TEPURLUI NOROCEL FLORENTIN

CLASA A IX-A SB

ARGUMENTAREA SI STRUCTURA SA

Argumentarea – demers prin care justificăm o afirmaţie pe care o facem,

încercând să convingem că avem dreptate; proces de justificare logică a unei
propoziţii pe care vrem să o susţinem sau să o combatem; relaţie între
un locutor – care argumentează – şi un interlocutor – pentru care se
argumentează; sistem de temeiuri organizate astfel încât să poată convinge
auditoriul de adevărul sau falsitatea unei teze.
ARGUMENTAREA ESTE PROCESUL PRIN CARE DEMONSTRĂM
(JUSTIFICĂM) ADEVĂRUL PROPRIILOR NOASTRE OPINII ŞI ÎNCERCĂM SĂ-
I CONVINGEM PE CEILALŢI SĂ LE ACCEPTE.
Argumentarea este prezentă la tot pasul; ea survine de fiecare dată când
cineva (un prieten, un necunoscut, o reclamă, o carte) încearcă să ne convingă
de adevărul, utilitatea, frumuseţea unei idei, produs, unei decizii
Argumentarea mai survine atunci când într-o discuţie (atunci când ne
exprimăm o opinie) suntem întrebaţi: „De ce?”
A argumenta – a justifica, a susţine, a dovedi, a întări o afirmaţie, a
proba un punct de vedere.
Pentru a şti ce este şi cum recunoaştem o argumentare trebuie să analizăm
parcursul gândirii şi să identificăm elementele constitutive acesteia.
Pentru a şti dacă o argumentare este corectă trebuie să analizăm câteva tipuri
de argumentare şi să identificăm condiţiile corectitudinii lor.
Forma standard a unui argument este: premise – concluzie (ultima propoziţie
dintr-un argument în forma standard este întotdeauna concluzia). În limbajul
natural, un argument nu apare întotdeauna în forma standard (concluzia nu
apare de fiecare dată la finalul argumentului), ci poate să apară într-o formă
non-standard (concluzia poate să apară la mijlocul sau chiar la începutul
argumentului). Altfel spus, într-un argument care nu este în formă
standard concluzia poate ocupa orice loc.
2. Cum recunoaştem o argumentare? – INDICATORII ARGUMENTĂRII
Argumentarea este nelipsită din actele de comunicare, atunci când
intenţionăm să susţinem, să întărim, să convingem pe cineva sau să probăm
un punct de vedere.
În centrul analizei argumentării stă raţionamentul, deoarece orice
argumentare este o organizare inedită de raţionamente (argumentare
amplă), existând şi argumentări care presupun un singur raţionament
(argumentare simplă).
Raţionamentul este operaţia logică prin care din propoziţii date
numite premise este derivată o altă propoziţie numită concluzie. În structura
unui raţionament sunt incluse premisa/premisele şi concluzia.
Identificarea unor premise şi a concluziei unui argument se poate realiza cu
ajutorul unor cuvinte sau expresii numite INDICATORI LOGICI. Există două
tipuri de indicatori logici:
Indicatori logici de premisă.
Exemple: deoarece, pentru că, întrucât, dat fiind că, presupunând că, pe baza
faptului că, datorită (faptului că), fiindcă, pornind de la ideea că etc.
Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de premisă
poate fi considerată premisă a argumentului.
Indicatori logici de concluzie.
Exemple: deci, prin urmare, rezultă că, aşadar, în concluzie, (de aici) decurge
(că), deducem că, concluzionăm (că) etc.
Observaţie: orice propoziţie care urmează după un indicator de concluzie
poate fi considerată drept concluzie a argumentului.
Prezenţa unei argumentări este vizibilă printr-o serie de cuvinte/expresii
caracteristice – INDICATORI AI ARGUMENTĂRII:
„pentru că”, „deoarece”, „întrucât”, „fiindcă”, „presupunând că”, „aşadar”,
„datorită” etc. – expresii care introduc propoziţiile temei (indicatori
de premise).;
„nu poate”, „nu trebuie” – indică prezenţa unei concluzii/recomandări cu
valoare de argument;
„dacă … atunci” – semnalează faptul că, fiind date anumite elemente, se va
produce o concluzie;
„rezultă”, „prin urmare”, „în consecinţă”, „deci”, „conchidem” –
introduc teza (indicatori de concluzie).

3. STRUCTURA ARGUMENTĂRII – ANALIZA UNEI ARGUMENTĂRI

Un argument poate avea una din următoarele trei structuri argumentative:
(1). Structură argumentativă simplă (argument simplu) – formată dintr-o
premisă şi o concluzie
 (2). Structură argumentativă în cadrul căreia argumentul este format din
două sau mai multe premise şi o concluzie.
(3). Structură argumentativă complexă (argument complex). Argumentele
complexe sunt acele în care cel puţin una dintre premise este
justificată/susţinută de către una sau mai multe propoziţii. În componenţa
unui argument complex intră următoarele componente:
– o concluzie finală;
            – una sau mai multe concluzii intermediare – propoziţiile (premisele)
care justifică concluzia finală şi care sunt justificate la rândul lor de către una
sau mai multe propoziţii;
            – premise care justifică concluzia finală, dar care nu sunt concluzii
intermediare (libere);
            – propoziţiile care justifică concluziile intermediare.
Observaţie: unele argumente complexe pot să nu conţină premise libere.
Analiza acestui argument se va realiza astfel:
– vom identifica şi marca prin subliniere indicatorii logici prezenţi în
argument, indiferent de tipul acestora;
– vom marca şi numerota fiecare propoziţie care intră în componenţa
argumentului (de regulă, în ordinea apariţiei lor în argument);
– vom identifica concluzia finală a argumentului;
– vom identifica concluziile intermediare şi apoi propoziţiile care le justifică
pe acestea;
– vom identifica premisele libere;
– vom preciza structura logică a argumentului (diagrama corespunzătoare
structurii argumentative).
3. Cum identificăm o argumentare într-un text?
Căutăm cuvintele care pot indica prezenţa argumentării şi verificăm dacă au
într-adevăr rol de indicatori – IDENTIFICAREA INDICATORILOR
ARGUMENTĂRII;
Stabilim propoziţia care exprimă ideea de bază şi ne întrebăm dacă restul
pasajului ne oferă informaţii în plus pentru a ne convinge (fără aceste
informaţii în plus argumentarea lipseşte) – DESCOPERIREA INFORMAŢIILOR
CE SUSŢIN O CONCLUZIE (TEMEIURI/PREMISE);
Verificăm şi identificăm propoziţia care joacă rolul de concluzie (oriunde ar fi
plasată în text), întrucât fără concluzie nu există argumentare –
IDENTIFICAREA CONCLUZIEI;
Prelucrăm textul astfel încât concluzia şi premisele să fie aranjate în ordinea
argumentării (care nu corespunde întotdeauna cu ordinea expunerii) –
REORDONĂM TEXTUL ÎN FORMA STANDARD: PREMISE – CONCLUZIE.
 4.  Structura argumentării
În orice argumentare sunt prezente mai multe elemente logice:
o idee de susţinut sau de respins – TEZA/CONCLUZIA argumentării
TEMEIURILE aduse în sprijinul ideii – PREMISELE pe baza cărora se susţine sau
se respinge ideea (concluzia). 
TIPURI DE PROPOZIŢII –  PREMISĂ
PROPOZIŢII COGNITIVE – transmit o informaţie; sunt corecte atunci când
semnificaţia transmisă este clară, fără echivoc; pot fi apreciate din punct de
vedere al adevărului şi/sau falsităţii.
Există şi propoziţii ambigue – care pot fi înţelese în cel puţin două moduri.
PROPOZIŢII DE VALOARE – exprimă o apreciere pozitivă/negativă; au
valoare de adevăr; exprimă adesea opinii personale (subiective) – rezultat al
unor stări şi reacţii personale; pot fi obiective atunci când nu depind de
gândirea, credinţa, simţirea unei
PROPOZIŢII MORALE – exprimă aprecieri cu privire la ceea ce se cuvine,
ceea ce este bine sau rău. Pentru a evita enunţurile vagi trebuie stabilit clar
semnificaţia termenilor „bine” şi „rău”.
PROPOZIŢII INTEROGATIVE – nu au valoare de adevăr; pot figura într-o
argumentare ca premise numai dacă sunt transformate în propoziţii
cognitive/de valoare.
PROPOZIŢII PRAGMATICE – exprimă: un ordin ,o normă , o recomandare ,
o rugăminte 
CONCLUZIA – o propoziţie declarativă, cu valoare de adevăr; poate ocupa
orice loc într-un text; fiecare element al concluziei trebuie susţinut de
premise.
Argumentarea este constituită din mai multe propoziţii declarative, ce pot fi
adevărate sau false, unele dintre ele având rol de premise iar una, rol de
concluzie.
După modul în care apar aceste elemente există cel puţin trei structuri
posibile ale unei argumentări:
- O premisă şi o concluzie:
- Două sau mai multe premise şi o concluzie:
Argumente care susţin o concluzie intermediară, concluzie ce devine apoi
premisă pentru concluzia finală.
Structurile argumentative pot fi mai simple (când susţinem idei simple
referitoare la fapte asupra cărora convenim) şi mai complexe (cu momente
intermediare de argumentare a unor idei ce devin apoi premise pentru un
raţionament ulterior).