Pe axa temporală a istoriei Romei, ne aflăm în anul 48

î.Ch. Aflat în Tusculum, Cicero îi scrie dragului său

prieten, Atticus. Trist și dezamăgit, acesta reflectă asupra
gravelor erori săvârșite în Războiul Civil de Gnaues
Pompeius, care conducea forțele optimaților și ale
Senatului roman împotriva lui Iulius Cezar.

Care este contextul istoric al scrisorii?

Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să
câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. Dacă
i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut
asuma imediat consulatul, păstrându-și continuă
imunitatea judiciară. Altfel, avea să fie cu siguranță
acuzat de violarea constituției în perioada consulatului
său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale
politice sau chiar a vieții sale. Optimații se opuneau
extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1
februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe
Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma
pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută
pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au ajuns
la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și
celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarul a fost aruncat),
pe care o va utiliza de altfel și Cicero în încheierea
scrisorii. Cezar a trecut râul Rubicon (granița dintre
Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu
armata sa. Războiul civil începuse.
În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le
depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile
ultimului, după zece ani de campanii riguroase
deveniseră veterani experimentați. Cele două armate s-au
întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium,
la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră.
Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a
putut regrupa forțele și l-a înfrânt decisiv pe Pompei, în
ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul
infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o
luptă violentă și de scurtă durată.

Cicero îi aduce lui Pompeius două acuze: prima ține de

neglijența care l-a determinat să comită grave erori de
strateg și mai grave de om politic. În viziunea lui Cicero,
Pompeius a fost mânat de spaima eșecului, spaimă care,
ironic, l-a împins ca-ntr-o prăpastie. Pompeius și Cezar
au fost aliați în perioada primului Triumvirat, ajungând
chiar și rude prin alianță, prin căsătoria lui Pompeius cu
Iulia, fiica lui Cezar. Cu toate acestea, Pompeius a
permis creșterea puterii lui Cezar cu ochii închiși, cum de
altfel a și început războiul. A doua acuză adusă se referă
la lipsa de pregătire împotriva montrului rapidității și-al
înțelepciunii. Cum pleci tu din Italia, fără să te gândești
cum vei aproviziona armata senatorială? Iar la
Pharsalus? În loc să declanșeze un atac în forță, i-a ținut
pe loc pe ostași. Parcă toți erau țintuiți de o crudă
fatalitate.

Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească

sprijin.

Am înțeșes că ar fi fugit. Să se fi refugiat oare în Egipt?