Gheorghe Stancov

Clasa a VI-a

O mie unu frati

Decembrie-mi bate la usa. Ma uit rapid pe vizorul invechit si
deschid. Un aer rece imi intra in plamani, innecandu-ma. Mi-e frig.
Inchid usa, e prea tarziu, iarna s-a instalat comod. Pisica mea care
doarme pe calorifer isi ciuleste urechile si se ghemuieste infrigurata.
Afara, prin vazduhul semi-obscur se vad vag farurile masinilor.
Pluteste un aer trist, totul e static si monoton. Doar ninge, ninge
neincetat si persistent. Pamantul e sterp, copacii sunt morti iar niste
carduri risipite prin vazduh zboara ametite si derutate. Penajul lor
cenusiu nici nu se mai distinge in aglomerarea aceasta.
Singuri care sunt veseli si jucausi sunt cei o mie unu frati de
nea, toti fulgii care valseaza si canta fericiti prin paienjenisul alb.
Iarna mereu avusese grija de ei. Ii scotea la cumparaturi, si le lua vata
alba de zahar, se plimba cu ei prin parc, ii invata sa patineze pe
Cismigiul incremenit. Ii invata sa-si impodobeasca hainele cu pulbere
inghetata. In general, ei erau flacaii haiosi ai sezonului, cantand,
jucand si povestind de dimineata pana seara, cand iarna le facea un
patuc prin vreun brad sau poate pe sapca unui om de zapada si ii
culca povestindu-le cate o istorisire de-a ei. Ei erau singurii care
inlaturau supararile iernii, si o faceau sa fie blanda, mai ales cu noi.
Vremelnic, iarna imblanzita invata sa fie linistita, calma si
fericita. Copacii nu mai vedeau zapada ca pe o pacoste, ci ca pe un
palton impresionant, cu care toti se laudau. Acum recoltele erau
adapostite de dintii teribilului Crivat, copiii umpleau strazile
imbujorati, tot tabloul de iarna lua o intorsatura placuta si totul din
cauza fratilor nazdravani. De pe cate un nor, foarte timid, Soarele
privea tot spectacolul. Indraznind sa-si arate minunata sa geana de
foc, el completa peisajul. E o iarna perfecta!!!