„NEGUŢĂTORIU STREINU” DE ŢARĂ.

DATE NOI PRIVITOARE LA NEGUSTORII

ALOGENI DIN ŢĂRILE ROMÂNE
ÎN SECOLELE XVII–XVIII

Cristian Luca
Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Negustorii alogeni, prin dinamismul activităţii lor şi capitalurile

consistente angajate în tranzacţionarea mărfurilor din spaţiul nord–
dunărean, înainte de toate materii prime, ce aveau mare căutare pe
pieţele occidentale, şi în produse de lux cu o clientelă relativ
statornică în Ţările Române, au constituit factorii dinamici de
impulsionare a dezvoltării Sud–Estului european în perioada
preindustrială 1 . O încrengătură de legături de rudenie şi de relaţii de
afaceri contribuiau la facilitarea rapidităţii transferului şi desfacerii
mărfurilor pe pieţele de destinaţie, astfel că între Iaşi şi Bucureşti, pe
de o parte, şi Raguza şi porturile otomane de pe coasta albaneză, iar
de aici la Veneţia şi Ancona, pe de altă parte, transporturile şi
comunicarea dintre negustori, asociaţii şi agenţii lor se realizau cu
celeritatea pe care o îngăduiau mijloacele de transport şi starea căilor
de comunicaţie ale vremii.
Moldova a fost în secolele XVI–XVII zonă de tranzit pentru
mărfurile care, din nordul Peninsulei Italice şi din Balcani, ajungeau
spre desfacere pe piaţa lioveană, astfel că sistemul concesionării
vămilor s-a dovedit profitabil deopotrivă pentru domnie şi pentru
negustorii care au investit în arendarea acestei surse sigure de

1 Argumentare coerentă a rolului negustorilor balcanici la Traian

Stoianovich, The Conquering Balkan Orthodox Merchant, în „The Journal of
Economic History”, XX, nr. 2, 1960, pp. 234-313.
128 Cristian Luca

venituri 2 . Dar negustorii care se aflau în tranzit pe teritoriul est–

carpatic nu au fost observatori pasivi în cadrul economiei locale, ci
adesea au fost angrenaţi în operaţiuni cu materii prime importate din
spaţiul românesc şi cu produse de lux solicitate de clientela moldo–
munteană. Negustorii alogeni, stabiliţi perioade îndelungate în Ţările
Române sau rezidenţi, pentru scurt timp, în localităţile ce constituiau
principalele puncte de tranzit sau pieţe de desfacere, au fost mult mai
numeroşi şi mai activi decât lasă să se întrevadă sursele interne
narative şi documentare contemporane. Elementul greco–levantin,
precumpănitor numeric şi prin consistenţa capitalurilor investite în
operaţiunile de import–export, s-a dovedit vectorul dezvoltării
comerţului exterior al Ţărilor Române, începând cu ultimul sfert al
veacului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea şi în cel
următor, constituind totodată bazinul de recrutare, îndeosebi pe
filiera clientelei domneşti, a aşa-numitei dregătorimi „greceşti”, a cărei
ascensiune a generat până în epoca fanariotă tensiunile recurente din
sânul elitei politice din spaţiul extracarpatic. Negustorii greci care au
fost implicaţi în comerţul exterior al Ţărilor Române erau în
cvasitotalitate supuşi otomani sau veneţieni, abia în veacul al XVIII-
lea, prin stabilirea în teritoriile controlate de Casa de Austria,
devenind activi pe pieţele moldo–muntene şi grecii supuşi imperiali.
Negustorimea alogenă, pendulând, prin natura activismului său
economic, între Răsăritul Europei şi Occident, s-a dovedit, în pofida
tulburărilor pe care le-a provocat implicarea unei părţi a acesteia în
viaţa politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei, un factor cert de
progres al economiei locale, de maturizare a acesteia, ca urmare a
consolidării rolului categoriilor profesionale productive şi dinamice –
meşteşugari, micii meseriaşi din mediul urban, negustorimea – în
societate, şi a constituit unul dintre elementele importante în procesul
lent de formare a burgheziei în spaţiul extracarpatic.
Un litigiu de natură comercială, între doi parteneri implicaţi în
comerţul cu produse „orientale” aduse spre vânzare la Liov (Lwów),
ne dezvăluie identitatea câtorva dintre negustorii alogeni care în anii
‘30 ai secolului al XVII-lea parcurgeau frecvent rutele din Moldova şi

2Constantin Tofan, Dregători ai Ţării Moldovei în Evul Mediu. Vameşii (secolele

XIV-XVII), în „Memoria Antiquitatis”, XXII, 2001, pp. 511-529.
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 129

Ţara Românească, rezidau vremelnic la Iaşi sau la Bucureşti, iar unul

dintre aceştia avea chiar să acceadă, câţiva ani mai târziu, la o
dregătorie la curtea lui Matei Basarab. Reclamantul, un anume
Diamandis Raso, grec constantinopolitan, solicita arbitrajul bailului
Giovanni Cappello spre a recupera de la Mihail, fiul lui Alvise, grec
stabilit în Polonia, şase covoare „persane” – ţesute cu fir de aur şi
mătase – sau contravaloarea mărfii care fusese predată pârâtului, la
Iaşi, în decembrie 1631/ianuarie 1632, spre a fi vândută la târgul
liovean. Livrarea covoarelor avusese loc în prezenţa mai multor
străini, care în decembrie 1631 sau la începutul anului următor se
aflau în capitala Moldovei, persoane care avuseseră nu odată contacte
cu reprezentanţa diplomatică şi consulară a Veneţiei la
Constantinopol; aceştia erau Giacomin Sevastos, probabil negustor
grec supus al Serenissimei, Giovanni Grillo, negustor grec
constantinopolitan, neîndoielnic înrudit cu marele dragoman veneţian
Giovanni Antonio Grillo, şi negustorul catolic, de origine genoveză
(?), Antonio de Via 3 , toţi trei confirmând, în calitate de martori
oculari la încheierea acordului verbal dintre partenerii aflaţi în litigiu,
versiunea părţii ce avea calitatea de reclamant, adică a lui Diamandis
Raso. Solicitarea acestuia şi depoziţiile celor trei martori, înregistrate
cu acurateţea specifică aparatului birocratic al cancelariei bailului
veneţian, sunt îndeajuns de detaliate spre a ilustra un crâmpei din
activitatea negustorimii alogene prezentă în capitala Moldovei la
cumpăna dintre ani; ca urmare, să dăm cuvântul protagoniştilor
acestei afaceri private:
„[...] Per far constar la verità sopra una mia controversia in Polonia,
humilmente comparisco avanti l’Eccellenza Vostra Illustrissima
[bailul Giovanni Cappello, n. n.] io Diamantin Raso, cittadin‹o› di
Costantinopoli, supplicandoLa che per atto di giustitia Le piaccia che
nella Sua sempre retta et ovvunque ‹ac›creditata [?] Cancellaria possa
far esaminar gl’infrascritti gentilhuomini del rito latino e greco sopra
la continenza dell’infrascritto capitolo, con permissione anco di una e

3 Antonio de Via a fost, foarte probabil, cămăraş, vreme de câţiva ani în

prima parte a domniei lui Matei Basarab; a se vedea Nicolae Iorga, Acte şi
fragmente cu privire la istoria românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale
Apusului, vol. I, Bucureşti, 1895, pp. 77-78.
130 Cristian Luca

più copie autentiche dell’esame, per valermene dove e quando farà di

bisogno; et a Lei sommessamente m’inchino. Cioè: che già X mesi in
circa, mentre comandava in Moldavia Alessandro Voivoda 4 , diedi in
quella provintia a Michali d’Alvise, Greco accasato in Polonia, sei
tap‹p›eti persiani tessuti di seta et oro, tre grandi e tre piccoli, perché
portati in Leopoli vendisi lì divesse [sic!] alla fiera di quella città” 5 .

Astfel expunea pricina Diamandis Raso, în calitatea-i de reclamant, iar

în sprijinul afirmaţiilor sale invoca depoziţiile celor trei martori,
înregistrate cu scrupulozitate de secretarul ambasadei veneţiene,
persoane ce asistaseră la Iaşi la momentul în care marfa îi fusese
încredinţată negustorului grec Mihail, fiul lui Alvise. În registrul de
acte publice al reprezentanţei diplomatice a Serenissimei, depoziţiile
martorilor, indicaţi de reclamant şi citaţi din ordinul bailului Giovanni
Cappello, sunt consemnate de secretarul diplomatului în limbajul
birocratic al epocii:
„Citado per il Cancellier di Corte il Signor Giacomin Sevastò,
testimonio admonito et giurato, et interrogato sopra l’oltrascritto
capitolo a lui letto rispose: «è vero quanto è esposto nel capitolo, cioè
che l’antedetto Signor Diamantin Raso già X mesi in circa mandò 6
tap‹p›eti ricamati con oro et seta in Moldavia, raccomandati al Signor
Michali d’Alvise, mercante di Polonia, acciò li dovesse vender nella
Città di Leopoli, et questo lo so per essermi ritrovato all’arrivo di essi
tapedi [sic!] in Moldavia […]». […] Il Signor Giovanni Grillo,
testimonio citato, admonito ‹e› giurato, et interrogato circa
l’oltrascritto capitolo a lui letto rispose: «mentre mi trovavo in
Moldavia, viddi li predetti tap‹p›eti d’oro et di seta in mano del Signor
Michali di Alvise, dat‹t›ili dal Signor Diamantin Raso, acciò li doveva
vender alla fiera di Leopoli […]». […] Il Signor Antonio de Via,
testimonio citato ‹e› admonito, et interrogato circa l’oltrascritto
capitolo a lui letto rispose: «è vero che il Signor Diamantin Raso
diede in Moldavia al Signor Michali de Alvise 6 tap‹p›eti con oro et

4 Alexandru Iliaş, în a doua domnie în Moldova (1631 decembrie–1633

aprilie).
5 Archivio di Stato di Venezia (în continuare ASV), Bailo a Costantinopoli.

Cancelleria, b. [pachetul] 330, doc. nenumerotat, ad datum (24 septembrie

1632).
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 131

seta, acciò li vendesse alla fiera di Leopoli, et questo so per esser io

stato presente quando gli li diede […]»” 6 .

Nu cunoaştem decizia lui Giovanni Cappello în privinţa acestui

litigiu comercial. Este însă cert că, dincolo de implicarea lor în
comerţul de tranzit, negustorii străini menţionaţi în sursele amintite
erau totodată şi participanţi activi la comerţul exterior al Ţărilor
Române, într-o perioadă de vârf a exportului de piei brute şi tăbăcite,
ceară, peşte sărat şi caviar pe piaţa veneţiană, mărfuri transportate pe
rutele maritime, tranzitând prin Constantinopol, sau pe cele terestre,
prin Balcani şi apoi prin portul dalmat Split. Materiile prime din Ţara
Românească şi Moldova erau mărfuri exportate preponderent la
Constantinopol, dar nu este mai puţin adevărat că o parte consistentă
din disponibilul de piei şi ceară erau trimise spre desfacere, de către
negustorii otomani, de grecii supuşi ai Porţii sau ai Serenissimei, de
raguzani sau chiar de veneţieni, pe pieţele din Peninsula Italică, prin
porturile Veneţia şi Ancona 7 .
Negustorii musulmani, individual sau în asociere cu alţi etnici
supuşi ai Porţii, aveau o activitate la fel de dinamică, deşi nu
precumpănitoare, în exportul de mărfuri din Ţărilor Române către
pieţele italiene, prin Veneţia şi Ancona. Acumulând lichidităţi
consistente, în urma afacerilor profitabile derulate în comerţul la
medie şi lungă distanţă, negustorii, din dorinţa de a obţine câştiguri
rapide, obişnuiau să împrumute bani cu camătă, însă
indisponibilizarea unor sume mari îl priva pe creditor, în caz de
insolvenţă a debitorului/debitorilor, de posibilitatea utilizării
capitalului necesar pentru continuarea afacerilor comerciale. Un astfel
de caz, deosebit de interesant în a ilustra diversitatea relaţiilor de
credit din Europa Răsăriteană, îndeosebi rolul pieţei
constantinopolitane în disponibilizarea lichidităţilor necesare în
situaţii de natură politică, pentru nevoi personale şi pentru angajarea

6 Ibidem.
7 Cristian Luca, L’importazioni di merci levantine nella Venezia del Seicento e del
primo Settecento: la cera e i pellami provenienti dai Principati Romeni, în L’Italia e
l’Europa Centro–Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politico-
diplomatica, economica e dei rapporti culturali, vol. editat de Cr. Luca, Gianluca
Masi, Andrea Piccardi, Brăila–Veneţia, 2004, pp. 321-362.
132 Cristian Luca

în operaţiuni comerciale, este şi cel care, în februarie 1639, a trezit

interesul reprezentantului diplomatic şi consular veneţian la
Constantinopol; astfel, secretarul bailului Alvise Contarini a transcris
în registrul ambasadei veneţiene un memoriu, tradus din turco–osmană
în limba italiană de către unul dintre dragomanii aflaţi în slujba
diplomatului Serenissimei, pe care doi musulmani, Hağği Mehmet şi
Hasan Bey, îl adresau autorităţilor otomane – probabil Divanului
Porţii – spre a obţine dreptul de a recupera de la numeroşii debitori ai
defunctului lor nepot, Hağği Hamza, fiul lui Mehmet, sumele de bani
pe care acesta din urmă le împrumutase din capitalul companiei
comerciale în care fusese asociat cu evreul Daniel, fiul lui Salomon.
Enumerarea debitorilor celor doi asociaţi şi faptul că sumele
împrumutate nu erau la acea dată nici măcar în parte recuperate,
sugerează intrarea în stare de insolvenţă a companiei, situaţie care,
probabil, a coincis cu dispariţia unuia dintre asociaţi: negustorul
otoman Hağği Hamza. Unchii dinspre tată ai defunctului precizau în
solicitarea adresată autorităţilor centrale ale Porţii:
„[...] ‹Hağği› Hamsa, ‹figlio› di Mehmet, nostro nipote, era stato in
negotio di compa‹g›nia col sopradetto Daniel ‹di Salomon›, però di
ragione di questa compagnia vi sono molti debitori, cioè: il presente
Prencipe di Moldavia, Lupulo 8 , dal passato Prencipe Alessandro 9 ,
dalla moglie di Battista Viveli 10 al presente Prencipe di Valachia,
Matthias 11 , et dal passato Prencipe Radulo 12 alli Generi del
Scarlato 13 , detti Costantin 14 e Dimitrachi 15 , da un altro Costantin, et

8 Vasile Lupu.
9 Alexandru Iliaş.
10 Mărioara Banopulos Vevelli, sora lui Alexandru Iliaş, soţia lui Constantin

Battista Vevelli în a doua căsătorie (a se vedea Cr. Luca, La gestione familiare

degli affari mercantili nel commercio internazionale riguardante l’area del Basso Danubio
durante il XVII secolo: la fortuna dei Vevelli, dei Locadello e dei Pepanos, în La
famiglia nell’ecconomia europea, secc. XIII–XVIII/The Economic Role of the Family in
the European Economy from the 13th to the 19th Centuries. Atti della «Quarantesima
Settimana di Studi di Prato», 6–10 aprile 2008, vol. editat de Simonetta
Cavaciocchi, Florenţa, 2009, p. 533, p. 539).
11 Matei Basarab.
12 Radu Mihnea.
13 Influentul negustor constantinopolitan Scarlat Grama (Beglitzi).
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 133

in Galata dal figliolo del Duca Drapier, da Abram de Naim hebreo, et

da un certo Mustafa, et parimenti in Venetia da molti parti, et
similmente in Angori” 16 .

Informaţiile cuprinse în acest izvor ar putea fi probate de

poliţele de împrumut ce vor fi însoţit solicitarea celor doi moştenitori
legali otomani, documente care odată scoase la lumină din arhivele
istorice ale fostelor structuri centrale ale Porţii ne-ar înfăţişa
identitatea şi puterea financiară a unora dintre negustorii şi cămătarii
constantinopolitani de la care domnii Moldovei şi Ţării Româneşti au
împrumutat o parte din sumele de bani necesare „treburilor ţării” şi
intereselor personale.
Necesitatea de a accede la pieţele din Sud–Estul Europei, chiar
şi în perioadele de beligeranţă veneto–otomană, era stringentă pentru
economia veneţiană, astfel că intermedierea negustorilor raguzani, a
balcanicilor supuşi ai Porţii, a vaselor franceze şi olandeze, era
vremelnic acceptată de autorităţile centrale ale Serenissimei, deşi
suspiciunile privitoare la eventualitatea monopolizării de către
concurenţă a schimburilor de mărfuri dintre lagună şi Levantul
otoman impuneau totodată supravegherea atentă a navigaţiei pe
rutele ce făceau legătura între Constantinopol şi Peninsula Italică. În
vara anului 1694, în perioada războiului dintre Liga Sfântă – la care
aderase şi Serenissima – şi Imperiul Otoman, autorităţile centrale ale
Porţii adoptaseră măsuri dure împotriva Veneţiei, interzicând
comerţul negustorilor veneţieni în teritoriile otomane şi plasarea
cetăţenilor şi supuşilor veneţieni sub protecţie franceză, engleză sau
olandeză; de asemenea se interzicea acceptarea mărfurilor
negustorilor veneţieni pe vasele comerciale străine care navigau în
apele otomane. Măsura adoptată de Poartă era menită să submineze
economia veneţiană şi să constrângă Veneţia a încheia pacea separată
cu Imperiul Otoman, abandonându-şi aliaţii din Liga Sfântă. Situaţia
dificilă în care se desfăşura comerţul Veneţiei cu Europa Răsăriteană

14 Constantin Rosetti (Ruset) „Cuparul”, soţul Asaninei.

15 Dimitrie Gulianò, soţul Sofiei.
16 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 348, doc. nenumerotat, ad datum (2

februarie 1639).
134 Cristian Luca

era astfel sintetizată de Cinque Savi alla Mercanzia, cei responsabili cu

„politicile economice” ale Serenissimei:
„[…] Credono alcuni che i Greci, ma particolarmente che gl’Hebrei,
sudditi del Gran Signore, possano approfittarsi dal‹l›e congiunture
per attrahere a se il negotio di queste nostre parti, et che gl’Armeni
pure siano per fare il medesimo. Dicono altri che i Francesi siano per
far confluire dalla Francia le merci che si estrahevano da Venezia.
Taluno si espresse che il Raguseo Lucca Barca possa divisare [sic!]
qualche progetto, formalizandosi poter far scala da Costantinopoli a
Ragusi, e da Ragusi a Venetia. Convengono poi tutti che il Doaniero
[marele vameş otoman de la Constantinopol, n. n.] attendeva il
medesimo negotio Veneto, ma principalmente col mezzo delle Case
Francesi, essendo poche quelle d’Inglesi et Olandesi, e queste con
pochissimo traffico” 17 .

Interdicţiile adoptate de Poartă au rămas inoperabile, deoarece

intermedierea negustorilor balcanici şi a celor occidentali, în primul
rând francezi, ca şi pragmatismul autorităţilor otomane, interesate de
încasarea taxelor vamale şi de menţinerea nivelului constant al
propriilor venituri, au îngăduit veneţienilor să continue, chiar dacă la
un volum inferior faţă de perioada anterioară, raporturile comerciale
cu Levantul şi Europa Central–Răsăriteană (a se vedea Graficul 1).
Negustorii greci, aromâni, armeni, evrei şi alţi balcanici supuşi ai
Porţii au acţionat cu abilitate, dovedindu-şi dinamismul şi priceperea,
controlând aproape în totalitate, în perioada conflictului Ligii Sfinte
cu Poarta, comerţul Veneţiei cu Levantul otoman şi Ţările Române,
iar după încheierea păcii, în 1699, au reuşit şi în veacul al XVIII-lea să
constituie elemente în egală măsură importante în comerţul exterior al
Serenissimei, al Munteniei şi al Moldovei 18 .

17 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 2a Serie, b. 47, doc. nenumerotat, ad datum
(19 iunie 1694).
18 Valeriu Papahagi, Contribuţii la istoria relaţiilor comerciale ale Munteniei cu

Peninsula Balcanică şi cu Veneţia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în „Revista

Istorică”, XIX, nr. 4-6, 1933, pp. 119-126; idem, Ştiri relative la relaţiile
aromânilor moscopoleni cu armatorii şi negustorii din Ragusa în secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, în „Revista Istorică”, XX, nr. 4-6, 1934, p. 152-166; idem,
Aromânii moscopoleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
Bucureşti, 1935.
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 135

Graficul 1. Taxa de ancoraj încasată la Veneţia în anii

fiscali 1684/1685–1693/1694

Durazzo 8576

7600
Porturile de plecare ale vaselor comerciale

Split
7100
6900 7000 6950 6980
6750
Raguza
6030
5878

Fiume

Scutari

Curzola 2785

1980 2000 2090

Boiana 1840 1910
1690 1656 1540

946 900
750 810
600
400
325 356
330 425 293
251 150 200 210 164 50
50
0 50
0 40
0 30
20
0 90
0 120
0 60
55
16
0 100
0 80 160
0 0
1684- 1685- 1686- 1687- 1688- 1689- 1690- 1691- 1692- 1693-
1685 1686 1687 1688 1689 1690 1691 1692 1693 1694
Valorile sunt exprimate în ducaţi veneţieni

Surse: ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 2a Serie, b. 47, doc. nenumerotat, ad
datum (1694) („Mercantie che sono state spedite al Novo Stallaggio di
Levante dalle sottoscritte scalle, che sono dentro del Golfo, e che hanno
fatto di Datio come segue”).
136 Cristian Luca

La 20 noiembrie 1698, negustorul balcanic Sava Vladislavić

încărca la Constantinopol, pe un vas comercial ce urma să ridice
ancora cu destinaţia Ancona, „433 [...] cori di manzo Bogdani
pastermani, di pelo borso, bollati alla coda con bollo di ferro
tagliente” 19 ; aşadar, pieile din Moldova, atât neprelucrate, cât şi
tăbăcite, ca în cazul acestui transport expediat unor negustori
raguzani, continuau să aibă căutare în Peninsula Italică, fiind în
general considerate superioare calitativ celor din Balcani. Astfel se
explică preferinţa negustorilor implicaţi în comerţul exterior al Ţărilor
Române pentru pieile de bovine 20 , achiziţionate mai ales din
Moldova, alături de mărfurile devenite tipice pentru exporturile
moldo–muntene în secolul al XVII-lea şi în veacul următor: ceară
brută, morun sărat şi caviar. Negustorii alogeni au fost principalii
protagonişti ai tranzacţiilor cu aceste mărfuri, aduse în cantităţi
considerabile spre desfacere la Veneţia.
Activitatea unui alt negustor străin implicat în tranzacţionarea
mărfurilor din Ţările Române ne este cunoscută dintr-o suplică
adresată bailului Lorenzo Soranzo, la 6 decembrie 1700, în legătură cu
un litigiul generat de un împrumut a cărei achitare era solicitată de
creditori. Astfel, negustorul veneţian Girolamo Campagnano se
înţelesese cu negustorii olandezi Gaşpar Chazelles şi Elias Chazelles
să le restituie în rate un împrumut de 400 de ţechini, iar în contul
dobânzii datorate, debitorul le încredinţase acestora în folosinţă casa
pe care o deţinea la Constantinopol, câtă vreme el şi fiul său s-au aflat
în Ţara Românească, în răstimpul 1698-1700, pentru afaceri
comerciale. În perioada şederii în Ţara Românească, Campagnano
corespondase cu creditorii săi, fraţii Chazelles, a căror companie
comercială era una dintre cele mai importante companii olandeze ce
activau la Constantinopol în primul deceniu la secolului al XVIII-

19 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 319 II, doc. nenumerotat, ad datum

(20 noiembrie 1698).
20 Magdelena Stoyanova, I cuoi “bulgari” a Venezia, în L’Europa Centro–

Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e
civiltà (1300-1700), vol. editat de Cr. Luca, G. Masi, Brăila–Veneţia, 2007, pp.
312-314.
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 137

lea 21 , în căutarea unei soluţii pentru achitarea împrumutului; debitorul

refuza însă plata dobânzii, considerând că prin încredinţarea casei sale
din capitala Porţii în folosinţa temporară a creditorilor era absolvit de
obligaţii suplimentare faţă de aceştia. Tipologia mărfurilor
comercializate de Girolamo Campagnano nu este menţionată în
suplica pe care el o adresa diplomatului veneţian, nici motivaţia
şederii sale, vreme de circa doi ani, în Ţara Românească, însă nu
poate fi vorba decât de negoţ cu produse achiziţionate din spaţiul
extracarpatic sau cu mărfuri veneţiene aduse spre desfacere pe piaţa
munteană. Iată cum prezenta Girolamo Campagnano problema
litigiului dintre el şi creditorii săi:
„[...] nella mia partenza di qua [Constantinopol, n. n.] per Vallachia,
ho saldato ogni conto tra di me e Signori Gasparo et Elia Chazelly
[Chazelles, n. n.], dove li restavo debitore della somma di leoni 400,
per li quali ho dato la mia obbligatione, facendosi sicuri sopra una
casa mia e campo situata in Biuchderè, sopra questo Canale, con
conditione che per due anni io dovessi godere il dinaro, senza
interesse alcuno, e loro godere la casa suddetta senza fitto; spirati poi
li due anni ‹dovevo› bonificarli per l’avvenire l’interesse a ragione de’
12 per cento l’anno. Partito io per Vallachia, e spirato il termine
predetto delli due anni, mi scrisse il Signor Chazelly che voleva il suo
dinaro, ed io risposi che per all’hora mi trovavo impotente da
soddisfare, ‹e› mi replicò che si contentava di rimborsarsi poco alla
volta, et io gli ho promesso di farlo, ma vedendo poi che le mie
circostanze non ammettevano l’adempimento gli ho scritto che
procurassero di vender la casa, e mi rispose che per leoni 400 sarebbe
difficile di ritrovar compratore” 22 .

Girolamo Campagnano a revenit la Constantinopol, din Ţara

Românească, cel mai târziu în noiembrie 1700, şi a solicitat
intervenţia bailului Lorenzo Soranzo pentru a-i determina pe
creditorii olandezi să renunţe la dobânda pretinsă pentru creditul de

21 Alexander H. de Groot, The Dutch Nation in Istanbul, 1600-1985: A

contribution to the social history of Beyoğlu, în idem, The Netherlands and Turkey:
Four hundred years of political, economical, social and cultural relations. Selected essays,
İstanbul, 2007, p. 41.
22 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 319 II, doc. nenumerotat, ad datum

(6 decembrie 1700).
138 Cristian Luca

400 de ţechini, însă nici diplomatul veneţian nu a reuşit să pună capăt

litigiului, care a ajuns să fie judecat de qādî-ul otoman din Pera, decizia
acestuia din urmă nefiind menţionată în registrul cancelariei
ambasadei Serenissimei la Constantinopol.
Informaţiile consemnate în actele oficiale ale reprezentanţei
diplomatice şi consulare veneţiene de la Poartă atestă prezenţa
constantă a negustorilor, supuşi sau cetăţeni ai Serenissimei, în Ţara
Românească, într-o perioadă în care, după încheierea păcii de la
Karlowitz (26 ianuarie 1699), deşi importurile de ceară şi piei din
spaţiul românesc, controlate de greci şi aromâni, au demarat mai greu,
totuşi continuau să reprezinte principalele mărfuri de export în
comerţul moldo–muntean cu Occidentul. Cea mai mare parte a
cantităţilor de ceară tranzitate în primele decenii ale secolului al
XVIII-lea prin portul otoman Durazzo, cu destinaţia Veneţia,
proveneau din Ţările Române, în vreme ce din Balcani erau preluate
mărfuri ca lână, tutun, o parte din pieile tăbăcite şi blănurile de vânat
(iepure, vulpe, lup, urs) 23 . În evidenţele consulatului veneţian de la
Durazzo rezultă numeroase transporturi de ceară pe care le
considerăm indubitabil ca provenind din Ţara Românească şi
Moldova; astfel de date, pe care le redăm în tabelul următor, au fost
înregistrate şi pentru anii 1702, 1703, 1705.
Tabel 1. Transporturi de ceară ajunse la Veneţia, tranzitând Durazzo,
în anii 1702, 1703 şi 1705
Data Negustorul Negustorul Cantitatea Sursa
care care
expedia recepţiona şi
marfa de la comercializa
Durazzo marfa la
Veneţia
11 iulie „Di ragione del Nicolae „coletti 16” ASV, Cinque
1702 Nobil Huomo Caragiani Savi alla
Serbano (Nikolaos Mercanzia. 1a
Cantacuzeno” Karaiannis) Serie, b. 555,
doc.

23V. Papahagi, Les Roumains de l’Albanie et le commerce vénitien aux XVIIe et

XVIIIe siècles, în „Mélanges de l’École roumaine en France”, 1931, pp. 43-
124; idem, Aromânii moscopoleni, passim.
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 139

nenumerotat,
ad datum
18 iulie Nikos Giorgio Peio 250 de ocale Ibidem, ad
1703 Mavroidi datum
14 iulie Stati Nikos, Nicolae 6595 ocale Ibidem, ad
1705 Duca, Nikos Caragiani datum
şi Giorgio
Kiros
14 iulie Dima şi Nicolae 2798 ocale Ibidem, ad
1705 Cozzi Hagi Caragiani datum
Marcu
14 iulie Ioan Teodor Nicolae 2438 ocale Ibidem, ad
1705 Siguri Caragiani datum
14 iulie Constantin Nicolae 2771 ocale Ibidem, ad
1705 Giorgio Caragiani datum
14 iulie Iannis Duca compania 2491 ocale Ibidem, ad
1705 Cottoni datum
14 iulie Sava Lecha Giorgio Peio 1691 ocale Ibidem, ad
1705 datum
14 iulie Atanasie Giorgio 576 ocale Ibidem, ad
1705 Giorgio Stamatello datum
Pescasi

Negustorii greci şi aromâni au controlat aproape în totalitate

exporturile de ceară brută şi piei din Ţara Românească şi Moldova,
mărfuri destinate Veneţiei, unde materia primă era prelucrată şi apoi
exportată ca produs finit pe pieţele întregii Peninsule Italice şi în
Occident 24 . Veniturile consistente rezultate din vânzarea cerii pe piaţa
veneţiană au stimulat şi implicarea boierimii muntene în profitabilul
export al acestei materii prime; astfel, Şerban Cantacuzino
Măgureanu, vărul lui Constantin Brâncoveanu, a apelat la Nicolae
Caragiani (Nikolaos Karaiannis) – omul de încredere al domnului
Ţării Româneşti, alături de Manu Apostol/Apostol Manu – spre a
expedia 16 pachete de ceară la Veneţia, suma obţinută în urma
vânzării mărfii regăsindu-se, foarte probabil, în depozitele bancare

24 Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII-lea. Din relaţiile politico-
diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima,
Bucureşti, 2007, pp. 244-253.
140 Cristian Luca

deţinute de boierul muntean la Zecca Serenissimei 25 . Prezenţa în

Ţările Române a multora dintre negustorii cunoscuţi ca alimentând
piaţa veneţiană cu ceară şi piei este atestată de numeroase surse
contemporane, fiind limpede că materia primă era achiziţionată în
teritoriul extracarpatic. La 11 iulie 1702 tranzitau prin Durazzo
transporturi consistente de ceară, destinate asociaţilor din lagună,
expediate de negustorii greci şi aromâni: Giorgio şi Manu; Ioan
Zaraful; Statie Dedu; Gheorghe, Teodor şi Nicolae, fiii lui
Constantin 26 ; Costa Manole; Marco Tomarà; Adam Dimitrie; Simion
Gheorghe; Milea şi Mihail Nikos; Adam Papa; Andrei Papa; Iacob
Papa 27 ; Iannis Gheorghe Papa 28 . Partenerul majorităţii acestor
negustori, cel care prelua şi comercializa mărfurile la Veneţia, era
negustorul epirot, supus al Serenissimei, Nicolae Caragiani (Nikolaos
Karaiannis) 29 , care avea de multă vreme legături reciproc avantajos cu
negustorimea ce activa în Ţările Române. La 18 iulie 1703, în acelaşi
port din Albania otomană erau încărcate pe un vas de transport, ce
urma să ajungă la Veneţia, 250 de ocale de ceară, expediate de Nikos
Mavroidi lui Giorgio Peio, 1092 piei tăbăcite cordovani, trimise de
Costa Teodor lui Giorgio Stamatello, şi alte 2105 piei cordovani pe care
negustorul moscopolean Adam Papa le încredinţa companiei
Cottoni 30 . În răstimpul 15 iulie 1705–20 februarie 1706, prin Durazzo

25 Idem, Note sulle forme di assimilazione del capitalismo preindustriale nel Sud–Est

europeo: depositi bancari di provenienza valacca nella Zecca di Venezia, în idem,

Dacoromano–Italica. Studi e ricerche sui rapporti italo-romeni nei secoli XVI-XVIII,
Cluj-Napoca, 2008, pp. 184-185.
26 V. Papahagi, Aromânii moscopoleni, doc. XXIII, p. 165.
27 Gheorghe Papa achiziţiona frecvent ceară din Ţara Românească şi

Moldova (idem, Contribuţii, p. 121; idem, Aromânii moscopoleni, doc. XI, p.

152).
28 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 1a Serie, b. 661, doc. nenumerotat, ad datum

(11 iulie 1702).

29 Konstantinos D. Mertzios, Διαθήκη του Νικολάου Καραγιάννη του ποτέ

Λεονάρδου, în „Ηπειρωτικά Χρονικά”, nr. 11, 1936, pp. 140-151; Fotis

Baroutsos, Mercanti greci a Venezia: periodi e tendenze, în 500 anni dalla fondazione
della Comunità dei greci ortodossi di Venezia, 1498-1998. Δημοσία ιλαρία/ Pubblica
celebrazione, Veneţia, 1999, p. 143, p. 150; Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia,
pp. 251-252, nota 187.
30 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 1a Serie, b. 661, ad datum (18 iulie 1703).
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 141

tranzitau spre Veneţia, pe lângă lână, tutun, mătase, bumbac, mărfuri

provenind din Balcani şi din Orient, circa 49,85 tone de ceară, 251
(=55131 buc.) baloţi de piei cordovani şi 20 de butoaie cu caviar 31 .
Majoritatea covârşitoare a cerii, întreaga cantitate de caviar, ca şi bună
parte din pieile tăbăcite proveneau din Ţările Române. Analiza
documentelor conservate în arhiva consulatului veneţian de la
Durazzo indică faptul că au tranzitat portul otoman, cu destinaţia
Veneţia, cantităţi considerabile de ceară brută şi piei, care proveneau
cu siguranţă din Moldova şi Ţara Românească. Un raport al
diplomatului Carlo Ruzzini 32 , ca şi alte documente oficiale ale
autorităţilor centrale veneţiene 33 , atestă neîndoielnic faptul că
majoritatea cantităţii de ceară brută importată la Veneţia provenea din
spaţiul românesc, de unde o achiziţionau negustorii grecii, aromânii ş.
a. Informaţii fragmentare, însă nu lipsite de relevanţă, ne îngăduie să
urmărim evoluţia importurilor de ceară brută şi piei care au tranzitat
Durazzo, cu destinaţia Veneţia, în cursul câtorva luni din răstimpul
1705-1707.
Tabel 2. Transporturi de ceară şi piei ajunse la Veneţia, tranzitând
Durazzo, în răstimpul 1705-1707
Data Cantitate Cantitate piei Sursa
ceară
21 iulie 16,86 tone 146 baloţi cordovani; ASV, Cinque Savi alla
1705 31 baloţi montoline; Mercanzia. 1a Serie, b.
6 baloţi damaschini 661, doc.
nenumerotat, ad
datum
13 aug. 7,70 tone 23 baloţi cordovani; Ibidem, ad datum
1705 20 baloţi montoline;
11 baloţi damaschini
27 sept. 2 pachete piei de miel Ibidem, ad datum

31 Ibidem, doc. nenumerotat.

32 Ibidem, b. 555, doc. nenumerotat, ad datum (20 noiembrie 1719).
33 Cr. Luca, Ţările Române şi Veneţia, pp. 245-252.
142 Cristian Luca

1705 (agnelline conciate)

31 dec. 14,65 – Ibidem, ad datum
1705 tone ∗
11 106,68 73 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
aprilie tone
1706
27 47,42 tone 64 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
iunie
1706
1 iulie 54,85 tone 65 baloţi cordovani Ibidem, ad datum
1707
20 aug. 20 tone 12 baloţi „pellami” Ibidem, ad datum
1707

În cursul anului 1707, dragomanul Cristofor Tarsia inventaria,

între actele ambasadei Serenissimei la Constantinopol, „[...] 10 carte
concernenti la morte in Galata d’un giovine Veneto venuto di
Valacchia” 34 , defunctul putând fi un tânăr agent al unei companii
comerciale veneţiene. Câţiva ani mai târziu, la 20 octombrie 1710,
ambasadorul veneţian la Viena, Lorenzo Tiepolo, îi scria bailului
Alvise Mocenigo: „[...] un mercante passa in Valacchia da dove mi fa
sperare che gli sarà sicuramente spedita la presente [scrisoarea, n. n.]”.
Aşadar, unui negustor care părăsea Viena, urmând să ajungă în Ţara
Românească pentru negoţ, ambasadorul veneţian îi încredinţa
corespondenţa destinată bailului de la Constantinopol; este
neîndoielnic faptul că acest curier ocazional era o persoană de
încredere, altminteri diplomatul nu ar fi apelat la serviciile sale.
După încheierea păcii de la Passarowitz, în 1718, Veneţia
încerca să reia rapid fluxul schimburilor de mărfuri cu Europa
Răsăriteană, dar problemele provocate de războiul recent încheiat,
sporirea concurenţei occidentale pe pieţele Imperiului Otoman şi
chiar cantităţile limitate de mărfuri disponibile erau invocate de
ambasadorul extraordinar Carlo Ruzzini, în amintitul raport expediat

∗
Marfă expediată de Nicolae Caragiani, Giorgio Peio, Dimitrie Giorgio,
Iannis Duca, Dimitrie Costa, Nicolae Papa, Adam Papa, Ioan Papa,
Constantin Giorgio, Nicolae Teodoru, Alexe Teodoru, Nikos Mavroidi ş. a.
34 ASV, Bailo a Costantinopoli. Cancelleria, b. 318 I, doc. nenumerotat (1707).
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 143

de la Constantinopol Senatului veneţian, la 20 noiembrie 1719, spre a

înfăţişa cauzele regresului comerţului Republicii cu Levantul otoman
şi Ţările Române:
„[…] Non è così [ca la Smirna, n. n.] per ora questa ‹scalo› di
Costantinopoli, dove con assai difficoltà s’incontra l’occasione di dar
un pieno carico alli vascelli che arrivano. Tre sono soglion esser le
merci, che di qui si asportano: lane, cuori, e cere. Gli ultimo capi,
provenendo nella maggior parte dalla Valacchia, ora ci giungono con
molta diminuzione de’ tempi passati per li danni che ha inferito
l’ultima guerra a quell Paese, e per la divisione successa con Cesare
dopo la Pace. Le lane poi per il più si raccolgono dalla Nazione
Francese […] trasportate a Marsiglia servono alla fabbrica di quelle
pannine che nella quantità di 5 000 pezze in circa annualmente qui [la
Constantinopol, n. n.] si trasportano” 35 .

Diplomatul afirmă, aşadar, limpede că Ţara Românească era

principalul furnizor de ceară şi piei al Veneţiei; desigur că anexarea
Olteniei de către Habsburgi a privat exporturile Ţării Româneşti de o
parte a cerii brute rezultată din stupinele 36 din teritoriul intrat sub
controlul imperialilor, însă producţia apicolă din restul ţării a suplinit,
în bună măsură, pierderile suferite.
În anii 1733-1734, membri şi apropiaţi ai familiei Conegliano,
evrei sefarzi din Veneţia stabiliţi la Constantinopol, implicaţi în negoţ
şi cămătărie, au ajuns în Ţara Românească şi Moldova spre a recupera
bunurile lui Giuseppe (Josef) Conegliano, fost medic al domnilor
fanarioţi Grigore al II-lea Ghica şi Constantin Mavrocordat.
Giuseppe (Josef) Conegliano, fiul lui Leon Conegliano, murise în
Moldova, fără a avea urmaşi, bunurile rămase după decesul lui fiind
preluate de singurii lui moştenitori legal recunoscuţi, verii săi dinspre
tată: Asteo, Isac şi Gad Conegliano. Cei din urmă declarau, într-o
depoziţie înregistrată de secretarul bailului Angelo Emo, la 19 august
1733: „[...] non restare fra loro niuna pretesa, né dimanda, tanto per
l’eredità del quondam Domino Gioseppe di Leon Conegliani, loro

35 ASV, Cinque Savi alla Mercanzia. 1a Serie, b. 555, doc. nenumerotat, ad datum
(20 noiembrie 1719).
36 Nicolae Niţu, Aspecte ale albinăritului în Oltenia, în „Arhivele Olteniei”, s. n.,

nr. 4, 1985, pp. 260-263.

144 Cristian Luca

cugino morto in Moldavia, per aver ogni uno ricevuto la sua giusta
parte […]” 37 . În primăvara anului următor, la 18 martie 1734,
ambasada veneţiană de la Constantinopol deţinea informaţii asupra
intenţiei fraţilor Conegliano, Isac şi Gad, „[...] anco a nome d’Asteo,
altro loro fratello esistente in Venezia, ad Abramo Emanuel loro
domestico acciò che dovesse trasferirsi in Valachia per rinvenire
riscontrasse di ragione de quondam Domino Iseppo quondam Leon
Conigliano, loro cugino ‹che› serviva in figura di medico quel Principe
[…]” 38 . Cei trei fraţi decideau de această dată să încredinţeze unei
persoane de încredere, Abramo (=Avram) Emanuel, „loro
domestico”, responsabilitatea de a căuta şi recupera din Ţara
Românească tot ceea ce aparţinuse defunctului medic Giuseppe
(Josef) Conegliano.
Cele câteva figuri de negustori şi frânturile menţionate din
activitatea lor, schiţate pe temeiul unor surse veneţiene inedite, pun în
lumină aspecte ale comerţului exterior al Ţărilor Române, îndeosebi
evoluţia exporturilor de materii prime moldo–muntene la Veneţia în
primul deceniul al secolului al XVIII-lea, şi ale comerţului de tranzit
din Moldova veacului anterior.

37 ASV, Bailo a Costantinopoli. Atti Protocolli, b. 291, reg. 65, doc. nenumerotat,
ad datum (19 august 1733).
38 Ibidem, ad datum (18 marzo 1734).
 „Neguţătoriu streinu” de ţară. Negustorii alogeni din Ţările Române 145

THE “FOREIGN MERCHANT”. NEW INFORMATION REGARDING THE

ALLOGENEOUS MERCHANTS FROM THE ROMANIAN PRINCIPALITIES IN
THE 17th–18th CENTURIES

(Abstract)

On the basis of several unpublished sources identified at Venice State

Archives, this paper analyses succinctly a few episodes, whose main
protagonists are Greek and Venetian merchants involved in the transit trade
of the Romanian Principalities in the 17th century, but also in massive
imports of raw materials, purchased in the 17th–18th centuries in Wallachia
and Moldavia and traded on the markets from the central and northern parts
of the Italian Peninsula, where they got through the ports of Venice and
Ancona. Diamandis Raso, a Greek tradesman from Constantinople, sent
Oriental carpets, in 1631, to be sold at Lvov, in Poland, the products being
transited through Moldavia. The Muslim Hağği Hamza, son of Mehmet, an
Anatolian Turk by origin, in partnership with the Jew Daniel, son of
Salomon, was in the same time merchant and usurer, lending money, in the
1630s, to Greek–Levantine tradesmen and to several rulers of Wallachia and
Moldavia. Towards the end of the 17th century, the Balkan merchants, such
as Sava Vladislavić, sent to Ragusa or Venice considerable quantities of
tanned hides and raw wax, products coming from the Romanian
Principalities, the main export products of the northern Danubian states.
The documents kept in the archive of the Venetian consulate from Durazzo,
the main port of transit on the coast of Ottoman Albania, allowed us to
make some statistical observations, materialised in two tables: Table 1. Wax
transports reaching Venice, by transiting Durazzo, in the years 1702, 1703
and 1705, and Table 2. Wax and hides transports reaching Venice, by
transiting Durazzo, in the period 1705-07 and in Graphic 1. Mooring fee
charged by Venice in the fiscal years 1684/1685–1693/1694. According to
the data extracted from these sources, from a rapport dated November 20,
1719, written by the diplomat Carlo Ruzzini, as well as from other official
documents of the central Venetian authorities, it undoubtedly results that
the largest part of the raw wax and a considerable part of the hides imported
at Venice, in the second half of the 17th century and all through the 18th
century, came from the Romanian territory, where it was bought and was
then traded on the Venetian market by Greek, Aromanian, Armenian and
generally speaking by Balkan merchants.