Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
- caracterizarea personajului–

Creatorul basmului cult in literatura romana este considerat Ion Creanga, iar poveştile lui
păstrează caracterul realist al întâmplărilor, personajele fiind puternic umanizate si individualizate.
"Povestea lui Harap-Alb" este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creanga, fiind publicat la 1 august
1877 in revista "Convorbiri literare".
Harap-Alb, personajul principal si eponim, este un Făt-Frumos din basmele populare, fiu de crai,
destoinic si curajos, dar rămas in zona umanului pentru ca este prietenos, cuminte si ascultător ca un
flăcău din Humuleşti. El devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ca in basmele populare, ci
prin autenticitatea lui umana, fiind adesea cuprins de frica si nesiguranţa, de neputinţa si disperare, având,
aşadar, slăbiciuni omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului in
vederea formarii lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează sa si-o întemeieze. In
basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat in conflict cu forţele malefice,
întruchipate de Spân, care semnifica minciuna. In finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura
Spânului este demascata de fata împăratului Ros, si răul este învins.
Semnificaţia numelui reiese din scena in care Spânul îl păcăleşte sa intre in fântâna: "Fiul
craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste, se potriveşte Spânului si se baga in fântâna, fără sa-l
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Din referirea directa a naratorului reiese ca eroul este naiv,
lipsit de experienţa si excesiv de credul, din care cauza fiul craiului îşi schimba statutul din nepot al
împăratului Verde in acela de sluga a Spânului. Numele personajului este un oximoron, deoarece cuvântul
„Harap" înseamnă negru, aici având sensul de "rob". Aşadar, numele lui Harap-Alb semnifica statutul de
"rob (negru)-alb". 
Faptele eroului se desfasoara in limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute
cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri supranaturale. Întâlnirea cu Spânul este punctul de
plecare, cu multiple semnificaţii, in devenirea personajului, mezinul fiind nevoit sa refacă experienţa de
viata a tatălui, care călătorise in tinereţe prin aceleaşi locuri. Codrul in care se rătăceşte simbolizează un
adevărat labirint, o lume necunoscuta flăcăului, care greşeşte pentru prima oara, încălcând sfatul tatălui
sau, acela de a se feri de omul spân. Nesocotirea acestei restricţii, ce venea din experienţa de viaţă a tatălui
său, este momentul care declanşează asupra flăcăului un sir nesfârşit de întâmplări neplăcute si
periculoase. Astfel, probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind in mod
esenţial la formarea lui ca adult. O primă trăsătură, curajul, reiese din lupta cu ursul, de la capătul
podului. Podul păzit de craiul deghizat in urs sugerează trecerea eroului intr-o alta etapa a vieţii, de la
adolescenta spre tinereţe, iar fântâna fără roată si fără cumpănă, semănând cu o grota, simbolizează locul
renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul intra fecior de crai si iese rob.
Mezinul craiului, lipsit de experienţa, se teme mai ales pentru ca încălcase promisiunea de a se
feri de omul spân, simţindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins sa tina seama de poveţele părinteşti,
atitudine ce reiese din autocaracterizare: "Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata si tocmindu-te
pe tine, parca-mi vine nu ştiu cum". Cuminte si ascultător, el urmează si sfaturile adulţilor care-i voiau
binele, aşa cum respecta întocmai îndrumările pe care i le dăduse cerşetorea in alegerea armelor si a
calului. Aceste însuşiri sunt relevate atât prin caracterizarea directa  a naratorului, cat si indirect, din fapta
eroului de "a se potrivi Spânului" si a intra in fântâna, fora sa se gândească la pericolul care-l pândea.
Trăsăturile morale ale tânărului se disting indirect, din faptele, atitudinea si comportamentul
eroului, precum si din relaţiile lui cu celelalte personaje. Devenit sluga Spânului, îsi asuma si numele de
Harap-Alb, dovedind in acelaşi timp loialitate si credinţa fata de stăpânul sau, întrucât jurase pe paloş.
Deşi mediul ambiant si social este un mijloc de caracterizare indirecta specific personajelor realiste, in
acest basm protagonistul este înzestrat cu însuşiri omeneşti, de aceea comportamentul si educaţia alese,
nobleţea sufleteasca si respectarea cuvântului dat sunt rezultatul climatului moral si social ales in mijlocul
căreia trăise mezinul craiului.
Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot in evidenta alte trăsături care definesc latura
umana a flăcăului. In relaţia cu Spânul, Harap-Alb este cinstit, loial si corect, nu-l trădează niciodată,
deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pilda, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea si
capul cerbului fabulos, deși mulți crai i-au cerut-o, Harap-Alb si-a urmat calea fără sa clipească, ducând
bogăţia întreaga stăpânului. O singura data a ezitat voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata
împăratului Ros, "mai nu-i venea s-o duca" Spânului. Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-l
deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul ca omul trebuie sa învingă toate piedicile ivite in viata sa,
pregătindu-l pentru viitor, când va trebui sa-si conducă propria gospodărie, sa-si întemeieze o familie si sa
ştie sa o apere de duşmani. Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sau, calul fabulos, si de
Sfânta Duminica, cea care ii dăduse primele sfaturi in evoluţia maturizării sale. In trecerea probelor,
Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soarta, cere numai ajutorul acelora in care are încredere,
semn ca învăţase ceva din experienţa cu Spânul. O noua experienţă fundamentala pentru maturizarea
protagonistului o constituie întâlnirea cu omul ros, un alt pericol de care ar fi trebuit sa-l evite, după cum
îl sfătuise tatăl: "sa te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dânşii
căci sunt foarte şugubeţi". Călătoria spre curtea împăratului Ros este un necontenit prilej de iniţiere a
flăcăului, care deprinde acum învăţătura ca orice om, cât de neînsemnat sau de ciudat ar părea, poate fi de
folos si tânărul capătă experienţa mai ales in cunoaşterea speciei umane.
Intre Harap-Alb si cele cinci personaje supranaturale întâlnite in drumul sau spre împăratul
Ros se naşte o relaţie de prietenie adevărata, ei ajutându-l cu abnegaţie si loialitate in trecerea probelor.
Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu elemente groteşti, semnifica omul dominat de o
trăsătura de caracter, viciile pe care oricine le poate avea si pe care flăcăul, ca si Ion Creanga însuşi, le
priveşte cu jovialitate. De aceea, Harap-Alb are capacitatea umana de a-si face prieteni sinceri si devotaţi,
care sa-l sprijine in orice împrejurare dificila a vieţii sale, aceştia folosindu-si tocmai trăsăturile
dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente.
Altruismul, sufletul lui bun se manifesta, indirect, prin dragostea pentru albine si furnici, însuşiri
ce îl determina sa le ocrotească si sa le ajute atunci când le întâlneşte in drumul sau, chiar daca pentru asta
trebuie sa treacă prin apa ori sa zăbovească pentru a le construi un adăpost. Pentru ca fusese milos, binele
pe care Harap-Alb il făcuse se întoarce, furnicile alegând macul de nisip si crăiasa albinelor identificând-o
pe adevărata fata a împăratului Ros, micile insecte salvând astfel viata protagonistului. Generozitatea si
sentimentul de compasiune se disting indirect din secvenţa de la începutul basmului, când mezinul
craiului o miluieşte "cu un ban" pe bătrâna cerşetoare întâlnita la curtea tatălui său. Pentru a desăvârşi
perioada iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsa pentru o fata de împărat, care vine, aşadar, din
aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Ultima
probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, acest fapt fiind
ilustrat atunci când ea ii salvează viata, trezindu-l din morţi cu smicele, apa moarta si apa vie. Aceasta
întâmplare simbolizează ideea ca acum Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat
care îşi poate asuma răspunderea închegării unei familii si conducerii unei gospodarii, întrucât experienţa
căpătată îi conferă statutul de adult.
Harap-Alb parcurge o perioada de iniţiere, de formare a personalităţii, și, deşi înzestrat cu
importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe si disperare, de satisfacţii ale
învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni.Umanizarea personajului de basm se face
si prin arta naraţiunii, caracterizată de oralitate si umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este
reprezentat de registrul stilistic alcătuit din cuvintele si expresiile populare, din numeroasele regionalisme
folosite de Harap-Alb. Avand in vedere toate mijloacele de caracterizare si calitatile si defectele rezultate,
putem considera ca avem conturat un amplu portret moral al unui personaj inedit, un element atipic in
basmul cult al lui Creangă.