Baltag Ariadna

Specialitatea:Design
interior

Arta Arabă
Arta arabă s-a dezvoltat începînd din secolul al Vll-lea e. n. pînă în 1517, cînd cultura islamică
este total dominată de turci. Perioada ei de maximă înflorire se înscrie între secolele al VlU-lea şi
al Xil-lea.
Aria ei de răspîndire cuprinde popoarele arabe şi celelalte popoare din Orientul Apropiat şi
Mijlociu, din Africa de nord şi nord-vest (Tunisia, Algeria, Marocul), precum şi Spania, unde
califatele arabe imprimă culturii Peninsulei Iberice un caracter specific.
Ea s-a întins în est pînă în îndepărtata Indie, în perioada cuceririi mogule din nord (secolul al
XVI-lea). Ştiinţa şi arta arabă au la baza moştenirea artei popoarelor vechi din vestul Asiei,
influenţe ale artei egiptene, siriene, persane, indiene şi bizantine. La baza acestei arte stă credinţa
islamică în învăţătura profetului Mahomed, cuprinsă în Coran, cartea sacră a cultului. Textele
religioase mahomedane sînt scrise în semne cufice, inventate în vechiul oraş chaldeeân Kuffa, nu
departe de Bagdad.
Din semnele (literele) cufice, combinate cu elemente decorative, florale ori geometrice, s-au
creat ornamentele care au fost denumite arabescuri. Cu arabescuri s-au împodobit pereţii
monumentelor religioase şi ale palatelor, paginile de manuscris sau diferite obiecte. Arabescurile
sînt formate mai mult din împletirea liniilor şi a figurilor geometrice, ca: triunghiuri, pătrate,
cercuri, hexagoane, poligoane stelate etc.

ARHITECTURA Şl SCULPTURA

De la bizantini, arabii au luat exemplul clădirilor proporţionate, al interioarelor fastuoase,

bogat împodobite cu aur, argint şi pietre preţioase.
La aceste trăsături specifice ale artei bizantine arabii au adăugat preferinţa lor pentru
strălucire, bogăţie de culori şi detalii precise.
Ei au reuşit să lucreze piatra cu atîta migală încît să-i dea aspectul de broderie.
La construcţiile vechi arabe caracteristice sînt coloanele scurte şi foarte numeroase, ca şi arcurile
care susţin greutatea zidurilor de deasupra lor. Aceste arce sînt mai mari decît semicercul, au forme de
potcoavă. De cele mai multe ori, ele sînt făcute din piatră de diferite culori, ceea ce măreşte
mult efectul lor decorativ.
Elemente caracteristice ale arhitecturii arabe sînt minaretele, turnurile înalte care însoţesc
construcţiile religioase, numite moschei, din vîrful cărora, din balcon, muezinii strigă orale de
rugăciune. Bolţile arabe au şi ele unele caractere proprii. Originalitatea lor constă în firidele, cu
aspect de stalactite sau de fagure, care formează un sistem decorativ şi constructiv foarte durabil şi
impunător. Ele au rolul pandantivelor, dar sînt mult mai numeroase. Acest sistem de sprijinire a
cupolei pe firide în stalactite este moştenit din arta mesopotamiană.
Influenţele persană, indiană şi bizantină se văd în planul construcţiilor, în forma cupolelor şi a
capitelurilor coloanelor. Originalitatea artei arabe constă mai ales în detalii. Printre aceste detalii,
renumite sînt arabescurile, ornamentele şi, în construcţie, stalactitele.
Moscheea este lăcaşul religios musulman. Cuprinde sala în care credincioşii se adună să asculte
citirea cărţii sfinte (Coranul) şi diferite alte săli pentru bibliotecă, ateliere etc. în mijlocul
curţii se află bazine cu apă şi fîntîni, unde arabii îşi spală picioarele şi mîinile înainte de rugăciune.
Unele moschei sînt atît de mari, încît în incinta lor, în trecut, au funcţionat şcoli, cîteodată şi
universităţi. Planul moscheilor este de obicei dreptunghiular.
 Printre cele mai cunoscute este moscheea Ahmed ibn Tulun, din partea veche a oraşului Cairo. Cea
mai frumoasă este moscheea din Cordoba, fosta capitală a regatului maur din Spania. Ea a fost
construită în a doua jumătate a secolului al Vlll-leaşi a fost mărită în secolul al IX-lea. Moscheea are
foarte multe coloane legate între ele prin cîte două rînduri de arcuri de piatră, diferit colorate,
de o rară frumuseţe.

ALHAMBRA DIN GRANADA

Neîntrecuţi au fost arabii şi în construcţia palatelor califilor sau ale guvernatorilor de

provincii. Dintre cele mai însemnate palate arabe este palatul Alhambra din Granada (Spania). El
este de o măreţie fără seamăn. Construcţia lui a început în anul 1231 e.n. şi a durat peste o sută de ani.
Alhambra este un palat aşezat pe un platou de unde domină oraşul. Clădirile lui masive, cu ziduri
groase, terminate cu turnuri multe şi creneluri, cu acoperişurile lor ascuţite, se văd pînă departe.
Privit dinafară, el apare ca o fortăreaţă, dar între zidurile lui sînt ascunse ochiului dinafară
minunăţii de basm. Palatul are multe clădiri, cu multe săli, terase şi curţi interioare, cu grădini
minunate, cu fîntîni de apă ţîşnitoare, bazine, în care se oglindeşte arhitectura palatului. Celebră
este Curtea Leilor, care are un bazin de apă sprijinit pe spinarea unor lei uriaşi.
Clădirea îşi trage frumuseţea de la jocul arcurilor şi ferestrelor de diferite mărimi şi diferite
culori, care se întrec în frumuseţe. Renumite în lumea întreagă prin amploarea şi farmecul lor sînt
sălile Ambasadorilor şi Abencerajilor, familie domnitoare din Granada, în secolul al XV-lea. Sălile
au pereţii împodobiţi cu ornamente bogate, plafoane încrustate în sidef şi în email, iar pardoselile
sînt din alabastru, (material de construcţie foarte preţuit). Mai au bazine cu apă pe fundul cărora
se văd mozaicuri colorate. în aceste interioare eleganţa îşi dă mîna cu priceperea şi iscusinţa, iar
inventivitatea şi ingeniozitatea cu meşteşugul şi hărnicia. Alhambra din Granada, în ansamblu
formează un tot unitar de o frumuseţe neîntrecută.
Arta arabă reprezintă contopirea originală a influenţelor artei popoarelor vechi. Ea este o
sinteză a diverselor tendinţe stilistice mai ales ale popoarelor din Meso-potamia, Siria, Armenia şi
Bizanţ şi se înscrie printre realizările artistice de preţ ale omenirii. La rîndul ei, arta arabă a
influenţat dezvoltarea artelor decorative create de alte popoare, în evul mediu şi în perioada
barocului în Europa.

Arta Precolumbiană a popoarelor Americii Centrale și de Sud

Arta precolumbiană se referă la  artele vizuale ale popoarelor
indigene din Caraibe, Nord, Central, și  America de Sud până la sfârșitul secolului al XV-lea și
începutul secolului al XVI-lea și perioada de timp marcată de Cristofor Columbsosirea în
America.
Precolumbian  arta a prosperat pe tot parcursul anului America de la cel puțin 13.000 î.Hr. până
la cuceririle europene și, uneori, a continuat pentru o vreme după aceea. Mulți  Culturi
precolumbiene nu avea sisteme de scriere, deci arta vizuală exprimată cosmologii, viziuni asupra
lumii, religia și filozofia acestor culturi, precum și servirea ca  mnemonic dispozitive. Aceste
culturi au produs o mare varietate de arte vizuale, inclusiv pictura pe textile, piei, suprafețe de
rocă și peșteră, corpuri în special fețe, ceramică, caracteristici arhitecturale, inclusiv picturi
murale interioare, panouri din lemn și alte suprafețe disponibile.

America Centrală
Culturile mezoamericane sunt în general împărțite în trei perioade (a se vedea Cronologia
mezamericană):
 Preclasic (până la 200 CE)
 Clasic (cca. 200–900 CE)
 Post-clasic (cca. 900-1580 CE).
Perioada preclasică a fost dominată de cele foarte dezvoltate Olmec civilizație, care a înflorit în
jurul anilor 1200-400 î.Hr. Olmecii au produs jad figurine și au creat piese grele, capete colosale,
de până la 2 metri (6,6 ft) înălțime, care încă stau misterios în peisaj. Tradiția mesoamericană de a
construi mari centre ceremoniale pare să fi început sub olmeci.
În perioada clasică civilizația dominantă a fost  Maya. Regalitatea Maya a comandat lucrări de
artă care le comemorau realizările și își asigurau locul în timp.[3] Scenele care descriu diverse
ritualuri și evenimente istorice sunt încorporate cu text hieroglific pentru a permite spectatorului
să identifice figurile, timpurile și locurile importante în loc să se bazeze pe trăsături fizice care ar
putea fi uitate în timp. Interpretarea acțiunilor reprezentate în opera de artă merge mână în mână
cu înțelegerea textului decorativ care este țesut în imagine. Deblocarea acestui text hieroglific este
vitală, deoarece elimină anonimatul și misterul de pe scene și dezvăluie înregistrări detaliate ale
celor care au deținut puterea de-a lungul cronologiei civilizației. [4] La fel ca popoarele din
Mississippian din America de Nord, precum Choctaw și Natchez, Maya s-au organizat în
comunități agricole mari. Ei și-au exersat propriile forme de  scrierea hieroglifică și chiar
avansat  astronomie. Prin urmare, arta Maya se concentrează pe ploaie, agricultură și fertilitate,
exprimând aceste imagini în principal în relief și decor de suprafață, precum și unele
sculpturi.  Glifele și figuri stilizate au fost folosite pentru a decora arhitectura, cum ar fi templul
piramidei din Chichén Itzá. Picturi murale care datează de la aproximativ 750 d.Hr. au fost
descoperite când orașul Bonampak a fost excavat în 1946.
Perioada post-clasică (secolele X-XII) a fost dominată de Tolteci care a realizat sculpturi colosale,
de tip bloc, precum cele folosite ca coloane independente la Tula, Mexic. Mixteci a dezvoltat un
stil de pictură cunoscut sub numele de Mixtec-Puebla, așa cum se vede în picturile murale și
codicele lor (manuscrise), în care tot spațiul disponibil este acoperit de figuri plate în modele
geometrice. Aztec cultura din Mexic a produs câteva opere de artă dramatic expresive, cum ar fi
craniile decorate ale captivilor și sculptura în piatră, dintre care Tlazolteotl (Colecția Woods Bliss,
Washington), o zeiță la naștere, este un bun exemplu. Arta aztecă, asemănătoare cu alte culturi
mesoamericane, s-a concentrat, de asemenea, pe venerarea zeității și pe portretizarea valorilor din
societatea lor. În crearea artei lor, aztecii erau, de asemenea, interesați de naturalism, întrucât
realizarea unui lucru asemănător vieții le-a transmis mesajul prin opera de artă. De exemplu,
statuile Eagle Warrior sunt sculpturi ceramice în mărime naturală care arată acest sentiment de
naturalism. Aztecii i-au crezut  războinici vultur a arătat valoarea frumuseții tinere, acest lucru
poate fi văzut în sculptura cu războinicii trăsături tinere și moi ale feței sale. 

America de Sud
În central  peruvian Anzi,  Civilizația Chavín a înflorit de la aproximativ 1000 î.Hr. până la 300
î.Hr. Chavín a produs ceramică la scară mică, adesea de formă umană, dar cu trăsături animale,
cum ar fi picioarele păsărilor, ochii reptilieni sau colții felini. Reprezentările jaguarului sunt o
temă comună în arta Chavín. Cultura Chavin este, de asemenea, remarcată pentru picturile
murale și sculpturile spectaculoase găsite în principalul său sit religios Chavín de Huantar; aceste
lucrări includ Raimondi Stele, Lanzón și Obeliscul Tello.
Contemporan cu Chavín a fost  Cultura Paracas din coasta de sud a Peru, cele mai cunoscute
astăzi pentru textilele lor elaborate. Aceste producții uimitoare, dintre care unele ar putea măsura
90 de metri lungime, au fost utilizate în primul rând ca înveliri de înmormântare pentru pachetele
de mumii Paracas. Arta Paracas a fost foarte influențată de cultul Chavín, iar cele două stiluri
împărtășesc multe motive comune.
Pe coasta de sud, Paracas a fost imediat urmat de o înflorire a producției artistice în
jurul  Nazca  Valea raului.  Nazca perioada este împărțită în opt faze ceramice, fiecare
reprezentând motive animale și umane din ce în ce mai abstracte. Aceste perioade variază de la
Faza 1, începând în jurul anului 200 CE, până la Faza 8, care a scăzut la mijlocul secolului al
VIII-lea. Oamenii Nasca sunt cei mai renumiți pentru Linii Nazca, deși sunt de obicei privite ca
producând unele dintre cele mai frumoase ceramice policrome din Anzi.
Pe coasta de nord, Moche a succedat Chavinului. Moche a înflorit în jurul anilor 100-800 d.Hr. și
au fost printre cei mai buni artizani din lumea precolumbiană, producând vase portret
încântătoare (Moche ware), care, deși sunt realiste, sunt pline de referințe religioase, a căror
semnificație este acum pierdută. Pentru Moche, ceramica a funcționat ca un mod principal de
diseminare a informațiilor și a ideilor culturale. Moche a realizat vase ceramice care au descris și
recreat o multitudine de obiecte: fructe, plante, animale, portrete umane, zei, demoni, precum și
reprezentări grafice ale actelor sexuale. Moche sunt, de asemenea, remarcate pentru metalurgia
lor (cum ar fi cea găsită în mormântul Lord of Sipán), precum și priceperea lor arhitecturală, cum
ar fi  Huaca de la Luna si  Huaca del Sol în valea râului Moche.

Stilul Atic și Asiatic

ARHITECTURA VEST-ASIATICĂ- CLASIFICARE DETALIATĂ
Arhitectura din Asia de Vest a fost împărțită în trei perioade tolerabil distincte:
Perioada babiloniană (câldea) (c. 4000-1275 î.Hr.).
Perioada asiriană (1275-538 î.Hr.).
Perioada persană (538-333 î.Hr.).
PERIOADA BABILONIANĂ
Templele din perioada babiloniană, din care au fost făcute recent descoperiri atât de
surprinzătoare – ca și planurile Templelor lui Marduk și Ashur pe locurile vechiului Babilon și
Ashur – par să fi format centrul, nu numai al religiei, ci și al al vieții comerciale și sociale și să fi
servit ca grânare, depozite și chiar ca bănci de bani. De asemenea, au fost ridicate turnuri
piramidale remarcabile, cunoscute sub denumirea de zigurate (munți sfinți), de pe vârful cărora
puternica clasă de preoți-astrologi a observat corpurile cerești și a formulat prognozele acestora.
Urme de zigurate, care erau de diferite tipuri, au fost găsite pe majoritatea siturilor orașelor
caldeene, precum Mugheir (Ur al Chaldeilor), Nippur, Tello (Eninnu) și Warka (Erech) și se
observă că, în timp ce în piramide laturile erau orientate, în zigurate unghiurile îndreptate spre
punctele cardinale.

ZIGGURAT
Ziguratul, Birs-Nimroud (Borsippa), reconstruit de Nabucodonosor, când a fost excavat de Sir
Henry Rawlinson, era într-o stare suficient de recunoscut pentru a fi descris ca fiind tipic pentru
alții. Avea 272 ft. pătrați și 160 ft. înălțime, încoronat cu un altar templu pentru zeul Nebo. Au fost
trasate patru etaje în retragere, în jurul cărora o terasă înclinată a ajuns în vârf, dar o înregistrare
cilindră de pe site arată că au existat șapte etaje strălucitoare în cărămizi smălțuite de șapte culori
diferite și dedicate celor șapte planete cerești. Nu putem să nu conectăm aceste zigurate babiloniene
cu povestea biblică a construcției Turnului Babel.
PERIOADA ASIRIANĂ
Palatele regilor războinici au fost clădirile principale ale Asiriei, în timp ce templele scad în
importanță în comparație cu aceste palate mari.

NINIVEH
Ninive (Kouyunjik), capitala, la 250 mile nord de Babilon, are rămășițele a trei palate construite
de Sennaherib (705-681 î.Hr.), Esarhaddon (681-668 î.Hr.) și Ashur-bani-pal (668-626 î.Hr.). Ele
au fost descoperite de Botta (842 d.Hr.) și Layard (r845 d.Hr.), iar basoreliefurile din Muzeul
Britanic arată nu numai activități războinice, ci și operațiuni de construcție, în timp ce unele încă
mai poartă urme ale acțiunii incendiului care a distrus Ninive în î.Hr 609.
Nimroud (Calah), a cărui temelie este consemnată în Gen. x. 11, la douăzeci de mile sud de Ninive, a
avut un palat construit de Ashur-nasir-pal (885-86o î.Hr.), din care există plăci de perete remarcabile
în Muzeul Britanic, un altul de Șalmaneser al II-lea (86o-825 î.Hr.) și totuși altul de Esarhaddon,
care construise un palat mai splendid la Ninive. Toate acestea au fost explorate de Layard în 845
d.Hr., iar mai târziu de dr. Andraea.

Palatul Sargon, Khorsabad (722-705 î.Hr.), la zece mile nord-est de Ninive, excavat în 1864 d.Hr.
de Place, oferă cea mai bună idee despre palatele asiriene. Acoperă cea mai mare zonă dintre cele
explorate până acum; căci, cu diferitele sale curți, camere și coridoare, pare să fi ocupat 25 de acri și
să fi conținut aproximativ 700 de camere. Ca toate palatele asiriene, se afla la vreo 50 de picioare
deasupra câmpiei, pe o platformă de cărămizi uscate la soare, acoperite cu piatră, și se ajungea prin
scări largi și rampe înclinate pentru cai și care. Cele trei portaluri de intrare în curtea principală
erau flancate de turnuri mari și păzite de tauri înaripați cu cap de om sau lei de 12 ft. 6 ins. înalt,
care susținea un îndrăzneț arc de semicirculare decorat cu cărămizi smălțuite strălucitor colorate.
Din acești monștri masivi, care se află acum în British Museum, s-ar părea că cele mai
impresionante creații ale arhitecturii asiriene s-au concentrat pe portalurile palatului, nu numai
pentru a inspira uimire și uimire privitorului, ci și pentru a evita apropierea răului. . Palatul avea
trei grupuri distincte de apartamente corespunzând diviziunilor obișnuite ale reședințelor palațiale
din Persia, Turcia sau India moderne, și anume: (i) Seraglio sau palatul propriu-zis, care includea
reședința regelui, sălile de stat, apartamentele bărbaților și săli de recepție, cu zece curți, șaizeci de
camere și numeroase coridoare; (ii) Haremul cu apartamentele private ale familiei; și (iii) camerele
Khan sau de serviciu, toate aranjate în jurul curții principale de aproximativ 21 de acri. În
încăperile de stat, un dado sculptat și poate colorat de alabastru, înalt de 9 ft., alinia partea
inferioară a pereților, deasupra căreia erau probabil lăsați simpli.
PERIOADA PERSANĂ
Palatele și mormintele de la Susa și Persepolis sugerează că perșii au adoptat anumite trăsături de
la asirienii cuceriți, cum ar fi platforme înălțate, monștri sculptați, lespezi de basorelief, pe lângă
zidăria smălțuită și colorată pe care este gloria lor să le fi adus la perfecțiune.
Platforma Palatului, Persepolis (p. 56 A, C) este o structură remarcabilă, de 1.500 de picioare pe
1.000 de picioare în întindere și 40 de picioare deasupra câmpiei, parțial săpată din stâncă solidă și
parțial construită din blocuri mari de piatră locală așezată fără mortar, dar ținută împreună de
crampe metalice. Apropierea dinspre nord-vest a fost printr-un zbor magnific de trepte, de 22 ft.
lățime, suficient de puțin adânci pentru ca caii să urce. Propileele construite de Xerxes (485–465
î.Hr.) formau o intrare monumentală, flancată de tauri cu cap de om și piloni masivi care străluceau
în cărămizi smălțuite, iar prin această poartă treceau ambasadori străini, prinți supuși și urmașii
regali către palatele de pe platformă. . Printre acestea s-a remarcat „Sala celor o sută de coloane”
construită de Darius (521-485 î.Hr.), care, potrivit lui Plutarh, a fost arsă de Alexandru cel Mare.
Era probabil sala de audiență sau sala tronului a palatului și avea 225 de picioare pătrate, închisă cu
un zid de cărămidă, gros de 1 ft, în care erau vreo 44 de uși și ferestre. Zidurile care flancheau
porticul de intrare au fost însuflețite cu basoreliefuri de actualitate reprezentându-l pe rege cu alaiul
său primind ambasadori. Acoperișul plat de cedru era sprijinit pe 100 de coloane, de 37 de picioare
înălțime, dintre care doar una rămâne in situ și amintesc de sălile hipostile ale templelor egiptene,
dar au un caracter propriu, cu baze turnate, arbori canelați și curioase, capiteluri complexe cu volute
verticale asemănătoare ionice și tauri gemeni care susțin grinzile acoperișului. Palatul lui Darius (p.
56 C), cel mai vechi construit pe platformă, avea un plan dreptunghiular cu un portic de șaisprezece
coloane. Buiandrugurile de piatră și stâlpurile ușilor și ferestrelor, precum și bazele coloanelor
porticului, există încă, deși pereții de moloz s-au prăbușit.
ARHITECTURA Evreiască
Caracteristicile principale ale arhitecturii ebraice par să fi fost derivate din Babilon la est și din
Egipt la vest, prin fenicienii navigatori și comercianți. Partea structurală a stilului a urmat practica
egipteană și feniciană de a tăia morminte în stâncă și la aceasta a urmat utilizarea blocurilor uriașe
de piatră extrase, cum ar fi cele din arcul pe care Robinson le-a descoperit la Ierusalim. Palatul lui
David și Templul lui Solomon, ambele din Ierusalim, erau de tipul fenician de arhitectură, stil care
și-a avut originea în tăierea pilonilor în stânca vie. Au fost așezați pe o platformă naturală
puternică, construită parțial pe o parte, ca cea de la Persepolis. Templul de la Ierusalim a fost marea
structură monumentală începută de Solomon (î.Hr. 1012), iar descrierea biblică elaborată a părților
sale (1 Regi vi—vii și 2 Cronici, iii—iv) menționează stâlpii de intrare, curți și geamănul de aramă.
coloanele lui Iachin și Boaz. Templul a fost adăugat de Irod (8 î.Hr.), iar locul său înalt este acum
ocupat parțial de Domul Stâncii sau așa-numita Moschee a lui Omar.În Siria a mai rămas puțin din
arhitectura evreiască antică și totul a fost șters sau schimbat de romani, creștinii timpurii, sarazini și
cruciați. Principalele monumente ale antichității sunt mormintele tăiate în stâncă din jurul
Ierusalimului și seria remarcabilă din orașul tăiat în stâncă Petra, în număr de peste 750, dintre
care unele datează din secolul al VI-lea î.Hr. și arată influența egipteană în stâlpi și cornișe cavetto,
în timp ce mormintele ulterioare arată influență greacă și romană. Aceste țări biblice au trecut
succesiv sub influența Greciei și a stăpânirii Romei, a cărei arhitectură, ca în grupul de temple de la
Baalbek și templele și colonadele din Samaria (Sebastieh) este diferită de tipurile autohtone. S-a
descoperit că turnurile rotunde ale porții romane din Samaria au fost ridicate pe turnuri grecești
mai vechi care au luat locul turnurilor ebraice încă mai vechi.

Ansamblul arhitectural de la Pisa

Turnul din Pisa (în italiană  Torre di Pisa), cunoscut și ca  Turnul înclinat din Pisa, este cea mai
faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia.
Turnul a fost planificat ca o  campanilă pentru Domul din Pisa. După doisprezece ani de la
punerea pietrei de temelie, la 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, din
cauza proastei calități a solului, constituit din noroi argilos și nisip, turnul începea să se încline în
direcția sud-est. Timp de o sută de ani construcția a fost stopată. Următoarele patru etaje au fost
construite oblic, pentru a compensa partea înclinată. După aceea, construcția a trebuit să fie
întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat. Astăzi turnul se înclină
cu 3,97 grade față de axa sa verticală, care este de aproximativ 4 metri. Motivul principal al
acestei caracteristici este geologia specială a zonei: Pisa se află pe un teren nisipos și argilos, care
are puțin sprijin pentru structuri.[1]
Datorită importanței sale pentru industria turismului din Pisa, guvernul italian s-a implicat serios
în ultima consolidare care a început în anul 1990. În decembrie 2001 turnul a fost declarat stabil
și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului.
ARHITECTURA
Turnul are o înălțime de 56 de metri și o greutate de 14.453 tone. Construcția a început în august
1173. Aceasta se deosebește de turnurile pătrate obișnuite în Italia centrală și este într-un mare
contrast cu turnurile ascuțite din nordul Europei. Este format din 14200 de tone de marmură albă
de marmură de Carrara și are șapte clopote, dar acestora nu li s-a mai permis să sune de mult
timp din cauza pericolului de prăbușire.Înalt de 55,86 m, cu o grosime a zidului la bază de 4,09 m
și o greutate estimată la 14.500 tone,[2] turnul a fost proiectat să stea vertical.[3][4] Turnul are
296 sau 294 trepte; al șaptelea etaj are două trepte mai puține pe scările orientate spre nord. În
1990, turnul s-a aplecat la un unghi de 5,5 grade,[5][6][7] dar în urma lucrărilor de remediere
între 1993 și 2001, acesta a fost redus la 3,97 grade,[8] reducând înălțimea cu 45 cm, la un cost de
£ 200m.[9] A pierdut încă 4 cm de înclinare în cele două decade până în 2018.