CAP 07 - BTI - X5-Periferice PDF

CAPITOLUL 7
7.1. Clasificarea echipamentelor periferice

7.2. Interfeţele
7.3. Transmisia datelor
7.4. Intrări/ieşiri în cazul PC-urilor
7.5. Echipamente de intrare
7.6. Dispozitive de ieşire
7.7. Echipamente de transmisie la distanţă
7.8. Echipamente de stocare
7
ECHIPAMENTE PERIFERICE
7.1. Clasificarea echipamentelor periferice
Echipamentele periferice sunt dispozitivele cuplate sau având posibilitatea de a

fi cuplate la un calculator. După funcţia de bază, acestea se pot clasifica în:
 Echipamente de intrare - având rolul de a capta şi colecta informaţiile, în
forma lor uzuală, pentru a fi prelucrate în calculator. Din acestă categorie
amintim: tastatura, mouse, creionul optic, tablă digitală, scanner, cititor al
codului de bare (un scanner foarte simplu), cititor de cartele
magnetice/perforate, captor de sunete (microfonul), terminal inteligent
(terminal pentru tranzacţii financiare) etc.
 Echipamentele de ieşire - ce au rolul de a genera informaţia prelucrată în
calculator într-o formă direct utilizabilă. Redarea în exterior a informaţiei
se poate obţine în mod vizual, prin echipamentele periferice: ecran (CRT -
Cathode-Ray Tube; LCD - Liquid Crystal Display, Monitoare monocrom
sau color; CGA - Color Graphic Adapters, EGA - Enhanced Graphics
Adapters; VGA - Video Graphic Adapter; XGA, XGA/HDA; VESA etc.),
imprimantă (cu ace, cu jet de cerneală, termică, laser), trasor sau sonor.
 Echipamente de memorare sau echipamente de intrare/ieşire - ce au rolul
de a stoca o mare cantitate de informaţie, pentru un timp nedeterminat, în
vederea utilizării ulterioare. Din această grupă de periferice fac parte
unităţile de discuri / benzi magnetice şi discuri optice (Compact Disk-Read
Only Memory, CD-ROM; Write Once, Read Many, WORM).
 Echipamente de transport la distanţă - au rolul de a oferi o formă
adecvată informaţiei ce se emite/receptează prin suportul fizic (cablu
electric, unde electro-magnetice, fibră optică). În această categorie este
inclus modemul.
258 Bazele tehnologiei informaţiei
Dacă se consideră drept criteriu de clasificare protocolul de transfer al

informaţiei, perifericele se împart în două mari grupe: periferice tip bloc şi
periferice tip caracter.
 Perifericele tip bloc stochează informaţia în blocuri de mărime fixă (128 –
1024 octeţi). Fiecare bloc poate avea o adresă proprie. Caracteristica de
bază a acestei grupe de periferice este aceea că ele permit scrierea/citirea
unui bloc de infornaţie în mod independent de celelalte. În plus, ele sunt
dotate cu funcţia de căutare a blocului. În această categorie sunt incluse
discurile şi unele benzi.
 Perifericele tip caracter acceptă un flux de caractere. Aceste periferice nu
au posibilitatea de adresare şi căutare a informaţiei, ca în cazul
perifericelor bloc. Toate perifericele care nu se comportă ca discul vor fi
considerate periferice caracter: tastatura, imprimanta, mouse-ul etc.
7.2. Interfeţe
Integrarea unui echipament periferic într-un sistem de calcul impune prezenţa

unei interfeţe (fizice şi logice) între acesta şi restul sistemului, pentru a se asigura o
adaptare electrică şi funcţională. În general se realizează adaptarea faţă de unitatea
centrală de prelucrare. Ansamblul constituit din echipamentul periferic ca atare şi
interfaţă (cunoscută sub numele de controller sau adaptor) reprezintă unitatea
periferică.
Principalele interfeţe care realizează conexiunea şi controlul echipamentelor
periferice sunt:
 interfaţa simplă conexiune;
 controller (interfaţă cu comandă integrată);
 interfaţa pentru acces direct la memorie (DMA);
 canalul şi procesorul de intrare/ieşire.
7.2.1. Interfaţa simplă conexiune
Interfaţa simplă conexiune, prin componenta hardware, asigură strictul

necesar pentru adaptarea fizică şi funcţională a semnalelor specifice
echipamentelor periferice la structura magistralei.
Echipamentele periferice 259
Figura 7.1. Interfaţă simplă conexiune
Sincronizarea se obţine printr-un ceas în timp real. Componenta software a

interfeţei reprezintă o procedură standard de tipul:
Procedură [Periferic; Acţiunea; Buffer-memorie]

unde:
 Periferic - informaţia pentru identificarea unui anumit periferic, eventual
parametrii suplimentari (sector, număr pistă etc.);
 Acţiunea - poate fi operaţia de scriere/citire sau operaţii auxiliare;
 Buffer-memorie centrală - o zonă de adrese succesive care poate conţine:
informaţia ce se va scrie pe un suport periferic, stabilită înaintea unui
proces elementar de scriere sau informaţia citită de pe un suport periferic şi
care va fi disponibilă după terminarea unui proces elementar de citire.
7.2.2. Interfaţa cu comandă integrată
Interfaţa cu comandă integrată (figura 7.2) dispune de un număr de registre

prin intermediul cărora se asigură comunicarea cu procesorul. În unele sisteme de
calcul aceste registre sunt localizate în controller, dar sunt adresate ca şi memoria
centrală. În alte sisteme se utilizează un spaţiu de memorie special pentru
intrări/ieşiri şi se alocă fiecărui controller o zonă din acest spaţiu. Prin software
(prin sistemul de operare) se efectuează operaţii de I/E, înscriind informaţiile utile
comenzilor în registrele controller-ului. O astfel de interfaţă este dotată cu o

memorie tampon care permite schimburile prin pachete de biţi.
Figura 7.2. Interfaţă cu comandă integrată
Un cod de STARE informează în permanenţă despre derularea proceselor (în

curs de desfăşurare, terminat, tampon plin/gol, incidente fizice). Deşi interfaţa
dispune de o totală autonomie de a comanda perifericul, iniţiativa de lansare
(activare) revine software-lui (prin codul ORDIN).
Secvenţa software tipică pentru scriererea pe un suport periferic este:
Scrie (codul operaţiei "scriere") în ORDIN
Atâta timp cât (STAREA specifică "în curs") se repetă
Dacă (Starea specifică "tampon gol")
Atunci scrie (un pachet de biţi) în TAMPON-DATE
Termină
Secvenţa software tipică citirii de la un suport periferic este:

Scrie (codul operaţiei "citeşte") în ORDIN
Atâta timp cât (STAREA specifică "în curs") se repetă
Dacă (STAREA specifică "tampon-plin")
Atunci citeşte (un pachet de biţi) din TAMPON-DATE
Termină
În general interfeţele pentru dispozitivele de I/E de tip bloc folosesc accesul

direct la memorie (DMA – Direct Memory Access). Această interfaţă permite ca
un anumit periferic să aibă iniţiativa accesului la memoria principală, pentru
transferul rapid al unor blocuri de date. Se spune că schimbul de date se realizează

prin "furt de ciclu memorie". Astfel, când perifericul are de transferat informaţie,
controllerul DMA solicită şi apoi intră în posesia magistralei (magistrala poate fi
partajată) trecând procesorul în starea "hold". În acest caz UCP furnizează
interfeţei adresa de memorie a blocului de date şi numărul de octeţi de transferat.
Figura 7.3. Comunicarea prin interfaţa DMA
De exemplu, în comanda de citire după preluarea blocului de date de pe

suportul disc controller-ul îl transferă în memoria RAM, la adresa specificată.
Adresa de memorie se va regăsi pe magistrala de adrese, după care se realizează
ciclul de memorie şi în final se eliberează magistrala, redând controlul
procesorului. Un transfer DMA este realizat integral de controller. Fiecare
dispozitiv periferic deţine un buffer. Posibilitatea oferită de interfaţa DMA, de a
accesa direct memoria centrală, eliberează sistemul de operare de a urmări modul
în care se derulează procesul de transfer al datelor dintre memoria centrală şi
interfaţă, acesta fiind transparent. Astfel, după lansarea unui proces de transfer
sistemul de operare îşi regăseşte întreaga libertate de acţiune.
Această libertate de acţiune face posibil paralelismul prelucrare-transfer. Dar
pot să apară probleme când se solicită un nou transfer de informaţie destinat sau nu
aceleiaşi interfeţe. Activarea unei interfeţe este posibilă numai dacă nici un proces
nu este în derulare, altfel poate interveni o blocare a software-lui. Activitatea
simultană a mai multor interfeţe este posibilă dacă există o totală autonomie, dar cu
condiţia ca debitul memoriei centrale şi viteza de partajare a magistralei să suporte
ritmul astfel cumulat.
Canalul
Pentru a preveni blocarea sistemului de operare, interfaţa poate fi concepută
pentru a executa secvenţial o listă de ORDINE, stocată anterior în memoria
centrală. Interfaţa astfel realizată se numeşte canal. Prin software se înscriu cererile
de schimb într-o listă apoi dacă este liber canalul se transmite un simplu indicator
(pointer) de început de listă. În memorie pot coexista, o listă în curs de execuţie
prin canal (program canal) şi o listă în curs de definitivare prin sistemul de operare
(firul se aşteptare).
Figura 7.4. Interfaţa pentru acces direct la memorie
Procesor de intrare/ieşire
Limitarea schimburilor simultane la un anumit debit acceptabil de memoria
principală necesită un element de ordonare centralizat, al cărui rol este de a decide
dacă o nouă activare de interfaţă este posibilă. Aceast element poate fi sistemul de
operare, cu preţul consumului de timp disponibil aplicaţiilor. Deoarece numărul
echipamentelor periferice este în continuă creştere, ordonarea centralizată implică
probleme complexe. În această situaţie este de dorit ca funcţia de ordonare să fie
asigurată printr-un dispozitiv autonom, ce coordonează activitatea mai multor
canale şi care se numeşte procesor de intrare/ieşire (figura 7.5)
Figura 7.5. Procesor de intrare/ieşire
7.3. Transmisia datelor
7.3.1. Circuite pentru transmisia datelor
Pentru transmisia datelor între blocurile funcţionale ale unui calculator sau între
calculatoare se poate utiliza unul din cele trei tipuri principale de circuite: simplex,
half-duplex şi full-duplex.
În cazul unui canal de comunicaţie simplex există totdeauna numai un sens de
transmisie (figura 7.6). Acest tip de canal se utilizează destul de rar, deoarece nu
există posibilitatea de returnare a semnalelor de control sau eroare când transmisia
este terminată. Un exemplu de canal simplex îl reprezintă interfaţa dintre tastatură
şi calculator, când este necesar să se transmită codurile tastelor către sistemul de
calcul.
Figura 7.6. Canal de comunicaţie simplex
Printr-un canal half-duplex se pot emite şi recepţiona date, dar nu în acelaşi

timp (figura 7.7). Un exemplu de comunicaţie half-duplex îl reprezintă modalitatea
de funcţionare a aparatelor de tip walkie-talkie, în care comunicaţia se face pe rând,

existând un comutator pentru transmisie, respectiv recepţie.
Figura 7.7. Canal de comunicaţie half-duplex
Printr-un canal full-duplex datele pot fi transmise în ambele direcţii, în mod

simultan (figura 7.8). Un exemplu de comunicaţie full-duplex este cel al
comunicaţiei prin telefonia standard sau cea mobilă.
Figura 7.8. Canal de comunicaţie full-duplex
7.3.2. Modurile de transmisie serial şi paralel
Datele pot fi transmise între două unităţi funcţionale ale unui sistem de calcul în
două moduri diferite: serial sau paralel.
 Prin transmisia serială datele sunt transferate de la o unitate la alta bit după
bit, printr-o sigură linie (figura 5.9).
Figura 7. 9. Transmisia serială
PC-urile în arhitectura tradiţională deţin două porturi seriale RS-232.

Standardul RS-232 defineşte:
 destinaţia pinilor şi nivelurile de tensiune care pot fi utilizate (±
3V la ± 25V);
 rata de transfer (până la 30KB/s);
 lungimea maximă a cablului de 15 m;
 suport pentru operaţii asincrone şi sincrone;
 circuite cu două fire sau patru fire.
Conform standardului RS-232 cele două dispozitive care se conectează

printr-o astfel de interfaţă sunt denumite:
 DTE (Data Terminal Equipment), care în mod obişnuit este un
calculator;
 DCE (Data Communication Equipment), care în mod obişnuit este
un modem.
Figura 7.10. Conectori RS-232
Circuitele interfeţei pot fi grupate în trei categorii principale:

 circuite de masă - utilizate pentru stabilirea unei referinţe comune pentru
semnale;
 circuite de date - utilizate pentru schimbul datelor;
 circuite de control – utilizate pentru a permite sau nu schimbul datelor şi
pentru a indica starea DTE/DCE.
Porturile seriale sunt controlate printr-un circuit UART (Universal
Asynchronous Receiver Transmitter), care recepţionează informaţia la nivel de
octet de pe magistrala de sistem şi apoi realizează serializarea (figura 7.11).
Pachetele emise sunt denumite 8/N/1, ceea ce înseamnă că se emit 8 biţi, fără bit de
paritate, şi se încheie cu un bit de STOP.
Figura 7.11. Serializarea prin UART
Porturile seriale se utilizează pentru a conecta: mouse, modem, adaptoare ISDN,

imprimantă cu interfaţă serială, camera digitală.
 În transmisia paralelă fiecare bit utilizează un traseu separat. În figura 7.12

s-a considerat că se transmit opt cifre binare în paralel.
Figura 7.12. Transmisia paralelă
Deseori, la transmisia datelor pe o legătură paralelă, o linie separată este

utilizată ca semnal de ceas. Acesta are rolul să informeze receptorul când datele
sunt disponibile. În plus, o altă linie poate fi utilizată de receptor pentru a informa
emitorul că datele au fost utilizate şi este gata să recepţioneze o nouă tranşă.
Figura 7.13. Transmisia paralelă cu semnal de ceas
Deoarece la un moment dat se transferă cel puţin 8 cifre binare, transmisia

paralelă este mai rapidă decât transmisia serială, dar cablul este limitat la 5-10 m.
Porturile paralele sunt utilizate pentru a conecta: imprimanta, disc Zip, disc
portabil de CD-ROM, adaptoare SCSI, camera digitală, scanner. Conectorul poate
avea 25 (standard Centronics) sau 36 de pini (figura 7.14).
Figura 7.14. Conectori pentru un port paralel
Sunt utilizate porturile EPP/ECP (Enhanced Parallel Port/Enhanced Capability

Ports) pentru comunicarea bidirecţională în scopul obţinerii unei viteze de transfer
de până la un 1MB/s. ECP se utilizează pentru imprimante şi scannere, iar EPP
pentru celelalte periferice. Aceste tipuri de porturi fac parte din standardul IEEE
1284.
7.3.3. IRQ (Interrupt ReQuest)
Utilizatorul poate configura anumite resurse care pot fi asociate dispozitivelor

periferice. Astfel adresa portului de I/E este utilizată de PC pentru comunicarea cu
unitatea periferică (emite comenzi, realizează transferul de date şi citeşte
răspunsuri). Adresa portului este specificată printr-un număr a cărui valoare este
cuprinsă între 200H şi 3FFH.
Tabelul 7.1. Exemple de adrese de porturi
Adresa portului Periferic

200-207 Adaptorr I/E
210-217 Unitatea extinsă XT
278-27F LPT2
2E8-2EF COM4
2F8-2FF COM2
300-30F Adaptor video color
320-32F Hard disc XT
378-37F LPT1
3A0-3A9 Adaptor IBM sincron
3B0-3BF Video Monocrom
3E8-3EF COM3
3F0-3F7 Disc flexibil
3F8-3FF COM1
Pentru a controla transferul datelor pe magistralele de I/E se utilizează

conceptual de IRQ (Interrupt Request). Linia IRQ este utilizată de dispozitivul
periferic pentru a semnaliza procesorului că trebuie să i se acorde atenţie în vederea
efectuării unui transfer de date.
Întreruperile reprezintă un principiu fundamental în proiectarea PC-urilor.
Există două tipuri de întreruperi: hardware şi software. Întreruperile software sunt
utilizate pentru apelarea unui număr de rutine BIOS. Întreruperea hardware este
utilizată de un adaptor sau o unitate de pe magistrală pentru semnalizarea unei
cereri de emisie/recepţie date. Un exemplu de manipulare a datelor: tastatura emite
biţii în mod serial, prin cablu, spre controller-ul de tastatură. Controller-ul
organizează datele în grupe de 8 biţi. La fiecare octet se lansează un IRQ către
magistrala de I/E. Controller-ul IRQ cere UCP-ului permisiunea de a utiliza
magistrala în scopul transferării unui octet către o altă unitate a PC-ului. Apoi
controller-ul IRQ raportează către controller-ul de tastatură, dându-i posibilitatea să
emită următorul octet.
Figura 7.15. Apelarea la IRQ pentru transferul datelor
Fizic, IRQ este un traseu (fir, conexiune) pe magistrală. PC-urile recente

utilizează 16 semnale pentru IRQ, din care numai 10 sunt utilizate pe magistralele
de I/E. Fiecare IRQ are definită o anumită prioritate de care se va ţine seama în
momentul în care două sau mai multe semnale IRQ sunt emise simultan. În mod
obişnuit o anumită linie IRQ este alocată unui periferic.
Tabelul 7.2. Alocarea normală a liniilor IRQ

Linia Linia IRQ Periferic

Periferic
IRQ
2 EGA/VGA 6 Disc flexibil
3 COM2 7 LPT1
4 COM1 13 Co-Procesor
5 LPT2, mouse, reţea 14 Controller disc AT
Prin programul System Information, care poate fi executat sub diverse versiuni
ale sistemului de operare Windows, se poate urmări utilizarea IRQ-urilor pe un PC
(figura 7.16).
Figura 7.16. Utilizare IRQ-uri
7.4. Intrări/ieşiri în cazul PC-urilor
Pentru conectarea echipamentelor periferice arhitecturile moderne ale PC-urilor

deţin până la patru tipuri de magistrale de I/E, fiecare având mai multe funcţii. Ele
pot face legătura cu porturile interne sau externe sau cu alte controller-e de
magistrală. Cele patru tipuri de magistrale sunt (figura 7.17):
 ISA (Industry Standard Architecture) este una din primele magistrale
utilizate, fiind înlocuită de cele mai noi;
 PCI (Peripheral Component Interconnect) este o magistrală multi-
funcţională, modernă de mare viteză;
 AGP (Accelerated Graphics Port) este utilizată numai pentru adaptoarele

grafice;
 USB (Universal Serial Bus) este o magistrală prin care transferă date la
viteze mici (până la 1,5 Mbps), la viteze mari (până la 12 Mbps) sau la
viteze ridicate (teoretic până la 480 Mbps). USB versiunea 1.1 suportă
viteze sub 12 Mbps, în timp ce USB 2.0 poate realiza transferuri la debite
ridicate.
Atât magistrala ISA, cât şi PCI au ieşiri la:
 porturile interne de I/E (LPT, KBD, COM1, COM2, EIDE etc.);
 sloturile de extensie de pe placa de bază, în care se pot instala adaptoarele.
Figura 7.17. Magistrale de I/E
PCI este o magistrală de mare viteză care a apărut după 1990 şi este standard
pentru interconectarea componentelor periferice. Această magistrală este fabricată
de Intel. Magistrala PCI este utilizată în arhitectura PC-urilor şi a altor tipuri de
calculatoare pentru conectarea adaptoarelor, cum ar fi controller-ul de reţea, placa
grafică, placa pentru sunet etc. Deseori plăcile grafice utilizează magistrala de tip
AGP, ce este o magistrală separată, rezervată numai componentei grafice.
PCI este o magistrală pe 32 de biţi, dar practic funcţionează ca o magistrală pe

64 de biţi. La frecvenţa este de 33 MHz are o capacitate maximă de transmisie de
132 MBps (33 MHz × 32 biţi / 8 biţi/byte = 132 MBps). Conform specificaţiilor,
poate funcţiona cu până la opt unităţi cu o viteză de până la 200 MHz. Magistrala
PCI este compatibilă cu magistrala ISA.
Pe plăcile sistemelor moderne, magistrala PCI (ca şi ISA) include:
 magistrala PCI internă, la care se conectează canalele EIDE (Enhanced
Integrated Drive Electronics) de pe placa de bază;
 magistrala PCI extinsă, care în mod obişnuit are 3-4 sloturi pentru
adaptoarele PCI.
Figura 7.18. Magistrala PCI
Sloturile de extensie fac conexiunea cu magistralele de I/E. De exemplu, placa

de bază a sistemelor Pentium are două magistrale de I/E şi două tipuri de sloturi
pentru extensii: sloturi ISA şi PCI. În mod normal, pe placa de bază a unui sistem
Pentium sunt trei sau patru sloturi din fiecare tip. O placă extensie poate fi instalată
în oricare dintre aceste sloturi. În figura 7.19 sunt prezentate două sloturi PCI în
care se pot instala plăci video, controllere de reţea sau altele.
Figura 7.19. Sloturi PCI
Chipset-ul este foarte important pentru performanţele PC-urilor moderne, fiind

constituit dintr-un ansamblu de micro-circuite care coordonează fluxul datelor între
componentele principale ale unui sistem, cum ar fi: UCP, memoria principală,
memoria cache, dispozitivele conectate la magistrale ISA sau PCI. De asemenea,
chipset-ul controlează fluxul datelor către/de la hard disc şi celelalte dispozitive
conectate la canalele IDE.
Figura 7.20. Chipset - punte către sistemul de I/E
Chipset-ul este o componentă esenţială pe placa de bază. Prin intermediul

acestui circuit integrat se asigură:
 viteză sporită pe una sau mai multe magistrale;
 utilizarea noilor facilităţi (noi tipuri de memorie RAM, noi magistrale,
valorificare EIDE etc).
Placa de bază a unui PC tradiţional conţine toate funcţiile standard: control
tastatură, porturile COM şi LPT şi patru unităţi EIDE. Pe această placă de sistem se
pot adăuga diverse extensii, care pot controla una sau mai multe unităţi periferice
(placa video, controller de reţea, placa de sunet, placa SCSI, controller grafic 3D -
pentru jocuri). Alte extensii posibile: modem intern, adaptoare ISDN (Integrated
Services Digital Network), receptoare TV şi radio.
7.5. Echipamente de intrare
7.5.1. Tastatura
Tastatura reprezintă, în general, dispozitivul periferic standard de intrare al

oricărui calculator. Prin intermediul tastaturii se transmit comenzi către unitatea
centrală. Tastatura se utilizează în asociere cu un mouse şi aproape întodeauna cu
un ecran care permite un control permanent – prin simpla trimitere în ecou a
informaţiei tastate sau prin rezultatele afişate. Rolul tastaturii este acela de a
asigura:
 dialogul cu sistemul de operare;
 redactarea de programe, în diferite limbaje de programare;
 introducerea de date alfanumerice pentru aplicaţii de gestiune sau calcul;
 prelucrarea de texte - în acest scop există o mare varietate de simboluri şi
comenzi care se obţin prin combinarea tastelor.
Controller-ul tastaturii include un circuit logic de codificare care generează
un anumit cod la apăsarea unei taste (figura 7.21). Fiecare tastă apăsată generează
un cod unic, care va fi translatat într-o valoare corespunzătoare codului ASCII.
Figura 7.21. Mecanismul de translatare coduri
Tastatura reprezintă un ansamblu de întrerupătoare, ce pot fi manevrate prin

taste, dispuse pe o placă sub forma unei matrici. Tastele sunt activate prin apăsare
sau prin simpla atingere. Din punct de vedere constructive sistemele de contacte
pot fi:
 contacte mecanice;
 contacte care au la bază senzori mecanici sau optici.
Primele tastaturi ale PC-urilor au avut 83/84 de taste. Modelele curente

folosesc 101/102 taste (sunt tastaturi cu 104 taste). Din punct de vedere funcţional
tastele sunt grupate în patru categorii:
 tastele alfanumerice – reprezintă grupa cea mai cuprinzătoare; include
literele, cifrele şi semnele de punctuaţie din partea centrală a tastaturii,
precum şi tastele:
 SHIFT - prin apăsarea simultană cu o altă tastă se va genera un alt cod
decât cel obişnuit, de exemplu SHIFT cu tasta A generează codul
pentru A, dacă se apasă numai tasta A se generază codul pentru a;
 CAPS LOCK – utilizată pentru a genera codurile pentru literele mari;
 CTRL - utilizată pentru generarea codurilor de control în combinaţie
cu alte taste;
 ALT - utilizată pentru funcţii alternative în combinaţie cu alte taste;
 SPACE – inserarea de spaţiu;
 TAB – utilizată pentru a muta cursorul cu un anumit număr de poziţii
la la dreapta;
 ENTER – când este utilizată cu un editor de text generează o linie
nouă. Poate fi utilizată pentru transmiterea datelor către calculator în
modul introducere date.
 tastele numerice – sunt situate în zona din dreapta tastaturii şi au o dublă
semnificaţie: reprezintă o cifră şi o funcţie specială;
 tastele funcţionale – în număr de 12 (F1- F12) sunt situate în partea de sus
a tastaturii;
 tastele cu scopuri speciale (direcţionale şi editare) – acestea sunt
amplasate în aceeaşi zonă cu tastele alfanumerice şi determină efectuarea
anumitor acţiuni.
a) b)
Figura 7.22. a) Tastatură obişnuită b) Tastatură ergonomică
Principalele coduri care se asociază tastaturilor sunt ASCII (American Standard

Code for Information Interchange) şi EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal
Interchange Code). ASCII este un cod pe opt biţi, astfel încât tastatura poate genera
un total de 128 combinaţii diferite (tabelul 7. 3).
Tabelul 7.3. Codul ASCII
c1
0 1 2 3 4 5 6 7
c0
0 NULL DLE space 0 @ P ` p
1 SOH DC1 ! 1 A Q a q
2 STX DC2 " 2 B R b r
3 ETX DC3 # 3 C S c s
4 EOT DC4 $ 4 D T d t
5 ENQ NAK % 5 E U e u
6 ACK SYN & 6 F V f v
7 BEL ETB ' 7 G W g w
8 BS CAN ( 8 H X h x
9 HT EM ) 9 I Y i y
A LF SUB * : J Z j z
B VT ESC + ; K [ k {
C FF FS , < L \ l |
D CR GS - = M ] m }
E SO RS . > N ^ n ~
F SI US / ? O _ o DEL
Tabelul codurilor ASCII include (valorile sunt reprezentate în hexazecimal, iar

un cod conţine cele două cifre: c1c0):
 00-1F coduri de control;
 20-3F semnele de punctuaţie şi cifrele;
 40-5F literele mari;
 60-7F literele mici.
Codurile de control sunt utilizate pentru controlul dispozitivelor periferice, cum
ar fi imprimante, modemuri şi pentru poziţionarea cursorului. De exemplu: SOH –
Start of Heading, STX – Start of Text, ETX – End of Text, EOT – End of
Transmission, ENQ – Enquiry, ACK – Acknowledge, BEL – Bell, BS – Back
Space, HT – Horizontal Tab, LF – Line Feed, VT – Vertical Tabulation, FF
– Form Feed, CR – Carriage Return, SO – Shift-Out, SI – Shift-In.
În majoritatea cazurilor conexiunea între tastatură şi sistemul de calcul se face
printr-o interfaţă serială (figura 7.23). Conexiunile obişnuite sunt:
 alimentarea şi masa
 ceas
 datele seriale
Figura 7.23. Conectori pentru tastatură
Deseori programele şi datele sunt scrise într-o formă lizibilă pentru sistemul de
calcul şi sunt preluate de către acesta printr-un dispozitiv de intrare care realizează
lectura lor în mod direct. În alte situaţii, utilizatorul, în loc să tasteze anumite
comenzi, poate indica zone ale ecranului pe care le activează. Pentru a se realiza
operaţia de intrare directă sunt necesare dispozitive de: indicare, scanare şi/sau
captare de voce. Din categoria dispozitivelor de indicare avem: mouse, touch
screen, light pen, digitizer, pen-based computing.
7.5.2. Mouse
Mouse-ul, inventat în 1963 la Institutul de Cercetări din Stanford de Douglas

Engelbar, permite o utilizare mai uşoară a calculatoarelor personale. Acest
echipament nu se poate utiliza decât asociat cu un ecran, pe suprafaţa căruia se
permite - prin software interpus - mişcarea unui cursor.
Există două tipuri principale de mouse-uri: mecanice şi optice. Mouse-ul
mecanic utilizează o bilă care se mişcă pe o suprafaţă plană. Miscarea mouse-ului
pe un plan determină mişcarea bilei. Această mişcare este percepută şi preluată de
captori pentru a fi traslatată în impulsuri electrice transmise calculatorului pentru a
codifica deplasările pe X şi Y ale cursorului.
a) b)
Figura 7.24. a) Mouse b) Configurare mouse
Majoritatea mouse-urilor au două sau trei butoane care pot fi acţionate. Prin
apăsarea unuia dintre butoane se declanşează o acţiune determinată de poziţia
cursorului pe ecran. Mouse-ul se utilizează pentru dialogul cu sistemele de operare
şi orice aplicaţie conversaţională (comenzile sunt realizate pe bază de meniuri sau
simboluri).
În toate versiunile de Windows mouse-ul poate fi configurat pentru un număr de
setări. De exemplu, mouse-ul poate fi configurat astfel încât operaţiile să se
efectueze cu mâna dreaptă sau stângă. Parametrii de configurare prin care se poate
schimba comportamentul mouse-ului se găsesc în Control Panel.
7.5.3. Touch screen
Touch screen-ul (ecranul tactil) reprezintă un tip particular de ecran, acoperit cu

un strat foarte subţire de material plastic. De această dată, ecranul reprezintă un
echipament pentru introducerea interactivă a datelor prin simpla atingere a
suprafeţei active cu degetul. Majoritatea telefoanelor mobile inteligente de astăzi
posedă ecran tactil, odată cu scăderea preţului acestei tehnologii moderne.
De regulă, dispozitivele cu ecran tactil utilizează un software specializat pe
meniuri. Periferice de acest gen se regăsesc în cadrul echipamentelor publice din
dotarea: aeroporturilor, gărilor, băncilor, birourilor de turism etc., unde utilizatorii
nu sunt informaticieni, dar folosesc aplicaţii informatice. Touch screen-urile sunt
foarte utile atunci când utilizatorul doreşte rapid o informaţie.
7.5.4. Tabla digitală
Tabla digitală sau digitizer este dispozitivul care emite informaţie către
calculator. Un digitizer foarte simplu este un mouse, care transmite mişcarea
relativă către calculator şi astfel controlează poziţia cursorului pe ecran. Tabla
digitală se utilizează în aplicaţiile care includ desenarea asistată de calculator
(CAD - Computer Aided Drawing) din domeniile arhitectură, urbanism sau desen
industrial. Acest dispozitiv este folosit pentru a trasa un desen sau o fotografie,
curbele care compun desenul sunt transformate în date numerice. Calculatorul
poate reprezenta datele pe ecran sau le poate tipări pe hârtie.
Figura 7. 25. Tabla digitală
Din punct de vedere constructiv, o tablă digitală este constituită din două
reţele ortogonale de fire conductoare care sunt incluse într-o suprafaţă izolantă, pe
care se poate aşeza o planşă. Tabla digitală utilizează un creion optic, care este
conectat la aceasta printr-un cablu. Vârful creionului optic emite în permanenţă un
câmp magnetic oscilant, care este detectat de unul din traseele conductoare ale
platoului, deci poziţia creionului este identificată în permanenţă. Ca şi mouse-ul,
creionul optic este dotat cu butoane care permit emisia unor semnale pentru
decizie. Precizia poziţiei pe masa de lucru depinde de densitatea reţelelor de fire
conductoare.
7.5.5. Joystick şi gamepad
Joystick-ul şi gamepad-ul sunt dispozitive utilizate pentru comandă, în general

în domeniul jocurilor pe calculator.
a) b)
Figura 7.26. a) Joystick; b) Gamepad
7.5.6. Cititoare optice şi magnetice
Datele care se stochează sau/şi se prelucrează într-un calculator pot fi introduse

prin intermediul tastaturii sau pot fi preluate în mod direct cu ajutorul cititoarelor
optice sau magnetice din documentele existente sau de pe card-uri.
Tehnicile utilizate pentru preluarea informaţiei direct de pe hârtie au la bază
recunoaşterea prin procedee optice a caracterelor. Cititoarele optice convertesc
informaţia tipărită sau scrisă de mână în date digitale. Informaţiile sunt citite prin
intermediul uneia dintre următoarele metode:
 Recunoaşterea optică a semnelor (Optical Mark Recognition - OMR) -
marcajele sunt plasate în zone predefinite ale documentului; se utilizează
formulare standardizate. Cititoarele optice sesizează prezenţa sau absenţa
unei urme de creion, de stilou etc. în poziţiile specificate. Aceste
dispozitive sunt folosite pentru multiple teste în instituţii de învăţămînt şi la
înregistrarea graduală a examinărilor.
a) b)
Figura 7.27. a) Scanner OMR b) Marcaje
 Recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition –
OCR) foloseşte caractere pretipărite (de exemplu: OCR-A, OCR-B), la fel
ca acelea tipărite pe facturile de telefon. Ele pot fi citite cu ajutorul unei
surse de lumină şi transformate într-un cod lizibil de maşină. Aceste
dispozitive sunt folosite în marile magazine pentru a citi preţul prin
reflectarea luminii pe caracterele pretipărite.
Figura 7.28. Seturi de caractere OCR

 Recunoaşterea caracterelor cu cerneală magnetică (Magnetic Ink
Character Recognition - MICR) este o metodă utilizată frecvent în bănci,
pentru documentele în care se regăsesc informaţii suplimentare scrise cu
cerneală. Tehnica este folosită pentru citirea automată a numărului de sus
al cecurilor. O maşină specială, cunoscută sub denumirea de reader/sorter,
citeşte caracterele realizate de cerneala care conţine particule magnetizate.
7.5.7. Dispozitive de scanare
Dispozitivele de scanare sunt echipamente de intrare directă care înregistrează

texte, sau imagini şi le converteşte în format bitmap. Principalele caracteristici ale
unui scanner sunt:
 numărul culorilor - imaginile pot fi în alb-negru sau color, depinde de
facilităţile scanner-ului;
 rezoluţia se referă la numărul de pixeli (puncte)/inch care pot fi detectaţi şi
reproduşi în imaginea bitmap.
Există o dependenţă între mărimea imaginii scanate şi setările pentru număr de
culori şi rezoluţie. De exemplu, o pagină A4 scanată la 300dpi (dots per inch) şi
256 culori are aproximativ 8 MB, dar dacă se utilizează numai două culori
(monocrom), aceeşi pagină va ocupa numai 1 MB.
Deoarece prin preluarea unui document scanner-ele furnizează o mare cantitate
de date, în mod normal ele se conectează printr-o extensie dedicată, care trebuie să
fie corect instalată şi configurată. Odată extensia instalată se va încărca software-
ul prin care se permite scanarea documentelor şi salvarea lor.
Imaginile, convertite în date digitale, pot fi procesate de către calculator sau
afişate pe monitor.
Din punct de vedere constructiv, există mai multe categorii de scanner-e:
 Scanner-e de mână (Hand Scanners) – în general, pot scana documente cu
o anumită lăţime şi lungime. Ele pot avea o rezoluţie de aproximativ
800dpi şi pot fi alb-negru sau color. Un astfel de scanner se păstrează în
mână şi se deplasează cu mişcare lentă şi constantă deasupra documentului

(figura 7.30).
Figura 7.29. Scanner de mână
 Scanner-ele plate (flatbed scanners) permit ca documentele pentru scanare

să fie aşezate pe o suprafaţă plată. Modul de lucru este similar unui
fotocopiator, prin trecerea cu un fascicul de lumină de-a lungul întregului
document. Aceste scanner-e pot lucra cu diverse rezoluţii şi pot prelua
datele de pe documente de mărimi diferite (A4, A3).
a) b)
Figura 7.30. a) Scanner plat b) Scanner Sheet Feed
 Scanner-e cu alimentare de foi (Sheet Feed Scanners) – documentul este
introdus în scanner şi este digitizat ca urmare a trecerii lui prin scanner.
Aceste scanner-e au dimensiune redusă şi cost scăzut, dar sunt limitate
dimensiunea documentului şi viteza de scanare. Acest tip de scanner nu
poate fi folosit pentru scanarea paginilor unei cărţi.
 Faxurile (Facsimile transmission machines) au devenit populare în birouri,

deoarece ele pot transfera documente la viteze foarte mari. Dispozitivul
scanează imaginea documentului care urmează a fi transmis. Suprafeţele
luminate sau întunecate ale imaginii sunt convertite într-un format care
poate fi transmis pe liniile telefonice. Receptorul fax converteşte imaginea
şi o transpune pe hârtie. Modul de lucru este asemănător celui utilizat în
oficiile de fotocopiere. Faxurile sunt folosite foarte mult de cei care au
nevoie să transmită mai mult imagini decât text (exemple: desene
inginereşti, documente legale cu semnătură şi materiale promoţionale de
comerţ). Foarte mulţi utilizează maşini fax dedicate (dedicated fax
machines) care sunt dispozitive speciale; ele nu fac altceva decât să
transmită şi să recepţioneze. Foarte mulţi folosesc microcalculatoarele
pentru a transmite şi a recepţiona faxuri, prin instalarea unei extensii pentru
fax (fax board) la unitatea sistemului utilizat. Totuşi mulţi utilizatori
instalează extensii pentru fax/modem pentru a realiza o facilitate de
independenţă a faxului şi a modemului.
 Cititoarele de coduri de bare sunt folosite la gestiunea diverselor entităţi,
fiind familiare în magazine. Astfel, pe baza datelor de identificare a
produsului sunt extrase din sistemul informatic al magazinului anumite
informaţii care vor fi tipărite pe bonul cumpărătorului. Datele pentru
identificare a obiectelor trebuie să fie codificate şi înregistrate într-un
anumit mod, cel mai utilizat sistem îl constituie codul de bare.
a) b)
Figura 7.31. a) Cititorul cod de bare şi creionul optic b) Conectarea unităţii cititor cod
de bare
Imaginea din figura 7.31 prezintă modul de conectare a cititorului codului de
bare între tastatură şi unitatea de bază a calculatorului. Unitatea cod de bare
converteşte informaţia citită din codurile de bare prin intermediul unui creion optic
şi o prezintă calculatorului ca o serie de caractere ASCII. Calculatorul le
interpretează că aceste caractere sunt emise de tastatură. Acest lucru simplifică

software-ul pentru cititorul codului de bare.
 Camera digitală are capacitatea să convertească imaginea captată direct

într-o imagine digitală care va fi stocată local, pentru ca ulterior să poată fi
descărcată într-un sistem de calcul.
Figura 7.32. Cameră digitală
7.5.8. Cititoare magnetice
Pentru a putea utiliza cititoarele magnetice, documentele sunt tipărite cu o

cerneală care conţine oxid de ironiu, prin intermediul unei imprimante speciale. La
preluarea informaţiei, documentul este trecut printr-un cititor care magnetizează
oxidul de ironiu din caractere şi astfel se vor genera semnale diferite, specifice
fiecărui caracter. De obicei, acest sistem este utilizat în băncii, fiind asigurată
protecţia informaţiei. Există două seturi de caractere care se utilizează pentru
imprimarea documentelor:
 E13B - original din SUA, include cele 10 numere şi patru caractere
speciale;
 CMC7 – este utilizat în Europa şi conţine mai multe caractere decât E13B.
Fiecare caracter este realizat din şapte bare verticale şi generează un cod pe
şase biţi.
a) b)
Figura 7.33. a) Caracterele E13B b) Caracterele CMC7
Cititoarele de carduri magnetice preiau informaţia înregistrată pe banda
magnetică a unui card din plastic. Exemple de carduri cu bandă magnetică sunt:
VISA, MASTERCARD şi EFT-POS. Pe astfel de carduri datele sunt memorate pe

banda magnetică. Numărul caracterelor stocate este de aproximativ 1 KB. Pe card,
de cele mai multe ori, sunt incluse informaţii cum ar fi nume şi semnătură sau alte
detalii (de exemplu o fotografie), prin care se adaugă elemente suplimentare pentru
securizare.
a) b)
Figura 7.34. a) Card cu bandă magnetică b) Cititor de card
În ultimii ani cardurile cu bandă magnetică au fost înlocuite de smart carduri.

Acestea sunt carduri inteligente care includ:
 un microprocesor şi o memorie;
 detalii de conectare şi informaţii pentru tranzacţionare;
 numeroase aplicaţii din domeniul bancar, comercial, medical etc.
 securitatea datelor prin posibilitatea de criptare a acestora.
Un sistem elementar pentru protecţia unui card îl reprezintă informaţia PIN
(Personal Identification Number), care este limitată la patru cifre. Aplicaţiile smart
cardurilor de astăzi includ: carduri de debit sau credit folosite la ATM-uri, carduri
de combustibil, SIM-uri pentru telefoane mobile, carduri pentru transportul public,
etc.
Figura 7.35. Smart Card

7.5.9. Dispozitive de recunoaştere a vocii
Prin sistemele de recunoaştere a vocii, cuvintele rostite sunt convertite în text

sau sunt recunoscute de calculator ca fiind comenzi. De exemplu, în urma echipării
unui sistem de calcul cu o placă de sunet şi un microfon, utilizatorul poate dicta în
mod direct conţinutul unui document, care se va regăsi convertit în calculator în
format text.
Placa de sunet are cel puţin patru sarcini:
 sintetizor – generează sunetul;
 interfaţă MIDI (Musical Instrument Digital Interface). MIDI este o
specificaţie care a fost dezvoltată în 1980 pentru a se asigura comunicarea
între sintetizoare;
 convertor analog/digital, când sunetul este înregistrat de la un microfon;
 convertor digital/analog când sunetul în forma numerică va fi reprodus
într-un difuzor.
Figura 7.36. Placa de sunet

Acest nou mod de lucru va determina o creştere a vitezei de introducere a
datelor în sistemele de calcul. De exemplu, Microsoft Voice este o aplicaţie care
permite recunoaşterea vocii. Utilizând MS Voice, pachetul suportă un număr de
fraze obişnuite.
Unele din aceste sisteme permit recunoaşterea vocilor utilizatorilor. Procesul se
realizează de către maşină prin analiza coparată a vocii utilizatorului cu un set de
cuvinte memorate anterior. Există sisteme avansate care pot recunoaşte anumite
cuvinte vorbite de persoane diferite; totuşi, până în prezent, lista cuvintelor
recunoscute este limitată. Sistemul pentru recunoaştere vocală Dragon VoiceTools
deţine un vocabular limitat la 10 000 de cuvinte sau fraze care pot fi activate în
orice moment. Există sisteme care pot traduce dintr-o limbă în alta (exemplu: din
engleză în japoneză).
7.6. Dispozitive de ieşire
Dispozitivele de ieşire convertesc informaţia din forma inteligibilă pentru

calculator în formă înteligibilă pentru utilizator. Datele introduse de utilizator şi
apoi procesate rămân în formă digitală până când dispozitivele de ieşire le
transformă în formă inteligibilă pentru om.
7.6.1. Monitorul
Dispozitivul standard de ieşire este monitorul, cunoscut sub următoarele

denumiri: display screen, video display, video display terminal şi VDT. Monitorul
permite reconstituirea imaginilor, care pot fi:
 imagini alfanumerice – când elementul de bază este caracterul, generat
conform unui cod standard;
 imagini grafice – când există posibilitatea de trasare a elementelor
geometrice şi chiar de reprezentare tridimensională.
Toate facilităţile grafice ale produselor program au rolul de a realiza o
comunicare om-calculator mai rapidă.
Monitorul este o parte din sistemul video al unui calculator. Pentru a înţelege
cum se poate obţine o imagine mai bună pe ecran, ar trebui să urmărim elementele
constituente ale unui sistem video:
 placa grafică (denunită placa video sau adaptorul video) – este o extensie
care generează semnale către monitor;
 monitorul propriu-zis – care este conectat prin cablu la placa video;
 un software (driver) prin care se controlează ca adaptorul video să se emită
în mod corect semnalele la monitor.
După tehnologia de realizare a ecranului există două mari categorii de
monitoare:
 Monitoarele care folosesc tubul catodic convenţional (Cathode Ray Tube -
CRT) încă se mai întâlnesc. Acestea s-au fabricat în diverse variante, cum
ar fi Invar şi Trinitron.
 Monitoarele plate (Flat Panel Display - FPD), care includ: ecranele cu
cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) şi ecranele cu plasmă
(Plasma Display Panel - PDP) sunt utilizate în construcţia laptop-urilor şi a
cele mai noi calculatoare datorită dimensiunilor şi greutăţii reduse.
Tehnologia monitoarelor avansează într-un ritm foarte rapid, astfel că noi
tehnologii apar continuu. Printre cele mai noi tehnologii întâlnim
tehnologiile OLED (organic light-emitting diode) şi LEP (light emitting
polymer). Tehnologia OLED constă în emisia unui material organic.
Rezultatul tehnologiei este o experienţă superioară celei LCD, ce posedă
culori mai vii şi ecrane super plate. Atât ecranele LEP cât şi cele OLED
sunt mai economice, consumând mai puţin curent decât monitoarele LCD
tradiţionale.
Figura 7.37. Monitor plat

Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
 numărul culorilor afişate:
 monitoare monocrom, când se pot afişa doar două culori (de obicei: alb
şi negru);
 monitoare cu niveluri de gri – se afişează o serie de intensităţi de
culoare, între alb şi negru;
 monitoare color – utilizează combinarea celor trei culori fundamentale
(roşu, verde şi albastru) cu diferite intensităţi;
 dimensiunea ecranului se exprimă în inchs şi reprezintă lungimea
diagonalei, care poate varia între 9” şi 39”;
 rata de reîmprospătare pe orizontală – numărul de linii orizontale afişate
de monitor într-o secundă;
 rata de reîmprospătare pe verticală – numărul maxim de cadre care pot fi
afişate de monitor într-o secundă;
 rezoluţia – numărul de puncte care pot fi afişate pe orizontală şi verticală.
Imaginile sunt reprezentate pe monitor prin puncte individuale denumite
pixeli. Un pixel reprezintă cel mai mic element de pe ecran care poate fi
controlat individual. Fiecare pixel poate fi setat la o culoare şi intensitate
diferite. O imagine completă a ecranului este constituită din mii de pixeli,
iar rezoluţia ecranului reprezintă numărul maxim de pixeli care pot fi
afişaţi la un moment dat. Densitatea punctelor, adică numărul de linii şi de
coloane la intersecţia cărora apar punctele determină calitatea imaginii,
adică rezoluţia. Cu cât rezoluţia este mai mare numărul pixelilor afişaţi va
creşte. Rezoluţia este una din caracteristicile generale pentru standardele
video. Fiecare pixel al unei imagini este afişat prin combinarea a trei
semnale de culoare diferite: roşu, verde şi albastru (RGB - red, green,
blue). Corecta apariţie a fiecărui pixel este controlată prin intesitatea
acestor trei raze de lumină şi cantitatea de informaţie memorată despre un
pixel. Biţii suplimentari sunt utilizaţi pentru profunzimea culorii şi definesc
detaliile de culoare ale imaginii. Tabelul 7.4 prezintă profunzimea culorii
în utilizarea curentă.
 suportul plug-and-play – uşurează munca de instalare şi configurare a
monitorului.
Tabelul 7.4. Profunzimea culorii
Profunzimea Număr de
Descrierea Octeţi/pixel
culorii culori
4 biţi Standard VGA 16 0.5
8 bit Modul color 256 1.0
16 bit Culoare de înaltă claritate 65 536 2.0
24 bit Culoare reală 16 777 216 3.0
Monitorul se conectează la un calculator prin intermediul adaptorului video,

care are o importanţă deosebită în buna funcţionare a subsistemului grafic (figura
7.40). În timp, adaptoarele grafice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă (tabel 7.5).
La ora actuală, cele mai utilizate adaptoare video sunt: VGA (Video Graphics
Array), super VGA şi XGA.
 Adaptorul VGA permite afişarea a 16 culori, la o rezoluţie de 640x480
pixeli sau afişarea a 256 de culori cu o rezoluţie de 320x200 pixeli. VGA a
fost utilizat pe scară largă la majoritatea subsistemelor grafice.
 Adaptorul Super VGA (SVGA) are facilităţi de rezoluţie superioară. El are
o rezoluţie minimă de 800x600 pixeli, iar modelele cu un preţ mai mare au
o rezoluţie de 1600x1200 pixeli. Este standardul cel mai întâlnit astăzi,
fiind folosit în foarte multe aplicaţii: proiectare industrială, care implică
măsurători riguroase luate direct de pe ecran.
 XGA (Extended Graphics Array), are o rezoluţie de 1024x768 pixeli. Poate
afişa mai mult de 18106 culori. Se preconizează că în viitor va fi folosit
pe scară largă. În prezent este utilizat de către experţi în inginerie şi
proiectare, precum şi în artele grafice.
Figura 7.38. Placa video

Tabelul 7.5. Standarde grafice
Data Standard Descrierea Rezoluţia Număr culori

Colour 640x200 nu
1981 CGA
Graphics Adapter 160x200 16
Enhanced
1984 EGA 640x350 16 la 64
Graphics Adapter
Video 640x480
1987 VGA 16 la 262144 256
Graphics Array 320x200
Extended
1990 XGA 1024x768 16.7 milioane
Graphics Array
Super
SXGA Extended 1280x1024 16.7 milioane
Graphics Array
UXGA Ultra XGA 1600x1200 16.7 milioane
O placă grafică modernă include patru componente principale:

 procesorul grafic;
 memoria video;
 convertorul numeric-analogic pentru RAM (RAMDAC - Random Access
Memory Digital-to-Analogue Converter);
 driver software.
Adaptorul video oferă un suport în funcţionarea UCP. El este un procesor, ca şi
UCP, care supraveghează modul de afişare al imaginilor pe ecran, controlând
accesul la memoria video. Memoria video este o memorie de tip RAM care conţine
informaţiile necesare formării imaginilor. Placa video este dotată în mod obişnuit
cu 1, 2, 4 MB RAM sau chiar mai mult. Necesarul de memorie video este
dependent de rezoluţie şi numărul de culori (tabelul 7.6).
De mai multe ori pe secundă, RAMDAC citeşte conţinutul memoriei video, îl

converteşte într-un semnal analogic RGB şi-l emite prin cablul video către monitor.
Acest lucru se realizează prin utilizarea unui tabel pentru conversia semnalelor
digitale într-un nivel de tensiune pentru fiecare culoare. Există un convertor digital-
analogic pentru fiecare din cele trei culori primare utilizate pentru generarea unui
spectru complet de culori.
Tabelul 7.6. Dependenţa între memoria RAM video şi rezoluţie
Capacitatea Rezoluţia Profunzim Număr culori

memoriei video e culoare
1MB 1024x768 8 biţi 256

800x600 16 biţi 65 536
2 MB 1024x768 8 biţi 256

1280x1024 16 biţi 65 536
800x600 24 biţi 16.7 milioane
4 MB 1024x768 24 biţi 16.7 milioane
În 1997 o nouă magistrală a fost utilizată pentru conectarea plăcii video.

Această magistrală este denumită AGP (Accelerated Graphics Port).
La alegerea unui monitor trebuie să se ţină seama de dependenţa care trebuie să
se realizeze între diferitele caracteristici (tabelul 7.7).
Tabelul 7.7. Dependenţa între caracteristicile unui monitor
Standard Rezoluţia Număr de Dimensiunea ecranului

adaptor video pixeli recomandată
VGA 640 x 480 307 200 14"
SVGA 800 x 600 480 000 15", 17"
SVGA 1024 x 768 786 432 17", 19"
XGA 1152 x 864 995 328 17", 19", 21"
Vesa 1280 1280 x 1 310 720 19", 21"

1024
Standard Rezoluţia Număr de Dimensiunea ecranului

adaptor video pixeli recomandată
Vesa 1600 1600 x 1 920 000 21"

1200
Unele din monitoarele realizate în ultima perioadă (de exemplu cele ale firmei
Philips) deţin o interfaţă USB în care a fost plasat un receptor cu infraroşu, astfel
încât să nu mai fie nevoie de utilizarea cablurilor de racordare pentru tastatură şi
mouse.
Figura 7.39. Monitor cu interfaţă USB
7.6.2. Imprimanta
Imprimantele sunt echipamentele de ieşire care realizează prezentarea pe un

suport fizic (hârtie, celită) a informaţiilor (text, imagini). Pentru determinarea
performanţelor unei imprimante se va ţine seama de unele caracteristici, cum ar fi:
 viteza de imprimare dată în linii/minut, pagini/minut, caractere/secundă;
 setul de caractere, definit prin numărul de caractere, codul folosit (ASCII
sau EBCDIC), stilul caracterelor şi limba;
 dimensiunea maximă a suportului pe care se poate tipări (A4, A3 etc.);
 calitatea imprimării care este apreciată prin:
 rezoluţia maximă;
 respectarea formei corecte a caracterelor;
 absenţa defectelor;
 poziţionarea corectă pe linii şi coloane a caracterelor;
 sistem de operare acceptat.
După modul în care se face imprimarea, există două mari categorii de

imprimante: cu impact şi fără impact.
În cazul imprimantelor cu impact, mecanismul capetelor de tipărire atinge
ribonul imprimat cu cerneală care este localizat între capul de tipărire şi hârtie.
Caracteristicile principale ale acestui grup de imprimante sunt:
 viteza redusă la tipărire (caractere/secundă);
 posibilitatea de tipărire pe orice fel de hârtie;
 nu acceptă folia transparentă;
 pot fi tipărite copii multiple printr-o singură comandă de imprimare.
Din această categorie s-au remarcat două tipuri de imprimante: imprimanta
matricială şi imprimanta caracter.
Imprimantă matricială (dot-matrix) poate realiza o pagină de text în mai
puţin de 10 secunde şi are o înaltă rezoluţie. Aceste imprimante sunt ieftine şi au
fost larg utilizate la configurarea microcalculatoarelor. În general ele sunt folosite
în aplicaţii care nu cer o imagine de înaltă calitate, adică pentru documente care
circulă în cadrul unei organizaţii, nu în corespondenţa cu publicul. Această
imprimantă realizează caracterele sau imaginile folosind o serie de ace foarte mici
care transpun imaginea pe hârtie. Acele sunt prinse pe un cap de tipărire, plasate pe
o panglică, şi creează puncte care realizează o imagine pe hârtie. Imprimantele sunt
livrate cu capete de tipărire care conţin 9, 18, 24 de ace. Dezavantajul acestui tip de
imprimantă este zgomotul.
a) b)
Figura 7. 40. a) Imprimanta matricială Panasonic b) Imprimanta caracter Brother
Imprimanta cu roată radială (daisy wheel printers) utilizează o roată spiţată,
iar fiecare caracter este amplasat în vîrful spiţei (figura 7.43). Un cicănel de tipărire
este utilizat pentru a lovi caracterul dorit de ribon şi apoi pe hîrtie. Roata cu
caractere este deplasată până ce caracterul dorit este poziţionat sub ciocănelul de
imprimare. Diferite seturi de fonturi pot fi disponibile prin schimbarea roţii de
tipărire.
Figura 7.41. Roata de tipărire
În cazul imprimantelor fără impact, capul de tipărire nu trebuie să vină în

contact cu hârtia. Caracteristicile generale ale acestei categorii de imprimante sunt:
 viteza mare de tipărire (caractere/secundă);
 tipărirea pe majoritatea tipurilor de hârtie, dar calitatea de tipărire este
dependentă de calitatea hârtiei;
 folia transparentă este în general acceptată.
Din această categorie s-au remarcat trei tipuri de imprimante: imprimanta
laser, imprimanta cu jet de cerneală şi imprimanta termică.
Imprimanta laser a fost introdusă de Hewlett-Packard în 1984, având la

bază tehnologia dezvoltată de Canon. Aceast tip de imprimantă lucrează în mod
asemănător ca un fotocopiator; diferenţa o reprezintă sursa de lumină. La un
fotocopiator o pagină este scanată cu o lumină puternică, în timp ce la o
imprimantă cu laser sursa de lumină este furnizată de un laser.
Principiul de funcţionare al imprimantei cu laser este:
 Informaţia care se va tipări este transmisă de la calculator la imprimantă
printr-o interfaţă serială, paralelă sau USB.
 Controller-ul imprimantei converteşte informaţia de tipărit într-o serie de
comenzi on şi off către laser, generând pulsuri de lumină corespunzătoare.
Pentru realizarea operaţiei de conversie controller-ul este dotat cu un
microprocesor, memorie ROM şi memorie RAM. În memoria ROM sunt
stocate programele care controlează funcţionarea imprimantei, inclusiv
limbajul pentru descrierea paginii. Memoria RAM stochează informaţiile
prelucrate, deoarece o imprimantă laser trebuie să-şi realizeze imaginea
unei pagini întregi înainte de a lansa tipărirea. În cazul în care se tipăresc
imagini este nevoie de o capacitate mare de memorie, reprezentarea fiind
prin puncte. În cazul în care se tipăresc texte se utilizează mai puţină
memorie, deoarece forma caracterelor este programată prin ROM-uri.
Indiferent că vor fi tipărite texte sau imagini, pagina pregătită pentru
imprimare conţine un anumit număr de puncte (peste 8 000 000). Punctele
sunt organizate la nivel de linie.
a) Imprimanta Canon – LBP (Laser b) Mecanismul de funcţionare pentru

Beam Printer) imprimanta laser
c) Imprimantă cu jet de cerneală HP

Figura 7.42. Diverse tipuri de imprimante
 Un mecanism de oglinzi ghidează raza laser generând o linie orizontală de-

a lungul suprafeţei unui tambur sensibil la lumină.
 După generarea unei linii orizontale, tamburul se roteşte (cu cât rotaţia este
mai mică rezoluţia este mai mare) şi următoarea linie este trasată de laser.
 Hârtia este antrenată pentru tipărire şi încărcată electric cu sarcină pozitivă.
 Suprafaţa tamburului va fi încărcată cu sarcină negativă. În fiecare punct
unde laserul atinge suprafaţa tamburului este creat un punct cu sarcină
pozitivă. Fiecare sarcină pozitivă a suprafeţei tamburului reprezintă un
punct negru care va fi tipărit pe hârtie.
 Tamburul este rotit peste un container care conţine o pudră neagră,
denumit toner. Toner-ul este încărcat negativ şi astfel pudra este atrasă de
zona pozitivă a suprafeţei tamburului care a fost atinsă de raza laser.
Astfel, o primă imagine a ceea ce sa va tipări se obţine pe tambur.
 Ulterior se face imprimarea pe suportul fizic, unde imaginea rămîne pentru
o periodă nedeterminată.
a) b)
Figura 7.43. a) Interfaţă paralelă b) Interfaţă USB
Prin această tehnologie se produc imagini de înaltă calitate, fiind foarte utile
în domeniul publicistic. În prezent există două categorii de imprimante cu laser:
 imprimanta laser personală (personal laser printer), utilizată de o singură
persoană pentru a produce documente alb-negru; nu sunt scumpă şi are un
randament de 4-6 pagini pe minut;
 imprimanta laser partajabilă (shared laser printer) este folosită de un grup de
utilizatori pentru a realiza documente alb-negru/color; este mai scumpă. Este
partajată de n utilizatori în cadrul unui segment de timp considerat.
Imprimantele partajabile au un randament de 30 pagini pe minut, iar unele din
ele produc şi documente color.
Imprimanta cu jet de cerneală plasează mici pelicule de cerneală pe
suprafaţa de hârtie sau alt suport media la o viteză foarte mare. Imprimantele color
cu jet de cerneală sunt tot mai utilizate în tipărirea documentelor grafice şi a
fotografiilor, de exemplu în publicitate şi în domeniul relaţiilor publice. Aceste
imprimante sunt frecvent utilizate, deoarece nu produc zgomot şi nu sunt foarte
scumpe. Capul de tipărire, care conţine mai multe tuburi capilare subţiri, este
componenta esenţială a unei imprimante cu jet de cerneală. Pentru extragerea
picăturilor de cerneală din tuburile capilare, în mod obişnuit, se folosite tehnologia
termică sau piezoelectrică.
Imprimanta termică foloseşte căldura pentru a produce imagini pe hârtie
sensibilă termic. În general ele au fost utilizate în laboratoarele de cercetare pentru
a înregistra date. Una din principalele aplicaţii în care se folosesc imprimantele
termice o constituie obţinerea codurilor de bare. Mai recent, imprimantele termice
color sunt larg utilizate pentru a realiza lucrări de artă de înaltă calitate, unde
culoarea este esenţială. Imprimantele termice nu sunt frecvent utilizate datorită
costului ridicat şi a cerinţelor specifice de tratare a hârtiei folosite.
Figura 7.44. Imprimantă termică Cognitive Solutions PD1520
Trebuie menţionat că mai există şi alte tipuri de imprimante, cum ar fi

imprimante cu lanţ de caractere. Totuşi ele sunt lente şi de calitate slabă.
Principalele caracteristici de care trebuie să se ţină seama când se achiziţionează o
imprimantă sunt următoarele:
 modul de tracţiune a hârtiei şi posibilităţile de blocare în procesul de
antrenare al hârtiei din magazie;
 stilul de tipărire - unele imprimante permit modificarea tipului de tipărire
prin schimbarea elementului de tipărit, alte modele cer instalarea unui nou
software;
 utilizare partajată (în cadrul unei organizaţii) - aici trebuie avut în vedere
că imprimantele cu jet de cerneală, laser sau lanţ de caractere sunt scumpe,
iar imprimanta matricială este adesea folosită de un singur utilizator;
 portabilitate - sunt oameni care călătoresc pentru afaceri şi au nevoie nu
numai de un calculator portabil, ci şi de o imprimantă portabilă.
Imprimantele portabile trebuie să fie uşoare şi să consume puţin. Astfel de
imprimante sunt fie cele matriceale, fie cu jet de cerneală. Aceste
imprimante trebuie să aibă o conexiune specială pentru a se încărca chiar la
bateria unui automobil.
Diferitele versiuni ale sistemului de operare Windows permit stabilirea unor

proprietăţi de ordin general pentru imprimantă, cum ar fi: dimensiunea paginii,
modul de poziţionare, număr de copii, portul, driver-ul etc. Parametrii de
configurare prin care se poate schimba comportamentul imprimantei se găsesc în
Control Panel.
Figura 7.45. Proprietăţile imprimantei
7.7. Echipamente de transmisie la distanţă
7.7.1. Modemul
Modemul (MOdulation and DEModulation) este perifericul care face posibilă

comunicarea între două calculatoare şi le oferă posibilitatea să transmită/
recepţioneze fişiere de date printr-o reţea telefonică (figura 7.48). Acest dispozitiv
permite ca semnalele de date numerice să fie transmise pe linii analogice.
Modemul realizează modularea/demodularea. Se numeşte modularea semnalului
(în frecvenţă, fază sau tensiune) transformarea acestuia din semnal numeric în
semnal analogic. Un modem transformă un semnal digital într-un semnal analogic
si-l transmite pe linia analogică. La celălalt capăt, un alt modem recepţionează
semnalul analogic şi-l converteşte în semnal digital (demodularea).
Modemurile se regăsesc în două variante: intern – fiind amplasate pe un slot
extins în interiorul PC-ului - sau extern – fiind conectat la PC printr-unul din
porturile seriale (COM1 sau COM2).
Figura 7.46. Comunicarea prin modem
O caracteristică importantă a unui modem o constituie viteza de transmisie.

Viteza efectivă se măsoară în biţi pe secundă (bps) şi poate fi de: 2 400 bps, 9 600
bps, 14 400 bps etc. Viteza curentă cu care un modem poate opera este dependentă
de:
 PC, în particular de portul serial;
 starea liniei telefonice;
 tipul modemului conectat la celălalt capăt.
Panourile frontale ale modemurilor sunt dotate cu un anumit număr de leduri,
care indică o stare curentă sau o caracteristică pe care o îndeplineşte modemul în
acel moment. În tabelul 7.8 sunt date semnificaţiile ledurilor modemului din figura
7.49 a).
a) b)
Figura 7.47. a) Modem extern pentru PC (panou frontal); b) modem pentru laptop
Tabelul 7.8. Semnificaţia ledurilor unui modem
Denumire led Semnificaţie

HS - High Speed Modemul este operaţional la cea mai mare viteză
disponibilă
AA - Auto Answer Modemul va răspunde automat apelurilor
CD - Carrier Detect Detectarea unui semnal de la un calculator de la distanţă
OH - Off Hook Modemul preia controlul liniei telefonice
MR - Modem Ready Modemul este pregătit pentru transmisie/recepţie
RD - Receive Data Modemul semnalizează că recepţionează date
SD - Send Data Modemul semnalizează că emite date
Acum, aproape toate modemurile includ unele modele de faxuri (fax modems)
şi în mod obişnuit sunt însoţite cu un software prin care se oferă unui PC
majoritatea funcţiilor unui dispozitiv fax. Documentul digital poat fi convertit în
semnale analogice şi la celălalt capăt va fi recepţionat ca un fişier imagine (dacă
receptorul este un fax/modem) sau un document tipărit (dacă se recepţionează de
un fax). Faxurile recepţionate ca fişiere imagine sunt salvate pe hard disc.
Modemurile vocale (voice modems) reprezintă o componentă care vine în
susţinerea tendinţei de comunicare actuală – fuziunea de voce, date, fax şi video -
constituind toate aspectele pentru comunicare a datelor. În prezent, un număr
însemnat dintre fabricanţii de modemuri realizează astfel de dispozitive având

capacitatea să răspundă apelurilor telefonice şi să înregistreze mesajele vocale.
Ca dispozitiv multifuncţional, modemurile realizează orice, de la un simplu
răspuns automat (înregistrând mesajele pe hard disc) la un sistem complet de poştă
vocală, mesaje retransmise şi serviciul de recuperare faxuri. Datele care sosesc sau
apelurile de fax sunt automat direcţionate către un modul software corespunzător şi
apelurile vocale sunt transferate direct către un software de poştă vocală/telefon.
În timp, standardele pentru modemuri au avut tendinţa de dezvoltare mai
degrabă la întâmplare. Astfel, pentru definirea vitezei cu care poate opera se
determină cu exactitate cum un modem realizează compresia datelor şi cum se face
controlul erorilor. CCITT (Comite Consultatif International Telegraphique et
Telephonique) şi ITU (International Telecommunications Union) au ratificat
standardele "V dot". V.22bis, V.32 şi V.32bis au fost primele standarde cu viteze
specifice de 2.4 Kbit/s, 9.6 Kbit/s şi, respectiv, 14.4 Kbit/s. Standardul V.34 a fost
introdus spre sfârşitul anului 1994, suportând 28.8 Kbit/s, iar acum este considerat
ca standard minim acceptabil. În tabelul 7.9 sunt prezentate ratele de transmisie a
datelor necomprimate pentru diferitele standarde de modemuri. Dacă datele se vor
comprima debitul transmisiei va creşte de 2 sau 3 ori. Pentru modemurile care
respectă standardul V.90 sunt specificate două variante, deoarece pot varia vitezele
de conectare.
Tabelul 7.9. Standarde pentru modemuri
Data de
Standardul Biţi/s Bytes/s
lansare
V.32 1984 9 600 1200
V.32bis 1991 14 400 1800
V.34 1994 28 800 3600
V.34+ 1996 33 600 4200
42 000 5250
V.90 1998
50 000 6250
7.7.2. Terminale
Un terminal este un dispozitiv de I/E care constă din: tastatură, monitor şi o

linie de comunicaţie. Se consideră că există trei tipuri de terminale:
 terminalul simplex (dumb terminal) - poate fi utilizat să introducă şi să
primească date, dar nu le poate procesa independent. Este folosit pentru a
obţine acces la informaţiile existente în baza de date a unui calculator.
Astfel de terminale pot fi folosite de către operatorii liniilor aeriene să
realizeze rezervări, accesând un mainframe pentru informaţii privind un

anumit zbor;
 terminalul capabil are o anumită memorie; el permite utilizatorului să
execute anumite editări, să verifice datele înainte de a le transmite unui
calculator central;
 teminalul inteligent include o unitate de procesare (UCP), memorie RAM,
memorie auxiliară. Altfel spus, un terminal inteligent este un
microcalculator dotat cu resursele hardware şi software necesare
comunicării cu un alt calculator. Marile companii au terminale inteligente
conectate la minicalculatoare sau mainframe-uri. În prezent
microcalculatoare cu un software adecvat şi sistem de comunicaţie sunt
folosite în locul terminalelor dedicate.
7.8. Echipamente de stocare
Pentru stocarea şi regăsirea volumelor mari de informaţie se utilizează memoria

auxiliară. Aceasta prezintă, faţă de memoria principală, următoarele trei avantaje:
 capacitatea de stocare este mult mai mare;
 preţul de cost pe octet este mai mic;
 riscul de pierdere a informaţiei este redus.
Pentru a se obţine sistemele de memorie auxiliară se utilizează tehnologiile:
magnetică, optică şi magneto-optică.
Prin tehnologia magnetică se realizează discul flexibil, hard discul
(Winchester), discurile Zip şi banda magnetică (atât cea clasică, cu reprezentarea
analogică a informaţiei, cât şi cea care utilizează sistemul digital DAT - Digital
Audio Tape). În tehnologia optică se regăsesc: CD-ROM (Compact Disk - Read
Only Memory), DVD (Digital Versatile sau Video Disk), discurile magneto-optice
(MO), discurile optice de tip WORM (Write Once, Read Many times).
În prezent, cele mai utilizate dispozitive pentru stocare sunt discurile, cu toate
că în etapa de început a existenţei calculatoarelor, primele echipamente periferice
folosite în acest scop au fost benzile magnetice. Discurile sunt folosite pentru
înregistrarea datelor, software-ului de aplicaţie şi sistemelor de operare. Avantajele
utilizării discurilor faţă de benzile magnetice sunt:
 scăderea costului pe bit;
 siguranţa în funcţionare;
 reducerea timpului de acces;
 rata de transfer mai mare (mai multe date pe secundă);
 reducerea dimensiunilor şi a puterii solicitate;
 creşterea capacităţii.
Tendinţa actuală este de a utiliza CD-ROM-urile şi mediile de stocare optice.

Multe din companiile de software livrează sistemele de operare şi programele de
aplicaţie pe CD-ROM-uri.
Drive (unitate de disc) este numele utilizat pentru diverse medii de memorare
(tabelul 7.10). Există şi medii de memorare care nu sunt de tip drive (RAM,
banda). Elementele comune pentru un dispozitivele de memorare tip disc sunt:
 mediului de stocare i se poate asocia un sistem de fişiere şi
 mediului i se alocă o literă de drive, care este recunoscută prin sistemul de
operare.
Tabelul 7.10. Exemple de tipuri de discuri
Mediu de memorare Litera utilizată
Disc flexibil A: B:
Hard disc C: D: E:
CD-ROM/DVD F:
Disc MO G:
Disc de reţea M:
Disc RAM O:
La pornirea unui calculator, unităţile de disc sunt recunoscute prin software de

sistem (ROM BIOS + sistem de operare). Astfel sistemul de calcul ştie ce discuri
sunt instalate. Dacă un disc nu este identificat în faza de start up, atunci el nu va
putea să fie utilizat prin sistemul de operare. Uneori discurile externe necesită un
software special, care le permite să se conecteze la sistemul de calcul pe durata
operaţiilor de transfer.
Sistemul de memorare pe discuri are la bază în principal tehnologia magnetică.
Acelaşi principiu de funcţionare este utilizat şi la înregistrarea casetelor audio.
Tehnologia magnetică are avantajul vechimii sale. Indiferent de suportul magnetic
(bandă sau disc), această tehnologie are ca principiu de bază magnetizarea diferită
a elementelor magnetice care alcătuiesc suprafaţa suportului. Suportul magnetic
este constituit din suportul mecanic (fâşie de nailon, disc de aluminium) şi stratul
magnetic (constituit din granule feromagnetice). Când se înregistrează datele, un
cap de scriere magnetizează particulele suprafeţei discului. La citirea datelor, un
cap de citire converteşte polaritatea magnetică de pe suprafaţa discului într-o
secvenţă de impulsuri.
În cazul discurilor pot exista mai multe capete de scriere/citire, care în general
sunt incluse într-o singură unitate de capete. În figura 7.50-a) un grup de capete
este utilizat pentru scrierea datelor în cercuri concentrice pe un cilindru magnetic.
În acest caz, capetele sunt fixe (non-moveable).
Problema în cazul acestui cilindru o reprezintă limitarea capacităţii. Pentru

creşterea capacităţii este necesară mărirea dimensiunii circumferinţei cilindrului
sau să se utilizeze mai multe capete de scriere/citire.
a) b)
Figura 7.48. a) Cilindru magnetic b) Hard disc
În practică s-a adoptat o altă soluţie, care constă în utilizarea unui cap de
scriere/citire ataşat unui braţ mobil şi care se deplasează pe suprafaţa discului
acoperit cu particule magnetice (figura 7.50-b).
7.8.1. Hard discul
Hard discul este dispozitivul utilizat ca principal mediu de memorare în

sistemele de calcul, fiind stocate cantităţi mari de date, inclusiv sistemul de
operare, software de sistem şi aplicaţie. Spre deosebire de memoria de tip RAM,
hard discul va păstra datele şi după ce alimentarea cu curent electric a
calculatorului este întreruptă. Acest proces se realizează prin scrierea datelor pe o
suprafaţă magnetică.
Istoria hard discurilor este interesantă. Astfel IBM introduce primul hard disc în
1957, când în mod obişnuit datele erau stocate pe benzi. Primul 305 RAMAC
(Random Access Method of Accounting and Control) cuprindea 50 de platane, avea
un diametru de 24"şi o capacitate totală de 5 MB, un mediu de memorare imens
pentru acel timp.
RAMAC a fost utilizat pentru calcularea rezultatelor Jocurilor Olimpice din
1960. în 1962 discurile au devenit mobile prin introducerea suportului disc. În 1964
a fost utilizat algoritmul CRC (Cyclic Redundancy Check), pentru a se oferi un
grad ridicat de securitate datelor înregistrate pe discuri.
Primul model care a utilizat tehnologia "plutirea în aer" ("float on air") pentru
capetele de citire/scriere a fost denumit Winchester 3030, fiind lansat în 1973. I s-
a atribuit acest nume deoarece a fost realizat în oraşul Winchester din Anglia şi
avea două feţe, fiecare dintre ele putân stoca 30 MB.
Mai târziu diametrul platanelor s-a redus la 14" şi 8". Apoi mai multe astfel de
platane magnetice au fost instalate pe verticală, rezultînd aşa numitul volum sau
pila de discuri.
În primii ani de dezvoltarea a PC-urilor, discurile fexibile (floppy drive) erau
frecvent utilizate ca medii de memorare, datorită costului redus. Dar o dată cu
apariţia sistemului XT al lui IBM în 1983-1984, hard discul a devenit mediul
preferat pentru stocarea datelor. Primele hard discuri instalate în PC-uri aveau
unităţi mari (diametrul de 5.25") şi o calitate slabă. Hard discurile moderne au
diametrul de 3.5".
Din punct de vedere constructiv, hard discul conţine unul sau mai multe
suporturi magnetice (platane) fixate pe un ax vertical, care are rolul să imprime
mişcarea de rotaţie a acestora (figura 7.51). Hard discurile cele mai rapide ating o
viteză de rotaţie de 15 000 rpm (rotaţii pe minut). Fiecare platan poate fi utilizat pe
ambele feţe, existând câte un cap de citire/scriere pentru fiecare suprafaţă. Capetele
de citire/scriere sunt asamblate pe un braţ care le permite deplasarea radială, de la
marginea platanului până la centru şi înapoi.
Figura 7.49. Organizarea hard discului

Fiecare din suprafeţele platanelor conţin piste - zone circulare concentrice,
urmând una alteia. Totalitatea pistelor cu acelaşi număr de ordine reprezintă un
cilindru. Pistele exterioare au lungime mai mare decât cele care sunt situate spre
interiorul suprafeţei discului. Totuşi, pentru o gestiune a informaţiei mai facilă,
toate pistele au aceeaşi capacitate de stocare.
Apoi aceste zone circulare sunt împărţite în sectoare. Fiecare sector al suprafeţei
va stoca o anumită cantitate de octeţi, în mod obişnuit 512 octeţi/sector. Mărimea
sectorului determină cantitatea de date care poate fi scrisă/citită la un moment dat.
Cea mai mică unitate de date care poate fi scrisă sau citită de pe disc este un sector.
Când o comandă de citire sau scriere este recepţionată de unitatea de disc, există o
întârziere necesară poziţionării capului de citire/scriere deasupra sectorului cerut.
Adresa fizică de pe disc va cuprinde tripletul de valori: număr de cilindru, număr
de cap (faţă) şi număr de sector.
Performanţele echipamentelor de stocare, în particular ale hard discului, sunt
dependente de o serie de criterii, cum ar fi: capacitatea de stocare, densitatea de
stocare, timpul de acces, debitul, dimensiunea suportului, preţ etc.
 Capacitatea de stocare reprezintă numărul de octeţi care pot fi înregistraţi
pe un suport autonom. Capacitatea discului poate fi: brută – reprezentând
capacitatea totală (fizică) şi utilă – care se determinată prin evaluarea
expresiei:
Cutilă=număr de piste/faţă  număr de sectoare/pistă  octeţi/sector  număr feţe
Capacitatea brută este mai mare decât cea utilă, diferenţa intervine ca urmare a
spaţiului dintre sectoare, care include informaţii adiţionale (înscrise la începutul şi
sfârşitul fiecărui sector), eventual spaţiu rezervat pentru detectarea erorilor.
 Densitatea de stocare este dată de numărul de biţi înregistraţi pe unitatea
de lungime. Ea depinde în primul rând de materialul din care este
constituită suprafaţa suportului, precum şi de anumite caracteristici ale
sistemului de înregistrare (frecvenţă, viteză etc.).
 Timpul de acces reprezintă timpul total în care se rezolvă o comandă de
citire sau scriere:
tacces = tpoziţionare+tstabilizare+tlatenţă+ttransfer
 tpoziţionare reprezintă timpul necesar pentru poziţionarea capetelor de

citire/scriere pe cilindrul de unde se va transfera primul sector de date
(în cazul unei comenzi de citire). Valoarea lui depinde, în principal, de
poziţia iniţială a capetelor de citire/scriere;
 tstabilizare este timpul de poziţionare mecanică, în vederea stabilizării pe
pista indicată;
 tlatenţă reprezintă timpul mediu în care sectorul solicitat ajunge sub
capetele de citire/scriere şi depinde de viteza de rotaţie a discului;
 ttransfer este unul dintre indicatorii cei mai importanţi şi reprezintă
timpul necesar pentru a transfera datele solicitate de pe disc într-o altă
unitate funcţională a calculatorului (comendă de citire). El depinde de
numărul de sectoare ce se transferă la o accesare, în particular de
sistemul de operare, deoarece prin software se stabileşte câte sectoare
vor fi transferate la o singură cerere.
 Debitul reprezintă numărul de biţi transferaţi în unitatea de timp, depinde
de timpul de acces.
 Preţul depinde de tipul unităţii de disc şi de firma producătoare.

Comparativ cu mediile optice, discurile magnetice se găsesc la un preţ mai
scăzut.
Pentru a stoca informaţia pe un hard disc este necesară formatarea şi, eventual,
partiţionarea. Formatarea include două etape:
 formatarea fizică (low level), prin care se realizează împărţirea în sectoare,
dar această operaţie este executată de fabricant. Tot acum se stabileşte
tabela blocurilor defecte şi se specifică modul de întreţesere a sectoarelor;
 formatarea logică (high level) crează structura de directoare şi rezervă
spaţiu pentru o înregistrare (sau mai multe) în care se va regăsi modul de
alocare a spaţiului de pe hard disc, acestea fiind specifice sistemului de
operare. Într-un mediu DOS, înregistrarea de alocare este FAT (File
Allocation Table). Dacă este necesar, pentru o mai bună administrare a
spaţiului, înainte de formatarea logică se face partiţionarea hard discului.
Partiţionarea constă în împărţirea hard discului în mai multe unităţi logice
de disc, fiecare având asociată o literă pentru identificare. Fiecare partiţie
poate fi formatată cu un sistem de fişiere diferit. Datele despre
partiţionarea hard discului se află în tabela partiţiilor, situată pe cilindrul 0,
cap (faţa) 0, sector 1.
Unităţile de disc sunt conectate la sistemele de calcul printr-o interfaţă (tabelul
7.11). Interfaţa pentru hard disc este IDE sau SCSI. La PC-urile moderne
conectarea se face printr-o magistrală PCI. Anumite unităţi de disc se pot conecta
la portul paralel sau controller-ul de disc flexibil.
Tabelul 7.11. Interfeţele pentru unităţile de disc
Interfaţa Unitatea de disc
IDE şi EIDE Hard disc (în mod obişnuit până la 40 GB)

CD-ROM
SCSI (Small Computer Hard disc

System Interface) CD-ROM
ISA (intern) Disc flexibil

CD-ROM şi super floppy conectat direct la
portul paralel
7.8.2. Discul flexibil
În 1967, un grup de lucru al firmei IBM (laboratoarele din San Jose) au avut ca
sarcină să dezvolte un dispozitiv de memorare ieftin şi care să deţină un microcod
pentru procesoarele mainframe şi unităţile de control. Dispozitivul a fost realizat la
un preţ sub 5 $, era simplu de instalat şi înlocuit şi avea un mod simplu de
funcţionare. Soluţia propusă era o tehnologie în totalitate nouă, cea a discurilor

fexibile.
Primele discuri flexibile au fost folosite în 1971, prin includerea lor în sistemul
de calcul System 370, realizat de IBM. Aceste discuri se utilizau numai pentru
citire, diametrul discului de plastic era de 8" şi aveau o capacitate de memorare de
aproximativ 80 KB.
În 1973 IBM lansează o nouă versiune de disc flexibil pentru sistemele 3740.
Acest model avea un format diferit de înregistrare şi o capacitate de stocare de 256
KB.
În 1976, o dată cu introducerea calculatoarelor personale, au fost lansate
dischetele de 5.25". Acestea aveau o capacitate de numai 160 KB. Pentru mai mulţi
ani ele au fost standard pentru PC-uri. Ca şi dischetele de 8", cele de 5.25" erau
flexibile, de unde şi denumirea de discuri flexibile (floppy disk).
În 1987 IBM a introdus dischetele de 3.5", care încă se mai utilizează şi astăzi
(figura 7.52). Aceste discuri sunt acoperite cu o substanţă magnetică care permite
înregistrarea mai multor piste pe o suprafaţă mai mică. Densitatea pistelor pe inch
(TPI - tracks per inch ) a crescut de la 48 la 96 şi apoi la 135 pentru dischetele de
3.5". Dischetele de 3.5" sunt excelente pentru portabilitatea fişierelor mici, dar în
foarte multe cazuri este nevoie să se stocheze imagini a căror capacitate este mai
mare de 1.44 MB. Dacă este nevoie să se transporte fişiere mai ample, atunci va
trebui să se utilizeze mai multe dischete, ceea ce este incomod în manipulare. În
tabelul 7.12. sunt enumerate standarde de discuri flexibile utilizate de-a lungul
timpului în configurarea PC-urilor.
a) Dischetă de 5.25" b) Dischetă de 3.5"

Figura 7.50. Tipuri de dischete
Tabelul 7.12. Standarde de dischete
Mărimea dischetei Piste/faţă Număr de Capacitarea

sectoare pe
pistă
Mărimea dischetei Piste/faţă Număr de Capacitarea

sectoare pe
pistă
5.25" 40 8 40 X 8 X 512 bytes = 160 KB

O singură faţă
5.25" 40 9 2 X 40 X 9 X 512 bytes = 360 KB

Dublă faţă
5.25" 80 15 2 X 80 X 15 X 512 bytes = 1.2 MB

Dublă faţă înaltă
densitate
3.5" DD 80 9 2 X 80 X 9 X 512 bytes = 720 KB
3.5" HD 80 18 2 X 80 X 18 X 512 bytes = 1.44 MB
3.5" 80 36 2 X 80 X 36 X 512 bytes = 2.88 MB

XD (numai IBM)
Toate sistemele de discuri flexibile sunt administrate printr-un controller.

Controller-ul iniţial la PC a fost denumit NEC PD765. În prezent controller-ul este
inclus în chip set, dar funcţionează ca un 765. Este un circuit integrat care poate fi
programat să utilizeze diferite variante de discuri flexibile: 5.25" sau 3.5", DD
(Double side) sau HD (Double side High Density) etc.
Controller-ul de disc flexibil citeşte datele de pe suport în mod serial (un bit la
un moment dat, la fel ca şi hard discul). Datele sunt transmise către memoria de tip
RAM în mod paralel (16 biţi la un moment dat) printr-un canal DMA. Astfel acest
sistem de disc are capacitatea să opereze fără supervizarea UCP.
7.8.3. Discuri de tip SSD (Solid State Drive)
În ultimii ani un nou tip de stocare a informaţiei încearcă să ia locul hard

discurilor. Este vorba despre discurile „stare solidă” – SSD (Solid State Drive –
figura 7.51). Discurile SSD nu conţin, de fapt, nici un disc şi nici componente
aflate în mişcare precum în cazul hard discurilor clasice. Fiind denumite şi „discuri
electronice”, discurile SSD folosesc circuite integrate pentru stocarea informaţiei.
În momentul actual există mai multe tehnologii ce realizează acest lucru, printre
care cele mai importante sunt cea bazată pe tehnologia DRAM şi cea bazată pe
memoria de tip NAND flash.
În comparaţie cu hard discurile magnetice clasice, discurile de tip SSD rulează
mult mai silenţios, sunt mai rezistente la şocuri fizice, au timpi de latenţă mai mici
şi viteze de acces mai mari. Singurul dezavantaj este, momentan, preţul, de
aproximativ 8 ori mai mare per GB de stocare în comparaţie cu un hard disc clasic.
În viitor însă aceste discuri se preconizează că vor înlocui vechile hard discuri,
odată cu îmbunătăţirea tehnologiei şi scăderea preţului.
Figura 7.51 Disc de tip SSD
7.8.4. Memoria de tip flash
Memoria de tip flash este o memorie non-volatilă bazată pe circuite integrate,

similară din punct de vedere conceptual cu memoria de tip ROM (Read-Only
Memory), dar care foloseşte alt tip de tehnologie de fabricaţie. Această diferenţă
face ca memoria de tip flash să fie utilă în cazuri în care memoria ROM
tradiţională ar fi nepractică. Dacă memoria ROM tradiţională trebuie citită, scrisă
sau ştearsă în blocuri mari de adrese, memoria flash oferă posibilitatea ca aceste
operaţii să se facă în blocuri mici de memorie atunc când este necesar. Acest lucru
face ca memoria flash să fie utilă în aplicaţii ce necesită acces aleatoriu, în mod
special în cazurile de citire.
Dacă în cazurile de citire şi simplă suprascriere accesul se face foarte rapid, în
caz de ştergere operaţia trebuie făcută în blocuri de memorie, astfel încât
majoritatea operaţiilor de scriere implică un pas suplimentar ce rescrie datele
nemodificate înapoi în blocul de memorie. De asemenea, operaţia de ştergere-
rescriere este foarte înceată în comparaţie cu operaţia de citire.
Datorită dimensiunilor sale relativi mici, memoria flash este utilizată în mod
frecvent ca tip de stocare secundară pentru carduri de memorie ce se pot introduce
în echipamente portabile de genul telefoanelor mobile, playere-lor portabile şi
aparatelor foto digitale. O altă utilizare frecventă a memoriei flash este aceea a
stick-urilor USB. Memoria flash USB reprezintă o modalitate rapidă şi ieftină de a
transfera fişiere de pe un echipament pe altul precum şi pentru a face cópii de
siguranţă pentru date. Datorită scăderii permanente a preţurilor pentru tehnologia
flash, discurile de tip SSD bazate pe această tehnologie (NAND-flash) vor lua
locul, treptat, hard discurilor clasice.
7.8.5. CD-ROM (Compact Disk - Read Only Memory)
Compact discurile (CD - Compact Disk) au fost introduse în anul 1980, prin
efortul depus de companiile Philips şi Sony, pentru a înlocui înregistrările LP. CD-
ul este organizat pe piste. Fiecare pistă are asociat un număr. Marele avantaj al CD-
ului constă în reproducerea muzicii la o înaltă calitate şi absenţa totală a
zgomotului de fond. CD-ul este un excelent mediu pentru stocarea muzicii.
CD-ROM a devenit o extensie a CD-ului în 1984. Termenul de CD-ROM este

folosit atât pentru suport, discul de plastic cu diametrul de 4.6" şi acoperit cu un
aliaj de aluminiu (figura 7.53), cât şi pentru unitatea care-l gestionează. Diferenţa
între CD-ROM şi CD constă în modul de organizarea a datelor memorate. Pe un
CD-ROM datele sunt stocate la nivel de sector, care poate fi citit independent – ca
şi în cazul hard discului.
a) Discul CD-ROM b) Unitatea CD-ROM

Figura 7.51. CD-ROM
CD-ROM-ul este un mediu de memorare optic, spre deosebire de hard discuri
sau discurile fexibile, care utilizează tehnologia magnetică.
CD-ROM-ul este inscripţionat cu ajutorul unei raze laser care produce mici
denivelări, prin ardere, în suprafaţa mediului folosit, pe o pistă în spirală. Citirea se
realizează tot cu o rază laser. Pentru citirea CD-ROM-ului există două tehnici:
 CLV (Constant Linear Velocity) a fost utilizată la unităţi de CD-ROM din
primele generaţii. Prin metoda CLV viteza de rotaţie a discului variază,
fiind dependentă de poziţia capului de citire. În acest caz este necesar ca
pista să treacă pe sub capul de citire cu o viteză constantă, indiferent dacă
datele se găsesc într-o zonă din interiorul sau exteriorul suprafeţei discului;
 prin metoda CAV (Constant Angular Velocity) discul se roteşte cu o viteză
constantă, indiferent de poziţia sectoarelor care sunt citite. Metoda se
regăseşte la unităţile CR-ROM mai recente.
CD-ROM-ul a devenit un important mediu de memorare în lumea PC-urilor. El
poate stoca aproximativ 650 MB de informaţie, la un preţ convenabil.
Unităţile de CD-ROM sunt clasificate după viteză (tabelul 7.13). Există 1, 2, 4,
6, 8, 12 şi chiar 16 viteze care au fost introduse după 1997. Discul CD-ROM cu o
singură viteză a fost proiectat pentru a rată de transfer a datelor de 150 KB/s.
Fiecare din viteze este evaluată prin numărul vitezei înmulţit cu 150 KB/s. Astfel
viteza 2 va avea o rată de transfer de 300 KB/s.
Tabelul 7.13. Tipurile de unităţi CD-ROM
Tip unitate Rata de transfer a Număr rotaţii/minut

CD-ROM datelor Zona exterioară-interioară
Tip unitate Rata de transfer a Număr rotaţii/minut

CD-ROM datelor Zona exterioară-interioară
1X 150 KB/s 200 – 530
2X 300 KB/s 400 – 1060
4X 600 KB/s 800 – 2 120
8X 1.2 MB/s 1 600 – 4 240
40X CAV 2.6 - 6 MB/s 8 900 (constant)
40X40 multi- 6 MB/s 1 400 (constant)

beam
O dezvoltare interesantă în acest domeniu o reprezintă unităţile CD-ROM

multi-beam. În locul unei raze laser, se utilizează până la şapte raze laser. Această
tehnologie TrueX/Multibeam a fost realizată de Zen Research.
Unităţile CD-ROM au cunoscut o continuă perfecţionare şi din această cauză au
fost realizate o serie de standarde:
19 CD-DA (Compact Disk - Digital Audio) – utilizat pentru a reda

82: muzica în varianta digitală;
19 CD-ROM – utilizat pentru a înregistra programe, fişiere text, audio
85: sau AVI (Audio Video Interleaved);
19 CD-I (Interactive) – aplicaţii interactive, filme;
87:
19 CD-ROM XA (Extended Architecture) – aplicaţii multimedia;
89:
19 CD-R (Recordable) cunoscut şi sub numele de CD-WORM (Write
90: Once Read Many) – aplicaţiii speciale;
19 Video-CD – filme digitale;
94:
CD-RW (CD-ReWritable) - permite sesiuni multiple de scriere pe
aceeaşi suprafaţă a discului.
Pentru a avea acces la conţinutul unui CD este necesar un driver de CD-ROM,

iar pentru a stoca informaţia pe un CD va fi necesară o unitate ce are capacitatea de
înregistrare CD-ROM ("recordable" CD-ROM drive). Timpul de acces este o
problemă importantă; în mod obişnuit este de la 100 la 200 milisecunde.
Interfeţele pentru CD-ROM sunt SCSI/ASPI (Advanced SCISI Programming
Interface), IDE/ATAPI (AT Attachment Packet Interface) şi versiunile proprii
(Panasonic, Sony şi Mitsumi).
Printre fabricanţii de CD-uri amintim: RICOH, Hewlett-Packard, Phillips şi
Pennacle Micro.
7.8.6. DVD (Digital Video Disk /Digital Versatile Disk)
Acest nou standard dezvoltat de un consorţiu, din care fac parte mai multe firme
(Hitachi, JVC, Mitsubishi, Philips, Pioneer, Sony etc.), reprezintă o adevărată
promisiune tehnologică. DVD-urile vor înlocui CD-ROM-urile, discurile laser şi
casetele video VHS. Unităţile DVD oferă mai mult spaţiu de stocare şi o viteză de
transfer mai mare decât CD-ROM-urile existente. Principalele caracteristicile ale
unităţilor DVD sunt:
 suportul DVD este un disc, compus din două substraturi îmbinate, fiecare
având grosimea de 0.6 mm;
 datele sunt înregistrate prin generarea unor cavităţi (pit-uri) microscopice
pe o pistă spirală, ca şi în cazul CD-urilor. Discurile sunt citite cu ajutorul
unei raze laser;
 standardul DVD înregistrează 4.7 GB pe simplu strat, iar pentru dublu strat
singură faţă stochează 8.5 GB;
 corectarea erorilor este mai eficientă decât la CD-ROM;
 DVD utilizează compresia MPEG-2 (Moving Picture Expert Group 2)
pentru înregistrarea/redarea imaginilor de înaltă calitate;
 diametrul discului este de 120 mm;
 DVD pe un singur strat poate înregistra un film de două ore şi 13 minute,
cu semnal sonor în trei limbi diferite;
 DVD dublu strat singură faţă poate înregistra un film mai mare de patru
ore;
 unităţile DVD-ROM au o rată de transfer mai rapidă decât discurile
CD-ROM;
 unităţile DVD pot citi şi interpreta informaţia înregistrată pe discurile
CD-ROM.
DVD sunt ideale pentru instituţiile care pun la dispoziţie instrumente avansate
de instruire, iar aplicaţiile includ imagini de înaltă calitate. El are atât capacitate de
stocare, cât şi viteza de transfer necesară pentru a suporta acest tip de aplicaţii.
În funcţie de domeniul de utilizare se disting:
 DVD-ROM se utilizează numai pentru citire, ca şi CD-ROM. Acest tip de
suport este utilizat pentru distribuţia de software şi aplicaţii multimedia,
cum ar fi filmele. Stratul exterior pot păstra 4.7 GB, iar cel de interior 3.8
GB. Există variante care pot stoca un total de 17 GB;
 DVD-Video se utilizează pentru înregistrarea filmelor. Calitatea imaginilor
şi a sunetelor este mult îmbunătăţită faţă de cea a casetele video. Pentru
înregistrarea filmelor pe DVD se utilizează tehnici de compresie
performante. Pentru redarea unui film pe monitor, sistemul de calcul
(suficient de rapid, cel puţin procesor Pentium II la 300 MHz) trebuie să fie
dotat atât cu unitate DVD, cât şi cu o placă grafică, în standardul MPEG-2,
care asigură decodarea. Standardul MPEG-2 lucrează cu o rezoluţie de
720480 pixeli, iar rata de compresie este de 1:200. Pentru DVD–ROM
este suficient standardul MPEG-1, care afişează pe monitor 353240
pixeli, iar rata de compresie este de 1:30. Studiourile care distribuie filmele
pe discuri DVD au solicitat includerea unor coduri prin care să se prevină
redarea lor în anumite zone geografice. În acest fel fiecare unitate DVD
primeşte un cod, în funcţie de zona în care este comercializată. Discurile
fără cod zonal pot fi utilizate pe orice unitate DVD. Există şase coduri
zonale. Astfel zona unu cuprinde SUA şi Canada, în timp ce Europa,
Africa de Sud Orientul Mijlociu şi Japonia sunt incluse în zona a doua.
Pentru redarea unui film, sistemul de calcul trebuie să includă un decodor
MPEG care să corespundă zonei DVD. La unele dintre unităţile DVD
există posibilitatea de schimbare a codului regional, pentru a putea utiliza
suporturile disc indiferent de codul inscripţionat;
 DVD-Audio se utilizează în general pentru înregistrarea de muzică.
După modul în care se poate realiza operaţia de înregistrare/redare există
următoarele tipuri de DVD:
 DVD-R (Recordable);
 DVD-RW (Read/Write) şi
 DVD-RAM (Random Access Memory).
Discurile DVD-R sunt inscripţionate numai odată, ca şi CD-R. Capacitatea

iniţială a acestui tip de disc a fost de 3.9 GB pe faţă. Primele unităţi DVD-R au fost
realizate de firma Pioneer, în anul 1997. Discurile DVD-RW şi DVD-RAM pot fi
scrise şi citite de nenumărate ori, ca un hard-disc.
7.8.7. Alte medii de stocare tip disc
Tehnologia magnetică a realizat o creştere a performanţelor nu numai pe linia

hard discurilor, ci şi discurilor flexibile. Totuşi au trecut mulţi ani până s-a găsit o
alternativă pentru discheta de 1.44 MB. Acum există trei unităţi, toate utilizând un
suport special de 3.5" (tabelul 7.14).
Tabelul 7.14. Alte unităţi de discuri
Unitatea de disc Capacitate

a
Iomega Zip 100 MB
LS120 120 MB
Sony HiFD 200 MB
Unităţile Zip, LS120 sau HiFD se utilizează în PC-uri, fiind ieftine şi eficiente
pentru backup-uri. Se găsesc versiuni portabile ale acestor tipuri de discuri.
IOMega™ este o companie care produce un număr de suporturi pentru stocare.
Unitatea Zip este disponibilă atât la capacitatea de 100 MB, cât şi la 200 MB.
Conectarea la calculator se poate face prin una din următoarele interfeţe:
 paralelă – cu viteza de transfer de 0.8 MB/secundă;
 USB - cu viteza de transfer de 1.2 MB/s
 SCSI - cu viteza de transfer de 2.4 MB/s
 IDE intern - cu viteza de transfer de 2.4 MB/s
 notebook - cu viteza de transfer de 1.4 MB/s
În comparaţie cu standardul de disc flexibil care stochează 1.44 MB, o dischetă
Zip are o capacitate mult mai mare. Ele se utilizează pentru transferul fişierelor
mari de prezentare, multimedia şi documentelor. Cu toate că discheta Zip are
dimensiunea discului flexibil, ea este mai portabilă şi mai sigură.
IOMega™ mai produce unităţi JAZ, disponibile la capacitatea de 1 GB şi 2 GB.
Interfaţa suportată este SCSI. Rata de transfer este de 8.7 MB/s (max).
Unitatea Zip de 100 MB Disc Zip de 100 MB Unitatea Jaz de 1 GB

Figura 7.52. Discuri realizate de IOMega™
HD-ROM (High-Density - Read Only Memory) va reprezenta tehnologia
viitorului pentru stocarea datelor. Se ştie că discurile optice funcţionează prin
utilizarea unei raze laser. Norsam Technology a dezvoltat o altă tehnologie unde
raza de control este constituită din particule de ioni de galiu. Aceasta oferă o mare
densitate de înregistrare, deoarece raza este foarte îngustă. Noua tehnologie pentru
discuri a fost denumită HD-ROM.
Tabelul 7.15. Comparaţie între tipurile de discuri
Mediu Capacitatea discului
CD-ROM 0.65 GB
DVD 4.7 GB
HD-ROM 165 GB
7.8.8. Benzile magnetice
Benzile magnetice sunt utilizate pentru realizarea copiilor de rezervă

(backup) sau pentru transportarea unei cantităţi mari de date de la un calculator la
altul. Ele se găsesc în variante şi preţuri foarte diferite, dar au şi caracteristici
comune:
 deoarece banda nu lucrează ca un disc, nu se poate regăsi orice fişier
particular. Datele vor fi citite utilizînd un software special pentru backup;
 datele sunt stocate secvenţial pe bandă. Din acestă cauză, pentru citire
trebuie mai întâi poziţionată banda pe locaţia dorită, deoarece accesul nu
este aleatoriu.
Avantajul utilizării benzilor îl reprezintă costul lor scăzut. Există diferite unităţi
de benzi, în funcţie de:
 locul instalării: în interiorul unui PC sau în exterior (într-o carcasă ce se
conectează la PC);
 interfaţa utilizată: controllerul de disc flexibil sau pe un port paralel, EIDE,
SCSI;
 tipul de bandă: QIC 40/80/Wide, DAT, Travan TR1/TR3/TR4 (tabelul
7.16).
Tabelul 7.16. Standarde pentru benzi magnetice
Standa Capacitatea Interfaţa

rd
QIC 120 MB Controller disc flexibil/port paralel
TR1 800 MB Controller disc flexibil/port paralel
TR3 1,6 GB Controller disc flexibil/port paralel
TR4 4 GB EIDE/SCSI
DAT 2/4 GB SCSI
Banda magnetică tip rolă

Banda este utilizată în special pentru stocarea arhivelor. Mediul de înregistrare
este o bandă de poliester subţire, cu lăţimea cuprinsă între 0.38 cm şi 2.54 cm şi
acoperită cu o substanţă magnetică. Banda este înfăşurată pe role de dimensiuni
variate. Datele sunt înregistrate secvenţial, un octet după altul, de la începutul
benzii până la sfârşit. Timpul de acces pentru bandă este mai mare decât în cazul
discurilor flexibile sau hard discurilor. Pentru înregistrare, capul de citire/scriere fix
cuprinde mai multe piste, de cele mai multe ori nouă piste. Aceasta înseamnă că
nouă biţi sunt întegistraţi pe lăţimea benzii în mod simultan (figura 7. 55-a).
a) Înregistrarea pe piste paralele b) Înregistrarea pe piste oblice (DAT)

Figura 7.53. Moduri de înregistrare
Utilizând nouă piste, la un moment dat se înregistrează un octet de date plus un
bit de paritate. Caracterele sunt grupate pentru a forma o înregistrare (deseori
denumită un bloc). Fiecare înregistrare este separată de următoarea printr-un IBG
(Blank Inter-record Gap). Un antet precede fiecare înregistrare. IBG permite
software-ului să poziţioneze banda pentru înregistrare sau citire la numărul de
înregistrare specificat.
Pentru delimitarea spaţiului utilizabil de pe bandă sunt folosiţi diferiţi marcatori
fizici: folie metalică, plastic sau un cod înregistrat prin software. Codificarea
software utilizează indicatorii BOT (Beginning Of Tape) şi EOT (End Of Tape).
Protecţia la scriere este realizată prin existenţa unui şanţ pe rola de bandă. În
momentul în care rola este montată în unitatea de bandă este detectată poziţionarea
sau nu a unui inel în acest locaş. Dacă inelul există, banda este disponibilă pentru
înregistrare, în caz contrar – nu.
Bandă (suportul pe rolă) Suport bandă, inel de Suport bandă, inel de

protecţie poziţionat protecţie eliminat, banda este
acum protejată la scriere
Figura 7.54. Banda magnetică
Caseta magnetică
Majortatea formatelor tip casetă utilizate pentru stocarea arhivelor mari sunt în
sistemul DAT (Digital Audio Tape). Datele sunt înregistrate pe piste oblice, foarte
scurte şi orientate pe direcţia de deplasare a benzii (figura 7.55-b). În acest caz se
utilizează capete de citire/scriere rotitoare.
O casetă DAT este aproximativ jumătate din dimensiunea unei casete în
standard analogice şi are o lăţime de 3.81 mm. Fiecare casetă poate stoca mai
mulţi gigaocteţi de date, iar timpul de acces este redus (undeva între timpul de
acces la discul flexibil şi cel de hard discului).
Formatul DDS (Digital Data Storage) pentru unităţile de bandă a fost dezvoltat
în 1989 pentru a satisface necesarul de capacitate de stocare mai mare. Se
utilizează ca benzi de backup pentru serverele de reţea şi sistemele de calcul multi-
utilizator. DDS a derivat din standardul DAT şi are mai multe versiuni. Astfel
DDS-1 (1989) suportă 1.3 GB, DDS-2 (1991) suportă 2GB, iar DDS-3 (1993)
suportă 4 GB. Capacităţile de memorare menţionate sunt fără compresie.
Formatul DDS a fost extins pentru a include date comprimate. Acest nou format
este denumit DDS-DC (Digital Data Storage - Data Compression), permiţând ca
mai mult de 8 GB de date comprimate să fie stocate pe o bandă.
Standardul DLT (Digital Linear Tape) a fost dezvoltat de Digital Equipment
Corporation în 1991. El suportă 20 GB în format normal şi 40 GB în format
comprimat. Rata de transfer este cuprinsă între 1.5 şi 3 MB/sec.
a) DDS b) Caseta QIC-80

Figura 7.55. Casete magnetice
Tipul de bandă QIC (Quarter Inch Cartridge) deţine mai multe standarde, dar
datorită capacităţii reduse, nu se mai utilizează la fel de mult ca acum câtiva ani.
7.9. Interfeţe utilizate cu echipamentele de stocare
7.9.1. IDE (Integrated Drive Electronics)
Unul din primele şi cele mai semnificative standarde introduse în configurarea

PC-urilor a fost IDE, standard care controlează fluxul datelor între procesor şi hard
disc. Conceptul IDE a fost iniţial propus de Western Digital şi Compaq în 1986
pentru a îmbunătăţi performanţele primelor subsisteme, cum ar fi ST506 şi ESDI.
Termenul IDE nu este un standard actual, dar propunerile a fost incluse într-o
specificaţie de interfaţă cunoscută sub numele de ATA (AT Attachment).
În paralel standardul ATA s-a dezvoltat de la interfaţa originală AT (Advanced
Technology) a IBM şi defineşte un set de comenzi şi registre pentru interfaţă,
generând un standard universal pentru comunicarea între unitatea de disc şi PC.
Una din inovaţiile majore introduse prin IDE a constat în integrarea funcţiilor
controller-ului de disc chiar în unitatea de disc. Separarea controller-ului logic de
interfaţă oferă posibilitatea fabricanţilor să îmbunătăţească performanţele
echipamentelor în mod independent, ceea ce nu se întâmplă în cazul interfeţei
ATA. Discurile IDE se conectează direct la magistrala de sistem fără să mai fie
nevoie de un controller separat pe magistrală, reducând astfel costul.
Specificaţia IDE a fost proiectată să suporte două hard discuri interne, fiecare cu
o capacitate maximă de 528 MB.
7.9.2. EIDE (Enhanced IDE)
În 1993 Western Digital a lansat EIDE pe piaţă. EIDE este un standart proiectat
pentru a elimina restricţiile ATA, menţinând compatibilitatea cu specificaţiile
anterioare. EIDE suportă o rată a transferului de 16.6 MBps şi o capacitate de până
la 137 GB, depăşind limita de 8.4GB prevăzută în 1998.
Interfaţa EIDE nu mai este cuplată la o magistrală ISA, ci la una de mare viteză
– magistrala PCI. De data aceasta, la placa de bază se pot conecta patru unităţi, prin
cele două canale EIDE. Fiecare canal suportă două dispozitive într-o configuraţie
master/slave. Placa de bază are socket-uri pentru două cabluri EIDE. Fiecare cablu
(primar şi secundar) are socket-uri pentru două unităţi (master şi slave).
Figura 7.56. Interfaţa EIDE

Interfaţa EIDE nu a fost proiectată numai pentru hard disc. La cele două canale
se pot conecta patru unităţi independente, din oricare dintre mediile de memorare:
hard disc, CD-ROM, CD-RW, DVD, LS 120, Zip sau bandă.
Capacitatea de a suporta diferite periferice de stocare, cum ar fi unităţile de

CD-ROM şi bandă, a fost posibilă prin specificaţia ATAPI (AT Attachment Packet
Interface), definită de Western Digital. Extensia ATAPI a protocolului ATA
defineşte un singur set de comenzi şi registre, prin care se permite altor dispozitive
să partajeze magistrala ATA cu hard discurile. Aceasta include mai multe comenzi
care sunt specifice dispozitivelor CD-ROM; de pildă în grupul comenzilor de citire
se regăseşte comanda de selectare a vitezei.
În plus faţă de ATAPI, EIDE suportă standardele de transfer dezvoltate de ATA
Committee. În tabelul 7.17 se poate urmări evoluţia interfeţei ATA. Modurile PIO
(Programmed Input/Output) reprezintă un set de protocoale pentru unitatea de disc
şi controller-ul IDE prin care se schimbă date la diferite rate de transfer. Multe
unităţi suportă modul de operare DMA (Direct Memory Access) ca un o alternativă
a modurilor de transfer PIO.
Tabelul 7.17. Evoluţia interfeţei ATA
Modu Rata Numă Cablu

Specificaţ C An
rile de de r (nr.
ia RC lansare
transfer transfer conexiuni conductori)
4 N 198
ATA PIO 1 2 40
MBps u 1
PIO 4
16 N 199
ATA-2 DMA 2 40
MBps u 4
2
PIO 4
16 N 199
ATA-3 DMA 2 40
MB u 6
2
PIO 4
DMA
ATA/AT 33 2 / D 199
2 40
API-4 MBps cablu a 7
UDM
A2
PIO 4
DMA
ATA/AT 66 2 / 40 D 199
2
API-5 MBps cablu 80 a 9
UDM
A4
7.9.3. SCSI (Small Computer System Interface)
Ca majoritatea standardelor din domeniul calculatoarelor, specificaţia SCSI

originală a fost gata în 1986, când deja se ajunsese la versiunea a doua. Standardul
SCSI a fost dezvoltat ca rezultat al încercărilor de către Shugart şi NCR să dezvolte
o nouă interfaţă pentru minicalculatoare. La baza acestei interfeţe a stat şi încă stă
un set de comenzi care controlează transferul şi comunicarea între dispozitive, cum
ar fi discuri, benzi şi scannere. Comenzile au fost elementul esenţial al specificaţiei

SCSI; ele au făcut-o să devină o interfaţă inteligentă.
SCSI, ca şi EIDE, este o magistrală care controlează fluxul datelor între
procesorul calculatorului şi perifericele sale, dintre care cel mai obişnuit este hard
discul. Dar spre deosebire de EIDE, SCSI necesită o interfaţă care să fie conectată
la o magistrală PCI sau ISA a PC-ului. Aceasta nu este un controller, ci mai corect
este denumită "adaptor gazdă" ("host adapter"). Controller-ele sunt incluse în
fiecare dispozitiv SCSI. Ele conectează perifericele SCSI la magistrală SCSI prin
"adaptorul gazdă" şi interpretează comenzile.
Puterea interfeţei SCSI este dată de numărul dispozitivelor care pot fi
controlate. Un controller SCSI poate comanda mai mult de opt dispozitive
(incluzând "adaptorul gazdă", care este considerat ca un dispozitiv). Mai mult,
dispozitivele pot fi foarte variate: hard discuri, CD-ROM-uri, imprimante,
scannere, plăci de reţea etc. Astfel sistemul SCSI 2 poate controla opt dispozitive,
în timp ce SCSI Wide controlează 15 dispozitive.
Figura 7.57. Interfaţa SCSI

Fiecare dispozitiv conectat trebuie să fie identificat printr-un număr ID unic, de
la ID 0 la ID 7. În mod normal, "adaptorul gazdă" are asociat ID 7. Nu există o
relaţie între ID-uri şi poziţia fizică pe magistrală. Dispozitivele SCSI pot fi interne
(instalate în carcasa PC-ului) sau externe. Ultima unitate din ambele capete ale
lanţului SCSI trebuie să se "încheie" electric cu rezistor pentru a preveni reflecţiile
semnalelor şi a garanta integritatea datelor de-a lungul cablului. Încheierea se
realizează în mai multe variante, prin jumperi fizici sau prize realizate prin
configurarea software şi ataşate la două dintre dintre dispozitive. În tabelul 7.18 se
pot identifica principalele caracteristici ale diferitelor versiuni SCSI.
Tabelul 7.18. Versiuni SCSI

Rata de
Viteza pe Dimensiune transfer a Număr Lungime
Versiunea
magistrală (MHz) magistrală (biţi) datelor dispozitive cablu
(MBps)
SCSI-1(1986) 5 8 5 7 6m
SCSI-2 (1986) 5 8 5 7 6m
Wide SCSI 5 16 10 15 6m
Fast SCSI (1990) 10 8 10 7 6m
Fast Wide SCSI (1992) 10 16 20 15 6m
Ultra SCSI 20 8 20 7 1.5m

Ultra SCSI-2 (1994) 20 16 40 7 12m
Ultra2 SCSI 40 16 80 15 12m
Ultra160 SCSI 80 16 160 15 12m
7.9.4. SATA (Serial Advanced Technology Attachment)
Interfaţa SATA este concepută pentru a conecta dispozitive de stocare a

informaţiei la un calculator, de genul hard discurilor şi al discurilor optice. Apărută
în 2003, această tehnologie a înlocuit mai vechea tehnologie Parallel ATA în
domeniul comercial, având o cotă de piaţă de peste 90% începând cu 2008.
Standardele SATA sunt elaborate de către organizaţia internaţională SATA-IO
(SATA International Organization). Pentru mai multe detalii puteţi accesa:
https://www.sata-io.org/.
Figura 7.58 Interfaţă SATA
Standardul SATA a evoluat rapid în ultimii ani, ajungând la viteze de

comunicaţie de 16 GBiţi/sec în cazul SATA 3.2 – care reprezintă cel mai nou
standard, denumit SATA Express. Alte variaţii SATA cuprind eSATA (external
SATA) şi mSATA (mini SATA). eSATA reprezintă o specificaţie pentru
dispozitive externe ce cuprinde un conector mai robust, cabluri ecranate mai lungi
şi standarde electrice mai stricte. mSATA este un standard de micro conector,
dezvoltat în special pentru dispozitive mobile (tablete, netbook-uri ce au discuri

SSD, etc.). Conectorul mSATA seamănă cu cel al interfeţei PCI Express Mini Card
(interfaţă standard în laptop-uri începând cu anii 2005-2006), fiind compatibil cu
acesta din punct de vedere electric.

CAP 07 - BTI - X5-Periferice PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAP 07 - BTI - X5-Periferice PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 7

7.1. Clasificarea echipamentelor periferice

7.1. Clasificarea echipamentelor periferice

Echipamentele periferice sunt dispozitivele cuplate sau având posibilitatea de a

Dacă se consideră drept criteriu de clasificare protocolul de transfer al

Integrarea unui echipament periferic într-un sistem de calcul impune prezenţa

7.2.1. Interfaţa simplă conexiune

Interfaţa simplă conexiune, prin componenta hardware, asigură strictul

Figura 7.1. Interfaţă simplă conexiune

Sincronizarea se obţine printr-un ceas în timp real. Componenta software a

Procedură [Periferic; Acţiunea; Buffer-memorie]

7.2.2. Interfaţa cu comandă integrată

Interfaţa cu comandă integrată (figura 7.2) dispune de un număr de registre

comenzilor în registrele controller-ului. O astfel de interfaţă este dotată cu o

Figura 7.2. Interfaţă cu comandă integrată

Un cod de STARE informează în permanenţă despre derularea proceselor (în

Secvenţa software tipică citirii de la un suport periferic este:

În general interfeţele pentru dispozitivele de I/E de tip bloc folosesc accesul

transferul rapid al unor blocuri de date. Se spune că schimbul de date se realizează

Figura 7.3. Comunicarea prin interfaţa DMA

De exemplu, în comanda de citire după preluarea blocului de date de pe

Figura 7.4. Interfaţa pentru acces direct la memorie

Figura 7.5. Procesor de intrare/ieşire

7.3. Transmisia datelor

7.3.1. Circuite pentru transmisia datelor

Figura 7.6. Canal de comunicaţie simplex

Printr-un canal half-duplex se pot emite şi recepţiona date, dar nu în acelaşi

de funcţionare a aparatelor de tip walkie-talkie, în care comunicaţia se face pe rând,

Figura 7.7. Canal de comunicaţie half-duplex

Printr-un canal full-duplex datele pot fi transmise în ambele direcţii, în mod

Figura 7.8. Canal de comunicaţie full-duplex

7.3.2. Modurile de transmisie serial şi paralel

Figura 7. 9. Transmisia serială

PC-urile în arhitectura tradiţională deţin două porturi seriale RS-232.

Conform standardului RS-232 cele două dispozitive care se conectează

Figura 7.10. Conectori RS-232

Circuitele interfeţei pot fi grupate în trei categorii principale:

Figura 7.11. Serializarea prin UART

Porturile seriale se utilizează pentru a conecta: mouse, modem, adaptoare ISDN,

 În transmisia paralelă fiecare bit utilizează un traseu separat. În figura 7.12

Figura 7.12. Transmisia paralelă

Deseori, la transmisia datelor pe o legătură paralelă, o linie separată este

Figura 7.13. Transmisia paralelă cu semnal de ceas

Deoarece la un moment dat se transferă cel puţin 8 cifre binare, transmisia

Figura 7.14. Conectori pentru un port paralel

Sunt utilizate porturile EPP/ECP (Enhanced Parallel Port/Enhanced Capability

7.3.3. IRQ (Interrupt ReQuest)

Utilizatorul poate configura anumite resurse care pot fi asociate dispozitivelor

Tabelul 7.1. Exemple de adrese de porturi

Adresa portului Periferic

Pentru a controla transferul datelor pe magistralele de I/E se utilizează

Figura 7.15. Apelarea la IRQ pentru transferul datelor

Fizic, IRQ este un traseu (fir, conexiune) pe magistrală. PC-urile recente

Tabelul 7.2. Alocarea normală a liniilor IRQ

Linia Linia IRQ Periferic

Figura 7.16. Utilizare IRQ-uri

7.4. Intrări/ieşiri în cazul PC-urilor

Pentru conectarea echipamentelor periferice arhitecturile moderne ale PC-urilor

 AGP (Accelerated Graphics Port) este utilizată numai pentru adaptoarele

Figura 7.17. Magistrale de I/E

PCI este o magistrală pe 32 de biţi, dar practic funcţionează ca o magistrală pe

Figura 7.18. Magistrala PCI

Sloturile de extensie fac conexiunea cu magistralele de I/E. De exemplu, placa