Clausewitz

Adrian LESENCIUC
GÂNDIREA MILITARĂ
ROMÂNEASCĂ
SUB AMPRENTA
CLAUSEWITZIANĂ
București, 2019
Reproducerea anastatică după ediţia principes a lucrării Despre război,
autor General Carl von Clausewitz.
Ediție îngrijită de redacția revistei Gândirea Militară Românească.

CUPRINS
Cuvânt înainte ................................................................................ 5

Scurtă introducere ......................................................................... 7
1. Gândirea militară românească înainte de Marea Unire.

Proiecţia oficială prusacă vs. dezideratul şcolii franceze ......... 11
1.1 Gândirea militară la începutul secolului XX ....................... 11
1.2 Bazele programului de dezvoltare
a gândirii militare româneşti ..................................................... 12
1.3 Dezvoltarea gândirii militare româneşti
la începutul secolului XX .......................................................... 15
1.4 Gândirea militară românească sub influenţa
celor două şcoli de gândire: prusacă şi franceză ....................... 17
2. Gândirea militară românească după Marea Unire ............... 19

2.1 Reorganizarea Armatei României din 1917
şi alinierea la şcoala franceză .................................................... 19
2.2 Primele semne ale inadecvării ............................................. 21
2.3 Spre o şcoală de gândire militară românească? ................... 23
2.4 Concluzii parţiale despre navigarea în contra curentului .... 26
3. Carl von Clausewitz, Despre război.

Deformări ideologizante .............................................................. 27
3.1 Ce este războiul? ................................................................. 27
3.2 Războiul absolut sau buna intenţie a lui Clausewitz
şi începutul deformărilor din incapacitatea de înţelegere
a continuatorilor ideilor sale ...................................................... 30
3.3 Alte deformări în interpretare plecând de la proiecţiile
deontologice şi dialectice ale lui von Clausewitz ..................... 33
4. Clausewitzianismul .................................................................. 37
4.1 Emergenţa ideilor clausewitziene ........................................ 37
4.2 Neoclausewitzianismul ....................................................... 41
4.3 Paradigma clausewitziană şi limitele orizontului său ......... 44
3
Gândirea militară românească sub amprenta clausewitziană
5. Postclausewitzianismul. Anticlausewitzianismul .................. 48

5.1 Mediul conflictual postclausewitzian .................................. 48
5.2 Revolution in Military Affairs ............................................. 49
5.3 Noile raporturi de putere ..................................................... 53
5.4 Războiul postclausewitzian, război postmodern ................. 55
5.5 Anticlausewitzianismul sau o contraideologie .................... 60
6. Gândirea militară românească

în raport cu gândirea clausewitziană ......................................... 65
6.1 Moştenirea clausewitziană pe filieră sovietică.
Reinterpretarea după Engels ..................................................... 65
6.2 Poziţionări neoclausewitziene. Războiul continuu ............. 69
6.3 Poziţionări postclausewitziene ............................................ 76
7. Reflectarea operei lui Clausewitz

în Gândirea militară românească ................................................ 80
7.1 Necesitatea studiului ........................................................... 80
7.2 Despre război în ultimii 20 de ani
de Gândire militară românească ............................................... 81
7.3 Trimiteri generale. Lecturi ale ediţiilor în limba engleză .... 85
7.4 Concluzii ............................................................................. 89
Bibliografie .................................................................................. 100
4
CUVÂNT ÎNAINTE
General de brigadă Dragoş-Dumitru IACOB
Peste 200 de ani au trecut de când un tânăr căpitan prusac, pe

nume Carl Philipp Gottfried von Clausewitz, se lansa într-o curajoasă
şi totodată productivă polemică în ce priveşte esenţa strategiei militare,
cu nimeni altul decât faimosul general von Bulow, erou al războaielor
purtate de Prusia contra Franţei lui Napoleon. Avea să-şi consolideze
întreg eşafodajul teoretic în următorii 20 de ani, lăsând posterităţii o
capodoperă a gândirii militare, Despre Război, o lucrare-monument
care încă se studiază în majoritatea academiilor militare din lume şi
care continuă să ne ofere explicaţii şi reinterpretări pertinente în ceea ce
priveşte fenomenul atât de complex al războiului.
Gândirea militară românească nu putea să nu fie influenţată de
filosofia războiului atât de meticulos alcătuită de teoreticianul german.
De fapt, nu cred să existe în lume o şcoală de gândire militară care să
nu se fi inspirat din preceptele acestuia, devenite adevăruri universal
valabile în orice demonstraţie teoretică ce urmăreşte descifrarea
aspectelor esenţiale ale războiului. Lucrarea de faă are marele
merit, aşadar, de a ne lămuri în privinţa ratei de absorbţie a ideilor
clausewitziene de către teoreticienii militari români şi, mai mult decât
atât, de a ne descrie modul în care acest lucru s-a realizat în cele trei
mari etape istorice analizate: înainte şi după Marea Unire din 1918,
precum şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosind un procedeu
complex de analiză şi detecţie a urmelor lăsate de clausewitzianism în
gândirea militară română modernă, autorul demonstrează, fără echivoc,
că există influenţe certe, gradul de profunzime al acestora depinzând de
modul în care era poziţionată societatea românească în epocă, dar şi de
perenitatea ideilor clausewitziene, fiind evident că nu toate au rezistat
testului ultim al timpului. Studiul trebuie însă elogiat şi deoarece ne
reaminteşte că dincolo de încercările de aliniere la curentele teoretice
care au făcut istorie de-a lungul timpului, a existat şi o şcoală autohtonă
de gândire militară. O şcoală nu foarte bine dimensionată, este adevărat,
şi nu întotdeauna în acord cu tendinţele momentului, însă mereu
5
preocupată în a expune şi a consolida caracterul naţional al teoriilor

elaborate. Mareşalul Alexandru Averescu, generalii Constantin Hârjeu
şi Ion Manolescu, colonelul G. Vizanti, locotenent-colonelul Mircea
Tomescu, maiorul Scarlat Urlăţianu sunt doar câţiva dintre teoreticienii
militari români care au susţinut evidenţierea dimensiunii naţionale în
procesul elaborării proiecţiilor doctrinare.
O întrebare se naşte în urma lecturării acestui studiu: în ce măsură
mai este relevant Clausewitz, în prezent, în condiţiile în care impactul
noilor tehnologii este evident în ce priveşte originea şi desfăşurarea
conflictelor. Realitatea este însă că, în pofida evoluţiei fără precedent a
mijloacelor de luptă, natura războiului, în esenţa sa, a rămas neschimbată
şi marcată în continuare de principalele elemente definitorii ale sale:
violenţa, starea de incertitudine, şansa şi fricţiunea forţelor oponente.
Războiul îşi poate schimba culoarea, „ca un cameleon”, mai spunea
Clausewitz, iar aceste cuvinte par astăzi mai aproape de adevăr ca
niciodată, în contextul noii revoluţii în afacerile militare, al cărei impact
asupra viitorului războiului este de necontestat. Armatele masive,
animate de vechile teorii de anihilare specifice epocii industriale vor
deveni amintire. Acum accentul se pune pe tehnologie şi informaţie,
pe viteză şi precizie, pe inteligenţa artificială şi sisteme autonome, pe
capacitatea de a riposta, simultan, la mai multe niveluri de dezvoltare
a conflictului, cu intensităţi diferite, dacă situaţia o cere. Într-adevăr,
Clausewitz nu a luat în calcul, datorită limitelor epocii în care a trăit,
toţi factorii care astăzi constituie elemente fundamentale în teoria
conflictului. A eludat dimensiunea economică a războiului şi nu a atins
subiectul multi-dimensionalităţii acestuia, limitându-se la a descrie
războiul clasic între statele-naţiuni. Dar a reuşit să dea naştere unei
viziuni filosofice moderne asupra conceptului de război, care a incitat
la dezbateri generaţii întregi de teoreticieni militari şi care a constituit
sursă de inspiraţie doctrinară pentru majoritatea armatelor.
Privind lucrurile din această perspectivă, cu siguranţă viziunea
clausewitziană va continua să rămână de actualitate, atâta timp cât
războiul va rămâne un fenomen violent, impredictibil şi gata oricând să
escaladeze pe toate coordonatele sale.
6
SCURTĂ INTRODUCERE
Armata Română, organizată după modelul francez prin Legea

privitoare la instrucţia Armatei Principatelor Unite din 1860, promulgată
de Alexandru Ioan Cuza, a început să conteze pe plan internaţional abia
după Războiul de Independenţă (1877-1878). Dar, asupra organizării
în acea perioadă deja îşi pusese amprenta pattern-ul gândirii militare a
noului şef al statului, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, fost căpitan
în armata prusacă. În ciuda proiecţiei oficiale prusace, şcoala de gândire
militară românească a început să se dezvolte pe fundamente ale şcolii
franceze, dat fiind şi numărul mare de ofiţeri români, absolvenţi ai
studiilor militare în Franţa. Acest fapt va permite, după decembrie 1916,
când Misiunea militară franceză a început să aibă un rol fundamental în
reorganizarea Armatei României, o aliniere a şcolii de gândire militară
românească la cea franceză.
Gândirea militară românească din perioada interbelică a devenit
simptomatică pentru şcoala românească de ştiinţe militare, propunând
alinierea la ideile şcolii franceze, în declin ca model pentru proiecţiile
oficiale ale armatelor europene ale acelor ani. În plus, interesul
crescut pentru particular în detrimentul generalului, focalizarea pe
aspectele de ordin tactic, lipsa unei proiecţii unitare şi a unei coeziuni
doctrinare au permis ca lucrările cu potenţial de coagulare a gândirii
militare româneşti (cum ar fi cele ale căpitanului Mircea Tomescu) să
nu poată produce efectul scontat. În aceste condiţii, gândirea militară
românească a continuat să se situeze, în unele aspecte chiar în mod
accentuat, împotriva curentului. În paginile prezentei lucrări am adus
în atenţie, în subsidiar, şi perspectiva contrafactuală a posibilei evoluţii
a şcolii de gândire militară românească, în condiţiile în care ea nu ar
fi fost desfiinţată, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, de
şcoala sovietică.
7
În prezenta lucrare, după radiografierea acestor tendinţe în alinierea

şcolii de gândire militară românească la şcolile europene emergente, am
mutat accentul pe raportarea la perspectiva dominantă a primei jumătăţi
a secolului XX, cea clausewitziană. Am analizat rolul pe care l-a jucat
teoria generalului Clausewitz în cadrul proiecţiei strategice şi doctrinare
a ultimelor două secole şi m-am focalizat, în ultima parte a studiului,
pe gândirea militară românească. În secolul XX, chiar dacă au avut
loc modificări calitative fundamentale în ceea ce priveşte dezvoltarea
mijloacelor de luptă şi a tehnologiei militare, natura războiului a rămas,
în esenţă, neschimbată. Plecând de la această realitate, teoreticienii
apropiaţi de perspectiva clausewitziană au încercat să extindă
orizonturile teoriei dincolo de limitele sale de aplicare. Prin urmare,
diferite perspective clausewitzianiste actuale au devenit mai mult sau mai
puţin disonante cu întregul context de securitate. Pentru o argumentare
pertinentă şi o poziţionare consistentă în raport cu acest subiect, am
analizat raporturile gândirii militare româneşti cu şcoala de gândire
prusacă, clausewitziană, ale cărei principii au fost importate ulterior de
Uniunea Sovietică şi implementate în şcoala strategică de la Moscova.
Prin urmare, pentru a înţelege cu mai multă acurateţe raporturile dinamice
ale şcolii româneşti de gândire cu cea clausewitziană, am analizat
opera lui Clausewitz, răspândirea gândirii sale militare şi poziţionările
anticlausewitziene şi neoclausewitziene din a doua jumătate a
secolului XX. În urma acestei analize, am identificat legăturile subtile
dintre şcoala autohtonă de gândire militară şi valorile clausewitziene
rămase valide în timp.
În planul gândirii strategice, în zilele noastre, lucrurile sunt
incerte. Mai degrabă un set de întrebări pot deveni lămuritoare pentru
aşezarea temeinică în cunoaştere. Mai există o şcoală dominantă
de gândire militară la nivel mondial? Noua paradigmă a gândirii
strategice şi militare e, de fapt, o întoarcere la vechea paradigmă?
Încă mai există motive să credem în războiul de tip clausewitzian, în
care principiile generalului prusac să îşi dovedească eficienţa? Aceste
întrebări continuă să rămână fără răspunsuri într-o lume în care rolul
statului continuă să fie important. „Statele joacă rolul central de actor
8
Adrian LESENCIUC
principal în înţelegerea clausewitziană a războiului”1, notează Gilmore

(2015), iar statalitatea şi fizionomia clausewitziană a conflictului se
presupun reciproc sau cel puţin aşa înţeleg unii analişti contemporani.
Însă, în ciuda menţinerii rolului important al statului în raporturile de
putere, conflictul se deteritorializează, se mută în alte medii, în timp
ce perspectiva clausewitziană rămâne cantonată în proiectul unor
limite teritoriale stricte. În plus, şi limitele temporale sunt repere ale
conflictului de tip clausewitzian, iar delimitarea pace/război este
aproape precisă în înţelesul lucrării Despre război. În contextul ştergerii
limitelor temporale clasice dintre pace şi război, în contextul unei
proiecţii difuze a acestora în conflictul contemporan, neoclausewitzienii
reinterpretează complexul competiţional prin includerea întregului sub
cupola unei sintagme unice: războiul continuu. Mai mult, luând în calcul
National Security Strategy a Statelor Unite ale Americii din 2002, care
introduce conceptul difuz de război împotriva terorismului (mai precis,
War on Terror), statalitatea îşi asumă confruntarea cu actori nonstatali.
Dar, consecinţa unei strategii inconsistente, care presupune nedefinirea
precisă a tipului de actori în confruntare, a permis interpretarea
confruntării neconvenţionale ca act terorist şi, prin urmare, lansarea
unui alt termen difuz, cu sferă de cuprindere mai mare: războiul
hibrid, pentru a se putea construi reperele unei noi proiecţii strategice.
Pe de altă parte, războiul hibrid relegitimează statul şi rolul său în
confruntare, dar extinde ceaţa conceptuală – nu ceaţa clausewitziană
a câmpului de luptă – la alt nivel, acela al câştigătorului şi definirii
condiţiilor victoriei în noul tip de confruntare. Oare, dată fiind această
transformare radicală a câmpului de luptă, pe toate dimensiunile sale,
de la cea tehnologică la cea doctrinară, problema câştigătorului se mai
pune în termeni militari? Sau poate fi analizată la nivelul puterilor soft,
în raport cu care unele state se fortifică în înţelesul tare al cuvântului
„statalitate”? Cert e că aceste forme de manifestare a conflictualităţii
nu pot fi înţelese unitar prin prisma unei teorii dominante sau prin
intermediul unei paradigme. Ochelarii acelor paradigme, cu lentile
cu focalizare ideologică, au împiedicat mari gânditori militari să
1
„States play a central role as the principal actors within the Clausewitzian understanding of
war” (în original).
9
vadă realitatea din proximitate. Simpla confruntare din spatele unor

ideologii care nu serveşte adevărului cunoaşterii nu serveşte nicidecum
umanităţii.
Prezenta lucrare are un dublu rol: de a propune relectura gândirii

militare – în special a celei româneşti – după aplicarea marcherilor
ideologici asupra şcolilor dominante de gândire, dar, mai ales, după
aplicarea marcherilor de evidenţiere a clausewitzianismului. Aceşti
marcheri colorează diferenţiat –ismele ideologice: clausewitzianism,
anticlausewitzianism, neoclausewitzianism şi permit interpretarea
radiografiei gândirii militare în afara lestului ideologic.
Sunt recunoscător, pentru apariţia acestei lucrări, redacţiei publicaţiei
Gândirea Militară Românească, pentru încurajarea, susţinerea şi
... pentru publicarea în paginile revistei a unora dintre capitolele
studiului, într-o serie de cinci episoade, intitulate „Clausewitzianism şi
postclausewitzianism. Despre necesitatea schimbării de paradigmă în
gândirea militară românească”.
10
1. GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
ÎNAINTE DE MAREA UNIRE.
PROIECŢIA OFICIALĂ PRUSACĂ
VS. DEZIDERATUL ŞCOLII FRANCEZE
1.1 Gândirea militară la începutul secolului XX. După un secol

în care nu au avut loc mutaţii majore în gândirea militară2, secolul XX
a consacrat, încă de la început, concepţia prusacă asupra războiului
(datorată, în principal, lui Clausewitz şi Moltke) şi asimilarea celor
mai importante elemente de noutate tehnologică în acţiunea militară.
Un aspect straniu s-a insinuat în gândirea militară a vremii: superioritatea
apărării poziţionale în raport cu ofensiva (Popescu et al., 2004:120),
fapt care a dus la extinderea enormă a frontului: un total de peste
2.100 de kilometri în Primul Război Mondial. Dar, această extindere,
dublată de relativul echilibru de forţe (care a condus la o anumită
angajare poziţională), avea să fie extrem de costisitoare în numărul de
vieţi omeneşti pierdute. Cumva, proiecţia războiului pe coordonatele
„absolute”, aşa cum încercase să îl contureze Clausewitz
Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să

ne îndeplinească voinţa. (...) Violenţa, adică violenţa fizică (deoarece
violenţa morală nu există în afara conceptului de stat şi a celui de lege)
este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului voinţa noastră, scopul
(Clausewitz, 1982:35),
îşi găsise până la acea dată expresia completă, prin Marele Război
(1914-1918). Perspectiva geopolitică a unui Halford J. Mackinder,
autorul remarcabilei lucrări The Geographical Pivot of History (1904),
a mutat accentul de pe gândirea militară pe cea politico-militară
sau, în termenii contemporanului său, Julian Corbett – a se vedea
Some Principles of Maritime Strategy (1911) –, de pe mica strategie
2
Cel mai important aspect, mobilitatea, câştigă în importanţa proiectării acţiunilor pe câmpul
de luptă abia la sfârşitul anilor 1800.
11
pe strategia globală. B.H. Liddell Hart avea să denumească ulterior

cele două perspective drept mica strategie (militară)3, respectiv marea
strategie (politică).
1.2 Bazele programului de dezvoltare a gândirii militare

româneşti. În România acelor ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX, organismul militar era în formare. Între cele
trei imperii: Otoman, slăbit, dar manifestându-şi dominaţia până în
1922, Habsburgic, în ultimă încercare de recuperare a strălucirii de
altă dată, dar dispărut în 1918, şi Ţarist, apus odată cu revoluţia din
februarie 1917, provinciile româneşti unite aveau de apărat graniţe
de peste 3.000 de kilometri. În plus, menţinerea ţării sub regimul de
garanţii internaţionale şi poziţia strategică importantă, chiar dacă
armata română a început să conteze abia după Războiul de Independenţă
din 1877-1878, au determinat România să se concentreze pe o politică
de apărare coerentă, având la bază o gândire militară proprie. Dar, cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu se putea caracteriza printr-o
proiecţie strategică unitară la nivelul marilor armate occidentale, chiar
dacă scrierile de artă militară s-au înmulţit înainte de 1900, iar cele două
şcoli dominante de gândire militară, prusacă şi franceză, continuau să
fie dominante şi aproape egal apreciate.
Nici bibliografia militară românească nu suferea din numărul
de titluri. Până în zorii Primului Război Mondial, Războiul de
Independenţă stârnise interesul şi condusese la apariţia a numeroase
lucrări, majoritatea cu caracter memorialistic, după cum notează
generalii Arsene şi Botezatu într-o lucrare dedicată evoluţiei strategiei
militare româneşti în epoca modernă (1999:43, notă de subsol):
Numai despre campania armatei române din 1877-1878 existau peste

60 de titluri, de la monografii, memorii, însemnări, studii critice, până la
albume şi povestiri. Dintre acestea, pot fi reţinute ca importante pentru
teoreticienii preocupaţi de strategia militară românească: „Opération
3
În fapt, mica strategie este adevărata strategie (militară), cea care face obiectul gândirii
militare. Într-un studiu din 2014, notam: „Strategia, ca domeniu disciplinar subordonat
artei militare, reprezintă ştiinţa care studiază principiile, metodele, procedeele şi regulile
pregătirii şi ducerii acţiunilor militare la nivel strategic, răspunzând problematicii micii
strategii în clasificarea lui Liddell Hart” (2014:26).
12
Adrian LESENCIUC
de l’Armée Roumaine pendant la guerre de l’Independence” apărută

la Paris în 19804 sub semnătura lui Petre Vasiliu-Năsturel, generalul
Ştefan Fălcoianu cu „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-
turc” scrisă în 1895, „Studiu critic asupra războiului ruso-româno-
turc”, scris de căpitanul Ion Ştefănescu, în 1902.
Practic, lucrările publicate până la intrarea României în Primul

Război Mondial şi incluse biblioteconomic în subclasa „Artă militară”
impresionează din punct de vedere numeric. Dar, dintre acestea,
majoritatea sunt lucrări de memorialistică, de istorie şi geografie
militară, cursuri de tactică, lucrări dedicate fortificaţiilor, studii de
drept internaţional, realizate de autori români, dar şi bibliografie străină
tradusă, graţie numeroşilor ofiţeri români pregătiţi la şcolile militare din
vest, de la Viena, Torino, Paris, Berlin, Bruxelles, dar şi din est: Sankt
Petersburg. Nu lipsesc din publicaţiile militare regulamentele, ordinele
şi instrucţiunile, multe dintre ele inspirate de documente normative
similare din alte armate. În plus, aceste lucrări devin foarte răspândite
în rândurile oastei prin intermediul a cel puţin două canale: cel formativ,
prin intermediul învăţământului militar, începând cu Şcoala pregătitoare
de ofiţeri de la Bucureşti (înfiinţată în 1847), ulterior cu Şcoala militară
de infanterie şi cavalerie (1872) şi Şcoala specială de artilerie şi geniu
(1881), continuând cu Şcoala superioară de război (1889), Şcoala de
tragere a infanteriei (1906), Şcoala militară de aviaţie de la Cotroceni
(1912), Şcoala de piloţi militari şi civili de pe aerodromul Băneasa
(1912), Şcoala de tragere a artileriei de câmp (1917) ş.a., respectiv cel
informativ, prin intermediul presei militare centrale: Monitorul Oastei/
Revista Armatei (1883-1914), România Militară (1864-1947), Revista
Artileriei (1887-1952), Revista Infanteriei (1887-1952), Marina
(1897-1898), Memorialul Geniului (1905-1907) etc. În ceea ce priveşte
dimensiunea formativă a răspândirii cunoaşterii strategice, se remarcă
interesul Şcolii superioare de război de a angrena marile personalităţi
ale vieţii militare, începând cu, pe atunci, colonelul Alexandru Averescu,
4
Printr-o eroare, anul apariţiei lucrării generalului de artilerie Petre Vasiliu-Năsturel a fost
menţionat a fi 1980. De fapt, lucrarea, intitulată complet Guerre d’Orient: Opération de
l’armée roumaine pendant la guerre de l’Independence: journal d’un officier, a fost publicată
la Paris în 1880.
13
în cursuri şi conferinţe având ca scop dezvoltarea culturii şi gândirii

strategice, la care s-au adăugat, în timp, personalităţi ale vieţii culturale
româneşti, printre care Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Nicolae Iorga.
În ceea ce priveşte dimensiunea informativă, rolul cel mai important în
reflectarea problematicii gândirii militare româneşti l-a jucat România
Militară, înfiinţată, în 1864, de nouă căpitani ai primei promoţii a Şcolii
de cadeţi de la Bucureşti, dintre care se remarcă numele viitorului
general Slăniceanu, autor al unor lucrări de referinţă în literatura
militară a acelor ani. Studiind rolul publicaţiilor Statului Major General
în promovarea gândirii militare româneşti, cercetătoarea Alina Papoi
sublinia îndrăzneala asumării unui asemenea program consistent de
dezvoltare a gândirii militare româneşti de nişte tineri ofiţeri care au
înţeles că nivelul instruirii trupelor depinde şi de cunoştinţele militare
teoretice ale ofiţerilor instructori:
România Militară a fost rezultatul iniţiativei unui grup de nouă

căpitani, absolvenţi ai celei dintâi promoţii a Şcolii de cadeţi din
Bucureşti, înfiinţată de către Barbu Ştirbei: G. Slăniceanu, A. Gramont,
G. Borănescu, G. Anghelescu, A. Anghelescu, E. Arion, E. Boteanu,
E. Pencovici şi C. Barozzi, aşa cum ne sunt ei prezentaţi în paginile
lucrării jubiliare din anul 19395. O idee „îndrăzneaţă”, după cum
afirmă autorii lucrării menţionate, această apariţie a unei reviste
militare româneşti în mijlocul unei armate tinere şi destul de restrânse
pentru acea perioadă, cu atât mai mult, cu cât revista era o publicaţie
independentă, dar aflată sub egida Ministerului de Război! Cuvintele-
deviză alese pentru România Militară au fost: „‹Ştiinţă, artă şi istorie
militară› – cuvinte care sintetizează, în conţinutul şi sobrietatea lor,
întreg rostul pe care îl va îndeplini revista în viaţa noastră militară”6.
Practic, cei nouă căpitani, de geniu, stat major şi artilerie,

educaţi în ţară şi în străinătate, au pus, prin intermediul publicaţiei
România Militară, a cărei moştenitoare este astăzi Gândirea Militară
Românească, bazele programului teoretic de dezvoltare a gândirii
strategice româneşti. Surprinde, cu adevărat, în anii premergători intrării
5
Tomiţa-Razaşul, Anastase (coord.). (1939). Din trecutul României Militare cu prilejul
aniversării a 75 de ani de la apariţia ei în viaţa armatei. 1864-1939. Bucureşti: Tipografia
Marelui Stat Major.
6
Idem, p. 25.
14
Adrian LESENCIUC
României în Primul Război Mondial, nivelul ridicat al dezbaterilor în

presa militară românească, care ajunsese la circa 30 de publicaţii:
Schimbul de idei, dialogul fertil şi critic despre concepţia generală de

conducere a războiului. Rolul diferitelor categorii de arme în luptă,
necesitatea pregătirii din timp a armatei pentru participarea la un
război regional, problemele de pregătire psihică pentru luptă au fost
mijlocite de o presă militară specializată, surprinzător de dezvoltată
şi susţinută într-o măsură însemnată prin contribuţia privată a câtorva
ofiţeri pasionaţi şi devotaţi vocaţiei şi profesiei lor (Arsene, Botezatu,
1999:45).
1.3 Dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul

secolului XX. Stimularea interesului pentru teoria militară, ulterior
pentru gândirea strategică, prin intermediul Şcolii superioare de război şi
a Marelui Stat Major şi a publicaţiilor sale, dar mai ales prin implicarea
unor ofiţeri şcoliţi în Occident, capabili să analizeze şi să generalizeze
experienţa războiului (lecţiile învăţate din propria implicare sau din
acţiunile militare ale altor armate, în primul rând ale celei franceze),
a însemnat punerea temeliei gândirii militare româneşti, concretizată
prin câteva lucrări deosebite. În anii neutralităţii României din Primul
Război Militar, studiile militare s-au dezvoltat într-o direcţie nouă: cea
a proiectării scenariilor (ipotezelor) de apărare sau acţiune. Varianta
A (propusă de generalul Averescu), însemnând concentrarea armatei
spre est, respectiv varianta C (propusă de generalul Christescu),
însemnând concentrarea spre sud, erau cele mai cunoscute. Chiar dacă
aceste documente au rămas „simple modele şi exerciţii teoretice atâta
timp cât economic [n.a. România] nu dispunea de posibilităţi pentru
a satisface cerinţele elementare ale modernizării şi dotării oştirii
române la nivelul exigenţelor timpului”7 (Arsene, Botezatu, 1999:51),
7
În nota de subsol care însoţeşte punctul de vedere, generalii Arsene şi Botezatu făceau
următoarea menţiune: „la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, România aloca 13,5%
din buget pentru apărare, în timp ce majoritatea statelor europene rezervau acestui scop
peste 20%”. De altfel, Primul Război Mondial a surprins România slab înzestrată, inferioară
din acest punct de vedere adversarilor militari, neavând armament suficient şi lipsind în mare
măsură materialul artileristic. Este interesant de observat cum au evoluat bugetele de apărare
pe parcursul ultimei sute de ani, în contextul în care, actualmente, România este unul dintre
puţinele state care alocă regulat 2% pentru apărare.
15
chiar dacă, în final, în august 2016, a fost aleasă Ipoteza Z, Proiectul

de operaţiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale şi a
Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înţelegere, pentru a deveni
plan de campanie, elaborarea scenariilor a însemnat un pas important în
dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul secolului XX.
Sub coordonarea colonelului Marius Andone, Biblioteca
Centrală a Ministerului Apărării Naţionale publica, în 1975, un prim
volum, prefaţat de renumitul bibliograf român şi ulterior membru de
onoare al Academiei Române, Dan Simonescu, intitulat Bibliografia
militară românească. Printre lucrările de referinţă incluse în catalogul
Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale se numără cele
de memorialistică, istorie militară, tactica armelor ş.a., dar există şi
numeroase cărţi dedicate strategiei şi artei militare, care au contribuit
la configurarea unei gândiri militare autohtone. Câteva dintre ele au
constituit repere în configurarea unei şcoli de gândire militară, iar autorii
lor au publicat deopotrivă şi în presa militară specializată a vremii.
Amintim, spre a rezuma, cele mai semnificative lucrări ca influenţă
ulterioară asupra gândirii militare româneşti: Gl. G. Slăniceanu. (1881).
Tactica şi strategia. Curs de studiu. Bucurescĭ: Pressa autografă a
Scóleĭ militară; Col. C-tin Poenaru. (1886). Curs de Artă Militară.
Bucureşti. lito cu fig.; Col. I.Gh. Istrate. (1888-1889). Curs de artă
militară. 5 volume. Bucureşti: Autografia Şcolii speciale de Artilerie şi
Geniu; Cpt. R. Radian. (1893). Strategia după Derrecagaix, Valdor de
Heuch, Fix etc., coprindând cestiunile din programul pentru esamenul
de maior. Bucureşti: Tipografia şi Fonderia de litere Thoma Basilescu;
Col. Ion Popovici. (1895). Strategia în campaniile din 1866, 1870 şi
1877. Bucureşti: Tipografia „Voinţa Naţională”; Mr. [I.] Cocorěscu.
[1899-1900]. Studii elementare asupra arteĭ rěsboiuluĭ, 4 volume,
culese şi aşezate în conformitate cu prescripţiunile programelor cerute
la: examenele de maior; examenele de admitere la Şcóla superióră de
rěsboiŭ şi inspecţiile generale. Bucureşti: Tipografia şi Fonderia de
litere Thoma Basilescu; Lt.col. A.D. Lupu. (1890). Note de strategie
şi tactică. 2 vol. Bucureşti: Tipografia Carol Göbl; Mr. I. Popovici.
(1901). Strategia în campaniile napoleoniene. [De la 1796 pănă
la 1815]. Roman: Tipografia Leon Friedman; Cpt. Al. Atanasiu.
(1903). Chestiuni de strategie, cu exemple din istoria campaniilor
16
Adrian LESENCIUC
([de la] 796 la 1878). Bucureşti: Tipografia „Clemenţa”; Col. Const.

Christescu. (190…). Strategia şi tactica. Bucureşti, lito, cu tabele şi
figuri8; Mr. P. Angelescu. (1912). Studiu critic al avangardelor tactice
şi antegardelor strategice. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol
Göbl.; Col. Alex Lupescu. (1912). Principii de strategie şi istorie
militară. Strategia marilor căpitani până la Revoluţiunea franceză
şi strategia napoleoniană. [Rezumatul conferinţelor din anul şcolar
1911-1912]. 4 volume. Bucureşti: Litografia Şcolii superioare de răsboi
şi Cpt. I. Florescu. (1916). Procesul avangardelor strategice. Bucureşti:
Institutul de Arte Grafice Eminescu.
1.4 Gândirea militară românească sub influenţa celor două

şcoli de gândire: prusacă şi franceză. Este lesne de înţeles că gândirea
militară românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX se contura pe lecţiile de strategie militară oferite istoriei de
generalii francezi şi, mai ales, pe „bogata experienţă de luptă” (Baboş,
Vlad, 2001:128) pe care o câştigaseră militarii români în Războiul de
Independenţă şi în războaiele balcanice. Oficial, domnitorul român,
Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, fost ofiţer al armatei
prusace, ulterior devenit primul rege al României, impusese o linie a
organizării armatei şi, implicit, o linie a gândirii militare, influenţată
de propria formare. Anterior, Legea privitoare la instrucţia Armatei
Principatelor Unite din 1860 urma modelul armatei franceze, iar
instructorii militari urmau să fie instruiţi de ofiţeri francezi. În condiţiile
în care arta militară stagnase aproape un secol, punerea în practică
a conceptelor şi ideilor clausewitziene de către generalul
Helmuth von Moltke (1800-1891) a determinat apariţia unei şcoli
omonime, Şcoala lui Moltke, dezvoltată prin intermediul Academiei
prusace de război, pe care a condus-o Clausewitz între anii 1818 şi 1831,
respectiv prin intermediul Marelui Stat Major prusac. Generalul Moltke
punea în aplicare, în baza unităţii doctrinei promovate de şcoala prusacă,
ideile ilustrului său predecesor, fără a putea să le fi înţeles în profunzimea
8
Studiul coordonat de col. Andone explică suplimentar conţinutul lucrării viitorului general
Christescu: „Reeditarea cu mici diferenţe a volumului de conferinţe din 1905; la p.1-92
cuprinde material nou despre serviciul de cercetare, serviciul de descoperire şi marşuri”
(BCMApN, I, 1975:47).
17
lor metafizică (aşa cum intenţionase Clausewitz, inspirat de filosofia

lui Kant şi Hegel), iar adepţii acestei şcoli, printre care şi fostul ofiţer
Carol I, au încercat să impună sistemul Landwehr-ului prusac drept
politică naţională de „apărare a ţării”.
Proiectul lui Carol I, însemnând trupe permanente şi posibilitatea
mobilizării rapide de forţe în caz de război, s-a impus formal prin
intermediul legii organice din 1868, dar, în condiţiile unei elite militare
influenţate de şcoala de gândire franceză, proiecţia legislativă/doctrinară
oficială (descinzând din şcoala prusacă, clausewitziană) a evoluat în
paralel cu tactica (şi marea tactică) descinzând din şcoala franceză.
Publicaţiile româneşti, în frunte cu România Militară, începuseră să
promoveze scrierile lui Clausewitz – la 1895, într-un articol nesemnat,
Clausewitz era recomandat atât pentru aprofundarea perspectivei, cât
şi pentru punerea în aplicare a atribuţiilor Statului Major, aşa cum
rezultă din proiecţia generalului prusac (Papoi, 2018, cu referire la
articolul publicat în România Militară vol. 2, p.3, „Atribuţiunile şefilor
de serviciu la comandamente”). Totuşi, până la punerea în aplicare a
Ipotezei Z, discrepanţa dintre şcoala de gândire prusacă şi cea franceză
nu era flagrantă, în ciuda discordiei frecvente, recunoscute şi amendate,
dintre ofiţerii din comandamente. În plus, odată cu Misiunea militară
franceză începută în decembrie 1916, alinierea la preceptele acestei
şcoli s-a putut realiza fără sincope în anii de după Marea Unire.
18
DUPĂ MAREA UNIRE
2.1 Reorganizarea Armatei României din 1917 şi alinierea

la şcoala franceză. Transformarea Ipotezei Z în plan de campanie
în 14/27 august 1916 a condus la punerea în aplicare a unui scenariu
de război, rezultat al gândirii militare româneşti9. Anii războiului au
presupus, în principal, punerea în practică a proiecţiei doctrinare şi, în
mai mică măsură, continuarea demersurilor teoretice. În plus, odată cu
evoluţia evenimentelor de pe frontul din Transilvania şi de pe frontul
de sud, respectiv cu retragerea guvernului şi a curţii regale la Iaşi,
Armata Română a necesitat a fi reorganizată. Această reorganizare s-a
desfăşurat unitar, în baza unei concepţii a Marelui Cartier General,
în baza Ordinului 1014 din 22 decembrie 1916, Instrucţiuni secrete
privitoare la reorganizarea armatei. Reorganizarea Armatei României
nu s-a realizat numai din punct de vedere structural, ci şi din punct de
vedere normativ; necesitatea imediată a unor regulamente şi instrucţiuni
a presupus şi traducerea, în anumite cazuri, în special din limba franceză,
şi aplicarea lor: „Pentru realizarea scopurilor propuse, s-au elaborat noi
regulamente şi instrucţiuni (unele au fost traduse din limba franceză) în
prima jumătate a anului 1917” (Giurcă, 1999:237).
9
Într-un articol în care analizam gândirea militară românească înainte de Marea Unire
(Lesenciuc, 2018:162), notam următoarele: „În anii neutralităţii României din Primul Război
Militar, studiile militare s-au dezvoltat într-o direcţie nouă: cea a proiectării scenariilor
(ipotezelor) de apărare sau acţiune. Varianta A (propusă de generalul Averescu), însemnând
concentrarea armatei spre est, respectiv varianta C (propusă de generalul Christescu),
însemnând concentrarea spre sud, erau cele mai cunoscute”. Practic, aceste ipoteze erau
simple modele şi exerciţii teoretice, fără suportul economic al efortului de război. În august
1916, a fost aleasă ipoteza Z, Proiectul de operaţiune în vederea unui război contra Puterilor
Centrale şi a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înţelegere. Mulţi istorici militari
consideră că modificarea ulterioară a planului de campanie a fost cea mai mare greşeală a
Marelui Cartier General. Imediat după Marea Unire, pe fondul aducerii în discuţie a aspectelor
de ordin corectiv în ceea ce priveşte poziţia geografică, zona care a făcut obiectul acţiunii
militare româneşti din Transilvania era înscrisă în aşa-numitul Centru Orografic al Apărării
naţionale, în condiţiile în care „problemul strategic românesc” devenise posibilitatea atacului
simultan din est, vest şi sud.
19
Reorganizarea, realizată în mare măsură cu sprijinul Misiunii

militare franceze sosite în România în 1916, a fost răspunsul firesc de
contracarare a tendinţelor ruşilor de a impune direcţii strategice. Misiunea,
încurajată şi sprijinită de generalul Constantin Prezan, a adus beneficii
imediate în reorganizare; totuşi, însemnând punerea pe picior de egalitate
a ofiţerilor francezi şi români, misiunea a condus şi la slăbirea autorităţii
româneşti, ştirbind principiul unităţii de comandă şi lăsând posibilitatea
înţelegerii faptului că „tutela absolută” ar aparţine ofiţerilor francezi
(în opinia generalului Al. Averescu). Efectele imediate, preponderent
pozitive, au fost urmate de efectele de durată. Şcoala geometristă de
gândire militară franceză10, al cărei ultim reprezentant de marcă a fost
mareşalul Ferdinand Foch, aşadar care se afla în perioada interbelică în
declin în raport cu şcoala prusacă, a devenit referenţială pentru gândirea
militară românească interbelică. Şcoala militară românească a început
să se contureze pe principiile lui Foch, însemnând adaptarea gândirii
napoleoniene la realităţile de după un secol. În Principiile războiului.
Conducerea războiului (Foch, 1975)11, mareşalul francez nu se putea
rupe de gândirea strategică napoleoniană, proiectându-şi cunoaşterea în
raport cu fundamentarea pozitivistă a ştiinţelor militare (considerate a
fi ştiinţe exacte) şi cu menţinerea înţelesului de măiestrie asociat artei
militare12 (ambele, trăsături forte ale şcolii franceze):
Există deci o teorie a războiului; în primul rând, ea cuprinde principii:

- principiul economiei forţelor;
- principiul libertăţii de acţiune;
- principiul liberei dispuneri a forţelor;
- principiul siguranţei etc.
10
Această şcoală de ştiinţe militare, înţeleasă ca atare începând cu Jacques Antoine Hyppolite,
conte de Guibert, a făcut matematica susceptibilă de a oferi instrumente de studiu în tactică.
Prin influenţa în formarea personalităţii militare a lui Napoleon, graţie lucrărilor apărute
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sau graţie înrâuririi contemporanului şi oponentului
lui Clausewitz, Antoine Henri de Jomini, asupra gândirii împăratului francez, a devenit
răspândită în întreaga Europă, având întâietate în secolul al XIX-lea în raport cu şcoala
prusacă.
11
Lucrările mareşalului Foch au fost publicate în franceză în 1903: Les principes de la guerre,
respectiv în 1904: De la conduite de la guerre.
12
Conform căreia singura şcoală a artei militare este câmpul de luptă.
20
Adrian LESENCIUC
S-a discutat despre existenţa acestor principii, apoi despre justificarea

lor; totuşi, Napoleon este cel care a scris: „Principiile războiului sunt
cele care i-au condus pe marii căpitani, ale căror strălucite fapte ne-au
fost transmise de istorie”.
Deci pentru Napoleon există principii ale războiului. Studiind faptele
mari, ale marilor căpitani, găsim aceste principii. (Foch, 1975:34)
Proiecţia mareşalului Foch a fost tradusă ulterior într-o doctrină

şi, implicit, în regulamente şi norme direct aplicabile, atât în armata
franceză, cât şi, ulterior, în armata română. În timp ce Europa acelor
ani, caracterizată prin militarismul exagerat, dublat de sau dublând
ideologiile naţionale, propunea conceptele strategice de război de
mare amploare şi de lungă durată (proiecţia clausewitziană, prusacă
aşadar, preluată de primul vector principal, V.I. Lenin, şi tradusă în
doctrină a Armatei Roşii, sovietice) sau de război fulger (Blitzkrieg),
însemnând utilizarea simultană, cu efecte cumulate sporite, a aviaţiei
de bombardament şi a tancurilor (proiecţia clausewitziană preluată
de celălalt vector, A. Hitler), Franţa şi Anglia rămâneau cantonate în
strategii defensive. Mai mult, Franţa proiecta o strategie cu o vechime
de 100 de ani, specifică războaielor de cabinet, făcând apologia „bătăliei
principale”, într-o Europă a războaielor naţionale, caracterizate prin
„ridicarea în masă” şi prin lupta de uzură.
2.2 Primele semne ale inadecvării. În aceste condiţii, deşi şcoala

românească avusese şansa situării în avangarda Europei prin alinierea la
proiecţia şcolii de gândire militară prusacă, ea se situa, prin teoreticienii
români, continuatori ai gândirii militare franceze (unii dintre ei absolvenţi
ai şcolii de la Fontainebleau, asemenea mareşalului Foch, de exemplu),
în contra curentului. Alinierea formală la şcoala franceză s-a produs
începând cu 1924, odată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a
armatei, dar şi a regulamentelor izvorâte din această lege. Încurajarea
alinierii la şcoala de gândire franceză devenise, într-un fel, şi element
din programul publicaţiei România Militare, care anunţa, în numărul
7/1927, la pagina 129, că doctrina admisă oficial era cea franceză:
Revista România Militară, pe lângă rolul său de a răspândi

cunoştinţele militare generale, are şi pe acela, ca prin publicaţiile sale
21
să lămurească şi să răspândească în corpul ofiţeresc doctrina admisă

oficial în armata noastră, adică doctrina armatei franceze13 exprimată
în Regulamentul Marilor Unităţi şi anexele lui (..) (Arsene, Botezatu,
1999:107).
Împrumutul aparatului doctrinar francez, exponent al unei strategii

neadecvate epocii, s-a caracterizat prin confuzii terminologice, prin
lipsa unor grile valorice în preluarea concepţiei strategice, prin apelul
la conceptele şi proiecţia napoleoniană a principiilor „neschimbătoare”
ale războiului, în condiţiile în care întregul cadru de desfăşurare a
confruntărilor (în care au fost incluse elementele revoluţiei tehnologice
recente: apariţia şi utilizarea în luptă a aviaţiei, implicit a artileriei
antiaeriene, înlocuirea trupelor de cavalerie cu unităţile de tancuri etc.)
s-a schimbat. Şcoala românească de gândire strategică a devenit în sine
confuză, propunând lucrări fără o proiecţie unitară, în lipsa unei coeziuni
doctrinare şi fără adecvare la realităţile câmpului de luptă al respectivei
perioade. Mai mult, şcoala românească propunea lucrări numeroase,
dar focalizate pe aspecte specializate şi tratând, în cel mai fericit caz,
elemente de natură tactică (nu şi strategică). Descoperim, publicate în
perioada interbelică, lucrări utile în instruirea trupei, excelente cărţi
de memorialistică, dar foarte rare volume care să vizeze perspectiva
strategică14. Amintim, dintre lucrările importante de după Marea Unire,
următoarele: Gl. N. Alevra (1916), Stabilirea răspunderilor asupra
pregătirei armatei pentru răsboiu, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
Carol Göbl; Col. Fl. Ţenescu (1919), Rezumatul cursului de cunoştinţe
generale asupra răsboiului şi studiul lui (numai strategia), Bucureşti,
Autografia Şcoalelor Militare de Artilerie şi marină; Gl. C.N. Herjeu
(1921), Studii şi critice militare. Din învăţămintele răsboaielor din 1913
şi 1916-1918, 2 volume, Bucureşti, Editura Librăriei „Stănciulescu”;
13
Practic, nu exista o doctrină franceză admisă oficial, ci o propensiune naturală, ca urmare a
influenţei Misiunii militare franceze, spre această şcoală de gândire militară. Regulamentul
Marilor Unităţi era de inspiraţie franceză, dar nu reprezenta o doctrină în sine. Au existat
gânditori militari români ai respectivei perioade care au propus desprinderea de direcţia franceză,
dar au existat, deopotrivă, şi traduceri din opera generalilor germani Erich F.W. Ludendorff
sau Erich G.S.A. von Falkenheyn, din cea a generalului italian Ettore Bastico sau chiar din
doctrina sovietică (v. Sichitiu, Ioaniţiu, 1936:140-165).
14
Apelând ca îndrumar la volumul doi al lucrării Bibliografia militară românească (1914-1944)
(BCMApN, II).
22
Adrian LESENCIUC
Gl. I. Manolescu (f.a.), Napoleon, Clausewitz, Foch, Bucureşti,

Tipografia „Răsăritul”; Cpt.av. Marin T. Anton (1927), Bombardamentul
aerian. Tehnica bombardamentului şi materialul de bombardament,
Curs din şcolile militare pregătitoare şi speciale ale Aeronauticei,
Bucureşti, Tipografia Şcolilor militare pregătitoare şi speciale
ale Aeronauticei; Mr. Radu Miclescu (1929), Studiu cu privire la
apărarea naţională, Bucureşti, „Cartea Românească”; Cpt. Mircea
Tomescu (1932), Conducerea răsboiului de coaliţiuni, Bucureşti,
Tipografia „Ortensia”; Col. G. Vizanti, Mr. Scarlat Urlăţianu (1932),
Strategia Românească în viitorul război, Cu o prefaţă de Domnul
Profesor Nicolae Iorga, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl;
Lt.cdor Ioan D. Drăgan (1933), Aviaţia şi viitorul războiu. Progresul
aviaţiei şi întrebuinţarea sa în viitor, în operaţiunile de pe uscat
şi de pe apă, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”; Col. D. Vrăjitoru
(1935), Principii şi adevăruri în arta războiului, Bucureşti,
Tipografia Ministerului Apărării Naţionale; Gl.div. Ioan Sichitiu, col.
Al. Ioaniţiu (1936), Elemente de strategie, Bucureşti, Atelierele
„Cartea Românească”; Cpt. Mircea Tomescu (1937), Ştiinţa militară
şi doctrina românească, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II”; Cpt. Mircea Tomescu (1939), Manevra strategică în
trecut şi astăzi, Bucureşti, „Cartea Românească” (lucrare premiată de
Marele Stat Major).
2.3 Spre o şcoală de gândire militară românească? Beneficiind

de experienţa războiului, ofiţerii români au putut să o analizeze şi să
o generalizeze, să înţeleagă şi să explice proiecţia tactică a diferitelor
şcoli de gândire militară, în special a celei franceze, dar au reuşit să
integreze în problematica războiului şi aspecte de noutate, dezvoltate
pe filiera şcolii clausewitziene, cum ar fi bombardamentul aerian, la
doar şase ani după ce conceptul fusese introdus de generalul italian
Giulio Douhet (1921)15. Aparent completamente aliniată la „doctrina
15
Principiul lui Douhet era bazat pe violenţa extremă a studiilor clausewitziene, pe conceptul
de război absolut: în lucrarea sa din 1921, Il dominio dell’aria, Giulio Douhet susţinea
că ţintele de bombardat trebuie să fie mari, pentru ca efectul scontat să se producă.
Scopul bombardamentelor era bombardarea civililor din marile centre urbane, traductibil
în pedepsirea „complicilor” la politica dusă de guvernele inamicilor.
23
admisă oficial”, cum proiecta România Militară din 1927, şcoala de

gândire militară românească îşi punea problema caracterului naţional al
doctrinei. Publicaţia preluase tema şi o transformase într-o dezbatere pe
marginea caracterului universal sau naţional al doctrinei.
Dintre susţinătorii doctrinei franceze se evidenţiaseră colonelul
Ţenescu, având drept argument caracterul imuabil al războiului, faptul
că războiul viitor, indiferent de modul în care se va dezvolta tehnologia
militară, se va desfăşura pe aceleaşi coordonate: „În opinia lui Florea
Ţenescu, concluzia cea mai logică era să se adopte doctrina militară
franceză” (Patca, 1993:253). În privinţa mobilităţii trupelor, nici măcar
colonelul Ţenescu nu se mai raporta la doctrina franceză, propunând
împrumuturi din cea germană. În ceea ce priveşte „afirmarea doctrinei
militare naţionale” (Patca, 1993:249), se remarcase generalul Hârjeu,
care îşi argumenta poziţia prin faptul că „armata română are
personalitatea şi tradiţiile ei” (afirmaţia data încă din 1905, urmând
să coaguleze ulterior o şcoală a doctrinei naţionale româneşti),
respectiv căpitanul Tomescu, cel care considera că ştiinţa militară
necesită a fi studiată în nuanţa naţională, cu accent pe patriotism (drept
factor spiritual în educarea militarilor) şi pe teren (factor material).
Pentru promovarea unei doctrine naţionale s-au pronunţat cel mai
categoric colonelul G. Vizanti şi maiorul S. Urlăţianu, care au propus
o Strategie românească în viitorul război, înţeleasă drept lecţie de
„românologie” de către prefaţatorul cărţii, cunoscutul istoric şi om
politic Nicolae Iorga. În fapt, Vizanti şi Urlăţianu preluau în strategia
proprie elemente ale concepţiei napoleoniene (aşadar, ale şcolii franceze),
chiar dacă argumentau că războiul nu putea avea pentru români decât
„caracterul unui război naţional” (1932:117). Din păcate, şcoala
pretins românească de ştiinţe militare a adus un singur argument, şi
acesta nonştiinţific, fundamentat emoţional, în promovarea acestei
direcţii: spiritul de sacrificiu, „superioritatea sufletească” a românilor
în războiul de apărare. Într-un fel, lecţiile defensive din vara anului 1917
dăduseră dreptate acestor gânditori militari. Ceea ce reieşea din această
orientare era înţelegerea şi promovarea conceptului de război legitim,
de apărare împotriva agresiunii la adresa statului naţional, a unităţii,
a independenţei sau a suveranităţii acestuia – adică nişte deziderate
de ordinul marii strategii (sau al strategiei politice). Pregătirea ţării,
24
Adrian LESENCIUC
disciplina naţiunii, efortul economic pentru apărare constituiau pilonii

„războiului întregii naţiuni”, concept reflectat, cu circa o sută de ani
în urmă, în cunoscuta lucrare clausewitziană, Despre război (v. ediţia
românească din 1982). Pregătirea patriei pentru a face faţă marilor
mutaţii în planul confruntării din Europa presupunea utilizarea acestui
concept de sorginte clausewitziană, reinterpretat în principal de generalul
Ion Manolescu, cel care a insistat pentru pregătirea întregului război
pentru apărarea naţională. Această proiecţie, rezultat al focalizării
asupra dimensiunii naţionale a proiecţiei doctrinare, s-a reflectat în
Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de războiu
din 27 aprilie 1933, care definea clar rolul statului în organizarea
apărării naţionale.
Chiar dacă, în plan teoretic, disputa dintre şcoala de gândire
influenţată de geometrismul francez şi cea autohtonă – nedefinită
explicit, prin diferenţe specifice în raport cu alte şcoli de gândire militară,
cu excepţia „superiorităţii sufleteşti” în angajarea în luptă – continua,
începând cu Legea de organizare a armatei din 23 iunie 1924, aşezată pe
fundamente teoretice franceze, şi organizarea armatei a devenit tributară
ideilor de sorginte napoleoniană. S-a instituit serviciul militar obligatoriu,
s-au înfiinţat corpurile de armată, armata a devenit foarte numeroasă,
bazată în principal pe infanterie, iar această supradimensionare a condus
la o instrucţie defectuoasă, realizată parţial, cu puţine efective şi nu cu
parcurgerea tuturor etapelor de instruire. Nici legile din 30 aprilie 1930
şi 28 aprilie 1932 nu au reuşit să echilibreze dimensiunile armatei cu
nevoia de pregătire. În 1934, noul şef al Marelui Stat Major, generalul
Ion Antonescu, observa că armata este foarte numeroasă (având o bază
prea largă a structurii), birocratizată şi cu ofiţeri neinstruiţi corespunzător.
„Marele neajuns al pregătirii corpului de cadre al armatei României
în perioada interbelică era ruptura dintre teorie şi practică”, subliniau
generalii Arsene şi Botezatu în lucrarea Strategia militară românească în
epoca modernă (1999:115).
În preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, şcoala
germană a început să recapete influenţă. Particularităţi ale şcolii de
gândire germane s-au resimţit mai ales în acţiunile militare ale Armatei
Române, intrate în război, mai puţin în plan teoretic, acolo unde nu au
mai existat condiţiile necesare pentru punerea în valoare a respectivelor
idei. Înţelegerea adecvată a rolului aviaţiei şi al trupelor mecanizate
25
în război şi punerea în aplicare a acestor mijloace de luptă au constituit

cele mai importante elemente preluate din doctrina germană. Dar, odată
cu încheierea războiului, gânditorii militari ai perioadei interbelice nu
au putut duce la bun sfârşit propria proiecţie de inspiraţie franceză, de
respiraţie românească sau de influenţă germană, deoarece au sfârşit în
închisoare sau au fost marginalizaţi.
2.4 Concluzii parţiale despre navigarea în contra curentului.

Gândirea militară românească s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi
contra curentului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când şcoala
franceză era dominantă în Europa, regele Carol I impusese o organizare
prusacă a armatei şi, implicit, liniile de forţă ale gândirii prusace. După
Marea Unire, când şcoala franceză a încetat să mai constituie reper în
proiecţia gândirii strategice în majoritatea statelor occidentale şi când
şcoala prusacă (gândirea clausewitziană) era revigorată prin intermediul
a doi vectori importanţi: Vl.I. Lenin şi A. Hitler, orientarea românească
s-a focalizat pe şcoala franceză. Încercarea de proiectare a unei şcoli
româneşti de gândire militară nu a putut fi dusă la bun sfârşit ca urmare
a începerii celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, ca urmare
a închiderii şi a marginalizării gânditorilor militari români de către
autorităţile comuniste proaspăt instalate. Au urmat anii de orientare
spre clausewitzianismul leninist, într-o perioadă în care Europa, dar
mai ales Statele Unite ale Americii se dezbrăcaseră de haina gândirii
ilustrului general prusac, iar apoi, în condiţiile politice favorabile unei
revigorări a gândirii militare autohtone, a avut loc o aliniere la înţelesuri
ale gândirii clausewitziene de dinainte de acţiunea vectorului Lenin.
Întreaga poziţionare contra curentului, în anii de Românie unită
şi anterior, începând de la Unirea cea Mică, pare să se fi încheiat.
În plan doctrinar – acolo unde schimbările se produc cel mai greu –,
modificările de nuanţă în doctrinele statelor membre ale NATO
presupun efecte în România actuală într-un orizont de câţiva ani.
Este suficient să amintim proiecţia operaţiilor informaţionale, care a
produs efecte în planul gândirii militare în sincronie cu Occidentul, iar
în plan doctrinar, într-un orizont de doar opt ani.
Eliberată de chingile politice, gândirea militară românească are
acum o şansă foarte mare de a fi în sincronie cu Occidentul şi de a se
afirma per se.
26
3. CARL VON CLAUSEWITZ, DESPRE RĂZBOI.
DEFORMĂRI IDEOLOGIZANTE
3.1 Ce este războiul? Generalul-maior Carl von Clausewitz

(1780-1831) este personalitatea care a schimbat fundamental fizionomia
războiului până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale.
De numele său este direct legată o paradigmă care se caracterizează prin
schimbarea totală a vechii perspective asupra războiului şi a raporturilor
dintre război şi politică. Înrolat de la 12 ani în regimentul de la Potsdam,
Clausewitz îşi dedică întreaga viaţă studierii războiului, elaborând
de tânăr articole importante (şi cu pronunţat caracter polemic16).
Teoreticianul prusac a fost luat prizonier în campania dezastruoasă
Jena-Auerstädt (1806). Ulterioara experienţă de război a trăit-o în
calitate de ofiţer de legătură între Rusia şi Prusia (1813-1814), devenind
în foarte scurt timp general, iar cea mai importantă a fost calitatea de şef
16
Este cunoscută critica realizată de tânărul căpitan de 25 de ani, Carl von Clausewitz, la adresa
unei lucrări a generalului Heinrich Dietrich von Bülow. Generalul von Bülow publicase, în
1799, o lucrare intitulată Geist des neueren Kriegssystems, hergeleitet aus dem Grundsatz
einer Basis der Operationen, auch für Laien in der Kriegeskunst fasslich vorgetragen von
einem ehemaligen preusschen Offizier (Spiritul noului sistem de război, dedus din principiul
unei baze de operaţii, expus de un fost ofiţer prusac, accesibil şi unui profan în arta militară),
în care erau clarificate conceptual o serie de termeni, printre care şi cei de operaţie militară,
linie de operaţie, strategie şi tactică. Carl von Clausewitz publică în revista Neue Bellona
(vol.9/1805) un articol intitulat Observaţii referitoare la strategia pură şi aplicată a domnului
von Bülow sau critica părerilor expuse de el, prin intermediul căruia contrazice perspectiva
generalului, care înţelegea prin tactică ştiinţa mişcărilor trupelor în limitele câmpului vizual,
în timp ce strategia se ocupa cu mişcarea trupelor în afara câmpului vizual. În comentariul
asupra acestui episod, generalul Soare (1993:31) afirmă: „Clausewitz arată că o asemenea
viziune reduce întreaga activitate militară la mişcări, însă distincţia se bazează pe un
criteriu empiric – câmpul vizual sau bătaia tunului – şi nu pe o trăsătură abstractă; ca atare,
definiţiile lui Bülow nu conduc la o rezolvare satisfăcătoare sub aspect raţional. Distincţia
între strategie şi tactică trebuie să se întemeieze pe elementul esenţial şi general, care este
lupta armată: „Strategia nu reprezintă nimic fără luptă; căci lupta este materia de care
se serveşte, mijlocul pe care ea îl aplică. La fel cum tactica este întrebuinţarea forţelor
armate în luptă, strategia este întrebuinţarea luptei – adică legarea luptelor singulare într-
un ansamblu – în vederea scopului final al războiului” (Neue Bellona, vol. 9, 1805, p. 261).
Ideea clausewitziană, reluată şi în lucrarea Despre război (Clausewitz, 1982:110), s-a impus
în detrimentul celei a generalului von Bülow.
27
de stat major al corpului de armată prusac care a împiedicat înaintarea

forţelor franceze ale mareşalului Grouchy în campania de la Waterloo.
Generalul Carl von Clausewitz este cunoscut în special pentru calitatea
de şef al Preußische Kriegsakademie (Colegiul Prusac de Război),
începând cu 1818, mai ales pentru faptul că, în acea perioadă, a fost
elaborată lucrarea sa de căpătâi – Despre război (Vom Kriege, în
original), lucrare rămasă nefinalizată.
Despre război este o operă care tratează teoria sau filosofia
războiului (care, de altfel, reprezintă chiar conceptul central al operei
sale). Războiul este un fenomen care trebuie analizat cu argumente
raţionale, motiv pentru care, rămânând constant în abordarea motivată
ştiinţific şi întemeiată pe fundamente epistemice asupra fenomenului
război, Carl von Clausewitz deschide prima carte a operei sale
monumentale, „Despre natura războiului”, cu un prim capitol, „Ce este
războiul?”, în care defineşte fenomenul şi cadrul general al manifestării
acestuia, fapt ce a condus, în interpretările simplificate ale perspectivei
clausewitziene, la înţelegerea gânditorului prusac ca fiind un apologet
al războiului:
Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să

ne îndeplinească voinţa. (...) Violenţa, adică violenţa fizică (deoarece
violenţa morală nu există în afara conceptului de stat şi a celui de lege)
este deci mijlocul, iar a-i impune inamicului voinţa noastră, scopul
(Clausewitz, 1982:35).
Prin această situare generală în cadrul problematicii războiului,

care nu mai presupune angajarea de pe poziţiile concepţiei anterioare
– a acţiunii doar în caz de necesitate –, Carl von Clausewitz îşi
fundamentează teoria raportându-se la realitatea sentimentului ostil şi
a intenţiei ostile, care necesită punerea în discuţie a folosirii extreme a
violenţei:
Întrucât folosirea violenţei fizice, în întreaga ei amploare, nu exclude

nicidecum participarea inteligenţei, cel care foloseşte această violenţă
fără cruţare, neprecupeţind sângele, trebuie să obţină o superioritate,
dacă adversarul nu o face. Prin aceasta el impune celuilalt legea sa şi,
astfel, amândoi se supralicitează până la extrem, fără să poată exista
alte limitări decât acelea ale contraponderilor inerente (Clausewitz,
1982:54)
28
Adrian LESENCIUC
Dar, utilizarea violenţei extreme este ceea ce contribuie la

identificarea coordonatelor unui cadru general de definire, deoarece
obiectivul rămâne dezarmarea inamicului. Clausewitz foloseşte, în
acest sens, doi termeni, wehrlosmachen – a face să fie lipsit de apărare,
respectiv gänzliche Wehrlosigkeit – incapacitate totală de apărare,
traduşi aproximativ în limba română prin „a dezarma” şi „dezarmare
totală”, fapt ce confirmă o înţelegere adecvată a fenomenului război, dar
o interpretare unidirecţională, ideologizată a precursorilor săi, cei care
au extins limitele de manifestare a paradigmei aşa-zis clausewitziene.
Să menţionăm că lucrarea apare, la începutul secolului al XIX-lea,
pe fondul dominaţiei ideilor asociate şcolii generalului Antoine, baron
de Jomini (1779-1869), care a scos în evidenţă principii inalterabile
ale ducerii acţiunilor de luptă, cu accentul pus pe rolul fundamental al
liniilor de comunicaţii17, la care se adaugă concepţia conform căreia
strategia superioară asigură avantajul numeric şi material în luptă, în
special în punctele critice. Cea mai importantă contribuţie a baronului
de Jomini este, totuşi, faptul că şcoala care îi este asociată dă naştere
ştiinţelor militare, principiilor luptei şi artei operative („marea tactică”,
în termenii generalului francez)18. Principala caracteristică a şcolii
17
Analizând ideile dominante în ceea ce priveşte planificarea şi desfăşurarea operaţiilor militare
la începutul secolului al XIX-lea, Larry H. Addington asociază gândirii generalului Jomini,
în primul rând, punerea accentului pe liniile de comunicaţii şi pe fluiditatea comunicaţională:
„Jomini believed that the great art of war lay in seizing the communications of the enemy
without exposing one’s own” (Addington, 1994:45).
18
Conceptul central al operei baronului de Jomini este cel de artă a războiului, tradusă în
limba română prin „artă militară”, la baza căreia se află un set de principii, dar care, din
păcate, nu au fost tratate corespunzător, în opinia autorului, şi care nu au ieşit la lumina
analizei teoretice. Acestor principii li se adaugă spiritul şi moralul maselor, dar şi talentul
şi caracterul comandanţilor, rezultând un mediu dinamic, nu tocmai propice extragerii unor
norme generale sau axiome, care să regularizeze cursul războaielor şi pregătirea pentru
acestea. Analiza teoretică de până la Jomini a fost considerată nesatisfăcătoare: „All sciences
have principles, war alone has yet none; the great captains who have written do not give
as any; one must be profound to comprehend them” (Jomini, 2009:xxiv), motiv pentru
care gânditorul elveţian a încercat o primă clasificare a ştiinţelor militare în strategie, mare
tactică, logistică, inginerie, tactică şi diplomaţie (în relaţie cu războiul). Într-o structurare în
proximitatea înţelegerii actuale, strategia, marea tactică (echivalentă artei operative) şi tactica
sunt disciplinele corespunzătoare nivelurile actuale ale artei militare, în timp ce logistica,
ingineria şi diplomaţia sunt discipline militare corespunzătoare intersecţiei dintre câmpurile
teoretice ale ştiinţelor militare şi, respectiv, ştiinţelor economice, fizicii/matematicii şi
ştiinţelor politice.
29
lui Jomini rămâne aceea că ştiinţa războiului a început să alunece spre

teritoriul matematicilor. Jomini şi Clausewitz au fost contemporani,
şi-au cunoscut operele şi au criticat reciproc lipsa de didacticism,
respectiv geometrismul. Cu toate acestea, amândoi au rămas figuri
emblematice ale gândirii militare, opera primului dintre ei devenind
importantă atât prin schematizarea unei structuri a ştiinţelor militare,
cât şi prin „încercarea de a găsi un domeniu intermediar între tactică şi
strategie, încercare interesantă din punct de vedere teoretic şi practic”
(Soare, 1999:114). Totuşi, pe acest fond, lucrarea Despre război, vădit
proiectată în afara tendinţei şcolii franceze, pe poziţii contrare, chiar,
punând accentul, încă din capitolul „Ce este războiul?”, pe războiul
absolut, pe violenţa nelimitată şi pe victoria totală, nu avea cum să nu
deschidă o direcţie nouă, de exploatat, într-un domeniu şi într-o perioadă
în care lucrările teoretice pentru consolidarea domeniului ştiinţelor
războiului erau absolut necesare.
Din păcate, în mentalul colectiv a pătruns, mai degrabă, o sintagmă
rezumativă, insuficient de cuprinzătoare despre fenomenul social numit
război: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”
(Clausewitz, 1982:67)19. Această sintagmă avea să separe, mai târziu,
şcolile de gândire militară în clausewitziene şi non-clausewitziene şi
să alimenteze alinieri ideologice, partizane, care, în situaţii concrete de
luptă, au condus la pierderi inutile de vieţi omeneşti. Cât despre această
poziţionare, o altă definiţie dată războiului a produs mutaţii strategice
importante şi, implicit, victime şi mai numeroase pe câmpul de luptă:
„războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există
limite” (Clausewitz, 1982:55).
3.2 Războiul absolut sau buna intenţie a lui Clausewitz

şi începutul deformărilor din incapacitatea de înţelegere a
continuatorilor ideilor sale. Clausewitz defineşte conceptul abstract
de război absolut, înţeles în proximitatea expresiei de violenţă absolută,
19
Cei care nu au consultat lucrarea Despre război apelează, de regulă, la formulări adaptate
ale cunoscutului citat din Carl von Clausewitz. În realitate, Clausewitz menţiona în
subcap. 24, intitulat „Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace” din
cap. 1, „Ce este războiul?”, următoarele: „Vedem aşadar că războiul nu este un act politic,
ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu
alte mijloace.” (Clausewitz, 1982:67).
30
Adrian LESENCIUC
de limită extremă de manifestare a acesteia, de la care plecând,

fundamentează particularităţile războiului real. În definirea războiului
absolut, în lipsa oricărei acţiuni sau influenţe exterioare, finalitatea este
extremă, nimicirea completă a uneia dintre părţile implicate în luptă:
Repetăm, deci, teza noastră: războiul este un act de violenţă şi în folosirea

acesteia nu există limite; astfel, fiecare parte îi impune celeilalte legea
sa, rezultând o acţiune reciprocă, care, conform definiţiei, trebuie
să ajungă la extrem. Aceasta este prima acţiune reciprocă şi primul
fenomen extrem pe care îl întâlnim. (Clausewitz, 1982:55)
Această formulare este cea care proiectează o primă limită a

paradigmei clausewitziene, extinsă de continuatorii gândirii sale şi,
mai ales, de strategii militari dincolo de limitările morale impuse de
precedenta, pe care o putem numi, simplu, „paradigma Sun Tzî”.
În limitele acestei paradigme, războiul absolut nu exista, scopul
confruntărilor fiind înfrângerea voinţei de a lupta a adversarului20.
Chiar dacă intenţia lui Clausewitz nu a fost aceea de a proiecta acţiunea
militară extremă, ci, plecând de la definirea unui concept abstract, de a
proiecta limitele unui fenomen real, continuatorii ideilor clausewitziene
au exagerat pe marginea legii forţelor împinse spre extrem, conducând
spre ceea ce astăzi este considerat a fi finalitatea neîmplinirii tragice a
acestei paradigme: bombardamentele atomice din cel de-al Doilea Război
Mondial. Revenind la gânditorul prusac, războiul real nu se derulează în
limitele războiului absolut, deoarece intervin o serie de factori externi,
dintre care cel mai important este factorul politic, responsabil pentru
introducerea elementelor de „raţionalitate” în conflict, prin stabilirea
clară a unor scopuri şi prin delimitarea explicită a cadrului de aplicare.
Acolo unde politica alunecă spre patologia conflictuală, abandonând
norma (şi revenim, spre exemplificare, la realitatea alunecării naziste),
20
În Arta războiului, Sun Tzî dă dovadă de caracter dogmatic, manifestându-şi încrederea
deplină în rolul strategiei şi al principiilor teoretice, capabile să asigure victoria, dar acest
caracter este diluat odată ce întregul construct teoretic al lucrării se concentrează în jurul
unui principiu cu importantă influenţă morală, atacarea strategiei inamicului şi nu distrugerea
acestuia: „1. În război cea mai bună politică este să cucereşti statul intact; distrugerea lui
reprezintă ultima soluţie. (...) Nu încurajaţi omorul.” (Sun Tzî, 1999:22). Acest deziderat
conduce la o planificare a acţiunii militare propriu-zise într-un algoritm în trei paşi,
însemnând: 1. atacarea strategiei inamicului; 2. destrămarea alianţelor inamicului; 3. atacul armat.
31
războiul real tinde spre războiul absolut. Exterminarea (în lagăre

sau pe câmpul de luptă) constituie alte orizonturi ale paradigmei
clausewitziene, extinsă astfel de unii continuatori ai ideilor generalului
prusac, decupând din monumentala sa operă şi nefiind în măsură să o
înţeleagă în spiritul ei.
Războiul absolut, manifestarea naturală a violenţei extreme, se
datorează uzului forţelor militare brute21, faţă de care acţionează, în
scopul stopării sau diminuării efectelor, factorul civilizator/raţional
(exprimat prin politic). Rezultatul este războiul real. Practic, politicul
face uz de război, ca instrument în atingerea scopurilor, împiedicând
posibilităţile maximale de manifestare a acestuia în limitele violenţei
extreme proiectate iniţial. Perspectiva sa completă, raportată la relaţiile
politică – război, este următoarea:
Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat

instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora
cu alte mijloace. Ceea ce mai rămâne specific războiului se referă doar
la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde în
general, iar înaltul comandant în fiecare caz aparte, ca direcţiile şi
intenţiile politicii să nu intre în contradicţie cu aceste mijloace, şi această
pretenţie, într-adevăr, nu este mică; dar oricât de puternic reacţionează
războiul în anumite cazuri asupra intenţiilor politice, această reacţie
trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenţia
politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu
poate fi gândit fără scop (Clausewitz, 1982:67).
Punctul de vedere al lui Clausewitz nu este doar corect şi pornit de

la premise reale, ci şi în măsură să permită o proiecţie asupra viitorului
războiului care, considerat a fi acţiune politică – iar prin politică nu se
poate înţelege numai inteligenţa ca raţiune exterioară opusă conflictului,
ci şi acţiunea perfidă, gata oricând să uzeze de mijlocul numit război –,
poate să alunece spre extrem.
Mai mult, Clausewitz, anticipând posibila interpretare eronată a tendinţei naturale a războiului
21
spre violenţa extremă, a încercat o corecţie proiectivă: „Dar, ca nu cumva cititorul să

cadă victima unor idei greşite, trebuie să observăm aici că, vorbind de tendinţa naturală
a războiului, ne referim numai la tendinţa sa filosofică, la cea propriu-zis logică, şi deloc
la tendinţa forţelor realmente angajate în conflict, până a ne gândi aici, de pildă, la toate
forţele sufleteşti şi patimile celor aflaţi în luptă” (Clausewitz, 1982:68).
32
Adrian LESENCIUC
3.3. Alte deformări în interpretare plecând de la proiecţiile

deontologice şi dialectice ale lui von Clausewitz. O altă dezvoltare
ulterioară, presupunând o înţelegere parţială a operei clausewitziene,
este cea privitoare la portretul comandantului (Clausewitz îi dedică
un capitol distinct, intitulat Geniul militar). Pentru Clausewitz, spre
deosebire de ceea ce însemna comandantul militar descris în operele lui
Sun Tzu22 şi Mauricius23, acesta trebuie să dea în primul rând dovadă
de curaj, bazat pe indiferenţa faţă de primejdie şi/sau pe ambiţie,
22
Influenţa morală, argumentează Sun Tzî (1999:8), reprezintă „4. (…) ceea ce determină
armonia dintre popor şi conducătorii lui, făcându-i să-i urmeze în viaţă şi în moarte, fără să
se teamă că-şi primejduiesc zilele”, iar pentru ca acest deziderat să fie îndeplinit, comandantul
trebuie să aibă un anumit profil psiho-moral, printre trăsăturile obligatorii numărându-se
înţelepciunea, dreptatea, omenia, curajul şi severitatea drept calităţi care să caracterizeze
comandantul, fapt ce atrag, obligatoriu, respectul: „7. (…) Dacă comandantul este înzestrat
cu înţelepciune, el este în măsură să-şi dea seama de schimbarea situaţiei şi să acţioneze
prompt. Dacă este drept, oamenii săi vor şti exact ce recompense şi pedepse li se cuvin.
Dacă este omenos, el îşi iubeşte semenul, îi împărtăşeşte sentimentele şi-i preţuieşte munca
şi osteneala. Dacă este curajos, obţine victorii sesizând fără ezitare momentul potrivit.
Dacă este sever, trupele lui sunt disciplinate, pentru că îi ştiu de frică şi se tem de pedeapsă.”
(Sun Tzî, 1999:9). La aceste calităţi se adaugă, pe câmpul de luptă, clarviziunea, arta de a
face să domnească armonia în rândurile propriei armate, capacitatea de proiecţie strategică,
interpretarea adecvată a situaţiei şi utilizarea factorilor de natură climatică, dar şi o bună
cunoaştere a factorului uman (Sun Tzî, 1999:24). Acest profil al comandantului este obligatoriu
de configurat din perspectiva abordării artei militare, studiind actualmente şi abilităţile
personale necesare comandanţilor şi trupelor pentru a obţine succesul în operaţiile militare.
23
Portretul moral al comandantului are la bază deschiderea, apropierea de oşteni, dublată
de asprimea în cântărirea greşelilor: „cea dintâi datorie a unui conducător de oşti e să
pară neînduplecat şi drept cu oştenii” (Mauricius, 1970:198). Mai mult, conducătorul
de oşti trebuie să aibă drept element de reper frumuseţea propriilor fapte, să fie chibzuit,
ferm şi hotărât. În esenţă, comandantul trebuie să aleagă calea de mijloc, în primul rând în
raporturile sale cu subordonaţii: „conducătorul prea temut de supuşi şi cel prea îngăduitor
sunt nepotriviţi pentru oaste: teama naşte ură, iar îngăduinţa prea mare duce la neascultare.
Cel mai bun lucru e să alegem calea de mijloc” (Mauricius, 1970:209). Acest model al
comandantului, teoretic, dar cu trimiteri indirecte la acţiunea militară întreprinsă în diferite
confruntări din perioada ultimului mileniu, pleacă, totuşi, de la un model practic, identificat
în persoana generalului cartaginez Hannibal, a cărui perspectivă asupra comandantului
însoţeşte strategicon-ul lui Mauricius: „Aş vrea mai degrabă să lupt împotriva unei turme
de lei conduse de un cerb decât împotriva unei turme de cerbi conduse de un leu”. Modelul
proiectat de împăratul bizantin are, în primul rând, valoare pedagogică, servind instruirii
trupelor. Comandantului, căruia îi revine şi rolul de „îmbărbătare” a oastei, are sarcina de a
identifica rolul „cuvântului” în acţiune şi de a-l utiliza corespunzător. Dar, pentru ca efectul
să fie obţinut, comandantul trebuie să fie model şi să îşi bazeze „cuvântul de îmbărbătare”
(discursul) pe faptele proprii.
33
patriotism, entuziasm etc., din care derivă fermitatea, dar şi să posede o

altă trăsătură fundamentală: coup d’oeil24:
Ca să iasă învingător din această continuă luptă cu neaşteptatul, două

calităţi îi sunt indispensabile spiritului: întâi, un intelect care, şi în acest
întuneric sporit, nu este lipsit de câteva licăriri ale luminii interioare
ce-l conduc spre adevăr, şi apoi curajul de a urma această slabă lumină.
Prima a fost desemnată, la figurat, prin expresia franceză coup d’oeil,
cea de-a doua este fermitatea (Clausewitz, 1982:55).
În afara acestor calităţi fundamentale, Clausewitz enumeră energia,

perseverenţa, forţa temperamentului şi a caracterului, tenacitatea
(ultimele traductibile în tărie de cuget şi tărie sufletească, dusă până la
încăpăţânare, văzută drept atribut pozitiv), stăpânirea de sine, inteligenţa
practică25 ş.a.m.d., dublate de cunoştinţe militare temeinice şi capacitatea
aplicării lor judicioase pe câmpul de luptă. Acest profil, diferit de al
gânditorilor militari importanţi de dinaintea sa, a determinat, ca şi în
cazul conceptului „război general”, extinderea ulterioară incorectă a
înţelesurilor asociate.
Înfrângerea voinţei de a lupta a inamicului rămâne în continuare
obiectivul fundamental al războiului. Pentru realizarea acestui deziderat
nu este suficientă „nimicirea forţelor armate inamice, cucerirea
24
Pentru lămurirea terminologică, vom trimite la nota traducătorului român a lucrării lui
Clausewitz: „În franceză, în original; în domeniul militar denumeşte îndeosebi talentul şi
experienţa unui comandant de a sesiza „dintr-o ochire” toate posibilităţile pe care configuraţia
unui teritoriu, unei poziţii, le oferă în vederea acţiunii. Expresie echivalentă românească –
„ochiul câmpului” (N.Tr.)” (Clausewitz, 1982:84)
25
Înţelesul calităţilor intelectuale ale comandantului, în spiritul dezbaterii lansate de Clausewitz,
este de largă actualitate: „Dacă pretindem, pentru cel ce va fi distins, chiar în posturile
inferioare de comandament, calităţi intelectuale deosebite şi creştem aceste pretenţii
cu fiecare treaptă, rezultă de la sine că avem o cu totul altă părere despre oamenii care
ocupă în mod glorios posturile de-al doilea rang într-o armată, iar aparenta lor simplitate
faţă de erudit, de omul de afaceri care ştie mânui pana, de omul de stat având experienţa
conferinţelor, nu trebuie să ne înşele cu privire la natura excelentă a inteligenţei lor practice.
Se întâmplă desigur câteodată ca bărbaţi, care au dobândit faimă în funcţii mai mici, să
o ducă cu ei în funcţii superioare, fără s-o merite cu adevărat acolo; dacă nu sunt prea
solicitaţi în aceste posturi şi, deci, nu riscă să-şi dea în vileag lipsurile, opinia nu va distinge
atât de precis ce gen de faimă li se cuvine şi, astfel, asemenea bărbaţi contribuie adesea să
se ajungă la o apreciere modestă despre personalitatea ce mai poate străluci în anumite
posturi” (Clausewitz, 1982:95)
34
Adrian LESENCIUC
provinciilor inamice, simpla lor ocupare, simpla lor invazie”

(Clausewitz, 1982:75) etc. Căile confruntării armate sunt dublate de
alte căi, majoritatea politice, care concură la o înţelegere mai amplă a
fenomenului război, în integralitatea sa de fenomen social. De aceea,
războiul, conceptul central al operei sale, este privit ca un fenomen
social complex, autorul propunându-şi
a fundamenta o dialectică a acţiunilor de luptă şi o metodă ştiinţifică în

studierea lor, de a cultiva inteligenţa şi virtuţile morale ale celor care
comandă trupele. De altfel, această substanţă filosofico-militară este
partea cea mai consistentă a creaţiei clausewitziene şi ea prezintă un
adevărat interes în actualitate. (Soare, 1993:42)
Prin această fundamentare a filosofiei războiului înţeleasă drept

sistem raţional de legi, drept teorie generală, Carl von Clausewitz poate
fi considerat părinte al ştiinţelor militare. Cu toate acestea, el refuză
o astfel de poziţionare, considerând că studiile lui se situează mai
degrabă în proximitatea artei militare, odată ce nu fac obiectul cercetării
şi cunoaşterii teoretice pure, ci furnizează cunoştinţe pentru utilizarea
optimă/optimală în vederea atingerii scopului propus (a victoriei pe
câmpul de luptă):
unde scopul este creaţie şi producţie, acolo este domeniul artei; ştiinţa
domneşte acolo unde ţelul este cercetarea şi cunoaşterea. Din toate
acestea rezultă de la sine că ar fi mai potrivit să se spună arta războiului
decât ştiinţa războiului. (Clausewitz, 1982:133)
„Despărţirea” de ştiinţele militare26 se datorează, în fapt, concepţiei

epocii în raport cu acestea, modului în care ştiinţele militare erau definite
26 Generalul Corneliu Soare consideră acest refuz conjunctural al lui Clausewitz de a

accepta studiul său în proximitatea ştiinţei militare (pe care o respinge categoric, de altfel)
drept o limită a gândirii sale: „El greşeşte atunci când identifică ştiinţa militară cu ştiinţele
de tipul fizicii sau matematicii şi o respinge pe acest motiv, nu îşi dă seama că fenomenele
sociale pot constitui şi ele obiectul cercetării ştiinţifice şi, mai ales, nu înţelege că teoria
acţiunii se află în sfera ştiinţei şi nu în afara ei” (Soare, 1993:46). Această limită a viziunii
sale poate fi însă, uşor înţeleasă, devreme ce lucrarea Despre război tratează strictamente
probleme care fac obiectul de studiu al ştiinţelor militare, dar termenul de „ştiinţă militară”
era deformat în epocă, presupunea o asociere forţată cu matematica şi fizica, în conformitate
cu şcoala franceză de război a baronului Jomini.
35
la începutul secolului al XIX-lea. Acestor ştiinţe le erau asociate, pe de o

parte, concepte riguros delimitate (dar nu neapărat corect fundamentate,
ca în cazul generalului von Bülow), pe de altă parte, calcule şi formule
matematice şi figuri geometrice (ca în cazul şcolii franceze a baronului
Jomini). Menţinerea lui Clausewitz în proximitatea artei militare
conduce, în fond, şi la o primă definire corectă a dimensiunii pragmatice
a acesteia, pe care o îndepărtează egal atât de cei care consideră imuabile
legile şi principiile războiului, cât şi de cei care o consideră ca fiind un
meşteşug al armelor, deprins pe câmpul de luptă.
36
4. CLAUSEWITZIANISMUL
4.1 Emergenţa ideilor clausewitziene. Ideile lui Carl von Clausewitz

nu s-au impus în afara Prusiei până în 1871. Unificarea Germaniei
(1864-1871) a adus şi răspândirea acestor idei dincolo de vechile
graniţe ale Prusiei, dar rolul hotărâtor în aducerea lor în dezbatere l-a
avut punerea în practică a conceptelor şi ideilor clausewitziene de către
generalul Helmuth von Moltke (1800-1891).
Despre război a ridicat probleme ale înţelegerii în primul rând din
cauza limbajului utilizat. Totodată, există anumite inadvertenţe în text
şi idei nefinisate în redactarea lucrării. În plus, intenţiile autorului de
a se apropia, într-un sens sau în altul, de concepţia lui Immanuel Kant
(de exemplu, prin contrazicerea posibilităţii, în realia, cu instrumentarul
ştiinţelor militare de la începutul secolului al XIX-lea, a conceptului de
„pace eternă”, la care spera filosoful german prin apel la perspectiva
filosofiei critice şi a speranţei evoluţiei omenirii de la închis la deschis,
de la curb la drept şi de la finit la infinit, v. Kant, 2008) sau de cea a lui
Hegel (1998)27, încercând o imprimare a metodei dialectice fundamentată
pe structura triadică teză-antiteză-sinteză în analiza conflictualităţii,
prin defensivă-ofensivă-defensivă/ofensivă, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX, au îndepărtat utilizatorii (militari)
ai textului în scopul implementării doctrinare a ideilor clausewitziene
de înţelesurile metafizice intenţionate. Cu toate acestea, după punerea
în practică a învăţăturilor lui Clausewitz prin acţiunea militară gândită
de generalul von Moltke, Despre război a devenit foarte vizibilă şi a
fost tradusă în numeroase limbi europene. Primele traduceri ale lucrării
nu au fost şi cele mai reuşite, prin urmare ideile clausewitziene au fost
deformate, pe de o parte, datorită echivocului (dar şi din incapacitatea
traducătorilor sau utilizatorilor textului prim de a opera cu concepte
27
Apropierea lui Clausewitz de Hegel, cel din Principiile filosofiei dreptului, este asumată şi
prin perspectiva hegeliană asupra războiului. Hegel considera că războiul este un rău necesar,
contribuind la revitalizarea Statului, în timp ce pacea era asociată lipsei progresului.
37
care excedeau limitele înţelegerii filosofiei războiului), pe de alta din

incapacitatea traducătorilor de a opera deopotrivă cu termeni care ţin
de practica armelor şi cu concepte filosofice. Complexitatea lucrării,
în ciuda inadvertenţelor datorate, probabil, lipsei finisării, a condus la
transmiterea, prin prisma deformării conţinutului în răspândirea textului
clausewitzian, la rezumări incorecte ale acestuia. Opera lui Clausewitz
a fost percepută, mai degrabă, ca un cadru textual care poate fi rezumat
la necesitatea utilizării violenţei la cote maxime. Despre acest fenomen
al răspândirii clausewitzianismului în înţelesul deformat al ideilor
generalului prusac s-au exprimat numeroşi teoreticieni militari, dar
am considerat relevantă exemplificarea prin apel la explicaţia dată de
Larry H. Addington:
În alte armate, în anii premergători Primului Război Mondial,

cartea lui Clausewitz a fost de regulă citită în traducere şi adesea în
condiţiile înţelegerii incomplete a limbajului dificil şi uneori metafizic.
În cea mai mare parte, indiferent dacă Clausewitz intenţionase sau nu
un asemenea efect, Vom Kriege a promovat credinţa că moderaţia în
luptă este o imbecilitate şi că maxima violenţă este cea mai sigură cale
spre victorie28 (Addington, 1994:48).
Generalizarea prin simplificare a operei generalului prusac a

presupus imprimarea unui caracter ideologic, reflectând şi servind
deopotrivă interesele şi aspiraţiile unor şcoli de gândire militară sau, mai
degrabă, ale unor structuri militare necesitând a-şi justifica acţiunile.
Principalii vectori ai gândirii clausewitziene au fost ideologii de stânga
Friedrich Engels şi, în special, Vladimir I. Lenin, ultimul folosindu-se
în interesul Revoluţiei din Octombrie, de formula clausewitziană a
raporturilor politică-război şi considerându-l pe generalul prusac „unul
dintre cei mai importanţi autori militari”. Utilizarea lui Lenin ca vector
în promovarea concepţiei clausewitziene în plan social şi istoric a fost
28
„In other armies, and down to the eve of World War I, Clausewitz’s book was usually read
in translation and often with an incomplete understanding of its admittedly difficult and
sometimes metaphysical language. For the most part, and whether Clausewitz ever intended
to have such an effect or not, such reading of Vom Kriege promoted a faith that in war
moderation was imbecility and maximum violence was the surest road to victory”, în original.
38
Adrian LESENCIUC
remarcată şi de generalul Beaufre, care considera chiar că generalul

Clausewitz s-a impus prin Lenin (Beaufre, 1974:3).
Cea mai cunoscută influenţă a operei clausewitziene, prin efectele
în plan strategic, a fost cea asupra lucrării Mein Kampf a lui Adolf
Hitler (1941) şi asupra întregii proiecţii a Celui de-al Treilea Reich.
Liderul nazist îl admira pe generalul prusac, pe care îl numea „marele
Clausewitz”29; în raport cu opera lui Clausewitz şi-a proiectat campaniile
violente, în proximitatea conceptului de război absolut, citându-l de
două ori pe parcursul lucrării sale. Dar, concepţia clausewitziană nu
a prins rădăcini doar acolo unde s-a manifestat totalitarismul. Chiar şi
cunoscuţi luptători împotriva unor asemenea idei, cum ar fi filosoful
francez Raymond Aron, denunţător al ambelor totalitariste, nazist şi
comunist, au aderat la ideile lui Clausewitz.
Aron îl consideră pe generalul prusac un magister în raport cu
care şi-a aliniat ideile din, probabil, cel mai ambiţios proiect al său,
lucrarea Pace şi război. O teorie a relaţiilor internaţionale (1966),
considerând că războiul caracterizează toate epocile şi toate civilizaţiile
şi că alternativa la strategie poate fi diplomaţia, construită tot pe
fundamentele competiţiei. Practic, aceste idei, chiar dacă în alte limite
ale violenţei proiectate, îşi au paternitatea în gândirea clausewitziană,
pe care Aron o vede de factură filosofică, neutră şi lucidă:
Ca teoretician al acţiunii raţionale, el [n.a. Clausewitz] aminteşte liderilor pe

timp de pace şi de război de principiul care trebuie respectat de toţi: primatul
politicii, războiul fiind doar instrument în atingerea scopurilor stabilite politic,
un moment sau un aspect al relaţiilor dintre state, fiecare dintre acestea fiind
obligat să se alinieze la domeniul politic, adică la percepţia intereselor durabile
ale colectivităţii.
Să convenim să numim strategie desfăşurarea operaţiilor militare în ansamblu
şi diplomaţie realizarea relaţiilor cu alte structuri politice unitare. Strategia şi
diplomaţia vor fi deopotrivă subordonate politicii, adică vor fi subordonate
concepţiei unei părţi a comunităţii sau a liderilor ei despre „interesul naţional”.
Pe timp de pace, politica face uz de mijloace diplomatice, fără a exclude
resursele şi armamentul, cel puţin atunci când este ameninţată. Pe timp de război,
29
În testamentul politic adresat amiralului Dönitz înainte de suicid, Hitler l-a sfătuit pe acesta
să continue lupta în acord cu „idealurile marelui Clausewitz” (P.M. Baldwin, ‘Clausewitz in
Nazi Germany’, Journal of Contemporary History, 1981, p. 10, apud Jablonsky, 1994:188).
39
politica nu exclude diplomaţia, din moment ce aceasta presupune realizarea

relaţilor cu aliaţii şi cu părţile neutre, continuând să se ocupe în mod tacit de
inamic, ameninţând cu înfrângerea sau oferind posibilitatea de pace.
Aici avem în vedere „unitatea politică” drept un actor luminat de inteligenţă
şi determinat de voinţă. Fiecare stat are relaţii cu alte state: atâta timp cât
statele rămân în pace, ele trebuie cumva să reuşească să trăiască împreună.
Până când nu recurg însă la violenţă, ele încearcă să se convingă reciproc.
Din ziua în care încep să se lupte, ele încearcă să se constrângă reciproc.
În acest sens, diplomaţia ar putea fi numită arta de a convinge (convaincre)
fără uzul forţei, iar strategia arta de a învinge (vaincre) cu cele mai mici
costuri. Dar, constrângerea este, de asemenea, un mijloc de convingere30
(Aron, 2003:24)
Raymond Aron nu este singular în poziţionarea sa. El considera

că teoria clausewitziană este încă aplicabilă şi relevantă în perioada
dezvoltării armamentului nuclear. Chiar dacă, în mod natural, teoria
clausewitziană ar fi trebuit să îşi încheie aplicabilitatea odată cu abandonul
unui anumit tip de strategie, de acţiune, odată cu încheierea unei
anumite perioade de dezvoltare a societăţilor occidentale, cea modernă,
în limitele căreia a fost proiectată, în noul orizont paradigmatic a fost
posibilă o refundamentare a teoriei generalului prusac. Spre exemplu,
strategia de descurajare nucleară (strategy of deterrence) este văzută de
30
„As a theoretician of rational action, he [n.a. Clausewitz] reminds leaders of war and peace
of the principle both must respect: the primacy of policy, war being merely an instrument
in the service of politically determined goals, a moment or an aspect of relations among
states, each of which is obliged to submit to the political realm, i.e., the perception of the
collectivity’s lasting interests.
Let us agree to call strategy the conduct of military operations as a whole, and diplomacy
the conduct of relations with other political units. Strategy and diplomacy will both be
subordinate to politics, that is, to the conception on the part of the collectivity or its leaders of
the “national interest”. In peacetime, politics makes use of diplomatic means, not excluding
resource and arms, at least when threatened. In wartime, politics does not exclude diplomacy,
since the latter conducts relations with allies and neutrals, and continues to deal tacitly with
the enemy, threatening defeat, or offering a possibility of peace.
Here we are considering the “political unit” as an actor, enlightened by intelligence and
prompted by will. Every state has relations with other states: as long as the states remain
in peace, they must somehow manage to live together. Unless they resort to violence, they
attempt to convince each other. The day they fight, they attempt to constrain each other.
In this sense, diplomacy might be called the art of convincing without using force
(convaincre), and strategy the art of vanquishing at the least cost (vaincre). But constraint,
too, is a means of convincing”, în original.
40
Adrian LESENCIUC
Aron doar ca un test de voinţă şi ca expresie a manifestării primatului

politicii în raport cu componenta militară. Filosoful francez lansează
chiar o alternativă la strategia de descurajare, pe care o intitulează
„saving the war” (apud Mouric, 2015:80), în prelungirea ideii de ripostă
flexibilă lansată de generalul Maxwell Taylor31 (1960) şi, evident, în
avangarda unei reinterpretări clausewitziene care avea să dea naştere
unui curent cunoscut în ştiinţele militare drept „neoclausewitzianism”,
iar în ştiinţele politice drept „realism politic”. Neoclausewitzianismul
universalizează binomul politică-război, dar mută accentul de pe „războiul
absolut” al modernităţii secolului al XIX (în limitele căreia a creat
Carl von Clausewitz), pe „războiul limitat”, aşadar „modelat” politic.
În general, gânditorii neoclausewitzieni au dus interpretarea naturii
războiului în zona imuabilului. Războiul pierde din atributul de absolut,
dar câştigă, în schimb, în raport cu continuitatea. El este înţeles, de pe
această poziţie, neoclausewitziană, ca fiind continuu, pacea definindu-se
ca perioada de pregătire a unui nou conflict.
4.2 Neoclausewitzianismul. Neoclausewitzienii nu au putut nega

sfârşitul războiului clasic. Dar, acest sfârşit nu a însemnat şi sfârşitul
strategiei sau al condiţionării dintre mediul de securitate şi politică.
Teoreticienii din perioada Războiului Rece au reperat schimbările de
formă (nu şi schimbările de conţinut) ale unui mediu global instabil şi au
reproiectat gândirea militară pe alte coordonate. Mai întâi, o societate a
riscurilor, bazată pe bipolaritate, angajată într-un război al ameninţărilor,
într-o cursă a înarmărilor care a atins puncte de maximă intensitate,
cum ar fi criza rachetelor din Cuba, din 1962, apoi o societate unipolară,
dar depotenţată de interese divergente, de natură economică, politică
sau simbolică, au constituit mutaţiile care au condus la reproiectarea, în
31
Generalul american Maxwell D. Taylor (1901-1987), absolvent al Academiei Militare de
la West Point, comandant al diferitelor structuri în operaţiile din cel de-al Doilea Război
Mondial, inclusiv al Diviziei 101 aeropurtate în debarcarea din Normandia, dar şi comandant
al Armatei al 9-a americane în Războiul din Coreea, este autorul unei lucrări care a modificat
radical strategia americană şi, ulterior, pe cea a NATO: The Uncertain Trumpet (1960).
Retras din activitate în 1959, generalul îşi impune punctul de vedere în raport cu administraţia
Kennedy, proaspăt instalată, urmând să deţină funcţii importante în aparatul de stat şi în
timpul mandantului lui Lyndon B. Johnson, fiind un fervent susţinător al campaniei din
Vietnam.
41
contextul dinamicii de ansamblu, a unui fenomen – războiul –, ca sursă

de putere. Aceste mutaţii au fost percepute la nivelul fiecărui actor statal
în parte şi luate în considerare în cadrul politicii proprii de securitate.
Idealul libertăţii şi democraţiei, în consens cu viziunea optimistă a
lui Francis Fukuyama (1992), care prefigura un sfârşit al istoriei, adică
supremaţia democraţiei liberale ca soluţie a statelor contemporane,
sau forma ultimă din perspectivă evolutivă a societăţii, pare să nu fi
fost în acord cu mutaţiile produse într-o societate a imprevizibilului, a
riscurilor, pe care neoclausewitzienii o interpretaseră diferit, inserând
o logică de tip fuzzy în perechea dihotomică pace-război (Garnett,
2007:39):
Deşi ’pacea’ şi ’războiul’ sunt privite de obicei ca fiind opuse, există

un sens în care ambele sunt ilustrări ale conflictului, care este endemic
în toate aspectele vieţii sociale. Războiul este doar un tip special de
conflict, care diferă de pace prin natura sa violentă. Faptul că pacea nu
este un panaceu explică de ce, atunci când sunt confruntaţi cu alegerea
imposibil de evitat între pace şi război, liderii aleg uneori războiul.
Unele forme de pace – sub dictatură, de exemplu – pot fi mai rele decât
unele forme de război. În consecinţă, deşi toţi doresc pacea, aproape
nimeni (cu excepţia pacifiştilor convinşi) nu doreşte doar pacea sau
pacea cu orice preţ32.
În aceste condiţii, s-a impus o schimbare de perspectivă în gândirea

militară a anilor 1960-1970, care, ca răspuns la pacea întemeiată pe
principiul descurajării nucleare – o pace necesară, dar pe care o considerau
fragilă şi contestabilă din punct de vedere moral –, au inversat formula
clausewitiziană: războiul – instrument al politicii a devenit politica –
instrument al războiului. Această schimbare de perspectivă, radicală dar
necesară în contextul unei curse acerbe a înarmărilor, datorată influenţei
realismului politic/curentului neoclausewitzian în domeniul strategiei,
32
„Though ’peace’ and ’war’ are usually regarded as opposites, there is a sense in which both
are aspects of the conflict that is endemic in all social life. War is simply a special kind of
conflict that differs from peace only by its violent nature. The fact that peace is not a panacea
explains why, when confronted with the stark choice of peace and war, leaders sometimes
choose war. Some kinds of peace – under dictatorship, for example – may be worse than
some kinds of war. In other words, although everyone wants peace, almost no one (apart from
strict pacifists) wants only peace or peace at any price”, în original.
42
Adrian LESENCIUC
ai cărei exponenţi principali au fost John Garnett, Hans Morgenthau,

Gordon Harland, Robert E. Osgood şi Henry Kissinger, a condus la
o viziune aparte privitoare la raportul pace/război: „Noua orientare
constă, în esenţă, în conceperea politicii internaţionale ca o confruntare
dură, în care forţa poate fi folosită nu pentru război, ci pentru a duce la
succes o politică de pace şi securitate” (Soare, 1993:188).
Din această perspectivă se explică şi orientarea statelor spre politica
de alianţe, şi intenţia construirii lucide a păcii, cu recunoaşterea limitelor
morale şi a raţiunii în politică. Cu alte cuvinte, începând din perioada
Războiului Rece şi continuând cu societatea unipolară actuală, războiul
se justifică prin asigurarea păcii, iar politica, văzută ca instrument
al acestuia, este dusă prin forme multiple de manifestare, cărora le
este asociat, pentru a evidenţia competiţia, chiar conflictualitatea,
termenul „război”: economic, psihologic, mediatic, informaţional etc.
Din perspectivă neoclausewitziană, războiul viitorului nu constituie un
instrument al politicii, ci politica devine un instrument al războiului
– singura cale rămasă deschisă pentru schimbarea controlată, pentru
posibilitatea intervenţiei pentru pace, pentru promovarea securităţii
şi sprijinirea statu-quo-ului. În sens invers, războiul poate fi privit ca
instrument politic doar în măsura în care îşi atinge scopurile pentru care
a fost declanşat, ceea ce nu s-a realizat în cele peste 200 de confruntări
locale care au avut loc după cea de-a doua conflagraţie mondială.
Folosită ca garant al schimbării, intervenţia pentru pace reprezintă
ultima ratio. Aceasta este şi direcţia spre care s-a orientat, de pildă,
neoclausewitzianul John Garnett (apud Soare, 1993:189):
Controlul armamentelor este teoria potrivit căreia pacea şi securitatea pot fi

realizate printr-o administrare abilă a armamentelor. Războiul limitat este
teoria care susţine că pacea şi securitatea pot fi realizate prin controlul şi
limitarea forţelor armate folosite într-un conflict. Controlul crizei este teoria
potrivit căreia pacea şi securitatea pot fi promovate prin dezvoltarea unor
tehnici destinate ţinerii sub control a crizelor internaţionale.
Influenţa clausewitziană se menţine şi în lumea unipolară

post-Război Rece, chiar dacă la cote scăzute şi chiar dacă orientarea
clausewitziană a anumitor teoreticieni militari nu poate produce o
reinterpretare a teoriei proiectate în Despre război doar din dorinţa
43
de aliniere la contextul actual de securitate. Influenţa lui Clausewitz

asupra gândirii strategice clasice şi a naturii războiului este încă
vizibilă, inclusiv în zilele noastre, deşi a devenit marginală şi raportată
la alte fundamente contextuale. Cu toate acestea, există teoreticieni
care încă aderă la gândirea clausewitziană. Mai mult, atât timp cât, cu
excepţia primei părţi a lucrării Despre război, opera lui Clausewitz nu
răspunde interesului pur academist de înţelegere a lumii înconjurătoare,
ci interesului pragmatic, o serie de manuale de luptă conţin trimiteri
clare fie la ideile, fie la limbajul clausewitzian. David J. Lonsdale,
teoretician clausewitzianist, dă exemplu în acest sens manualul Fleet
Marine Force Manual 1 ‘Warfighting’ (FMFM-1) al United States
Marine Corps din 1989 (Lonsdale, 2004:21), iar Stuart Kinross, alt
teoretician clausewitzianist, cunoscut pentru lucrările Clausewitz and
Low-intensity Conflicts (2004) şi Clausewitz and America. Strategic
thought and practice from Vietnam to Iraq şi pentru citatul „there are
only wars” (2004:54), dă exemplul manualului american FM 100-5
Operations din 1993 (Kinross, 2008:182)33.
4.3 Paradigma clausewitziană şi limitele orizontului său.

Paradigma clausewitziană este un mod de a gândi despre război în acord
cu conceptul de război modern, adică de război specific modernităţii,
industrialismului forte, plecând de la preceptele generalului
Carl von Clausewitz. Gândirea militară în limitele acestei paradigme
excede perioada modernismului forte, fiind luate, totuşi, în considerare,
anumite finalităţile umane: 1. limitarea violenţei faţă de civili şi faţă
de ordinea socială şi 2. asigurarea unor căi de rezolvare a disputelor
dintre state (Smith, 2004:261). Paradigma clausewitziană este specifică,
aşadar, unei realităţi a confruntării militare bazate pe dimensiunea
cantitativă. Prin paradigmă clausewitziană înţelegem, aşadar, proiecţia
paradigmatică a generalului prusac Carl von Clausewitz, presupunând
33
În acest din urmă exemplu, Kinross punctează menţinerea a trei concepte clausewitziene:
friction – „accumulation of chance errors, unexpected difficulties, and confusion of battle that
impede[s] both sides” (FM 100-5, 1993:2-7); centre of gravity – „the hub of all power and
movement upon which everything depends” (FM 100-5, 1993:6-7), respectiv culmination –
„ in the offence, the culminating point is the point in time and location when the attacker’s
combat power no longer exceeds that of the defender” (FM 100-5, 1993:6-8).;
44
Adrian LESENCIUC
schimbarea fundamentală a vechii perspective asupra războiului şi a

raporturilor dintre politică şi război, constând în punerea în discuţie a
folosirii extreme a violenţei şi în operaţionalizarea conceptului abstract
de „război absolut”. În esenţă, nu proiecţia generalului Clausewitz
privea acţiunea militară extremă, ci continuatorii ideilor sale au
exagerat, producând efecte, între care cele cu adevărat extreme sunt
cele desfăşurate sub cupola celui de-al Doilea Război Mondial.
Pilonii clausewitzianismului sunt incertitudinea, violenţa şi factorul
politic. În termenii exacţi ai gânditorului prusac, aceşti piloni sunt
violenţa originară, bazată pe ura şi duşmănia („care trebuie considerate
ca un instinct natural orb”), „jocul probabilităţilor şi al hazardului” şi
natura sa „subordonată unui instrument politic” (Clausewitz, 1982:69).
Incertitudinea clausewitziană („jocul probabilităţilor şi al hazardului”)
schimbă paradigma anterioară, paradigma lui Sun Tzî. Dacă, la Sun Tzî
cunoaşterea joacă un rol primordial, în condiţiile actuale, ale unei
„transparenţe” incontestabile a câmpului de luptă, incertitudinea
scăzând dramatic în era informaţională, fundamentele clausewitziene
ale „ceţii” şi „şansei” nu se mai pot susţine. Utilizarea incertitudinii
rămâne validă în limitele războiului clausewitzian, în care ea devine
însuşi instrumentul cu care operează „geniul militar”, făcând uz de
abilităţile sale intuitive pentru a dubla cunoaşterea şi experienţa, dar
în războiul actual incertitudinea pe câmpul de luptă este menţinută
la cote din ce în ce mai mici. Valoarea limitată a rolului informaţiilor
(a culegerii şi analizei acestora) în gândirea clausewitziană îi înscrie
paradigma în limitele modernismului forte, dar nu poate prelungi
orizontul paradigmatic în era informaţională. Paradigma clausewitziană,
eminamente a incertitudinii, este construită pe piedestalul neîncrederii
generalului prusac în calculul interacţiunii umane şi a forţei morale
în luptă, în imposibilitatea, mai exact, a acestui calcul. Construcţia
teoriei şi extinderea orizontului paradigmei clausewitziene se bazează
pe valoarea numită „incertitudine” şi pe virtuţile ei, pe utilizarea ei
pe câmpul de luptă. „Informaţia”, opusă incertitudinii, aparţine cu
siguranţă unei alte paradigme, în care trebuie să ne situăm pentru
necesarul de adecvare şi coerenţă în proiecţia analizei noastre.
Războiul clausewitzian este înţeles ca fiind bazat pe „violenţa
primordială” şi pe „şansă” (şi probabilitate) şi este reglat prin intermediul
45
pârghiei numite „politică”. Continuatorii ideilor clausewitziene, în

special cei care le-au pus în practică, începând cu Moltke şi încheind cu
Hitler, au marşat doar pe rolul primelor două elemente de rezistenţă în
configurarea conceptului de război: violenţă şi şansă. „Violenţa” este
un alt fundament al teoriei şi, ulterior, al paradigmei clausewitziene,
prin care se separă, astfel, şi de paradigma anterioară, a lui Sun Tzî,
şi de cea ulterioară, post-clausewitziană. În marginal, generalul prusac
admite că se poate să existe victoria şi fără distrugerea inamicului, dar
această aserţiune este excepţia de la regulă. În universul războiului
clausewitzian, victoria fără luptă se poate referi la ceea ce Michael
Handel (1991) identifica în opera clausewitziană ca fiind manevra, dar
mai ales războiul prin calcul algebric, în care calculul raporturilor de forţe
şi al efectelor conduce la predicţia certă a rezultatului şi la capitularea
unei părţi combatante. Acest aspect este mai degrabă unul care are
însemnătate pur teoretică: „Clausewitz admite că există posibilitatea de
a câştiga fără angajarea în luptă, dar consideră această posibilitate de
neluat în calcul, limitată fiind la nivelul teoriei”34 (Handel, 1991:29).
El diferenţiază, mai ales, primele două paradigme din câmpul ştiinţelor
militare, numite generic Sun Tzî şi Clausewitz, prin faptul că victoria
fără luptă devine ideal în primul caz, respectiv excepţie în cel de-al
doilea:
Diferenţa dintre Clausewitz şi Sun Tzî pe tema victoriei fără luptă

este considerabilă. În timp ce Sun Tzî o ridică la nivelul unui ideal,
Clausewitz o consideră excepţie. Într-adevăr, în aproape toate cazurile
în care Calusewitz menţionează posibilitatea „câştigării prin calcule
algebrice”, el adaugă imediat avertismentul că în mod normal nu există
substitut pentru luptă35 (Handel, 1991:30).
34
„Clausewitz does concede that there is a possibility of winning without having to engage
in combat, but he considers it too remote that it is best confined to the realm of theory”, în
original.
35
„The difference between Clausewitz and Sun Tzu on the issue of winning without fighting
is considerable. While Sun Tzu elevates it to an ideal, Clausewitz considers it to be the
exception. Indeed, in almost every instance where Clausewitz mentions the possibility of
„winning by algebra”, he immediately adds the caveat that there are normally no substitute
for combat”, în original.
46
Adrian LESENCIUC
Evident, analiza comparativă a lui Handel nu putea conveni

clausewitzienilor36, chiar dacă realitatea noului context de securitate i-a
determinat să recunoască posibilitatea victoriei fără luptă. Victoria pe
palierul puterilor soft (politică, economică, culturală) este o realitate
a erei informaţionale, iar deznodământul Războiului Rece este cel
mai bun exemplu în acest sens. De aceea, este suficient să nu luăm
în calcul excepţia de la regula clausewitziană ca regulă de adaptare la
actuala realitate politică, economică, socială, culturală, dar să înţelegem
că această realitate obligă inclusiv partizanii ideilor clausewitziene să
extindă orizontul înţelegerii în limitele unei noi arii paradigmatice:
„Noţiunea de victorie prin dominanţa informaţiilor poate fi citită ca
teoria războiului prin calcul algebric, pe care Clausewitz a respins-o
în mare măsură”37 (Lonsdale, 2004:51).
Actualmente, suntem, practic, în afara universului războiului
clausewitzian. De ce ar fi nevoie să ne situăm în limitele orizontului
paradigmei sale? De ce este necesară o interpretare clausewitziană
pentru fapte care exced limitele de aplicare a teoriei sale? La aceste
întrebări se poate răspunde doar situându-ne în afara paradigmei
clausewitziene, în orizontul unui război văzut drept joc, dar care nu mai
poate fi joc de sumă nulă.
36
David J. Lonsdale, de exemplu, o pune sub semnul incertitudinii, fără a-şi argumenta poziţia:
„Handel’s identification of this distinction in On War between war by algebra and victory
through manoeuvre is questionable” (Lonsdale, 2004:32)
37
„The notion of victory through information dominance reads like the theory of war by
algebra, which Clausewitz largely dismissed”, în original.
47
5. POSTCLAUSEWITZIANISMUL.
ANTICLAUSEWITZIANISMUL
5.1 Mediul conflictual postclausewitzian. Teoria clausewitziană

este validă în orizontul paradigmei omonime, în limitele războiului
modern, ale lumii pe care generalul prusac o cunoştea. În proiecţie
clausewitziană, războiul este tributar contextului în care teoria sa a luat
naştere. Excederea problematicii strict militare (războiul nu însemna
doar confruntarea armată propriu-zisă nici măcar în gândirea militară
a începutului de secol XIX) face revizitabilă teoria lui Carl von
Clausewitz, iar neoclausewitzienii exploatează tocmai acest debuşeu.
Din perspective nonclausewitziene, cum ar fi cea a lui B.H. Liddell
Hart, de exemplu, acest palier exploatat de neoclausewitzieni are drept
obiect de studiu marea strategie (grand strategy), în timp ce războiul
devine obiectul micii strategii (sau strategiei militare).
Diferenţa dintre cadrul proiecţiei clausewitziene din prima jumătate
a secolului al XIX-lea şi cel actual, în care teoria clausewitziană este
respinsă sau îmbrăţişată din perspectivă istoricistă, privitor la obiectul
marii strategii şi la rolul statului în război, este subliniată chiar şi de
neoclausewitzieni. Mai mult, scopul unei asemenea proiecţii asupra
războiului diferă. David J. Lonsdale (2004), de exemplu, subliniază
faptul că înţelegerea naturii războiului nu răspunde înţelesului pur
academic din perspectiva lui Clausewitz, ci interesului pragmatic. Şi
dacă, în linia deschiderii pragmatice a lui Clausewitz, cei care au pus
în practică ideile sale, începând cu generalul von Moltke, au utilizat
în special conceptele de „violenţă primordială”, respectiv „şansă
şi probabilitate”, neoclausewitzienii au abandonat această direcţie,
focalizându-se pe „rolul politicii” şi pe relaţia politică-război. În linie
neoclausewitziană, contextul actual, căruia îi este asociat termenul
de „eră informaţională”, se caracterizează prin motivaţii noi pentru
declanşarea conflictului, chiar dacă politica nu este continuată în mod
obligatoriu prin violenţa deschisă a războiului tipic perioadei moderne.
Prin urmare, şi în înţelesul neoclausewitzienilor, rolul politicii în
48
Adrian LESENCIUC
limitarea distrugerii a crescut considerabil în era informaţională, dar

războiul continuă să schimbe rolul politicii: „Era informaţională poate
crea noi justificări pentru starea de război, dar nu va produce războaie
care nu sunt continuarea politicii. […] Politica este inexorabil legată
de război”38. (Lonsdale, 2004:28). Privind dintr-o perspectivă mai
neutră, paradigma clausewitziană este aplicabilă în războiul tradiţional
stat-naţiune vs. stat-naţiune. Mutaţiile actuale, în principal cele
generate de dezvoltarea tehnologică: utilizarea muniţiei de precizie
înaltă, transparenţa câmpului de luptă etc., sau de raţiuni teleologice:
desfăşurarea de acţiuni nonletale, operaţiile informaţionale etc., fac
incompatibil actualul mediu conflictual cu câmpul de luptă, respectiv
cu războiul clausewitzian, sugerează Robert J. Bunker (1997:137).
„Lentilele clausewitziene” (Clausewitzian lens), expresie utilizată
prima dată de teoreticianul Joseph Nye Jr. şi consacrată de amiralul
William A. Owens39, nu permit înţelegerea adecvată a mediului
conflictual contemporan şi, cel mai important, nu presupun conexiune
imediată cu conceptele şi proiecţia strategică/doctrinară actuale:
„În baza perspectivei clausewitziene, cel mai rezonabil sfat dat armatei
este să nu se implice în operaţiunile de menţinere/impunere a păcii”40
(Bunker, 1997:143).
5.2 Revolution in Military Affairs. Războiul actual, hibrid sub

diferite aspecte, inclusiv ca amestec al acţiunilor letale (preponderent
la nivel tactic) şi nonletale (la nivel operativ şi strategic), este
rezultatul modificării configuraţiei ca urmare a progresului tehnologic
şi a reflectării subsecvente a acestor modificări în strategii şi doctrine.
38
„The information age may create new motivations for the resort of war, but it will not produce
wars that are not the continuation of policy. [...] Policy is inexorably entwined with war”, în
original.
39
După 1994, amiralul Owens a schimbat accentul de pe strategiile şi aparatele doctrinare
realizate sub influenţa gândirii clausewitziene cu cele care depăşesc paradigma. Susţinător
al conceptului RMA, văzut de neoclausewitzieni drept utopist, William Owens a contribuit
şi la ulterioara punere în practică a altui concept, „system of systems”, prin intermediul
reţelei Network Centric Warfare (Război Bazat pe Reţea, în traducere românească) în cadrul
operaţiunii Iraqi Freedom din 2003. În fapt, răspunsul clausewitzian privitor la nivelul de
violenţă totală la o provocare postclausewitziană a venit din partea insurgenţilor şi teroriştilor.
40
Based on the Clausewitzian perspective, the most reasonable advice would be for the military
not to be involved with peace keeping/enforcement operation, în original.
49
Punctul nodal, din perspectivă istorică, este ultima revoluţie militară

sau Revolution in Military Affairs (RMA). Mutaţiile de natură calitativă
s-au produs începând cu deceniile 5-6 ale secolului XX, venind să
contrazică tocmai concepţia clausewitziană, care pune războiul sub
amprenta incertitudinii. Cunoaşterea pe câmpul de luptă nu spulberă,
prin urmare, doar o modalitate de raportare la realitatea conflictualităţii
actuale, ci şi un cadru teoretic modelator (concepţia clausewitziană),
care nu corespunde analitic, interpretativ, acestor realităţi.
Despre transformările de natură tehnologică, în măsură să conducă
la modificări de ordin doctrinar, a vorbit, în ianuarie 1961, preşedintele
american Dwight D. Eisenhower, punându-le sub semnul revoluţiei
tehnologice a ultimelor decenii, 5 şi 6 (the technological revolution
of recent decades). Faţă de ceea ce reprezenta anterior acest domeniu
al tehnologiei, cercetarea a devenit fundamentală în viaţa militară.
Dezvoltarea cercetării a condus spre fundamentarea ştiinţifică şi tehnică
a domeniului militar, fapt ce a însemnat, printre altele, coagularea
câmpului ştiinţelor militare, dar şi la pericolul menţinerii captive a
politicului în acest auto-generat mecanism al continuei dezvoltări
tehnico-ştiinţifice:
Cu toate acestea, prin susţinerea cercetării şi descoperirilor trebuie

să fim atenţi la pericolul egal şi contrar al faptului că politica
publică ar putea deveni ea însăşi o elită captivă din punct de vedere
ştiinţifico-tehnologic41. (Eisenhower, apud Mendelsohn, 1997/2013:194)
Eisenhower a avut, practic, capacitatea de a previziona ritmul

progresului tehnologic al următoarelor trei decenii, ritm care a condus,
mai întâi, la Criza rachetelor din Cuba şi care s-a încheiat cu falimentul
Uniunii Sovietice. Evident că aceste transformări uriaşe din punct de
vedere tehnologic au presupus modificări substanţiale în ceea ce priveşte
abordarea fenomenului război, diferite de proiecţia clausewitziană; dintre
conceptele care au modificat radical perspectiva asupra fenomenului
militar, începând cu prima confruntare din Golful Persic, cea din 1991,
41
Yet, in holding scientific research and discovery in respect, as we should, we must also be
alert to the equal and opposite danger that public policy could itself become a captive and
scientific-technological elite, în original.
50
Adrian LESENCIUC
cel mai important este cel menţionat anterior, Revolution in Military

Affairs (RMA). Perioada care a urmat Războiului Rece s-a caracterizat
prin această importantă revoluţie tehnologică şi doctrinară (una dintre
multiplele revoluţii în domeniul militar care au avut loc de-a lungul
istoriei, dar una dintre revoluţiile majore), în general tradusă în lucrările
româneşti de specialitate mot-à-mot, prin sintagma „Revoluţia în afaceri
militare”. Uneori, în traducerile lucrărilor cu caracter politico-militar sau
diplomatic, a fost utilizată şi sintagma „revoluţia militară”42, o sintagmă
mai adecvată ca aplicare în orizontul cunoaşterii în şcoala românească
de ştiinţe militare.
Termenul de „revoluţie militară” nu este nou, el fiind pentru prima
dată utilizat în 1956, în lucrarea lui Michael Roberts, The Military
Revolution, 1560-166043, lucrare prin intermediul căreia a fost pusă
în evidenţă rolul mobilităţii artileriei ca urmare a dezvoltării tunurilor
mobile din bronz (şi, prin urmare, a depăşirii războiului poziţional al
epocii) şi, în subsidiar, ca urmare a dezvoltării unui nou tip de sisteme
de fortificaţii. Revoluţiile militare ulterioare, din epoca industrializării
şi, mai ales, din perioada mecanizării războiului (1918-1945), au
produs, la rândul lor, mutaţii profunde în arta militară, în sistemele
doctrinare şi în modalităţile adaptate de antrenare a trupelor şi utilizare
a forţelor şi mijloacelor în conflictele militare. Noile confruntări
angajează noi revoluţii militare (tehnologice, strategice, doctrinare,
în planul instruirii şi utilizării forţelor şi mijloacelor pe câmpul de
luptă)44, dar şi noi modalităţi de punere în dezbatere a conceptului de
război. În plus, alte concepte, cum ar fi cel de „război nou”, au condus
42
Spre exemplu, în traducerea lui Nicolae Năstase a lucrării lui Paul Hirst, Război şi putere în
secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul internaţional, Bucureşti, Editura Antet, 2001.
43
Lucrarea a fost consultată în varianta publicată în culegerea editată de Clifford J. Rogers,
The Military Revolution Debate. Readings on the Military Transformation of Early Modern
Europe (Roberts, 1995: 13-36). Totuşi, există puncte de vedere care aduc în prim-plan
conceptul „revolution in military affairs” (RMA), ca având la bază sintagma „revoluţie
tehnică militară” (military technical revolution), datorat influenţei scrierilor unor cercetători
sovietici din anii ’70-’80, mai exact mareşalului N.V. Ogarkov şi generalului V.I. Slipchenko
(Bunker, 1997:137)
44
Domeniile de aplicare a RMA sunt: tehnologic (privitor la emergenţa noilor tehnologii,
în special a celor informaţionale); doctrinar şi operaţional (ca transpunere a efectelor
tehnologizării în concepte, principii, legi, acţiuni) şi organizaţional (atât în plan militar, cât şi
civil-militar).
51
la apariţia unei literaturi consistente, în care cei mai influenţi autori

sunt consideraţi Michael Ignatieff (2000), prin Virtual War – Kosovo
and Beyond, respectiv Mary Kaldor (1999), prin New and Old Wars:
Organized Violence in the Global Era45 (Hirst, 2001:70). Moştenirea
noilor conflicte nu trebuie înţeleasă ca fiind moştenire a conflictualităţii,
ci a formelor latente a vechilor revoluţii militare, producând efecte
cumulate noi. Această proiecţie justifică, de fapt, cantonarea în anumite
lucrări în limitele orizontului vechii paradigme, clausewitziene, dar
nu justifică lipsa de deschidere în ceea ce priveşte înţelegerea cadrului
actual de definire a confruntării militare şi nici angajarea în conflicte de
tip „război nou” cu mijloace, forţe, strategii şi doctrine moştenite de
la precedentele revoluţii militare. Noua revoluţie sau ultima revoluţie
militară, Revolution in Military Affairs (RMA), datorată proiecţiei lui
E.A. Cohen din articolul „A Revolution in Warfare” publicat în numărul
37 (martie-aprilie 1996) al revistei Foreign Affairs, adaptată ulterior ca
proiecţie doctrinară în armata americană, constă în punerea în discuţie
a războiului pe noi coordonate, în care cele mai importante active sunt
cele informaţionale.
Chiar dacă orizontul viitoarei revoluţii militare nu poate fi
previzionat, actuala revoluţie, RMA, care încă nu şi-a atins potenţialul
maxim, care nu a produs efecte decât în faza incipientă, proiectează
totuşi o direcţie clară a evoluţiei conflictualităţii, presupunând o scădere
accelerată a densităţii de ocupare a câmpului de luptă, determinată de
scăderea efectivelor forţelor şi de extinderea spaţială (tridimensională)
a limitelor câmpului de luptă. Noile tehnologii impun conflictului armat
o amprentă „post-eroică”, aşa cum a numit-o Hirst (2001:77), odată cu
care limitări şi constrângeri provenite de la vechile revoluţii militare
sunt înlocuite de limitări şi constrângeri noi:
Armata „post-eroică” va elimina o constrângere, dar va impune o alta,

căci războiul nu va mai fi o luptă. Informaţiile perfecte şi riscul scăzut
de pierderi vor elimina „războiul” în sens clausewitzian; nu va mai
fi o luptă morală şi nu va mai implica „fricţiuni”. Folosirea forţei se
va asemăna mai mult cu tehnicile de stopare a extinderii epidemiilor
(Hirst, 2001:77).
45
Lucrarea lui Mary Kaldor a fost tradusă în 2001 în româneşte şi publicată la Editura Antet, cu
titlul Războaie vechi şi noi: violenţa organizată în era globală.
52
Adrian LESENCIUC
În acest nou context, concepte precum cel de război informaţional,

dar şi altele din aria formelor neletale de manifestare a beligeranţei:
război psihologic, război mediatic etc., îşi pot găsi maxima utilizare,
chiar dacă dezvoltarea unor conflicte telecomandate sau pur virtuale
pare puţin probabilă.
5.3 Noile raporturi de putere. În mediul conflictual al ultimelor

decenii, diferit de ceea ce însemna paradigma clausewitziană
caracterizând o realitate a confruntării militare bazate pe dimensiunea
cantitativă, au avut loc primele efecte ale refundamentării teoretice.
Joseph Nye Jr. identifica, la sfârşitul anilor ’80, această schimbare
paradigmatică la nivelul puterii militare, echivalentă în studiile sale
conceptului de hard power, spre deosebire de soft power, definită pe
coordonate similare cu cele pe care este definită arta războiului la
Sun Tzu. Sintagma lui Joseph Nye Jr. (2004), „Puterea soft constă în
capacitatea de a modela preferinţele celorlalţi”46, nu diferă, ca modalitate
de angajare hermeneutică în complexitatea raporturilor de putere, de
proiectarea scopului războiului la Sun Tzu (1999:22): „Scopul trebuie
să fie de a cuceri intact «tot ceea ce este sub cer». În acest mod trupele
vor rămâne neatinse şi victoria va fi totală. Aceasta este arta strategiei
ofensive”, dar diferă radical de proiecţia clausewitziană. Înţelegerea
artei militare în raport cu „puterea” a determinat o repoziţionare a
vechilor raporturi dintre dimensiunea militară şi cea politică a războiului.
Luând în consideraţie profunzimea şi greutatea conţinuturilor, puterea
constituie structura de suprafaţă a unor jocuri de adâncime, manifestate
printr-un set de norme ale dominaţiei, dominaţia exprimându-se prin
reguli ce circumscriu exterioritatea puterii (Chazel, 1997:237-238).
Politica reprezintă substratul ultim, pelicula de suprafaţă în raport
cu puterea. Puterea reprezintă manifestarea dinamică, relativă la
dinamica societăţii, atât în formele ei manifeste, cât şi în cele latente.
Într-o exprimare plastică, John Ferris (2016:231) considera puterea ca
fiind un „aliaj” între factorii materiali şi administrativi ai unui stat:
Puterea este un aliaj format din interacţiunea dintre factorii materiali

(geografie, demografie şi economie) şi capacitatea administrativă şi
46
Soft power rests on the ability to shape the preferences of others, în original.
53
structura politică a statului – capacitatea sa de a conduce un popor şi de

a utiliza resursele lui47.
În paralel cu clasificarea realizată de Joseph Nye Jr., sociologul

britanic Michael Mann (1986) distinge patru tipuri de putere
exercitându-se în câmpul social: economică, politică, coercitivă şi
simbolică. Completând „teoria câmpurilor sociale” a lui Bourdieu,
„matricea lui Mann” statuează echilibrul dinamic al societăţii în raport
cu fluxurile de putere, în condiţiile în care puterea poate fi înţeleasă
în consens cu perspectiva lui Joseph Nye Jr., adică drept „capacitatea
cuiva de a acţiona pentru urmărirea scopurilor şi intereselor sale,
capacitatea de a interveni în cursul evenimentelor şi de a modifica
rezultatele” (Thompson, 1996:17).
Prin intermediul „matricei lui Mann”, distribuţia putere hard/putere
soft devine un raport dinamic, în care doar polul simbolic reprezintă
reperul fluctuant al puterii soft. Se manifestă, în aceste condiţii, un circuit
metabolic al puterii, o echilibrare a diferitelor forme de manifestare
a puterilor soft (economică, politică şi simbolică) după principiul
vaselor comunicante, menţinând, totuşi, pe nivel inferior, puterea
hard/coercitivă, înţeleasă drept ultima ratio în angajarea relaţiilor cu
celălalt (Lesenciuc, 2007:80). Această poziţionare pe niveluri diferite
a componentelor soft power şi hard power, cu limitele de înţelegere şi
poziţionare, conduce, totuşi, la limitări interpretative.
Această schimbare paradigmatică s-a suprapus unei schimbări
fundamentale în plan strategic, producând mutaţii calitative la nivelul
artei militare a ultimelor decenii. Imediat după întrebuinţarea armei
nucleare în conflictul armat (bombardamentul nuclear de la Hiroshima
şi Nagasaki, august 1945), dar mai ales după Criza rachetelor din Cuba
(1962), generată de prezenţa în proximitatea fizică a statului american
a ogivelor nucleare sovietice, pe fondul unei dezvoltări fără precedent
a tehnologiei şi industriei de armament a avut loc o repoziţionare
strategică. Astfel, faţă de strategiile clasice, bazate pe utilizarea forţei
pentru impunerea voinţei proprii asupra adversarului, denumite generic
47
Power is an alloy, formed from the interaction of material factors (geography, demography
and economy) and the administrative capacity and political structure of a state – its ability to
command a people and tap these resources, în original.
54
Adrian LESENCIUC
strategii de acţiune, a apărut conceptul de strategie de descurajare,

bazat pe convingerea inamicului să nu acţioneze (de teama consecinţelor
insurmontabile privitoare la utilizarea armelor de nimicire în masă).
Strategia de descurajare a fost impusă de administraţia Nixon pe agenda
NATO, unde a fost discutată la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de
la Bruxelles, din 1967, şi, ulterior, implementată în cadrul Alianţei (pe
data de 1 ianuarie 1968) drept concept strategic, denumit, la propunerea
americană, „riposta flexibilă”. Această strategie a descurajării a înlocuit
strategia „represaliilor massive”. Conceptul de „ripostă flexibilă”,
lansat de generalul şi gânditorul militar american Maxwell Taylor în
semn de răspuns critic la politica de apărare New Look a administraţiei
Eisenhower48, desemna descurajarea reciprocă de la nivel strategic la
nivel tactic, oferind Statelor Unite posibilitatea de a răspunde agresiunii
prin întregul spectru de modalităţi posibile, fără a se limita la arma
nucleară. Conceptul a fost adoptat imediat în strategia americană de
apărare, în 1961, de către preşedintele de la acea dată, John F. Kennedy.
5.4 Războiul postclausewitzian, război postmodern. Revenind

la fundamentarea tehnologică a modalităţii de înţelegere a războiului
pe noi coordonate, Revolution in Military Affairs (RMA) este un
concept care se caracterizează prin transparenţa câmpului de luptă,
cvasi-instantaneitate decizională, informaţie furnizată în timp real şi
muniţie inteligentă sau precision-guided munition (PGM). Cu toate că
RMA nu poate produce efecte universale: „RMA a făcut multe lucruri,
dar nu totul. A multiplicat punctele tari ale SUA, dar nu i-a redus
punctele slabe”49, notează John Ferris (2016:236), războiul contemporan
presupune în strictă legătură cu anterior descrisa distribuţie a puterilor,
o separare a puterii hard în două componente: una hard propriu-
zisă, respectiv una soft, prezentă pe câmpul de luptă prin intermediul
C4ISR: „În evaluarea puterii aeriene şi navale, C4ISR contează la
fel de mult ca puterea hard”50 (Ferris, 2016:236). În raport cu aceste
48
După retragerea din calitatea de militar activ şi odată cu apariţia lucrării The Uncertain
Trumpet (1960).
49
The RMA did many things, but not everything. It has multiplied American strenghts, but not
reduced its weaknesses, în original.
50
In assessing power from air and sea, C4ISR matters as much as hardware, în original.
55
coordonate ale câmpului de luptă şi cu această redistribuire a puterii

hard în subcomponente, paradigma clausewitziană devine anacronică.
Drept răspuns la înţelegerea teoriei clausewitziene ca fiind neadecvată
noilor coordonate ale câmpului de luptă, neoclausewitzienii propun
înlocuirea focalizării pe fricţiune (capitolul 7, partea I din lucrarea
Despre război) în detrimentului controlului entropiei: John Arquilla
şi David Ronfeldt „sugerează că accentul clausewitzian pus pe
fricţiune trebuie înlocuit cu o viziune a războiului în care manipularea
entropiei este cheia”51 (Lonsdale, 2007:ccxx). În plus, din perspectivă
neoclausewitziană, transparenţa câmpului de luptă şi abundenţa
informaţiilor nu conduc la scăderea incertitudinii. Mai mult, natura
războiului poate fi afectată de inovaţia tehnologică şi operaţională, în
timp ce victoria pe câmpul de luptă necesită traducerea succesului la
nivel strategic, deoarece RMA nu garantează victoria decât la nivel
tactic (Lonsdale, 2007:ccxxiv). Totuşi, paradigma clausewitziană este
un mod de a gândi despre război (Smith, 2004:269) care corespunde doar
conceptului de război modern; abandonarea ei este firească atâta vreme
cât conflictualitatea, în lumea contemporană, îmbracă alte forme52,
chiar dacă violenţa excede încă aspectele privitoare strict la combatanţi,
implicând masiv societatea civilă, în principal prin acţiunile teroriste.
În mod curios, chiar şi acţiunile teroriste incluse sub umbrela conceptuală
a Jihadului sunt consecinţă a influenţei teoriei clausewitziene, aşa cum
rezultă din constatarea lui Thomas G. Mahnken (2006:41), privitoare
la lucrarea lui Ayman al-Zawahiri, actualul lider al grupării Al-Qaida,
„Fursan That Rayal al Nabi” (Knights Under the Profet’s Banner), care
pune raţionalitatea strategică a acţiunilor islamice extremiste (în ciuda
înţelesului larg al iraţionalităţii teroriste) în slujba unor scopuri politice.
Aşadar, spre deosebire de neoclausewitzienii care încearcă o adaptare
a teoriei generalului prusac la realităţile confruntărilor pe palierul soft,
respectiv la realităţile câmpului de luptă actual, numeroşi cercetători
fac distincţia între războiul modern, cel vechi, configurat pe coordonate
clausewitziene, şi cel postmodern, neregulat, privat, informal sau nou,
51
Suggest that the Clausewitzian emphasis on friction should be replaced by a vision of war in
which the manipulation of entropy is the key, în original.
52
Michael Sheehan (2016:33-51) distinge între războiul modern, conturat pe coordonate
clausewitziene, şi războiul postmodern, specific lumii postclausewitziene.
56
Adrian LESENCIUC
în termenii lui Mary Kaldor (1999)53. Războiul postmodern, bazat pe

tehnologii avansate, presupune punerea accentului pe dimensiunea
nonletală, pe controlul asupra violenţei în tranziţie dinspre actorii
statali ai războiului modern (stat-naţiune vs. stat-naţiune) spre cei
non-statali, pe abandonul teoriei şi chiar terminologiei clausewitziene,
cum argumentează Michael Sheehan în analiza sa:
Este de aşteptat ca această tranziţie la postmodernitate să influenţeze

războiul ca instituţie politico-culturală. Războiul ‘modern’ era purtat de
stat. Epoca postmodernă a cunoscut o răspândire a controlului asupra
violenţei organizate în forme diferite de actori non-statali. Războaiele
moderne erau duse de forţele armate specializate ale statului, organizate
formal şi structurate ierarhic. Războaiele postmoderne sunt duse
de o serie de forţe luptătoare care acţionează disparat, multe dintre
ele informale sau private (adică non-statale). Acestea includ armate
de gherilă, bande criminale, mercenari străini, forţe neregulate,
grupuri paramilitare antrenate de lideri militari locali, entităţi
internaţionale de menţinere a păcii, armate naţionale şi reţele teroriste
de-teritorializate. Unele dintre aceste grupuri nu caută bătălia decisivă
în sens clausewitzian; din contră, ele evită o asemenea confruntare în
favoare unui conflict asimetric prelungit. Obiectivele de război ale unor
asemenea grupuri sunt, de obicei, la fel de politice ca cele ale statelor,
astfel încât războaiele nu şi-au pierdut caracterul ‘clausewitzian’, dar
unde nu există raţiune politică este discutabil dacă putem vorbi despre
astfel de conflicte ca fiind ‘războaie’54 (Sheehan, 2016:48-49).
53
Mary Kaldor (1999:2) admite că termenul cel mai potrivit pentru descrierea noului război, de
intensitate scăzută, privatizat sau informal, este termenul „postmodern”.
54
This transition to postmodernity can be expected to influence war as a politico-cultural
institution. ‘Modern’ war was conducted by the state. The postmodern era has seen a
dispersal of control over organized violence to many forms of non-state actors. Modern wars
were fought by formally organized, hierarchically structured, specialized armed forces of the
state. Postmodern wars are fought by a disparate array of fighting forces, many of which are
informal or private (i.e. non-state). These include guerrilla armies, criminal gangs, foreign
mercenaries, kin/clan based irregular forces, paramilitary groups raised by local warlords,
international peace-keepers, national armies, and de-territorialized terrorist networks.
Some of these groups do not seek decisive battle in the Clausewitzian sense; in contrast, they
avoid it in favour of protracted asymmetric conflict. The war objectives of such groups are
usually as political as are those of states themselves, so that war has not lost its ‘Clausewitzian’
character indeed, where no such political rationale exists, it is arguable whether we can ever
speak of such conflicts as ‘war’, în original.
57
Războiul se privatizează – devine explicită finanţarea acţiunilor

militare extremiste (ale Al-Qaida sau ISIS, spre exemplu) de către
organizaţii private – şi devine neregulat, în raport cu înţelesul modern
al termenului de conflict regulat, respectiv hibrid, în înţelesul lui
Timothy McCulloh al manifestării principiilor: unicităţii de structură,
capacităţi şi efecte ale forţelor implicate, specificităţii ideologiei,
perceperii unei ameninţări existenţiale din partea unui potenţial
adversar, asimetriei între adversari, utilizării elementelor convenţionale
şi neconvenţionale în acţiunile militare, justificării prin necesitatea
apărării propriei existenţe (a entităţii implicate în acţiunea hibridă).
În rezumat, structura luptătoare hibridă este definită de McCulloh
(2016:58) după cum urmează:
O forţă hibridă este o organizaţie militară care utilizează o combinaţie

de structuri convenţionale şi neconvenţionale, echipament şi metode
într-un mediu unic, conceput pentru obţinerea de efecte strategice
sinergetice55.
Raportul teoretic/practic în războiul postmodern s-a schimbat

radical prin creşterea rolului politicii (în termeni clausewitzieni)
sau, mai corect, a structurii triadice: politic – economic – simbolic
în înţelesul lui Michael Mann. Practic, ceea ce s-a produs treptat,
începând cu proiecţia lui Maxwell Taylor56, a fost o repoziţionare a
raporturilor dintre puterea hard şi puterea soft (în care putem include
55
Within this monograph, hybrid organizations are those that engage in hybrid warfare and
hybrid threats are hybrid organizations viewed as an adversary. Holistically these terms will
be used somewhat interchangeably as they focus on the core concept of hybridity. În original,
textul este următorul: a hybrid force is a military organization that employs a combination
of conventional and unconventional organizations, equipment, and techniques in a unique
environment designed to achieve synergistic strategic effects.
56
Concepţia lui Taylor depăşeşte nivelul strategiei militare, situându-se pe nivel superior,
politic, de pe care emite judecăţi de valoare (fără corespunzătoarea fundamentare socială,
politică şi economică) aflată pe poziţii adversative în raport cu „expansiunea comunistă”.
Plecând de la acest nivel, al marii strategii în termenii lui Liddell Hart, generalul american
fixează obiective militare în cadrul strategiei politice/marii strategii, privitoare la menţinerea
puterii militare capabile să facă faţă unui război general, să prevină/limiteze pe cât posibil
războiul, să asigure apărarea în cazul oricărei agresiuni şi, în special, „to make provision for
essential survival measures in the unhappy event that general war is not deterred or comes
through miscalculation” (Taylor, 1960:145).
58
Adrian LESENCIUC
amintitele dimensiuni politică, economică şi simbolică, pentru a realiza

o sinteză între taxonomiile lui Joseph Nye Jr. şi Michael Mann), chiar
dacă neoclausewitzienii au continuat, rămânând la taxonomia lui
Carl von Clausewitz, să convingă factorii decizionali în ceea ce priveşte
raportul război-politică proiectat în urmă cu aproape două sute de ani:
(...) politicienii, care în practică exersează responsabilitatea strategică,

au fost convinşi de neoclausewitzieni că războiul real este continuarea
politicii cu alte mijloace. Acest lucru s-a petrecut pentru a aduce teoria
în actualitate. Desigur, la modul ideal, războiul şi politica trebuie să
se sprijine reciproc, dar ele sunt – aşa cum a recunoscut şi Clausewitz
– foarte diferite în natura lor, până la a fi chiar antitetice. Norma
clausewitziană a determinat uneori politicienii să vadă chiar şi conflictul
armat ca pe o formă de diplomaţie consolidată, dincolo de efectele sale
distructive57 (Strachan, 2014:6).
Dar, ultimii ani au adus, totodată, şi modificări în ceea ce priveşte

proiecţia strategică şi angajarea militară, pe alte coordonate, servind
altor scopuri, cum ar fi, spre exemplu, „războiul global împotriva
terorii” (the global war on terror), văzut ca fiind astrategic58, cel puţin
inadecvat interpretării în termeni clausewitzieni.
Însuşi termenul strategie s-a modificat radical în aceşti ani.
Iniţial, strategia nu reflecta politicul, ci natura războiului, servind
prin aceasta scopurilor politicii. Războiul e diferit de politică, dar
clausewitzianismul i-a apropiat prin celebra frază: „războiul este
doar o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67),
cea mai citată din opera generalului von Clausewitz, chiar dacă, de
fapt, expresia se referă la utilizarea războiului în scopul politicii şi
nu la natura războiului. Din această perspectivă, fraza lui Clausewitz
excede abordarea din perspectivă strategică, într-o lucrare al cărui scop
57
(...) politicians, who in practice exercise strategic responsibility, have been persuaded by
neo-Clausewitzians that war really is the continuation of policy by other means. This is to
elevate theory over actuality. Of course, ideally war and policy must relate to each other, but
they are – as Clausewitz recognized – very different in their natures, to the point at times of
being antithetical. The Clausewitzian norm has at times led politicians to see even armed
conflict itself as little more than a form of enhanced diplomats signalling, separated from its
distructive effects, în original.
58
„The ‘global war on terror’ was astrategic (if such a word exists)” (Strachan, 2014:11).
59
fundamental este focalizarea pe studiul războiului (obiectul strategiei)

şi nu pe dimensiunea politică (obiectul frazei citate):
De-a lungul ultimilor treizeci de ani, gândirea militară occidentală a

fost indusă în eroare de citarea selectivă a expresiei din introducerea lui
Carl von Clausewitz la cartea nefinalizată, Despre război, că „războiul
este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”. Aceasta este o afirmaţie
despre cum pot folosi guvernele războiul; nu este o afirmaţie despre natura
războiului, aşa cum precizează clar Clausewitz în continuarea pasajului
din cartea sa. Despre război este o carte, după cum titlul însuşi indică,
despre război şi nu despre politică59 (Strachan, 2014:13).
Mai mult, o bună parte a celor care citează continuarea politicii cu

alte mijloace – proiecţia clausewitziană care poate fi supusă evaluării în
ceea ce priveşte actualitatea şi aplicabilitatea ei în războiul postmodern
– nu acceptă şi implicaţiile acestei logici, ba chiar o contrazic prin
propriile luări de poziţii.
Chiar dacă la nivel retoric, invocarea în vremuri postmoderne a
„războiului total” clausewitzian, prin formula „the global war on terror”,
utilizată cu predilecţie de preşedintele american George W. Bush Jr. şi
de premierul britanic Tony Blair, trimite la perspectiva clausewitziană,
în fapt cei doi lideri politici au eşuat în înţelegerea naturii războiului
(Strachan, 2014:16).
5.5 Anticlausewitzianismul sau o contraideologie. Chiar dacă,

în timpul vieţii, Clausewitz s-a văzut contrazis de reprezentanţii şcolii
franceze de ştiinţe militare care, începând cu lucrările lui Jacques Antoine
Hyppolite, conte de Guibert60, a făcut matematica susceptibilă de a
oferi instrumente de studiu în tactică, au pus o amprentă „geometristă”
asupra ştiinţelor militare, nu putem considera aceste poziţii drept
anticlausewitziene. Nici măcar Antoine Henri Jomini, ale cărui lucrări
sunt o sinteză a gândirii Iluminismului şcolii militare franceze, nu poate
fi considerat anticlausewitzian. În epoca lui Clausewitz, confruntarea
59
Over the past thirty years, western military thought has been hoodwinked by the selective
citation of the phrase from Carl von Clausewitz’ own introduction to his unfinished text,
On war, that ‘war is nothing but a continuation of policy with other means’. That is a
statement about how governments might use war; it is not a statement about the nature of
war, as a reading of what Clausewitz goes on to say makes clear. On war is a book, as its title
self-evidently indicates, about war, not about policy, în original.
60
Lucrările sale, apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au avut o influenţă importantă în
educaţia lui Napoleon.
60
Adrian LESENCIUC
este, mai degrabă, între curentul Iluminist şi influenţa lui asupra şcolii
franceze şi engleze (şi, în oarecare măsură, şi asupra celei prusace, dacă
ţinem cont de lucrările generalului von Bülow) şi Contra-Iluminismul
prusac al unor Georg Heinrich von Berenhorst sau Gerhard Johann
David Scharnhorst, ultimului Clausewitz fiindu-i discipol (Gat,
2001:143-170).
În esenţă, primul mare critic al concepţiei clausewitziene, aşa cum
a fost preluată de cei care le-au pus în practică în urma unor interpretări
categorice, a fost însuşi Clausewitz, care a înţeles, avansând în studiul
său Despre război, că proiecţia iniţială, a definirii războiului în raport
cu un concept absolut, este relativă:
(…) adevăratul război nu este o strădanie atât de consecventă, orientată
spre extrem, cum ar trebui să fie conform noţiunii sale, ci un fenomen
hibrid61 (s.n.), o contradicţie în sine; ca atare, el nu poate asculta de
propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui ansamblu
– iar acest ansamblu este politica (Clausewitz, 1982:611).
Cei care au făcut interpretări categorice – iar aceştia au făcut cel

mai mult rău în raport cu ideile clausewitziene:
O mare parte din reputaţia lui Clausewitz în postura de gânditor
profund a rezultat, prin urmare, din confuzia interpreţilor săi. Într-un
sens, Clausewitz nu ar fi putut niciodată fi înţeles ca greşit sau altfel
decât profund, pentru că nimeni nu putea fi sigur că a înţeles adevăratul
sens al ideilor lui Clausewitz62 (Gat, 2001:254-255)
– au preluat perspectiva clausewitziană asupra războiului ca

fenomen de violenţă extremă, în timp ce neoclausewitzienii au
exagerat rolul ansamblului politic, care poate fi interpretat în orizontul
noilor raporturi de putere, mai exact în înţelesul de putere soft.
Dar, anticlausewitzianismul nu s-a manifestat ca ideologie orientată
împotriva idelor lui Clausewitz în înţelesul lor necategoric, relativ, nici
împotriva ideilor neoclausewitziene care nu ţin cont de modificările
de natură calitativă în practica războiului, ci ca ideologie vizând,
61
Războiul, înţeles ca fenomen hibrid în esenţă încă de la începutul secolului al XIX-lea, ar
putea să dea bătăi de cap teoreticienilor conceptului de „război hibrid”, analizat anterior,
construcţie teoretică cu o importantă conotaţie tautologică.
62
Much of Clausewitz’s reputation as a profound thinker has therefore resulted from the
confusion among his interpreters. In a sense, Clausewitz could never have been wrong or
less than profound because no one could be quite sure that he understood the true meaning of
Clausewitz’s ideas, în original.
61
în principal, punerea în practică a înţelesurilor categorice şi servind

intereselor ideologiilor opuse.
Poziţia critică anticlausewitziană de referinţă se datorează, în
principal, istoricului britanic Basil Henry Liddell Hart (1895-1970).
Începând încă din 1927, Liddell Hart se poziţionează pe alte coordonate
decât cele configurate de Clausewitz, propunând depăşirea paradigmei
configurate de gânditorul prusac. B.H. Liddell Hart devine, astfel, primul
gânditor militar care formulează o critică foarte consistentă la adresa
paradigmei clausewitziene. El consideră că aplicarea inoportună a
regulii „potrivit căreia scopul adăugat al războiului constă în nimicirea
forţelor principale ale inamicului, pe câmpul de luptă” (Liddell Hart,
1973:351), începând cu acţiunile coordonate de generalul Helmuth Karl
Bernhard von Moltke, a condus la exacerbare. Aceasta se datorează,
pe de o parte, împingerii la extrem a gândirii clausewitziene –
Liddell Hart având proaspete în minte, pentru ediţia definitivă, atât
efectele devastatoare ale bombei atomice din 194563, dar şi pe cele ale
63
Totuşi, în 1925, într-o lucrare considerată a fi lipsită de maturitate, Paris, or the future of
the war, Liddell Hart s-a aliniat la concepţia generalului italian Giulio Douhet privitoare la
bombardarea oraşelor pentru obţinerea de efecte pe câmpul de luptă. Giulio Douhet credea
că puterea aeriană este cea mai eficientă şi mai sigură cale de a obţine victoria pe câmpul de
luptă, motiv pentru care a propus o cale completamente antidemocratică, de bombardare a
civililor din marile centre urbane. Argumentul său, la fel de inuman ca măsura în sine, consta
în pedepsirea „complicilor” la politica dusă de guvernele inamicilor: „Those who voted had
the power to topple regimes which behaved in illegitimate ways, and so were complicit in
the crimes of their governments. In Douhet’s eyes, the best way to punish them was to bomb
them” (Strachan, 2014:180). Principiul lui Douhet, bazat pe violenţa extremă a studiilor
clausewitziene, ducea în interpretare gândirea militarului prusac la limitele atributului de
război absolut: în lucrarea sa din 1921, The command of the Air, Giulio Douhet susţinea că
ţintele de bombardat trebuie să fie mari pentru ca efectul scontat să se producă. Exagerarea
generalului italian, presupunând terorizarea populaţiei civile prin bombardament, a continuat
cu calcule publicate în articolele din anii următori. De exemplu, într-un articol din Rivista
aeronautica din 1928, Douhet considera că 300 de tone de bombe sunt suficiente pentru a
încheia un război în mai puţin de o lună. Calculele făcute de generalul italian s-au dovedit a
fi greşite în urma încercărilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul britanic Arthur
Harris, de exemplu, a vrut să testeze principiul lui Douhet, bombardând oraşele germane, fără
a obţine efectul dorit. Dacă e să luăm în calcul şi altă exagerare inumană a lui Giulio Douhet,
atacul acolo unde rezistenţa (inclusiv morală) este minimă, după spusele sale fiind necesară
ofensiva aeriană asupra unor asemenea obiective: „We should always keep in mind that aerial
offensives can be directed against objectives of least physical resistance, but agianst those of
least moral resistance as well” (Douhet, apud Strachan, 2014:180), efectul moral intenţionat
de americani în urma bombardării neconvenţionale a oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki
îşi are acoperirea în această fundamentare teoretică. În ceea ce îl priveşte pe Liddell Hart,
alinierea la principiul lui Douhet viza modificarea comportamentului populaţiei bombardate
şi grăbirea revoluţiei împotriva guvernului inamic: „In 1925 Liddell Hart followed Giulio
Douhet in arguing that bombing cities would precipitate first revolution and then a speedy
overthrow on the enemy’s government” (Strachan, 2014:148).
62
Adrian LESENCIUC
testelor cu bomba cu hidrogen – de către discipoli, „până la o extremă

pe care însuşi profesorul nu o avuse în vedere” (Liddell Hart, 1973:351),
iar pe de altă parte, expunerii neclare a ideilor de către generalul prusac,
într-o manieră care permite interpretarea greşită a acestora. În acest
sens, notează teoreticianul britanic,
Soarta comună a profeţilor şi gânditorilor în toate domeniile ştiinţei

este interpretarea greşită a învăţăturii lor. Devotaţi dascălului lor, dar
neînţelegând problema scopurilor războiului, discipolii lui Clausewitz
au provocat mai multe daune concepţiei sale iniţiale decât chiar
adversarii săi care aveau prejudecăţi şi erau lipsiţi de perspicacitate.
Totuşi trebuie să admitem că însuşi Clausewitz, mai mult decât oricare
altul, a invitat la interpretarea greşită a teoriei sale. Fiind un elev de
mâna a doua de-al lui Kant, el poseda un mod de exprimare filosofic,
fără a fi filosof în sensul profund al acestui cuvânt. (Liddell Hart,
1973:351-352).
Liddell Hart, considerându-l pe Clausewitz un gânditor mai

degrabă sistematic decât creativ, a fost primul care a luat în calcul faptul
că nu influenţa revoluţionară a învăţăturii acestuia este importantă în
configurarea paradigmei clausewitziene, ci permisivitatea la violenţă,
suficient de incitantă pentru teoreticienii puţin profunzi şi pentru
aplicanţii de multe ori superficiali. În aceste condiţii, se poate înţelege
că perspectiva neoclausewitziană nu reprezintă, în esenţă, o aprofundare
a unei problematici care să presupună o influenţă revoluţionară, ci doar
o reîntoarcere la spiritul violent, distructiv al războiului. Dar, şi Liddell
Hart a interpretat eronat perspectiva clausewitziană asupra definirii
scopului războiului, iar dovada o avem din înţelegerea conceptului de
război absolut:
O influenţă şi mai dăunătoare asupra dezvoltării artei militare a exercitat-o

expunerea şi preamărirea de către Clausewitz a ideii războiului absolut.
După părerea sa, drumul spre succes constă în folosirea nelimitată a
forţelor. De aceea, doctrina care începe cu definiţia războiului numai ca
o continuare a politicii cu alte mijloace a dus la o contradicţie, făcând
politica un rob al strategiei şi încă al unei strategii proaste.
Această tendinţă a fost stimulată în primul rând de afirmaţia lui
Clausewitz potrivit căreia „introducerea în filosofia războiului a
principiului limitării şi moderării reprezintă o absurditate. Războiul
este un act de violenţă împins până la limită” (Liddell Hart, 1973:355).
63
În ciuda faptului că lectura lui Liddell Hart a operei lui Clausewitz

este uşor deformată de accentuarea unor aspecte problematice, cum sunt
cele expuse anterior, gânditorul britanic este primul care se desparte
de paradigma clausewitziană şi care configurează un alt orizont
paradigmatic. Liddell Hart nu omite să scoată în evidenţă exagerările
discipolilor lui Clausewitz, dar aprecierile lui sunt oarecum nedrepte
în raport cu gânditorul prusac. Traducătorii ediţiei române din 1973 a
operei fundamentale a lui Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte,
s-au oprit asupra aspectului menţionat printr-o notă de subsol, în care
amendează aprecierile acestuia64. Foarte interesant este faptul că lucrarea
lui Liddell Hart a fost indirect influenţată de cartea Some principles
of maritime strategy (1911) a lui Julian Corbett, un clausewitzian care
a reuşit să depăşească paradigma prin punerea accentului pe rolul
comunicaţiilor în război şi care a proiectat războiul limitat din raţiuni
geografice, nu politice.
Însă, pentru a înţelege adecvat şi opera clausewitziană, dar şi pe cea
a lui Liddell Hart, ar fi necesar să înţelegem corect cadrul contextual al
producerii fiecăreia: „premisele teoretice ale fiecărei concepţii despre
teoria militară nu pot decât să depindă de o imagine globală (deşi
inconştientă) a lumii”65 (Gat, 2001:256); pentru Liddell Hart, este
suficient să încercăm să ne poziţionăm adecvat în cadrul contextual
postbelic pentru a înţelege ce a determinat „ruptura” de paradigma
anterioară, dat fiind eşecul aplicării căii violente de tip clausewitzian în
cadrul celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Războaiele napoleoniene, Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial
stau mărturie interpretării aberante a paradigmei clausewitziene,
pe care Liddell Hart a denunţat-o începând cu 1937, iar gânditorul
militar britanic este cel care a contribuit la reconfigurarea conflictului
contemporan şi la reorientarea spre studiul istoriei artei militare, drept
sursă a acumulării experienţei indirecte.
64
„Aprecierile lui Liddell Hart la adresa operei teoretice a lui Clausewitz nu urmează înţeleptul
dicton „sine ira et studio”, ci conţin note de defăimare a ei, în ciuda elogiilor care continuă
să i se facă în lumea politologilor şi a teoreticienilor militari (Nota trad.)” (Liddell Hart,
1973:356)
65
The theoretical premises of every conception of military theory cannot but depend on some
overall (albeit unconscious) picture of the world, în original.
64
ÎN RAPORT CU GÂNDIREA CLAUSEWITZIANĂ
6.1. Moştenirea clausewitziană pe filieră sovietică.

Reinterpretarea după Engels. Gândirea militară românească s-a
cristalizat în orizontul neoclausewitzianismului, fără ca raportarea la
opera generalului prusac să fie una categorică şi fără ca elementele de
referinţă în acceptarea direcţiei clausewitziene să fie cele ale înţelesului
prim, al războiului bazat pe „violenţa primordială” şi caracterizat
prin „şansă şi probabilitate”. Clausewitz a fost popularizat în şcoala
militară românească mai degrabă într-un înţeles derivând din concepţia
lui Raymond Aron (1966), care redefinise binomul război-politică al
contextului (napoleonian) al începutului de secol XIX pe coordonatele
unei competitivăţi în domeniile strategiei şi diplomaţiei în a doua
jumătate a secolului XX. De altfel, în lucrările româneşti de specialitate
cea mai citată trimitere la opera generalului prusac este chiar sintagma
rezumativă, subtitlul 24 din capitolul introductiv al lucrării Despre
război: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”
(Clausewitz, 1982:67), cu variaţii parafrastice sau cu trimiteri la ediţii
diferite ale opului66.
Moştenirea politică a societăţii noastre, orientarea predilectă spre
anumite surse ale cunoaşterii justifică menţinerea gândirii militare
româneşti în proximitatea paradigmei clausewitziene. Prin această
menţinere putem înţelege, deopotrivă, şi îndepărtarea de principiile
incertitudinii şi violenţei războiului clausewitzian în înţelesul cu care a
pătruns în gândirea militară românescă imediat după al Doilea Război
Mondial, prin intermediul şcolii sovietice, dar şi cantonarea în liniile
de câmp ale unui neoclausewitzianism de sorginte occidentală şi în
limitele exploatării competitivării (în cadrul raportului război – politică)
pe noile coordonate, reconfigurate de reprezentanţii realismului politic.
66
Asupra acestui aspect voi reveni în partea finală a studiului, probând afirmaţia printr-o
cercetare transversală asupra reflectării operei generalului Carl von Clausewitz în articolele
publicaţiei Gândirea militară românească.
65
După cel de-al Doilea Război Mondial, şcoala dominantă de gândire,

cea sovietică, a impus perspectiva clausewitziană reinterpretată
prin prisma intereselor leniniste, cu sens derivat din însăşi sintagma
rezumativă a raporturilor dintre politică şi război. În înţelesul luptei de
clasă drept manifestare politică dominantă, continuarea politicii cu alte
mijloace s-a tradus, pentru Lenin, în violenţa luptei de clasă în impunerea
regimului socialist. Mai mult, Lenin a făcut posibilă intrarea generalului
prusac în panteonul gândirii militare sovietice, începând cu referirea
din 191567 la arhicunoscutul dicton clausewitzian, iar şcoala militară
sovietică a exploatat această apropiere şi a valorizat suplimentar gândirea
sa, constituindu-se în limitele paradigmei omonime. Menţinerea gândirii
militare româneşti în paradigma clausewitziană în anii de după război
este oarecum justificată, deoarece presupune o continuare firească a
unei şcoli dominante de gândire. Rămânând la moştenirea noastră de
tip clausewitzian de sorginte estică, să amintim faptul că sovieticii au
emis ideea unei „ştiinţe militare” conotate cultural, mai precis ideea
unei doctrine proprii, extinse la nivelul întregului bloc comunist, chiar
înainte de înfiinţarea Pactului de Varşovia, care a stat astfel la baza
aparatului doctrinar românesc în perioada comunistă. Acest fapt, ce a
condus, pe de o parte, la ignorarea tradiţiilor militare româneşti şi la
acoperirea „vidului” astfel creat (inclusiv la nivel normativ) cu teze/
concepţii/idei/structuri doctrinare copiate sau împrumutate, pe de altă
67
„Aplicată la războaie, teza de bază a dialecticii, atât de neruşinat deformată de Plehanov [...]
în scopurile burgheziei, este că „războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace
[şi anume violente]”. Aceasta este formularea lui Clausewitz, unul dintre cei mai mari
teoreticieni în materie de istorie militară, ale cărui idei provin de la Hegel. Iar asemenea idei
au constituit întotdeauna punctul de vedere al lui Marx şi Engels, fiecare război fiind văzut
de către ei ca o continuare a politicii unei anumite puteri şi a diferitelor clase din cadrul ei
– la un moment dat (t.a.)” [Applied to wars, the basic thesis of the dialectic, so shamelessly
distorted by Plekhanov [...] to the purposes of the bourgeoisie, is this, that „war is simply
the continuation of politics by other [namely violent] means”. Such is the formulation of
Clausewitz, one of the greatest writers on questions of the military history, whose ideas
were engendered by Hegel. And such ideas were always the point of view of Marx and
Engels, each war, they viewed as a continuation of the politics of a given interested power
and of the different classes within them – at a given time], notează V.I. Lenin într-o lucrare
din 1915, preluată în Operele alese complete, vol.26, p.224, apud Jakob W. Kipp (1992),
Lenin and Clausewitz: The Militarization of Marxism, 1915-1921, în Willard C. Frank jr. &
Philip S. Gillette, Soviet Military Doctrine from Lenin to Gorbachev, 1915-1991, Westport,
CT: Greenwood Press. 63-83. pp.68-69
66
Adrian LESENCIUC
parte, la suprimarea dezvoltării gândirii militare autohtone, ceea ce a

presupus „penuria de lucrări originale în domeniul teoriei militare”
(Gheorghe & Soare, 1999:25) şi la întreruperea raporturilor cu gândirea
militară universală, în contextul în care, în anii imediat postbelici, s-au
petrecut şi cele mai profunde modificări în plan strategic, prin înlocuirea
strategiei de acţiune cu strategia de descurajare.
După 21 august 1968, când regimul comunist de la Bucureşti
a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice, a
devenit acută necesitatea concentrării eforturilor statului român
pentru consolidarea armatei pe principii diferite de cele derivate din
doctrina sovietică. Aşa a apărut Legea nr. 14/1972 privind organizarea
apărării, care a contribuit nu numai la (re)organizarea structurală, ci
şi la impunerea „războiului întregului popor”68 pentru apărarea ţării
drept direcţie strategică şi doctrinară dominantă, ceea ce a însemnat
şi o dezvoltare ca atare a gândirii militare româneşti, dar în limitele
acestui concept. De altfel, acest concept, „războiul întregului popor”,
s-a dezvoltat pe fundamente clausewitziene, făcând obiectul unei
analize riguroase în opera generalului prusac (unde purta numele de
„război popular” sau Volkskrieg). Pătrunderea conceptului s-a produs
mai sinuos, prin intermediul operei lui Friedrich Engels, care expunea
ideea războiului popular fără a cita şi sursa. În vara anului 1848, după
ce spiritul Revoluţiei s-a extins cu repeziciune dinspre Paris către Estul
Europei, Engels a devenit preocupat de forţa mulţimii luptătoare, de
războiul popular sau de „războiul social civil”, cum l-a numit iniţial69.
68
„Războiul întregului popor pentru apărarea patriei a fost considerat conceptul strategic
fundamental al doctrinei militare româneşti în perioada analizată” (Gheorghe & Soare,
1999:84); În argumentul legii, conceptul doctrinar este explicat astfel: „Poporul român
şi-a apărat întotdeauna cu arma în mână, demn şi neinfricat, libertatea, dreptul la viaţă şi
dezvoltare de sine stătătoare. Continuând aceste glorioase tradiţii, în condiţiile de azi, când
victoria într-un război antiimperialist de apărare se poate obţine numai prin lupta generală
a întregului popor, toţi cetăţenii ţării trebuie să fie gata să lupte, chiar cu preţul vieţii, pentru
salvgardarea muncii paşnice a poporului, suveranităţii şi integrităţii patriei” (v. Legea
nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste
România, http://www.legex.ro/Legea-14-1972-502.aspx).
69
Friedrich Engels a fost foarte preocupat de războiul popular, publicând în anii 1848-1849 o
serie de articole importante în Neue Rheinische Zeitung, dintre care amintim „From Paris to
Berne”, „The Kölnische Zeitung on the State of Affairs in England” sau „From the Theatre
of War – Peasant War in the Bukovina”, v. Marx and Engels Collected Works, New York:
International Publishers, 1975, vol.7: 519 şi 297, vol. 9:289.
67
Influenţa lui Clausewitz este de netăgăduit, atâta vreme cât Engels

îi recomandase lucrarea Vom Kriege şi lui Karl Marx. Din opera lui
Engels, problema pregătirii poporului pentru apărarea patriei şi a
înarmării acestuia a ajuns în mapele tezelor Congresului al X-lea,
Nicolae Ceauşescu nesimţindu-se dator să precizeze, la rândul său,
sursa inspiraţiei sale70. Generalul Clausewitz a fost primul care a supus
analizei conceptul Volkskrieg, drept război de apărare în care armata
regulată, insuficientă, primeşte ajutor din partea populaţiei civile,
antrenată să sprijine acţiunile acesteia, dar acest concept şi, în mod
obligatoriu, această strategie şi aparatul doctrinar rezultant s-au dovedit
a fi anacronice în condiţiile în care Liddell Hart, de exemplu, proiectase
ieşirea de sub tutela clausewitzianismului cu mai bine de patru decenii
în urmă, respectiv în condiţiile în care dezvoltările strategice în statele
membre ale NATO se situau deja în afara cadrului clausewitzian.
Spre pildă, în aceeaşi perioadă, NATO adopta strategia ripostei
flexibile71, construită completamente în afara cadrului conceptual în
care se manifesta strategia românească de apărare.
70
Parcursul sinuos al ideii clausewitziene până în doctrina românească a stârnit controverse,
cea mai importantă dintre acestea privind opinia generalului Corneliu Soare care, în studiul
introductiv la ediţia românească a lucrării lui Carl von Clausewitz, Despre război, a inserat
menţiunea conform căreia „ideile teoreticianului german au servit drept sursă de inspiraţie
pentru doctrina românească a războiului popular” (Gheorghe & Soare, 1999:86). Directorul
Editurii Militare s-a sesizat şi a trimis studiul la Consiliul Politic Superior al Armatei pentru
supervizare.
71
Faţă de strategiile clasice, bazate pe utilizarea forţei pentru impunerea voinţei proprii
asupra adversarului, denumite generic strategii de acţiune, a apărut conceptul de strategie
de descurajare, bazat pe convingerea inamicului să nu acţioneze (de teama consecinţelor
insurmontabile privitoare la utilizarea armelor de nimicire în masă). Strategia de descurajare
a fost impusă de administraţia Nixon pe agenda NATO, unde a fost discutată la reuniunea
Consiliului Nord-Atlantic de la Bruxelles din 1967 şi ulterior implementată în cadrul Alianţei
(pe data de 1 ianuarie 1968) drept concept strategic denumit, după propunerea americană,
„riposta flexibilă”. Această strategie a descurajării a înlocuit strategia „represaliilor
masive”, pusă în aplicare în august 1945 de SUA împotriva Japoniei şi propusă de generalul
Douglas MacArthur a fi pusă în aplicare în aprilie 1951 în Războiul Coreei, motiv pentru
care preşedintele Truman l-a demis. Conceptul de „ripostă flexibilă”, lansat de generalul şi
gânditorul militar american Maxwell Taylor în semn de răspuns critic la politica de apărare
New Look a administraţiei Eisenhower, desemna descurajarea reciprocă de la nivel strategic
la nivel tactic, oferind Statelor Unite posibilitatea de a răspunde agresiunii prin întregul
spectru de modalităţi posibile, fără a se limita la arma nucleară. Conceptul a fost adoptat
imediat în strategia americană de apărare, în 1961, de către preşedintele de la acea dată,
John F. Kennedy.
68
Adrian LESENCIUC
6.2 Poziţionări neoclausewitziene. Războiul continuu.

După dezgheţul ideologic în raport cu doctrina sovietică, anii ’70-’80
au adus nu numai o plonjare într-un clausewitzianism reinterpretat după
grila lui Friedrich Engels, ci şi un contact cu doctrinele occidentale în
materie de politică, securitate şi relaţii internaţionale. Or, respectivele
decenii ale secolului XX au însemnat, în primul rând o emergenţă a
ideilor aliniate realismului politic, o teorie a filosofiei politice care
încearcă să explice şi să prescrie relaţiile politice în baza dorinţei de
putere, care constituie ţelul fundamental al oricărui actor politic, intern
sau internaţional. În baza acestor idei, realismul în relaţiile internaţionale
se traduce printr-o competiţie acerbă pentru putere şi pace/securitate,
în defavoarea idealurilor. Competiţia dură pentru putere, subliniată în
realismul politic din perioada Războiului Rece în principal prin scrierile
lui Hans Morgenthau, John Garnett şi Henry Kissinger, a devenit
elementul-reper în proiecţia gândirii militare româneşti de după 1968.
Pe fondul ideologic al realismului politic răsăritean, reprezentat de
concepţia unuia dintre cei mai importanţi susţinători ai acestei şcoli de
gândire, liderul sovietic Iosif V. Stalin, şi inculcat în strategia naţională
românească imediat postbelică, nu a fost resimţită acut trecerea spre
reperele şi fundamentarea unei noi perspective, bazate pe aceleaşi
principii ale organizării politice realiste (de văzut cele şase principii ale
realismului politic, Morgenthau, 1967:4-11). Însă, în ceea ce priveşte
explicarea raporturilor dintre politică şi război, cele două lucrări
fundamentale ale perioadei Războiului Rece, deja amintite anterior,
Peace and War al lui Raymond Aron (1966) şi Politics among Nations
a lui Hans J. Morgenthau (1968 – începând cu această a patra ediţie,
principiile realismului politic rămân neschimbate) continuă asumat
direcţia deschisă de lucrarea lui Carl von Clausewitz, Despre război
(chiar dacă opul generalului prusac este apropiat mai mult de lucrarea
gânditorului francez decât de cea a omului politic american). Practic,
gândirea militară românească, în dezgheţ ideologic, interacţionează
cu influenţele vestice ale unui clausewitzianism reinterpetat, devenit
neoclausewitzianism, sub coloratura ideologică a realismului politic
vest-european şi american. Pe acest fond şi cu asemenea influenţe,
şcoala de gândire militară românească rămâne cantonată în limitele
paradigmei clausewitziwene.
69
După Revoluţia din 1989, perspectiva cinică americană, de sorginte

realist-politică, asupra competiţiei în toate sectoarele de activitate, nu
numai în cel militar (şi, implicit, în acţiunea pe câmpul de luptă, în teatrele
de operaţii), a devenit exploatată de o serie de reprezentanţi importanţi
ai gândirii militare româneşti. Practic, şcoala românească de ştiinţe
militare exploatează şi după 1990 proiecţia clausewitziană, în varianta
neoclausewitzianismului. Această perspectivă neoclausewitziană,
devenită manifestă prin intermediul reprezentanţilor realismului politic,
a condus la apariţia unui curent autohton, care promovează conceptul
de „război continuu”. Acest concept face, printre altele, obiectul unui
studiu distinct, omonim, al generalului Mihail Orzeaţă (2011), care
constituie principalul reprezentant al poziţionării realist-politice în
gândirea militară românească. Generalul Orzeaţă (2011:31) defineşte
războiul continuu în termenii (neo)clausewitzieni, ai competiţiei
(confruntării) permanente
dintre indivizi, dintre comunităţi (state, alianţe, entităţi religioase,

etnice, profesionale etc.), dintre indivizi şi comunităţi etc., pentru a-şi
impune interesele pe multiple planuri: putere, influenţă, teritorii şi
resurse (umane, materiale şi finaciare).
Morgenthau se referise la competititivitate şi la continua luptă

pentru supravieţuire a statelor pentru a motiva necesitatea unui arbitraj
internaţional. În România, acestui concept având o anumită conotaţie
interpretativă, război continuu, i s-a acordat o importanţă deosebită în
numeroase alte studii. Ilustrative, în acest sens, sunt câteva dintre poziţiile
fără echivoc în raport cu asumarea perspectivei neoclausewitziene:
Războiul continuu generează însă o altă filozofie, mult mai complexă,

mult mai dificilă. Război continuu nu înseamnă, desigur, lupta armată
continuă. Acţiunile armate reprezintă doar elemente de maximum
ale acestui fenomen, situaţiile lor limită. În războiul continuu sunt
doar acţiunile informaţionale, cele economice şi cele culturale. Dar şi
acestea cunosc diferite grade de intensitate şi sunt marcate din timp în
timp, în funcţie de evoluţia situaţiei strategice, de forme accentuate,
chiar violente. (Văduva, 2003:73)
Pentru sistemul militar românesc, analiza impactului Războiului

continuu sau a Războiului permanent – ca război al prezentului şi, mai
ales, al viitorului – asupra strategiei militare a timpurilor care vor veni
constituie o necesitate. (Mureşan & Văduva, 2006:14)
70
Adrian LESENCIUC
Din cei 5.600 de ani de istorie, doar 292 au fost ani de pace. În acest
caz, pacea poate fi înţeleasă, aşa cum arată şi numele, doar ca încheiere
a unui război în vederea obţinerii unui răgaz pentru a pregăti un alt
război. Oricât de dură şi de inumană ar fi o astfel de afirmaţie, ea nu
trebuie negată. Niciodată, nicio societate de pe lumea aceasta nu a
infirmat-o (Degeratu et al., 2012:295)
Războiul continuu, în înţelesul şcolii româneşti de gândire

militară, face trimitere la o integralitate socială, complexă, în care nu
se poate distinge clar între pace şi război. Războiul devine continuu
prin flexibilitatea sa diplomatică, strategică, operaţională72 etc. prin
continuitatea exercitării raporturilor de putere (hard sau soft), în afara
structurii de delimitare terminologică propuse de Bouthoul (1978:54),
care accentuează faptul că Războiul Rece, de pildă, nu este război73.
72
Mureşan & Văduva (2006:40) o denumesc flexibilitate strategică operaţională, prin aceasta
înţelegând cucerirea şi menţinerea iniţiativei politice şi strategice.
73
Simpla vehiculare a sintagmei consacrate „război rece”, îndepărtată de esenţa structurii
ternare clausewitziene şi, implicit, de nucleul dur al fenomenului aşa cum a fost el
perceput de-a lungul mileniilor de gândire militară, a determinat o reorganizare riguroasă
a respectivului concept pe o altă structură ternară, pe trei piloni de rezistenţă în constructul
conceptual, după cum urmează: „războiul este o luptă armată şi sângeroasă între grupuri
organizate” (Bouthoul, 1951/1978:54; n.a.: sublinierea ne aparţine). În înţelesul nostru,
această perspectivă se rezumă la necesitatea îndeplinirii simultane a celor trei condiţii
obligatorii pentru ca un fenomen social să poată fi numit război. Evident, putem restrânge
înţelesurile războiului din perspectiva polemologiei lui Bouthoul după cum urmează:
războiul trebuie să presupună o confruntare militară (implicând mijloace şi forţe militare,
armate şi/sau organizaţii paramilitare, teroriste etc.), obligatoriu violentă: „atunci când nu
comportă pierderea de vieţi omeneşti, el [n.a.: războiul] nu este decât un conflict sau un
schimb de ameninţări. „Războiul rece” nu este război” (Bouthoul, 1951/1978:54), care
implică două grupări organizate: structuri intrastatale, statale sau suprastatale (coaliţii,
alianţe), aşadar reprezentând un fenomen colectiv, distinct de violenţa individuală. Referitor
la violenţa deschisă, The Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI, apud
Dianzenza, 2013) defineşte războiul în raport cu numărul victimelor rezultate în confruntarea
militară prin aplicarea violenţei directe, care trebuie să fie mai mare de 1.000: „This means that
if parties fighting over a period of a month and that a thousand people have been killed from
that direct violence, then that conflict must be qualified as „WAR”. The definition does not
take into consideration other people who might have died by that fighting as an indirect
consequence such as lack of food, medical and so on.” Privitor la perspectiva traducerii
necorespunzătoare în limba română a terminologiei polemeologice, în lucrarea Operaţiile
mass-media. Echilibrul instabil dintre logica militară şi logica media, făceam următoarele
remarci: „Războiul este o luptă armată şi sângeroasă între grupuri organizate” (Bouthoul,
1978:54). Traducerea românească este inexactă, atâta vreme cât în terminologia românească
de specialitate lupta şi războiul sunt operaţii desfăşurate la nivel tactic, respectiv strategic,
aşadar diferă fundamental. În limba franceză, în original, definiţia este următoarea: „la guerre
est la lutte armée et sanglante entre groupements organisés” (Bouthoul, 1951:35). Termenul
lutte înseamnă luptă, dar are şi sensul de confruntare, traducere recomandabilă în acest caz
(Lesenciuc, 2013:71).
71
În studiile româneşti, echilibrul instabil de putere este continuu erodat

de această competitivitate în scopul redistribuirii puterilor, amintind de
perspectiva lui Morgenthau. Însă, dacă în studiile politologului american
competiţia este ilustrată prin lupta pentru putere (continuous struggle
for power), ceea ce în relaţiile internaţionale se traduce prin „un efort
continuu de a menţine sau de a creşte puterea unei naţiuni şi de a ţine sub
control sau a reduce puterea altor naţiuni”74 (Morgenthau, 1967:211),
fără să îmbrace foma confruntării celei mai acute (războiul), în gândirea
militară românească, războiul este omniprezent, iar competiţia pentru
resurse, pentru putere şi pentru securitatea naţiunii îmbracă această
formă a conflictualităţii extreme.
În limba română, termenii din câmpul de semnificaţie al
beligeranţei sunt puţini şi săraci. Cuvântul război ţine locul, în limba
română, multor cuvinte din alte limbi, cu înţeles nuanţat, mult mai
bogate în semnificaţie, cum ar fi, de exemplu, war şi warfare în limba
engleză75. Mai mult, moştenirea etimologică a cuvântului război în
limba română este una care relevă perspectiva pur defensivă, războiul
de apărare: război derivă din lat. bellum cu prefixul răs-, care a devenit
răz- (regulă generală pentru derivartele de la cuvintele care încep cu
consoane sonore sau vocale), desemnând îndepărtarea spre exterior,
extinderea, după caz întărirea acţiunii, intensificarea, dar şi (în special)
negarea sensului cuvântului de bază (Rosetti, 1978:328): împotriva, în
74
A continuing effort to maintain and to increase the power of one’s own nation and to keep in
check or reduce power of other nations, în original.
75
În lucrarea Războiul informaţional, din 2016, analizam, în acord cu studiile cercetătorului
Claudio Cioffi-Revilla (2000:254), distincţia dintre termenii în cauză, war şi warfare,
concluzionând că: „O analiză diacronică a războiului, în raport cu o scală a beligeranţei
care propune anumite tipologii conflictuale, respectiv, în raport cu o scală a procesualităţii,
care propune o focalizare cronologică asupra gradului de soluţionare, conduce la diferenţieri
şi nuanţări. Dacă cea de-a doua scală presupune diferenţieri între macro- şi microprocese,
prima constituie cadrul de operare cu cei doi termeni care nu sunt nuanţaţi în traducerile
româneşti: „war” şi „warfare”. Pe scala beligeranţei se pot utiliza diferite dimensiuni: unităţile
comportamentale ale analizei, tipul sau gradul de organizare a conflictului, complexitatea
sau dimeniunile, durata, respectiv consecinţele multidimensionale ale beligranţei (politice,
economice, culturale). Din această perspectivă, termenul „war” desemnează conflictele
interne, interstatale, internaţionale (chiar mondiale) cu o durată de 102-103 zile, în timp
ce termenul „warfare” priveşte procesele mai complexe, dar mai puţin sistematizate decât
precedentele, mai lungi: 103-104 zile, cu impact mai mare asupra civilizaţiei în ansamblu, dar
care nu se caracterizează, obligatoriu, prin intensitate ridicată a violenţei” (Lesenciuc, 2016: 13).
72
Adrian LESENCIUC
ciuda, în pofida cuiva sau a ceva. În cazul războiului, termenul latinesc

bellum devine răzbel (răs + bellum), adică lupta împotriva agresiunii
provocate de alţii. Cu această moştenire în limba română şi pe filon
cultural, în proiecţia şcolii româneşti de orientare neoclausewitziană
privitoare la războiul continuu, principiul moderator/mediator este
considerat o greşeală. Filosofia războiului trebuie să se construiască
şi în zilele noastre, în manieră pur clausewitziană, pe sentimentul de
ostilitate şi pe intenţia ostilă: „În oricare război trebuie să existe această
intenţionalitate. Ura nu este suficientă” (Degeratu et al., 2012:296).
Slăbiciunile preponderent de natură politică în condamnarea războiului
sunt cele care, cel puţin pentru autorii lucrării Război, cunoaştere,
adevăr, produc deservicii majore proiecţiei clausewitziene76, adecvate
în tipul actual de confruntare militară, specific erei infomaţionale
(în aşa numitul Global Information Warfare, pe care îl studiază,
printre alţii, americanii Andrew Jones şi Gerald L. Kovacich, 2016).
Spre exemplu, operaţiile bazate pe efecte (Effect-Based Operations)
se sprijină pe fundamentarea clausewitziană (a se vedea subcapitolul
6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO din amintita lucrare). Totuşi,
perspectiva americană este completamente diferită: războiul bazat pe
reţea (Network Centric Warfare, NCW) şi, implicit, operaţiile bazate
pe efecte, sunt fundamentate pe concepţia lui Liddell Hart şi nu pe cea
a lui Clausewitz. Începând cu articolul care a stat la baza proiecţiei
doctrinare a NCW (şi, ulterior, a aplicării acestui concept cu succes în
Operaţiunea Iraqi Freedom din 200377), semnat, în 1998, de viceamiralul
76
„Onoarea şi gloria sunt acele valori care întreţin forţa unei armate şi a fiecărui luptător.
Din păcate, uneori, aceste valori supreme ale unei armate sunt ignorate şi chiar terfelite
de decidentul politic, care nu înţelege cultura acestei instituţii, care nu înţelege logica şi
fizionomia morală a celui mai teribil instrument pe care îl are la dispoziţie – şi care este şi
ultimul – şi anume războiul. Politicianul mediocru condamnă războiul, fără să aibă nici un
argument pertinent împotriva acestuia, nici măcar propria sa emoţie. Asemenea politicieni –
destul de numeroşi şi de iresponsabili în structurile politice ale neamului românesc din toate
timpurile – au adus mari prejudicii Armatei României şi conceptului de război, ca instrument
al unei politici matură şi responsabile” (Degeratu et al., 2012: 311).
77
Succesul conceptului NCW în Războiul din Irak, dar şi a perspectivelor combinate NCW/
EBO, nu pot fi puse la îndoială nici măcar din perspectiva teoreticienilor clausewitzieni.
De exemplu, Brice Harris (2009:9-10), cu rezervele de rigoare legate de numărul de
victime în perioada de conflict armat propriu-zis, dar şi cu cele privitoare la abordarea sa
clausewitziană,consideră totuşi că principiile NCW/EBO au fost puse în evidenţă prin
intermediul Operaţiei Iraqi Freedom: „În urma prăbuşirii regimului Saddam Hussein, membrii
departamentului american de apărare au constatat că principiile şi perspectivele care definesc
paradigma NCW/EBO au fost validate” (t.a.) [Following the collapse of Saddam Hussein’s
regime, members of the American defense establishment assumed that the principles and
perspectives that define the NCW/EBO paradigm had been validated].
73
Arthur K. Cebrowski şi John J. Garstka, războiul bazat pe reţea a

necesitat o repoziţionare în baza altor principii decât cele clausewitziene,
pentru care, afirmă teoreticienii americani, nu există încă un echivalent
proiectiv al lucrării Despre război în războiul erei informaţionale:
Aceste teme au schimbat astăzi natura afacerilor americane, au schimbat

şi vor continua să schimbe modul în care conducem, uneori violent,
afacerile sectorului militar. Suntem departe de o înţelegere detaliată a
noilor operaţii – nu există încă un echivalent al lucrării lui Clausewitz,
Despre război, pentru această a doua revoluţie – dar putem obţine un
plus de înţelegere prin observaţia generală conform căreia naţiunile fac
război în aceeaşi manieră în care îşi fac averea (Cebrowski & Garstka,
1998:28).78
Totodată, NCW are rolul de a reduce considerabil „ceaţa”

clausewitziană79, incertitudinea de pe câmpul de luptă, proiectând o
oarecare transparenţă a acestuia şi, mai mult, de a promova umanismul
şi nu ostilitatea, de a preveni pe cât posibil pierderile de vieţi omeneşti,
victimele inutile, de a reduce dimensiunea violentă şi ostilă a războiului,
78
These themes have changed the nature of American business today, and they also have
changed and will continue to change the way we conduct the sometimes violent business
of the military. We are some distance from a detailed understanding of the new operations –
there is as yet no equivalent to Carl von Clausewitz’s On War for this second revolution – but
we can gain some insight through the general observation that nations make war the same
way they make wealth, în original
79
În doctrina americană, reducerea acestei incertitudini se realizează în baza principiului
simplităţii: „Principiul simplităţii se referă la necesitatea de a păstra clare şi necomplicate
planurile, îndrumările, ordinele. S-a constatat, de-a lungul istoriei, că efectele care provoacă
slăbiciune, cum sunt oboseala umană, emoţia sau frica, dublate de erorile de comunicare şi
ambiguitate, s-au dovedit a fi una dintre cele mai mari probleme ale războiului – faimoasa
„ceaţă şi fricţiune” a acestuia. Prin reducerea incertitudinii (astfel simplificând deciziile de
luat şi variaţiile situaţionale de care trebuie ţinut cont) şi prin eficientizarea proceselor de
evaluare, planificare şi execuţie, structura Information Superiority permite comandanţilor să
lucreze la un nivel mai simplu şi mai coerent” (t.a) [The principle of simplicity refers to the
need to keep plans, guidance, and orders clear and uncomplicated. It has been established
over history that the debilitating effects of human fatigue, excitement, and fear compounded
by errors of miscommunication and ambiguity, have proven to be one of the greatest problems
in war – the famous “fog and friction” of war. By reducing uncertainty (and thus simplifying
the decisions to be made and the situational variations that need to be considered) and by
streamlining the processes of situation assessment, planning, and execution, Information
Superiority enables commanders to work at a simpler, more coherent level.] (DoD Report to
Congress, 2001:3-19).
74
Adrian LESENCIUC
pentru a se putea pune bazele reconstrucţiei paşnice în perioada post-

conflict. În aceste condiţii, reducerea dimensiunii violente a teatrului
de operaţii este o necesitate. Protejarea trupelor proprii şi aliate,
respectiv reducerea pe cât posibil a numărului de victime în rândurile
inamicului constituie deziderate ale proiecţiei NCW şi necesită protecţie
suplimentară:
Protecţia dimensională completă (Full Dimensional Protection) este

capacitatea forţei întrunite de a-şi proteja personalul şi alte bunuri
necesare pentru îndeplinirea misiunilor atribuite. Protecţia dimensională
completă se realizează prin selectarea adaptată şi aplicarea măsurilor
active şi pasive multistrat, în domeniile aerian, terestru, maritime, spaţial
şi informaţional în întreaga gamă de operaţii cu un nivel acceptabil de
risc80 (DoD Report to Congress, 2001:2-11),
Această protecţie constituie unul dintre conceptele fundamentale

ale NCW şi unul dintre dezideratele formelor de beligeranţă specifice
erei informaţionale.
Războiul continuu, în înţelesul de confruntare permanentă în
planuri multiple, este rezultatul unei orientări neoclausewitziene a
şcolii de gândire militară a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
care pune în prim-plan perspectiva sistemică, analiza unui continuum
în care competiţia şi, în extrem, conflictualitatea definesc, în esenţă, o
societate în căutarea căilor de acces la resurse şi putere. În rezumat,
perspectiva războiului continuu, presupunând o interpretare particulară
a confruntării în era informaţională, poate fi redusă la această formulă
sintetică a fenomenului:
Confruntarea continuă (războiul continuu) este, în fapt, o expresie a

fazei competiţionale – faza ireconciliantă – din toate domeniile şi
prin toate mijloacele (economice, politice, informaţionale, sociale,
militare etc.). Putem spune că o astfel de etapă nu este accidentală,
nu este inerentă sau voluntară, ci trebuie privită ca parte a unui întreg
80
Full Dimensional Protection is the ability of the Joint force to protect its personnel and other
assets required to decisively execute assigned tasks. Full dimensional protection is achieved
through the tailored selection and application of multilayered active and passive measures,
within the domains of air, land, sea, space, and information across the range of military
operations with an acceptable level of risk, în original.
75
şi analizată din perspectiva sistemică. Războiul nu trebuie analizat şi

înţeles numai ca o confruntare armată; el este o angajare totdeauna
complexă, într-o confruntare cuprinzătoare, al cărei ultim aspect este
confruntarea armată, adică lupta armată. (Frăţilă, 2015:19).
6.3 Poziţionări postclausewitziene. Spre deosebire de consistenta

şcoală de gândire neoclausewitziană aliniată la perspectivele lui
Hans J. Morgenthau şi John Garnett privitoare la competiţia continuă
pentru putere, respectiv la logica fuzzy în discriminarea pace-război,
există şi poziţionări neutre, postclausewitziene. Spre exemplu,
generalul Nicolae Uscoi proiecta, încă din 2002, o distanţare de metoda
clausewitziană în analiza confruntărilor contemporane:
Analiza tradiţională a cauzelor războiului se aplică cu dificultate

conflictelor intra-statale. Analiza clausewitziană întemeiată pe
confruntarea dintre state cu armate disciplinate şi cu campanii militare
temeinic pregătite pare mai mult decât inadecvată (Uscoi, 2002:15).
Totuşi, această raportare nu este definitorie pentru teoreticienii

militari români, deoarece nu există o poziţionare categorică în raport cu
teoria clausewitziană. Distanţarea consistentă de gândirea generalului
prusac vine din afara oricărei şcoli militare româneşti. Ea aparţine
academicianului Mircea Maliţa, cel care explica, în urmă cu zece ani,
distincţia radicală dintre neoclausewitzieni şi postclausewitzieni. Această
distincţie nu constituie, în fapt, obiectul de studiu al academicianului în
articolul pe care îl analizăm, ci serveşte atingerii acestuia: O privire
asupra fizionomiei Războiului Rece (Maliţa, 2007:1-10). Pentru a
contura fizionomia Războiului Rece – Mircea Maliţa reuşeşte chiar să
contureze, câţiva ani mai târziu, o teorie consistentă şi inedită asupra
acestei perioade (2014) –, era necesară o înţelegere adecvată în raport
cu teoria militară dominantă la începutul şi pe parcursul perioadei
analizate. Or, prima surpriză în analiza diplomatului şi academicianului
român este tocmai aceea că, în general, comportamentul marilor lideri,
imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost un
comportament pur clausewitzianist, deoarece au fost formaţi în gândirea
de acest tip. Pentru Maliţa, inclusiv comportamentul preşedintelui
Harry S. Truman, primul preşedinte american postbelic (1945-1953),
76
Adrian LESENCIUC
este unul clausewitzian, deşi a luat o decizie rară, de a-l demite, în timpul
Războiului din Coreea, pe generalul Douglas MacArthur, comandant
militar important în campania din Pacific, decorat cu Medal of Honor
după Campania din Filipine (1941-1942)81. Doctrina clausewitziană,
în care fuseseră formaţi liderii celui de-al Doilea Război Mondial
şi cei din anii imediat postbelici, a devenit insuficientă odată cu
|utilizarea armei nucleare, care a condus la schimbarea completă şi
definitivă a regulilor jocului. Strategia represaliilor masive, propusă
de Maxwell D. Taylor şi adoptată în timpul administraţiei Kennedy,
înlocuind strategia represaliilor masive a lui Eisenhower, a permis
negocierea paşnică în timpul Crizei Rachetelor din Cuba (1962).
Iar această situaţie de la începutul Războiului Rece înseamnă că, în
esenţă, înţelegerea cadrului de aplicare a paradigmei clausewitziene s-a
schimbat. Mircea Maliţa face trimitere la teoria jocurilor (game theory),
una dintre ramurile matematicii aplicate, pentru a explica diferenţa
dintre cadrele de aplicare a celor două paradigme: joc cu sumă nulă
în limitele paradigmei clausewitziene (suma câştigurilor este zero) şi
joc cu sumă nenulă în paradigma postclausewitziană (suma câştigurilor
diferă de zero):
La Clausewitz, nu există decât război ca „joc de sumă nulă”, aşa cum

subliniază, în introducerea sa la Clausewitz. On war, Anatol Rapaport,
un specialist al modelelor matematice. Arma nucleară a pus în faţa
omenirii un joc de tip nou: jocul cu sumă nenulă. Acesta dezvăluie două
situaţii noi, cu rezultate posibile: ambele suferă distrugerea totală (şi,
probabil, întreaga civilizaţie umană) sau ambii câştigă supravieţuirea.
Jocul de sumă nenulă avertizează că, dacă jucătorii continuă adeziunea
înveterată la regulile jocului de sumă nulă (unul câştigă, altul pierde
miza), ei riscă să fie aruncaţi în situaţia pierderii (maximale, în cazul
nuclear) în comun. Această cutremurătoare situaţie, ignorată total de
Clausewitz, este cea care a zguduit pe politicieni. Ştim azi cu câtă
81
Generalul MacArthur, comandant al Comandamentului Naţiunilor Unite în Războiul din
Coreea, a depăşit atribuţiile militare, a implicat armata chineză în conflict şi a ameninţat
China cu războiul nuclear. Maliţa prezintă comportamentul preşedintelui american astfel:
„Reţinerea lor [n.a. a liderilor imediat postbelici] de a folosi arma nucleară începând cu
Truman, după Hiroshima, provine din faptul că mentorul lor, Clausewitz, fiind recunoscut
atât în Vest cât şi în Est, „a avertizat că statele celor ce recurg la violenţă nelimitată pot fi
consumate de ea” (Maliţa, 2007:1-2)
77
emoţie studiau efectele dezvăluite de cercetări ştiinţifice asupra armelor

nucleare, folosite în cazul unor încleştări totale şi cu tot arsenalul existent.
Orice politician care ţine discursul permanent al servirii intereselor
populaţiei e nevoit să şovăie când e vorba să decidă anihilarea totală
a acestei populaţii. Aceste lecturi aveau loc în ambele tabere, dar nu
există indicii ca lucrarea lui Clausewitz să fi fost consultată. (Maliţa,
2007:2).
Practic, prin situarea în noul cadru al jocului, arta militară a

cunoscut o cotitură fundamentală în primii ani ai Războiului Rece, după
epuizarea raţiunilor, fundamentelor şi instrumentelor unei modernităţi
în declin. Abandonându-se înţelesul de „filozofie a războiului” sau
cel de „artă a războiului”, arta militară s-a dezvoltat în limitele unui
câmp ştiinţific (al ştiinţelor militare), putând astfel să reclame depăşirea
stadiului preparadigmatic, dar modificările de natură tehnologică,
schimbarea perspectivei politice şi a raporturilor de putere şi, nu
în ultimul rând, trecerea de la strategiile de acţiune la strategiile de
descurajare (care nu se referă doar la armamentul nuclear, cum subliniază
Hew Strachan, 2014:282), au condus la o reconfigurare a artei militare
şi la o repoziţionare a acesteia pe alte coordonate. Dar, cel mai important
lucru, abandonul matricei clausewitziene ca ordonatoare a configurării
abordării militare a permis repunerea în discuţie a finalităţilor, a
cauzelor ultime ale războiului. Pe acest fundament se constituie teoria
academicianului Maliţa.
Războiul Rece a permis şi o re-lectură a clausewitzianismului,
o înţelegere a conflictualităţii ca ducere a politicii cu alte mijloace
prin competitivitatea strategică. Maliţa amendează această alunecare
(alunecare interpretativă voită în jocul cu miză nulă):
Neoclausewitzienii au fost pendantul teoretic al acestor cercuri (cercuri

ştiinţifice, cu anumite influenţe asupra centrelor de putere, n.a.) şi în
Războiul Rece. Dacă nu s-au putut atinge de acordul esenţial, au pledat
şi dezvoltat în spiritul lui Clausewitz legitimarea şi chiar necesitatea
războaielor întreprinse de superputeri, pe culoarul liber al competiţiei
strategice. (Maliţa, 2007:2).
Realitatea postclausewitziană euroatlantică, inclusiv a doctrinelor

româneşti, configurate în consonanţă cu doctrinele postclausewitiziene
78
Adrian LESENCIUC
ale NATO, a găsit o societate românească organizată în jurul unor centre

de gândire (neo)clausewitziană. Ceea ce este interesant de observat şi
analizat e faptul că gândirea românească neoclausewitziană continuă
să producă în limitele acestui cadru şi după intrarea în NATO, deşi
aparatul doctrinar de împrumut este construit după valori şi principii
extra-clausewitziene. Totuşi, în linii mari, gândirea militară românească
nu este fisurată de linia de demarcaţie ideologică clausewitzianistă/
postclausewitzianistă, situându-se în afara acestei dispute. Cu excepţia
unei vagi orientări spre doctrina neoclausewitziană, gândirea militară
românească este, în esenţă, una a-clausewitzian(ist)ă, dezideologizată
în raport cu liniile de forţă ale paradigmei care a marcat secolul
al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, cu remanenţe până în
prezent, iar probarea acestei distanţe va fi obiectul analizei din următorul
articol.
79
7. REFLECTAREA OPEREI LUI CLAUSEWITZ
ÎN GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
7.1 Necesitatea studiului. În precedentul episod concluzionam

că realitatea euroatlantică postclausewitziană a întâlnit, la începutul
ultimului deceniu a secolului trecut, o societate românească modelată
în jurul unor centre de gândire (neo)clausewitziană, care au continuat să
menţină sau chiar să dezvolte distanţa în raport cu alinierea doctrinară
firească la proiecţia NATO. Odată demarate dezbaterile privind aderarea
la NATO, care s-a finalizat în 29 martie 2004, în urma unor paşi multipli
(de la invitarea Secretarului general Manfred Wörner, în iulie 1990, la
Bucureşti până la momentul de cotitură reprezentat de Summit-ul de la
Madrid, din 1997, până la permisiunea utilizării spaţiului aerian naţional
de către avioanele aliate şi a teritoriului naţional de către contingentele
cehe şi poloneze, în 1999, respectiv până la Summit-ul de la Praga din
2002, care a însemnat şi invitaţia de aderare), România a proiectat o
acţiune similară şi în planul interoperabilităţii doctrinare. Practic, în cei
14 ani în care s-au făcut demersuri de aderare, dar şi în ulteriorii 14
ani, după ce România a devenit un stat membru al NATO cu drepturi
depline, gândirea românească a continuat să producă în jurul centrelor
de gândire (neo)clausewitziană, în timp ce doctrina românească s-a
aliniat valorilor şi principiilor extra(post)-clausewitziene ale Alianţei.
Acest decalaj s-a redus în ultimii ani, dar, totuşi, el a continuat să
menţină o oarecare distanţă în gândirea militară românească.
Tot în precedentul articol concluzionam că, în esenţă, gândirea
militară românească este una a-clausewitziană, dezideologizată în raport
cu liniile de forţă clausewitziene şi neoclausewitziene, şi, cu siguranţă,
departe de disputa declanşată de contestatarii clausewitzianismului.
Dar, această distanţă, afirmă academicianul Mircea Maliţa, nu este
generată de acţiunea voită de menţinere a distanţei faţă de ideile
clausewitziene, ci de faptul că „nu există indicii ca lucrarea lui Clausewitz
să fie consultată” (Maliţa, 2007:2). O asemenea afirmaţie pune în discuţie
reală două posibilităţi: fie gândirea militară românească este una voit
80
Adrian LESENCIUC
îndepărtată de valorile clausewitziene şi academicianul Mircea Maliţa

se înşeală, fie academicianul are dreptate, iar gândirea militară
românească s-a dezvoltat la o anumită distanţă de studiul lucrării
fundamentale a lui Clausewitz, păstrând drept elemente de referinţă
reperele clausewitziene ale doctrinei din perioada comunistă a statului
român.
7.2 Despre război în ultimii 20 de ani de Gândire militară

românească. Aserţiunea academicianului Mircea Maliţa este motivul
pentru care am ales să întreprind o cercetare cantitativ-calitativă,
investigând ultimii 20 de ani de publicaţie a celei mai semnificative
reviste de teorie şi ştiinţă militară, Gândirea militară românească,
pentru a identifica nivelul de profunzime al consultării lucrării
emblematice a generalului prusac von Clausewitz, Despre război, şi
a înţelege care sunt clusterele de conţinut teoretic clausewitzian care
au produs cele mai mari efecte asupra gândirii militare româneşti.
În acest sens, am consultat 114 numere ale publicaţiei, între nr. 1/1998
şi nr. 3-4/2018 (inclusiv un număr special, nr. 5/1999, dedicat împlinirii
a 140 de la înfiinţarea ei), totalizând zeci de mii de pagini şi 2.083 de
articole de autor. Din totalul articolelor publicate în Gândirea militară
românească, am exclus din studiu rubricile „Editorial”, „Conexiuni
internaţionale”, „Univers publicistic militar”, „Evenimente editoriale”,
„Interviuri GMR”, „GMR News” etc., care nu pot reflecta direct
proximitatea ideilor autorilor în raport cu gândirea clausewitziană.
Dintre cele 2.083 de articole analizate, doar 69 sunt articole în
care autorii fac trimiteri la opera lui Clausewitz, incluzând cele patru
episoade anterioare ale studiului nostru (singurul din paginile Gândirii
militare româneşti din ultimii 20 de ani dedicat gândirii clausewitziene
şi paradigmelor conjugate). În cele 69 de articole, 23 de trimiteri sunt
explicit formulate în raport cu subtitlul 24 din capitolul introductiv al
lucrării, intitulat Ce este războiul?: „războiul este doar o continuare
a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz, 1982:67). Cel mai curios este
faptul că, pe parcursul celor 20 de ani, în niciunul dintre aceste articole,
citatul din Clausewitz nu este corect preluat după ediţia românească din
1982 a lucrării, beneficiind de studiul introductiv, notele şi verificarea
ştiinţifică a textului realizate de cel mai cunoscut exeget român al
81
gânditorului prusac, generalul-maior dr. Corneliu Soare82. Tematic vorbind,

trimiterile din articolele analizate mai au în vedere incertitudinea (în
4 situaţii), triada clausewitziană (3), fricţiunea (3), centrul de greutate
(3), natura schimbătoare a războiului (3), complexitatea războiului (2)
sau înfrângerea armatei inamice fără luptă (2), respectiv câte o singură
dată teme generale atinse de generalul prusac în lucrarea Despre război:
aprovizionarea, doctrina, raporturile tactică/strategie, violenţa, războiul
absolut, informaţiile, lupta armată, şansa, raportul de forţe etc.
Cele trei părţi, organizate pe 4-2-2 cărţi, la rândul lor fiecare
cuprinzând între 6 şi 30 de capitole, sunt reflectate inegal în Gândirea
militară românească: trimiterile explicite la ediţia completă în limba
română din 1982 sunt în număr de 32 (dar, trebuie să excludem
12 dintre ele, din episoadele anterioare ale studiului nostru), în cadrul
a 20 de articole (mai precis 16, fără cele 4 episoade anterioare), având
în vizor 24 dintre cele 743 de pagini ale ediţiei (în realitate, 22 dintre
paginile cuprinse în lucrarea ca atare, pp. 53-743, în timp ce două dintre
trimiteri se referă la pagini din studiul introductiv semnat de generalul
Soare). Dintre cele 30 de citări, 27 fac trimiteri la prima parte a opului
clausewitzian, în timp ce doar una la cea de-a doua şi două la cea de-a
treia, pe cărţi situaţia fiind următoarea: cartea I – 20 citări (cap.1 – 16;
cap.2 – 2; cap.3 – 2); cartea a II-a – 4 (cap.1 – 3; cap.3 – 1); cartea a III-a
– 2 (cap.6 – 1; cap.8 – 1); cartea a IV-a – 1 (cap.11 – 1); cartea a VI-a – 1
(cap.24 – 1), respectiv cartea a VIII-a – 2 (cap.6 – 2). Importantă este
analiza tematicii (titlurilor) acestor cărţi şi capitole în care se încadrează
82
Citatul din Clausewitz nu este fidel reflectat, intervenind variaţii parafrastice, ca urmare
a consultării unor ediţii diferite, în limbi diferite. Printre variaţiile parafrastice apar:
„războiul nu este nimic altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace” (nr. 3/2001),
în urma consultării unei lucrări a colonelului (r.) J. Osgood, Carl von Clausewitz and
Antoine-Henri Jomini and Military Strategy, „continuarea politicii cu alte mijloace”
(nr. 19/2003, nr. 1/2008), „o continuare, prin mijloace violente, a politicii” (nr.6/2005),
„o continuare a politicii prin prin mijloace violente” (nr. 2/2007), „o aplicare, prin mijloace
violente, a unei politici de război, de confruntare” (nr. 4/2007), „o continuare a politicii
prioritar cu mijloace politice, diplomatice, economice, informaţionale” (nr. 2/2015).
Varianta corectă, dar prescurtată a citatului este utilizată o singură dată (nr. 1/2010), iar un
citat din subcapitolul 24, care relevă aceleaşi raporturi război/politică, este citat, de asemenea,
o singură dată: „Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat
instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”
(nr. 3/2010).
82
Adrian LESENCIUC
paginile ciatate, pentru o confruntare, calitativă, cu aspectele vizate prin

citare din punct de vedere tematic. În acest sens, tabelul 1 este sugestiv:
Tabelul 1. Frecvenţa citării lucrării Despre război

în Gândirea militară românească (1998-2017)
Pagini Frecvenţa
Partea Cartea Titlu Cap. Titlu
citate citării
53 1
54 1(0)
55 1(0)
59-60 1
1 Ce este războiul?
64 1
Despre 67 7(5)
I natura 68 1(0)
războiului 69 3(1)
Scopul şi
70 1
2 mijloacele
75 1(0)
I în război
84 1(0)
3 Geniul militar
95 1(0)
Împărţirea artei 110 2(1)
Despre 1
războiului 115 1
II teoria
Artă sau ştiinţă
războiului 3 133 1(0)
a războiului
Despre 6 Îndrăzneala 178 1
III strategie Superioritatea
8 183 1
în general numerică
IV Lupta 11 Bătălia principală 246 1
II V Apărarea 24 Acţiunea de flanc 465 1
Influenţa scopului
politic asupra
6A 609 1
obiectivului
Planul de
III VI militar
război
Războiul ca
6B instrument 611 1(0)
al politicii
*
În paranteze am trecut frecvenţa citării fără trimiterile din episoadele anterioare ale studiului
nostru.
83
Această analiză certifică aspectele studiate anterior. Proiecţia

tematică presupune focalizarea pe raporturile generale politică-război,
cea mai frecvent citată pagină fiind pagina 67, care include subcapitolul
„24. Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”, la
care se fac cel mai adesea trimiteri
Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat

instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a
acestora cu alte mijloace. Ceea ce rămâne specific războiului se referă
doar la natura specifică a mijloacelor sale. Arta militară poate pretinde,
în general, prin înaltul comandant în fiecare caz aparte, ca direcţiile
şi intenţiile politicii să nu intre în contradicţie cu aceste mijloace, şi
această pretenţie, într-adevăr, nu este mică; dar, oricât de puternic
reacţionează războiul în anumite cazuri asupra intenţiilor politice,
această reacţie trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor,
căci intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată
mijlocul nu poate fi gândit ca scop. (Clausewitz, 1982:67).
Pentru o vizualizare mai explicită a focalizării trimiterilor pe

aspectele de ordin general (Cartea I, „Despre natura războiului”,
capitolul 1, „Ce este războiul?”) care privesc raporturile politică/război,
propunem următorul grafic, ilustrativ pentru concentrarea reflectării
prin citare a doar 10 din cele 125 de capitole ale opului clausewitzian,
în special doar a primului dintre acestea, care totalizează mai mult de
jumătate din numărul de citări:
Fig. 1 Frecvenţa citării capitolelor lucrării Despre război

Evident, tipul de lectură a lucrării lui Clausewitz diferă, în aceşti

ultimi 20 de ani, de lectura realizată de generalul Helmuth vol Moltke în
84
Adrian LESENCIUC
a doua jumătate a secolului a XIX-lea, care a folosit cartea introductivă

ca pretext general de poziţionare, utilizând celelalte cărţi ca instrument
în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Cu toate acestea,
o lectură echilibrată ar fi presupus cel puţin o altfel de reflectare a
capitolelor 2-8 din prima carte sau a cărţilor a II-a, a III-a sau a VIII-a,
la fel ca în (re)lectura neoclausewitzienilor. Dar, în definintiv, nu această
frecvenţă a citării celor 22 de pagini din cele 690 ale lucrării Despre
război este relevantă în raport cu proiecţia cercetării noastre, ci, mai
ales, faptul că în textele analizate s-au făcut numeroase referiri la idei
parafrazate sau la principii ale paradigmei clausewitziene, fără trimitere
explicită la sursă.
7.3 Trimiteri generale. Lecturi ale ediţiilor în limba engleză.

În textele analizate, 31 de trimiteri din cadrul celor 69 de articole care
fac referire la opera generalului prusac sunt fără citare, iar alte două
servesc drept motto. Tematic, trimiterile fără citare reflectă raporturile
politică/război (18 trimiteri), raporturile tactică/ strategie, complexitatea
războiului, influenţa fizicii în definirea conceptelor (frecare/fricţiune,
centru de greutate), înfrângerea armatei inamice fără luptă, triada
clausewitziană, şansa, incertitudinea, violenţa, formaţiile militare,
războiul absolut, aprovizionarea în război etc. Dacă ar fi să însumăm
trimiterile explicit formulate la paginile primului capitol din prima carte,
concentrate în jurul ideii de război văzut drept continuare a politicii cu
alte mijloace, cu cele care fac referire la aceeaşi idee parafrazată, 34
din 69 de trimiteri (directe sau indirecte) ar viza acelaşi aspect, care a
presupus transformarea ideilor clausewitziene în ideologie prin vectorii
analizaţi în episoadele anterioare: Helmuth von Moltke, apoi Vladimir
Ilici Lenin şi Adolf Hitler. În interpretarea reprezentanţilor realismului
politic, focalizarea se schimbă radical, iar înţelegerea raporturilor dintre
palierele politic şi militar, deşi rămâne fundamentală, este nuanţată
într-o lectură consistentă a operei lui Clausewitz, în conformitate cu
contextul producerii ei. Totuşi, 34 de trimiteri la raportul politică/război
în cele 69 de articole nu este rezultatul complet.
O bună parte a autorilor este familiarizată cu lectura operei lui
Carl von Clausewitz în limba engleză. Astfel, în 20 dintre cele 69 de
articole, autorii citează ediţii în limba engleză a lucrării generalului
85
prusac, în special, ediţiile din 1976 şi 1993, în traducerea lui Michael

Howard şi Peter Paret, publicate la Princeton University Press. Este
remarcabil faptul că, în urma lecturii ediţiilor în limba engleză, raportul
politică/război nu este atât de frecvent citat (doar de patru ori), în timp ce
alte teme ale dezbaterilor neoclausewitziene (la care nu s-a făcut referire
frecvent în urma lecturii ediţiei româneşti) sunt scoase în evidenţă:
doctrina, triada clausewitziană, incertitudinea, şansa, fricţiunea, centrul
de greutate, războiul limitat, raportul război real/război ideal, războiul
definit ca lipsă a păcii etc. O posibilă explicaţie ar fi cea conform
căreia traducerea în limba română a opului clausewitzian, realizată de
P. Năvodaru după ediţia publicată de Ferdinand Dümmler la Berlin,
între 1832 şi 1934, fiind luate în calcul „şi cercetările întreprinse până
în prezent asupra acestei opere” (în Clausewitz, 1982:767), nu atrage
atenţia asupra acestor teme ale dezbaterii, cele care au făcut obiectul
analizei neoclausewitzienilor sau postclausewitzienilor. Totuşi, ţinând
cont de faptul că multe dintre aceste trimiteri sunt indirecte, prin
intermediul unor lucrări semnate de diferiţi cercetători (în special
americani), iar altele sunt incomplete sau fac referire la ediţii în limba
engleză dificil de consultat, cum ar fi cea din 1873, de exemplu, este
probabil ca această consultare a lucrării lui Clausewitz să se fi realizat,
în aproape o treime din cazurile (foarte puţine) în care se face trimitere
la opera generalului prusac pe parcursul celor 2.083 de articole
analizate, parţial şi focalizat, prin intermediul unor trimiteri din alte
opere consultate în limba engleză. Cu toate acestea, referirea la ediţia
cea mai citată (cea din 1982) sau la alte ediţii în limba română83 ar fi fost
necesară pentru o proiectare riguroasă a poziţionării autorilor în raport
cu paradigma clausewitziană.
Revenind la obiectul analizei noastre, trimiterile directe sau
indirecte la raporturile politică/război, constatăm că, în cadrul celor 69
de articole care fac trimitere la opera lui Clausewitz, 16 trimit direct la
această problematică prin citare a ediţiilor româneşti, 4 trimit prin citare
a ediţiilor în limba engleză, iar 18 trimit indirect, indiferent de sursă.
83
În articolele în cauză se mai face trimitere la ediţia publicată în 1968 la Editura Academiei
Militare, dar există şi o ediţie din 2000, publicată la Editura Antet, o dublare a celei de la
Editura Militară, beneficiind de aceeaşi traducere a lui P. Năvodaru şi de aceleaşi note ale
generalului Corneliu Soare.
86
Adrian LESENCIUC
În total, 38 de trimiteri din cele 65 de articole analizate (exceptând

episoadele anterioare ale prezentei lucrări) se focalizează pe problematica
raporturilor politică/război (rezumabilă la formula consacrată „războiul
este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”). Pentru a evidenţia
grila de lectură (parţială) a opului clausewitzian, expresia grafică a
acestei proiecţii este elocventă:
Fig. 2 Proiecţia tematică a citării operei clausewitziene

Surprinzător este faptul că raporturile dintre politică şi război s-au

nuanţat pe parcursul scrierii operei. În Schiţe pentru partea a III-a, în
special în câteva capitole din cartea a VIII-a (incomplete, ca urmare a
morţii neaşteptate a gânditorului prusac, în 1831), Carl von Clausewitz
redefineşte aceste raporturi şi se poziţionează critic faţă de propria sa
operă. Înţelegând posibilitatea interpretărilor categorice, a dogmatizării
şi a pierderii validităţii unor concepte, Carl von Clausewitz şi-a revizuit
propria proiecţie. A propus reinterpretarea războiului ca fenomen hibrid
(curios este faptul că cei care studiază în actualitate fenomenul hybrid
warfare nu pleacă de la poziţionarea clausewitziană):
(…) adevăratul război nu este o strădanie atât de consecventă, orientată

spre extrem, cum ar trebui să fie conform noţiunii sale, ci un fenomen
hibrid (subl.n.), o contradicţie în sine; ca atare, el nu poate asculta de
propriile sale legi, ci trebuie să fie considerat ca parte a unui ansamblu
– iar acest ansamblu este politica (Clausewitz, 1982:611).
87
respectiv în înţelesul organic al manifestării sale:
Dacă ne gândim la natura războiului real, ne amintim de cele spuse

în capitolul al 3-lea al acestei cărţi, că fiecare război trebuie înţeles
înainte de toate în probabilitatea caracterului său şi a contururilor
sale principale, aşa cum ele rezultă din mărimile şi relaţiile politice,
şi că adesea, ba, în zilele noastre, putem chiar afirma de cele mai multe
ori, războiul trebuie considerat ca un întreg organic (subl.n.), ale cărui
diverse membre nu pot fi desprinse de ansamblu, în care, deci, fiecare
activitate distinctă trebuie să se contopească cu întregul şi să decurgă
din ideea acestui întreg; astfel ne apare cu totul cert şi limpede că poziţia
cea mai înaltă în conducerea războiului, de la care emană directivele
principale, nu poate fi decât cea a politicii (Clausewitz, 1982:613).
O asemenea perspectivă modifică radical, prin însăşi intervenţia lui

Clausewitz, poziţionarea iniţială, a unui complex (politic) substituibil
prin intermediul altuia, mai violent (războiul), adică prin utilizarea altor
mijloace. Războiul este înţeles ca parte a unui întreg (politica), o extensie
a unui „social millieu” ca organism hibrid funcţional, în cadrul unui
complex organic superior, statul coordonat politic. Este suprinzătoare
rezumarea operei clausewitziene în reflectarea în ultimii douăzeci de ani,
în Gândirea militară românească la un raport politică/război la care,
cu siguranţă, opera clausewitziană nu are cum să fie reductibilă.
Şi mai suprinzător este să aflăm că, de fapt, această grilă de lectură
a fost dată de generalul von Moltke în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, cu menţiunea că lectura sa a fost completă, incluzând cărţile
considerate inactuale: cartea a IV-a „Lupta”, cartea a V-a „Forţele
armate”, cartea a VI-a „Apărarea” şi cartea a VII-a „Atacul”:
During the Franco-Prussian War, in his famous clash with Bismark,

Moltke formulated the general staff’s claim to a shared authority. In this
he gave expression to the relationship between political and military
leadership that was embedded in the political structure of the Second
Reich (Gat, 2001:251).
Chiar dacă grila neoclausewitziană din articolele analizate din

ultimii 20 de ani ai Gândirii militare româneşti este coerentă, iar
perspectiva unor gânditori precum generalii Gheorghe Văduva sau
88
Adrian LESENCIUC
Mihail Orzeaţă este complexă şi în consonanţă cu răspunsul realismului

politic din perioada Războiului Rece la proiecţia lui Liddel Hart,
majoritatea celorlalte articole presupun doar o receptare de suprafaţă,
uneori cerută de înseşi tema şi contextul cercetărilor.
7.4 Concluzii. Aanlizând cantitativ şi calitativ conţinutul

articolelor care trimit la opera generalului prusac Carl von Clausewitz
publicate în ultimii douăzeci de ani de cea mai veche şi prestigioasă
publicaţie de teorie şi ştiinţă militară din România, Gândirea militară
românească, am constatat, în primul rând, o reflectare a lucrării Despre
război în proporţii destul de scăzute (fie doar şi prin simpla referire
parafrastică) în cadrul articolelor. Un total de 69 de articole din 2.083
care au făcut obiectul analizei ca articole de autor înseamnă 3,31% din
total (o valoare cu mult sub aşteptările personale).
Mai mult, din totalul acestor articole, aproape două treimi rezumă
opera gânditorului prusac la formula pe care el o abandonase în
ultimii ani de viaţă: „războiul este doar o continuare a politicii cu alte
mijloace”, în favoarea unei înţelegeri organice a războiului. Chiar dacă
este evident faptul că opera lui Clausewitz este dificil de înţeles (odată
proiectate fundamentele ei filosofice, bazate pe concepte încă neclare)84,
rezumarea la raportul politică/război este simplificatoare şi generalistă.
Concluzia firească a acestei analize aspura celor 69 de articole semnate,
în timp, de 60 de autori, care, probabil, va fi extinsă la nivel calitativ (cu
referire explicită la contextul cercetărilor acestora), este că, din păcate,
academicianul Mircea Maliţa a avut dreptate, în sensul că lucrarea
Despre război nu este foarte consultată şi că nu produce, prin urmare,
o demarcaţie de natura poziţionării, menţinând gândirea militară
românească mai degrabă într-o zonă neutră, dezideologizată în raport
cu liniile de forţă ale celor două paradigme în confruntare în ultimii cel
puţin şaptezeci de ani.
84
Azar Gat (2001:254-255) propune următoarea raportare la poziţionările categorice în ceea ce
priveşte interpretarea operei clausewitziene: „In a sense, Clausewitz could never have been
wrong or less than profound because no one could be quite sure that he understood the true
meaning of Clausewitz’s ideas”.
89
BIBLIOGRAFIE
Addington, Larry H. [1984] (1994). The Patterns of War Since the Eighteenth Century.
Second Edition. Bloomington & Indianapolis: Indiana University Press.
Aron, Raymon. [1966] (2003). Peace & War. A Theory of International Relations.
With a new introduction by Daniel J Mahoney & Brian C. Anderson.
Arsene, Valentin (gl.div.r. prof.univ. dr.), Botezatu Petre (gl.bg. dr.) (coord.). (1999).
Strategia militară românească în epoca modernă. Prefaţă de general de corp de
armată dr. Constantin Degeratu. Bucureşti: Editura Nummus.
Baboş, Alexandru, Vlad, Ioan. (2001). Istoria artei militare. Culegere de lecţii. Sibiu:
Acdemia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”.
Beaufre, André. (1974). Introducere în strategie. Strategia acţiunii. Bucureşti: Editura
Militară.
Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale. (1975). Bibliografia militară
românească. Vol. 1 (1831-1913). Coord.: col. Marius Andone. Prefaţă de prof. dr.
doc. Dan Simonescu. Bucureşti: Editura Militară.
Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale. (1975). Bibliografia militară
românească. Vol. 2 (1914-1944). Coord.: col. Marius Andone. Prefaţă de prof. dr.
doc. Dan Simonescu. Bucureşti: Editura Militară.
Bouthoul, Gaston. (1951). Traité de sociologie. Les guerres, elements de polémologie.
Paris: Payot.
Bouthoul, Gaston. (1978). Războiul. Traducere, prefaţă şi note de Simion Pitea.
Bucureşti: Editura Militară
Bunker, Robert J. (1997). Technology in a Neo-Clausewitzian Setting.
În G.C. de Nooy (ed.), The Clausewitzian Dictum and the Future of Western
Military Strategy. Alphen aan den Rijn: Kluwer Law International. 137-165.
Cebrowski, Arthur K. & Garstka, John J. (1998). Network-Centric Warfare: Its Origin
and Future. U.S. Naval Institute Proceedings. 124: January. 28-35.
Chazel, Fr. (1997). Mişcarile sociale. În Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie.
Bucureşti: Humanitas. 237-238.
Cioffi-Revilla, Claudio. (2000). War and warfare. Scales of conflict in Long-Range
Analysis. În R.A. Denemark, J. Friedman, B.K. Gills & G. Modelski (eds.), World
System History: The Social Science of Long-Term Change. Londra: Routledge.
253-272.
90
Adrian LESENCIUC
Clausewitz, Carl von. (1982). Despre război. Operă postumă a generalului

Carl von Clausewitz. Studiu introductiv, note şi verificarea ştiinţifică a textului de
general-maior dr. Corneliu Soare. Bucureşti: Editura Militară.
Corbett, Julian S. [1911] (2012). Principles of Maritime Strategy. Mineola, NY: Dover
Publications, Inc.
Degeratu, Constantin; Tudose, Mihai & Văduva, Gheorghe. (2012). Război, cunoaştere,
adevăr. Bucureşti: Nemira.
Department of Defense. (2001). Network Centric Warfare. Department of Defense
Report to Congress. Washington, DC: Office of the Secretary of Defense.
Dianzenza, Diaku. (2013). War or armed conflict? Thinking on ways the world
view the differences between these notions [online]. Peace & Collaborative
Development Network. https://pcdnetwork.org/blogs/war-or-armed-conflict-
thinking-on-ways-the-world-view-the-difference-between-these-notions/ [accesat
în decembrie, 2017].
Douhet, Giulio. [1921] (1998). The Command of the Air. Translated by Dino Ferrari.
Washington DC: Office of Air Force History.
Ferris, John. [2007] (2016). Conventional Power and Contemporary Warfare.
În John Baylis, James J. Wirtz & Colin S. Gray, Strategy in the Contemporary
World. An Introduction to Strategic Studies. Fifth Edition. Oxford: Oxford
University Press. 230-246.
Foch, F. (mareşal). (1975). Principiile războiului. Conducerea războiului. Traducere
din limba franceză de Nicolae T. Popescu. Cuvânt înainte de general-maior (r)
dr. I. Cupşa. Bucureşti: Editura Militară.
Frăţilă, Ilie Ovidiu. (2015). Războiul informaţional – componentă a conflictului
neconvenţional. Recurs la istorie. Infosfera. Revistă de studii de securitate şi
informaţii pentru apărare, anul XII, nr.3. 17-23.
Garnett, John. (2007). The Causes of War and the Conditions of Peace. În John Baylis,
James Wirtz, Colin S. Gray, & Eliot Cohen, Strategy in the Contemporary World.
Oxford: Oxford University Press.
Gat, Azar. (2001). A History of Military Thought. From the Enlightenment to the Cold
War. Oxford: Oxford University Press.
Gheorghe, Ion & Soare, Corneliu. (1999). Doctrina militară românească. 1968-1989.
Bucureşti: Editura Militară.
Gilmore, Jonathan. (2015). The Cosmopolitan Military. Armed Forces and Human
Security in the 21st Century. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Giurcă, Ion. (col.dr.). (1999). 1917. Reorganizarea Armatei Române. Bucureşti:
Editura Academiei de Înalte Studii Militare.
91
Handel, Michael I. (1991). Sun Tzu and Clausewitz: The Art of War and On War
Compared. Cuvânt înainte de Gl.mr. Paul G. Cerjan. Carlisle Barracks,
Pennsylvania: Strategic Studies Institute/U.S. Army War College.
Harris, Brice. (2009). America, Technology and Strategic Culture: A Clausewitzian
Perspective. Abingdon, Oxon & New York: Routledge.
Hegel, G.W.F. (1998). Principiile filosofiei dreptului. Traducere de Ioana Ungureanu
şi Mădălina Lazăr. Bucureşti: Paideia.
Hirst, Paul. (2001). Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul
internaţional. Traducere de Nicolae Năstase. Bucureşti: ANTET XX PRESS.
Hitler, Adolf. (1941). Mein Kampf. Complete and Unnabridged. Fully annotated.
New York: Reynal & Hitchcock.
Ignatieff, Michael. (2000). Virtual War: Kosovo and Beyond. Toronto: Viking.
Jablonsky, David. (1994). Churchill and Hitler: Essays on the Political-military
Direction of Total War. Ilford, Essex & Portland, Oregon: Frank Cass.
Jomini, Antoine Henri de. [1834] (2009). The Art of War. Restored Edition. Introducere
de John-Allen Price. Traducere de G.H. Mendell şi W.P. Craighill. Kingston,
ON: Legacy Books Press.
Jones, Andrew & Kovacich, Gerald L. (2016). Global Information Warfare. The New
Digital Battlefield. Second Edition. Boca Raton, Londra, New York: CRC Press /
Taylor & Francis Group.
Kaldor, Mary. (1999). New and Old Wars. Organized Violence in a Global Era.
Stanford, CA: Stanford University Press.
Kant, Immanuel. (2008). Spre pacea eternă: un proiect filosofic. Traducere de
Rodica Croitoru. Bucureşti: ALL.
Kinross, Stuart. (2004). Clausewitz and Low-Intensity Conflict. Journal of Strategic
Studies. Vol.27, no. 1. 35-58.
Kinross, Stuart. (2008). Clausewitz and America. Strategic thought and practice from
Vietnam to Iraq. London & New York: Routledge.
Kipp, Jakob W. (1992), Lenin and Clausewitz: The Militarization of Marxism,
1915-1921, în Willard C. Frank jr. & Philip S. Gillette, Soviet Military Doctrine
from Lenin to Gorbachev, 1915-1991. Westport, CT: Greenwood Press. 63-83.
Lesenciuc, Adrian. (2007). The End of Ideology and the Military Power. Review of the
Air Force Academy. No. 2. 77-80.
Lesenciuc, Adrian. (2013). Operaţiile mass-media. Echilibrul instabil dintre
logica militară şi logica media. Braşov: Editura Academiei Forţelor Aeriene
„Henri Coandă”.
92
Adrian LESENCIUC
Lesenciuc, Adrian. (2014). Introducere în arta militară. Braşov: Editura Academiei

Forţelor Aeriene „Henri Coandă”.
Lesenciuc, Adrian. (2016). Războiul informaţional. Braşov: Editura Academiei
Forţelor Aeriene „Henri Coandă”.
Lesenciuc, Adrian (2018). Gândirea militară românească înainte de Marea Unire.
Proiecţia oficială prusacă vs. dezideratul şcolii franceze. Revista Academiei de
Ştiinţe ale Securităţii Naţionale. Vol. 3, no. 2(5). 157-165.
Lonsdale, David J. (2004). The Nature of War in the Information Age: Clausewitzian
Future. London & New York: Frank Cass.
Lonsdale, David. (2007). Clausewitz and Information Warfare. În Hew Strachan &
Andreas Herberg-Rothe, Clausewitz in the Twenty-First Century. Oxford: Oxford
University Press. 231-250 (ccxvi-ccxxxiv).
Liddell Hart, B.H. (1954) [1973]. Strategia. Acţiunile indirecte. Traducere din limba
engleză de colonel L. Cojoc, lt.-col. S. Pitea. Cuvânt înainte de general maior în
rez., dr. I. Cupşa. Bucureşti: Editura Militară.
Mackinder, Halford J. [1904] (2004). The Geographical Pivot of History.
The Geographical Journal, no. 4, vol. XXIII, reprodus în no.4 vol.170 din 2004
al publicaţiei The Geographical Journal. pp. 298-321.
Malitza, Mircea. (2014). Cold War Diplomacy: A Romanian Diplomat’s Memoirs.
Prefaţă de Dan Dimăncescu. Traducere de Adrian George Săhlean. CreateSpace
Independent Publishing.
Maliţa, Mircea. (2007). O privire asupra fizionomiei Războiului Rece. Revista de
istorie militară. Nr. 1-2. 1-10.
Manhnken, Thomas. (2006). A Strategy for a Protracted War. În Ronald R. Luman
(ed.), Unrestricted Warfare Symposium 2006. Proceedings on Strategy, Analysis,
and Technology. 14-15 March. Laurel, Maryland: The John Hopkins University
Applied Physics Laboratory / National Security Analysis Dept. 35-64.
Mann, Michael. (1986). The Sources of Social Power. Vol.1. Cambridge: Cambridge
University Press.
Mauricius. (1970). Arta militară. Ediţie critică, traducere şi introducere de H.
Mihăescu. Bucureşti: Editura Academiei RSR.
McCulloh, Timothy B. (2016). The Inadequacy of Definition and the Utility of a
Theory of Hybrid Conflict: Is the „Hybrid Threat” New? Timothy B. McCulloh
& Richard Johnson, Document no. 2 Hybrid Warfare. În Douglas C. Lovelace,
Jr. Terrorism. Commentary on Security Documents. Volume 141. Hybrid Warfare
and the Gray Zone Threat. Oxford: Oxford University Press. 53-144.
93
Mendelsohn, E. [1997] (2013). Science, Scientists and the Military. În John Krige &
Dominique Pestre, Science in the Twentietf Century. Abingdon, Oxon; New York,
NY: Routledge. 175-203.
Morgenthau, Hans J. [1948] (1967). Politics Among Nations: The Struggle for Power
an Peace. New York: Alfred Knoff.
Mouric, Joël. (2015). „Citizen Clausewitz”: Aron’s Clausewitz in Defense of Political
Freedom. În José Colen & Elisabeth Dutarstre-Michaut (eds.), The Companion to
Raymond Aron. New York: Palgrave MacMilan. 77-90.
Mureşan, Mircea & Văduva, Gheorghe. (2006). Războiul viitorului, viitorul războiului.
Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.
Nye, Jr., Joseph S. (2004). Soft Power. The Means to Success in World Politics.
New York: Public Affairs.
Orzeaţă, Mihail. (2011). Războiul continuu. Bucureşti: Editura Militară.
Papoi, Alina. (2018). Publicaţiile Statului Major General – Loc şi rol în promovarea
gândirii militare româneşti. Teză elaborată în vederea obţinerii titlului de doctor
în ştiinţe militare (în manuscris). Coordonator: col.(r.) prof.univ. dr. Ion Giurcă.
Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”.
Patca, Iulian. (1993). „Gândirea militară românească după Marea Unire”.
În Teodor Pavel, Nicolae Ciobanu (coord.), Armata Română şi Marea Unire.
Contribuţii la realizarea Unirii şi la consolidarea statului naţional. Cluj-Napoca:
Ed. Daco-Press. 248-256.
Popescu, Mihail (gl.dr.), Arsene, Valentin (gl.lt.r.dr.) & Văduva, Gheorghe (gl.bg.r.dr.).
(2004). Arta militară de-a lungul mileniilor. Vol. 2. Bucureşti: Centrul Tehnic
Editorial al Armatei CTEA.
Roberts, Michael. [1956] (1995). The Military Revolution, 1560-1660. În Clifford
J. Rogers (ed.), The Military Revolution Debate. Readings on the Military
Transformation of Early Modern Europe. Boulder, Colorado, Oxford: Westview
Press. 13-36.
Rosetti, Al. (1978). Istoria limbii române. De la origini până în secolul al XVII-lea.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Sheehan, Michael. [2007] (2016). The Evolution of Modern Warfare. În John Baylis,
James J. Wirtz & Colin S. Gray, Strategy in the Contemporary World.
An Introduction to Strategic Studies. Fifth Edition. Oxford: Oxford University
Press. 33-51.
Sichitiu, Ioan (gl.div.), Ioaniţiu, Alexandru (col.). (1936). Elemente de strategie.
Bucureşti: Atelierele „Cartea Românească”.
94
Adrian LESENCIUC
Smith, Hugh. (2004). On Clausewitz. A Study of Military and Political Ideas.

Hampshire & New York: Palgrave MacMilan.
Soare, Corneliu. (1993). Recitindu-l pe Clausewitz. Bucureşti: Editura Militară.
Strachan, Hew. [2013] (2014). The Direction of War. Contemporary Strategy in
Historical Perspective. Cambridge: Cambridge University Press.
Sun Tzî. (1999). Arta războiului. Traducere din limba franceză de Raluca Pârvu.
Bucureşti: Antet.
Taylor, Maxwell D. (1960). The Uncertain Trumpet. New York: Harper and Brothers.
Thompson, John B. [1996] (-). Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media.
Bucureşti: Antet.
Tomiţa-Razaşul, Anastase (coord.). (1939). Din trecutul României Militare cu prilejul
aniversării a 75 de ani de la apariţia ei în viaţa armatei. 1864-1939. Bucureşti:
Tipografia Marelui Stat Major.
Uscoi, Nicoale. (2002). Conflictele secolului XXI. Revista Academiei Forţelor
Terestre. Anul VII, nr.1(25). 5-18.
Văduva, Gheorghe. (2003). Principii ale războiului şi luptei armate. Bucureşti:
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.
Vizanti, G. (col.), Urlăţianu, Scarlat (mr.). (1932). Strategia românească în viitorul
război, cu o prefaţă de Domnul Profesor Nicolae Iorga. Bucureşti: Tipografia
Curţii Regale F. Göbl & Fiii.
***. (1975). Marx and Engels Collected Works. Vol. 7 şi 9. New York: International
Publishers.
***. (1989). Fleet Marine Force Manual 1 ‘Warfighting’ (FMFM-1). Washington,
DC: United States Marine Corps / Department of the Navy.
***. (1993). FM 100-5 Operations. Washington, DC: Headquarters Department of
the Army.
95

Clausewitz

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Clausewitz

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian LESENCIUC

Ediție îngrijită de redacția revistei Gândirea Militară Românească.

Cuvânt înainte ................................................................................ 5

1. Gândirea militară românească înainte de Marea Unire.

2. Gândirea militară românească după Marea Unire ............... 19

3. Carl von Clausewitz, Despre război.

5. Postclausewitzianismul. Anticlausewitzianismul .................. 48

6. Gândirea militară românească

7. Reflectarea operei lui Clausewitz

Bibliografie .................................................................................. 100

Peste 200 de ani au trecut de când un tânăr căpitan prusac, pe

preocupată în a expune şi a consolida caracterul naţional al teoriilor

Armata Română, organizată după modelul francez prin Legea

În prezenta lucrare, după radiografierea acestor tendinţe în alinierea

principal în înţelegerea clausewitziană a războiului”1, notează Gilmore

vadă realitatea din proximitate. Simpla confruntare din spatele unor

Prezenta lucrare are un dublu rol: de a propune relectura gândirii

1.1 Gândirea militară la începutul secolului XX. După un secol

Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să

pe strategia globală. B.H. Liddell Hart avea să denumească ulterior

1.2 Bazele programului de dezvoltare a gândirii militare

Numai despre campania armatei române din 1877-1878 existau peste

de l’Armée Roumaine pendant la guerre de l’Independence” apărută

Practic, lucrările publicate până la intrarea României în Primul

în cursuri şi conferinţe având ca scop dezvoltarea culturii şi gândirii

România Militară a fost rezultatul iniţiativei unui grup de nouă

Practic, cei nouă căpitani, de geniu, stat major şi artilerie,

României în Primul Război Mondial, nivelul ridicat al dezbaterilor în

Schimbul de idei, dialogul fertil şi critic despre concepţia generală de

1.3 Dezvoltarea gândirii militare româneşti la începutul

chiar dacă, în final, în august 2016, a fost aleasă Ipoteza Z, Proiectul

([de la] 796 la 1878). Bucureşti: Tipografia „Clemenţa”; Col. Const.

1.4 Gândirea militară românească sub influenţa celor două

lor metafizică (aşa cum intenţionase Clausewitz, inspirat de filosofia

2.1 Reorganizarea Armatei României din 1917 şi alinierea

Reorganizarea, realizată în mare măsură cu sprijinul Misiunii

Există deci o teorie a războiului; în primul rând, ea cuprinde principii:

S-a discutat despre existenţa acestor principii, apoi despre justificarea

Proiecţia mareşalului Foch a fost tradusă ulterior într-o doctrină

2.2 Primele semne ale inadecvării. În aceste condiţii, deşi şcoala

Revista România Militară, pe lângă rolul său de a răspândi

să lămurească şi să răspândească în corpul ofiţeresc doctrina admisă

Împrumutul aparatului doctrinar francez, exponent al unei strategii

Gl. I. Manolescu (f.a.), Napoleon, Clausewitz, Foch, Bucureşti,

2.3 Spre o şcoală de gândire militară românească? Beneficiind

admisă oficial”, cum proiecta România Militară din 1927, şcoala de

disciplina naţiunii, efortul economic pentru apărare constituiau pilonii

în război şi punerea în aplicare a acestor mijloace de luptă au constituit

2.4 Concluzii parţiale despre navigarea în contra curentului.

3.1 Ce este războiul? Generalul-maior Carl von Clausewitz

de stat major al corpului de armată prusac care a împiedicat înaintarea

Războiul este aşadar un act de violenţă, pentru a sili adversarul să

Prin această situare generală în cadrul problematicii războiului,

Întrucât folosirea violenţei fizice, în întreaga ei amploare, nu exclude

Dar, utilizarea violenţei extreme este ceea ce contribuie la

lui Jomini rămâne aceea că ştiinţa războiului a început să alunece spre

3.2 Războiul absolut sau buna intenţie a lui Clausewitz

de limită extremă de manifestare a acesteia, de la care plecând,

Repetăm, deci, teza noastră: războiul este un act de violenţă şi în folosirea

Această formulare este cea care proiectează o primă limită a

războiul real tinde spre războiul absolut. Exterminarea (în lagăre

Vedem aşadar că războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat

Punctul de vedere al lui Clausewitz nu este doar corect şi pornit de