Suport Curs Id

COORDONATOR DISCIPLINĂ:
Boşca Loredana Cornelia
DEPARTAMENTUL DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
SUPORT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL

la disciplina:
FILOSOFIE
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

2020
1
CUPRINS
Introducere.........................................................................................................................6
MODULUL 1. Obiectul, problematica și metodele filosofiei...........................................7
1.1. Obiective educaționale...................................................................................7
1.2. Considerații introductive. Filosofia și gândirea comună................................7
1.3. Modalități posibile de a găsi o definiție a filosofiei.......................................9
1.3.1. Modalitatea etimologică.......................................................................10
1.3.2. Modalitatea istorică...............................................................................11
1.4. Sarcini de învățare .......................................................................................12
1.5. Rezumat........................................................................................................13
1.6. Bibliografie...................................................................................................13
MODULUL 2. Obiectul filosofiei. Filosofia și celelalte forme ale culturii....................14

2.1. Obiective
educaționale.................................................................................14
2.2. Obiectul
filosofiei.........................................................................................14
2.3. Filosofia și celelalte forme ale culturii.........................................................15
2.3.1. Filosofia și știința..................................................................................16
2.5. Rezumat........................................................................................................19
2.6. Bibliografie...................................................................................................19
MODULUL 3. Filosofia și celelalte forme ale culturii (continuare)...............................20

3.1. Obiective
educaționale.................................................................................20
3.2. Filosofia și celelalte forme ale culturii........................................................20
3.2.1. Filosofia și religia.................................................................................20
3.2.2. Filosofia și arta......................................................................................21
3.3. Concluzie cu privire la problema definiției filosofiei...................................22
3.5. Rezumat........................................................................................................25
3.6. Bibliografie...................................................................................................25
MODULUL 4. Metodele filosofiei.................................................................................26

4.1. Obiective educaționale.................................................................................26
4.2. Considerații introductive. Metode generale și metode
speciale...................26
4.3. Metodele filosofiei.......................................................................................27
2
4.3.1. Maieutica socratică...............................................................................27
4.3.2.Dialectica...............................................................................................27
4.3.3. Inducția.................................................................................................28
4.3.4. Metoda deductivă..................................................................................28
4.3.5. Metoda transcendentală......................................................................28
4.3.6. Metoda intuiționistă............................................................................29
4.3.7. Metoda fenomenologică.....................................................................29
4.3.8. Hermeneutica......................................................................................29
4.4. Sarcini de învățare......................................................................................29
4.5. Rezumat.....................................................................................................30
4.6. Bibliografie................................................................................................30
MODULUL 5. Moduri de prezentare a rezultatelor gândirii filosofice..........................31

5.2. Filosofia orală...............................................................................................31
5.3. Dialogul filosofic..........................................................................................32
5.4. Poemul filosofic............................................................................................32
5.5. Scrisoarea filosofică.....................................................................................32
5.6. Jurnalul filosofic...........................................................................................33
5.7. Aforismul......................................................................................................33
5.8. Eseul.............................................................................................................33
5.9. Sistemul........................................................................................................33
5.11. Rezumat......................................................................................................35
5.12. Bibliografie.................................................................................................35
MODULUL 6. Probleme și discipline filosofice. Problema cunoașterii.........................36

6.2. Considerații introductive despre problemele și disciplinele filosofiei.........36
6.3. Problema cunoașterii și disciplinele ei.........................................................38
6.3.1. Logica...................................................................................................38
6.3.2. Metodologia..........................................................................................39
6.5. Rezumat........................................................................................................40
6.6. Bibliografie...................................................................................................41
MODULUL 7. Problema cunoașterii (continuare)..........................................................42

7.2. Gnoseologia sau teoria generală a cunoașterii..............................................42
7.2.1. Problema surselor cunoașterii...............................................................43
7.2.2. Problema adevărului.............................................................................44
3
7.3. Epistemologia sau teoria cunoașterii științifice............................................46
7.4. Filosofia științei............................................................................................47
7.6 Rezumat.........................................................................................................49
7.7. Bibliografie...................................................................................................49
MODULUL 8. Filosofia și problematica omului. Ființa umană și ființa în genere........50

8.2. Disciplinele filosofice care au ca obiect ființa sau faptul ființării...............50
8.2.1. Ontologia....................................................................................50
8.2.2. Cosmologia sau filosofia naturii...................................................53
8.4. Rezumat........................................................................................................55
8.5. Bibliografie...................................................................................................55
MODULUL 9. Filosofia și problematica omului. Metafizica și critica ei......................56

9.2. Metafizica.....................................................................................................56
9.4. Rezumat........................................................................................................61
9.5. Bibliografie..................................................................................................62
MODULUL 10. Filosofia și problematica omului. Antropologia filosofică...................63

10.1. Obiective educaționale...............................................................................63
10.2. Existențialismul și antropologia filosofică.................................................67
10.3. Sarcini de învățare .....................................................................................68
10.4. Rezumat.....................................................................................................69
10.5. Bibliografie................................................................................................69
MODULUL 11. Problematica eticii. Alte discipline filosofice ce au ca obiect omul.....70

11.2. Etica............................................................................................................70
11.3. Filosofia politică.........................................................................................72
11.4. Filosofia istoriei..........................................................................................73
11.5. Filosofia religiei.. .......................................................................................73
11.6. Filosofia dreptului.......................................................................................73
11.7. Praxeologia.................................................................................................74
11.9. Rezumat......................................................................................................75
11.10. Bibliografie...............................................................................................76
4
MODULUL 12. Cultură, civilizație, valoare...................................................................77
12.2. Filosofia culturii.........................................................................................77
12.3. Filosofia valorilor.......................................................................................78
12.4. Estetica........................................................................................................80
12.6. Rezumat......................................................................................................83
12.7. Bibliografie.................................................................................................84
MODULUL 13. Filosofie și economie............................................................................85

13.1. Obiective educaționale.............................................................................. 85
13.2. Metafilosofia.............................................................................................. 85
13.3. Filosofia economiei....................................................................................86
13.5. Rezumat.....................................................................................................90
13.6. Bibliografie................................................................................................91
MODULUL 14. Istoria filosofiei ca disciplină și ca obiect............................................92

14.2. Considerații generale..................................................................................92
14.3. Istoria filosofiei ca disciplină filosofică.....................................................93
14.4. Istoria filosofiei ca obiect...........................................................................93
14.6. Rezumat......................................................................................................98
14.7. Bibliografie.................................................................................................98
Bibliografie generală.......................................................................................................99
5
INTRODUCERE
Prezentul curs de Filosofie se adresează studenților de anul I de la forma de Învățământ la

Distanță a Facultății de Management. Tocmai de aceea, el este conceput în așa fel încât să le
faciliteze acestora înțelegerea noțiunilor prezentate aici, orientarea în câmpul problematic și
disciplinar al filosofiei și, respectiv, aplicarea respectivelor cunoștințe în cadrul pregătirii lor
generale de viitori economiști, dar și în cel al pregătirii pentru viață în general.
În acest scop, cursul își propune mai multe obiective educaționale generale, precum și unele
specifice filosofiei însăși. Dintre acestea, pot fi amintite: familiarizarea studenților cu
principalele idei și metode din domeniul disciplinelor filosofice fundamentale, precum și cu
modul în care acestea se regăsesc și se aplică în viața cotidiană în general și în cea profesională
în special; formarea deprinderii studenților de a identifica diversitatea situațiilor în care ei pot
aplica adecvat maniera specific filosofică de gândire asupra problemelor vieții cotidiene și a
celor caracteristice domeniului economic; facilitarea înțelegerii contextului apariției și
dezvoltării presupozițiilor gândirii comune și a aceleia din domeniul științei economice
contemporane și modul în care acestea pot fi supuse investigației critice; perfecționarea
capacității de comunicare eficientă, concisă și corectă sub aspect semantic și logic a ideilor și
conceptelor abstracte; și dezvoltarea abilităților de gândire critică și creativă a studenților.
Cursul este structurat în 14 unități de învățare, aferente celor 28 de ore de studiu individual,
fiecărei unități de învățare fiindu-i alocate câte două ore de studiu individual. În cadrul acestor
unități de învățare, studenții vor face cunoștință cu problemele fundamentale ale filosofiei,
probleme selectate în așa fel încât ei să își poată construi o viziune clară cu privire la ceea ce
reprezintă filosofia ca mod particular de cunoaștere a lumii de către om, dar și să identifice
disciplinele care se configurează în orizontul filosofiei în jurul respectivelor probleme. Înainte,
însă, de a trece în revistă aceste probleme și discipline filosofice, cursul abordează câteva
chestiuni preliminare, cu totul necesare în vederea înțelegerii filosofiei însăși. Așa sunt
chestiunile privitoare la definiția filosofiei, la obiectul și metodele acesteia, dar și cele legate de
comparația dintre filosofie și celelalte trei forme pe care cultura umană le-a luat de-a lungul
timpului: arta, religia și știința. Această comparație este cât se poate de necesară, dat fiind faptul
că de ea depinde în bună măsură definirea filosofiei ca atare.
Unitățile de învățare sunt structurate după modelul recomandat de instituțiile în drept în
vederea eficientizării învățământului la distanță. Astfel, în afară de conținutul propriu-zis al ei,
fiecare unitate de învățare indică niște obiective de învățare formulate pentru a oglindi atât
înțelegerea și cunoașterea conținutului, cât și pentru a deschide către o învățare aplicativă a
acestuia. În consecință, la finalul fiecărei unități de învățare, pe lângă o prezentare rezumativă a
conținutului, sunt formulate mai multe sarcini de învățare menite să fixeze informația (teste de
evaluare), dar și să propună modalități de aplicare a ei fie în viața cotidiană, fie în cea
profesională (exerciții aplicative și teme pentru eseuri propuse studenților în vederea unei tratări
6
personale a problemelor prezentate în curs). Toate acestea au scopul de a stimula o învățare
activă, care să conducă la o fixare de durată a cunoștințelor acumulate.
În sfârșit, la capătul fiecărei unități de învățare studenților le sunt sugerate câteva surse
bibliografice suplimentare, astfel încât ei să își poată aprofunda cunoștințele – inevitabil, sumare
– pe care un simplu curs de un semestru le poate oferi.
MODULUL 1
Obiectul, problematica și metodele filosofiei
Timpul mediu necesar pentru studiu: 2 ore.
Cuprins:
1.1. Obiective educaționale
1.2. Considerații introductive. Filosofia și gândirea comună
1.3. Modalități posibile de a găsi o definiție a filosofiei
1.3.1. Modalitatea etimologică
1.3.2. Modalitatea istorică
1.4. Sarcini de învățare
1.5. Rezumat
1.6. Bibliografie
Obiective educaționale
 Identificarea diferențelor și asemănărilor dintre filosofie și gândirea comună
 Înțelegerea dificultăților pe care le presupune demersul de definire a filosofiei și
a necesității de-a aborda această problemă într-un mod complex
 Cunoașterea căilor posibile de a găsi această definiție
 Aplicarea acestor modalități la alte concepte
Conținut
1. Considerații introductive. Filosofia și gândirea comună. Întrebarea cu
privire la esența filosofiei nu este una al cărei răspuns poate fi obținut foarte ușor.
Dovadă stă și faptul că, în ciuda unei istorii de peste două milenii și jumătate, nu s-a
ajuns nici astăzi la o definiție unanim acceptată a ei; nici măcar în rândul filosofilor. O
explicație – una extrem de facilă și, deci, foarte la îndemână – pentru această situație ar
putea fi aceea la care s-ar grăbi gândirea comună: filosofii nu sunt în stare să-și
definească domeniul întrucât nu există o singură filosofie, ci tot atâtea filosofii câți
filosofi au existat de-a lungul vremii. Gândirea comună reprezintă o instanță deloc
neglijabilă, la care e bine să ne raportăm adesea, ea fiind în bună măsură sinonimă cu
bunul simț. Din păcate pentru ea însă, nu puține sunt dățile în care se înșală. Iar aceasta
se întâmplă de fiecare dată când problemele asupra cărora se pronunță o depășesc; fie
pentru că nu le poate înțelege, fie – cel mai des – pentru că nu e informată suficient în
legătură cu ele. Așa este și cazul în care ea se pronunță asupra filosofiei: nefiind
7
suficient informată în legătură cu specificul și obiectul acesteia, ea se pronunță în mod
greșit în legătură cu filosofia.
Gândirea comună face o mare nedreptate filosofiei în măsura în care consideră că
orice om trebuie să aibă o cultură generală alcătuită din literatură, istorie, geografie, artă
etc., dar nu consideră deloc scandalos faptul de-a nu avea nici măcar cel mai mic habar
de filosofie, căci aceasta este – nu-i așa? – prea complicată. Or, filosofia îi poate aduce
multe foloase omului, ea putând să te învețe să te împaci cu viața, cu moartea, cu
timpul, cu aparenta lipsă de sens a vieții etc. Deși conceperea filosofiei ca medicina
animi reprezintă un concept minor al acesteia, nu trebuie să-l tratăm cu dispreț, atâta
vreme cât – măcar în această înțelegere a ei – filosofia îl poate ajuta pe orice om să
găsească un sens vieții, poate chiar fericirea. Cum? Pe temeiul unei înțelegeri mai
profunde a lumii, a vieții, a condiției umane. Au existat filosofi importanți care au
afirmat că filosofia este o trezire din somnul dogmatic al simțului comun, ducând la
nașterea spiritului critic. Or, această afirmație nu e valabilă numai pentru ei. Ea este la
fel de valabilă pentru orice om. Sau, ar trebui să fie. Studiul filosofiei este esențial
pentru om, atâta vreme cât, prin intermediul ei, el dobândește deplina conștiință de sine,
se înțelege pe sine și înțelege lumea în care se află.
Contrar unei prejudecăți curente, filosofia nu e o ocupație ezoterică, una care i-ar
putea interesa doar pe câțiva inițiați capabili să vehiculeze niște cunoștințe obscure
exprimate într-un limbaj abscons. Dimpotrivă, ca ființă rațională, orice om își pune
adesea întrebări cu privire la el și la lumea sa. Oricare dintre noi se va fi întrebat
vreodată dacă această lume e eternă sau nu, dacă s-a născut spontan sau a fost creată,
care e rostul său în lume, dacă sufletul este nemuritor sau nu etc. Or, acestea sunt
întrebări ale spiritului filosofic, care sunt însă formulate și de către gândirea comună.
Diferența dintre cele două modalități de problematizare e dată de rigoarea răspunsului
pe care astfel de întrebări îl primesc. Lor li se poate răspunde fie în modul naiv al
gândirii comune (mit, basm, legendă, proverb etc.), fie în forma argumentativă a
filosofiei. În primul caz, avem de-a face cu ceea ce s-ar putea numi o „filosofie
elementară”, a cotidianului, una care nu necesită o pregătire specială. În cazul filosofiei
propriu-zise, însă, avem de-a face cu o rigoare rațională, căci cel care răspunde
întrebărilor este cineva care face acest lucru ex professo, ca urmare a unui studiu
aprofundat, a unei specializări menite să aducă lămuriri cât mai satisfăcătoare. Așadar,
omul face filosofie în mod natural, iar a te dezice de ea ar însemna să te dezici de
propria ta umanitate.
O altă prejudecată foarte răspândită în legătură cu filosofia este aceea a o vedea ca
total desprinsă de experiența cotidiană. Conform acestei prejudecăți, filosofii sunt niște
făpturi aeriene, cu capul în nori, care, asemeni lui Thales, uitându-se după câte-n lună
și-n stele, uită de ei înșiși, nefiind capabili să vadă groapa de la picioarele lor și găsindu-
și sfârșitul chiar în ea. Or, întrucât experiența în genere nu este decât o cunoaștere a
realității prin intermediul simțurilor, ea nu constituie temei doar pentru cunoașterea
comună a omului obișnuit, ori numai pentru riguroasa cunoaștere științifică, ci și pentru
filosof. și pentru filosofie experiența este datul inițial, punctul ei de plecare. Diferența
între cele trei tipuri de cunoaștere este dată de raportarea diferită la experiență: omul
comun se cantonează în experiență, omul de știință pleacă de la ea pentru a se întoarce
8
ca la un arbitru pentru teoriile sale, iar filosoful o folosește ca pe o rampă de lansare, ca
punte de salt în planul metafizic.
*
Karl Jaspers, spunea cândva că necunoașterea filosofiei face ca omul să fie
incomplet, întrucât omul este o ființă care nu doar simte și percepe, ci se întreabă,
judecă, evaluează și caută sensuri și înțelesuri în tot ceea ce îl privește. De aceea, chiar
dacă o simplă introducere în filosofie nu ar putea să conducă la configurarea unei
veritabile conștiințe filosofice, necesitatea unei introduceri în filosofie tot se impune; fie
și numai pentru a trezi conștientizarea faptului că filosofia este acea preocupare a
spiritului uman care, după o vorbă a lui Lucian Blaga, „încearcă să răspundă cu mijloace
super-mature la întrebări pe care și le pun până și copiii”.
2. Definiția filosofiei. Așadar, întrucât nu există o definiție a filosofiei unanim
acceptată, această definiție rămâne a fi căutată. Înțelesul termenului filosofie poate fi
explicat fie etimologic, fie istoric, fie logic. În primul caz, explicația are loc prin recurs
la identificarea rădăcinilor din care a luat naștere acel cuvânt. În cel de-al doilea avem
de-a face cu o investigație istorică, cercetând dacă nu cumva această definiție a fost deja
formulată și acceptată ca atare de către filosofii înșiși. În sfârșit, demersul logic constă
în încercarea propriu-zisă de definire a termenului prin identificarea genului proxim și a
diferenței specifice. Să investigăm, sumar, fiecare dintre aceste posibilități.
a. Fiindcă demersul etimologic e cel mai ușor și mai la îndemână și fiincă el
poate lumina întrucâtva înțelesul cuvintelor ce fac obiectul său, voi începe chiar cu
acesta. În cazul cuvintelor filosofie și filosof, vom afla că acestea au fost folosite pentru
prima dată în urmă cu aproximativ 2.500 de ani în Grecia antică, patria filosofiei
europene, limba elină conținând cuvintele philosophia și, respectiv, philosophos.
Explicarea etimologică cel mai des întâlnită pentru aceste cuvinte este cea care le derivă
din combinarea unor substantive preexistente: philia (prietenie, iubire), și sophia
(înțelepciune). Așadar, disciplina s-ar defini etimologic ca fiind „iubire de
înțelepciune”, iar practicantul ei ca un „iubitor de înțelepciune”.
Formulată în acest fel, definiția etimologică a filosofiei nu pare a spune prea
multe. Oricum, nu la prima vedere. Dacă philia nu ridică multe probleme de
interpretare, polisemia termenului sophia face ca înțelepciunea vizată să ne apară ca
având contururi vagi, imprecise. Într-adevăr, consultând un dicționar al limbii eline,
constatăm că acest din urmă cuvânt are o plajă de sensuri neașteptat de largă. El
înseamnă, întâi, „îndemânare”, „abilitate manuală”, „istețime”; după cum poate
semnifica, apoi, acea „chibzuință” sau „înțelepciune practică” pe care o posedă cel ce
știe a-și gestiona bine problemele curente ale vieții; el însemnând, în sfârșit, și
„înțelepciune teoretică”, cunoașterea unor probleme elevate, ce nu sunt la îndemâna
tuturor. Cu primul grup de sensuri apare termenul la Homer, care îi descrie, de exemplu,
pe Achile și Ulyse ca fiind sophoi, iar cu al doilea el a fost folosit cu referire la „cei
șapte înțelepți”1 ai antichități grecești. Cu cel de-al treilea sens termenul de sophia îi va
1
Această expresie nu trebuie luată ad litteram, deoarece, la un „inventar” al listelor ce ni s-au păstrat,
vom constata că ei sunt mai mulți decât șapte. Totuși, cel mai des apar pe aceste liste: Bias, Chilon,
Cleobulos, Periandros, Pittacos, Solon și Thales.
9
desemna mai târziu pe filosofii propriu-ziși, aceia ce caută să cunoască principiile și
cauzele prime a tot ceea ce este, ia naștere și poate fi cunoscut.
Cu privire la cel care ar fi folosit primul termeni de philosophia și philosophos,
există mai multe tradiții, unii spunând că Pythagoras i-a folosit primul, alții că cel dintâi
ar fi fost Solon sau Heraclit. Astfel, după spusele lui Diogenes Laertios, Pythagoras (c.
570-500 î. Hr.), fiind întrebat cu ce se ocupă, el a răspuns că are ca îndeletnicire
căutarea înțelepciunii, adăugând că înțelept poate fi numit doar Zeul, care este
desăvârșit, pe când pe sine nu se poate numi decât philosophos, „iubitor de
înțelepciune”, un căutător neobosit, angajat pe drumul găsirii înțelepciunii. Apoi,
Herodot ne povestește că, mai înainte în timp, într-o întâlnire a regelui lidian Cresus cu
Solon, cel dintâi îl descrie pe înțeleptul atenian ca fiind cineva „care caută
înțelepciunea” (hos philosopheon) de dragul ei însăși. În sfârșit, din unele fragmente ce
ne-au rămas de la Heraclit aflăm că „bărbații iubitori de înțelepciune (philosophoi
andres) se informează despre o mulțime de lucruri”, chiar dacă ei știu că „mulțimea
cunoștințelor nu te ajută să ai minte”, ci „înțelepciunea înseamnă să te conformezi
adevărului, dând ascultare naturii lucrurilor”.
Așadar, în funcție de demersul etimologic, putem ajunge la o primă aproximare a
unei definiții a filosofiei. Vedem astfel că filosofia, în calitatea ei de căutare a
înțelepciunii, nu e doar simplă acumulare de cunoștințe, ci, pe baza prealabilă necesară a
unor cunoștințe acumulate, ea se arată a fi o cunoaștere dezinteresată, o cunoaștere de
dragul cunoașterii însăși, o cunoaștere a unor chestiuni elevate (esența lucrurilor,
cauzele lor prime, principiile etc.); dar ea este și căutarea unei ars vivendi, a unei arte de
a trăi. În plus, aflăm și că omului nu îi este dată cunoașterea desăvârșită, aceasta fiind
doar apanajul Zeului, singurul desăvârșit.
b. O altă modalitate de a rezolva problema definiției filosofiei este aceea de a
căuta chiar în istoria ei. Un astfel de demers trebuie făcut, chiar dacă și el se va arăta în
cele din urmă ca fiind unul descurajant. Într-adevăr, dând curs acestui demers, vom
constata că – mai în glumă, mai în serios – problema nu este că nu s-a dat până acum o
definiție a filosofiei. Dimpotrivă, problema este că s-au dat prea multe. A le inventaria
pe toate, ar fi o acțiune și anevoioasă și ineficientă. De aceea, poate că este suficient să
le consultăm doar pe cele oferite de câțiva mari filosofi.
Neoplatonicul David Armeanul, făcând la sfârșitul antichității inventarul
definițiilor date filosofiei de către filosofii greci, le reține pe șase dintre ele ca fiind cele
mai semnificative. Aflăm astfel că pentru Pythagoras filosofia este „dragoste de
înțelepciune”, „cunoașterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” sau „cunoașterea
lucrurilor divine și omenești”; că pentru Platon ea este „pregătire pentru moarte” și
„asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putință”; iar pentru Aristotel filosofia
se prezenta ca „artă a artelor și știință a științelor”. Făcând un salt în timp până în epoca
modernă, vom vedea că pentru Kant, filosofia reprezintă o cercetare critică asupra
facultăților de cunoaștere ale spiritului uman; pentru Hegel, filosofia este o cercetare de
tip rațional a Absolutului; iar pentru Heidegger, filosofia este hermeneutică ontologică
sau analiza modului de a fi al omului (Dasein). În perioada contemporană s-au înmulțit
și mai mult tentativele de a defini filosofia, acum apărând chiar o disciplină specială
menită tocmai acestui scop: metafilosofia, sau ceea ce s-ar putea numi filosofia
10
filosofiei. Despre aceasta se va vorbi mai pe larg în contextul în care vor fi prezentate în
mod sistematic disciplinele filosofice mai importante.
Așadar, suntem nevoiți să constatăm aceeași situație tulburătoare ca în cazul
analizei etimologice: filosofia nu e definită unitar nici măcar de către cei mai mari
filosofi. Ba, unii dintre ei au dat chiar câte 2-3 definiții. Vrând să prindem matca, ne-am
pomenit iar asaltați de un roi întreg. Care ar putea fi explicația acestei situații insolite?
De ce nu cad de acord filosofii asupra unei definiții unice a filosofiei? Explicația stă, așa
cum vom vedea pe parcurs, în complexitatea incomparabilă a obiectului ei. Din această
cauză, formularea unei definiții-standard, a unei definiții logice, care să identifice genul
proxim și diferența specifică, e mult îngreunată. Totuși, la o analiză mai atentă, vedem,
la fel ca și în cazul demersului etimologic, că, deși variate, definițiile trecute mai sus în
revistă pot fi aduse la un numitor comun. Din ele se degajă ca o concluzie general
acceptată faptul că filosofia ni se prezintă în primul rând ca o modalitate de cunoaștere
care își propune să construiască o imagine de ansamblu a lumii considerată în totalitatea
ei. Apoi, din toate definițiile oferite până acum de istoria filosofiei, vedem de asemenea
că filosofia nu e doar cunoaștere, ci este și îndrumar pentru viața morală, conștiință de
sine a omului și a culturii sale în întregul ei și auto-cunoaștere, auto-conștiință. În
ciuda diferențelor, toate aceste definiții sunt convergente, de vreme ce toate fac referire
la dimensiunea cognitivă a filosofiei și la tentația ei valorizatoare, la înțelepciune ca
mod necesar de raportare a omului la lume.
***
În ceea ce privește demersul de definire logică a filosofiei, acesta trebuie
suspendat pentru moment, deoarece este necesară o discuție prealabilă cu privire la
obiectul filosofiei, precum și una despre formele culturii.
Sarcini de învățare
Test de autoevaluare
1. Care sunt principalele prejudecăți cu care filosofia se confruntă din partea gândirii
comune?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Expuneți pe scurt demersul etimologic de găsire a unei definiții pentru filosofie,
indicând, totodată concluzia lui.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Expuneți pe scurt demersul istoric de găsire a unei definiții pentru filosofie, indicând,
totodată concluzia lui.
11
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. De ce nu poate fi rezolvată încă și problema demersului logic de definire a filosofiei?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Exerciții aplicative
1. Identificați și alte prejudecăți comune cu privire la filosofie.
2. Aplicați metoda etimologică în vederea clarificării sensurilor unor termeni dificili cu
care vă confruntați.
3. Aplicați metoda istorică în vederea clarificării sensurilor unor termeni dificili cu care
vă confruntați.
Realizați un eseu pe tema:

Explicați sensurile profunde ale termenului de economie, aplicând demersul etimologic
și pe cel istoric
Rezumat
Apropierea novicelui de gândirea filosofică întâmpină, încă de la început, o serie
de prejudecăți. Din punctul de vedere necritic al gândirii comune, filosofia pare a fi o
simplă ocupație ezoterică, un domeniu îndepărtat de experiența umană cotidiană, de
care se ocupă niște oameni care îndrăgesc anumite probleme și cuvinte ciudate, de care
pare că nimeni nu ar avea nevoie. Și, totuși, filosofia nu se ocupă de altfel de probleme
decât cele care ne privesc pe toți. Or, conform unei vorbe a lui Lucian Blaga, filosofia
încearcă să răspundă la întrebări pe care și le pun până și copiii. Oricine se întreabă cum
s-a născut această lume, care este locul lui în cadrul acesteia, care este sensul vieții, ce
este fericirea și dacă este ea posibilă etc. Iar acestea nu sunt nimic altceva decât
probleme pe care filosofia le abordează în mod curent.
Tocmai din cauza acestor nedrepte neînțelegeri pe care filosofia le are de
întâmpinat, orice demers de explicare a ei trebuie să înceapă cu problema definiției
filosofiei. Această problemă, dat fiind gradul ridicat de generalitate al problemelor pe
care filosofia le abordează îndeobște, nu este una ușor de rezolvat. Dimpotrivă,
chestiunea trebuie atacată într-o manieră complexă. Pentru a găsi o definiție posibilă a
filosofiei, trei sunt demersurile care ne stau la îndemână: abordarea etimologică
(abordare ce presupune analiza „rădăcinilor” cuvântului filosofie), abordarea istorică
(cea care implică investigarea definițiilor oferite de filosofii înșiși filosofiei) și
abordarea din punct de vedere logic a acestei chestiuni. Pe parcursul acestei unități de
învățare, am cercetat primele două posibilități de găsire a unei definiții a filosofiei.
Concluzia acestor două demersuri este aceea că, în ciuda polisemiei cuvintelor-rădăcină
12
ale termenului de filosofie și în ciuda diversității de definiții pe care ne-o relevă istoria
filosofie, toate definițiile investigate converg într-un numitor comun, relevându-ne
faptul că filosofia nii se arată a fi o modalitate de cunoaștere care are ca obiect întregul
lumii, cu om cu tot.
În ceea ce privește demersul logic de găsire a unei definiții a filosofiei, acesta
trebuie suspendat pentru moment, deoarece, pentru ca el să devină posibil, este nevoie
mai întâi de identificarea genului proxim și a diferenței specifice care să poată face
posibilă o astfel de definiție. Iar pentru aceasta este nevoie de un mic „ocol” care
presupune o dublă discuție: una despre obiectul filosofiei și alta despre formele culturii
și o comparație între acestea. Este ceea ce se va întâmpla în următoarele două unități de
învățare.
Bibliografie
Macoviciuc, Vasile & Rujoiu, Octavian, Filosofie. Curs pentru învățământul la
distanță, Editura ASE, București, 2010.
Macoviciuc, Vasile (coord.), Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE,
București, 2010.
Roșca, D. D., Existența tragică, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1984.
13
MODULUL 2
Obiectul filosofiei. Filosofia și celelalte forme ale culturii
Cuprins:
2.2. Obiectul filosofiei
2.3. Filosofia și celelalte forme ale culturii
2.3.1. Filosofia și știința
2.5. Rezumat
2.6. Bibliografie
 Identificarea obiectului filosofiei
 Înțelegerea conceptului de „forme ale culturii”
 Cunoașterea diferențelor esențiale dintre filosofie și știință
Conținut
1. Obiectul filosofiei. Un alt unghi de atac asupra problemei definiției filosofiei
este discutarea problemei obiectului acesteia. Punând în discuție această chestiune, se
pot aduce lămuriri suplimentare cu privire la esența ei. Obiectul filosofiei nu este unul
strict circumscris și clar determinat, așa cum este obiectul oricărei științe. Dimpotrivă,
obiectul filosofiei este lumea în întregul ei. Or, acest obiect nu este ceva dat dintru
început și nici nu este ceva ce poate fi cunoscut întru totul, ci este ceva ce cunoaștem și
descoperim în timp, ceva ce are părți care se dezvăluie progresiv, pe măsură ce însăși
cunoașterea omului evoluează. Este firesc așadar, în contextul acestei devoalări
progresive a obiectului filosofiei, să nu ne așteptăm ca acesta să fie perfect cunoscut,
astfel încât să ne permită o definiție clară și precisă, unanim acceptabilă, a demersului
care îl cercetează.
A-i reproșa filosofiei că nu își epuizează deplin obiectul este ca și cum i-ai reproșa
omului că nu cunoaște lumea nemărginită. Or, nu e necesară o prea mare pricepere
pentru a accepta că epuizarea cognitivă a nemărginitului necesită o capacitate de
14
cunoaștere nemărginită, o capacitate ce nu stă la îndemâna omului în genere. Deci, nici
la cea a filosofului. Cu toate acestea, nu se poate spune că de-a lungul timpului nu a
existat un progres din punctul de vedere al cunoașterii filosofice. Deși filosofiile
individuale pun îndeobște mereu aceleași probleme și chiar reiau anumite soluții, nu se
poate vorbi de lipsă de evoluție în cadrul filosofiei în întregul ei. Martoră stă în acest
sens însăși istoria filosofiei. E adevărat că filosofia nu a progresat în același sens în care
au progresat științele, dar un progres trebuie să acceptăm că există. Oricine se ocupă cu
filosofia vede că, prin specificul problemelor sale, filosofia se vădește a fi o disciplină
aporetică, problemele ei nefiind tocmai ușor de tranșat. Dimpotrivă, multe dintre ele au
rămas deschise și astăzi. Totuși, un progres se poate constata, iar acela constă în
diversificarea analitică a problemelor, în rafinarea tot mai rațională a răspunsurilor și
soluțiilor, în multiplicarea metodelor și a perspectivelor de cercetare etc. Din caracterul
aporetic al problemelor filosofiei putem însă deduce, oricât ar suna de paradoxal,
caracterul ei peren. Ea nu poate să dispară atâta vreme cât problemele ei rămân pe mai
departe deschise. Filosofia ar putea să dispară numai dacă omul ar face un salt
ontologic, dacă ar deveni altceva decât este; dacă ar ajunge să cunoască întregul în mod
integral. Însă, atunci nu ar mai fi om. Altfel spus, filosofia poate pieri numai odată cu
Omul.
2. Formele culturii. O definiție a filosofiei prin gen proxim și diferență specifică
nu este ușor de realizat. Este adevărat că genul proxim ne apare mai rapid ca evident,
filosofia fiind o formă a culturii, o modalitate specifică de cunoaștere a lumii. În
vederea identificării diferenței specifice, este nevoie să se recurgă la un demers de
comparare a filosofiei cu celelalte trei forme ale culturii: știința, religia și arta. Analizată
în ea însăși, filosofia ni se arată a fi o cunoaștere totalizatoare, ce are ca obiect lumea ca
întreg, cu om cu tot, care are o anumită problematică, discipline, metode, orientări,
etape etc. care sunt numai ale ei. Analiza prin raport la celelalte forme ale culturii va
lumina și mai mult prin comparație specificul filosofiei. Această analiză comparativă
poate fi făcută în funcție de diverse aspecte precum: care este obiectul fiecăreia dintre
formele culturii, la ce metode recurg ele pentru a ajunge la cunoașterea obiectului lor,
care sunt modurile și instrumentele lor specifice de lucru etc.
Legătura filosofiei cu celelalte preocupări cognitive ale spiritului uman s-a
bucurat mereu de atenția filosofilor, iar aceasta s-a întâmplat pentru că ei au
conștientizat încă de timpuriu faptul că filosofia însăși se poate înțelege mai bine pe sine
dacă se analizează și prin raport la celelalte forme ale culturii, nu doar în sine. Mai ales
că, dacă ne raportăm la istoria gândirii umane în general, între știință și filosofie multă
vreme nu s-a făcut o diferențiere tranșantă. Într-adevăr, încă de la început, filosofia și
știința s-au prezentat amestecate în preocupările filosofilor, de la Thales și
Anaximandru, până spre secolul al XIX-lea, când știința modernă, specializată,
repurtând tot mai mari și mai numeroase succese, și-a declarat fireasca autonomie față
de filosofie.
În privința apariției istorice a celor patru forme ale culturii, au fost formulate două
tipuri de teorii: unele care vorbesc despre apariția treptată a acestora și despre o
ierarhizare a lor, fără a le nega neapărat autonomia, și altele care, tocmai subliniind
autonomia formelor culturii, consideră că nici ierarhizarea și nici etapizarea nu sunt
15
acceptabile. Pentru primul tip de teorii reprezentativi sunt G.W.Fr. Hegel și A. Comte
care vorbesc despre etape sau faze ale evoluției spiritului uman, etape/faze reprezentate
de predominanța succesivă a uneia sau alteia dintre formele culturii. Potrivit lui Hegel,
cultura umană a evoluat trecând de la o etapă în care arta era forma dominantă a
culturii, prin alta dominată de religie, pentru a ajunge astăzi în etapa în care cultura este
dominată de filosofie (și știință, ca parte a acesteia). Comte considera că spiritualitatea
umană a evoluat de la faza teologică la cea metafizică, pentru a ajunge în
contemporaneitate la faza pozitivă sau științifică. Pentru cel de-al doilea tip de teorii un
bun exemplu este Blaga, care le consideră nu doar autonome, ci și neierarhizabile,
întrucât toate patru își au sorgintea în unul și același substrat: inconștientul, cu factorii
lui stilistici generatori. Indiferent, însă, de concepția acestor gânditori despre locul și
rolul filosofiei în cadrul culturii, toți acceptă ca pe ceva incontestabil faptul că ea este o
viziune despre lume (Weltanschauung) diferită de cele oferite de religie, artă și știință.
Ocupându-și fiecare locul său propriu ca formă a culturii și răspunzând fiecare
unor nevoi umane specifice, fiecare dintre cele patru forme ale culturii își are autonomia
sa față de celelalte. Toate patru îi sunt la fel de necesare omului, dar din puncte de
vedere diferite. Niciuna nu poate fi înlăturată fără a fi înlocuită cu ceva similar, care să
răspundă acelorași nevoi ca și ea. Or, este inutil să înlocuiești ceva prin altceva de
aceeași natură, care exercită aceleași funcții. Deci, este de presupus că filosofia, știința,
religia, arta își vor păstra și pe viitor locul și funcțiile manifestate până acum în cadrul
spiritualității umane. Să vedem, așadar, care este specificul fiecăreia cercetând
raporturile dintre ele.
3. Filosofia și știința. Între filosofie și știință există, deopotrivă, asemănări
importante, dar și diferențe notabile. Prima și cea mai mare asemănare dintre ele este
dată de faptul că amândouă sunt preocupări eminamente cognitive ale spiritului uman,
ambele propunându-și să ajungă la o cunoaștere cât mai adecvată a lumii. De asemenea,
ele împărtășesc tentativa comună de explicare rațională a lumii, ambele recurgând la
concepte bine definite și la argumente. În sfârșit, ambele sunt modalități failibile de
cunoaștere a lumii.
Dincolo de aceste asemănări, însă, între filosofie și știință există și foarte
importante deosebiri. Ele se deosebesc în primul rând prin obiectul lor. În timp ce
filosofia are ca obiect totalitatea fenomenelor, lumea ca întreg, știința studiază clase
restrânse de fenomene: fizica studiază doar fenomenele fizice, chimia pe cele chimice
etc. Mai mult, ele se raportează diferit la obiectul cercetat. Astfel, dacă știința își
cercetează obiectul în mod secvențial (doar clasa de obiecte aferentă unei științe date) și
în sine (fără să-l raporteze la obiecte din alte clase) filosofia abordează obiectul său
(întregul sau părțile acestuia) în mod integral și prin raportare la tot. Pentru a adânci
compararea filosofiei cu știința în funcție de obiectul lor, putem folosi distincția între
obiectul material și obiectul formal al unui demers cognitiv. Astfel, științe precum
medicina, fiziologia sau psihologia au unul și același obiect material – omul. Obiectul
formal al fiecăreia este însă diferit, în funcție de perspectiva din care fiecare dintre ele
își studiază obiectul material: obiectul formal al medicinei îl reprezintă bolile omului, în
vederea vindecării lor; obiectul formal al fiziologiei este constituit de funcțiile organice
ale corpului uman; iar al psihologiei – alcătuirea sufletească a omului, cu facultățile lui
16
afective și cele cognitive. În raport cu aceste științe, filosofia, cercetând și ea omul, îl
cercetează în mod integral (sub aspectul modului său caracteristic de ființare, sub cel al
modurilor sale de cunoaștere, în calitatea sa de subiect al acțiuni morale, de creator de
cultură și valori etc.) și prin relaționarea sa cu lumea din care face parte. Scopul ei este
acela de a indica esența umană și locul omului în lumea sa. Filosofia nu are un obiect cu
totul propriu, în orice caz, nu are un obiect alături de cele ale științelor particulare ori
dincolo de ele. Obiectul și domeniul filosofiei sunt tot aici, doar că el este cercetat altfel,
dintr-un punct de vedere diferit. Altfel spus, filosofia și știința împărtășesc aceeași sferă,
fără a avea același conținut. Știința ne dă o cunoaștere extensivă a lumii, iar filosofia
una intensivă.
Ele mai diferă și prin scopul pe care și-l propun. Știința urmărește utilitatea
tehnică a descoperirilor sale, filosofia caută cunoașterea doar de dragul cunoașterii
însăși. Elaborarea unei concepții globale despre lume e scopul declarat al filosofiei încă
de la nașterea sa. Dar, spre deosebire de știință, filosofia nu se limitează doar la aspectul
cognitiv. Dorindu-și să explice lumea ca lume a omului, filosofia este și un demers
valorizator, căci ea explică întregul lumii prin raportare la om, la aspirațiile și interesele
acestuia. Știința ne oferă doar o simplă însumare de cunoștințe – riguroase și exacte, de
cele mai multe ori, e drept – dar care reprezintă doar descrierea și explicarea
fenomenelor cercetate. De cealaltă parte, filosofia nu ne oferă doar o sumă de
cunoștințe, ci și o integrare a lor, o interpretare și o înțelegere. Cunoașterea fără miză
utilitară imediată pe care o presupune filosofia, nu este deci lipsită de orice finalitate
pentru om. Dimpotrivă, demersul specific filosofiei, acela de a construi o imagine de
ansamblu a lumii are drept scop ultim determinarea locului și rolului omului în lume,
statutul său inconfundabil, condiția umană. Scopul demersului cognitiv filosofic este,
deci, mai ambițios decât cel al științei, filosofia propunându-și ceva mai mult decât
știința.
O altă deosebire este cea adusă de metodele folosite. Astfel, dacă filosofia se
rezumă la a opera strict cu metode raționale, știința recurge și la experiment. Chiar
experiența în genere e utilizată diferit. În filosofie, experiența este simplu pretext, un
punct de plecare pentru formularea teoriilor, pe când în cazul științei ea este punct de
plecare și instanță supremă ca modalitate de testare a teoriilor propuse de ea. În general,
știința este preponderent analitică, pe când filosofia este mai ales sintetică.
***
Filosofia și știința își sunt reciproc necesare. Științele au nevoie de filosofie în
primul rând pentru că ele nu își problematizează de la sine obiectul, ci îl consideră ca
dat. Astfel, de exemplu, geometrul nu se interesează de spațiul în genere, ci de
raporturile dintre anumite spații; aritmeticianul nu e preocupat de numărul în sine, ci de
raporturile numerice; fizicianul nu cercetează mișcarea în sine, ci tipurile diverse de
mișcare; psihologul nu studiază esența sufletului, ci stările sufletești posibile etc. Acesta
este motivul principal pentru care e nevoie de un demers cognitiv suplimentar, care să
clarifice concepte precum cele de mai sus, pe care științele particulare le preiau în mod
necritic de la simțul comun. Or, astfel de concepte – și altele mai generale: substanță,
devenire, cauză, realitate etc. – se înfățișează constant minții omenești, în mod natural
și necesar. Deci, filosofia ca „știință” a principiilor ființei și ale cunoașterii este cu atât
mai necesară cu cât concepte precum ce enumerate mai sus sunt fundamentale.
17
Raportul de influențare are loc însă și invers. De pildă, în cazul noțiunii de timp,
filosofia stabilește sensul general al timpului în genere; apoi, științele care au în
orizontul lor de preocupări timpul (matematica, fizica, biologia, psihologia) vor
determina ce înseamnă timpul din punct de vedere matematic, fizic etc., pentru ca,
ulterior, filosofia să opereze clarificări suplimentare în temeiul nuanțărilor venite
dinspre științe. Așadar, științele au și ele un rol important în clarificarea conceptelor, dar
fără clarificarea inițială, săvârșită de filosofie, ele nu ar avea un punct de pornire.
Alături de aceste clarificări conceptuale, valoarea teoretică a filosofiei mai este
dată de faptul că ea este o sinteză necesară a științelor particulare. Întrucât acestea se
ocupă de domenii limitate ale întregului, urmărind acumularea de cunoștințe cât mai
complete în cadrul domeniilor respective, ajung să se specializeze în așa măsură încât să
se izoleze până la a nu mai comunica între ele. Tocmai de aceea apare nevoia unei
științe-liant, care să refacă legătura originară dintre cunoștințele disparate oferite de
științe și care să arate că științele se ocupă, de fapt, toate, de părți ale unuia și aceluiași
Univers. Pe lângă funcția sa de sintetizare, ulterioară contactului cu științele, filosofia
are în raport cu ele și un rol anticipator, oferindu-le direcții de cercetare, ipoteze pe care
să le fructifice în teorii cu aplicații tehnice imediate.
În concluzie, se poate afirma că filosofia și știința își pot fi reciproc utile: filosofia
poate ajuta știința prin analiza epistemologică a acesteia, iar știința poate ajuta filosofia
temperând avântul speculativ al acesteia. Oricât de mari ar fi diferențele dintre ele,
numai cineva dominat de rea credință ar putea nega faptul că filosofia este un demers
cognitiv comparabil cu cel științific. Ele se înrudesc prin spiritul lor de rigoare și prin
raționalitate. Știința ca atare nu se definește doar prin obiectul ei sau prin rezultatele
sale, ci mai ales prin intenția sa. Deși obiectele științei sunt multiple (câte feluri de
obiecte – atâtea științe), intenția ei, însă, e una singură: aceea de a prezenta ceea ce este
așa cum este, prin recurs la îndoiala metodică și la spiritul critic. Cu alte cuvinte,
intenția ei este realizarea spiritului științific. Or, și filosofia are ca intenție realizarea
spiritului științific și cunoașterea lumii așa cum este ea dată. Doar că filosofia este o
știință aparte. Ea nu e o știință în sensul de posesie a unor cunoștințe definitive, ci este
știință în sensul că este năzuință spre certitudine și adevăr.
1. Arătați care este obiectul filosofiei, formulând, de asemenea, și motivele pentru care acesta
nu este pe deplin cognoscibil de către om.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Expuneți pe scurt care sunt formele culturii în ordinea istorică a apariției acestora.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
18
.............................................................................................................................................
3. Enumerați cele mai importante asemănări și deosebiri dintre filosofie și știință.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Arătați care sunt principalele modalități prin care filosofia și știința pot colabora, fiindu-și
reciproc utile.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Încercați să explicați cu argumente proprii motivul pentru care, deși obiectul filosofiei
nu este complet cognoscibil, filosofia ca demers cognitiv specific rămâne în continuare
necesară.
2. Căutați argumente istorice care să susțină succesiunea celor patru forme ale culturii.
3. Identificați și alte asemănări și deosebiri între filosofie și știință.

Modalități prin care economia ca știință particulară și filosofia își pot fi reciproc utile
Rezumat
Această unitate de învățare, la fel ca și următoarea, își propune să acumuleze
datele necesare pentru identificarea genului proxim și a diferenței specifice prin
intermediul cărora poate fi propusă din perspectivă logică o definiție posibilă a
filosofiei. În acest scop, în cadrul acestei unități de învățare, am vorbit despre obiectul
filosofiei și despre cele patru forme ale culturii, între care se număr ă și filosofie, alături
de artă, religie și știință. În ceea ce privește obiectul filosofiei, am văzut că acesta este
reprezentat de lumea ca întreg, sau, cu alte cuvinte, este reprezentat de tot ceea ce omul
poate cunoaște și gândi, incluzându-se aici și pe el însuși ca parte a lumii pe care el vrea
să o cunoască.
Obiectul filosofiei înțeles în acest fel devine punct de plecare într-o analiză
comparativă a filosofiei prin raportarea ei la artă, religie și știință, care și ele reprezintă
modalității de abordare cognitivă a lumii. Prin compararea filosofiei cu celelalte trei
forme pe care cultura umană le-a îmbrăcat de-a lungul vremii, se poate constata că, la
fel ca arta, religia și știința, filosofia reprezintă o modalitate umană de raportare
cognitivă la lumea în care trăim. Arta pentru omul primitiv, religia pentru omul
preistoric și istoric, filosofia pentru omul din antichitate și până azi, știința pentru omul
19
modern și contemporan – toate acestea ni se arată ca forme prin care omul generic a
încercat să-și explice lumea în care trăiește. Ca atare, această asemănare între cele patru
forme ale culturii ne arată care este genul proxim necesar pentru a le defini pe fiecare
dintre ele.
Comparația începută în această unitate de învățare – prin analiza raporturilor
dintre filosofie și știință – va fi continuată în următoarea unitate de învățare, iar
concluziile vor putea fi desprinse la finalul acesteia.
Bibliografie
Macoviciuc, Vasile & Rujoiu, Octavian, Filosofie. Curs pentru învățământul la distanță,
Editura ASE, București, 2010.
Macoviciuc, Vasile (coord.), Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE, București,
2010.
Vaihinger, Hans, Filosofia lui „ca și cum”, Editura Nemira, București, 2001.
MODULUL 3
Filosofia și celelalte forme ale culturii (continuare)
Cuprins:
3.2. Filosofia și celelalte forme ale culturii
3.2.1. Filosofia și religia
3.2.2. Filosofia și arta
3.3. Concluzie
3.5. Rezumat
3.6. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea asemănărilor și diferențelor dintre filosofie, religie și
artă ca forme ale culturii umane
 Aplicarea și în alte cazuri a metodei comparative pentru extragerea unor
concluzii
Conținut
1. Filosofia și religia. Filosofia și religia se aseamănă în multe privințe. De pildă,
ambele operează cu teorii generale despre lume, dorind, totodată, să definească
specificul, locul și rolul omului în cadrul acesteia. Amândouă încearcă să ofere o
explicare a lumii prin recurs la unul sau mai mulți factori cauzali transcendenți,
acordându-le atributele de eternitate, substanțialitate, necondiționat, absolut etc. Apoi,
20
ambele sunt temei pentru morală, oferind un set de principii morale menite să ne
călăuzească în viață, inclusiv în vederea dobândirii fericirii, care poate fi atinsă numai
prin fapte bune și cunoașterea adevărului. Așadar, ele se aseamănă întrucâtva și prin
scopul lor, de vreme ce și filosofia are o anumită componentă soteriologică de găsire a
unei „mântuiri”. În unele concepții filosofice – precum cele elenistice – această
componentă este prezentă în mod expres. Ce-i drept, dacă mântuirea vizată de filosofie
este una lumească, mântuirea căutată de religie are în vedere mai ales „lumea cealaltă”,
veșnicia.
Între ele există însă și hotărâtoare diferențe. Astfel, deși filosofia și religia
împărtășesc același obiect, lumea ca întreg, ele se deosebesc în funcție de modul în care
ele se raportează la acest obiect. Cea mai puternică diferență survine în funcție de
mĳloacele cognitive folosite. Astfel, în timp ce religia se sprĳină mai mult pe credință,
revelație, mit și simbol, filosofia recurge preponderent la mĳloace raționale, la
argumente. Dacă răspunsurile religiei sunt considerate ca fiind certe întrucât sunt
rezultat al revelației divine – iar îndoiala, ca factor dizolvant, e pe deplin repudiată – în
filosofie îndoiala este chiar o componentă a spiritului critic.
În al doilea rând, religia nu își propune o întemeiere rațională a sa, ci se
mulțumește cu o fundamentare pe sentimentul de dependență a omului față de puterea
supranaturală de care el se consideră creat. Religia e dominată de emoționalitate, chiar
dacă – prin teologie – ea are și o notă rațională. Aceasta este însă în cadrul ei secundară,
în timp ce în filosofie este nota ei principală. Spre deosebire de filosofie, religia
transcende raționalul în explicațiile sale, recurgând la supranatural, încălcând legile
naturii. De exemplu, ea recurge la dogme precum cea care afirma că Dumnezeu a creat
lumea ca pe o emanație a Lui, fără a pierde nimic din substanța Sa. Or, filosofia, chiar și
atunci când pleacă de la teza metafizică a existenței lui Dumnezeu, caută să își
argumenteze afirmațiile. Ca regulă generală, ea nu iese din cadrele explicării raționale,
necontrazicând natura și principiile ei de funcționare. De pildă, filosofia explică
nașterea Universului fără a încălca principiul de conservare a materiei, care spune că
lumea și toate fenomenele ei individuale se nasc din ceva preexistent. În filosofie,
propoziția contradictorie totul se naște din nimic este inacceptabilă rațional. Dimpotrivă,
ex nihilo nihil fit este unul dintre principiile ei raționale.
În sfârșit, pe când filosofia își propune doar să aproximeze Absolutul, religia face
din el obiect al adorației. Chiar dacă uneori filosofia descrie Absolutul ca fiind divin,
pentru ea absolutul nu e și sacru, obiect al devoțiunii și adorației. Filosofia e orientată
spre profan, religia este căutare a sacrului. Prima se raportează la imanent, cealaltă se
raportează la transcendent etc. Religia pune o cezură esențială între natural și
supranatural, pentru ea acestea fiind două realități cu moduri de a fi total diferite. Pentru
filosofie, însă, naturalul și supranaturalul sunt părți ale aceleiași lumi.
2. Filosofia și arta. Filosofia s-a aplecat analitic asupra artei încă de la
începuturile ei, presocraticii (Heraclit, Pythagoras) formulând deja reflecții asupra
specificului și rolului artei. Primele analize sistematice și riguroase sunt datorate însă lui
Platon și Aristotel, demersul inaugurat de ei continuând în veacurile ulterioare pentru a
culmina cu apariția filosofiei artei și a esteticii în calitatea lor de cercetări specializate
asupra artei. Mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au
existat orientări de gândire care au analizat raporturile posibile dintre filosofie și artă.
21
Unele dintre acestea au afirmat că între artă și filosofie nu există diferențe de esență, ele
fiind perfect confundabile (pozitiviștii). Altele au considerat că filosofia și arta sunt
reductibile una la cealaltă, fie că filosofia se reduce la artă, fie arta la filosofie sau la alte
moduri ale cunoașterii. Or, filosofia și arta, sunt două forme fundamentale și diferite ale
culturii; deși se înrudesc în parte și sunt strâns relaționate, ele nu se confundă. Nefiind
momentul pentru o trecere în revistă – oricât de sumară – a acestor teorii, mă voi
rezuma la a formula câteva observații și concluzii ce se degajă de aici. O primă
observație ce se impune este aceea că filosofia și arta nu se identifică, ci se disting net
ca forme autonome ale culturii sau ale spiritului uman, cu asemănările și diferențele de
rigoare dintre ele.
Dintre asemănări, aș aminti faptul că filosofia și arta au premise subiective
identice (afecte, emoții, idealuri), dar și rezultate asemănătoare, ambele obiectivându-se
într-o operă personală. Apoi, la fel ca arta, filosofia este umanizantă. Nu e deloc
întâmplător faptul că, de la Kant încoace, se tot repetă afirmația că toate întrebările
filosofiei se pot reduce la cele patru celebre întrebări kantiene (ce pot să știu, ce trebuie
să fac, ce-mi este îngăduit să sper, ce este omul), sau chiar la ultima dintre ele. Tot
asemeni artei, filosofia exercită și o importantă funcție paideică, educativă, prin
orientarea ei către valorile umane supreme: Bine, Adevăr și Frumos. Nu în ultimul rând,
ele împărtășesc aspirația spre obținerea unei cunoașteri integrale a lumii și a omului.
Faptul că filosofia e o modalitate de cunoaștere fără alt scop decât plăcerea de a ști, face
ca ea să se asemene artei, care, potrivit cunoscutei definiții kantiene, este finalitate fără
scop. Opera de artă dă și ea naștere unei preocupări de cunoaștere. În raport cu ea, noi
nu ne mulțumim doar să ne bucurăm de plăcerea pe care ne-o provoacă, ci noi încercăm
să înțelegem de ce ne produce ea acea stare de satisfacție. Opera de artă are calitatea de
a ne produce un spor de cultivare. Spre deosebire de produsele unui simplu meșteșugar,
produsele artistului au o individualitate independentă de cea a creatorului lor. De
exemplu, dacă un olar ne livrează doar simple recipiente pentru cele necesare traiului
zilnic, ceramistul grec antic ne povestește, totodată, despre credințele, obiceiurile și
faptele vremii sale, noi putând „citi” și astăzi povestea spusă de el.
Pe de altă parte, raportată la filosofie, arta vădește anumite deosebiri clare față de
aceasta. Chiar dacă și arta are ca obiect realitatea ca întreg, ea nu își propune să o redea
exact așa cum este aceasta (nu e simplă imitație), ci realitatea este filtrată prin spiritul
artistului sau e însoțită de sentimentul pe care i-l trezește acestuia când el se raportează
la ea. Produsul artistic este o proiecție subiectivă a artistului asupra realității, o
interpretare a acesteia, oarecum ca în cazul filosofiei, doar că în artă gradul de
subiectivitate al interpretării ca atare este mai mare.
Apoi, dacă filosofia recurge la concepte și argumente pentru a reda realitatea,
formulând legi și teorii generale, arta recurge mai ales la sensibilitate, la afectivitate și la
materiale sensibile (sunet, ritm, culoare, formă, proporție, măsură etc.), pentru a-și
realiza produsele. Între mijloacele ei de expresie se mai numără descrierea și imaginile.
Filosofia poate să recurgă și ea uneori la mijloace de expresie de tip artistic, cum ar fi
metafora (Heraclit, Nietzsche, Blaga), mitul (Platon, Blaga) etc., dar acestea nu au decât
o funcție de sporire a plasticității textului. S-a remarcat adesea caracterul poetic al
textelor unor filosofi precum presocraticii sau Fr. Nietzsche; sau aspectul „arhitectonic”
al unor sisteme filosofice (Kant, Hegel, Blaga). De cealaltă parte, au fost adesea
22
remarcate valențele filosofice ale poeziei mari (Novalis, Goethe, Eminescu etc.). De
asemenea, în timp ce limbajul filosofiei e unul univoc și denotativ, cel al artei este
polisemic și conotativ, el putând colporta sensuri foarte variate și neașteptate.
În sfârșit, este adevărat că arta partajează cu filosofia și o anumită creativitate,
numai că în artă această creativitate este una întru totul liberă, pe când în filosofie ea
este „înlănțuită” de necesitatea rigorii raționale. Arta este domeniul prin excelență în
care se manifestă plenar imaginația. Dacă filosofia se exercită preponderent în planul
realului, arta făurește o lume a ei, care e dincolo de real, dincolo de adevăr și fals, de
sacru și profan, de bine și de rău.
3. Concluzie. Așadar, arta, filosofia, știința și religia, își au fiecare autonomia ei
în planul larg al culturii. Toate sunt împletite, dar sunt și autonome, ținând de domenii,
obiecte și mĳloace de expresie diferite. Chiar dacă cele patru forme ale culturii sunt
autonome una în raport cu celelalte, între ele filosofia joacă pe bună dreptate rolul de
primus inter pares, ea având o anumită suveranitate în raport cu ele. Această
suveranitate îi este acordată de faptul că ea dă seama de celelalte forme ale culturii, ca o
conștiință de sine a acesteia.
La capătul acestui demers de căutare a definiției filosofiei, suntem nevoiți să
constatăm că situația este întrucâtva ambiguă: istoric și etimologic nu am găsit o
definiție unică a filosofiei, însă am găsit mai multe definiții convergente. Pe de altă
parte, cu toate că nici o definiție logică unanim acceptată nu e ușor de dat, necesitățile
specifice unui demers didactic ne impun însă formularea unei definiții, fie aceasta și
doar una de lucru, una provizorie. Sintetizând ceea ce am aflat ca urmare a analizei
etimologice, a celei istorice, a celei asupra obiectului filosofiei, precum și din
compararea ei cu celelalte forme ale culturii, putem formula acum o definiție care să
identifice genul proxim și diferența specifică a filosofiei față de celelalte forme ale
culturii. Astfel, potrivit acestei definiții, am putea spune că filosofia este acea
preocupare cognitivă a spiritului uman care încearcă să explice rațional lumea ca
întreg și omul, cu toate formele lor de manifestare. Într-adevăr, modul în care filosofia
se raportează la obiectul ei este unul preponderent cognitiv. Ea este – alături de știință,
religie și artă – una dintre formele de manifestare cognitivă a spiritului uman. Obiectul
ei fiind lumea ca întreg, chiar și atunci când se interoghează doar în legătură cu anumite
părți ale acesteia, o face prin raportarea lor la întreg. Spre deosebire de știință, socotită
îndeobște ca fiind demersul cognitiv prin excelență, filosofia e o preocupare cognitivă
mai mult conceptuală și mai puțin factuală. Ca urmare, scopul ei este nu atât acela de a
oferi cunoștințe exacte, cât de a produce înțelegerea integratoare a tuturor cunoștințelor
procurate de celelalte demersuri cognitive umane, transformarea lor într-un întreg
coerent, care să oglindească întregul lumii.
În plus, pornind de la cele arătate până acum, putem distinge câteva trăsături
distinctive ale filosofiei, trăsături ce ar putea aduce lămuriri suplimentare cu privire la
ea. Dintre acestea, cea mai evidentă este spiritul ei critic, faptul că pune la îndoială tot,
problematizându-și până și obiectul, în timp ce celelalte preocupări ale spiritului uman
își socotesc obiectul ca pe ceva indiscutabil. O altă trăsătură distinctivă a filosofiei este
propensiunea sa către universalitate, ea fiind un demers ce își propune să explice tot
ceea ce este și poate fi gândit. Filosofia este cunoaștere a universalului, pe care îl
prezintă și încearcă să-l explice ca pe un întreg unitar; este Weltanschauung, viziune sau
23
concepție generală despre lume. De asemenea, filosofia se caracterizează prin
istoricitate, ea având capacitatea de a progresa, de a se dezvolta prin concepțiile
filosofilor ce se succed în timp. Întâmpinării că nu există o singură filosofie i se poate
răspunde că nu se poate vorbi nici de o știință, religie ori artă unice, pentru că, în fapt,
nu există decât științe, religii sau arte multiple, determinate. La fel cum religia, arta și
știința au unitate esențială, în ciuda diversității lor, și filosofia are o astfel de unitate, în
ciuda diversității concepțiilor filosofice individuale. Unitatea filosofiei este chiar mai
mare decât a celorlalte domenii ale culturii, pentru că nu problemele ei s-au schimbat
de-a lungul timpului, ci numai modul de a le pune și de a le soluționa. Dintre acestea,
unele și-au găsit rezolvarea, pe când altele o mai așteaptă.
Finalitatea filosofiei nu este una tehnică. Fiind cunoaștere dezinteresată, ea
urmărește obținerea înțelepciunii doar de dragul acesteia. Din asta nu trebuie să se
înțeleagă câtuși de puțin că filosofia ar fi inutilă. Dimpotrivă, ea are o utilitate sui
generis. Filosofia nu are o utilitate imediată, pentru că nu e în natura ei să ofere așa
ceva. Însă ea aduce cel puțin două foloase majore: ea are un folos teoretic, întrucât ne
asigură o concepție integrală asupra lumii; și unul practic, ea fiind un îndreptar moral.
Dacă în plan teoretic filosofia își vădește utilitatea mai ales în relația ei cu științele,
cărora le clarifică principiile și le sintetizează rezultatele; în plan practic, filosofia dă
unitate vieții și acțiunilor umane. În plus, filosofia are și un rost general-cultural, acela
de a da unitate culturii. Ea a influențat, direct sau mijlocit, dezvoltarea tuturor ramurilor
culturii. Necesitatea ei pentru cultură provine din condiția sa de conștiință de sine a
culturii, de parte a acesteia care dă seama de sine și de tot restul.
În sfârșit, ca o consecință, filosofia se caracterizează și prin îndemnul ei constant
la gândire personală. Nota personală a gândirii filosofice nu este însă în contradicție cu
gândirea obiectivă. Contrar aparențelor, concepțiile filosofice nu sunt simple opinii
personale, cu valabilitate egală și indistinctă, ci ele sunt concepții obiective, întemeiate
pe argumente raționale. Libertatea de gândire pe care filosofia o pune în joc prin
încercarea sa de a răspunde la toate întrebările pe care și le pune face ca ea, departe de a
fi un lux, să fie o veritabilă necesitate pentru toți cei ce doresc să se elibereze de
dogmatism și să gândească în mod liber și critic. De aceea, se poate spune fără teama de
a greși că îndemnul kantian sapere aude! – care se poate traduce: „îndrăznește să știi!”,
dar și: „îndrăznește să gândești cu mintea ta” – este deviza prin excelență a filosofiei.
***
Pe lângă toate aceste considerații introductive, pentru o mai bună aproximare a
ceea ce este în esența ei filosofia, mai putem recurge la alte două modalități de lucru:
prin desfășurarea mai detaliată a obiectului filosofiei în funcție de problemele și
disciplinele ei aferente și prin încercarea unei priviri sinoptice asupra istoriei filosofiei.
Este ceea ce se va întâmpla de aici înainte, de-a lungul acestui întreg curs de
introducere în filosofie.
1. Care sunt principalele asemănări și diferențe dintre filosofie și religie?
.............................................................................................................................................
24
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care sunt principalele asemănări și diferențe dintre filosofie și artă?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Cum ar putea fi definită filosofia din perspectiva logicii, ale cărei exigențe cer ca o
definiție să indice genul proxim și diferența specifică a termenului de definit?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Care sunt principalele trăsături distinctive ale filosofiei?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Căutați și alte asemănări dintre filosofie și religie decât cele trecute în revistă în curs.
2. Căutați și alte asemănări dintre filosofie și artă decât cele trecute în revistă în curs.

Raporturile dintre filosofie și celelalte forme ale culturii
Lucrare de verificare
Rezumat
În vederea identificării diferenței specifice necesare definirii filosofiei – scopul
principal al primelor trei unități de învățare – de-a lungul acestora au fost căutate
diferențele esențiale dintre filosofie și celelalte trei forme ale culturii. Astfel, s-a
observat că dacă principala asemănare dintre ele este reprezentată de faptul că toate
acestea sunt modalități de cunoaștere a lumii de către om, diferențele dintre ele sunt date
de amplitudinea obiectului lor și de modalitățile cognitive de raportare la el. Ca atare,
am constat că pentru artă religie și filosofie, obiectul cunoașterii este lumea în întregul
ei, în timp ce știința abordează acest obiect defalcat, „pe felii”, ceea ce îi aduce
avantajul unei cunoașteri mai exacte a fiecăreia dintre arealele pe care diversele științe
25
le cercetează. În ceea ce privește modalitățile de raportare cognitivă la obiectul
cunoașterii, filosofia ni se arată asemănătoare mai ales cu știința, ambele având un mod
eminamente rațional de a încerca să cunoască lumea.
Ca urmare, având genul proxim și diferența specifică, o definiție posibilă a
filosofie din punct de vedere logic ar putea fi aceea care ne spune că filosofia este un
demers cognitiv de tip rațional, care are ca obiect lumea ca întreg, cu om cu tot.
Bibliografie
București, 2010.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992.
MODULUL 4
Metodele filosofiei
Cuprins:
4.2. Considerații introductive. Metode generale și metode speciale
4.3. Metodele specifice filosofiei
4.3.1. Maieutica socratică
4.3.2. Dialectica
4.3.3. Inducția
4.3.4. Metoda deductivă
4.3.5. Metoda transcendentală
4.3.6. Metoda intuiționistă
4.3.7. Metoda fenomenologică
4.3.8. Hermeneutica
4.5. Rezumat
4.6. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea conceptului de metodă
 Cunoașterea și înțelegerea diferențelor dintre metodele generale ale cunoașterii
și metodele speciale, specifice fiecărui domeniu particular, inclusiv filosofia
 Identificarea principalelor metode filosofice
26
Conținut
Metodele filosofiei. Filosofia nu folosește o metodă unică. Dimpotrivă,
conform specificului ei, de a fi un demers cognitiv rațional cu note individuale,
subiective, ea a propus mai multe metode. Ca regulă generală, fiecare filosof a arătat o
preferință exclusivă pentru o anumită metodă pe care o propune chiar el însuși, dar au
existat și cazuri în care unii filosofi au optat pentru recursul la mai multe metode, în
funcție de tipul de problemă pe care o aveau de rezolvat. Blaga numește aceste două
situații: purism și, respectiv, pluralism metodologic. Pentru purismul metodologic îi
putem da ca exemplu pe Parmenide (analiza rațional-conceptuală), Heraclit (dialectica),
Aristotel (inducția), Hegel (dialectica), Husserl (fenomenologia), Heidegger
(hermeneutica ontologică), iar pentru a doua cele mai bune exemple sunt Platon (care s-
a folosit de metode precum: intuiția, mitul, dialectică, metoda matematic-demonstrativă)
și Blaga însuși (metoda ec-statică, mitul etc.).
Metodele filosofiei nu sunt mult diferite de cele ale științei. Din contră, unele
dintre metodele acestora chiar coincid. La fel ca știința, filosofia folosește metodele
generale ale cunoașterii: analiza, sinteza, deducția și inducția. Analiza și sinteza sunt
două fațete ale aceluiași întreg, prima constând în dezarticularea unui întreg în părțile
sale componente, iar cealaltă în generalizarea presupusă de trecerea de la simplu la
compus. Dintre inducție și deducție, de-a lungul timpului, deducția a fost marea
favorită, mai ales în filosofiile raționaliste, care consideră că cea mai bună cunoaștere se
poate obține doar pe calea gândirii, prin rațiunea pură. Abia filosofia modernă –
inspirată de rezultatele științelor contemporane ei – a reabilitat inducția, o metodă
propusă încă din antichitate de Aristotel, întemeietor cu veleități de universalitate în
chestiunile teoretice ale cunoașterii.
Pe de altă parte, filosofia are și unele metode speciale, proprii numai ei. Dacă ne
raportăm la exegeții care s-au dedicat studiului sistematic al metodologiei filosofice,
vom constata că ei ne propun tabele metodologice destul de variate, construite în funcție
de preferințele lor și de experiența de gândire căreia îi sunt tributari. Dacă vom
confrunta mai multe astfel de tabele metodologice, le vom putea aduce la un numitor
comun. Astfel, dintre metodele filosofice, cele mai des întâlnite și, deci, cele mai
importante și mai cunoscute sunt: maieutica socratică, dialectica, inducția baconiană,
deducția carteziană, metoda transcendentală kantiană (sau „critica”), intuiția
bergsoniană fenomenologia husserliană, hermeneutica (Hans Georg Gadamer, Paul
Ricoeur), analiza lingvistică (Franz Brentano, Gotlob Frege, Bertrand Russell), mistica
(Plotin, Jakob Bhöme).
În ordine cronologică, prima metodă filosofică închegată este maieutica. Ea a fost
formulată și aplicată de Socrate. Această metodă de aflare a adevărului pe calea
dialogului dintre doi convorbitori constă într-o serie de întrebări bine direcționate care
duc la aflarea definiției lucrului ce constituie obiectul analizei. Așa cum arată și
etimologia ei, maieutica este o „artă a moșitului”, căci ceea ce își propune cel care știe
să pună întrebările potrivite este să arate că adevărul este ceva ce purtăm în noi, doar că
27
este necesară o metodă potrivită de scoatere a lui la lumină. Iar această metodă este
tocmai „moșirea” definiției lucrului cercetat.
Plecând de la maieutica socratică în calitatea ei de metodă întemeiată pe recursul
la dialog, Platon va formula o nouă metodă: dialectica, aceasta fiind prima metodă de tip
logic a filosofiei. Dialectica este o metodă prin excelență filosofică. Ea apare pe tot
parcursul istoriei filosofiei, născându-se în filosofia antică și reapărând în cea
medievală, dar și în cea modernă și contemporană, ca un liant al lor, ca un semn al
continuității filosofiei. Scopul dialecticii în general este acela de a arăta înlănțuirea
ideilor și modul în care ele pot fi derivate unele din altele, atât în orizontul gândirii, cât
și în cel al realității. De-a lungul istoriei filosofiei au existat trei forme majore ale
dialecticii: dialectica platoniciană, cea hegeliană și cea marxistă. Între aceste forme
istorice ale dialecticii, pot fi stabilite atât asemănări, cât și deosebiri. Trei sunt notele
comune cele mai importante și care se și regăsesc la toate trei în bloc. Mai întâi, toate
trei formele dialecticii presupun că între faptele însele există o continuitate, o legătură.
În al doilea rând, toate presupun ideea de „alteritate”, ideea că pentru orice noțiune dată
există o alta opusă, contrară sau chiar contradictorie, dar oricum corelativă. În sfârșit,
toate trei pleacă de la ideea că realitatea este în continuă transformare, schimbare sau
devenire.
Pe de altă parte, dialectica platoniciană și cea hegeliană se înrudesc prin faptul că
ambele se întemeiază pe Idee, în timp ce dialectica marxistă se întemeiază pe materie.
Apoi, dialectica hegeliană și cea marxistă sunt mobiliste, pe când cea platoniciană este
imobilistă.
Pentru Platon, dialectica este o știință a relațiilor dintre lucruri și Idei, dar mai ales
a relațiilor dintre Ideile însele. Ea constă în unirea și diviziunea Ideilor în scopul
descoperirii și fixării definiției lucrului cercetat. La Hegel, dialectica este însăși știința
realității, este procedeul cel mai potrivit pentru a exprima mișcarea lucrurilor prin
intermediul ideilor. Caracteristica principală a dialecticii hegeliene este auto-
dinamismul, mișcarea prin sine a Ideii. Dialectica hegeliană și cea idealistă în genere ar
putea fi exprimată prin două propoziții: dialectica este devenirea Ideii și devenirea are
ca motor contradicția internă a ideii, a gândirii. Așa fiind, această dialectică este un
„monolog”. Ca atare, Karl Marx a emis ambiția de a o transforma într-un veritabil
dialog, redându-i coloritul ei antic originar. El pretinde a fi făcut acest lucru printr-o
„răsturnare” a dialecticii hegeliene, răsturnare ce ar consta în transpunerea dialecticii de
la spirit la materie, în faptul că nu Ideea produce materia, ci, invers, materia produce
ideea, prin om.
Inducția este o metodă configurată încă din antichitate de către Aristotel, dar ea a
fost elaborată într-o formă sistematică de către Fr. Bacon, motiv pentru care este numită
și inducție baconiană. Ea se numește și inducție incompletă, deoarece presupune
formularea unor propoziții generale despre faptele cercetate fără a fi observate toate
cazurile particulare. Criticând inducția vulgară pentru lipsa unor reguli de observare a
faptelor și pentru generalizarea pripită, Bacon propune reguli stricte pentru observație și
generalizarea graduală. Ca reguli, el propune: distingerea între trăsăturile esențiale și
cele neesențiale, cerința de a observa mai multe cazuri individuale din aceeași categorie,
cerința de a observa aceleași fapte atât în condițiile lor naturale, cât și în condiții
28
neobișnuite, create experimental, pentru a vedea dacă se păstrează aceleași caracteristici
ale faptelor respective.
Metoda deductivă a fost aplicată în filosofie plecând de la ideea că filosofia este o
știință a principiilor și că ea își realizează sarcina de explicare a faptelor și a lumii ca
întreg începând de la principii către fapte. Această metodă a fost activă mai ales la
raționaliștii moderni, la Descartes, Spinoza, Leibniz și Wolff. Kant a arătat lipsa de
temei a aplicării în filosofie a deducției de tip matematic, arătând diferența dintre
obiectele matematicii și cele ale filosofiei. În timp ce matematica, spunea filosoful
german, își construiește obiectul (numerele și figurile geometrice) prin intermediul
intuiției crono-spațiale, filosofia își consideră obiectul ca dat, ca real, un obiect ce nu
presupune o prealabilă „construcție”.
Metoda transcendentală2 (sau critică) este și ea o metodă general filosofică, chiar
dacă e legată mai mult de numele lui Kant, care a declarat monumentala sa Critică a
rațiunii pure ca fiind un „tratat de metodă”. Această metodă se caracterizează prin
faptul că ea pleacă de la experiență, pentru a-i căuta, regresiv, principiile și condițiile de
posibilitate. Din acest punct de vedere, se poate spune că metoda transcendentală nu
este atât o metodă deductivă, cât este o reducție vecină cu inducția întrucât, plecând de
la fapte, ea caută fundamentele lor.
Metoda intuiționistă este legată de numele lui Henri Bergson. Potrivit filosofului
francez, ea ar consta într-o „prindere” directă, supra-intelectuală, nemĳlocită, a
obiectului de cunoscut, într-o „trăire” simpatetică a acestuia. Cunoașterea obiectului ar
consta tocmai în această „prindere” sau „trăire”. Metodei bergsoniene i s-au adus trei
obiecții principale: deși nemĳlocită, intuiția poate fi comunicată doar prin noțiuni; apoi,
certitudinea intuiției nu este de nezdruncinat, experiența putând oricând să o contrazică;
în sfârșit, intuiția nu este experiență, un contact direct cu lucrurile, ci este o interpretare
a experienței.
Înrudită cu intuiția este metoda fenomenologică, care dă termenului de intuiție
sensul de „prindere nemĳlocită a esenței” (Wessenschau), după ce, în prealabil, s-a făcut
abstracție de ceea ce este individual și schimbător. Inițiată de Edmund Husserl, această
metodă a fost dezvoltată de Max Scheller și Martin Heidegger. În esență, această
metodă de cunoaștere constă în descrierea fenomenelor ce fac obiectul experienței
externe sau interne, doar că această așa numită „descriere” nu este una pură și simplă, ci
una eidetică, fiind o descriere a obiectului așa cum este el receptat de subiect.
Născută ca metodă de interpretare a textelor religioase (Friedrich Schleiermacher),
devenită apoi metodă a științelor spiritului în general (Wilhelm Dilthey), hermeneutica
devine metodă propriu-zis filosofică prin intermediul lui H. G. Gadamer. După el,
hermeneutica asigură realizarea scopului suprem al cunoașterii umane: cunoașterea de
sine a omului. Iar acest lucru este posibil numai prin interpretarea creațiilor spirituale
2
Întrucât se observă o confuzie constantă între termenii transcendent și transcendental, este utilă o
distincție între ei. Deosebirea stă în faptul că în timp ce primul are sens metafizic și arată modul de-a fi a
ceea ce este dincolo de lumea fizică imediată, al doilea are sens gnoseologic și se referă la totalitatea
funcțiilor cognitive care fac posibilă cunoașterea obiectului de către subiect. Astfel, dacă Dumnezeu este
transcendent, fiind dincolo de această lume, spiritul uman este transcendental, adică „dincoace” de ea, ca
temei al cunoașterii acesteia.
29
ale acestuia, creații ale căror semnificații profunde hermeneutica le „traduce” în funcție
de experiența istorică a omului.
1. Explicați distincția dintre metodele generale ale cunoașterii omenești și metodele speciale ale
filosofiei?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Comparați metoda maieutică cu dialectica.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Comparați inducția cu metoda deductivă.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Expuneți pe scurt caracteristicile metodei transcendentale, ale celei intuiționiste și
fenomenologice și ale hermeneuticii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Identificați câteva modalități prin care metodele generale ale cunoașterii mai sus enumerate
pot fi active în știința economică.
2. Alegeți una dintre metodele speciale ale filosofiei pe care o considerați operantă și în cadrul
științei economice și arătați modul în care ar putea fi aplicată.

Necesitatea recursului la metodă în cadrul oricărui demers cognitiv și explicativ
Rezumat
Fiind o modalitate de cunoaștere rațională și sistematică, filosofia nu putea să neglijeze
problematica metodologică. Ca atare, în cadrul filosofiei, recursul la metodă este unul socotit ca
fiind obligatoriu. În afară de metodele generale ale cunoașterii omenești (analiză, sinteză,
30
inducție, deducție), filosofia și-a construit și niște metode aparte, proprii numai ei. Între acestea,
cele mai importante sunt cele pe scurt înfățișate în cadrul acestei unități de învățare: maieutica
(metoda prin care Socrate își conducea preopinenții către găsirea definiției corecte a unui
concept); dialectica (metodă de analiză logic-conceptuală la care au recurs mai ales Platon și
Hegel); inducția baconiană (care conduce la formularea unei legi generale ca urmare a cercetării
unui număr suficient de fenomene individuale dintr-o anumită clasă); deducția de tip matematic
(aplicată mai ales de filosofii raționaliști moderni, care considerau că faptele individuale pot fi
complet explicate prin deducerea lor din anumite principii generale); metoda transcendentală (o
metodă care procedează invers decât deducția și cumva asemănător cu inducția, întrucât constă
în identificarea unor principii plecând de la experiență); metoda intuiționistă (o metodă supra-
intelectuală, care își propune o „prindere” directă a esenței lucrurilor); metoda fenomenologică
(inventată de Husserl și preluată de numeroși alți filosofi cu scopul de a realiza o descriere
eidetică, o descriere esențială a modului în care obiectul cunoașterii i se prezintă subiectului
cunoscător); și hermeneutica (care afirmă în esență că, pentru cunoașterea lucrurilor, omul
trebuie să plece de la propria sa experiență istorică, de-a lungul căreia el s-a cunoscut pe sine).
Bibliografie
București, 2010.
MODULUL 5
Moduri de prezentare a gândirii filosofice
Cuprins:
5.2. Filosofia orală
5.3. Dialogul filosofic
5.4. Poemul filosofic
5.5. Scrisoarea filosofică
5.6. Jurnalul filosofic
5.7. Aforismul
5.8. Eseul
5.9. Sistemul
5.11. Rezumat
5.12. Bibliografie
 Identificarea celor mai curente modalități de expunere a gândului filosofic
31
 Cunoașterea și înțelegerea specificului fiecăreia dintre acestea
Conținut
Între fragment și sistem. Moduri de expunere a gândului filosofic. Pe
parcursul istoriei sale lungi și bogate, filosofia a vădit o mare bogăție de moduri în care
a înțeles să prezinte rezultatele eforturilor sale de clarificare a problemelor pe care a
obișnuit să le atingă. Aici vom vedea câteva dintre cele mai uzitate dintre aceste moduri,
într-o expunere succintă.
Una dintre cele mai răspândite forme de practicare a filosofiei – mai ales în
antichitate – este cea orală. Ea s-a manifestat în această formă în toate cele trei areale
culturale în care filosofia a luat naștere simultan: Grecia, India și China. Într-adevăr,
filosofarea de tip oral a fost făcută celebră de către Socrate, geniul suprem al oralității în
filosofie. Modul său de a practica filosofia este caracterizat de faptul că el obișnuia să se
plimbe prin locurile aglomerate ale Atenei, provocându-și concetățenii să abordeze teme
precum cunoașterea, binele, virtutea etc. Acesta, deși nu a lăsat nimic scris, a avut o
influență considerabilă asupra întregii istorii a filosofiei ce i-a urmat și chiar asupra
întregii culturi occidentale. Asemeni lui, în cultura chineză, un practicant al acestui mod
de filosofare a fost filosoful Kong Fu Zi, mai bine cunoscut sub numele său latinizat,
Confucius. La fel ca și în cazul lui Socrate, consemnarea gândirii sale filosofice a fost
rezultatul activității urmașilor acestuia, întrucât și Confucius și-a transmis concepția
prin viu grai. Așa cum cunoaștem ideile lui Socrate prin intermediul lui Platon și al
celorlați discipoli ai lui Socrate (așa-numiții „mici-socratici”), tot la fel, gândurile lui
Confucius ne sunt cunoscute numai prin intermediul Analectelor publicate de către
discipolii lui imediați sub numele său. Aceste analecte sunt, așa cum arată și numele lor,
nimic altceva decât o „culegere” de fulgurații mentale ce concentrează în ele gândirea
Maestrului. În formă orală se va fi practicat filosofia și în India antică, unul dintre
spațiile culturale ale oralității prin excelență. Disprețul pentru ambițiile auctoriale,
generozitatea de a considera că transmiterea învățăturii trebuie văzută ca un dar de la
magistru la discipol și de la o generație la alta au făcut va doctrinele brahmanice să fie
transmise sub forma impersonală a anonimatului. Nu doar autorii imnurilor vedice, ci și
cei ai textelor ulterioare (Brahmanas, Aranyakas, Upanishad) au preferat să-și transmită
oral învățăturile.
Strâns înrudită cu cea de mai înainte este și modalitatea de prezentare a gândului
filosofic sub forma dialogului. Făcută celebră de Platon, această formă este prezentă și
în cultura indiană, unde Upanișadele nu sunt nimic altceva decât niște dialoguri
desfășurate între magistru și discipolii săi. Dintre cele mai importante, se cuvin a fi
amintite: Chandogya Upanishad, Katha Upanishad, Iśa Upanishad, Muṇḍaka
Upanishad etc. Upanișadele sunt concepute în forma dialogului, fie că este vorba de un
dialog inițiatic (un maestru transmite învățătura sa unui discipol sau mai multora cu care
se angajează într-un dialog fecund), fie că este vorba de un dialog competitiv (doi sau
mai mulți discipoli discută în legătură cu găsirea unei soluții pentru o problemă delicată
și importantă, sub supravegherea maestrului lor). Revenind la dialogurile platonice, în
cazul acestora avem de-a face, ca schemă generală, cu o discuție condusă cu mână forte
de un interlocutor principal – de regulă, Socrate – care îi conduce pe ceilalți
32
interlocutori pe un drum conceptual ascendent către definiția problemei sau a
conceptului puse în discuție. O altă particularitate a dialogurilor platonice este adusă de
faptul că filosoful grec își încheie textul mai degrabă sugerând soluția propusă de el
decât exprimând-o ca atare, ceea ce echivalează pentru cititor cu o subtilă invitație la a
gândi pe cont propriu.
Tot din antichitate și-a făcut apariția și cea de-a treia formă de expunere a
gândului filosofic, anume poemul (fie el în versuri ori în proză). Exemple bune din
filosofia antică europeană sunt în acest sens Empedokles (Despre natură și
Purificările), Parmenides (Despre natură) și Lucretius (Despre natura lucrurilor). Din
cea indiană, exemplul prin excelență îl reprezintă imnurile vedice, în frunte cu acel
tulburător Imn al creațiunii, cunoscut nouă din adaptarea realizată de Mihai Eminescu la
începutul Scrisorii I. Iar din filosofia chineză un strălucit exemplu ne aduce Lao Zi, cu
cele 81 de poeme ce alcătuiesc celebra sa Carte a Căii și Virtuții, cel mai tradus text din
cultura universală după Biblie. Deși ulterior nu a mai fost uzitată în aceeași măsură,
această formă nu lipsește nici din timpurile moderne, Fr. Nietzsche fiind un bun
exemplu în acest sens, prin poemul său filosofic intitulat Așa grăit-a Zarathustra.
Recurgând la forma frumoasă a poemului, acești gânditori au încercat să dea un caracter
mai intuitiv ideilor lor, făcându-le accesibile unui public mai larg decât cel dispus să
acceadă la filosofie prin intermediul tratatelor de specialitate, socotite îndeobște ca fiind
greoaie.
Scrisoarea a reprezentat și ea o modalitate la care filosofi mai vechi sau mai noi
au recurs în vederea expunerii gândurilor filosofice, fie că a fost vorba de scrisori
propriu-zise în care anumiți filosofi și-au precizat gândul prin intermediul unei
corespondențe reale, fie că a fost vorba de un simplu artificiu de tip literar. În primul
mod au procedat René Descartes, Gottfried Wilhelm von Leibniz sau Immanuel Kant,
care și-au precizat ideile filosofice și prin intermediul unor schimburi repetate de
scrisori cu prieteni și cunoscuți de-ai lor. Iar pentru cea de-a doua situație îi putem
aminti pe Seneca, cu ale sale Scrisori către Lucilius, pe Montesquieu, cu Scrisorile
persane, sau pe Constantin Noica, filosoful român care și-a expus concepția sa despre
logică în Scrisori despre logica lui Hermes.
Jurnalul ca mod de consemnare a ideilor filosofice apare și el încă din antichitate.
Exemplul jurnalului filosofic ținut de împăratul roman Marcus Aurelius, jurnal intitulat
sugestiv Către sine, este unicul exemplu, dar este unul edificator. Expunerea gândului
filosofic sub forma mai personală și mai nepretențioasă, aparent, a jurnalului devine însă
curentă mai târziu, în secolele XIX și XX. Acest lucru se întâmplă mai ales prin
intermediul filosofilor existențialiști, exemplul prin excelență în acest sens fiind
filosoful danez Søren Kierkegaard. Jurnalul a fost însă preferat uneori chiar și de către
filosofi cu gust clar pentru sistem, așa cum este cazul lui Constantin Noica, autorul a
două jurnale cu substrat filosofic: Jurnal filosofic și Jurnal de idei. Jurnalul presupune o
modalitate mai relaxată de a te raporta la problemele dezbătute. Scriind, oarecum, doar
„pentru sertar”, neavând presiunea publicării, autorul își permite în jurnal sincerități și
efuziuni de care, altfel, poate s-ar jena.
Aforismul este o formă de exprimare a gândului filosofic care se apropie foarte
mult de proverb sau sentență. La fel precum acestea, aforismul este o exprimare de tip
concluziv, concisă, cu o mare economie de mijloace și suficientă sieși, chiar dacă lasă să
33
se înțeleagă că este rezultatul unui întreg proces de cugetare desfășurat în prealabil,
proces din care autorul lui nu a dorit să consemneze pentru noi decât concluzia.
Exemple strălucite de gânditori care și-au exprimat gândurile filosofice în mod aforistic
sunt: Heraclit din Efes, Friederich Nietzsche sau Lucian Blaga. Emil Cioran a recurs și
el adesea la exprimarea aforistică.
Eseul a constituit și el o modalitate de expunere frecventă, mai ales începând din
epoca modernă încoace. El poate fi întâlnit în două forme: fie sub o formă mai
sistematică, specifică culturii britanice, fie sub una mai liberă, specifică mai ales culturii
franceze, dar și restului spațiului cultural occidental. Pentru primul caz, exemple foarte
bune sunt John Locke, cu Eseu asupra intelectului omenesc, și David Hume, cu Eseuri
morale și politice. Pentru cel din urmă caz, putem aduce ca exemplu Eseurile lui
Montaigne, lucrările filosofice ale lui Albert Camus și scrierile lui Emil Cioran.
Caracteristic acestui din urmă tip de eseu este faptul că autorii „încercărilor” respective
nu își propun tratarea sistematică a unei chestiuni, ci doar o rezolvare a ei dintr-o
perspectivă personală și cu mijloace stilistice personale (de regulă, spectaculoase), dar
fără a emite pretenția de universalizare a punctului de vedere propus.
Sistemul este cea mai înaltă formă de expunere a rezultatelor gândirii filosofice și,
de aceea, cea mai spectaculoasă. Ea a fost, totodată, și forma cea mai dezavuată mai ales
de către nonfilosofi, dar și de către filosofi, nu de puține ori. Ceea ce i se reproșează
sistemului este mai ales schematismul său și tendința de a prinde în cadre „rigide” toată
varietatea întregului pe care îl reprezintă lumea. Într-adevăr, propunându-și să fie o
explicare coerentă – dintr-un unic punct de vedere și cu ajutorul unui eșafodaj personal
de concepte – a tot ceea ce poate fi gândit și cunoscut de către om, sistemul poate crea
aceste impresii. Există sisteme integrale și sisteme parțiale. Cele integrale sunt puține.
Platon, Aristotel, Sf. Toma, Hegel, Blaga sunt în acest sens exemplele supreme.
Sistemele integrale se numesc așa deoarece ele caută să explice tot ceea ce este cunoscut
îndeobște de către om, nelăsând descoperită niciuna dintre problemele pe care le explică
filosofia în genere. Sistemele parțiale sunt mai numeroase, fără a fi nici ele foarte multe.
Aceste sisteme se dedică explicării totale a unei probleme anumite dintre cele dezbătute
îndeobște de către filosofie, fiind deci, expuneri sistematice ale unei discipline, de
regulă a unei discipline fundamentale a filosofiei. Așadar, avem sisteme parțiale
ontologice, gnoseologice etc. Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Wittgenstein, Noica
etc. sunt autori ai unor astfel de sisteme, ei fiind interesați toată viața lor de una sau
două dintre problemele fundamentale ale filosofiei: problema ontologică și problema
gnoseologică.
Descrieți pe scurt fiecare dintre modalitățile de prezentare a gândirii filosofice
enumerate în prezenta unitate de învățare.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
34
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Căutați alte exemple pentru fiecare dintre cele de mai sus.

Forme de expunere potrivite pentru prezentarea ideilor economice
Rezumat
Între prejudecățile pe care le are de întâmpinat filosofia se regăsește și aceea că
ea este expusă în texte extrem de greoaie, care iau forma dificil de parcurs a tratatului
filosofic. Or, deși într-adevăr aceasta este regula, asta nu înseamnă că nu există și
excepții; iar excepțiile respective nu sunt puține, după cum nu sunt puțini nici filosofii
care recurg la ele. Mulți filosofi au recurs la o sumedenie de alte moduri de a-și face
cunoscute rezultatele gândirii lor. Astfel, au existat filosofi, precum Socrate sau
Confucius, care au refuzat cu obstinație să-și „îngroape” gândirea în texte „moarte”,
preferând să o expună în discuții vii, purtate direct cu cei cărora voiau să o transmită.
Alături de această filosofie orală – și înrudită cu ea –, în istoria filosofiei universale
găsim o modalitate de expunere a gândirii filosofice sub forma unui dialog, la fel de viu,
între magistru și discipoli sau între discipolii supervizați de privirea atentă și
binevoitoare a magistrului. Aceasta este modalitatea la care a recurs Platon în
fermecătoarele sale Dialoguri, dar ea poate fi întâlnită și în arealul mai îndepărtat și, pe
nedrept, mai puțin vizitat, al culturii indiene, unde regăsim nu mai puțin fermecătoarele
Upanișade. Dar filosofii au avut inspirația de a-și face cunoscute ideile și în alte
modalități: unele mai spectaculoase, precum poemul (Lao Zi, Parmenide, Empedocle,
Lucretius etc.); altele aparent prozaice, precum scrisoarea (Seneca, Descartes, Leibniz
etc.) sau jurnalul personal (Marcus Aurelius, Noica); altele care angajează o modestie
35
jucată, menită să ascundă orgoliul autorului, precum aforismul (Heraclit, Nietzsche) sau
eseul (Hume, Montaigne, Camus, Cioran). Ce-i drept, modul de expunere specific
filosofiei este dat de tratatul sistematic sau de sistemul filosofic de-a dreptul, sistem care
poate fi întâlnit fie ca sistem conceptual, fie ca sistem disciplinar. Cele mai
spectaculoase, discutate și chiar controversate sisteme sunt cele realizate de „monștrii
sacri ai filosofiei universale” (Platon, Aristotel, Kant, Hegel), iar în filosofia
românească, Blaga și Noica.
Bibliografie
București, 2010.
MODULUL 6
Probleme și discipline filosofice. Disciplinele cunoașterii
Cuprins:
6.2. Considerații introductive despre problemele și disciplinele filosofiei
6.3. Discipline ale cunoașterii
6.3.1. Logica
6.3.2. Metodologia
6.5. Rezumat
6.6. Bibliografie
 Identificarea celor mai dezbătute probleme ale filosofiei
 Înțelegerea raportului dintre problemele filosofice și disciplinele filosofice
configurate în jurul acestora
36
 Cunoașterea și înțelegerea disciplinelor filosofice care cercetează posibilitățile
cognitive ale omului
Conținut
1. Considerații introductive. De-a lungul istoriei sale, filosofia a abordat
probleme dintre cele mai variate. Ea și-a format pe parcurs un set de teme pe care le-a
dezbătut mereu: ființarea, cunoașterea, omul, binele, frumosul, metoda etc. Toate aceste
probleme s-au coagulat ulterior sub forma unor discipline specifice ale filosofiei.
Problemele pe care le cercetează îndeobște filosofia nu au apărut însă toate încă de la
început și în mod simultan. Dimpotrivă, problemele filosofice și disciplinele aferente
care constituie sistemul peren al filosofiei s-au desfășurat în timp dintr-un nucleu inițial,
pe măsură ce spiritul uman a evoluat de-a lungul istoriei sale. Desfășurarea aceasta a
fost cea impusă de logica internă însăși a spiritului uman, care evoluează în toate
privințele de la simplu la complex. Astfel, mai întâi au apărut problemele mai simple,
iar apoi, pe rând, cele mai complexe și mai dificil de rezolvat. De asemenea, trebuie
specificat că, în unele cazuri, deși anumite probleme au fost abordate și în vechime, în
jurul lor s-a configurat o disciplină sistematică doar mai târziu.
Așadar, în ordine cronologică, era firesc ca prima problemă ce a reținut atenția
filosofiei să fi fost problema nașterii și structurii lumii. Era necesar ca mai întâi spiritul
cunoscător al omului să devină conștient de existența unei lumi exterioare lui, pentru ca
abia de aici să decurgă în continuare, unele din altele, toate celelalte întrebări ale
filosofiei, întrebări ce nu apar deloc întâmplător, ci se leagă într-o înlănțuire necesară.
Astfel, după prima întrebare – cum s-a născut lumea în care ne aflăm? – s-a impus ca
necesar răspunsul pentru altele, precum: cum pot eu cunoaște această lume? care sunt
mijloacele ce îmi stau la îndemână pentru cunoașterea ei? Apoi, din faptul că eu
conștientizez în procesul cognitiv atât propria mea existență, cât și pe cea a lumii
externe, decurg alte întrebări ce își așteaptă și ele răspunsul: ce înseamnă a fi? toate
lucrurile au același mod de ființare sau există moduri diferite de a fi? Întrebându-mă cu
privire la ființă și ființare, constat că realitățile ce mă înconjoară au un cuantum de ființă
diferit unele față de altele, unele fiind mai durabile, pe când altele sunt biete
evanescențe. De asemenea, analizând această chestiune, pot să îmi dau seama că unele
entități sunt materiale, altele ideale sau imaginare. Observând astfel de diferențe, se nasc
în mintea mea alte întrebări care își cer și ele răspunsul: există ceva nenăscut și
nepieritor care a dat naștere tuturor lucrurilor, sau tot ceea ce alcătuiește întregul
lumii se naște și piere, nimic nefiind primordial și etern? În continuare, observând că eu
sunt cel care se întreabă despre nașterea lumii, despre posibilitățile de a o cunoaște,
despre ființarea ei sau despre principiile ce au generat-o, în mod firesc se naște
întrebarea: cine sunt eu? sau ce este omul? Apoi, omul fiind o ființare complexă, care
creează opere culturale și valori, care caută în interacțiunea sa cu ceilalți realizarea
binelui și a dreptății, care își dorește să se bucure de frumos și fericire etc., se nasc și
întrebările cu privire la ce este cultura, valoarea, binele, adevărul, frumosul, dreptatea
ș.a.m.d.
37
Din expunerea de mai sus, vedem că problemele filosofiei pot face obiectul unei
deducții raționale dintr-o problemă primordială, care le face posibile pe toate celelalte.
și vedem, de fapt, că toate problemele filosofiei pot fi deduse din însăși definiția ei.
Similar deducerii problemelor, se poate opera și o deducere a disciplinelor filosofice din
acea definiție provizorie dar utilă a filosofiei, pe care am aflat-o mai înainte. Obiectul
filosofiei fiind lumea ca întreg, ea poate fi cercetată: sub aspectul generării și devenirii
ei – pe care le studiază cosmologia; sub aspectul principiilor și cauzelor ei prime –
metafizica; sub aspectul ființării ei – ontologia; sub aspectul posibilității omului de a o
cunoaște – logica, metodologia, gnoseologia, epistemologia, filosofia științei; sub
aspectul omului în calitatea sa de conștiință a realității complexe ce-l înconjoară și a
realității complexe care este el însuși – antropologia, filosofia culturii, filosofia
valorilor, etica, estetica, filosofia politică etc.
Nu toate problemele filosofice s-au bucurat mereu de același grad de interes. În
epoci diferite, unele probleme au reținut atenția mai mult decât altele. S-a observat de
multă vreme că problemele dominante au fost, în filosofia antică, ființa, și, în filosofia
modernă, cunoașterea. Ceea ce este adevărat. Însă, dacă ne raportăm la toate cele patru
mari epoci ale istoriei filosofiei, nu este greu să observăm că dominantele lor au fost:
ființa – pentru filosofia antică; Dumnezeu sau Ființa transcendentă – pentru filosofia
medievală; cunoașterea – pentru filosofia modernă; și omul, cu esența sa, cu valorile,
cultura, istoria lui etc. – pentru filosofia contemporană. În sfârșit, în ceea ce privește
disciplinele filosofice, se poate observa în istoria filosofiei că, de-a lungul timpului,
drept cele mai importante au fost considerate mereu a fi teoria cunoașterii și metafizica,
acestea fiind văzute de toți filosofii ca fiind discipline regale ale filosofiei, disciplinele
filosofice prin excelență.
Atunci când ești pus în situația de a alege ordinea de prezentare a problemelor
filosofice și a disciplinelor corespunzătoare, sunt posibile cel puțin trei perspective. În
principiu, această ordine poate fi una aleatorie, după cum poate fi una istoric-
cronologică sau una sistematică. Desigur, alegerea unei expuneri aleatorii ar fi total
nepotrivită filosofiei în calitatea sa de „sămădău”, „iconom” sau „manager” al
cunoașterii, al gândirii și al culturii umane în întregul lor. De aceea, nu se poate pune
problema decât să hotărăști între modalitatea cronologică și cea sistematică. Prima ar
presupune înfățișarea problemelor și disciplinelor filosofice exact în ordinea în care ele
au apărut pe parcursul dezvoltării filosofiei în istoria sa, iar cea de-a doua ar presupune
expunerea acelorași probleme și discipline plecând de la cele mai fundamentale către
cele mai marginale. Dintre cele două, o voi alege pe ultima, întrucât relevanța expunerii
în ordinea cronologică a apariției principalelor probleme și discipline filosofice a fost
deja subliniată puțin mai sus.
***
Întrucât o expunere pe larg a tuturor disciplinelor filosofice este imposibilă într-un
simplu curs de introducere în filosofie, consider că este mai util să le trecem sumar în
revistă pe toate cele care s-au impus atenției cvasi-generale a filosofilor până în
momentul de față. Așa cum se va vedea de aici înainte, majoritatea disciplinelor au
apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, fapt
ce se poate explica mai ales prin tendința generală de specializare a cercetării, tendință
38
adusă de spiritul științific modern, dar acesta se poate explica și prin creșterea
volumului de informații ce s-a produs de-a lungul evoluției istorice a filosofiei.
În acest context, trebuie spus că, deși istoria filosofiei este regina disciplinelor
filosofice și ar merita ca această expunere să înceapă cu ea, din rațiuni care țin de
împărțirea judicioasă a materialului de prezentat – dar și pentru că despre istoria
filosofiei ca obiect (apariția succesivă în timp a concepțiilor filosofice individuale) va fi
vorba mai târziu –, atunci când voi vorbi despre istoria filosofiei ca obiect, voi vorbi și
despre istoria filosofiei ca disciplină filosofică.
În cadrul prelegerii de față și în cea imediat următoare, voi prezenta grupajul
acelor discipline care au ca obiect faptul cunoașterii lumii de către om, urmând ca alte
câteva prelegeri să fie rezervate disciplinelor care au ca obiect ființa sau ceea ce este și,
respectiv, pe cele ce au ca obiect omul însuși în diversele lui moduri de manifestare. Se
cuvine a se începe expunerea sistematică a disciplinelor filosofice cu disciplinele
cunoașterii deoarece, în ordinea explicației, ele sunt mai fundamentale, de înțelegerea
lor depinzând înțelegerea tuturor celorlalte.
2. Disciplinele cunoașterii.
Cele mai importante și, deci cele mai discutate dintre disciplinele filosofice care
au ca obiect posibilitatea cunoașterii lumii de către om sunt: logica, metodologia, teoria
cunoașterii (sau gnoseologia), epistemologia (sau teoria cunoașterii științifice) și
filosofia științei.
a. Logica (< gr. logike = „știința gândirii”) are ca obiect studiul gândirii corecte,
în funcție de condițiile, legile și regulile acesteia. Problema ei fundamentală o reprezintă
inferențele, cu scopul de a distinge între inferențele valide/corecte și cele nevalide/
incorecte. Logica fiind o știință formală, asemenea matematicii, ea se interesează doar
de forma logică a inferențelor și nu atât de conținutul lor. Sigur, nici conținuturile nu-i
sunt complet indiferente, dar ea se poziționează în raport cu acestea doar ca un
instrument de analiză a corectitudinii lor. Deoarece există forme foarte variate de
inferență, logica s-a constituit în timp sub forma a două discipline fundamentale: logica
formală clasică sau logica generală și logica formală modernă sau logica simbolică.
Prima este o logică a termenilor, fiindcă ea studiază raționamentele în funcție de
legăturile dintre termenii ce există în propozițiile ce alcătuiesc raționamentele. Tocmai
de aceea, înainte de a studia raționamentele, ea studiază termenii/noțiunile/conceptele,
respectiv, judecățile/propozițiile. Noțiunile, judecățile și raționamentele, împreună cu
cele patru principii ale gândirii (identitatea, noncontradicția, terțului exclus și rațiunea
suficientă) constituie problematica logicii generale. Ea este o logică bivalentă, deoarece
nu acceptă decât două valori de adevăr: A/F. Din punct de vedere istoric, logica
tradițională a fost fundată de Aristotel, fiind dezvoltată de stoici, medievali și moderni.
Ea este strâns legată de ontologie, considerându-se că reflectă, prin legile ei
fundamentale (cele patru mai sus amintite), legile realității. Într-adevăr, principiile
logicii și cele ale realității coincid.
Spre deosebire de logica clasică, cea modernă nu este doar pur formală, ci este și
intens formalizată, ea eliminând aproape total limbajul natural, cu scopul obținerii unei
rigori sporite. Ea folosește un limbaj formalizat care recurge la simboluri speciale
pentru toate elementele sale: propoziții (p, q, r etc.), operatori (&, v, →), valori de
39
adevăr (A, F), precum și la reguli speciale pentru folosirea lor. Obiectul ei îl constituie
calculul propozițional, calculul predicatelor, relațiile și clasele. Ea nu se întemeiază pe
principiul bivalenței, multiplele ei variante fiind, într-o măsură mai mică sau mai mare,
polivalente; adică, admit mai multe valori de adevăr, pe lângă A și F. Numită și logică
matematică sau logistică, ea a fost inițiată de George Boole și Gotlob Frege, fiind
fundată și dezvoltată de Bertrand Russell, Alfred North Whitehead și David Hilbert.3
b. Metodologia (< gr. methodos + logos = „teoria modului de cercetare”) este
disciplina filosofică ce studiază metodele folosite de toate demersurile cognitive umane
ca instrumente menite să ajute la eficientizarea cunoașterii umane. Ca atare, metoda în
genere este concepută ca fiind un ansamblu de reguli, operații și procedee coerente care
au ca scop o cercetare eficientă a problemelor în vederea descoperirii adevărului. La fel
ca în cazul oricărui demers cognitiv, creativ sau acțional, și filosofia și-a pus problema
metodei, a căii de urmat pentru atingerea unui scop. Am putea spune chiar că filosofia
este obligată într-o mai mare măsură să procedeze în acest fel, dat fiind faptul că ea este
cea care dă seama de orice demers uman de cunoaștere, creație și acțiune. Ca urmare,
metodologia a devenit una dintre disciplinele ei importante. Astfel, de-a lungul timpului,
filosofia a revenit adesea asupra problematicii metodei, mulți dintre filosofii cei mai
importanți rezervându-i un spațiu generos în eforturile lor de gândire. Totuși, deși
meditația cu privire la necesitatea metodei în cunoaștere datează din antichitatea greacă
(Socrate, Platon, Aristotel), ea fiind adâncită în epoca modernă prin eforturile lui
Francis Bacon și René Descartes, despre metodologia ca disciplină filosofică pe deplin
constituită se poate vorbi abia începând cu sec. al XIX-lea.
Spre deosebire de logică, care este o disciplină formală, metodologia este una
aplicată. Dacă prima are ca obiect noțiunile, judecățile și raționamentele, pe acestea din
urmă studiindu-le indiferent de conținutul lor (de aceea este „formală”), obiectul
celeilate este studiul regulilor și proceselor raționale menite să ghideze cercetarea. Din
punct de vedere sistematic, ca disciplină, metodologia stă undeva între logică și
gnoseologie, unii apropiind-o mai mult de cea dintâi, alții de cea de-a doua, iar alții
considerând-o ca pe o disciplină independentă, chiar dacă strâns legată de celelalte
două. Obiectul metodologiei îl reprezintă studiul metodelor propuse de-a lungul istoriei
gândirii omenești, adică studiul principiilor și al proceselor menite să ghideze orice
demers de cercetare, fie el filosofic, științific sau acțional.
Întrucât metoda trebuie înțeleasă ca un procedeu gândit a fi adecvat atingerii unui
scop, iar scopurile sunt foarte variate, se înțelege că și metodele sunt multiple și variate.
Ele pot avea diferite trepte de generalitate, de la cele specifice unei singure științe (de
exemplu, analiza cantitativă în chimie sau dialectica în filosofie), trecând prin cele
folosite în mai multe științe (metodele statistice, cele matematice etc.), până la cele mai
generale, care sunt folosite în filosofie și în toate științele: analiza, sinteza, inducția și
deducția.
3
La noi, dintre cei care s-au ocupat de logică, se cuvin a fi amintiți: Dimitrie Cantemir, Samuil Micu-
Klein, Titu Maiorescu, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Grigore C. Moisil, Alexandru Surdu, Sorin
Vieru.
40
1. Arătați care este problema de început a filosofiei și care este succesiunea rațională a celorlalte
probleme ale ei.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Arătați legătura dintre problemele filosofie și disciplinele configurate în jurul acestora.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Care sunt cele două forme mari ale logicii și prin ce se diferențiază ele?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. care este locul și specificul metodologiei între disciplinele filosofice care au ca obiect
cunoașterea lumii de către om?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. În baza cunoștințelor acumulate în liceu la disciplina Logică, produceți câteva exemple
proprii de silogisme și implicații propoziționale valide din domeniul științei economice.
2. Arătați care sunt principalele metode la care se recurge în cadrul cercetării economice.

Problema primordială a științei economice și problemele secundare decurg din aceasta
Rezumat
Filosofia în întregul ei este un Sistem cvasi-complet al cunoașteri umane. Ea ni se
prezintă ca fiind astfel tocmai pentru că se configurează ca un sistem de probleme care decurg
logic unele din altele, plecând de la o problemă inițială care, pe măsură ce exigențele raționale
ale spiritului uman cunoscător au crescut, a generat alte noi și noi probleme. Și, asta, pe bună
dreptate. Căci, pentru a fi sigur de răspunsul meu la prima întrebare (cum s-a născut lumea în
care trăim), trebuie să știu care sunt puterile mele cognitive, ce tipuri de ființare pot fi
identificate și, poate, înainte de toate, trebuie să știu cine sunt eu, trebuie să știu ce este omul.
41
Deloc întâmplător, în contextul unei atare, discuții sunt amintite celebrele întrebări kantiene
(Ce pot să știu?, Ce trebuie să fac?, Ce-mi este îngăduit să sper? și Ce este omul?), care
circumscriu, cu o aparență de înșelătoare simplitate, aria problematică și disciplinară a filosofiei.
Plecând de la întrebările kantiene, pot fi asamblate toate problemele și disciplinele filosofice în
trei mari grupuri: disciplinele filosofice care studiază problema cunoașterii, disciplinele
filosofice care studiază problema ființei sau a faptului de a fi și a modurilor de ființare și
disciplinele filosofice care au ca obiect omul sub toate formele lui de manifestare.
În cadrul acestei unități de învățare s-a început expunerea disciplinelor filosofice care
au ca obiect cunoașterea lumii de către om, anume logica și metodologia, demers ce va fi
completat în următoarea unitate de învățare cu expunerea teoriei cunoașterii, a epistemologiei și
a filosofiei științei. Începerea discuției despre problemele și disciplinele cunoașterii este
justificată de faptul că, în ordinea încercării noastre de a înțelege lumea în care trăim, este
necesar să ne înțelegem în primul rând pe noi înșine în calitatea noastre de ființe capabile de
cunoaștere. Iar întrucât logica și metodologia sunt primordiale în acest sens, era necesar să
începem cu ele. Cu acest prilej, am văzut că logica este o „știință a gândirii”, care se preocupă
de condițiile pe care trebuie să le satisfacă gândirea noastră pentru a fi siguri că modul în care
ne efectuăm și expunem rezultatele procesului nostru cognitiv sunt valide. De cealaltă parte,
metodologia se îngrijește ce cercetarea necesității recursului la metodă în demersurile noastre de
cercetare și la identificarea metodelor potrivite pentru fiecare tentativă cognitivă.
Bibliografie
Macoviciuc, Vasile (coord.), Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE, București,
2010.
Pierce, Ch. S., Semnificație și acțiune, Humanitas, București, 1990.
MODULUL 7
Problemele și disciplinele cunoașterii (continuare)
Cuprins:
7.2. Gnoseologia sau teoria generală a cunoașterii
7.2.1. Problema surselor cunoașterii
7.2.2. Problema adevărului
7.3. Epistemologia sau teoria cunoașterii științifice
7.4. Filosofia științei
7.6 Rezumat
7.7. Bibliografie
42
 Cunoașterea și înțelegerea disciplinelor filosofice care cercetează posibilitățile
cognitive ale omului
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de subiect, obiect, sursă, trepte, rezultate
etc. ale cunoașterii
Conținut
a. Gnoseologia (< gr. gnosis + logos = „teoria cunoașterii”) sau teoria
cunoașterii este disciplina ce are ca obiect cunoașterea de către om a realității.
Capacitatea omului de a cunoaște este definitorie pentru el, aceasta fiind unul dintre
atributele sale esențiale, care îl diferențiază net în raport cu restul regnului animal.
Deloc întâmplător, Aristotel spunea că omul este o ființă care are prin natura sa
impulsul către cunoaștere, indiferent că este vorba de cunoașterea pentru un scop
imediat sau despre cunoașterea de dragul cunoașterii însăși. Tocmai de aceea, interesul
pentru analiza filosofică a cunoașterii își are începuturile încă din zorii filosofiei și a
rămas până astăzi ca una dintre problemele centrale ale acesteia. Deja Heraclit,
Parmenide, Socrate, Platon și Aristotel au investit eforturi considerabile în faptul de a
găsi distincția necesară între simpla opinie (doxa) și cunoașterea veritabilă (episteme),
sau, altfel spus, între simpla receptare subiectivă a realității și cunoașterea propriu-zisă
sau obiectivă, între ce cred eu că este și ce este în mod real. Totuși, deși problema
cunoașterii reprezenta încă din antichitate o problemă filosofică ce suscita interesul
tuturor celor ce se ocupau cu filosofia, ea nu a devenit cu adevărat problemă centrală a
filosofiei decât odată cu epoca modernă, atunci când se conturează cele două orientări
majore (empirismul și raționalismul) care au încercat să o explice în mod sistematic. În
vremea noastră, ea este considerată de către unii gânditori ca fiind unica problemă
filosofică ce merită atenție.4
Între problemele analizate de teoria cunoașterii intră: definiția cunoașterii, subiectul
cunoașterii și obiectul acesteia, rezultatele procesului cognitiv, izvoarele sau facultățile
cognitive, tipurile de cunoaștere și nivelurile acesteia etc. De asemenea, pentru a valida
anumite conținuturi mentale (rezultatul procesului cognitiv) ca fiind cunoștințe, ea mai
cercetează problema întemeierii cunoașterii și problema adevărului (esența și criteriile
acestuia).
Cu privire la majoritatea acestor probleme, acordul majorității filosofilor este
obținut fără a se fi prilejuit dispute interminabile. Astfel, putem spune că din istoria
filosofiei se desprinde o definiție a cunoașterii ca fiind procesul de producere a unor
cunoștințe de către subiectul cunoscător în relație cu obiectul de cunoscut. Ca subiect al
cunoașterii (cine cunoaște) este considerat a fi omul în sens generic (la nivel individual
nu avem de-a face cu o cunoaștere propriu-zisă, ci cu simpla opinie subiectivă); iar
obiectul cunoașterii (ce anume este cunoscut) este lumea în întregul ei și lucrurile care o
alcătuiesc. Rezultatele procesului cognitiv sunt cunoștințele: adică senzațiile, percepțiile
și reprezentările (pe treapta senzitivității), respectiv, noțiunile, conceptele, judecățile și
raționamentele (pe cea a gândirii). Ca tipuri de cunoaștere, se distinge între: cunoaștere
4
Dintre filosofii români care au fost preocupați de problematica gnoseologică, merită amintiți mai ales:
Dimitrie Cantemir, Vasile Conta, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Rădulescu-Motru, Petre P.
Negulescu etc.
43
intuitivă și cea reflexivă, empirică și teoretică, pozitivă și speculativă, rațională și
mistică etc. Iar ca niveluri ale ei se distinge între cunoașterea comună (descrisă ca
spontană, directă și intuitivă) și cea științifico-filosofică (care este critică, reflexivă,
obiectivă). Alte probleme ale gnoseologiei – precum problema surselor cunoașterii și
cea a adevărului – au prilejuit însă dispute mult mai aprinse. Tocmai de aceea, ele vor fi
înfățișate un pic mai pe larg.
De-a lungul istoriei filosofiei, au fost identificate mai multe facultăți cognitive sau
surse/izvoare ale cunoașterii de care ar dispune subiectul uman. Acestea sunt: simțurile,
memoria, intuiția, intelectul, rațiunea, capacitatea speculativă, revelația divină etc.
Dintre ele, de cea mai mare atenție s-au bucurat însă mai ales simțurile și rațiunea,
asupra cărora s-au aplecat analitic în epoca modernă empirismul și raționalismul, dar și
Imm. Kant.
Empirismul – reprezentat de Francis Bacon, John Locke, David Hume etc. – a
considerat că sursa infailibilă a întregii cunoașteri o reprezintă experiența sau simțurile.
Aceștia credeau că nu doar reprezentările, ci și toate noțiunile, ideile, judecățile și
raționamentele noastre își au originea în senzațiile și percepțiile oferite de simțuri.
Conform lor, intelectul este, în starea sa inițială, originară, o simplă tabula rasa. După
ei, nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai întâi în simțuri (nihil est in intellectu
quod non prius fuerit in sensu). Intelectul nu posedă nici idei înnăscute și nici nu are
capacitatea de a crea singur, fără simțuri, idei care să fie aplicabile realității. Abia pe
baza datelor senzoriale poate el să formeze idei simple și apoi idei complexe. Cel dintâi
filosof modern care întreprinde o cercetare sistematică a cunoașterii este empiristul
englez John Locke, în Eseu asupra intelectului omenesc (1690). Contrar titlului modest,
analiza sa nu e o simplă „încercare”, ci este un demers sistematic de cercetare a
cunoașterii omenești, un demers care caută să stabilească cu claritate care este originea
acesteia, ce îi dă certitudinea, ce face diferența dintre simpla opinie și cunoașterea
obiectivă (cea care obține un asentiment general) și care sunt limitele cunoașterii în
genere.
„Încercarea” lui Locke a stimulat cercetările asupra cunoașterii în rândul celorlalți
empiriști, dar a produs o puternică reacție inclusiv în partida adversă, cea a
raționaliștilor. Astfel, Gottfried Wilhelm von Leibniz, în Nouveaux essais sur
l’entendement humain, răspunde că, într-adevăr, nimic nu a fost în intelect, în afară de
intelectul însuși (nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu; nisi ipse
intellectus). Altfel spus, Leibniz arată inconsecvența lui Locke, el spunând că dacă nu e
acceptabilă existența unor idei înnăscute, gata formate în intelect încă de la naștere, asta
nu înseamnă că trebuie să respingem și ineitatea intelectului însuși. Într-adevăr, nu
există idei înnăscute, dar intelectul ca atare, dimpreună cu structurile lui și cu abilitățile
sale de a crea idei, sunt înnăscute. Dacă nu ar fi așa, cunoașterea nu ar mai fi posibilă.
Dovadă stau în acest sens toate acele adevăruri necesare ale metafizicii, moralei sau
dreptului ce nu își au originea în simțuri, ci doar în intelect; adică, independent de
experiență, a priori. Raționalismul (reprezentat și de René Descartes, inițiatorul acestei
orientări de gândire, și Baruch Spinoza) resemnifică noțiunea de a priori. Dacă la
Aristotel a priori (ex aprioribus) însemna cunoașterea lucrurilor prin rațiunea lor de a fi,
iar a posteriori (ex aposterioribus) era cunoașterea prin efectele lucrurilor, pentru
44
raționalism, cunoașterea a priori este cunoașterea independentă de experiență,
cunoașterea ce derivă din rațiunea pură.
Empiriștii și raționaliștii nu au făcut, însă, decât să deschidă adevărata discuție
sistematică asupra faptului cunoașterii. Cel care întemeiază cu adevărat disciplina
numită mai târziu teoria cunoașterii sau gnoseologie este Imm. Kant, care o definește
drept critică a rațiunii pure, adică, critică a cunoștințelor universale și necesare. În
demersul întreprins de el, Kant reușește o sinteză între cele două orientări anterioare,
arătând că procesul cunoașterii nu se poate desfășura decât prin conlucrarea dintre
simțuri și gândire, că niciuna dintre ele nu poate asigura cunoașterea de una singură.
Potrivit lui Kant, rațiunea fără simțuri ar fi goală, iar simțurile fără rațiune ar fi oarbe. El
mai spune că noi nu avem acces decât la fenόmen și nu la lucrul în sine (nomen), adică,
noi cunoaștem realitatea nu exact așa cum este ea, ci o cunoaștem în funcție de felul în
care suntem noi articulați ca subiecți cunoscători, cu specificul simțurilor noastre etc.
Cunoașterea adevărului este idealul oricărui proces cognitiv. Tocmai de aceea,
problema adevărului a fost una dintre problemele gnoseologice care au suscitat un uriaș
interes din partea filosofilor. Cu privire la esența adevărului au fost emise trei teorii
principale: a corespondenței, a coerenței și cea pragmatistă. Teoria adevărului-
corespondență spune că adevărul este, în esența lui, corespondența dintre lucruri și
enunțurile noastre în legătură cu ele. Această teorie a fost formulată de Aristotel, ea
fiind apoi preluată de cei mai mulți dintre filosofii ulteriori. Celelalte două teorii au fost
formulate în perioada contemporană. Doctrina adevărului-coerență afirmă că adevărul
este coerența unui enunț dat cu alte enunțuri dintr-un sistem, enunțuri deja dovedite ca
adevărate. Această doctrină săvârșește eroarea de a confunda esența adevărului cu unul
dintre criteriile lui posibile. În sfârșit, teoria pragmatistă consideră că adevărul nu e un
atribut al cunoștințelor noastre ca atare, ci unul al utilității lor pentru noi. Adică, potrivit
acestei doctrine, dacă o cunoștință se vădește ca fiind de folos pentru noi, este, prin
însuși faptul, adevărată. Din păcate, această teorie confundă adevărul cu procesul de
verificare a lui, fără a oferi un criteriu veritabil în acest scop.
Fiecare dintre aceste teorii a considerat că prin definiția dată adevărului, este oferit,
totodată, și un criteriu de deosebire între enunțurile adevărate și cele false. Deci, că
utilitatea, coerența și corespondența ar fi și criterii ale adevărului. La rigoare, însă, doar
teoria corespondenței oferă definiția adevărului și doar corespondența și coerența sunt
criterii valide ale adevărului. Pragmatismul nu oferă nici măcar un criteriu al adevărului,
de vreme ce există idei care sunt utile, dar care se dovedesc a fi neadevărate (așa cum
sunt superstițiile, prejudecățile etc.). Drept urmare, teoria pragmatistă încalcă principiul
identității, afirmând – implicit și paradoxal – că adevărul este fals și că falsul este
adevărat. Deși valide, nici celelalte două criterii nu au valabilitate universală. Astfel,
criteriul corespondenței este un criteriu valabil numai pentru cunoștințele de tip empiric
(din științele factuale), pe când cel al coerenței este valabil mai mult în cazul
cunoștințelor de tip aprioric (logică, matematică), pe când în cazul cunoștințelor factuale
este necesar, în cele din urmă, recursul la criteriul corespondenței. În plus, există
sisteme de propoziții coerente care nu sunt și adevărate, după cum există și propoziții
care trebuie acceptate ca adevărate în ciuda imposibilității verificării lor (principiile
logice). Rezultă, așadar, că niciunul dintre aceste criterii nu este suficient de unul singur
45
pentru a întemeia adevărul. Abia împreună o pot face. Dar fundamentală rămâne
corespondența.
În afară de problema esenței și criteriilor adevărului, în legătură cu acesta s-a pus în
discuție și problema tipurilor de adevăr. Imm. Kant a propus două clasificări larg
acceptate. Acesta distingea, din punctul de vedere al experienței, între adevăruri
raționale sau a priori (“Toate triunghiurile au trei laturi”) și adevăruri empirice sau a
posteriori („Unele mere sunt roșii.”). Pe de altă parte, din punctul de vedere al
informației aduse, el mai distingea între adevăruri analitice, acele enunțuri care nu aduc
un spor cognitiv, întrucât, în cazul lor, predicatul nu aduce mai multă informație decât
cea prezentă în subiect („Toate corpurile sunt întinse”); și adevăruri sintetice, adică
acele propoziții în care predicatul aduce informații noi, care nu sunt cuprinse în subiect
(„Toate corpurile sunt grele.”). La prima vedere, ar putea părea că, judecățile analitice
ar fi a priori, iar cele sintetice ar fi a posteriori. Însă, dacă vom combina cele două
criterii, vom observa că în timp ce adevărurile analitice sunt, într-adevăr, în mod necesar
doar apriorice, de cealaltă parte, judecățile sintetice pot fi ori empirice ori apriorice.
Judecățile sintetice a priori sunt, prin excelență, judecățile matematice, care, deși nu se
întemeiază pe experiență ci pe rațiunea pură, aduc informații noi, ca de exemplu în
operația: 7+5=12. Scopul cunoașterii stă după Kant în încercarea de obținere a
cunoștințelor sintetice a priori, întrucât acestea îmbogățesc cunoștințele noastre și sunt
științifice, adică necesare și universale.
O altă clasificare larg uzitată este aceea care deosebește între adevărul relativ și
adevărul absolut. Adevărul absolut, ca reflectare integrală a realității, poate fi gândit fie
ca o potențialitate ce stă dinaintea omului ca specie, ca ceva de atins în evoluția
generațiilor, fie ca o realitate ce stă numai la îndemâna unei Persoane Absolute
instanțiată în transcendent. Adevărul este relativ în măsura în care el este formulat de
subiectul cunoașterii, dar și întrucât cunoașterea lui este un proces în continuă creștere,
ce se îmbogățește permanent. Acest adevăr uman relativ, obținut procesual, este însă și
obiectiv, în măsura în care el exprimă ceva ce nu depinde de subiect, ci este impus de
realitate și acceptat ca atare de majoritatea subiecților cunoscători.
Diferența dintre simpla opinie/credință individuală și cunoștința obiectivă este dată
de faptul întemeierii. Pentru a întemeia o opinie, este necesar exercițiul critic al îndoielii
prealabile și oferirea unor argumente convingătoare pentru majoritatea subiecților
cunoscători individuali. Dacă opinia rezistă îndoielii și dacă argumentele sunt larg
acceptate, atunci avem de-a face cu o opinie adevărată sau cunoștință. Așadar, pentru a
se putea vorbi despre cunoaștere și cunoștință în adevăratul înțeles al acestor concepte,
este nevoie să fie întrunite trei condiții absolut necesare: 1) formularea unei propoziții
cu sens care să exprime un conținut mental; 2) acea propoziție trebuie să se refere la
ceva real (adică trebuie să fie adevărată); și 3) trebuie să poată fi întemeiată prin
probare/argumentare. Deci, dacă cunoașterea este procesul de acumulare a unor
informații, cunoștința este rezultatul acestui proces și poate fi definită ca fiind o
propoziție adevărată și întemeiată. Dacă opusul adevărului este falsul, opusul
cunoașterii este eroarea.
b. Epistemologia (< gr. episteme + logos = „teoria cunoașterii științifice”) este o
ramură mai nouă a gnoseologiei, cea care studiază trăsăturile, structurile, metodele,
formele, valoarea, obiectivitatea și adevărul cunoașterii științifice. Epistemologia a luat
46
naștere ca disciplină filosofică independentă în anii ’20–’30 ai secolului XX mai ales
datorită eforturilor reprezentanților Cercului de la Viena (Rudolf Carnap, Moritz
Schlick, Otto Neurath, Hans Reichenbach), însă ea a fost pregătită de cugetările
anterioare asupra științei (Auguste Comte, Henri Poincaré, John Stuart Mill) și de
investigațiile metodologice ale lui Descartes, Bacon, Newton sau Kant.
Problemele principale ale epistemologiei privesc identificarea criteriilor științificității,
selecția teoriilor și structura explicației științifice. În ceea ce privește criteriile de distingere
între teoriile științifice și cele non-științifice (speculative), trei dintre acestea au întrunit
consensul epistemologilor: consistența sau caracterul non-contradictoriu al teoriilor;
testabilitatea sau falsificabilitatea lor potențială; și fecunditatea sau capacitatea unei teorii
de a rezolva cât mai multe probleme dintre cele lăsate nerezolvate de alte teorii. Selecția
între două sau mai multe teorii concurente care explică aceleași fenomene se face în funcție
de simplitatea unei teorii, compatibilitatea ei cu alte teorii deja acceptate, dar și de calitatea
ei „estetică”. Cât privește structura explicației științifice, aceasta constă în faptul că o teorie
se subsumează unei legi generale, fiind deductibilă din aceasta.
Epistemologia studiază, de asemenea, și statutul teoriilor științifice, pe care îl definește
prin trei aspecte principale: semantica limbajului științific (înțelesul termenilor folosiți de
știință), sintaxa logică a teoriilor (raporturile formale dintre enunțurile științei) și
pragmatica discursului științific (felul în care aserțiunile din teoriile științifice pot rezolva
o problemă). Diversele orientări din epistemologie au pus în mod diferit accentul pe una
sau alta dintre cele trei componente. Astfel, empirismul logic (Cercul de la Viena) a
accentuat mai mult pe sintaxă, considerând că epistemologia trebuie să fie o „logică
aplicată” a științei; după anii ’60 ai secolului trecut, structuralismul (Michel Foucault,
Stephane Lupasco) a îndreptat interesul epistemologiei mai mult spre semantică; iar mai
nou interesul epistemologilor se îndreaptă spre pragmatică. Alte orientări epistemologice
importante sunt: raționalismul științific (Albert Einstein, Gaston Bachelard, Ferdinand
Gonseth), raționalismul critic (Karl Raimund Popper), epistemologia genetică (Jean
Piaget). Dintre epistemologii „neafiliați” trebuie amintiți: Thomas Kuhn, Paul Karl
Feyerabend, Mario Bunge, Ilya Prigogine etc.
Ca grad de generalitate, se distinge între o epistemologie generală, care are ca obiect
cunoașterea științifică în întregul ei; epistemologii regionale: epistemologia științelor
naturii și cea a științelor sociale; și epistemologii speciale, aferente fiecărei științe în parte
(epistemologia fizicii, a științei economice etc.). Între epistemologiile științelor socio-
umane, cea a științei economice ocupă un loc important, economia constituindu-se ca
știință înaintea tuturor științelor sociale. De altfel, primele legi sociale descoperite au fost
legile economice. Mai mult, știința economică a fost cea dintâi știință socială care s-a
matematizat, folosind prima instrumentele statistice pentru analiza fenomenelor studiate și
pentru realizarea unor cunoștințe cu un grad de certitudine mai ridicat. Tocmai de aceea, se
poate spune că, între științele sociale, legile statistice cu care operează știința economică
sunt dintre cele mai sigure și, deci, cu gradul de predictibilitate cel mai ridicat. Totuși, deși
știința economică posedă toate aceste calități, ea nu este o știință exactă. Între ea și științele
exacte există numeroase diferențe, produse mai ales de obiectul lor. În afară de diferența
dată de legi (statistice vs. necesare/naturale), știința economică se mai deosebește de
științele naturii și prin faptul că ea nu poate recurge la experiment pentru a-și testa
ipotezele formulate. Sigur, această imposibilitate nu e una naturală, ci una morală, căci
47
cine ar accepta să fie cobaiul unor experimente economice? O altă diferență semnificativă
provine din obiectul ei, care – dincolo de bunuri, servicii, mărfuri – este, în ultimă instanță,
omul, producătorul și beneficiarul acestora. Or, omul nu are „docilitatea” pe care o are
obiectul științelor naturale, el fiind o ființă liberă și impredictibilă.
c. Filosofia științei este o cercetare a științei care se ridică la un nivel de analiză
superior cele realizate de epistemologie. Dacă aceasta din urmă studiază știința dinlăuntrul
ei, cea dintâi o analizează nu doar sub aspectele mai sus amintite, ci și sub aspectul
statutului lor ontologic și din punctul de vedere al relațiilor cunoașterii științifice cu
celelalte forme ale cunoașterii umane. Deși constituită recent ca disciplină independentă,
rădăcinile ei se întind până la Aristotel, în analizele științei demonstrative efectuate de
acesta. Contribuții importante în filosofia științei au avut Bacon, Descartes, Kant, Mill.
Momentul nașterii ei poate fi fixat la începutul secolului XX, în meditațiile asupra științei
efectuate de Ernst Mach, Emile Boutroux, Henri Poincaré și Leon Brunschwicg. Ulterior,
contribuții importante au avut filosofi și oameni de știința precum: A. Einstein, Niels Bohr,
Max Born, Werner Heisenberg, R. Carnap, K.R. Popper, F. Gonseth etc., orientările din
filosofia științei fiind cam aceleași cu cele din epistemologie.
1. Care sunt problemele dezbătute îndeobște de către teoria cunoașterii?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care sunt principalele surse ale cunoașterii omenești și teoriile filosofice formulate în
legătură cu ele?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Care sunt principalele teorii cu privire la esența adevărului?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Expuneți pe scurt specificul epistemologiei și locul ei între disciplinele filosofice ale
cunoașterii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
48
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
5. Prin ce se deosebește filosofia științei de epistemologie?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Indicați câteva modalități de utilizare ale surselor principale ale cunoașterii omenești
în știința economică.
2. Examinați distincția dintre adevărul relativv și adevărul absolut în orizontul științei
economice.

Specificul cunoașterii economice
Rezumat
Teoria cunoașterii sau gnoseologia este fundamentală între disciplinele filosofice
care încearcă să explice posibilitatea cunoașterii lumii de către om. Ea își propune să
definească principalele concepte care ne sunt necesare pentru a înțelege dacă și cum este
posibilă această cunoaștere. Astfel, ea analizează concepte și probleme precum:
subiectul cunoașterii, obiectul cunoașterii, tipurile și nivelurile acesteia, respectiv,
sursele și rezultate procesului cognitiv. Nu în ultimul rând, o problemă fundamentală
discutată de gnoseologie este cea a întemeierii cunoașterii, care o implică pe cea a
adevărului. Dacă cu privire la marea majoritate a acestora au întrunit de regulă un larg
acord, în cea ce privește problema surselor cunoașterii și ce a adevărului, disputele au
fost mai aprinse. Tocmai de aceea, asupra lor s-a și întârziat mai mult în cadrul acestei
unități de învățare, fiind prezentate cele trei mari teorii despre originea cunoștințelor
noastre (empirismul, raționalismul și criticismul kantian) și cele trei teorii mai
importante cu privire la problema întemeierii cunoașterii sau problema adevărului
(teoria corespondenței, teoria coerenței și teoria pragmatistă a adevărului).
Având în vedere faptul că în lumea noastră contemporană știința are asigurat un
credit major în ceea ce privește calitatea cunoștințelor pe care ea ni le oferă, o
prezentare separată a fost alocată acelor discipline filosofice mai importante care au ca
scop analiza cunoașterii științifice. Acestea sunt epistemologia și filosofia științei,
diferența esențială dintre ele fiind dată de faptul că, în tip ce epistemologia studiază
49
cunoașterea științifică dinlăuntrul ei – încercând să lămurească mai ales semantica,
sintaxa și pragmatica discursului științific cercetat în el însuși –, de cealaltă parte,
filosofia științei cercetează cunoașterea științifică prin raportarea ei la celelalte
modalități cognitive de care dispune omul.
Bibliografie
București, 2010.
Blackburn, Simon, O introducere convingătoare în filosofie, Editura ALL, București,
2009.
MODULUL 8
Filosofia și problematica omului. Ființa umană și ființa în genere
Cuprins:
8.2. Ontologia
8.3. Cosmologia sau filosofia naturii
8.5. Rezumat
8.6. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de ființă, ființare, neființă, neant
 Identificarea obiectului ontologiei și al cosmologiei sau filosofiei naturii
 Aplicarea metodei comparării sensurilor unui concept în limbi diferite în vederea
înțelegerii mai profunde a lui
50
Conținut
Pentru o mai bună înțelegere a disciplinelor care au ca obiect al lor de investigație
ființa umană și, de asemenea, pentru a identifica mai bine statutul, loc și specificul
metafizicii în rândul disciplinelor filosofice în general, este necesară o discuție
preliminară cu privire la celelalte două discipline filosofice care au ca obiect ființa sau
faptul de a fi sub toate formele lui identificabile de către un demers rațional cu intenții
de completitudine, așa cum este filosofia. Tocmai de aceea, trebuie să vorbim puțin
despre ontologie, ca disciplina cea mai generală dintre ele, și despre cosmologie sau
filosofia naturii ca disciplină ce studiază existența materială, din cadrul căreia și omul
face parte.
Fără a fi mai puțin fundamentale decât cele configurate în jurul problemei
cunoașterii, disciplinele ființei vin într-un al doilea rând în ordinea expunerii numai
întrucât noi trebuie să înțelegem mai întâi ce și cum putem cunoaște, pentru ca abia apoi
să vedem ce poate fi cunoscut și în ce condiții. Principalele discipline ale ființei sunt:
ontologia, cosmologia și metafizica.
a. Ontologia (< gr. ontos + logos = „teoria ființei”) este disciplina filosofică ce are
ca obiect însăși esența și existența ființei. Drept urmare, înțelegem că ea ne lămurește ce
este ființa ca ființă sau faptul de a fi ca atare (ens ut sic), dar ne indică și trăsăturile
comune pe care le împărtășesc toate tipurile de ființări. Adică, ea lămurește ce înseamnă
„a fi” atât din punctul de vedere al semnificației termenului de ființă (intensiunea lui),
cât și din punctul de vedere al tipurilor de ființări existente (extensiunea sa). Punctul de
plecare al cercetării ontologice îl reprezintă ființa individuală sau finită, pe care o
cercetează strict din punctul de vedere al ființării sale, pentru a ajunge, ca punct
terminus, la Ființa Primă Subzistentă – esse ipsum subsistens. Într-adevăr, în procesul
de cunoaștere a ființei, noi trebuie să plecăm de la ceea ce este pentru noi, pentru a
ajunge, abia apoi, la ceea ce este în sine.
La rigoare, orice filosofie are o ontologie, fie ea și doar implicită sau redusă la
minimum, deoarece orice concepție filosofică pleacă de la presupoziția că ceva în
genere ființează, căci nu poți vorbi decât despre ceea ce este, nu și despre ceea ce nu
este. De aceea, ontologia este fundamentală pentru toate celelalte discipline filosofice.
Importante concepții ontologice au fost formulate în istoria filosofiei de filosofi precum:
Parmenide, Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, G.W. Leibniz, G.W.Fr. Hegel, M.
Heidegger, J.P. Sartre, iar în filosofia românească, L. Blaga și C. Noica.
După tradiție, termenul de ontologie este folosit pentru prima dată în 1613 de
filosoful german Rudolf Goclenius la sugestia filosofului iezuit spaniol Francisco
Suarez, fiind impus definitiv de Christian Wolff. Dar, deși numele disciplinei ca atare
nu a apărut decât în secolul al XVII-lea, ea a fost practicată încă din antichitatea
grecească, Parmenide fiind primul gânditor care a profesat un discurs ontologic explicit,
el identificând ființa/faptul de a fi cu gândirea/faptul că ceva este gândit. Cu alte
cuvinte, el este cel dintâi care a arătat legătura indisolubilă dintre ființă și gândire, faptul
că nu putem gândi decât ceea ce este. De asemenea, unele inflexiuni ontologice se
regăsesc și la Heraclit, cel care a meditat mai ales despre ființa ca devenire. Cu toate
51
acestea, prima doctrină ontologică în adevăratul înțeles al cuvântului este abia cea
formulată de Platon în dialogul Sofistul, dialog în care el identifică genurile supreme a
tot ceea ce este și poate fi gândit: Ființa, Identicul, Diferitul, Mișcarea și Starea. În
ontologia sa, Platon caută o împăcare între cele două puncte de vedere extreme
formulate înaintea sa de către Parmenide (care exagera aspectele neschimbătoare ale
ființei) și Heraclit (care concepea ființa doar ca veșnică devenire). Drept urmare, el a
formulat teoria despre cele două „lumi”, cea a lucrurilor fenomenale și cea a Ideilor; una
a schimbărilor necurmate și alta a esențelor eterne și imuabile. Ideile sunt pentru Platon
esențe și modele ale lucrurilor. Acestea din urmă își capătă ființa numai prin
participarea lor la Ideile-model, lucrurile fiind simple còpii ale Ideilor.
Cel dintâi care fundamentează sistematic ontologia ca disciplină de sine stătătoare a
fost Aristotel. El este cel care o definește ca fiind „știința care tratează despre ființă” și
arată că este o știință superioară tuturor celorlalte științe particulare, care tratează fiecare
doar despre proprietățile anumitor părți ale ființei. Așadar, se poate spune că, de
exemplu, dacă matematica studiază un anumit sector al ființei numai întrucât este
măsurabil, fizica întrucât este corporal, biologia întrucât este viu etc., ontologia le
studiază însă pe toate din punctul de vedere al faptului că sunt.5 Așadar, din punct de
vedere material ea are același obiect ca și științele, lumea, dar din punct de vedere
formal obiectul ei este ens ut sic. Pentru a arăta primordialitatea ontologiei în rândul
celorlalte discipline filosofice, Aristotel o numea „filosofia primă” (philosophia prote),
fiindcă ea studiază ființa ca ființă sau ființa în sine și nu ființa determinată (a lumii ca
întreg și a lucrurilor ce o compun și care constituie obiectul cosmologiei). Însă faptul că
el folosește uneori această expresie și pentru a denumi metafizica a determinat ca nu
puțini comentatori să facă o confuzie regretabilă între ontologie și metafizică. La o
analiză riguroasă, însă, ele sunt diferite, întrucât obiectul lor formal este diferit. Astfel,
în timp ce ontologia studiază ființa, obiectul metafizicii îl constituie cauzele și
principiile prime, inclusiv ale ființei. Metafizica însă nu are ca obiect doar principiile
ființei, ci și pe cele ale lumii, ale cunoașterii, culturii etc. Așadar, numai ontologia
formală are ca obiect Ființa însăși în calitatea sa de principiu prim (Dumnezeu) și este
legată de metafizică, pe când ontologia secundă sau materială are ca obiect existența
determinată, adică lucrurile materiale (omul, lumea) și este legată de cosmologie sau
filosofia naturii.
Conceptul fundamental al ontologiei este conceptul de ființă, ființa fiind obiectul ei
principal de studiu. Este firesc să fie așa, întrucât e necesar să admiți dintru început
faptul că ceva în genere ființează, pentru ca discursul tău cognitiv să capete sens.
Negând ființa, negând faptul că ceva există, negi chiar rostul de a discuta despre orice.
Pe de altă parte, însă, pe cât de fundamental este acest concept, pe atât este și de
problematic. Analizat gramatical, acest concept ni se prezintă ca fiind substantivizarea
verbului a fi. Simplu la prima vedere, el se dovedește extrem de complicat și de
ambiguu, atunci când este analizat mai îndeaproape. Această ambiguitate pleacă de la
generalitatea lui extremă, dar și de la faptul că, în limba română, esse și ens din limba
latină sunt traduse prin același termen, ființă. Ca urmare, acesta capătă în română atât un
sens generic, cât și unul individual, el denumind și faptul de a fi (esse), dar și ființarea
5
Arisotel, Metafizica, VI, 1-2, 1003 b sqq.
52
determinată (ens). Mai mult, în latină, verbul esse în sens filosofic este folosit și el cu
două mari sensuri: acela de esse comune, adică cel de „ființă în genere” sau de
„totalitate a ființelor”; și pe acela de esse ipsum, adică „Ființa însăși”, sau esse divinum,
esse ut actus. Diferența dintre ele este dată de faptul că în timp ce esse comune are o
infinitate de întruchipări perisabile, tot atâtea câte lucruri sunt, de cealaltă parte, esse
ipsum are una singură – Ființa supremă și eternă sau Dumnezeu. Ambele fac obiectul
ontologiei, dar numai de cea de-a doua se ocupă și metafizica sau „teologia”, în sensul
aristotelic al termenului. Esse ipsum este obiect al metafizicii întrucât el este
fundamentul/temeiul/principiul lui esse comune. Așadar, în limba română, termenul de
ființă se referă la: ființa în general (faptul de a fi ca atare), totalitatea ființelor, o ființă
particulară (acest om, de pildă) și Ființa în sine (temeiul ființei, Ființa absolută sau
Dumnezeu).
Pandantul obligatoriu al discuției despre ființă este discuția despre Neființă, Nimic
sau Neant, o discuție care a suscitat interes mai ales în perioada contemporană, unde
Heidegger și Sartre s-au distins în mod special. 6 Neființă, Nimic sau Neant exprimă
negația a doi termeni cunoscuți încă din gândirea medievală ca transcendentalia – ființă
și ceva – cu care sunt în relație de opoziție. În funcție de felul în care este concepută
opoziția dintre acești termeni, în filosofie s-au conturat de-a lungul timpului două
orientări majore cu privire la modul de concepere a Neființei: una care subordonează
ființei neființa, ca simplă negare relativă a ei, ca simplă lipsă contingentă de ființă (nihil
privativum: Parmenide, Platon, Leibniz, Hegel, Bergson, Sartre); și alta care concepe
neființa ca negare totală a ființei (nihil absolutum: neoplatonism, gnosticism, Schelling,
Schopenhauer, Heidegger).
Alte concepte fundamentale ale ontologiei sunt: predicamentele (categoriile),
predicabilele și transcendentaliile, precum și noțiunile de esență, existență, devenire,
unu și multiplu, sensibil și inteligibil etc. După Aristotel, trebuie să concepem ființa ca
pe ceva comun tuturor lucrurilor care sunt și care pot constitui, ca atare, obiectul unui
discurs în genere. După el, lucrurile sunt tocmai în măsura în care au ființă. Ca urmare,
el a făurit teoria genurilor supreme ale ființei, sau teoria categoriilor, plecând de la
faptul că ființa se poate predica în zece moduri, acestea fiind cele zece sensuri ale
ființei: esență/substanță, calitate, cantitate, relație, loc, timp etc. Aristotel face această
afirmație deoarece el a observat că fiecare lucru este ceva anume, are anumite
calități/trăsături, o anumită mărime, se află în relație cu alte lucruri, într-un anumit loc,
într-un anumit timp etc. Pe urmele lui Aristotel și la sugestia prezentă în textele
acestuia, Porphyrios, observând că toate lucrurile se coagulează în genuri care se
diferențiază în funcție de trăsăturile lor specifice și de cele proprii și accidentale, a
identificat predicabilele (gen, specie, diferență, propriu și accident). Tot în sugestie
aristotelică, medievalii au teoretizat despre transcendentalii, adică despre acele concepte
care au maxima generalitate, ele putându-se afirma despre tot ceea ce ființează:
Absolutul, Ființa, Infinitul, Totul, Unul.
Orizontul cel mai larg în cadrul căruia poate fi purtată discuția despre ființă este,
desigur, cel al ființei ca ființă sau al ființei în genere. Pe lângă acesta, însă, de-a lungul
6
La Heidegger și Sartre înțelegerea neantului este strict legată de existența umană. La primul, el are
manifestarea esențială în angoasa resimțită de om ca urmare a conștientizării propriei finitudini, iar la
Sartre în greața existențială resimțită de om în fața existenței cotidiene, contingente.
53
istoriei filosofiei s-au conturat și domenii mai restrânse ale realității care s-au constituit
ca obiect al analizelor de tip ontologic. Tocmai de aceea, ele se numesc ontologii
regionale. Așa sunt: ontologia umanului, ontologia socială, ontologia valorilor, a
culturii etc. Între acestea, de cel mai larg interes s-au bucurat demersurile cu privire la
ontologia umanului. Întrucât aceste demersuri sunt, în bună măsură, parte a discuțiilor
specifice din cadrul disciplinelor filosofice care au ca obiect omul sub toate formele sale
de manifestare, despre ele se va vorbi în spațiul alocat special acestor discipline.
b. Cosmologia (< gr. kosmos + logos = „teoria despre lume”) este disciplina
filosofică tradițională care studiază principiile care au dus la nașterea Universului,
precum și evoluția, ordinea și structura acestuia. Alte probleme importante cărora le-a
acordat de-a lungul vremii atenție sunt: materia și forma, actul și potența, devenirea,
mișcarea, spațiul și timpul, eternitatea, finitul și infinitul, cauzalitatea, legea, necesitatea
și întâmplarea, posibilitatea și realitatea, finalitatea, viața, unitatea Universului etc.,
acestea fiind, totodată, conceptele centrale ale acestei discipline. În esența ei,
cosmologia filosofică este o teorie generală speculativă despre lumea materială sau
despre existența aflată în devenire. Din antichitate până în epoca modernă, cosmologia a
mai purtat numele de fizică (la antici și medievali) sau de filosofie a naturii (la
moderni), cel care a impus numele de cosmologie fiind abia filosoful german din secolul
al XVIII-lea Chr. Wolf, pentru care cosmologia reprezenta o formă de manifestare
specială a metafizicii, cea care are ca obiect principiile generatoare ale lumii materiale.
Ca disciplină filosofică, cosmologia este cea mai veche, ea fiind prima apărută în
ordine cronologică și disciplina cea mai longevivă. Într-adevăr, filosofia s-a născut ca o
cosmologie care s-a dedicat meditației cu privire la primele principii ale lumii fizice.
Presocraticii s-au concentrat aproape exclusiv pe găsirea acelui arché, a acelui
„început”/principiu care întemeiază tot ceea ce există. Astfel, pentru a da doar câteva
exemple, pentru Thales acest început este apa, un element material determinat, pentru
Anaximandros, este apeiron-ul, adică infinitul și indeterminatul, aflat dincolo de oricare
dintre cele patru elemente materiale fundamentale (apă, aer, foc, pământ), pentru
Anaxagoras principiul este reprezentat de homoiomerii (particule identice care se
regăsesc, în proporții variate, în toate lucrurile individuale), pentru atomiști principiile
sunt atomii etc. Cosmologia s-a manifestat de-a lungul întregii istorii a filosofiei, de la
acești primi filosofi presocratici și până în perioada contemporană, culminând în secolul
al XIX-lea cu viziunile filosofice formulate de către Friedrich Wilhelm Joseph
von Schelling și Georg Wilhelm Friederich Hegel.
În secolul XX, cosmologia s-a transformat într-o disciplină eminamente științifică
sub forma astronomiei sau a astrofizicii. Dintre teoriile cosmologiei științifice, teoria
Big Bang-ului este socotită astăzi ca fiind cea mai reprezentativă. Potrivit acestei teorii,
Universul s-a născut sub forma exploziei inițiale a unei hiper-concentrări de energie, el
evoluând sub forma unei expansiuni continue, care se presupune că va înceta la un
moment dat, Universul sfârșind într-un Big Crunch, o implozie ce ar putea fi urmată de
o nouă explozie ș.a.m.d. Cosmologia științifică studiază Universul atât sub aspect
spațial (structura lui actuală), cât și sub cel temporal (istoria Universului). Bazele
teoretice ale cosmologiei stau în fizica cuantică și în teoria generală a relativității.
54
Atât cosmologia filosofică (fizica aristotelică și filosofia modernă a naturii), cât și
cosmologia științifică actuală pleacă de la lumea corporală, cea alcătuită din materia ce
îmbracă întotdeauna o anumită formă, pe care o cercetează din punctul de vedere al
generării și devenirii, pentru a ajunge la causa prima. Diferența dintre cosmologia
științifică și cea filosofică este dată de faptul că în timp ce prima studiază lumea în ea
însăși, ca și cum omul nu ar exista, cealaltă o cercetează în relație cu omul: în ce relație
este omul cu lumea, este el un produs al acesteia etc.
1. Ce este ontologia și care este obiectul ei?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Arătați care sunt termenii principali ai ontologiei, dimpreună cu semnificația lor.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Explicați distincția dintre ontologia generală și ontologiile regionale.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Care este obiectul cosmologiei și care este evoluția ei ca disciplină?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Realizați o schemă grafică care să redea tabloul sensurilor termenului de ființă.
2. Arătați asemănările și diferențele dintre ontologie și cosmologie.

Ce înțeleg eu prin termenul de ființă
Rezumat
Conceptul de ființă este conceptul cel mai greu de înțeles dintre toate cele cu care
operează îndeobște filosofia. Această dificultate maximă a lui este generată de gradul lui maxim
55
de generalitate. Practic, acest concept este cel mai general dintre toate conceptele cu care
operează filosofia și omul în general. Din acest motiv, el nu poate fi definit, întrucât nu există
un gen proxim și nici o diferență specifică, cu care o definiție logic corectă a lui să devină
posibilă.
Drept urmare, pentru înțelegerea lui trebuie recurs la alte modalități explicative. Între
acestea, mai importante sunt analiza semantică a acestui cuvânt și punerea lui în relație cu
concepte corelate, așa cum sunt cele de neființă, neant devenire etc. Prin analiza lui semantică,
descoperim polisemia lui tulburătoare, căci el denumește atât „faptul de a fi” sau „ființa în
general”, cât și „totalitatea ființărilor” și, respectiv, „ființa determinată”. Întrucât aceste
dificultăți sunt generate particularitățile limbii române, în discuție au fost aduși și termenii din
limba latină (esse și ens), care sunt mai preciși. Clarificări suplimentare aduce și raportarea
acestui concept la cele de neființă, existență, devenire etc., dintre care primul este negarea lui
absolută sau relativă, iar următorii denumesc cazuri și moduri particulare de ființare, de moduri
de a fi.
Cosmologia sau filosofia naturii este o disciplină filosofică ce abordează un obiect mai
concret și anume existența lumi materiale în întregul ei, din cadrul căreia face parte și omul ca
un tip de ființare care, prin capacitatea lui de a da seama cognitiv tot ceea ce este și poate fi
gândit, are un loc special în lume, un loc care este numai al lui. Cel puțin în această lume
materială ce ne stă la îndemână. Dacă este posibil să existe și o alta, superioară, se întreabă
metafizica, despre care va fi vorba în următoarea unitate de învățare.
Bibliografie
București, 2010.
Blackburn, Simon, O introducere convingătoare în filosofie, Editura ALL, București, 2009.
MODULUL 9
Filosofia și problematica omului. Metafizica și critica ei
Cuprins:
9.2. Metafizica
9.4. Rezumat
9.5. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea obiectului metafizicii ca disciplină filosofică
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de cauză, principiu, element,
transcendență, ființă perfectă
56
Conținut
Metafizica este disciplina ce are ca obiect principiile fundamentale ale ființei în
sine, pe cele ale lumii sau existenței și pe cele ale cunoașterii. Tocmai de aceea, în
tradiție aristotelică, metafizica are trei forme principale: metafizica absolutului (care are
ca obiect Ființa Absolută sau Divinul ca principiu suprem sau temei ultim a tot ceea ce
este și poate fi gândit), metafizica naturii (care se ocupă cu principiile lumii materiale)
și metafizica spiritului (care studiază principiile cunoașterii). Pe lângă acestea,
plecându-se de la faptul că fiecare disciplină se întemeiază pe anumite principii
speciale, s-au conturat și metafizici speciale, specifice acestor discipline. Se vorbește,
astfel, despre o metafizică a culturii, a valorilor, moralei, istoriei etc.
Din perspectiva punctului său de plecare, obiectul material al metafizicii este
identic cu cel pe care îl cercetează toate științele luate la un loc: întregul realității.
Obiectul ei formal, obiectul care îi este numai ei propriu se vădește abia la finalul
demersului său. Iar acesta este reprezentat de primele cauze și principii. Cercetând
lucrurile în mod sectorial, științele lasă neexplorate anumite zone/aspecte ale realității.
Tocmai în acest context se vădește necesitatea metafizicii, care nu este într-un simplu
raport de continuitate cu științele, ci săvârșește în raport cu ele un adevărat salt, fiind
esențialmente diferită de ele. În consecință, nici științele nu pot înlocui metafizica, după
cum nici metafizica nu poate înlocui științele. În sugestie aristotelică, deja medievalii au
arătat că metafizica reprezintă depășirea datelor științelor naturii prin formularea unor
teorii speculative elaborate pe baza acestor date, ea având ca obiect în sensul cel mai
propriu ceea ce există prin sine, ceea ce își este cauză proprie (causa sui), adică
Substanța Primă, Absolutul sau Divinul.
Termen central în limbajul filosofic și definitoriu pentru filosofia ca atare 7,
termenul de metafizică și-a făcut intrarea în istoria gândirii europene mai târziu decât
cel de filosofie și mai mult ca rezultat al unei simple întâmplări editoriale. Într-adevăr,
acest termen s-a născut în sec. I î. Hr., când primul editor al Operelor aristotelice,
Andronikos din Rhodos, a dat titlul de Metafizica celor 14 cărți care aveau ca subiect
primele cauze și principii și care au fost ordonate în ediția sa după cărțile ce alcătuiesc
lucrarea aristotelică intitulată Fizica, lucrare ce tratează despre organizarea lumii
materiale, adică despre ceea ce s-a numit în istoria filosofiei cosmologie, fizică sau
filosofia naturii. Neavând altă inspirație în privința titlului culegerii alcătuite de cele 14
cărți, Andronikos le-a numit, simplu, Metafizica, cuvânt format de la expresia ta meta
ta physica, expresie ce s-ar traduce cu „cele (cărțile, n.m.) de după Fizică”. Cu toate
acestea, parcă niciodată lipsa de inspirație nu a fost mai inspirată, căci prepoziția meta
din titlu nu se traduce doar cu „după”, ci și cu „dincolo de”. Or, lucrurile despre care
tratează Metafizica arstotelică și metafizica în calitatea ei de disciplină filosofică perenă,
acele cauze și principii prime, chiar așa stau în relație cu lumea pe care o întemeiază,
dându-i naștere și ținând-o în ființă: dincolo de ea.
De-a lungul timpului, conceptul metafizicii a căpătat înțelesuri variate, metafizică
însemnând când știința despre cauzele și principiile prime, când știința inteligibilului în
7
Martin Heidegger, în Repere pe drumul gândirii, București, Ed. Științifică, 1988, p. 77 și urm., spune că
filosofia în întregul ei conduce către metafizică, iar aceasta este împlinire a celei dintâi.
57
genere, când o viziune asupra întregului existenței (Weltanschauung), când o știință a
absolutului sau necondiționatului. Principala sursă a confuziilor este faptul, menționat
deja în prelegerea anterioară, că Aristotel vorbește despre obiectul metafizicii în aceleași
locuri în care vorbește și despre cel al ontologiei, numindu-le pe amândouă filosofie
primă, arătând că ele se ocupă cu ființa ca ființă și, respectiv, cu ființa perfectă, care
este principiul prim al tuturor lucrurilor. Într-adevăr, ontologia ca filosofie primă
vorbește despre ființa perfectă, dar aceasta constituie, în mod propriu, obiectul părții
metafizice a ontologiei. La propriu, Aristotel spune așa: filosofia primă este știința
ființei ca ființă și a primelor cauze și principii, acestea din urmă reprezentând ființa
perfectă, pe care el o identifică cu divinul. Din acest motiv, o mai numește și teologia.
De fapt, sub o sugestie heideggeriană, metafizica poate fi numită ca fiind chiar o onto-
teo-logie, ea având ca obiect principiile divine întemeietoare ale ființei. Numele de
filosofie primă este meritat pe drept cuvânt și de ontologie și de metafizică, căci ambele
sunt superioare oricărui alt tip de cunoaștere și au întâietate: ontologia, prin faptul că de
clarificările ei cu privire la ființă depinde tot eșafodajul ulterior al cunoștințelor noastre,
iar metafizica, prin obiectul său (principiile, care sunt anterioare în raport cu tot ceea ce
ele întemeiază). Tocmai de aceea, având ca obiect cauzele și principiile prime, ca
philosophia prote, metafizica ar putea primi pe bună dreptate acel nume pe care, în
treacăt i l-a dat Aristotel în Metafizica: aitio-logie, căci ea este știința prin excelență a
cauzei/temeiului: a temeiului ființei, a temeiului lumii ca ansamblu de fenomene
ordonate aflate în devenire, a temeiului cunoașterii, omului, culturii, valorilor etc.
Așa cum spunea pe bună dreptate Toma d’Aquino, termenii de metafizică și
transcendență se conjugă, metafizica având ca obiect tot ceea ce transcende și este
veșnic.8 În raport cu ontologia, metafizica are ca obiect numai ființa transcendentă, pe
când ontologia se ocupă și de ființa imanentă. În raport cu toate celelalte discipline
filosofice, metafizica survine luându-și partea ce îi poate reveni numai ei: principiile
transcendente ale lumii, ale logicii și cunoașterii, ale moralei, ale valorilor, culturii,
istoriei etc. Facem metafizică ori de câte ori ieșim din cadrele acestei lumi în
demersurile noastre cognitive cu privire la ea. De pildă, atunci când, studiind Universul,
ne punem întrebări în legătură cu cauzele (materiale/ spirituale) sau cu scopul acestuia
nu mai facem simplă cosmologie, ci accedem la treapta metafizicii. Orice am depăși –
ființa, devenirea, omul, cultura, valorile etc. – și ori de câte ori facem saltul „dincolo” de
lumea aceasta, ori de câte ori facem saltul în metá, în lumea transcendentă a cauzelor și
principiilor prime, facem metafizică. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi
despre o metafizică a culturii, a valorilor etc.
Paternitatea disciplinei ca atare trebuie atribuită însă nu lui Aristotel, ci lui Platon,
care a fost cel dintâi care a distins în mod tranșant între o lume a fenomenelor
fizice/sensibile trecătoare și o Lume a Ideilor eterne și inteligibile, definite ca esențe și
modele ale lucrurilor. Lumea Ideilor este plasată de Platon într-un „dincolo” ce nu
trebuie înțeles nicidecum în sens spațial, ci în sens esențial. Adică, lumea Ideilor nu este
atât în altă parte decât cea a lucrurilor, cât este tot aici, dar altfel decât aceasta. Anume,
Ideile nu sunt nimic altceva decât reflexia inteligibilă a lucrurilor sensibile. Așadar, deși
prezentă cel puțin implicit și la presocratici (în cosmologia lor), metafizica se constituie
8
Toma d’Aquino, De ente et essentia, Iași, Polirom, p. 23.
58
în disciplină separată abia prin Platon, care o inițiază, și Aristotel, care o fundamentează
ca disciplină. Alături de Platon și Aritotel, alți autori importanți ai unor spectaculoase
construcții metafizice care merită a fi amintiți sunt: Plotin, Ioan Scotus Eriugena, Toma
d’Aquino, Fr. W. J. von Schelling și G. W. Fr. Hegel. Iar din filosofia românească:
Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Lucian Blaga și Constantin Rădulescu-
Motru.
După cum se poate vedea din cele de mai sus, în cadrul metafizicii, conceptele
fundamentale sunt acelea de principiu, cauză și element, mai ales cel dintâi. Problema
principiului ca problemă prin excelență a metafizicii a preocupat gândirea filosofică
încă de la început. Așa cum știm deja, filosofia s-a născut ca o filosofie a naturii sau
cosmologie, care s-a dedicat meditației cu privire la primele principii ale lumii fizice.
Mai târziu, Aristotel va vorbi și despre principiile cunoașterii și ale logicii, precum și
despre cele ale ființei. El a realizat chiar o analiză a conceptului aici în discuție,
identificând mai multe înțelesuri ale lui, înțelesuri pe care le rezumă în celebra
formulare după care principiul este „primul punct de plecare datorită căruia un lucru se
naște, este și poate fi cunoscut”.9
Termenii de principiu, cauză și element nu sunt însă sinonimi. Ei se diferențiază
în funcție de generalitatea lor. Ordinea de generalitate este descendentă, termenul de
principiu fiind cel mai general. Astfel, toate elementele sunt cauze și toate cauzele sunt
principii, dar nu toate principiile sunt cauze sau elemente, tot la fel cum toate
antropoidele sunt animale, dar nu toate animalele sunt antropoide. Termenul de element
denumește cauzele materiale ale alcătuirii lucrurilor, anume: apă, aer, foc, pământ.
Cauzele nu sunt însă numai materiale, ci cauză este tot ceea ce produce sau contribuie la
producerea unui efect. Astfel, cauzele sunt de patru feluri: materia, forma, agentul și
scopul (sau: cauze materiale, formale, eficiente și finale). Primele două sunt cauze
intrinseci, celelalte două sunt extrinseci. În sfârșit, principiul (arche/principium)
denumește orice fel de început/origine/temei/punct de plecare, el fiind „acel ceva de la
care purcede altceva”. Ca atare, principiile pot fi:
a. ale ființei sau ontologice (Ființa în sine);
b. ale cunoașterii sau logico-gnoseologice (identitate, non-contradicție, terț
exclus, rațiune suficientă);
c. ale acțiunii sau etice (datoria, principiul celei mai mari fericiri);
d. ale cosmosului sau cosmologice (elementele, homoiomeriile, atomii etc.);
e. metafizice:
i. principiul cauzalității: nihil sine causa;
ii. principiul participării: totul capătă ființă prin participare la Ființă, care
se distribuie fără să se împartă într-o infinitate de ființări determinate;
iii. principiul finalității: orice agent acționează în virtutea unui scop.
Deși, la rigoare, principiile reprezintă rezultatul unei postulări, această postulare
nu este una arbitrară, ci ea este dictată de necesitatea rațională a minții noastre. Așa cum
spune tot Aristotel, în orice domeniu de cercetare și de gândire, pentru a putea construi
explicații acceptabile rațional, se impune să postulăm ceva ca fiind cu desăvârșire prim,
9
Arisotel, Metafizica, V, 1, 1013 a.
59
întrucât, altfel, am cădea fie în regresul la infinit, fie în circularitatea infinită, ambele
reprezentând explicații pe care mintea noastră nu le poate accepta ca explicații valide.
De aceea, vorbind fie despre ființă, fie despre geneza lumii, fie despre cea a cunoașterii,
suntem obligați rațional să ne oprim (anagke stenai) din analiză și să declarăm ceva
anume ca fiind principiu/temei prim pentru tot ceea ce ne dorim să explicăm. Acest
temei/principiu nu este stabilit câtuși de puțin arbitrar, ci el se impune minții noastre ca
fiind de la sine evident, în virtutea luminii naturale a minții noastre, chiar dacă nu se
poate demonstra ca atare. De exemplu, în cazul cunoașterii, principiile logice (identitate,
non-contradicție, terț exclus și rațiune suficientă) sunt considerate a fi principii
nedemonstrabile, dar care nici nu necesită demonstrație, deoarece ele sunt evidente prin
sine și este, totodată, evident că dacă nu ar exista ele, întreg eșafodajul cunoștințelor
noastre s-ar nărui ca o simplă alcătuire inconsistentă și fără fundament.
Concepțiile metafizice pot fi împărțite în două mari categorii, fiecare cu
subcategoriile sale10:
1. Imanentiste, care identifică principiile prime în experiență. Acestea pot fi:
i. Naturaliste/hilozoiste (presocraticii)
ii. Materialiste (atomiștii, marxiștii)
iii. Spiritualiste (idealismul german)
2. Transcendentiste, care identifică principiile prime în afara experienței. Ele pot
fi:
i. Ale participării – lucrurile își iau ființa lor determinată prin participare
(metexis) la Ființa în sine (Platon, neoplatonicii, Sf. Augustin, C. Noica)
ii. Ale generării – lucrurile individuale își capătă ființa prin faptul că sunt
generate de Ființa Supremă însăși (Aristotel, Toma d’Aquino).
Începând cu epoca modernă, metafizica a avut de înfruntat critici acerbe, critici
care au venit mai ales din partea lui Imm. Kant, Auguste Comte și a neopozitiviștilor,
toți aceștia reproșând metafizicii fie lipsa de obiectivitate a proiecțiilor ei personale
asupra întregului lumii, fie faptul că ea abordează „false probleme” și folosește
„propoziții fără sens”. Orientările filosofice antimetafizice și cele anti-tradiționale în
genere au tendința de a reduce filosofia la o simplă analiză critică a limbajului ori la
teoria argumentării, trimițând în neant rostul ei fundamental, acela de a-l ajuta pe om să
fie, nu doar să știe, căci a ști este inutil fără a fi. Modul anglo-saxon de a face filosofie
este cel care are efectele cele mai nefaste asupra filosofiei însăși. El reprezintă o trădare
a spiritului filosofic tradițional, o nefericită „depășire” a lui. Deși nu este malign în
totalitate, el având o valoare terapeutică indiscutabilă, de duș rece administrat
caracterului prea speculativ al filosofiei tradiționale, spiritul filosofic anglo-saxon
(filosofia analitică, filosofia limbajului, filosofia științei etc.) – asemeni vâscului, ale
cărui crengi și frunze sunt bune de leac dar ale cărui fructe sunt toxice – poate duce și la
consecințe nefaste. De pildă, el acreditează ideea că metafizica nu ar mai fi necesară.
Or, necesitatea demersului metafizic este demonstrată de faptul că, în toate demersurile
sale explicative, omul a avut, are și este de presupus că va avea mereu nevoie de o
viziune de ansamblu asupra întregului lumii. În plus, pe cât se pare, nevoia de
10
Cf. Enrico Berti, Introduzione alla metafisica, p. 27 sq.
60
metafizică este efectul modului în care este alcătuit omul însuși: ca trup și spirit, în mod
inseparabil. Și cred că se justifică în funcție de aceasta. Simțind că temeiul lui nu stă în
trupul ca atare, ci că el are un principiu care este dincolo de acesta, sufletul, omul va
căuta mereu un „suflet al lumii” dincolo de „carnea” pieritoare a acesteia, de materie.
1. Explicați distincția dintre obiectul material și cel formal al metafizicii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Explicați geneza termenului de metafizică.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Arătați care sunt sensurile termenului de metafizică.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Arătați legătura dintre termenul de metafizică și cel de transcendență.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
5. Care sunt termenii principali ai metafizicii?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Încercați să produceți un argument personal pentru întemeierea rațională a postulării
principiilor în teoriile metafizice.
61
2. Formulați câte un argument personal care să arate justețea și, respectiv, injustețea
criticii adresate metafizicii

La ce bun metafizica?
Rezumat
Dintre disciplinele filosofice, cea care a fost considerată întotdeauna ca fiind
prin excelență filosofică este metafizica. Prin recurs la sinecdocă, filosofia a fost adesea
identificată cu numele de metafizică. De altfel, metafizica este și cea mai spectaculoasă,
dar și cea mai controversată dintre toate disciplinele filosofice. Spectaculozitatea ei este
generată tocmai de obiectului ei, care este reprezentat de cauzele sau principiile prime
transcendente, pe care metafizicianul le postulează în mod speculativ. Dată fiind
înălțimea de gândire la care se mișcă metafizica, nu este deloc întâmplător că ea a fost
numită de Aristotel ca fiind „filosofia primă”, adică, disciplina filosofică ce are ca
obiect ființa primă sau ființa perfectă, adică acel ceva în legătură cu care estimăm că
este factorul generator suprem a tot ceea ce există.
Caracterul de postulat al principiilor pe care diferitele teorii metafizice le propun
ca modalitate de a explica existența actuală a lumii și prezumata ei naștere din acele
principii metafizice nu trebuie să ne conducă la impresia de arbitrar absolut în privința
identificării lor. Într-adevăr, așa cum spune Blaga, prin creația sa metafizică, filosoful ni
se prezintă ca un „creator al unei lumi”. Însă asta nu înseamnă că filosofii autori de
teorii metafizice își lasă imaginația atât de slobodă încât să-și permită să spună orice.
Dimpotrivă, chiar dacă imaginația are în acest caz un rol greu de negat, imaginația
creatoare a metafizicianului lucrează totuși sub înlănțuirea necesităților raționale, astfel
încât, chiar dacă nu sunt pe deplin demonstrabile, teoriile metafizice propuse de filosofi
ca explicații pentru existența lumii și a noastră sunt explicații posibile, argumentabile
rațional.
Cuantumul neobișnuit de creativitate pe care îl implică teoriile metafizice au
atras în ultimul secol asupra metafizicii în special și a filosofiei în general un val de
critici mai mult sau mai puțin vehemente, mai mult sau mai puțin pertinente, mai mult
sau mai puțin binevoitoare. Cele mai multe au venit dinspre gânditorii care prețuiesc
mai mult decât se cade știința și care cred că pot face din știință un etalon absolut al
cunoașterii omenești. Or, a judeca o formă a culturii după criteriile oricăreia dintre
celelalte este o formă de reducționism și de inadecvare, este un dezonorant recurs la
„patul lui Procust”.
Bibliografie
62
București, 2010.
2009.
MODULUL 10
Filosofia și problematica omului. Antropologia filosofică
Cuprins:
10.2. Existențialismul și antropologia filosofică
10.4. Rezumat
10.5. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea obiectului, problematicii și specificului antropologiei
filosofice
63
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de esență umană, existență umană,
devenire, libertate, sensul vieții, fericire
Conținut
Discipline ale omului sunt acele discipline care studiază omul sub aspectul esenței
sale, dar și în calitatea sa de subiect creator de cultură și valoare, precum și ca agent al
acțiunii morale, politice, istorice, religioase, juridice, economice etc., sau chiar ca agent
al oricărei acțiuni în general. Dintre disciplinele filosofice care au ca obiect omul, cea
mai generală și, deci, cea mai cuprinzătoare este antropologia filosofică, ea studiind
omul ca întreg, sub toate formele de manifestare, în timp ce celelalte îl studiază sub
aspecte mai concentrate, mai particulare: ca creator de cultură (filosofia culturii), ca
subiect valorizator (filosofia valorilor), ca agent al acțiunii morale (etica) etc.
Antropologia filosofică studiază problematica omului din perspectiva largă a
concepției filosofice despre om și locul acestuia în lume. Mai exact, problemele
discutate de ea sunt: esența umană (propunându-se anumite definiții ale omului),
condiția/existența umană, libertatea și responsabilitatea, sensul vieții, fericirea,
înstrăinarea, raporturile omului cu lumea etc. Termenul de antropologie (< gr.
anthropos + logos = „teoria despre om”)11 a fost folosit pentru prima dată de către
filosoful german Magnus Hundt în 1501. Problematica antropologică a prezentat interes
de-a lungul întregii istorii a filosofiei, ea fiind o constantă a meditației filosofice. De
altfel, Mikel Dufrenne a subliniat cu drept temei în eseul său Pentru om faptul că între
istoria filosofiei și interesul pe care ea l-a arătat pentru om există o legătură permanentă
și fundamentală.12 Într-adevăr, fie că este vorba despre bine, frumos, dreptate, libertate
ori fericire, fie că este vorba despre cunoaștere, originea universului, cauzele prime sau
ființa ca ființă, cel vizat în ultimă instanță este întotdeauna omul. Așa cum spunea Kant,
întrebările cu privire la cunoaștere, la acțiunea morală și la speranța într-o viață viitoare
sunt subordonate întrebării cu privire la esența umană. Întrebarea ce este omul le
subîntinde pe toate celelalte.
Preocupările pentru explicarea esenței umane există încă din antichitate,
începând cu Protagoras, Socrate, Platon și Aristotel. Accentul pus pe problematica
antropologică a variat însă de la o epocă la alta, unele epoci acordându-i un interes mai
mare, altele unul mai mic. În acest sens, perioada Renașterii sau Umanismului și secolul
al XX-lea se disting ca fiind perioadele de vârf prin excelență. De altfel, acest din urmă
secol a și fost numit „secolul antropocentric”. Antropologia filosofică a devenit însă o
disciplină independentă abia în deceniul al treilea al secolului XX, actul ei de naștere
fiind reprezentat de publicarea de către Max Scheller a lucrării Poziția omului în
cosmos (1928).
Dezbătută fiind din multe perspective, problema esenței și a existenței umane nu
putea fi ratată de filosofie, cea care, în ultimă instanță, se legitimează tocmai ca filosofie
a omului, ca veritabilă anthropo-logie. De-a lungul timpului au fost formulate concepții
11
Antropologia filosofică nu trebuie confundată cu antropologia medicală (care studiază aspectele fizice
ale omului: alcătuirea lui biologică, evoluția în timp a speciei umane, rasele etc.) sau cu antropologia
culturală (care are ca obiect viața culturală a omului), și, cu atât mai puțin, cu subdomeniile acesteia din
urmă: antropologia religioasă, antropologia politică sau cea economică etc.
12
Mikel Dufrenne, Pentru om, București, Ed. Politică, 1971, p. 67.
64
numeroase și diverse cu privire la natura umană, aproape fiecare dintre ele propunând
totodată și un ideal de umanitate specific. În cadrul antropologiei filosofice și în
filosofie în general, se distinge între esența umană (însușirile necesare și universale ale
omului: gândire, socialitate, vorbire, creație etc.) și existența umană (trăsăturile
individuale ale acestuia). Pe temeiul acestei distincții, concepțiile filosofice despre om
pot fi împărțite și ele în două mari categorii: existențialiste, care consideră că, pentru
om, prevalente și definitorii sunt trăsăturile individuale (așa consideră concepțiile
existențialiste propriu-zise, dar și personalismul francez sau neohegelianismul francez)
și concepțiile esențialiste, care accentuează pe esența umană (toate celelalte concepții
filosofice despre om). Trebuie notat însă că, în ciuda acestor diferențe de accent, toate
concepțiile despre om, l-au privit pe acesta ca pe un binom unitar alcătuit din trup și
suflet, accentuând pe latura sufletească a acestuia și mai ales pe acele trăsături spirituale
care deosebesc omul de întregul regn animal, dându-i identitatea sa specifică.
Concepțiile esențialiste sunt cele mai vechi, ele fiind profesate din antichitate până
în epoca modernă. Acestea au identificat esența omului în faptul că acesta este o ființă
socială (zoon politikon) explicând această socialitate fie sub forma contractualismului,
fie sub cea a socialității naturale a omului. Prima spune că omul a devenit ființă socială
în urma unei „convenții” sau a unui „contract social” la care oamenii primitivi au recurs
în momentul ieșirii lor din starea de natură, iar cea de-a doua afirmă că socialitatea este
co-naturală omului, că el este social de la natură. Îndeobște, din punct de vedere politic,
prima orientare pune accent pe drepturile și libertățile individuale, socotind că statul
este obligat să le asigure și să le respecte, iar cea de-a doua consideră că individul
trebuie să se supună necondiționat statului. Ambele concepții au fost formulate pentru
prima dată în Grecia antică – prima fiind susținută de sofiști, iar cea de-a doua de către
Socrate, Platon și Aristotel – dar ele și-au dobândit forma clasică abia în perioada
modernă, atunci când teoria contractualistă a avut cei mai mulți susținători (Th. Hobbes,
J. Locke, J. J. Rousseau, Voltaire, Imm. Kant). Astăzi s-a ajuns la o concepție de sinteză
între cele două concepții anterioare, considerându-se că omul este ființă socială de la
natură, dar una înzestrată cu simțul și prețuirea libertății, la care renunță doar parțial,
atât cât are nevoie să își asigure conservarea de sine, care nu este posibilă decât în
societate, împreună cu ceilalți.
Ideile de tip existențialist încep să apară odată cu secolul al XIX-lea prin ideile
unor filosofi care au pregătit orientarea filosofică existențialistă, așa cum sunt, de pildă,
mai ales S. Kierkegaard și Fr. Nietzsche. La contribuția preparativă a acestora mai
trebuie adăugat și filosoful german Edmund Husserl, cel care definea subiectul uman ca
pe un subiect intențional care este mereu deschis spre lume, ca pe un subiect în continuă
prefacere/devenire, care se definește cu fiecare clipă din existența sa, care este o
potențialitate în continuă actualizare. Existențialismul propriu-zis ca orientare filosofică
de sine stătătoare se manifestă însă plenar în secolul XX prin gânditori precum M.
Heidegger, K. Jaspers, J. P. Sartre, A. Camus sau G. Marcel. Ideea centrală a
existențialismului, indiferent de nuanța religioasă sau atee a gândirii reprezentanților săi,
este aceea că nu există o esență umană de neschimbat, ci individul uman se definește pe
sine cu fiecare clipă a vieții și mai ales cu fiecare dintre faptele și alegerile sale. Astfel,
esența umană este o potențialitate mereu deschisă. Postulatul existențialist care exprimă
lapidar această teorie este următorul: (în cazul omului) existența precede esența, ceea ce
65
înseamnă că individul uman, ca ființă dotată cu conștiință de sine, rațiune și libertate își
conferă o esență individuală inconfundabilă prin totalitatea actelor și alegerilor săvârșite
de el.
Într-o analiză ultimă, atât esențialismul, care apasă pe ceea ce este universal și
necesar în om, cât și existențialismul, care apasă pe ceea ce este individual și
contingent, sunt concepții despre om incomplete, lacunare. Ele sunt valabile abia
împreună, întrucât numai împreună explică omul în mod complet, căci omul nu se
definește numai prin asemănările dintre indivizii umani, și nici numai prin deosebirile
dintre aceștia. La rigoare, nu doar ne naștem oameni, ci și devenim oameni. Ne naștem
oameni, prin atributele noastre generice, și devenim oameni, prin acele atribute
personale pe care noi ni le conferim singuri prin totalitatea acțiunilor și alegerilor pe
care le săvârșim pe parcursul vieții. Ca ființă superioară, omul este unitatea dintre esența
și existența sa.
A trece în revistă, oricât de sumar, toate celelalte probleme specifice ale
antropologiei filosofice este imposibil într-un simplu curs de introducere în filosofie.
Drept urmare, mă voi limita aici la a spune câteva cuvinte doar despre unele dintre ele:
problema libertății, problema sensului vieții și cea a fericirii.
Problema libertății este o problemă ce a fost insistent pusă atât de antropologia
filosofică, cât și de etică și de filosofia politică. Desigur, orizontul cel mai larg în care
poate fi pusă această problemă este cel al antropologiei filosofice, căci filosofia politică,
de pildă, o discută doar din punctul de vedere al relației dintre individ și stat, pe când
antropologia filosofică adaugă și raportarea la societate, natură, transcendență și esența
umană. Libertatea poate fi definită în mod negativ ca absență a constrângerii iar pozitiv
ca posibilitatea de a face ceva în funcție de voința proprie și de alegeri neîngrădite.
Întrucât există anumite constrângeri sau nevoi insurmontabile (naturale, sociale etc.), nu
se poate vorbi de libertate umană absolută. Manifestarea libertății umane este un fapt
complex ce cuprinde în alcătuirea sa trei componente: o componentă cognitivă, una
volitivă și alta acțională. Într-adevăr, pentru a-și manifesta libertatea, omul mai întâi ia
cunoștință de opțiunile ce îi stau în față, apoi alege una dintre ele printr-un act de voință
și, în cele din urmă, acționează în funcție de hotărârea luată.
Pentru o înțelegere adecvată a libertății umane, aceasta mai trebuie raportată și la
alte două concepte corelate: necesitatea și responsabilitatea. Raportând ideea de libertate
la cea de responsabilitate, ne putem da seama că noi ne concepem pe noi înșine ca
indivizi și pe omul în genere ca fiind liberi. Dacă nu ar fi așa, nu ar avea sens să
considerăm pe nimeni ca fiind responsabil de faptele sale. Or, noi facem acest lucru în
mod natural. Pe de altă parte, raportând ideea de libertate la cea de necesitate, observăm
că pot exista două mari tipuri de libertate, în funcție de tipurile de constrângeri cărora
omul trebuie să le facă față: o libertate interioară (în raport cu constrângerile ce țin de
natura umană) și una exterioară. Întrucât necesitatea exterioară căreia trebuie să îi facă
față omul este naturală, socială și transcendentă, urmează că putem vorbi, corolar, de
libertatea pe care omul o poate avea în raport cu natura, societatea și divinitatea.
Întrucât – așa cum am văzut mai înainte – omul nu doar este om prin atributele
sale înnăscute, pe care nu și le-a ales, ci și devine om prin ceea ce alege să facă cu sine,
întrucât omul depinde și de ceea ce este dincolo de el (natura, societatea,
transcendentul), dar și de el însuși, se pune problema dacă viața lui are un sens
66
predeterminat sau acest sens este ceva ce stă în puterea sa. Din perspectiva religiei,
sensul vieții umane rezidă în faptul de a-ți trăi propria viață în așa fel încât să obții
mântuirea. Deci, potrivit acestei perspective, omul trebuie să săvârșească numai acele
alegeri și acțiuni care îl conduc către obținerea vieții veșnice. De asemenea, din această
perspectivă, există și un sens individual/ particular al vieții fiecăruia, acela care este
reprezentat de vocația personală a fiecărui individ, de auzirea și de urmarea acestei
vocații depinzând împlinirea sau neîmplinirea fiecărui om. Din punctul de vedere al
antropologiei filosofice, sensul vieții umane este reprezentat de scopurile pe care omul
și le propune în și pentru această viață pământeană. Cu toate acestea, el nu se confundă
cu scopurile mărunte ale vieții cotidiene ale existenței individului, ci este dat de acele
scopuri care sunt hotărâtoare pentru realizarea sa ca individ, pentru împlinirea sa.
Anume, sensul vieții umane este dat de atingerea scopurilor care țin de împlinirea sa
profesională, materială, familială, socială și spirituală. Pentru ca individul uman să se
considere realizat în mod deplin, el trebuie să găsească un bun echilibru între acestea.
Faptul de a nu-ți identifica scopurile proprii și de a nu le realiza, duce la ratare și la
perceperea existenței tale ca absurdă, ca lipsită de un sens identificabil imediat.
Numai prin împlinirea aspirațiilor existenței sale poate realiza omul fericirea, care
chiar asta este: o rezultantă a împlinirii aspirațiilor noastre, a realizării sensului pe care
ni l-am fixat în viață. Fericirea ar putea fi definită ca fiind acea stare subiectivă pe care o
resimte individul uman în condițiile în care și-a realizat scopurile, se simte împlinit și
liber. Fericirea este asociată în general cu ideea de plăcere, deoarece a identifica
neplăcerea, durerea, suferința cu fericirea ar fi absurd. Plăcerea provine din satisfacerea
unor trebuințe trupești și sufletești, dar întrucât și resimțirea plăcerii trupești angajează
conștientizarea, rezultă că fericirea este o stare complexă afectiv-intelectuală și că
diferența dintre plăcerile trupești și cele sufletești este dată de faptul că cele trupești sunt
mai mult afective, iar cele sufletești mai mult intelectuale. Având în vedere că numai
omul are atributul intelectualității, filosofii hedoniști (< gr. hedone = „plăcere”) precum
Epicur sau John Stuart Mill susțin superioritatea plăcerilor spirituale. În plus, ei adaugă
că plăcerile spirituale sunt superioare celor trupești și pentru că sunt mai durabile și mai
profunde decât acestea. Într-adevăr, plăcerea prilejuită de gustul deosebit al unei
mâncări durează numai atâta vreme cât sunt în contact cu obiectul care mi-o produce,
dar plăcerea pe care mi-o produce citirea unei cărți sau vizionarea unui film o pot retrăi
de fiecare dată când rememorez acea carte sau acel film.
Fericirea nu este un dat natural pentru om, ci este ceva care se dobândește numai
ca urmare a unui efort constant și susținut. Tocmai de aceea, ea se fundamentează, așa
cum spunea Aristotel, pe activitate și nu pe repaos, căci plăcerea trândăvelii nu duce la
împlinirea de sine, ci la pierderea de sine, la ratare. De asemenea, Aristotel, susținut și
de Kant, consideră că fericirea este apanajul celui care, împlinindu-și interesele, trăiește,
totodată, în conformitate cu virtutea sau cu datoria morală, deoarece numai acesta va
putea trăi fără reproșuri din partea altora și fără regrete. Satisfacerea unei dorințe
contrare virtuții și datoriei morale pe care o avem față de semenii noștri nu poate aduce
67
decât o falsă fericire, așa cum se întâmplă în cazul răufăcătorului, a cărui mulțumire
pentru reușita faptei sale rele se preschimbă repede în contrariul ei.13
1. Care este problematica specifică a antropologiei filosofice?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Expuneți pe scurt teoria esențialistă și cea existențialistă cu privire la problema
raportului dintre esența și existența umană.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Explicați conceptul de libertate prin raportarea lui la conceptele de necesitate și
responsabilitate.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Arătați legătura dintre problema sensului vieții și cea a fericirii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Dați exemple de situații în care ați acționat liber și situații în care considerați că ați
acționat în funcție de diverse forme de constrângere.
2. Enumerați câteva elemente particulare în legătură cu care considerați că vă conferă un
sens vieții personale.
13
Alături de filosofii amintiți mai sus, concepții notabile de antropologie filosofică sunt și cele formulate
de Descartes, Pascal, Kant. Iar de la noi trebuie amintiți: L. Blaga, Mihail Ralea, Eugeniu Speranția etc.
68
Cum văd eu fericirea și împlinirea ei
Rezumat
Dacă toate celelalte discipline filosofice încearcă să răspundă la primele trei
întrebări despre care Kant spunea că sunt specifice filosofiei, antropologia filosofică
este acea disciplină care își propune ca scop identificarea răspunsului la întrebarea care
dă sens tuturor celorlalte: ce este omul?
Deși nou constituită ca disciplină efectivă (începutul secolului XX),
problematica ei specifică i-a preexistat, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor discipline
ale filosofiei. Astfel problematica omului a fost abordată încă din antichitate, tot de
atunci fiind configurate cele mai importante tipuri de poziții teoretice posibile. Astfel, în
legătură cu problema esenței umane, s-au conturat două mari tipuri de teorii: teoriile
esențialiste, dominante până în secolul al XIX-lea și cele existențialiste, dominante în
secolul XX. Teoriile de primul fel susțin că omul are o esență dată de la natură (teoria
standard în acest sens este aceea care definește omul ca fiind o ființă esențialmente
socială), pe când cele existențialiste afirmă că nu se poate vorbi despre o esență umană
dată o dată pentru totdeauna, ci, omul fiind o ființă conștientă de sine și liberă, el se
poate proiecta și construi pe sine în funcție de propria sa voință. În acest sens, Sartre,
unul dintre cei mai importanți filosofi existențialiști, a lansat celebra formulă după care
în cazul omului existența precede esența, ceea ce se traduce prin a spune că omul se
definește pe sine prin actele și alegerile libere pe care el le face pe parcursul propriei
sale vieți. Desigur, fiecare teorie are dreptatea și exagerările ei, dacă ne gândim că omul
vine pe lume cu anumite trăsături ce nu mai pot fi schimbate (raționalitate, socialitate
etc.), dar, pe de altă parte, el se și poate defini ca individ prin tot ceea ce face în viață.
Toți, suntem ființe raționale, sociale etc., dar fiecare în parte suntem suma faptelor
noastre. Ne naștem oameni, dar și devenim indivizi umani inconfundabili prin tot ceea
ce facem în raport cu ceilalți.
În afară de această problemă centrală a antropologiei filosofice, prezenta unitate
de învățare mai abordează, atât de sumar pe cât permite un simplu curs de introducere în
filosofie, probleme specifice ale acestei discipline, precum: problema libertății, cea
sensului vieții și cea a fericirii, fiecăreia dintre ele fiindu-le însă alocată câte o temă de
control în parte, dimpreună cu textul ilustrativ aferent.
Bibliografie
București, 2010.
Camus, Albert, Mitul lui Sisif, Editura Nemira, București, 1993.
Nagel, Thomas, Oare ce înseamnă toate acestea, Editura ALL, București, 2004.
69
MODULUL 11
Problematica fundamentală a eticii.
Alte discipline filosofice care au ca obiect omul
Cuprins:
11.1 Obiective educaționale
11.2. Etica
11.3. Filosofia politică
11.4. Filosofia istoriei
11.5. Filosofia religiei
11.6. Filosofia dreptului
11.7. Praxeologia
70
11.9. Rezumat
11.10. Bibliografie
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de etică, morală, normă, datorie,
consecințe, scop
 Identificarea principalelor teorii din domeniul eticii și al celorlalte discipline
filosofice care au ca obiect omul în calitatea sa de ființă acțională
 Aplicarea principalelor concepte morale în judecarea unor acțiuni umane date
Conținut
a. Etica (< gr. ethos = „morav”, „obicei”, „caracter”) este disciplina filosofică ce
studiază morala, adică acel comportament social al individului uman care vizează
împlinirea valorilor morale (bine, virtute, fericire, datorie etc.). După cum se vede din
chiar această definiție, etica și morala nu se confundă. În timp ce termenul de etică
denumește teoria care are ca obiect acțiunile și valorile morale ale individului uman,
termenul de morală (< lat. mos, moris = „morav”, „obicei”, „caracter”) denumește
obiectul teoriei respective, acțiunile și valorile ce suscită o analiză etică. Asemeni
religiei și dreptului, și etica întemeiază comportamentul uman pe norme, însă normele
din cele trei domenii se diferențiază clar în funcție de două aspecte: autoritatea emitentă
și tipurile de sancțiuni. În cazul religiei se consideră că normele sunt emise de către o
ființă divină transcendentă, iar sancțiunea este reprezentată de damnarea eternă a
păcătosului. În cazul dreptului, autoritatea emitentă a normelor este statul prin forurile
sale legislative, iar sancțiunile pot fi contravenționale sau penale. În sfârșit, normele
morale sunt emise de umanitatea ca întreg, iar sancțiunile pot fi de două feluri: externe
(oprobriul public pe care trebuie să-l înfrunte cel ce se comportă imoral) și interne
(remușcările resimțite de el).
Ca disciplină, etica a apărut încă din antichitate, fiind – alături de cosmologie,
gnoseologie, ontologie, metafizică și logică – una dintre cele mai vechi discipline
filosofice. Problematica ei tradițională este reprezentată de normele de acțiune morală,
distincția între bine și rău, virtutea, fericirea, datoria, libertatea, responsabilitatea etc. În
cercetarea morală contemporană, acestora li s-au mai adăugat preocupările legate de
elaborarea și fundamentarea teoretică a unui cod moral, precum și cele despre originea
și esența moralei. Acțiunile umane pot fi cercetate din mai multe perspective: istoric
(succesiunea lor în timp), economic (eficiența) etc. Între toate aceste demersuri, etica le
studiază în funcție de moralitatea lor, adică în funcție de corespondența lor cu un ideal
moral. Demersul eticii se întemeiază pe ideea că omul ca subiect moral este liber, că
acționează în funcție de intențiile sale și că actele lui duc la anumite consecințe.
Intențiile se raportează la scopuri, în cazul moralității acestea putând fi morale, imorale
sau amorale, în funcție de felul în care scopurile se raportează la idealul moral. Adică,
sunt morale acele intenții și acțiuni care sunt conforme cu idealul moral; sunt imorale
cele care contrazic acest ideal; și amorale acelea care nu au tangență cu el.
71
De-a lungul vremii, în etică s-a conturat o înfruntare perenă între două mari
orientări: filosofii care au subordonat etica religiei, promovând o morală de factură
religioasă (Socrate, Platon, filosofii creștini etc.), și filosofii care au promovat o morală
laică (Aristotel, stoicii, epicureicii etc.). O altă distincție care a devenit în ultima vreme
curentă este cea efectuată în funcție de fundamentul propus de diversele teorii etice
pentru efectuarea judecății morale. Astfel, în timp ce unele teorii socotesc că judecarea
acțiunilor morale ale omului trebuie făcută în funcție de scopul sau consecințele
acestora, altele fac această judecare în baza ideii de datorie morală pe care omul o are în
mod natural față de semenii săi. Cele dintâi, teoriile teleologice (< gr. telos = „scop”),
au ca principali reprezentanți pe Aristotel și John Stuart Mill, pe când cele deontologice
(< gr. deon = „ceea ce trebuie făcut”) au fost ilustrate mai ales de Imm. Kant și William
David Ross.
Etica teleologică se bazează pe ideea că judecarea acțiunilor noastre morale se
poate întemeia pe analiza consecințelor acestor acțiuni sau pe scopul lor, care ar fi unul
cognoscibil și ușor de identificat. Cea mai cunoscută doctrină morală teleologică este
utilitarismul, care identifică scopul tuturor acțiunilor umane cu ideea de utilitate.
Slăbiciunea acesteia stă în faptul că este o doctrină relativistă, riscând chiar să devină
subiectivistă, căci este greu de determinat dacă viziunea mea despre ceea ce este util
pentru societate este chiar viziunea societății însăși despre ceea ce este util. În plus,
utilitatea reală și dorința cea bună nu sunt perfect identificabile, individul putând adesea
să-și dorească și ceea ce-i face rău.
De cealaltă parte, etica deontologică afirmă că rezultatul adevărat al acțiunilor
umane nu poate fi cunoscut, consecințele lor nefiind întru totul predictibile. Ca atare, ea
propune pentru întemeierea moralității acțiunilor umane un alt suport: principiile și
normele morale, dintre care cel mai important este imperativul categoric fundamental,
care cere să acționezi în relație cu ceilalți în așa fel încât acțiunea ta să poată deveni
model universal, iar celălalt să fie pentru tine întotdeauna și scop, nu doar mijloc.
Potrivit acestei orientări, noi trebuie să acționăm întotdeauna în funcție de ceea ce este
bine în sine, de ceea ce este prescris de norme și principii, indiferent de consecințele
acțiunilor noastre. De exemplu, dacă există o normă care îți cere să nu minți, atunci,
indiferent de context, un comportament moral ireproșabil cere să nu minți sub nicio
formă.
Teoriile teleologice au fost dominante înainte de Kant, iar cele deontologice se
situează în prim plan de la Kant încoace. În ultima vreme, se poate constata însă o
concurență echilibrată între ele. O altă dominantă a preocupărilor etice contemporane
este dată de interesul scăzut pentru demersurile teoretice fundamentale, interes înlocuit
de cel pentru așa numitele „etici aplicate”. Se vorbește, astfel, despre „etica afacerilor”,
„etica publică”, „etica mediului”, „etica diferențelor sexuale”, „etica discursului”,
bioetică etc.14
b. Filosofia politică are ca obiect principal conceperea unui model ideal al statului.
De asemenea, ea caută să identifice fundamentul ultim al puterii politice și legitimitatea
ei; precum și o definire a politicului ca sub-sistem specific al sistemului social global
14
În filosofia românească, un interes aplicat pentru problemele morale au arătat Constantin Dimitrescu-
Iași, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea etc.
72
(alături de cel economic, cel social propriu-zis, cel juridic etc.). O altă sarcină a ei este
aceea de a efectua o analiză logică, metodologică și epistemologică a politologiei ca
știință a politicii și a politicului, fiind o meta-teorie a ei. În sfârșit, ea își propune să
lămurească probleme precum: dreptatea, libertatea, formele de guvernământ etc.
Așadar, filosofia politică nu studiază politicul și politica în ele însele, așa cum face
știința politică, ci prin raportarea lor la condiția umană, la istoria și valorile omului în
general.
Dacă ținem cont de faptul că încă primii filosofi presocratici erau oameni activi în
viața politică a cetății lor, unii dintre ei participând chiar la elaborarea unor constituții
potrivite pentru acestea, am putea spune că gândirea politică se naște aproape odată cu
filosofia însăși. Oricum, încă din perioada antică a filosofiei grecești se poate observa
un interes constant din partea filosofilor pentru meditația asupra esenței politicului. În
cea mai mare parte a istoriei filosofiei, filosofia politică s-a manifestat – de la sofiști,
Socrate, Platon, Aristotel, la ideologii din secolul al XVIII-lea (John Locke, Thomas
Hobbes, Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu, Kant, Hegel) – ca o meditație asupra
statului ideal și asupra politicii ideale. Ea a culminat cu ideologiile reformatoare și
revoluționare din secolul al XIX-lea, care și-au propus ca scop ameliorarea statelor și a
politicii reale și care, ca urmare, au condus la apariția statelor moderne democratice.
De atunci încoace, interesul filosofilor politici s-a îndreptat mai ales asupra
problemei legitimității puterii, căutând cauzele pentru care oamenii acceptă să se supună
puterii statului, sau, dimpotrivă, motivele pentru care ei refuză să o mai respecte atunci
când nu o mai consideră legitimă. Explicația fundamentală oferită în acest sens este cea
care vorbește despre un „contract social” în baza căruia cetățenii acceptă rațional
puterea delegată de ei politicienilor prin vot. În afară de această legitimitate rațională,
unii gânditori (Max Weber, de pildă) mai întrevăd și o legitimitate tradițională, bazată
pe ideea de drept divin, specifică monarhiilor, respectiv, o legitimitate charismatică,
aceea pe care o câștigă vremelnic câte un lider capabil să subjuge emoțional masele prin
forța sa de persuasiune, aceasta fiind specifică dictaturilor sau totalitarismului. Filosofia
politică contemporană, plecând tocmai de la trista experiență a totalitarismelor secolului
XX, a insistat asupra superiorității democrației, a statului de drept și a dreptății în sine.
Tema dreptății este strâns legată de cea a statului, acesta din urmă considerându-se a fi
menit tocmai pentru realizarea dreptății.
c. Filosofia istoriei are ca obiect identificarea sensului istoriei, și a legilor care
guvernează evoluția istorică. În plus, ea analizează metodologia științei istorice.
Meditația filosofică asupra istoriei începe încă de la filosofii greci din antichitate, însă
cel care folosește primul termenul de filosofia istoriei este Voltaire, iar cel ce articulează
prima concepție închegată de filosofie a istoriei este gânditorul italian Gianbatista Vico.
Imediat după acesta din urmă, gânditorii iluminiști (Montesquieu, Rousseau, Herder) și
exponenții idealismului german (Kant, Hegel) au dezvoltat teoria filosofică asupra
istoriei, subliniind rolul factorilor sociali și al celor naturali în evoluția istorică a speciei
umane. În secolul al XIX-lea, marxismul, școlile neokantiene de la Marburg și Baden și
reprezentanții „filosofiei vieții” au contribuit decisiv la constituirea filosofiei istoriei ca
disciplină pe deplin conturată. În gândirea românească, filosofia istoriei a suscitat
73
interesul unor filosofi și gânditori precum: D. Cantemir, Constantin Cantacuzino
Stolnicul, A. D. Xenopol, L. Blaga, V. Pârvan și N. Iorga.
d. Filosofia religiei studiază esența religiei, căutând o definiție universal valabilă a
acesteia, lucru care nu este tocmai ușor de înfăptuit, întrucât filosofii religiei sunt ei
înșiși dependenți, în definițiile propuse de ei, de religia pe care o profesează sau din
care, cel puțin, fac parte. Printre problemele fundamentale pe care le pune în discuție
filosofia religiei, se numără următoarele: ce este divinul sau sacrul?, există Dumnezeu?,
ce temei avem să credem că da?, care sunt formele religiei (animism, politeism,
monoteism etc., dar și contrarele religiozității: ateism, agnosticism)? etc. Cei dintâi care,
la cumpăna dintre secolele XVIII și XIX, au făcut demersuri sistematice de analiză
filosofică a religiei sunt Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Imm. Kant și G.W.Fr.
Hegel, aceștia doi din urmă determinând chiar transformarea filosofiei religiei în
disciplină filosofică universitară. Tot ei doi sunt și cei care au inițiat cele două orientări
majore din filosofia religiei: esențialismul (Hegel) și funcționalismul (Kant).
Concepțiile esențialiste sunt cele care construiesc un concept determinat al religiei și
acordă cea mai mare atenție unor probleme precum: divinitatea există sau nu?, dacă da,
atunci există mai multe divinități sau doar una singură și absolută?, religia este
invenție pur umană sau este urmarea lucrării directe a divinității în lume? etc.
Acordând atenție doar fenomenelor religioase și nu credinței sau obiectului acesteia,
concepțiile funcționaliste sunt preocupate doar de funcțiile pe care religia le are într-o
societate dată: la ce folosește religia?, care sunt manifestările ei specifice? etc. În
filosofia românească, interes pentru filosofia religiei au arătat L. Blaga, Nae Ionescu,
Nichifor Crainic, Gr. Tăușan, Dumitru Stăniloae, Vasile Băncilă ș.a.
e. Filosofia dreptului este acea disciplină filosofică ce studiază fundamentele
teoretice și pe cele metodologice ale dreptului. În gândirea filosofică tradițională, de la
greci, până în epoca modernă, s-a acordat atenție mai ales fundamentării dreptului pe o
teorie a dreptății, pe care trebuie să o împlinească sistemul juridic ca scop ultim al său
prin adecvarea sistemului juridic real la cel ideal. Ea distingea între un drept pozitiv
(totalitatea legilor impuse de voința umană colectivă pentru realizarea unei ordini
sociale necesare) și un drept natural (reprezentat de acele legi ce decurg din natura
umană însăși). Astfel de idei sunt prezente la Platon, Aristotel, Sf. Augustin, Sf. Toma,
Hugo Grotius, J. Locke, J.J. Rousseau, Imm. Kant și în doctrina actuală despre
drepturile omului. Din gândirea românească, autori ai unor teorii remarcabile de
filosofie a dreptului sunt Mircea Djuvara și Eugeniu Speranția.
Spre sfârșitul epocii moderne, filosofia dreptului a fost interesată mai ales de esența
dreptului, esență pe care o extrage din manifestarea concretă a sistemelor juridice
naționale, dar și din relația (sub)sistemului juridic cu alte subsisteme ce alcătuiesc
sistemul social global: economic, politic, moral etc. În acest sens, contribuții notabile au
avut G. Vico, Friedrich Carl von Savigny, Hegel, pozitivismul juridic, neokantienii și
Hans Kelsen. Eforturile lor se caracterizează prin tendința de a reduce dreptul la o teorie
a normelor și prin tentativa de a formula o teorie pură a dreptului, o teorie purificată de
orice ideologie. În spațiul anglo-saxon (John Austin, W.D. Ross), s-a acordat atenție
74
mai mult metodologiei juridice, văzută ca o analiză a limbajului juridic, cu scopul
clarificării acestuia și cu scopul de a eficientiza aceasta metodologie.
Cele mai importante teorii din filosofia dreptului sunt: teoria dreptului natural
(regulile de drept se întemeiază pe natură), cea a dreptului pozitiv (legitimitatea legilor
nu se întemeiază nici pe natură, nici pe utilitate, ci derivă din însăși formularea lor),
utilitarismul (respectarea legilor aduce beneficii societății) și contractualismul
(legitimitatea legilor se întemeiază pe acceptarea lor contractuală de către societate).
f. Praxeologia (< gr. praxis + logos = „teoria acțiunii”) are drept scop identificarea
factorilor care fac ca acțiunea umană din orice domeniu de activitate să fie eficientă. Ea
este o meta-teorie a economiei, ale cărei principii le generalizează. Problemele ei
principale sunt reprezentate de condițiile de care depinde eficiența maximă a acțiunii;
metodele care aduc această eficiență; și aplicarea în diferite domenii (economie,
tehnică, educație etc.). Ca disciplină, ea a fost întemeiată de filosoful francez Alfred
Espinas, care a creat și termenul ce denumește disciplina ca atare, dar idei praxeologice
pot fi întâlnite și înaintea sa, la Platon, Aristotel, Nicolό Machiavelli, J. St. Mill, Karl
Marx. Cel care scrie primul tratat sistematic în materie este filosoful polonez Tadeusz
Kotarbinski, autor al celebrului Tratat despre lucrul bine făcut. El este cel care fixează
terminologia fundamentală a acestei discipline: agent (autorul acțiunii), pacient
(obiectul acțiunii), act (acțiunea ca atare), operații, motivații, condiții, mijloace, norme
etc. Alți praxeologi importanți au fost sociologii Emile Durkheim, Vilfredo Pareto, Max
Weber și mai ales Talcot Parsons, iar de la noi, pot fi amintiți Cornel Popa și Ion
Tudosescu. Curentele importante ale praxeologiei se configurează în funcție de acea
dimensiune a acțiunii pe care un gânditor sau altul pune accentul: instrumentalism,
pragmatism și operaționalism.
1. Care este obiectul și specificul eticii ca disciplină filosofică?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Explicați diferența dintre teoriile teleologiste și cele deontologiste din domeniul eticii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Arătați care este legătura dintre etică, filosofia politică și cea a dreptului.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
75
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Expuneți sumar obiectul trat de filosofia istoriei, filosofia religiei și praxeologie.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Arătați, la alegere, care sunt argumentele pentru care considerați că faptele oamenilor
ar trebui judecate fie după consecințe, fie după intențiile lor.
2. O persoană vede un om care se zbate în apă riscând să se înece întrucât nu știe să
înoate. Persoana respectivă, fiind bun înotător, se socotește rapid că ar putea să îl
salveze pe omul care se zbătea în apă, gândindu-se că acela i-ar putea fi recunoscător
ulterior și l-ar recompensa cu o sumă de bani. Judecați moralitatea acestui fapt atât din
perspectiva teoriei utilitariste, cât și a celei deontologiste.

Este loc pentru moralitate în relațiile de afaceri?
Rezumat
Dat fiind faptul că filosofia înțelege omul ca pe o ființă liberă care săvârșește
fapte menite să confere vieții proprii un sens și să-l conducă spre fericire, filosofia nu
putea rata punerea în discuție a limitelor libertății umane în cadrul vieții sociale. Dintre
disciplinele care discută această chestiune se detașează filosofia politică, filosofia
dreptului și, mai mult decât toate, etica.
În cadrul acesteia sunt discutate mai multe probleme specifice eticii, enumerate
pe parcursul acestei unități de învățare, dar dintre ele se detașează cea privitoare la
temeiul judecății morale: care este etalonul în funcție de care putem defini anumite acte
umane ca fiind morale sau imorale? De-a lungul istoriei filosofiei, au fost propuse în
acest sens două mari tipuri de teorii: unele care spun că actele morale pot fi judecate în
funcție de consecințele lor și altele care judecă acțiunile umane în funcție de modul în
care se raportează ele la normele morale care trebuie respectate de orice acțiune inter-
umană. Tocmai de aceea, primele teorii se numesc consecinționiste sau teleologiste, iar
celelalte – deontologiste. Primul tip de teorii este ilustrat de teoria utilitaristă, iar cel de-
al doilea de rigurosul deontologism kantian.
76
Întrucât acțiunile umane pot fi judecate din mai multe perspective (raportarea la
societate ca întreg, raportarea la lege, la istorie, la o ființă supranaturală și la conceptul
de acțiune judecat în el însuși), această unitate de învățare expune pe scurt liniamentele
principale ale celorlalte discipline filosofice principale care au ca obiect omul în
calitatea lui de ființă acțională, de agent al acțiuni specific umane în genere. Acestea
sunt: filosofia politică, filosofia dreptului, filosofia religiei și praxeologia.
Bibliografie
București, 2010.
Epictet, Manualul, Editura Saeculum, Sibiu, 2002.
Mill, John Stuart, Utilitarismul, Editura Alternative, București, 1994.
MODULUL 12
Cultură, civilizație, valoare
Cuprins:
12.2. Filosofia culturii
12.3. Filosofia valorilor
12.4. Estetica
12.6. Rezumat
12.7. Bibliografie
77
 Identificarea obiectului și specificului filosofiei culturii, filosofiei valorilor și al
esteticii ca discipline ce au ca obiect omul în calitatea sa de ființă creatoare de
cultură, valori și frumos
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de cultură, civilizație, valoare, frumos
 Aplicarea acestor termeni în analiza unor creații umane date
Conținut
a. Filosofia culturii este una dintre disciplinele filosofice care se bucură în zilele
noastre de un mare interes. Între problemele ei fundamentale, pot fi amintite: esența,
geneza, structura și dezvoltarea culturii, raporturile ei cu civilizația, natura și societatea
etc. Spre deosebire de alte demersuri care cercetează și ele cultura – etnologia și
antropologia culturală (care sunt preocupate doar de cultura populară și de cea
primitivă), respectiv, sociologia culturii (care studiază condiționarea socială a culturii) –
filosofia culturii cercetează cultura în întregul ei, sub toate aspectele sale. Preocupări
sporadice legate de explicarea culturii au existat încă din antichitate, ele continuând și în
celelalte etape ale istoriei filosofiei, mai ales la sfârșitul perioadei moderne, atunci când
Johann Gottlieb Fichte, G.W.Fr. Hegel, Fr. W. J. Schelling și Herbert Spencer
formulează primele teorii sistematice cu privire la fenomenul cultural. O disciplină
riguroasă de explicare filosofică a culturii se conturează însă abia la sfârșitul secolului al
XIX-lea, prin filosofii neokantieni din Școala de la Baden (W. Windelband, H. Rickert)
și din cea de la Marburg (E. Cassirer), prin reprezentanții „filosofiei vieții” (W. Dilthey,
Georg Simmel, Eduard Spranger), precum și prin unii gânditori de nuanță rasistă
(Arthur de Gobineau, Houston Stuart Chamberlain).
Termenii de cultură și civilizație nu sunt, așa cum mulți cred, termeni sinonimi,
perfect interșanjabili. La o analiză mai atentă, ei sunt termeni cu sens diferit și, în
același timp, precis. Termenul de civilizație indică toate creațiile de ordin material și
social ale omului, cele care răspund nevoilor lui practic-materiale; adică, toate
mijloacele prin care el își asigură confortul și siguranța sa în sânul naturii și al societății:
alimentația, locuința, îmbrăcămintea, construcțiile publice, mijloacele de comunicare,
tehnica în genere, activitățile economice și administrative, organizarea social-politică,
militară, juridică, aspectele practice ale educației și învățământului. De cealaltă parte,
termenul de cultură se referă la creațiile spirituale sau intelectuale prin care omul
încearcă să se cunoască pe sine și lumea înconjurătoare: credințele și practicile
religioase, datinile și obiceiurile, știința, filosofia, literatura, muzica și toate celelalte
arte, plus divertismentul. Toate acestea răspund nevoilor teoretic-spirituale. Rezultă
așadar, că, dacă expresiile „civilizație materială” și „cultură spirituală” sunt tautologice,
cele de „civilizație spirituală” și „cultură materială” reprezintă o contradictio in adjecto.
Principalele teorii din domeniul filosofiei culturii sunt: teoria morfologică, care
susține autonomia și discontinuitatea culturii (Ostwald Spengler); cea fenomenologică,
după care cultura este o lume a valorilor ce se opune esențialmente lumii lucrurilor (M.
78
Scheller); și cea existențialistă, care subliniază libertatea și subiectivitatea absolută a
creației culturale. În filosofia românească, ca importanți filosofi ai culturii, îi putem
aminti pe: L. Blaga, M. Ralea, C. Rădulescu-Motru, T. Vianu, Petre Andrei.
b. Filosofia valorilor sau axiologia (< gr. axia + logos = „teoria valorii”) este
disciplina care studiază esența, geneza și dezvoltarea valorilor, structura, ierarhizarea și
interacțiunea acestora în viața socială și culturală a omului. Ea distinge între valoarea
generică și diversele tipuri de valori. Acestea din urmă se diferențiază în funcție de mai
multe criterii, dintre care cel mai important este cel dat de domeniul de manifestare al
valorilor. Termenul de axiologie s-a impus la începutul secolului XX, dar disciplina ca
atare a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacție la celebra
„răsturnare a tuturor valorilor” promovată de Fr. Nietzsche. Alături de el, la apariția
filosofiei valorilor au contribuit decisiv filosofi precum Hermann Lotze, Alexius
Meinong, Eduard von Hartmann, Nikolai Hartmann, M. Scheller și neokantienii din
Școala de la Baden (Windelband, Rickert).15
Desigur, valoarea fiind o problemă eminamente umană, meditația cu privire la
esența valorii este mult mai veche. Ea a fost pregătită de eforturile de gândire anterioară,
eforturi pe care teoria valorilor le sintetizează într-un întreg sistematic. Cugetarea cu
privire la problematica valorii își are începutul încă din antichitate și a reprezentat o
permanență a gândirii filosofice, chiar dacă despre o axio-logie ca disciplină nu se poate
vorbi decât începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. În
gândirea greacă, tetrada valorică Bine-Adevăr-Dreptate-Frumos a făcut o adevărată
carieră, prin intermediul lui Socrate, Platon și Aristotel. Primul care a vorbit
preponderent despre o anume valoare este Socrate, cel care a arătat că pentru dobândirea
Binelui este necesară cunoașterea lui. Platon, apoi, a demonstrat existența obiectivă și
autonomia valorilor, afirmând că acestea există independent de subiectivitatea umană,
că Binele (dar și Adevărul, Dreptatea, Frumosul) ființează în sine și nu se identifică cu
ceea ce cred unii oameni despre aceste valori supreme.
Omul fiind o ființă valorizatoare prin excelență, valorile sunt parte a culturii; ele
sunt chiar partea centrală a acesteia. Ca atare, ontologic, ele nu țin de existența brută,
naturală, ci de existența umană. Asta nu înseamnă însă că valoarea este ceva subiectiv.
Din contră, prin natura sa, valoarea este ceva ce se naște din relația dintre subiect și
obiect, fiind o realitate inter-subiectivă; deci, nici deplin obiectivă, nici deplin
subiectivă. Totuși, dat fiind faptul că în cadrul valorii avem de-a face cu o punere în
relație a obiectului apreciat cu subiectul evaluator, în explicarea valorii s-au conturat
două tipuri mari de poziții: unele subiectiviste și altele obiectiviste. Ambele sunt însă
reductiviste, întrucât valoarea nu se reduce nici la obiect, la simplul bun valorizat (căci,
în lipsa aprecierii de către subiectul valorizator, nimic nu devine valoare; ceva devine
valoare numai dacă este apreciat ca atare) și nici la subiect, la simpla apreciere (faptul
că eu apreciez ceva nu înseamnă că acel ceva devine automat valoare; e nevoie de un
acord inter-subiectiv).
Concepția corectă cu privire la valoare este aceea care depășește opoziția dintre
teoriile subiectiviste și cele obiectiviste, întrucât valoarea nu rezidă nici doar în obiect și
nici doar în subiect. Valoarea este întotdeauna valoare a unui obiect, dar este valoare a
15
În România, importante considerații teoretice cu privire la problema valorilor au realizat L. Blaga, T.
Vianu, P. Andrei, C. Rădulescu-Motru, M. Florian, E. Lovinescu etc.
79
obiectului pentru un subiect. Deci, valoarea, prin natura ei, apare din însăși relația dintre
obiect și subiect. Deși valoarea depinde primordial de obiectul purtător de valoare, ea nu
ar putea exista în lipsa unui subiect valorizator, a unui subiect care să aibă abilitatea de a
percepe valențele obiectului. Subiectul vine în actul evaluator cu propria garnitură de
factori, care se îmbină cu cei ai obiectului. Actul evaluării implică subiectul evaluator în
mod integral: cognitiv (omul trebuie să cunoască proprietățile obiectului evaluat și să le
pună în acord cu trebuințele sale), afectiv (trebuie să simtă atracție) și volitiv (dorește să
obțină acel obiect).
Definirea valorii ca relație între subiect și obiect ne poate face să înțelegem
variația istorică a valorilor. Pentru că – ne putem întreba – dacă valorile sunt obiective,
de ce unele dintre ele încetează de a mai fi prețuite. La fel, dacă valorile sunt
eminamente subiective, de ce unele valori sunt prețuite în toate timpurile, în toate
locurile de către toți subiecții. Dacă acceptăm valoarea ca relație între subiect și obiect,
înțelegem că deși obiectul nu-și schimbă în timp structura, el poate înceta să mai fie
prețuit, atunci când structura subiectului suferă ea însăși modificări sub imperiul
influenței unor condiții istorice diferite.
Lumea valorilor este una extrem de variată, căci ele se deosebesc în funcție de mai
multe criterii: gradul de generalitate (vorbim de valori personale, de grup, sociale,
naționale, universale); durata lor în timp (perene și trecătoare); raporturile dintre ele
(valori mijloc și valori-scop) etc. Cea mai curentă clasificare este cea care se face în
funcție de natura obiectelor valorizabile. Avem, astfel, valori: vitale (fizice și spirituale:
fericire, sănătate, vigoare, forță); economice (utilitate, avuție, bunăstare, prosperitate);
politice (libertate, democrație, pluralism); juridice (dreptate, legalitate); etice (bine,
cinste, corectitudine, datorie, omenie, responsabilitate); estetice (frumos, sublim, tragic,
comic); teoretice (adevăr, obiectivitate); religioase (sacru, divin, tabu); sportive (fair
play, dorința de autodepășire) etc. Fiecare tip de valori se coagulează în jurul unei valori
pozitive centrale: între cele economice centrală este utilitatea, pentru cele vitale –
sănătatea, pentru cele morale – binele, pentru cele juridice – dreptatea, pentru cele
politice – libertatea, pentru cele estetice – frumosul, pentru cele religioase – sacrul, iar
pentru cele teoretice – adevărul.
După cum putem vedea din cele expuse, una dintre caracteristicile principale ale
valorilor este varietatea. Alte trăsături ale lor sunt: istoricitatea (valorile depind de
cadrul istoric în care sunt create și apreciate), polaritatea (pentru fiecare valoare
pozitivă este posibilă una negativă opusă: bine-rău, frumos-urât, adevăr-fals etc.),
normativitatea (valorile sunt norme sociale și pot deveni uneori chiar idealuri care să
determine evoluția societății, așa cum sunt, de exemplu, democrația sau libertatea); și, în
sfârșit, valorile sunt ierarhizabile. Ierarhizarea posibilă a valorilor nu se manifestă în
sensul că tipurile de valori ar fi ierarhizabile între ele, ci în sensul că în cadrul fiecărui
tip de valori unele sunt superioare altora din același areal valoric. Totuși, anumite valori,
luate în sine, sunt considerate ca fiind cele mai importante. Acestea sunt: Binele,
Adevărul, Dreptatea, Libertatea, Frumosul. De asemenea, unele sunt considerate a fi
valori-mijloc în timp ce altele sunt valori-scop, așa cum, de pildă, în cadrul vieții
umane, fericirea este valoarea-scop prin excelență, fiind scopul ultim al vieții umane,
față de care sănătatea, bunăstarea, împlinirea de sine etc. sunt simple valori mijloc.
Valorile economice, apoi, sunt valori-mijloc prin raport cu cele politice etc. Desigur,
80
cronologic, primele valori apărute sunt valorile vitale ale omului, cele economice
apărând ulterior pentru a ajuta la satisfacerea celor dintâi: nevoia de hrană,
îmbrăcăminte etc. Spre deosebire de celelalte valori, valorile economice sunt bunuri ce
pot fi oricând schimbate pe piață, ele neavând o individualitate de neînlocuit. Valorile
economice sunt doar valori-mijloc, inclusiv valoarea economică generică, banul. Ca
mijloc de schimb universal, acesta poate face însă trecerea către valorile-scop, valorile
culturale și deci, și cele artistice.
c. Estetica este disciplina filosofică ce are ca obiect fundamental frumosul, atât în
forma sa naturală (frumosul liber), cât mai ales în cea care este prezentă în creațiile
artistice (frumosul aderent). În cadrul artei, estetica cercetează geneza și esența acesteia,
statutul artei în cadrul culturii umane în ansamblu, evoluția istorică a artei, creația
artistică, receptarea operei de artă, educația artistică, criteriile judecății estetice etc.
Ca disciplină separată, ea a început să se constituie abia la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, atunci când Alexander Gottlieb Baumgarten creează termenul de estetică (<
gr. aisthesis = „simț”, „simțire”) și scrie prima lucrare cu titlul de Aesthetica (1750).
Acesta definea însă estetica într-un sens mai larg, ca știință a simțurilor în general. Imm.
Kant preia termenul cu exact acest sens mai întâi în Critica rațiunii pure, acolo unde îl
folosește în expresia estetică transcendentală, care are sensul de analiză filosofică a
experienței senzoriale sau de analiză a priori a cunoașterii sensibile. Abia în lucrarea
Critica facultății de judecare, Kant va folosi sensul mai restrâns, acela de teorie a
gustului și a frumosului. Cel care preia acest sens pentru a-l consacra și a-l impune apoi
ca atare este G.W.Fr. Hegel, în lucrarea Prelegeri de estetică, cea care este și prima
lucrare filosofică destinată integral tocmai analizei frumosului și a artei.
Înaintea acestora, idei importante despre artă și frumos au fost formulate încă din
antichitate de către Platon, Aristotel și Plotin, care au dedicat pasaje importante din
opera lor acestor chestiuni filosofice, iar în Evul Mediu, chiar dacă întâlnim mai rar
această problematică, ea nu lipsește la filosofii medievali mai importanți, așa cum sunt
Sf. Augustin sau Sf. Toma d’ Aquino. Dintre gânditorii și filosofii moderni care au avut
contribuții notabile la clarificarea problematicii artei și a esteticii, pe lângă Imm. Kant și
G.W.Fr. Hegel, deja pomeniți, mai pot fi amintiți: Gotthold Ephraim Lessing, Edmund
Burke și Fr.W.J. Schelling, iar dintre filosofii contemporani, Arthur Scopenhauer, S.
Kierkegaard și Fr. Nietzsche. Cei care au contribuit însă decisiv la autonomizarea
esteticii ca disciplină de sine stătătoare sunt filosofii și esteticienii din secolul al XX-lea
Nikolai Hartmann, Benedetto Croce, Giovani Gentile, Max Dessoir, Roman Ingarden,
Evanghelos Moutsopoulos, Charles Lalo, Étienne Souriau, Karl Rosenkranz, Abraham
Moles etc.16
Una dintre problemele mai speciale ale esteticii, alături de frumosul în sens
restrâns, este și problema formelor frumosului sau a „modificărilor” acestuia, adică
frumosul în sens mai larg. În sens restrâns, prin frumos estetic se înțelege ceea ce
prezintă armonie a proporțiilor și măsură, așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul
sculpturii antice grecești sau a celei din perioada Renașterii, cazuri în care emoția sau
plăcerea estetică ne sunt trezite de forma pură, ideală, a corpului uman reprezentat în
aceste sculpturi. Însă, pe de altă parte, în sens larg, prin frumos se înțelege tot ceea de
16
În gândirea românească, esteticieni remarcabili au fost, în ordine cronologică: T. Maiorescu, E.
Lovinescu, G. Călinescu, L. Blaga, T. Vianu, M. Ralea, Liviu Rusu, Ion Ianoși etc.
81
produce plăcere în planul artei. Adică, și tragicul, comicul, sublimul, grotescul sau chiar
urâtul. Alături de frumos, toate acestea poartă numele de categorii estetice. Într-adevăr,
în planul artei, plăcere estetică ne produce nu doar frumosul înțeles ca proporție și
măsură, ci, de pildă, chiar și ceea ce este socotit a fi urât sau grotesc în planul naturii.
Figurile diforme, contorsionate, pe care le prezintă în tablourile lor pictorul olandez din
secolul al XV-lea Hieronymus Bosch sau pictorul spaniol Francisco Goya, care a creat
la cumpăna dintre secolele XVIII și XIX, ne-ar părea detestabile dacă le-am întâlni în
realitatea noastră imediată, însă în artă ele produc plăcere estetică. La fel, suferința
atroce și mai ales nedreaptă pe care o trăiește eroul tragic este de natură să producă
aceeași plăcere estetică în tragediile antice grecești sau în cele shakespeariene datorită
sentimentului de katharsis, de purificare pe care îl produce.
Dacă, din punctul de vedere al teoriei estetice, nu urâtul este opusul frumosului,
atunci, ne-am putea întreba dacă există un astfel de opus și, dacă da, care este acesta.
Esteticienii consideră că opusul artei și al frumosului este kitsch-ul, acesta definindu-se
ca fiind „lucrul de prost gust, făcut de mântuială”. Prin legătură cu arta, el poate fi
definit ca pseudo-artă sau ca artă-surogat. Însă el poate fi întâlnit și în diferite alte
domenii ale vieții noastre cotidiene, adică, de fiecare dată când avem de-a face cu ceea
ce epatează, este vulgar și melodramatic. Obiectul kitsch este acela care este țipător.
Astfel, se poate spune că există și un om-kitsch, acesta fiind omul fără personalitate,
omul manipulabil, „omul de cauciuc”. Observat în perspectivă istorică, kitsch-ul ni se
arată a fi un fenomen peren, dar el își atinge tristul său apogeu odată cu apariția
societății de consum și a culturii de masă. Acest lucru este produs mai ales de faptul că,
în fața unei presiuni tot mai mari a cererii asupra ofertei, unii artiști înțeleg să facă rabat
de la primatul valorii estetice, făcându-i pe plac consumatorului-rege și oferindu-i
acestuia exact ceea ce el dorește. O cauză adiacentă este, firește, și dorința de câștig a
artistului. Th. Adorno observa încă din 1941 faptul că lumea afacerilor a observat o
oportunitate de neratat în pofta maselor de a primi foarte ușor ceea ce doresc: un
divertisment facil sub chipuri diverse: muzica (foarte) ușoară, filmele de duzină,
bibelourile, reproducerile de serie după opere de artă celebre etc. A rezultat astfel o
adevărată industrie a divertismentului, în care economicul prevalează asupra esteticului.
Educarea gustului artistic al publicului ar putea rezolva în timp problema, însă
implicarea statului prin finanțare și prin orchestrarea demersului educativ general se
arată ca necesară.
Având în vedere faptul că estetica judecă frumosul mai ales în funcție de întruparea
lui în obiectul artistic, în cadrul ei s-au conturat trei orientări:
i) Una care consideră că obiectul propriu-zis al esteticii îl reprezintă categoriile
estetice, acele atribute pe care trebuie să le aibă obiectul artistic pentru a produce
plăcerea estetică. Adică, nu doar frumosul în sens restrâns, ci și formele acestuia,
asupra cărora se va reveni mai jos;
ii) Alta care consideră că estetica are ca obiect studiul receptării estetice, adică al
stărilor interne pe care le trăiește subiectul uman în fața obiectului artistic;
iii)Și alta care consideră că estetica are ca obiect studiul judecății estetice, care implică
și categoriile estetice și receptarea estetică, precum și problema gustului și pe cea a
valorii estetice.
82
Discipline înrudite cu estetica, născute chiar din sânul acesteia, dar cu care ea nu
trebuie confundată sunt: critica literară, critica artistică în general, istoria artei, filosofia
artei, psihologia artei, filosofia culturii, filosofia valorilor etc.
1. Explicați distincția dintre termenii de cultură și civilizație.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Expuneți pe scurt cele trei teorii fundamentale cu privire la statutul ontologic al
valorilor.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Care sunt criteriile în funcție de care pot fi deosebite diferitele tipuri de valori?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Arătați care este obiectul și evoluția esteticii ca disciplină filosofică.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
5. Care sunt „formele frumosului” și în ce relație se află cu ele fenomenul kitsch-ului?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Arătați, pe scurt, care sunt motivele pentru care economia ca obiect este parte a
civilizației, în timp ce știința economică este parte a culturii.
83
2. Încercați să faceți o deducție rațională a valorilor economice secundare din valoarea
economică fundamentală a utilității.

De e cred eu că tabloul Cina cea de taină a lui da Vinci este artă, iar carpeta care
reprezintă aceeași scenă biblică este kitsch
Rezumat
Deși (sau poate tocmai pentru că) termeni precum cultură, civilizație, frumos
sunt folosiți de toată lumea, asta nu scutește pe oricine de folosirea necritică a lor.
Tocmai de aceea, filosofia, prin discipline ale ei special consacrate, precum filosofia
culturii, filosofia valorilor și estetica, și-a luat sarcina de a analiza critic aceste concepte
și de a le clarifica în vederea unei pertinente folosiri a lor.
Pe parcursul acestei unități de învățare, am văzut că termeni precum cultură și
civilizație, departe de a fi interșanjabili, denumesc creații umane esențialmente diferite.
În timp ce conceptul de cultură denumește toate acele creații umane care izvorăsc din
nevoia specific umană de a „încărca” lumea cu valențe spirituale de care omul are
nevoie pentru a trăi în ea (artă, religie, filosofie, știință, tradiții etc.), cel de civilizație
denumește strict acele creații pe care omul le realizează din nevoia sa de siguranță fizică
și materială (îmbrăcăminte, locuință, construcții, alimentație, tehnică, economie,
educație, organizare social-politică, militară etc.).
Prin termenul de valoare se înțelege a cea valență cu care omul încarcă obiectele
importante pentru el în diversele contexte de viață în care acesta se poate găsi într-un
moment sau altul. Tocmai pentru că dintr-o atare definiție se poate trage o concluzie
subiectivistă, în prezenta unitate de învățare sunt prezentate și tipurile de teorii posibile
cu privire la problema valorilor. Astfel, se arată că, nici teoriile subiectiviste și nici cele
obiectiviste cu privire la valori nu sunt corecte, fiindcă ambele sunt reducționiste,
reducând valoarea la doar unul dintre aspectele sale. Fie cel obiectiv, fie cel subiectiv.
Or, o analiză atentă a conceptului de valoare, ne relevă faptul că respectiva realitate
umană se construiește tocmai ca urmare a jocului dintre obiectiv și subiectiv, că
valoarea nu rezidă deplin nici în obiect și nici în subiect, ci în relația dintre subiectul
valorizator și obiectul valorizat, ceea ce înseamnă că valoarea, în esența ei, este ceva
inter- și deci trans-subiectiv. În afară de aceste chestiuni de pură teorie axiologică, se
mai discută despre tipurile de valori și caracteristicile lor.
Nu neapărat în ultimul rând ca importanță, această unitate de învățare abordează
și problematica unei discipline filosofice aparte – estetica, cea care are ca obiect
principal frumosul (natural/liber și artistic/aderent), dar și întregul evantai de probleme
pe care le implică arta, cu creația și receptarea ei la un loc. De asemenea, se mai discută
și problemele referitoare la așa numitele „modificări ale frumosului” sau categoriile
estetice (sublim, tragic, comic, grotesc și chiar urât), precum și inevitabila problemă a
kitsch-ului, oroarea cotidiană care ne inundă sub forme dintre cele mai neașteptate.
84
Bibliografie
București, 2010.
Vianu, Tudor, Introducere în teoria valorilor..., Editura Pentru Literatură, București,
1966.
MODULUL 13
Filosofie și economie
Cuprins:
13.2. Metafilosofia
13.3. Filosofia economiei
13.5. Rezumat
13.6. Bibliografie
85
 Identificarea specificului și rolului metafilosofiei pentru înțelegerea filosofiei
 Cunoașterea și înțelegerea modurilor în care filosofia și economia se pot întâlni
pentru o colaborare fructuoasă
 Aplicarea comparație dintre filosofie și economie cu privire la alte puncte de
contact dintre ele
Conținut
1. Înainte de a trece la o discuție asupra punctelor de întâlnire dintre filosofie și
economie, această secțiune a cursului de introducere în filosofie, secțiune dedicată
problemelor și disciplinelor filosofice, nu poate fi încheiată fără a spune, oricât de
sumar, câteva cuvinte și despre metafilosofie (< gr. meta + philosophia = „discursul
despre filosofie” sau „filosofia filosofiei”), care este disciplina în care filosofia își atinge
deplina conștiință de sine. Ca disciplină filosofică, metafilosofia studiază, în primul
rând, esența filosofiei, căutând o definiție cât mai larg acceptată a ei. Alături de definiția
filosofiei, dintre celelalte probleme pe care le pune îndeobște în discuție metafilosofia,
putem aminti: obiectul filosofiei, relația acesteia cu celelalte trei forme ale culturii,
necesitatea filosofiei, valențele, valabilitatea și limitele filosofiei, problemele și
disciplinele filosofice, metodele filosofiei, modurile de prezentare ale gândului filosofic,
istoricitatea esențială a filosofiei etc.
Termenul de metafilosofie a fost, pe cât se pare, folosit ca atare pentru prima dată
de către filosoful american de origine poloneză Morris Lazarowitz în 1942, dar
disciplina însăși începuse să prindă contur încă din deceniul 3 al secolului XX, prin
contribuțiile hotărâtoare ale lui Martin Heidegger și Karl Jaspers. Analiza filosofică a
filosofiei este însă mult mai veche, Platon și Aristotel investigând deja, la vremea lor,
relațiile dintre filosofie și acea falsă mimare a ei care a fost sofistica, precum și
raporturile dintre filosofie și poezie, retorică sau politică, pentru a arăta diferențele și
pentru a identifica esența filosofiei. Considerații metafilosofice importante mai găsim
înainte de conturarea disciplinei ca atare și la Sf. Augustin, R. Descartes, G.W. Leibniz,
Imm. Kant și mai ales la G.W.Fr. Hegel, cel a cărui operă filosofică este, în bună
măsură, și un veritabil demers metafilosofic, filosoful german meditând aproape la
fiecare pas asupra rosturilor filosofiei și ale filosofării.
În filosofia românească, dintre filosofii care au avut preocupări metafilosofice
extinse trebuie amintiți mai ales Titu Maiorescu, Mircea Florian și Lucian Blaga, însă și
alți filosofi importanți (C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Ion Petrovici etc.) au
meditat cu privire la rosturile și specificul filosofiei, chiar dacă nu la fel de sistematic
precum primii trei.
Metafilosofia este manifestarea deplină a auto-reflexivității filosofiei, ea este
conștiința de sine a filosofiei sau ceea ce Blaga numea conștiința filosofică. Așa cum
arată însuși numele ei, metafilosofia ca disciplină filosofică are ca scop tocmai
cercetarea teoretică a specificului filosofiei, încercarea de a o defini. În acest context,
trebuie să subliniem că întrebarea cu privire la esența filosofiei e una paradoxală. Fiind
ea însăși o întrebare filosofică, adică o întrebare de tip reflexiv, ea este o întrebare în
cadrul căreia întrebătorul și obiectul întrebării sunt unul și același. Punând întrebarea ce
86
este filosofia?, filosofia însăși se auto-interoghează în legătură cu propria esență. Așa
cum spunea filosoful român D.D. Roșca, dictonul Nosce te ipsum, inscripționat pe
frontispiciul templului de la Delphi – templul dedicat zeului înțelepciunii senine,
Apollon – i se potrivește filosofiei în cea mai mare măsură. Auto-reflexivitatea este o
trăsătură esențială a ei, căci numai ea se întreabă și cu privire la sine, la propria esență,
niciun alt demers uman nefăcând asta.
***
Alături de disciplinele mai înainte prezentate, care sunt deja consacrate și care fac
parte din planul de învățământ al mai tuturor facultăților de filosofie din lume, mai pot fi
enumerate și alte discipline filosofice care fie sunt deja conturate ca atare (filosofia
socială), fie sunt în curs de conturare (filosofia limbajului, filosofia analitică, filosofia
minții), fie sunt discipline filosofice speciale născute la intersecția dintre diversele
științe și filosofie (filosofia matematicii, filosofia fizicii, filosofia biologiei, filosofia
economiei și a științelor economice (autorii de limbă franceză, italiană, spaniolă și
portugheză preferă formula – nu tocmai fericită – de „filosofie economică”) etc. Dintre
acestea, date fiind puținul timp alocat acestui curs, precum și contextul nostru
instituțional, se cuvine să-i mai acordăm atenție doar filosofiei științelor economice.
2. Filosofia economiei și a științelor economice este disciplina ce are ca obiect
esența, statutul, fundamentele și ipotezele economiei ca domeniu de activitate umană și
ca știință ce studiază acest domeniu. Ca disciplină, ea s-a constituit la intersecția dintre
economia politică, filosofia socială, știința economică și epistemologia științelor sociale.
La fel ca și în cazul celorlalte științe – fie ele sociale sau ale naturii –, între filosofie și
știința economică există multiple relaționări. În primul rând, la fel ca toate celelalte
științe, și știința economică s-a desprins, ca demers științific specific, din filosofie. Este
un fapt bine cunoscut acela că primii care au avut preocupări economice de natură
teoretică au fost filosofii. Este suficient să-i amintim aici pe Aristotel, cel care este
primul autor al unei lucrări ce poartă titlul de Economie (Oikonomika); sau pe Adam
Smith, cel care este considerat a fi întemeietorul științei economice moderne sau al
științei economice în sensul propriu al acestui termen și care a fost filosof, fiind profesor
de etică și autor al unor lucrări de profil. Putem aminti, apoi, alți autori care au avut
deopotrivă preocupări filosofice și economice, așa cum sunt John Stuart Mill și Karl
Marx; sau pe economiștii care s-au ridicat la treapta filosofiei științelor economice:
Friedrich A. Hayek, François Perroux, John Kenneth Galbraith, sau, de la noi, pe Mihail
Manoilescu, Nicolae Georgescu-Roegen, Anghel Rugină. În plus, mai putem aminti că
gânditorii politici au fost, nu de puține ori, și doctrinari economici, cele mai multe dintre
ideologiile politico-economice fiind create de astfel de filosofi și gânditori politici. Însă,
cei care au contribuit, în secolul XX, cel mai vizibil la configurarea filosofiei științelor
economice ca disciplină deplin conturată sunt Alexander Rosenberg și David Hausman.
Între problemele specifice filosofiei științelor economice pot fi enumerate
următoarele: ce este știința economică, este ea o știință exactă, care este valabilitatea
teoriilor economice, cum pot fie ele probate, sunt predicțiile științei economice la fel de
sigure precum cele din științele naturii, pot descoperi științele economice legi certe ale
activității economice etc. În ceea ce privește definiția științei economice, aceasta a variat
87
în timp, în funcție de punctul de vedere al celor care au meditat asupra ei, fapt care
generează reale dificultăți în găsirea unei definiții unanim acceptate. Cea mai agreată
definiție este aceea care spune că știința economică este o știință socială ce are ca obiect
producția, comerțul și consumul de bunuri și servicii necesare pentru existența
societății. Faptul că economia nu este o știință exactă nu comportă discuții la fel de
aprinse, întrucât asta se poate vedea cu ușurință din analiza legilor economice. Spre
deosebire de legile descoperite de științele naturii, așa cum sunt cele fizice, de exemplu,
legile economice nu sunt legi necesare, implacabile, precum cele naturale, ci sunt legi
statistice, adică legi desprinse din practica economică anterioară, deja efectuată. Ca
atare, aceste legi nu au capacitatea predictivă a legilor naturale, ci au mai mult un rol
orientativ, ele putând estima întrucâtva evoluția probabilă a fenomenelor, fără a putea să
prevadă întocmai evoluția ulterioară a faptelor. Acest lucru se întâmplă din cauza
existenței unor factori perturbatori, așa cum este libertatea umană, care face ca
schimbarea intereselor și a scopurilor indivizilor și ale societății să schimbe evoluția
ulterioară a faptelor.
Nicio știință – și, cu atât mai puțin cele sociale, cum este economia – nu
funcționează izolat, ci într-o strânsă inter-relaționare cu altele. Tocmai de aceea,
filosofia se întâlnește cu știința economică nu numai prin intermediul disciplinei sale
speciale care este filosofia științei economice, ci și prin mai multe alte aspecte. O astfel
de intersectare între filosofie și știința economică se produce, de pildă, prin faptul că una
dintre disciplinele filosofice importante, filosofia valorilor, preocupându-se de problema
valorilor, se preocupă și de valorile utilitare sau economice, pe care le analizează atât în
sine, cât și prin inter-relaționarea lor cu celelalte tipuri de valori: cele vitale, morale,
juridice, politice, estetice etc. De asemenea, preocupată fiind de lămurirea esenței
omului, filosofia a propus – printre alte definiții ale omului (rationale, loquens, ludens
etc.) – și pe aceea de homo oeconomicus. Apropierea dintre cele două demersuri
cognitive se mai aseamănă și prin aceea că ambele au ca obiect omul.
Valorile economice. Din punctul de vedere al instinctului uman de conservare,
valorile economice, alături de cele vitale, sunt fundamentale. De altfel, se poate spune
că, tot alături de valorile vitale, valorile economice sunt primele tipuri de valori care au
apărut în procesul de umanizare a speciei de antropoide din care se trage omul. Valorile
economice au apărut ca urmare a procesului muncii, care l-a umanizat pe om. Prin
raport cu celelalte tipuri de valori, ele au anumite caracteristici ce le revin în mod
special. În primul rând, bunurile și serviciile încărcate de valoarea de utilitate
economică, schimbându-se pe piață, nu au un caracter de unicitate, ci sunt
interșanjabile. De exemplu, un prieten nu poate fi înlocuit complet de un alt prieten, pe
când un bun economic oarecare poate fi oricând înlocuit complet de un alt bun
economic similar, fără a se naște câtuși de puțin sentimentul ireparabilului. Apoi,
valorile economice sunt anterioare inclusiv valorilor vitale, ele fiind valori-mijloc în
raport cu acestea din urmă și, evident, cu toate celelalte. Valoarea economică generică
este banul, el fiind mijlocul de schimb pentru orice fel de bun, marfă ori serviciu. În al
treilea rând, valorile economice au un puternic caracter social, deoarece, în lipsa
existenței relațiilor de schimb, nimic nu devine valoare economică. De exemplu,
fructele, rădăcinile, vânatul etc. cu care se hrănea omul preistoric nu reprezentau valori
economice atâta vreme cât fiecare putea să le găsească din belșug în natură și nu trebuia
88
să facă decât efortul de a le culege și consuma. Abia succesivele diviziuni sociale ale
muncii și munca în sine vor duce la transformarea celor necesare traiului în bunuri sau
valori economice. Așadar, numai munca și posibilitatea schimbului – și doar luate
împreună – sunt cele care dau caracterul social al valorilor economice. În sfârșit,
caracterul fundamental al valorilor economice este utilitatea, întrucât ceva devine bun
economic numai în măsura în care folosește la ceva.
În ceea ce privește inter-relaționarea valorilor economice cu alte tipuri de valori,
se pot face observații precum următoarele:
a. Cu valorile tehnico-științifice, valorile economice se inter-influențează în măsura în
care investițiile în cercetare duc la dezvoltarea științei, dar și la dezvoltare
economică, iar pe de altă parte, prețul produselor este determinat și de gradul de
pregătire/educație/pricepere necesare pentru realizarea lor;
b. Cu valorile juridice, valorile economice se intersectează prin intermediul bunurilor ce
fac obiectul proprietății. Proprietatea, deși are ca obiect bunuri economice, ține mai
degrabă de domeniul dreptului, fiind gestionată de legislație;
c. Cu valorile politice, valorile economice au legătură prin faptul că independența
politică a unei națiuni este în mare parte determinată de autonomia ei economică;
d. Cu valorile morale, cele economice se întâlnesc sub mai multe aspecte. De exemplu,
un angajator, fie el privat sau de stat, are obligația morală de a a acorda angajaților
săi un venit decent, compatibil cu munca depusă și cu importanța ei economică și
socială; apoi, exploatarea este socotită imorală; la fel cum este considerată și
poluarea etc. Pe scurt, dacă între morală și economie nu ar fi existat numeroase
intersectări care trebuie lămurite, nu s-ar fi născut acele etici aplicate care sunt etica
sistemelor economice și etica afacerilor;
e. Cu valorile estetice, valorile economice se inter-relaționează de exemplu prin
importanța economică pe care o are design-ul, știut fiind că un produs care arată bine
se vinde mai bine decât unul cu un aspect anost sau chiar neplăcut; apoi, valoarea
estetică a unui obiect artistic determină în bună măsură valoarea de piață a acelui
obiect artistic.
Cultură și economie. Deși ca activitate menită să aducă omului bunăstare
economia face parte din orizontul civilizației, ea nu este cu totul ruptă de cultură.
Dimpotrivă, tradițiile și mentalitățile culturale au avut mereu o puternică influență
asupra activităților economice. Mai nou, există un marketing cultural, care are ca obiect
piața bunurilor și serviciilor culturale, precum și publicitatea aferentă necesară. Aceste
bunuri și servicii nu satisfac nevoi vitale/materiale, ci nevoi spirituale, dar valoarea lor
este determinată de nivelul de educație al consumatorilor și de numărul lor. O sumară
analiză, sub acest aspect, a pieței de carte, a celei a obiectelor de artă sau a prețului
spectacolelor ar fi edificatoare. Arta, știința, cultura în genere nu se pot dezvolta
corespunzător în lipsa fondurilor, a sponsorizărilor private și a investițiilor consistente
din partea statului. De exemplu, situația actuală a României, cu acel ideal mereu amânat
al alocării a 6% din PIB pentru educație și cercetare, explică slaba dezvoltare a
cercetării științifice și nivelul scăzut al învățământului românesc de azi, precum și slaba
dezvoltare economică de ansamblu. Investițiile semnificative în educație și cercetare se
89
întorc în economie, producând progres și profit. O arată foarte bine exemplul țărilor care
au atât economii naționale puternice, cât și sisteme de educație pe măsură. Dar chiar
sprijinirea economică a artei sau a sportului nu reprezintă investiții fără un feed back
pozitiv, simpli „bani aruncați pe fereastră”. Dimpotrivă, prin faptul că produc soft
power, ele returnează investițiile în mod indirect în economie, prin faptul că
influențează simpatia, receptarea pozitivă a țărilor de unde vin și a popoarelor din care
fac parte acei autori ai creațiilor artistice respective sau ai performanțelor sportive. Cu
toții cunoaștem exemple de persoane care învață azi limba coreeană numai ca urmare a
faptului că au vizionat acele filme seriale ce rulează pe diferite posturi de televiziune.
***
Așadar, la ce poate folosi filosofia unor viitori specialiști în economie? În mod
direct, poate că doar la lămurirea chestiunilor despre legăturile dintre filosofie și știința
economică care au fost abordate aici. Dar această utilitate se vădește atât în cazul
viitorului economist, cât și în cazul oricărui specialist, mai ales prin efectul de trezire
din somnul dogmatic al prejudecăților, al „adevărurilor” luate de-a gata, prin formarea
unui spirit critic, capabil să judece cu mijloace proprii atât probleme specifice
specialității sale, cât și pe cele care o transcend. Nu în ultimul rând, se poate invoca acea
lărgire a orizontului pe care o aduce filosofia: cel ce se inițiază în filosofie capătă
abilitatea de a privi problemele din orizontul specialității sale nu numai de la nivelul la
care funcționează acestea, ci și de la un nivel mai înalt de generalitate. Familiarizarea cu
filosofia îl face pe om să capete o anumită altitudine în raport cu oricare dintre
problemele care ajung să îl preocupe la un moment dat, indiferent că este vorba despre
problemele profesionale ori de cele ce țin de viața cotidiană.
1. Ce este metafilosofia și care este obiectul ei?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care este obiectul și problematica filosofiei economiei și a științelor economice?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Explicați statutul și specificul valorilor economice între celelalte tipuri de valori.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
90
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Arătați ce raporturi pot exista între cultură și economie.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Plecând de la ideea că banul este o valoare generică în cadrul activităților economice,
argumentați de ce valorile economice în general sunt interșanjabile.
2. Pe baza considerațiilor din curs cu privire la raporturile dintre economie și cultură,
produceți câteva exemple de interacțiuni reciproc avantajoase între economie și artă,
respectiv, economie și știință.

Utilitatea abordării filosofice a problematicii economiei ca obiect și știință
Rezumat
Orice curs de introducere în filosofie este, într-o anumită măsură, un demers
metafilosofic, dat fiind faptul că un astfel de curs vorbește, inevitabil, despre specificul
filosofiei ca demers cognitiv aparte, despre rolul filosofiei în viața individului și în
societate, despre problemele, obiectul, metodele etc. ei. De aceea, fie și o scurtă
abordare a acestei discipline specific filosofice prin care filosofia însăși se
conștientizează pe sine, auto-reflectându-se, era inevitabilă. Pe scurt, metafilosofia a
putut fi definită în acest context ca fiind conștiința de sine a filosofiei sau, cum o
numește Blaga, ca fiind „conștiință filosofică”.
Un curs de Filosofie propus unor studenți dedicați studierii științei economice nu
se putea apropia de sfârșitul lui fără o abordare, oricât de fugară, a multiplelor raporturi
ce pot exista între filosofie și economie. Iar pentru că la joncțiunea dintre cele două a
luat naștere chiar o disciplină filosofică specială – filosofia economiei – care discută
problematica specifică economiei ca obiect și științei economice ca demers cognitiv
aplicat respectivului obiect, o abordare a acesteia era cu totul necesară. Așadar, în
prezenta unitate de învățare sunt trecute în revistă tocmai liniamentele principale ale
acestei „întâlniri”. Cu acest prilej, au fost identificate principalele probleme pe care
filosofia le-a abordat în analiza sa asupra economiei ca fapt și ca știință (ce este
economia, care este statul științei economice, care este valabilitatea teoriilor economice,
91
care este gradul de predictibilitate pe care ele și-l pot asuma etc.). ca probleme mai
aplicate sunt abordate: problema valorilor economice, arătându-se modul în care acestea
se pot inter-influența, întrucât atât dezvoltarea cercetării științifice, cât și sponsorizarea
culturii pot genera soft power și, deci, dezvoltare economică, iar economia poate susține
profitabil cultura.
Bibliografie
București, 2010.
MODULUL 14
Istoria filosofiei ca disciplină și ca obiect
Cuprins:
14.2. Considerații generale
14.3. Istoria filosofiei ca disciplină filosofică
14.4. Istoria filosofie ca obiect
14.6. Rezumat
14.7. Bibliografie
 Înțelegerea raportului dintre filosofie și istoria ei
92
 Cunoașterea și înțelegerea conceptelor de istorie a filosofiei ca obiect și istorie a
filosofiei ca disciplină
 Aplicarea acestei distincții la domeniul propriu (prin economie înțelegându-se
atât știința respectivă, cât și domeniul studiat de ea)
Conținut
1. Considerații generale. Dacă în cazul științelor sau în cel al religiei ca practică
desfășurată în vederea obținerii mântuirii, nu e necesară abordarea lor istorică, nu la fel
stau lucrurile și în cazul filosofiei. În cazul științelor, fiecare dintre ele este prezentă în
întregul ei în stadiul actual al dezvoltării sale. Ceea ce s-a dovedit greșit în trecut nu mai
interesează astăzi pe nimeni. Pentru omul de știință nu prezintă un interes special
studierea istoriei științei sale, întrucât tot ceea ce este valabil în cadrul ei se află în
prezent, iar eșecurile anterioare prezintă cel mult un interes de fapt divers. Ca atare,
studiul istoriei oricărei științe nu este câtuși de puțin necesar pentru înțelegerea acelei
științe. La fel, pentru practicianul unei religii, studierea istoriei acesteia iarăși nu este
necesară, câtă vreme esența religiei este punerea omului în relație cu eternitatea. Pe
omul religios îl poate interesa istoria religiei sale cel mult cu scopul de a afla modele
care să-l ajute în atingerea scopului său, mântuirea, așa cum sfinții părinți ai pustiei
oferă modele pentru credincioșii creștini, de pildă. Dimpotrivă, în cazul filosofiei – care
nu s-a sedimentat într-o doctrină unică, unanim acceptată și concentrată într-un
„manual” – studierea istoriei sale este cu totul necesară, întrucât, prin intermediul ei, noi
luăm un contact direct cu filosofia însăși. Acest lucru se întâmplă deoarece, în mod
paradoxal, în concepțiile filosofice născute în timp rămâne mereu prezent și ceva
atemporal, ceva care le face să rămână valabile peste timp, cu secolele și chiar mileniile.
De aceea, pentru o mai bună înțelegere a ei, studiul filosofiei trebuie să cuprindă, pe
lângă abordarea ei disciplinar-sistematică și o abordare istorică.
2. Istoria filosofiei ca disciplină filosofică. Ca disciplină filosofică pe deplin
conturată, istoria filosofiei studiază evoluția în timp a gândirii filosofice, arătând care au
fost ideile filosofice care au preocupat gândirea umană în diversele ei epoci; care au fost
epocile, etapele, orientările, curentele și școlile care s-au configurat în legătură cu
diversele probleme ale filosofiei de-a lungul timpului. Ea arată că nici nașterea ideilor,
nici înșiruirea concepțiilor filosofice individuale nu sunt deloc întâmplătoare, ci ele s-au
produs în funcție de provocările realității și de necesitățile interne ale spiritului uman
cunoscător. Istoria filosofiei nu e o disciplină pur istorică, ci una în care istoricul și
teoreticul se îmbină armonios. Ea este disciplină istorică numai în măsura în care
obiectul ei îl reprezintă fenomene ce aparțin trecutului, dar fiind istorie a filosofiei,
obiectul ei îl constituie concepțiile filosofice ca atare. S-ar putea spune chiar că aspectul
ei teoretic este precumpănitor față de cel istoric. Necesitatea abordării istorice a
filosofiei este la fel de mare ca și necesitatea abordării ei sistematice, pe discipline.
Necesitatea unei cronologice luări de contact cu istoria filosofiei se impune mai ales
prin aceea că, grație ei, ne putem face o viziune de ansamblu asupra curgerii prin timp a
93
filosofiei, o viziune la care nu am avea acces doar prin studierea disciplinar-sistematică
a filosofiei.
Este adevărat că istoria filosofiei devine disciplină filosofică în sens propriu abia
în secolul al XIX-lea, dar trebuie subliniat faptul că despre o conștiință a istoricității
filosofiei se poate vorbi încă de la Aristotel, filosof care, înainte de a exprima propria
opinie în legătură cu oricare dintre problemele abordate de el în lucrările sale, obișnuia
ca mai întâi să înfățișeze soluțiile exprimate de către înaintașii lui.
De altfel, Hegel17 identifică filosofia cu însăși istoria ei. El descrie istoria filosofiei
ca pe un proces de-a lungul căruia sistemul filosofiei însăși se explicitează,
desfășurându-se de la forma simplă a gândirii presocraticilor spre o formă tot mai
complexă și mai cuprinzătoare. Celor ce afirmă imposibilitatea unei Filosofii unice
plecând de la varietatea filosofiilor individuale Hegel le răspunde că, oricât de variate și
diferite ar fi filosofiile, ele au, toate, nota comună de a fi filosofie. Faptul de a nu vedea
decât varietatea filosofiilor, fără unitatea lor, e asemuit de el în mod ironic cu situația
acelui bolnav care, fiind sfătuit de medic să mănânce fructe, nu mănâncă niciunul pe
motiv că în realitate nu există decât mere, pere, cireșe, struguri etc., iar nu fructe ca
atare. După Hegel, varietatea filosofiilor și caracterul lor istoric nu numai că nu produc
niciun prejudiciu filosofiei, ci chiar îi sunt necesare acesteia. Filosofia, fiind un produs
al spiritului uman, are nevoie de timp pentru a se desfășura. Individul uman fiind o
ființă limitată din punct cognitiv și temporal, este nevoie de eforturile conjugate ale unor
generații succesive pentru a ajunge la cunoașterea obiectului său complex.
3. Istoria filosofiei ca obiect. Atunci când vorbim de nașterea filosofiei ca obiect
sau ca formă activă a culturii, se cuvine să amintim distincția propusă de Karl Jaspers. 18
Potrivit lui, trebuie să facem deosebire între începutul și originea filosofiei. Anume,
distincția între momentul în care filosofia apare pentru prima dată în timp și, respectiv,
sursele/izvoarele/ cauzele care o fac posibilă independent de timp, în orice perioadă
istorică.
a. În cea ce privește problema originii filosofiei, K. Jaspers observă că, raportat la
ceea ce ne oferă istoria filosofiei, trei ar fi cauzele care îl duc pe om către filosofare:
mirarea/ uimirea, îndoiala și conștientizarea situațiilor-limită ce definesc condiția
umană. Fiecare dintre ele produce ca efect imediat al ei un sentiment ce se repercutează
în cele din urmă în om ca o trezire din somnul dogmatic al simțurilor. Toate trei sunt
sub-întinse după Jaspers de faptul uman al comunicării, care le face posibile. Nu e deloc
întâmplător că ele își fac apariția în istoria filosofiei ca surse pentru filosofare chiar în
ordinea enumerată mai sus. Drumul filosofiei începe cu uimirea (teza) pe care omul o
resimte în fața existenței, continuă cu îndoiala (antiteza) ce-l cuprinde pe acesta atunci
când conștientizează dificultățile pe care le implică eforturile sale cognitive, pentru a
ajunge la conștientizarea deplină a condiției umane ca sinteză a nevoii sale de
cunoaștere stârnită de uimire și a imposibilității de a ajunge la o cunoaștere absolută a
lumii, imposibilitate ce rezidă tocmai în esența și condiția umană.
17
G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei,
18
Karl Jaspers, Texte filosofice,
94
i. Într-adevăr, așa cum au observat încă din antichitate Platon și Aristotel, la
începutul cercetării filosofice stă uimirea pe care o resimte omul în fața lumii. Ea este
cea care generează în el întrebări cu privire la lume, impulsionându-l să o cerceteze
pentru a găsi răspunsuri. Efectul acestei mirări a omului produce în om o trezire din
„somnul dogmatic” în care el se complace când se interesează doar de micile nevoi ale
vieții.
ii. Îndoiala vine abia în al doilea rând ca motiv de filosofare pentru om, deoarece,
pentru ca ea să poată genera examinarea critică a cunoștințelor în vederea dobândirii
certitudinii în procesul de cunoaștere a lumii, este nevoie să se fi acumulat anterior acele
cunoștințe pe care le prilejuiește mai întâi mirarea. Abia după ce acumulez cunoștințe
multiple și cu grade de certitudine diferite mă pot întreba cu privire la valabilitatea
cunoștințelor mele în genere. Filosoful emblematic pentru această tulburătoare sursă a
filosofării este Descartes, cel care a supus briciului necruțător al îndoielii metodice toate
tipurile de cunoștințe, pentru a demonstra într-un mod aparent paradoxal că tocmai
exercițiul îndoielii metodice este temeiul pe care eu pot construi certitudinea
cunoștințelor mele. Mai exact, îndoindu-mă de orice, constat că în mintea mea se naște
certitudinea faptului că, de vreme ce mă îndoiesc de toate cele pe care le cunosc, devine
pentru mine cu totul evident faptul că gândesc. Iar de vreme ce gândesc, este de
asemenea evident că trebuie să exist, căci gândirea nu e posibilă fără o sub-stanță, fără
un suport care să o facă posibilă. Așadar, dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum.
iii. În sfârșit, cutremurarea pe care i-o produce omului conștientizarea situațiilor-
limită și care îl conduce la conștientizarea propriei sale condiții umane nu poate veni
decât în al treilea rând, întrucât era necesară mai întâi experiența situației-limită pe care
o implică îndoiala, care îi arată omului că nu îi este la îndemână o cunoaștere deplină a
lumii în care trăiește. Plecând de la experiența conștientizării acestei prime situații-
limită, omul conștientizează, cu aceeași „cutremurare”, și alte situații-limită: boala,
suferința, moartea, faptul că este supus necesității și întâmplării etc. Toate acestea îl fac
pe om să-și conștientizeze existența sa neautentică – adică ceea ce numește Jaspers
existența factice –, pe care nu o poate depăși decât punându-și întrebări cu privire la
acele situații-limită, cu privire la existența și esența sa. Abia așa poate el să acceadă la o
existență umană veritabilă, o existență plenară de ființă care este pe deplin conștientă de
sine și de condiția sa.
b. Trecând acum la problema începutului în timp al filosofiei – o problemă ce se
impune dintru început atenției celui care se ocupă cu istoria acesteia –, cred că este
necesar să fie făcut actul de dreptate de a începe prin constatarea unui anume reflex
europocentrist al istoricilor occidentali ai filosofiei, reflex care face ca, de regulă, să se
fixeze începuturile istorice ale filosofiei în Grecia antică, prin Thales și școala sa din
Milet. Or, asta este numai parțial adevărat. Grecia reprezintă doar una dintre culturile
antichității în care a apărut, la începutul sec. al VI-lea î. Hr., filosofia ca mod de
cunoaștere a lumii de către om. Alături de spațiul cultural grecesc, filosofia ca studiu
95
sistematic și riguros asupra lumii, omului și cunoașterii a apărut, tot atunci, în India,
prin autorii anonimi ai Upanișadelor, și în China, prin Lao Zi și Confucius.
Pentru a vedea cum anume s-a născut filosofia și mai ales de ce este fixată ca dată
a nașterii ei începutul secolului al VI-lea î. Hr., vom încerca o explicație plecând de la
exemplul grecesc. Pe scurt, cercetând „certificatul” de naștere al filosofiei, putem
observa încă de la început câteva trăsături identitare ce o disting net de explicațiile
mitologice ce i-au premers. Între acestea, cele mai importante sunt recursul la concepte
și argumente. Iar Thales este cel dintâi care folosește aceste instrumente specifice
filosofiei. Mai pe larg, va trebui să vedem care este legătura dintre filosofie și mitologie,
să vedem dacă nu cumva mitologia este un fel de proto-filosofie, care a pregătit terenul
pentru cea dintâi.
Încă din timpul antichității grecești, s-a format conștiința că filosofia nu s-a născut
din neant. Aristotel a intuit foarte bine faptul că, deși diferit de filosofie, mitul nu este
cu totul opus acesteia. Homer, Hesiod, poeții greci în general și cei „șapte” înțelepți, ca
exponenți ai mentalității mitologice, au pus în discuție anumite probleme de natură
filosofică încă dinainte ca filosofia să se nască. Într-adevăr, și ei s-au întrebat cu privire
la nașterea lumii, esența omului, virtute, orânduirea politică dreaptă etc. Atunci, care
mai este diferența între mitologie și filosofie? Diferența există și este una esențială. Ele
împărtășesc aceeași problematică, însă instrumentele utilizate de ele și rezultatele
obținute sunt net diferite. Mai exact, în timp ce mitologia se mulțumește doar să nareze
faptele despre care vorbește și să de folosească de imaginație, de imagini și simboluri,
de cealaltă parte, filosofia încearcă să ne ofere explicații, iar instrumentul cognitiv
folosit este gândirea, care recurge la concepte și folosește argumente pentru a-și expune
teoria. Astfel, de exemplu, deși Hesiod vorbește, la fel ca Thales, despre nașterea lumii
(cosmo-gonia ca o teo-gonia), el se folosește în acest scop de imagini precum cea a
haosului primordial, din care se nasc, rând pe rând, zeii, care sunt, totodată, părți ale
lumii fizice. De cealaltă parte, Thales nu mai vorbește de un simplu început în timp al
lumii, ci la el ideea de început capătă pentru prima dată sensul de principiu (arché),
adică de generator universal a tot ceea ce există, de substanță care le menține pe toate
în ființă și de receptacol în care toate se întorc atunci când pier. Faptul că el identifică
acest principiu în mod naiv cu apa nu are în acest context foarte mare importanță.
Important este că – afirmând că toate se trag din apă și, mai mult, argumentând
afirmația sa19 - el este cel dintâi care rezolvă o problemă specifică filosofiei chiar cu
mijloacele acesteia. Așadar, filosofia a preluat din mitologie probleme (nașterea
universului etc.) și chiar soluții (de pildă, postularea existenței unui factor prim
originar). Dar între ele sunt diferențe esențiale: una se folosește de concepte și
argumente, cealaltă de imagini, simboluri și narațiune. Desigur, așa cum se va vedea
într-o prelegere viitoare, filosofia a mai păstrat prin unii filosofi metafora sau mitul.
Doar atât că, în astfel de cazuri, păstrarea acestora nu este nimic mai mult decât un
simplu artificiu stilistic, generat de talentul literar al autorilor care le folosesc. În sfârșit,
mai trebuie spus că trecerea de la mit la teoria filosofică nu a fost una bruscă, ci una
lentă și gradată.
19
El aduce drept argumente faptul că elementul umed este prezent în toate lucrurile, că tot ceea ce este viu
trăiește datorită apei etc.
96
Nașterea filosofiei ca trecere lentă și gradată de la imaginația mitologică la
reflexivitatea filosofică s-a produs la fel și în cazul Indiei și al Chinei. În India, înainte
de nașterea filosofiei propriu-zise, prin Upanișade, probleme de tip filosofic au fost
puse și în textele anterioare, în Vede și în Brahmanas, care erau doar niște interpretări
recurente ale Vedelor, dar încărcătura centrală a lor era una mitologică și ritualică.
Unele dintre imnurile vedice, așa cum este acel spectaculos Imn al Creațiunii, aveau ele
însele valențe filosofice, dar despre angajarea unei gândiri filosofice în adevăratul
înțeles al cuvântului este vorba abia odată cu textele Aranyaka și mai ales Upanishad,
cele care pun în joc principalele teme ale filosofiei indiene: unitatea de esență dintre
atman și Brahman, învățătura despre karma, samsara, moksha etc.
O situație asemănătoare ne întâmpină și în cazul filosofiei chineze. Și aici
observăm originarea filosofiei în mitologie. Cele mai vechi Cărți clasice ale culturii
chineze – Yi Jing (Cartea schimbărilor), Shi Jing (Cartea odelor) și Shu Jing (Cartea
documentelor) – datează din sec. XI î.Hr. Ele vorbesc mai ales despre cosmogonie și
antropogonie, dar conțin și idei de o factură filosofică mai evidentă. La fel ca Vedele,
aceste cărți reprezintă fundamentul și sursa dezvoltărilor ulterioare a culturii chineze.
Ele sunt punctul de plecare și elementul de continuitate și permanență ale acesteia.
Tradiția fixată de ele în vechime este păstrată fără schimbări esențiale până azi, ea fiind
doar reînnoită de un continuu demers de exegeză. La aceste texte se vor raporta toate
școlile de gândire ale Chinei antice: daoism, confucianism, moism, legism și
nominalism, deopotrivă.
1. Explicați sumar distincția dintre istoria filosofie ca disciplină și istoria filosofiei ca
obiect.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care este obiectul și statutul istoriei filosofiei între celelalte discipline filosofice?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Arătați care sunt impulsurile care îl pot conduce către filosofare pe omul în genere.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
97
4. Expuneți sumar problema începutului în timp al filosofiei, exemplificând cu fiecare
dintre cele trei areale culturale în care filosofia s-a manifestat de-a lungul vremii.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
1. Enumerați câteva motive pentru care considerați că studierea istoriei economiei ar fi
necesară înțelegerii științei economice.
2. Enumerați câteva motive pentru care considerați că studierea istoriei economiei nu
este necesară înțelegerii științei economice.

De ce cred eu că studierea filosofiei este utilă pentru formarea unui economist
Rezumat
Niciun curs de (introducere în) Filosofie nu se poate încheia legitim fără a spune
câte ceva despre cea care este numită îndeobște ca fiind „regina disciplinelor filosofice”
– istoria filosofiei. Într-adevăr, dacă diversele științe pot fi studiate fără a fi necesar un
plonjeu retrospectiv în istoria lor, în cazul filosofiei, abordarea istorică a ei se impune cu
necesitate. Acest lucru ne-a fost conștientizat în mod expres acum două veacuri de către
filosoful german G. W. Fr. Hegel, dar adevărul spuselor sale este confirmat de faptul că
toți filosofii importanți de la Platon și Aristotel încoace și-au formulat concepțiile lor
filosofice înnoitoare prin dialog cu filosofia exprimată de cei care i-au precedat.
Filosofia este prin esența ei istorică, fiind, așa cum s-a văzut într-un curs anterior, o
dezvoltare logic-organică ce pleacă de la o problemă inițială, din care sunt „desfășurate”
toate celelalte probleme ale filosofie care erau prezente în ea in nuce.
Unitatea de învățare de față face distincție între filosofia ca obiect, sau totalitatea
concepțiilor filosofice așa cum sunt ele prezente în desfășurarea lor în timp, și istoria
filosofiei ca disciplină e studiază această desfășurare, această succesiune care, departe
de a fi pur întâmplătoare, este o înlănțuire rațională care s-au generat unele pe altele în
funcție de nevoile și evoluția spiritului uman însuși.
De asemenea, se mai face distincția între începutul în timp al filosofiei (data
istorică la care i s-a eliberat „certificatul de naștere”, odată cu activitatea unor filosofi
precum Thales în Grecia, de pildă) și originea atemporală a acesteia, adică acei factori
general umani care ne pot îndrepta pe oricare dintre noi oricând spre filosofie: abilitatea
noastră de a ne minuna de existența lumii și de a ne pune întrebări legat de acest lucru;
aplecarea noastră de a ne îndoi de tot ceea ce nu prezintă garanții de maximă certitudine
în eforturile noastre cognitive; și capacitatea noastră de a ne conștientiza propria
98
condiție umană, de ființe libere și, deopotrivă, încorsetate de „situații-limită” (boală,
moarte, întâmplare etc.) insurmontabile în fapt dar care trebuie depășite spiritual dacă
dorim să facem pasul de la o existență factice la una autentic umană.
Prin această discuție este închis cercul deschis la început, reamintindu-se faptul
că, departe de a fi ceva străin de omul din toate timpurile și din toate locurile, filosofia
este o poveste despre om, o fabulă a cărui morală vorbește despre el.
Bibliografie
București, 2010.
Jaspers, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986.
BIBLIOGRAFIE

2009.
Camus, Albert, Mitul lui Sisif, Editura Nemira, București, 1993.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1992.
99
Epictet, Manualul, Editura Saeculum, Sibiu, 2002.
Jaspers, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986.
Macoviciuc, Vasile, Inițiere în filosofie, Editura Economică, București, 2000.
București, 2010.
Mill, John Stuart, Utilitarismul, Editura Alternative, București, 1994.
Nagel, Thomas, Oare ce înseamnă toate acestea, Editura ALL, București, 2004.
Pierce, Ch. S., Semnificație și acțiune, Humanitas, București, 1990.
Vianu, Tudor, Introducere în teoria valorilor..., Editura Pentru Literatură, București,
1966.
100

Suport Curs Id

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COORDONATOR DISCIPLINĂ:

Boşca Loredana Cornelia

DEPARTAMENTUL DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

SUPORT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

MODULUL 2. Obiectul filosofiei. Filosofia și celelalte forme ale culturii....................14

MODULUL 3. Filosofia și celelalte forme ale culturii (continuare)...............................20

MODULUL 4. Metodele filosofiei.................................................................................26

MODULUL 5. Moduri de prezentare a rezultatelor gândirii filosofice..........................31

MODULUL 6. Probleme și discipline filosofice. Problema cunoașterii.........................36

MODULUL 7. Problema cunoașterii (continuare)..........................................................42

MODULUL 8. Filosofia și problematica omului. Ființa umană și ființa în genere........50

MODULUL 9. Filosofia și problematica omului. Metafizica și critica ei......................56

MODULUL 10. Filosofia și problematica omului. Antropologia filosofică...................63

MODULUL 11. Problematica eticii. Alte discipline filosofice ce au ca obiect omul.....70

MODULUL 13. Filosofie și economie............................................................................85

MODULUL 14. Istoria filosofiei ca disciplină și ca obiect............................................92

Prezentul curs de Filosofie se adresează studenților de anul I de la forma de Învățământ la

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Realizați un eseu pe tema:

Blackburn, Simon, O introducere convingătoare în filosofie, Editura ALL, București,

S-ar putea să vă placă și