevoie
să repet?”; ”Cum vi se par sugestiile făcute?”.
Constatăm că primul exemplu reprezintă o întrebare

deschisă prin care urmărim reformularea, al doilea este o
întrebare închisă care duce la o mai puţină participare a
clientului în timp ce al treilea oferă celorlalţi posibilitatea
maximă de a reacţiona la ceea ce a comunicat consilierul.
În general, directiva sau direcţionarea ca deprindere de

influenţare este comună, cu unele excepţii, majorităţii
abordărilor generale, ale consilierii şi psihoterapiei. Totuşi,
instrucţiunile nu trebuie folosite abuziv, întrucât ele
diminuează libertatea şi posibilitatea de alegere a clientului.
Folosite însă judicios, ele pot prezenta clientului opţiuni noi
prin prisma cărora să-şi abordeze problema cu care se
confruntă. Spre exemplu, un client deschis şi receptiv poate
răspunde foarte bine la direcţionările consilierului acţionând
imediat pe baza sugestiilor făcute, în timp ce un client
nonconformist poate răspunde mai eficient la o directivă
paradoxică de tipul: ”Continuă ceea ce faci…” sau ”Repetă
gândul (acţiunea, comportamentul) de trei ori…”.
2.4. Feedbackul din partea consilierului

Feedbackul în procesul de consiliere desemnează
deprinderea prin care se comunică clientului modul în care
el şi acţiunile sale sunt văzute de ceilalţi. El constă în
oferirea de date corecte cu privire la modul în care
consilierul sau alte persoane văd clientul. Acest lucru
facilitează autoexplorarea şi autoexaminarea clientului,
ceea ce conduce treptat la schimbarea comportamentului
227
său. Feedbackul este o deprindere de influenţare

importantă şi puternică.
În cazul în care feedbackul este folsit în exces, el poate

afecta însă negativ conceptul de sine şi sentimentul de
valoare al clientului. Utilizarea eficientă a feedbackului
presupune respectarea următoarelor principii de bază:
• Consilierul trebuie să fie concret şi specific în
răspunsurile sale: ”Îmi dau seama că eşti furios, fiindcă ai
sprâncenele încruntate şi corpul tensionat. Vorbeşti prea
repede.”
• Consilierul nu trebuie să judece clientul: ”Faţa ta
tensionată îmi spune că eşti furios. Este adevărat?”
• Focalizarea trebuie axată pe competenţe şi nu pe
slăbiciunile clientului: ”Tensiunea şi impresia de furie pe
care o laşi să se vadă indică faptul că încerci din greu să
faci acest lucru.”
• Consilierul trebuie să sublinieze faptele şi nu
impresiile. Impresiile pot fi folosite, dar cu lăsarea unui timp
de răspuns pentru client: ”Raportul tău a întârziat două zile
şi el conţine multe greşeli de editare”(Fapte);”Raportul tău
este greşit. Mi-ai putea spune ce s-a întâmplat şi care este
punctul tău de vedere despre raport?”(Impresie cu timp de
răspuns pentru client).
• Consilierul trebuie să verifice modul în care a fost
recepţionat feedbackul: ”Pari tensionat şi furios. Aşa te
simţi?”; ”Dai impresia că munceşti foarte mult. Este
corect?”; ”Raportul tău a întârziat, el conţine unele erori şi
dă impresia unui lucru făcut în grabă. Ce ai de spus în
legătură cu acest lucru?”.
2.5. Destăinuirea.
Destăinuirea este o deprindere fundamentală de influenţare
care constă în împărtăşirea datelor şi experienţelor
personale de către consilier clientului său. Consilierul emite
unele afirmaţii despre sine, care pot favoriza focalizarea
conştientizării la clientul său şi continuarea explorării
228
Gheorghe TOMŞA
problemei. Nu trebuie să se confunde însă autodezvăluirea

consilierului cu exprimarea confesivă sau cu presiunea pe
care propriile valori, credinţe şi convingeri ar putea s-o
exercite asupra clientului. Împărtăşirea experienţei
personale poate facilita dezvoltarea personală a clientului
şi, în acelaşi timp, propria-i destăinuire. Utilizarea
crescândă şi gradată a destăinuirii reciproce este benefică
în măsura în care dezvăluirile consilierului nu domină
dezvăluirile clientului.
În situaţiile în care destăinuirea nu este bine utilizată, atunci

ea poate determina pauze sau refuzul clientului de a mai
relata problemele cu care se confruntă. Eficienţa utilizării
acestei deprinderi de influenţare depinde de respectarea
câtorva condiţii esenţiale:
• Sinceritatea consilierului. Conţinutul destăinuirii trebuie
să includă experienţe, gânduri şi sentimente reale, iar
modul în care este făcută trebuie să fie natural. Consilierul
trebuie să se simtă confortabil atunci când o realizează.
• Relevanţa celor destăinuite. Experienţele şi
sentimentele reluate de consilier trebuie să fie relevante în
raport cu cele prezentate de client. Spre exemplu, dacă
clientul vorbeşte de dificultăţile sale de a se înţelege cu o
altă persoană, atunci consilierul trebuie să împărtăşească
acestuia o problemă de relaţionalizare avută cu un partener
al său.
• Efectuarea destăinuirii la timpul prezent. De regulă, cea
mai puternică destăinuire este cea făcută la timpul prezent
şi care se referă la client. Spre exemplu: “Mă simt mişcat de
experienţa ta…Mă interesează ceea ce ţi s-a întâmplat şi
situaţia în care te afli acum”. De asemenea, atunci când
consilierul doreşte un ritm mai rapid al şedinţei de consiliere
şi să dezvolte o relaţie mai puternică cu clientul, este
indicată o destăinuire la timpul prezent de tipul: “Chiar acum
simt durerea ta”. Desigur, în unele situaţii, recurgerea la
timpul trecut este utilă, cum ar fi: “Simţind sentimentele tale
de grijă…îmi amintesc de sentimentele mele legate de …”.
229
• Utilizarea verificării. În general, consilierul trebuie să

afle răspunsul clientului faţă de destăinuirea sa. Utilitatea
destăinuirii este dată numai de reacţiile clientului faţă de ea.
Întrebările de verificare sunt de genul următor: “Seamănă
cu situaţia dumneavoastră? ”;” Aveţi vreo reacţie la ceea ce
spuneam?”.
2.6. Interpretarea sau reformularea

Interpretarea, ca deprindere fundamentală de influenţare,
constă în restructurarea realităţii existente dintr-o nouă
perspectivă. În procesul consilierii este vorba de
restructurarea unor sentimente, atitudini, comportamente şi
situaţii. Întrucât este vorba de atitudini, sentimente şi
comportamente negative, consilierul va trebui să
refomuleze sau să interpreteze o relatare (poveste)
negativă. În cazul reformulării se folosesc alte cuvinte decât
cele folosite de către client “pentru a revărsa mai multă
lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă,
pentru a elimina confuziile”(6, p. 88).
Deprinderea de a reformula sau interpreta o relatare

dominată de elemente negative prezintă două variante de
acţiune:
• Reformularea pozitivă. Consilierul găseşte ceva pozitiv
în relatarea clientului şi se axează pe acel ceva. Acest lucru
deschide o discuţie între consilier şi client în jurul unui
concept nou care ar putea reflecta semnificaţia relatării
clientului. Spre exemplu: “Auzind povestea ta, am observat
insistenţa şi dorinţa ta de a continua în ciuda tuturor
obstacolelor. Hai să vorbim despre această stăruinţă a ta.
Cum ai numi acea persoană care continuă şi persistă în
acţiune?”. Alte modalităţi de a dezvolta o reformulare
pozitivă sunt următoarele: “Care sunt excepţiile problemei?
În care din întâmplări ai fost lăudat sau ai avut satisfacţii?
Poţi identifica o persoană care te susţine? Ce ai făcut
corect? Cum poţi merge mai departe?”
230
Gheorghe TOMŞA
• Utilizarea focalizării pentru a genera gândirea din mai

multe perspective. Ariile de focalizare pot fi utilizate pentru
a ajuta clientul să vadă problema şi din alte puncte de
vedere. În acest fel, luând în considerare mai multe puncte
de referinţă, clientul poate să găsească unul sau mai multe
ca fiind mai utile decât propria sa perspectivă. În cele ce
urmează, exemplificăm prin modalităţile de focalizare
descrise la deprinderea fundamentală de influenţare-
focalizare.
a) Focalizarea pe client. Prin această modalitate,
consilierul trebuie să se convingă de faptul că propoziţiile
clientului sunt de tipul “eu”: “ Ai vorbit despre problema ta ca
şi cum ea s-ar întâmpla altcuiva. Acum spune-mi problema
ta din nou, dar formulează propoziţiile la persoana I, adică
propoziţii de tipul “eu…”. Centrează-te asupra modului în
care tu personal vezi şi relatezi povestea”.
b) Focalizarea pe consilier. Consilierul foloseşte
propriul cadru de referinţă pentru a interpreta sau reformula
problema. Acest lucru poate fi făcut fie direct, fie indirect.
Această modalitate poate căpăta aspectul unei destăinuiri:
“Ascultând relatarea ta, îmi amintesc una din experienţele
mele asemănătoare. Am să ţi-o spun pe scurt şi apoi vom
discuta ce putem şi ce nu putem folosi în cazul tău”.
c) Focalizarea pe alte persoane. Consilierul îşi
încurajează clientul să relateze întâmplările aşa cum le-ar fi
perceput altcineva: “Cum ar spune povestea asta mama ta?
Ce ar surprinde ea din toate cele întâmplate? După aceea,
ne vom întoarce la varianta ta şi vom analiza în ce măsură
cele două variante se aseamănă sau sunt diferite”.
d) Focalizarea pe problemă. De regulă, focalizarea pe
problemă poate ajuta clientul să privească situaţia sa din
exteriorul ei: “Hai să ne axăm exclusiv pe problema ta. Cum
ai numi problema pe care o ai? Hai să-i dăm un nume
specific şi să vorbim despre ea din acest punct de vedere.
Ce influenţă are problema asupra ta? Dar asupra altor
persoane? Crezi că aduce ea beneficii cuiva? Ce putem
face ca să o stăpânim?”.
231
e) Focalizarea pe familie. Această modalitate

reprezintă un mod specific de a exterioriza problema. De
regulă, clientul este ajutat de faptul că el poate vedea cum
problema sa a fost generată în contextul familiei: “Stilul
nostru de viaţă şi modul de a fi este învăţat în familie.
Spune-mi despre familia ta şi despre modul în care crezi că
văd ei această problemă. Cum se confruntă ei cu ea? Cum
crezi că modul în care îi faci faţă este relaţionat de stilul şi
de comportamentele învăţate în familie?”.
f) Focalizarea pe contextul cultural şi de mediu. Un alt
mod de exteriorizare este focalizarea pe stilul cultural, etnic
sau religios pe care îl are clientul. De multe ori, clientul se
autoblamează şi îşi asumă responsabilitatea pentru
probleme mai mult decât este necesar: “Hai să ne gândim
la problemele tale pentru un moment, altfel decât ai făcut-o
până acum. Având un mediu spiritual, etnic, cultural şi
religios, toate acestea se leagă cu ceea ce te preocupă
acum. Hai să analizăm problema ta din punct de vedere
cultural. Cum se leagă de problemă faptul că eşti…(evreu,
ungur, catolic, ortodox, baptist etc.)?”.
Pe ansamblu, obiectivul principal al interpretării, ca
deprindere fundamentală de influenţare, este de a
reformula povestea clientului dintr-o nouă perspectivă.
Scopul urmărit de consilier, împreună cu clientul, este de a
produce o schimbare în stilul de gândire şi acţiune al
clientului.
Există două modalităţi principale de reformulare şi

interpretare: a) reformularea direcţionată spre client; b)
reformularea facilitată de consilier.
• Reformularea direcţionată spre client. Sarcina

consilierului este de a determina clientul să gândească
altfel şi, îndeosebi, mai creativ situaţia respectivă.
Reformularea problemei trebuie să vină de la client.
Procesul de reformulare presupune trei paşi: a) utilizarea de
către consilier a secvenţei fundamentale de ascultare şi
sumarizare a ceea ce a înţeles pentru a confirma clientului
232
Gheorghe TOMŞA
că este ascultat; b) iniţierea unei conversaţii cu clientul prin

care să-i sugereze că ar fi de mare utilitate să privească
problema dintr-o perspectivă nouă; c) punerea de întrebări
şi îndrumarea discuţiei prin utilizarea modalităţilor descrise
în continuare.
Numirea. Consilierul continuă şedinţa de consiliere folosind

deprinderile fundamentale de ascultare, după care întreabă:
“Cum ai numi sau ai vorbi despre aceste lucruri într-o nouă
modalitate?”. Practica muncii de consiliere demonstrează
că ideea numirii unei probleme cu un singur concept sau
printr-o frază scurtă este adeseori cheia unei noi viziuni
asupra situaţiei.
Reformularea pozitivă. Atunci când pune întrebări despre

competenţele clientului, consilierul îl ajută pe acesta să
descopere excepţiile de la problema cu care se confruntă
sau lucrurile concrete pe care el le poate face bine: “Care
sunt lucrurile pozitive din această situaţie şi ce anume
scoate la iveală o parte din competenţele tale?”
Reformularea focalizată. Această modalitate este mai

directivă, în sensul că ea oferă o structură mai clară,
întrucât clientul este rugat să privească problema din
perspectiva sa, din perspectiva consilierului, a altor
persoane, a problemei, a familiei şi contextului sau mediului
cultural: “Spune-mi cum ar vorbi membrii familiei tale
despre această situaţie?”, “Cum crezi că aş descrie eu ceea
ce povesteşti tu acum?”, “Cât de diferit ar arăta această
situaţie dacă am privi-o din perspectiva culturală sau
spirituală?”.
• Reformularea facilitată de consilier. Sarcina consilierului

este aceeaşi şi în cazul acestei modalităţi de interpretare,
dar acum consilierul este mai activ în împărtăşirea propriilor
sale idei şi percepţii asupra situaţiei. Primii doi paşi parcurşi
în procesul de reformulare sunt identici cu cei descrişi la
reformularea centrată pe client. Ultimul pas (al treilea)
233
presupune utilizarea câtorva metode de către consilier

pentru a împărtăşi noua perspectivă asupra problemei
clientului.
a) Numirea. Stabilirea unui nume nou pentru problemă,
exprimat printr-un cuvânt sau o frază scurtă poate constitui
una din reformulările cele mai solide. Spre exemplu, putem
ajuta multe cliente să privească într-un mod diferit problema
pe care o au, numind depresia drept “răspuns logic la
discriminarea sexuală din societate”.
b) Reformularea pozitivă. În multe cazuri, clienţii au
dificultăţi în a găsi calităţi pe care ei le deţin. Consilierul este
nevoit, în multe situaţii, să evidenţieze aceste competenţe
ale clienţilor. Uneori, clientul poate fi în aşa măsură copleşit
de problema sa, încât pur şi simplu va accepta relativ uşor
punctul de vedere mult mai pozitiv al consilierului.
c) Reformularea focalizată. Focalizarea ajută clientul să
relateze problema pe care nu este capabil să o prezinte în
şedinţa de consiliere. Spre exemplu, numirea depresiei ca
sexism, prezentarea unei disfuncţii ca fiind rezultatul unei
familii alcoolice, hipertensiunea ca rezultat logic al cerinţelor
familiei de succes reprezintă câteva modalităţi de focalizare
asupra dificultăţilor clientului.
d) Reformularea teoretică. Această modalitate constă în
sprijinirea clientului să-şi reformuleze ideile din perspectiva
mai multor orientări teoretice. Redăm mai jos câteva
exemple de reformulări teoretice:
- “Problema dumneavoastră pare să se relaţioneze cu
istoria dumneavoastră de familie…(Teoria
integraţionistă asupra familiei)”;
- “Gândurile negative despre tine sunt nişte idei
iraţionale. Permite-mi să-ţi explic” (abordare cognitiv-
comportamentală);
- “Visul tău pare să te trimită înapoi în copilărie”
(abordare psihanalitică).
În cazul utilizării interpretării sau reformulării, un rol esenţial

îl are verificarea. Consilierul trebuie să verifice modul în
care a recepţionat clientul fiecare reformulare sau
234
Gheorghe TOMŞA
interpretare. Acest lucru păstrează conversaţia deschisă.

Verificarea se realizează prin întrebări de genul următor:
“Ce părere ai despre asta?”; “Cum ţi se pare?”; “Consideri
că această interpretare este aproape de ceea ce crezi?”; “Îţi
place acest mod nou de a vedea lucrurile?” etc. Dacă
răspunsurile clientului sunt pozitive, atunci consilierul are un
indiciu că se află pe drumul cel bun cu clientul său. În cazul
în care răspunsul clientului este negativ, atunci consilierul
află că trebuie încercată o altă abordare.
Bibliografie
1. Hacknez, H., Nye, Sh., Counseling Strategies and
Objectives, New Jersey: Prentice-Hall, Inc. Eglewood
Cliffs, 1973
2. Hatcher, H. A., Correctional Casework and Counseling,
New York: Prentice-Hall, Inc. Englewood Cliffs, 1978
3. Ivey, A. E. et al., Basic Attending Skills, North Amberst,
Massachusetts: Microtraining, 1997
4. Ivey, A. E; Gluckstren, N, Basic Influencing Skills, North
Amherst, Massachusetts: Microtraining, 1997
5. Mitrofan, I.(coord), Orientarea experienţială în
psihoterapie, Bucureşti, Editura SPER, 2000
6. Mitrofan, I.(coord), Psihoterapie experienţială,
Bucureşti, Editura Infomedica, 1997
7. Tomşa, Gh., Competenţele şi abilităţile implicate în
procesul de consiliere, în E. Păun, D. Potolea (coord.),
Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative, Iaşi, Polirom 2002.
235

Consilierea Si Orientarea in Scoala-G. Tomsa, Cap 5,6

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Consilierea Si Orientarea in Scoala-G. Tomsa, Cap 5,6

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe TOM ŞA

Drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate Editurii

Reproducerea integrală sau parţială a textului din lucrarea de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Prefaţă la ediţia a II-a...................................13

4.1. Consilierul şcolar ca personalitate .......................47

Capitolul III ............................................... 55

1. Abordările psihodinamice ............................................55

2. Abordările comportamentale .......................................69

3. Abordările umaniste sau experienţiale .....................104

3.1. Abordarea existenţialistă ................................... 106

1. Principiile şi scopurile consilierii psihopedagogice în

2. Deschiderea şi închiderea interviului sau a şedinţei de

3. Stabilirea scopurilor în procesul de consiliere......... 153

4. Modul în care trebuie să răspundă consilierul la

Capitolul V.............................................. 171

1. Strategiile de identificare a atitudinilor şi

3.3. Strategia dialogării şi inversării rolului ............. 183

Capitolul VI ....................................... 196

2.6. Interpretarea sau reformularea ...........................230

Capitolul VII ........................................... 237

Capitolul VIII .......................................... 272

2. Caracterul permanent al orientării ............................ 274

Strategiile utilizate în procesul

Pe ansamblu, majoritatea strategiilor consilierii pot fi

În asemenea situaţii, consilierul trebuie să găsească

să se exprime pentru a putea ajunge apoi la o schimbare

1.1. Clarificarea şi reflectarea sentimentelor

Clarificarea şi reflectarea sentimentelor clientului este foarte

În general, majoritatea indivizilor care se comportă punitiv (îi

1.2 .Modelarea sentimentelor de către consilier

Consilierul poate să arate cum s-ar simţi el dacă ar fi fost în

Într-o asemenea situaţie, consilierul poate încerca să

1.3. Strategia cercurilor concentrice

concentrice sub forma unei sociograme. Notaţia lor se face

Cercul A – reprezintă teritoriul

Cercul B – conţine date pe

Cercul C – conţine gânduri şi

Cercul D – conţine gânduri şi sentimente dezvăluite

Cercul E – conţine acele fapte şi evenimente despre client

După aceea, consilierul îi explică clientului că materialul din

1.4. Confruntarea şi întâlnirea sentimentelor

În mod frecvent, clienţii manifestă tendinţa de a-l confrunta

1.5. Căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate

astfel de cazuri este indicată strategia propusă de A. Ellis

În cele mai multe cazuri, aceste temeri sunt iraţionale, ele

1.6. Confruntarea clientului cu imaginea de sine

În acest scop, consilierul poate folosi răspunsuri de tipul

atracţie, totuşi fetele ies destul de des cu dumneavoastră.

Prin confruntarea cu imaginea de sine, consilierul îl ajută pe

1.7. Dialogarea şi inversarea rolurilor

Consilierul îi cere clientului să interpreteze conflictul

Dialogul dintre cele două părţi, care are loc la timpul

o bază realistă pentru răspunsurile probabile ale celeilalte

2. Strategii de schimbare a atitudinilor

2.1. Aproximarea succesivă a sentimentelor

Redăm mai jos un exemplu de temă ce poate fi folosită de

“Gândiţi-vă la o situaţie recentă în care aţi fost fericit.

2.2. Tehnicile de stopare a gândirii

După ce tehnica de stopare a gândirii a fost demonstrată şi

fi instruit de către consilier ca să se oprească, să-şi

2.3. Strategia de identificare a rolului

rolului, a întrebat-o: “Dacă altcineva ar fi în aceeaşi situaţie

Într-o asemenea perspectivă, putem spune că nu este