Structura argumentării

Def. Argumentarea este o activitate prin care ne sustinem opiniile/ideile

cu ajurorul altor opinii/idei, cu scopul de a-i convinge pe ceilați că avem dreptate.

În orice argumentare întâlnim:

a) O dimensiune logică, reprezentată de raționamentele folosite;
b) O dimensiune psihologică, reprezentată de apelul la emoțiile,
sentimentele, motivațiile publicului către care ne adresăm.

Def. Raționamentul este o formă logică în care o propoziție, concluzia, este

susținută (justificată, probată, dovedită) de alte propoziții,numite premise.

Cum ne dăm seama că un text/discurs este argumentativ?

a) Verificăm dacă în text există o idee centrală, exprimată propozițional,

pe care restul ideilor din text o susțin.
b) Urmărim prezența cuvintelor și expresiilor cu rol de indicatori ai
argumentării:
- de concluzie: „deci”, „în concluzie”, „așadar”, „rezultă că”,
„după părerea mea”, etc.
- de premisă: „în primul rând”, „pe de o parte”, „pentru că”,
„deoarece” „fiindcă”, „având în vedere că”, etc.

De exemplu, textul „Socrate este muritor, întrucât Socrate este om.” Este
unul argumentativ, deoarece:
1. Ideea centrală a textului este „Socrate este om.” Propoziția care o
justifică este „Socrate este om.”
2. Avem în text un indicator de de premisă, și anume „întrucât”.

Mai mult, concluzia din textul dat se sprijină și pe o idee neexprimată

efectiv, și anume premisa: „Oamenii sunt muritori”. Cel care construiește textul
mizează pe faptul că suntem capabili sa o adăugăm argumentării pe care ne-o
propune.
Observație!
Există rationamente incomplete (numite raționamente eliptice) din care
lipsesc propoziții, indiferent că este vorba despre premise sau chiar despre
concluzie. În acest caz vorbim despre premise și concluzii implicite.

În concluzie, a preciza structura unei argumentări înseamnă a identifica

concluzia și premisele care o susțin.