STĂPÂNUL CASEI

 
Autor : Gîdea Marius-Florin , clasa a X-a D
Instituție: Colegiul Național ”Elena Cuza”, București, sector 6

Profesor coordonator: Dana Raicu 

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Demult, într-un sat
creștin, îndepărtat, din Câmpia Română, într-un timp nemaiștiut, trăia Gheorghe cu nevasta lui,
Lenuța, doi bătrâni uitați de copiii lor pe care demult îi trimiseseră la oraș să ducă o viață mai
bună, fără griji, fără nevoi. Li se uscau sufletele de dorul lor și de al nepoților, dar nu aveau ce să
facă, din cauza Milichii, o vecină care băgase râcă între ei. De șapte ani nu-i mai văzuseră, că
umbla asta cu prostii, vrăji, învârtea fusu, așa că își duceau viața cu bune și cu rele, rugându-se
lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru pâinea cea de toate zilele, pentru luminarea minții copiilor
și nepoților și pentru spargerea farmecelor și îmblânzirea dușmanilor.
Într-o zi ploioasă de marți din săptămâna Patimilor, dis-de-dimineață, în vacanța de
primăvară, bătrânii noștri auziră câinele lătrând. Femeia își aruncă ochii pe fereastră și văzu o
mașină frumoasă la poartă și pe cineva care încerca să sară gardul la ei în curte. Îi spuse
bărbatului, iar acesta zise:
- Ce să mai fie și asta, Lenuțo? Ieși repede la poartă să nu-i sfâșie Lupu!
Nu mare i-a fost mirarea femeii când și-a dat seama că era chiar fie-sa a treia, mezina, cu
un copil de nouă ani, semiadormit pe bancheta din spate, cu Ionuț, sufletul bunicii.
Au intrat în casă, i-a pus la masă, au schimbat câteva vorbe, așa au aflat și ei că le va
rămâne nepotul în vacanță și tare s-au mai bucurat. Ce este mai frumos pentru bunici decât
brațele nepoților în jurul gâtului?
Veni și vremea ca fata lor să plece la treaba ei, dar nu înainte de a-i zice copilului:
- Ionuț, dragul mamei, vreau să-mi promiți că vei fi cuminte la bunici și că nu vei merge
în pivniță niciodată neînsoțit.
- Mama, știi că te ascult mereu! Ce este acolo? De ce îmi ceri acest lucru?
 - Băiete, îi răspunse bunicul Gheorghe, acolo este culcușul Șarpelui Casei. Acesta ne
păzește casa dintotdeauna și se arată odată la treizeci și trei de ani doar părții bărbătești, că e
cruce întreagă, omului cu suflet curat, dacă primește trei litre de lapte cald, proaspăt muls de la
vaca lăuză.
Multe nu prea le-a înțeles Ionuț, dar a lăsat-o pe mama lui să plece liniștită, iar el
îmbărbătându-se pentru viața adevărată de la țară pe care voia s-o exploreze amănunțit. Seara
stătea cu tătaie la povești până li se închideau ochii, iar a doua zi se trezea aproape de prânz.
Bunicilor le era drag băiatul și îl protejau, nu-l luau la câmp să-l ardă soarele, nici nu era el
învățat.
Într-o zi le veni rândul cu vacile, s-au dus amândoi, că nu făcea față unul singur. Pe copil
l-au instruit de cu seară ce să facă: să se spele pe ochi, să se roage lui Dumnezeu, să ia întâi
anafură, apoi să ia agheasmă, după aceea să mănânce ce-i lăsaseră ei și să citească o poveste.
Când s-o plictisi, să se uite la televizor, să dea ocol curții din când în când să vadă ce mai este pe
acolo, să se mai uite pe la văcuța lăuză, să dea apă porcilor, găinilor și să nu dea drumul în curte
la nimeni!
- Ai înțeles, Ionuț? Să nu-ți fie frică de nimic, bunică, fiindcă ai la gât Crucea și iconița cu
Maica Domnului și Pruncul Iisus care te apără de toate relele.
- Da, bunică! Vedeți-vă liniștiți de treabă! Sunt băiat mare și am protecție divină!
Zis și făcut!
Ionuț se spălă, se rugă, mâncă, dădu televizorul pe desene și se distra grozav cu Tom și
Jerry. Deodată se luă curentul. Mai avea puțină baterie la telefon, dar nu avea semnal. Se plictisi
grozav și hotărî să verifice povestea despre Șarpele Casei, că doar era singur acasă! Apucă din
bucătărie găletușa bunicii, se duse glonț în grajd, la Joiana și-și făcu imediat curaj și se apropie
de ugerul vacii. Luată pe nepregătite și simțind altă mână, îl lovi cu coada, copilul nu se lăsă,
încercă iar și iar. Trase de o țâță cu putere și țâr! Țâr! El știu cum, o umplu pe jumate. Apoi, luă
găleata în mână ca pe un trofeu și cu lanterna telefonului aprinsă în cealaltă mână, coborî cu grijă
scările în pivniță. Îi zvâcnea inima în piept de emoție și de teamă. Fu convins că văzu mânerul
ușii mișcându-se și se opri. Stătu puțin pe gânduri și se îmbărbătă făcându-și cruce cu limba în
gură. Împinse ușor cu umărul și întră. Era o cameră întunecoasă, slab luminată de lanternă și
undeva, deasupra scării, observă o fereastră cât un dos de palmă. Deodată auzi: poc! Îngheță!
Puse cu grijă găleata cu lapte aburind jos și nu avu timp nici să zică nici pâs! De undeva din
întuneric auzi ceva mișcând. Se ascunse după un butoi de varză, duse rapid mâna la gât și o puse
pe cruciuliță. Prinse puțin curaj, dar nu se mișcă din loc.
Cu timpul, ochii lui s-au obișnuit cu întunericul și văzu înaintând spre găleată o târâtoare:
Se frecă la ochi ca să se dezmeticească. Era Șarpele Casei. Dintr-o sorbitură, acesta înghiți
lichidul aburind și alb, scoase un ”SSS!” și își aruncă pielea. Ionuț închise ochii și bolborosea:
- Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu... Maica Domnului, Doamne Iisuse
Hristoase, apără-mă! Mamă, iartă-mă că nu te-am ascultat! Bunicule, unde ești? Vino repede,
mamaieeee! Tataie!
Nu știa cât timp a trecut stând așa, s-a spovedit de toate păcatele șarpelui și l-a rugat să
nu-i facă niciun rău, că nu va mai ieși din cuvântul mamei lui. S-a liniștit. A deschis un ochi,
apoi pe-al doilea. Nu-i venea să
creadă, era lumină la bec. I-a
mulțumit lui Edison, inventatorul
becului și i-a promis că-i va împărți o
lumânare drept mulțumire că l-a scos
din beznă.
A luat haina veche a șarpelui
și a fugit repede în odaie. A pornit
televizorul, s-a băgat sub pătură, dar
pielea șarpelui a pus-o în cuier mai
înainte s-o arate lui tataie Gheorghe.

A adormit și a visat că a vorbit cu șarpele. Ce păcat că l-a trezit bunica!

- Nu! Buni, te rog! Mai lasă-mă puțin! Tocmai vorbeam cu Șarpele Casei!
N-a mai putut adormi. S-a dat repede jos din pat, a luat pielea și le-a povestit rapid.
-Viteazul nostru, ai văzut Șarpele? Ai muls tu vaca? Alesul nostru, Gheorghe! Șarpele te-
a ales să fii tu Stăpânul Casei noastre, măi Ionuț! Când noi ne-om muta dincolo...
Băiatul a fost foarte fericit! Bunicii nu l-au pedepsit că a trecut peste cuvântul lor, au
înțeles că se împlinise destinul și din pielea șarpelui i-au făcut o curea frumoasă pe care s-o
poarte când va fi mare. De atunci nepotul a venit în fiecare vacanță la ei, i-au trecut toată averea
pe numele lui și, după ce și-a terminat școala, s-a mutat la casa lor din sat, s-a încins cu acea
curea peste mijloc când i-a zis tataie și a prins puteri. Milica a pocnit de ciudă, satana la care se
închina nu mai avea putere.
Sfătuit de bunici și cu acordul părinților, Ionuț și-a făcut o fermă de se rotea după soarele
după ea. După trei ani s-a căsătorit cu o fată harnică, frumoasă și deșteaptă din sat și au avut
șapte copii. Împreună au avut grijă de bunici câte zile au mai avut.
Acum Ionuț a devenit Stăpânul Casei și familia lui. În gospodăria lor domneau pacea,
liniștea și bunăstarea. Astfel au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și poate mai trăiesc și astăzi.
Iar eu încălecai pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună!