Ce plângi?

de Tudor Arghezi

Ce plângi, copilul meu? Ce-ți are

Sufletul? Te doare?
Senină ca un bob de rouă,
Ar fi ca o podoabă nouă,
Dar e o lacrimă de turburare
Și mai cu seamă locul ei mă doare.

Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,

Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns,
Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată,
Și ea s-a ivit neașteptată.

De unde a putut să-nmugurească?

Pricina ei o simt că-i pământească,
Dintr-un nisip, dintr-un prundiș, dintr-un nămol.
De nu aș da de urma ei în gol.

Când a-nceput și lacrima de viță,

Ai plâns și tu, suava mea domniță,
Și n-am avut să bănuiesc prilej
Că s-a rănit o ramură de vrej.

Mă doare că-i sosită vremea lor,

A gândului și-a lacrimilor,
Fără să văd că fragedul sân mic
Crește tiptil în cuibul lui de borangic.
Obrazul sărutat de mine,
Acum primește lacrima, mai bine.
Vioaia pleoapă, deodată tristă,
Cată la drum și tace în batistă.
Păpușile, poveștile cum au trecut
De n-am știut și nu am priceput?