4.2.3.

Rezilienţa1
Motto: Ceea ce am depăşit, sunt eu.
Rezilienţa este capacitatea unei persoane de a face faţă situaţiilor dificile prin care
trece în viaţă. Această capacitate s-a dezvoltat din primele milenii ale existenţei speciei
noastre. Numai cu ajutorul rezilienţei putem supravieţui tuturor adversităţilor vieţii. De
exemplu, trebuie să fii rezilient pentru a depăşi sărăcia, oprimarea şi marginalizarea. Acum,
oamenii de şiinţă sunt interesaţi de înţelepciunea oamenilor săraci şi asupriţi. Conceptul,
concomitent vechi şi actual, este în atenţia ştiinţelor sociale moderne şi recomandăm să fie
integrat în orice curriculum de educaţie interculturală care prin excelenţă urmăreşte formarea
unor competenţe necesare convieţuirii într-o lume diversă şi schimbătoare. Educaţia
interculturală, printre alte abilităţi, îşi propune şi dezvoltarea rezilienţei, care facilitează
existenţa într-o lume multiculturală / interculturală prin rezistenţa pe care o presupune
împotriva discriminării, intoleranţei, ostracizării şi alte atitudini şi comportamente negative.
Rezilienţa sau realitatea speranţei se bazează pe un cumul de capacităţi şi relaţii, cum
sunt stima de sine, simţul umorului, găsirea unui sens al existenţei, acceptarea necondiţionată
a persoanei, reţeaua informală. Rezilienţa are un mare impact în formarea abilităţilor necesare
existenţei. De aceea rezilienţa este fundamentală într-o societate multiculturală, în care
oamenii aparţinând diverselor culturi trebuie să înveţe să trăiască armonios împreună şi să
treacă mai departe după episoadele dureroase din viaţă. Pentru că, după cum spunea cineva,
important nu este să rezişti furtunilor ci să dansezi în ploaie.
Rezilienţa, pe scurt
Rezilienţa este capacitatea cuiva de a depăşi experienţele şi împrejurările dificile.
Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de rezistenţă şi de o manieră constructivă de a vedea
viaţa. În opinia lui Jamais Cascio, futurolog în domeniul ecologiei şi cercetător la Institute for
Ethics and Emerging Technologies, S.U.A., rezilienţa însemnă mai mult decât viabilitatea,
aceasta din urmă fiind o noţiune predominant statică, vizând stabilitatea, respectiv odată atins
echilibrul, acesta tinde să fie păstrat. Urmând acest raţionament, o lume viabilă poate să evite
un dezastru dar rămâne în punctul critic până la şocul următor. Rezilienţa, din contră,
presupune mai multă flexibilitate, o persoană rezilientă acceptând faptul că schimbarea este
inevitabilă şi că, în cele mai multe cazuri, nu depinde de voinţa sa, concentrîndu-se în schimb
pe capacitatea de a înfrunta neprevăzutul. Viabilitatea este o stare delicată: schimbările

1
(1) rezistenţă la şoc, rezistenţă la încovoiere (tehnic) ; (2) capacitatea de a face faţă
vicisitudinilor vieţii fără a te lăsa doborât (social) ; resalire (latin) – revenire.
imprevizibile pot cauza uşor eşecul; în fapt viabilitatea reprezintă, în cel mai bun caz,
supravieţuirea. Rezilienţa se referă la capacitatea de a face faţă neprevăzutului, de a rezista
crizelor, este şi o artă de a evita capcanele pe care le întâlnim în viaţă sau propriile capcane şi
are drept urmare succesul în viaţă.. Rezilienţa poate fi analizată şi prin intermediul
principiilor care o circumscriu: diversitatea – a te baza pe soluţii variate, soluţii de rezervă
etc.; redundanţa – rezervele necesare să fie mereu asigurate; sisteme relaţionale puternice –
sisteme de suport cât mai extinse şi mai ferme; colaborarea – capacitatea de a coopera şi a fi
împreună cu persoanele relevante; transparenţa – a comunica în mod autentic cu cei din jur,
a-ţi dezvolta capacitatea de ascultare activă şi transmitere adecvată a mesajelor, a lua în
considerare feed-back-ul primit de la ceilalţi; evoluţia – a învăţa din greşelile făcute, a
progresa, a căuta partea pedagogică a experienţelor negative; flexibilitatea – schimbă-ţi
planurile când se schimbă conjunctura şi vechile proiecte nu mai corespund realităţii;
prognoza - studiază cu atenţie datele existente şi observă în ce sens se îndreaptă lucrurile.
În calitate de dascăli şi de formatori, putem contribui în moduri diferite la dezvoltarea
rezilienţei cuiva. Pentru aceasta, ar trebui să reflectăm şi să ne întrebăm pe noi înşine de ce
unii au reuşit în viaţă în ciuda atâtor evenimente dureroase prin care au trecut pe parcursul
existenţei lor. Vom folosi o metaforă- metafora casei – în încercarea de a explica acest lucru
Metafora casei
Imaginaţi-vă o casă. Pentru a construi această casă, este nevoie de o fundaţie
puternică şi sigură.
Fundaţia – construirea rezilienţei cuiva implică două lucruri : (1) Acceptarea
necondiţionată a persoanei şi (2) Reţeaua informală de ajutor social.
Acceptarea necondiţionată înseamnă că persoana trebuie să fie acceptată pentru ceea ce este
şi nu pentru ceea ce face (aceasta nu înseamnă că ar trebui să acceptăm toate
comportamentele celorlalţi.) Ar trebui să acceptăm persoana aşa cum este. Comportamentele
nedorite şi inacceptabile trebuie să fie corectate şi adaptate, însă niciodată n-ar trebui folosite
cuvinte ca: “Dacă faci asta, am să te iubesc”, ci: “Te iubesc pentru ceea ce eşti, dar nu voi
accepta un astfel de comportament, pentru că nouă nu ne place acest lucru”.
Reţeaua informală de relaţii reprezintă acele persoane cheie din jurul cuiva. Are prieteni
adevaraţi? Are cel puţin o persoană la care să apeleze atunci când lucrurile se complică? Nu
includem în această categorie serviciile sociale, terapiile sau şcoala, chiar dacă cineva s-ar
putea bizui pe un lucrător social sau pe un profesor de-al său în clipele dificile. Şcoala şi
serviciile sociale sunt modalităţi de ajutor formale, dar acea persoană trebuie să-şi facă o
reţea de prieteni (cu cât mai mulţi, cu atât mai bine) la care să poată apela în situaţii dificile.
 Parterul
Atunci când avem o fundaţie solidă, formată din prieteni care ne acceptă, putem
începe să construim parterul. Acest lucru se realizează prin “găsirea unui sens în tot ceea ce
întreprindem”. Acesta este parterul rezilienţei noastre. N-aţi citi acest articol până la capăt
dacă nu l-aţi considera folositor, iar eu nu l-aş scrie dacă nu l-aş considera esenţial. În acelaşi
fel, n-am putea lucra dacă n-am afla sensul sau importanţa muncii noastre. Această “găsire a
sensului în orice lucru” are multe în comun cu credinţele noastre religioase. Pentru că nu
trebuie să găsim un sens numai în acţiunile noastre pe termen scurt. Găsirea sensului propriei
existenţe este fundamentală pentru viaţa noastră. Fără un sens, n-am avea niciodată puterea
de a face ceva sau motivaţia de a schimba ceva, am fi deprimaţi (nu este depresia dovada
finală că nu putem da un sens vieţii? Nu sunt credinţele religioase cele care ne-ar putea scoate
din această stare şi ne-ar da puterea şi energia de a face ceva pentru sufletul nostru bolnav?)
Etajul
După ce aţi construit parterul, mergem mai departe, la primul etaj. Aici vom construi
trei camere. Una dintre ele este camera uceniciei noastre, în care învăţăm atât o profesie cât şi
cele mai importante abilităţi şi strategii pentru viaţă. Având o profesie şi o abilitate de a trăi,
cea de-a doua cameră vine de la sine: este camera stimei de sine. Aceste două camere sunt
interconectate. Fără stima de sine nu am putea fi capabili să deprindem competenţe, iar fără
competenţe nu am putea avea stimă de sine. Cea de-a treia cameră este trezoreria. Aici vom
păstra sistemul de sprijin pentru viaţă numit simţul umorului. Aici vom conserva înţelegerea
profundă a omenirii, înţelegerea profundă a faptului că nimeni nu este perfect (nici noi şi nici
ceilalţi) şi că e bine uneori să râzi de propria imperfecţiune. Cineva care poate râde de el
însuşi este cineva cu stimă de sine. Atunci cand putem glumi pe seama propriilor defecte sau
ale altora, înseamnă că avem suficient de multă stimă de sine pentru a ne permite acest lucru
(Ridendo castigat mores, cum spuneau latinii).
Acoperişul
Sub acoperiş se află podul. Aţi visat vreodată să urcaţi în podul unei case vechi pentru
a vedea ce minunăţii se află acolo? Acum aveţi ocazia s-o faceţi. Aceasta este partea
neexplorată din casă. Nimeni nu ştie ce este înăuntru, nimeni altcineva şi nici chiar dvs. Este
plin de minunăţii pe care le-aţi uitat sau pe care nici n-aţi avut timp să le descoperiţi. Nu
aruncăm nimic, ducem totul în pod, dar, din când în când, ar fi util să urcăm acolo şi să
redescoperim lucruri, să le luăm înapoi şi să dăm o nouă imagine şi utilitate. Şi, nu uitaţi! E
casa dvs, unde aveţi de trăit mulţi ani, în ea se află toate comorile voastre. Acest lucru
înseamnă că trebuie să aveţi grijă de ea. Anii vor trece, iar casa se va uza. Trebuie s-o faceţi şi
s-o refaceţi iar şi iar, să-i consolidaţi anumite părţi din când în când. Dacă o parte din ea s-ar
nărui, toată casa ar fi afectată. Dar, dacă structura este solidă, veţi putea s-o reconstruiţi ori de
câte ori arşiţa puternică a soarelui sau tăvălugul apelor, focul sau cutremurul o vor afecta.
Dar intrarea, faţada? Nu-i daţi o importanţă prea mare. Casa trebuie să arate estetic, să-i facă
pe ceilalţi s-o viziteze, dar dacă faţada este minunată iar structura casei nu este destul de
solida, nimeni nu ar rămâne în ea, toata lumea ar lua-o la fugă pentru a se salva. Dar casele
din împrejurimi? Ar trebui să le priviţi aşa cum priviţi o icoană veche, cu pictura cojită.
Atunci când te uiţi la o icoană îi vezi întâi frumuseţea. Să-i vezi spiritul, nu aspectul exterior.
Şi, dacă privind-o, începi să-i observi stricăciunile, micile fisuri, vopseaua veche cojită, ele
nu vor mai conta. Nu vei considera că icoana e “urâtă”. Vei simţi mai degrabă durere şi
dragoste pentru acea icoană care a trecut prin atâtea momente grele în viaţă.

Aplicaţii:
4.2.3.1. Sarcina de lucru: „Pornind de la metafora casa rezilienţei, completaţi desenul
primit de la formator cu elemente care să vă reprezinte”
Modalitate de lucru: se lucrează individual. Cursanţilor li se pun la dispoziţie
materiale: coli de hârtie, fotografii, creioane, culori etc.
Timp: 40 – 45 min.
Ulterior fiecare participant care doreşte îşi prezintă “casa” grupului, se realizează
discuţii în plen, se analizează informaţia, formatorul oferă explicaţii şi concluzionează.
Colile de hârtie care se distribuie fiecărui participant au desenate pe ele „casa”
rezilienţei. Fiecare participant este solicitat să mediteze asupra fiecărei camere în parte şi să
deseneze/lipească în interiorul ei ceea ce consideră el că are. Pentru adâncirea reflecţiei,
formatorul le poate cere să mediteze asupra următoarelor întrebări:
1. Am eu sau nu legături strânse cu prietenii, membrii familiei sau cu alte persoane? Dacă
da, cu ce mă ajută sau cu ce mă pot ajuta aceste persoane? Dacă nu, există cineva din
anturajul meu care mi-ar putea oferi stabilitate, căldură sufletească şi acceptare?
2. Cum dau eu sens vieţii? Cum îmi place să îmi petrec timpul liber într-un mod plăcut? Am
măcar un hobby? Am proiecte de viitor, pe termen scurt sau lung? Îmi place muzica, arta? Ca
distracţie sau ca activitate? Cred în Dumnezeu? Credinţa îmi dă putere? Prin ce? Îmi place să
îi ajut pe ceilalţi?
3. Ce talente am? Am talente care pot fi dezvoltate? Se pot ele constitui în lucruri
pragmatice? Cine m-ar putea ajuta? Aş avea nevoie să deprind anumite abilităţi?
4. Ce calităţi am? Sunt conştient(ă) de calităţile mele? Cum pot fi acestea dezvoltate? Cum
îmi pot folosi aceste calităţi mie sau altor persoane? Am aptitudini pe care le folosesc într-un
mod neconstructiv, respectiv într-un comportament inadecvat? Pot fi folosite aceste aptitudini
de o manieră constructivă?
5. Ce mă amuză? Când am râs ultima dată, din suflet? De ce râd? Sunt ironic, autoironic sau
practic un umor mai puţin maliţios?
6. Ce anume îmi creează probleme? Aceleaşi lucruri pe care şi alţii le-ar considera
“problematice”? Cum fac faţă problemelor?
7. Ce se găseşte în mansarda casei mele? Mă plimb prin ea, mai întâi doar privind obiectele,
apoi aleg unul îl şterg de praf şi-l iau cu mine. Ce amintiri îmi evocă el? Când am renunţat la
el? De ce? Are o valoare materială sau emoţională acest obiect? Îl compar cu un obiect de
valoare din casa mea, pe care îl ţin la loc de cinste, deşi nu-mi place atât de mult. Care este
potenţialul obiectului vechi, găsit în pod? Cum l-aş putea reactiva?
4.2.3.2. Sarcina de lucru: „Refaceţi această călătorie imaginară în podul casei dvs.
alături de cineva apropiat dvs., alături de care aţi petrecut o perioadă de timp. Rugaţi-l să
aleagă el un obiect căzut în desuetudine, dar pe care îl intuieşte a avea potenţial, dacă ar fi
restaurat. Comparaţi obiectele alese şi concluzionaţi”
Modalitate de lucru: se lucrează în diade.
Timp: 20 – 30 min.
Ulterior se realizează discuţii în plen, se analizează informaţia, formatorul
concluzionează.
Podul Experimentarea creativă

Aptitudini
Primul etaj Stima de sine şi Umor
Competenţe

Parter Coerenţa şi capacitatea de a da sens

Reţea de contacte cu potenţial suportiv: familie, prieteni, vecini

Fundaţia Sentimentul de a fi iubit și acceptat ca persoană

Solul Nevoile elementare de bază (a mânca, a dormi, a se îngriji)

Căsuţa rezilienţei «  La casita » (după S. Vanistendael 1996)