“Spionajul este arta neagră

a relaţiilor internaţionale,
este felinarul de noapte care luminează
sumbrele cărări ale politicului.”

Jules Mazarin (1602-1661)

cardinal, diplomat, prim-ministru al Franţei
(1642-1661)
 “Atunci a vorbit iarăşi Domnul cu Moise şi i-a zis:
- Trimite oameni ca să iscodească ţara Canaanului, pe care
eu voi da-o fiilor lui Israil. […]

Şi i-a trimis Moise pe ei să iscodească ţara Canaanului,

cu porunca:
-Suiţi-vă acolo prin Negheb, apoi să vă îndreptaţi spre munte,
ca să vă daţi seama de ţară, ce popor locuieşte într-însa:
este tare ori slab, puţin ori mult; şi şi cum este ţara în care
locuieşte: mănoasă sau rea; cum sunt oraşele locuite:
deschise sau întărite; cum este pământul: gras ori slab,
dacă se află pomi sau nu…”

Biblia (Vechiul Testament), secolele XIII – XI î.e.n.

 INDIA
Legea lui Manu, secolele XV – VI î.e.n.
Cartea a VII-a:
►duşmanii: „toţi vecinii din imediata apropiere a statului şi aliaţii acestora”;
► prietenii: ”duşmanii duşmanilor statului şi regelui”;
► calităţi/medii de recrutare a spionilor proprii:
-tineri îndrăzneţi şi cu mintea pătrunzătoare;
-pustnici degradaţi;
-negustori ruinaţi;
- falşi penitenţi.

Panciatantra (Cele 5 cărţi ale înţelepciunii), elaborată între 500-300 î.e.n.

Cartea a III-a, strofa 67:
“Vacile văd prin miros, brahmanii văd prin Vede, regii văd prin iscoade, iar ceilalţi
oameni prin ochi”.
 CHINA
Sun Tzu, Arta războiului (sec. V î.e.n.):
 Cunoaşterea puternicilor interni şi externi se face prin
câte trei spioni.

 Folosirea agenţilor secreţi, împărţiţi în categoriile: nativi,

dubli, de sacrificiu, vii.

 “Numai regele care cunoaşte prin iscoadele sale pe

puternicii zilei şi, mai ales, pe cei ai duşmanilor nu dă
peste nenorociri”.

 Contraspionajul: “firele unei plase de pescuit, care se

unesc într-un singur nod susţinut de un singur fir central”.
 EVUL MEDIU
 Serviciul secret al împărătesei Teodora a Bizanţului.
Regele Ludovic al IX-lea al Franţei a plătit o sumă mare de bani unui beduin
care a servit drept ghid cruciaţilor.
 în Orient, serviciul de informaţii a jucat un rol important în armata lui Gengis-han.
 Spioni recrutaţi, de obicei, dintre negustorii străini.
 Interogarea prizonierilor.
 Trimiterea unor agenţi secreţi din Europa în Orient:
- 1421: regele Angliei îl trimite în Orientul Mijlociu pe diplomatul Ghillebert
de Launay;
- 1431: ducele Burgundiei îl trimite în misiune diplomatică pe cavalerul
Bentrandon de la Brocquière;
- sfârşitul sec. XV: Lorenzo de Medici îl trimite în misiune secretă
în Orientul Mijlociu pe grecul Lascaris.
 SPIONAJUL ŞI POLITICA
- Spionajul servea politicii.
- Diplomaţia se împletea cu activitatea de spionaj:
- puterea economică a ţării respective;
- în ce măsură această putere este la dispoziţia guvernului;
- organizarea armatei, arta militară şi planurile monarhului;
- oameni pe care monarhia se sprijină şi oponenţii ei.
- Ambasadorii şi diplomaţii erau spioni oficiali.
- Ambasadorul devenea şi şeful contraspionajului în ţara în care era trimis.
- Cumularea de către diplomat a obligaţiilor de spion şi de diversionist (organizator de comploturi
în ţara respectivă).
- Ambasadele au devenit centre ale activităţii de spionaj şi contraspionaj:
- schimburi de informaţii cu diplomaţi străini;
- remunerarea unor informatori;
- interceptarea corespondenţei;
- cifrarea corespondenţei;
- transmiterea de mesaje cu informaţii false.
 În epoca RENAŞTERII a renăscut şi spionajul:
- Politica a fost eliberată de reţineri de ordin religios.

Niccolo Machiavelli

“Monarhul trebuie să posede nu numai firea unui om, ci şi pe aceea

a unui animal”.

“Cel mai bun mijloc de acţiune împotriva duşmanului este acela de a şti
.
să-ţi ascunzi de dânsul intenţiile până la înfăptuirea lor”
 BISERICA
- Una dintre cele mai performante reţele de spionaj.

- Ordine călugăreşti cu servicii proprii de spionaj şi contraspionaj (ex.

Ordinul Iezuiţilor – Wilhelm de Orania se răscoală împotriva dominaţiei
spaniole în Olanda – este asasinat de un agent iezuit la 10 iulie 1584).

- Reprezentanţi speciali ai scaunului papal – nunţii – trimişi în diferite ţări

catolice.

- Scaunul Papal a fost, până la epoca Renaşterii, guvernul cel mai informat
din lumea creştină de atunci asupra situaţiei din alte ţări.

- Inchiziţia – aparat opresiv, deosebit de eficient în culegerea de informaţii.

 ANGLIA
- Alfred cel Mare, regele Angliei (871-886) – după cucerirea ţării sale de către
danezi, îşi formează o echipă de cântăreţi, cu care cutreieră regatul; în urma
informaţiilor culese, sub această acoperire, organizează, în anii 885-886,
campania de eliberare de sub ocupaţia daneză.

- Henric al VII-lea al Angliei (1485-1509) – şi-a creat o veritabilă structură de

informaţii, după reguli precise, vizând:
- selectarea şi recrutarea agenţilor secreţi;
- condiţiile de utilizare;
- remunerarea;
- măsuri de contraspionaj împotriva diplomaţilor Veneţiei.

- Henric al VIII-lea – adept al profesionalizării activităţii de informaţii –

desemnarea cardinalului Thomas Wolsey şi, ulterior, a contelui Thomas
Cromwel cu răspunderea organizării unor reţele de spionaj bine concepute
şi structurate.
 Elisabeta I (1558-1603)
- Începutul instituţionalizării activităţilor
informative secrete – spionaj efectuat
în numele reginei şi al ţării.
- Lordul Burleigh – şeful spionajului din timpul reginei
Elisabeta I.
- Activitatea de spionaj capătă continuitate, coerenţă şi forţă,
vizând importante probleme de stat.
- Lupta împotriva bisericii catolice – agenţii “Societăţii lui Isus” trimişi în Anglia pentru suprimarea
reginei şi reinstaurarea catolicismului. (Henric al VIII-lea, dorind să divorţeze de Ecaterina de
Aragon şi să se recăsătorească cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte, şi pe care o va decapita
mai târziu, este refuzat de Papa Clement VII la cererea de a declara nulă căsătoria lui Henric cu
Ecaterina; de aceea, regele a rupt legătura cu biserica romano-catolică).
- Nicholas Throgmorton – ambasador al Angliei în Franţa în 1559 – primul organizator al unui
sistem informativ capabil să identifice pericolele şi ameninţările externe la adresa coroanei
britanice.
 Sir Francisc Walsingham
- În 1573 a reuşit să “legalizeze” serviciul secret
al Angliei.

- Organizează adevărate reţele de culegere

a informaţiilor în interiorul şi exteriorul Angliei.
- Recrutează pe cei mai capabili şi devotaţi tineri
care studiau la Cambridge şi Oxford şi îi trimite
la “continuarea studiilor” în Franţa.
- Lupta împotriva catolicismului şi salvagardarea tronului (anihilarea iezuiţilor şi a
pretenţiei la tron a Mariei I Stuart).
- Încurajarea acţiunilor neconvenţionale (pirateriei) împotriva flotei spaniole (Francis
Drake).
- Învingătorul din umbră al Armadei Spaniole – iulie-august 1588.
- Crearea unui serviciu secret destinat verificării datelor obţinute pe canale
diplomatice.
- Activităţi de contrapropagandă şi dezinformare:
- folosirea de agenţi dubli: Edward Stafford;
- influenţa unor persoane sus-puse;
- dezinformarea: profeţii şi predicţii pentru demoralizarea adversarilor;
- interceptarea curierilor, controlarea mesajelor şi decodificarea
cifrurilor adversarilor;

- Premise ale succesului activităţii lui Walsingham:

- inteligenţă şi inventivitate;
- rigoarea selecţiei cadrelor;
- profunzimea analizei.

- Walsingham dispunea de 53 de agenţi de mare valoare infiltraţi în cele mai

importante curţi regale din Europa.
 Oliver Cromwell (1599-1658)
• activitatea de informaţii capătă o nouă turnură, aceea
de poliţie politică cu atribuţii represive care să
împiedice orice încercare de restaurare monarhistă.

• conducătorul militar al revoluţiei

parlamentare, instauratorul republicii
(Commonwealth);
John Thurloe – şef al serviciului de informaţii – 1653:
- folosirea în mai mare măsură a elementului evreiesc din Anglia în culegerea de informaţii;
- consolidarea structurilor contrainformative;
- reînfiinţarea serviciului de criptare-decriptare;
- înlocuirea diplomaţilor cu agenţi secreţi;
- folosirea agenţilor femei.
Daniel Defoe (1660-1730) – aventurier, comerciant, agent politic, scriitor
- autor al romanului Robinson Crusoe;
- a fost şeful unui serviciu secret special în timpul reginei Ana Stuart.
 William Pitt
- prim-ministru englez între anii 1766-1768;
- diplomaţia engleză devine un instrument,
o anexă a serviciilor secrete;
- interceptarea corespondenţei diplomatice – în
special a Franţei, în războiul de 7 ani, englezii
intră în posesia planurilor franceze;

- corupţia “controlată” a diverselor personalităţi cu putere de decizie;

- penetrarea “Clubului de foc al Infernului”, frecventat inclusiv de unii membri ai

guvernului englez;

- Războiul pentru Independenţă dus de cele 13 colonii din America de Nord desprinse
de Marea Britanie va constitui un prim eşec de proporţii, inclusiv pentru sistemul
informativ.
 Perioada 1789-1914
de la Revoluţia Franceză la Primul Război Mondial

Obiective:
- coaliţia împotriva Franţei revoluţionare, slăbirea puterii lui Napoleon I;
- regaliştii francezi, refugiaţi în Anglia, sprijiniţi de serviciile secrete engleze, pun la cale o serie de
atentate împotriva lui Napoleon;
- tipărirea de bancnote false – subminarea economiei Franţei;
- în timpul campaniei lui Napoleon în Rusia, agenţii englezi au pătruns în cele mai înalte sfere ale ale
armatei ruse;
- eşecul serviciilor secrete engleze la debarcarea lui Napoleon în Franţa – eroare şi indecizie (Campbell,
consulul englez care îl supraveghea pe Napoleon pe Elba, a plecat la Florenţa, la amantă);
- toate societăţile revoluţionare irlandeze sunt penetrate informativ şi supravegheate sever
(ex. “Cavalerii Cercului Intim”);
- în prima jumătate a secolului XIX, Maea Britanie începe colonizarea Australiei şi Noii Zeelande;
- mişcări de eliberare naţională a unor colonii engleze.
- 1855 – în cadrul Ministerului de Război se înfiinţează Departamentul Topografic şi Statistic
nucleu care prefigurează naşterea Serviciului de informaţii militare

- 1871 – înfiinţarea Serviciului de Informaţii al Departamentului de Război

- 1883 – înfiinţarea Serviciului Special

- 1887 – înfiinţarea Serviciului de Informaţii al Marinei

- alte structuri de informaţi britanice: Biroul Colonial; Comitetul pentru Informaţii Externe; Biroul
de Informaţii din India; Biroul Colonial pentru Apărare; Cabinetul Comitetului pentru
Apărarea Imperiului

- 1909 – sub ameninţarea spionajului german este înfiinţat Biroul Serviciului Secret – secţie
specială de spionaj din cadrul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei:

- Secţia M.I.-6 (Military Inteligence) – informaţii din străinătate – condus

de cpt. Mansfield Cumming

- Secţia M.I.-5 – contraspionaj în străinătate – condus de cpt. Vernon Kell.

 1911 – Parlamentul englez amendează
“Legea secretelor oficiale”;
- În preajma Primului Război Mondial MI-5 a
anihilat o puternică reţea de agenţi germani care
opera la Londra.
Serviciul de Informaţii Navale
- condus de William Hall
- agenţi militari şi civili;
- agenţi femei – obligatoriu surori
ale ofiţerilor de marină.

Thomas Edward Lawrence – ofiţer MI-6

şi arheolog în Orient;
- activităţi informative şi operaţiuni speciale în Orientul Mijlociu:
- determinarea liderilor arabi să se revolte împotriva Imperiului Otoman;
- animatorul şi iniţiatorul revoltei arabe – trecerea Orientului Mijlociu, în cea mai
mare parte, sub mandat britanic.
 FRANŢA
- Carol cel Mare (884-887) – comiţii oraşelor aveau consilieri cu misiuni de menţinere a
ordinii, cercetare a crimelor, anchetarea vinovaţilor, supravegherea străinilor;
- Filip al II-lea August (1180-1223) – printre primii suverani francezi care au început să
acorde atenţie activităţii de informaţii;
- Filip cel Frumos (1285-1314) – pregătirea informativă a campanilor militare;
- cavalerul englez sir Thomas Turberville – prizonier recrutat ca agent al
francezilor la curtea regelui Angliei;
- înlocuirea Papei Bonifaciu al VIII-lea cu Papa Clement al V-lea – rod al acţiunii
informative şi contrainformative.
- Ludovic al XI-lea (1461-1483) – informatori retribuiţi.
- Henric al IV-lea (1589-1610) – dezvoltarea activităţii de informaţii:
- contrainformaţii:
- securitatea internă şi personală a regelui
 Cardinalul Richelieu
– prim-ministru în perioada domniei lui Ludovic al XIII-
lea (1610-1643)
- fondatorul serviciului secret:
- integrarea activităţii informative în arta guvernării;
- reţea informativă internă;
- agentură externă.

- Regulile serviciului secret impuse de Richelieu:

- secretul desăvârşit/conspirarea agenţilor utilizaţi;
- recompensarea generoasă a agenţilor/ uneori rente viagere;
- obţinerea în timp util a informaţilor;
- valorificarea cu operativitate şi integrală a informaţiilor utile.
 Călugărul capucin
Joseph de Tremblay
- eminenţa cenuşie a lui Richelieu – unul dintre cei
mai valoroşi oameni de informaţii ai Franţei

- activitatea secretă de informaţi este subordonată înaltelor raţiuni de stat;

- compromiterea şi scoaterea din scenă a generalului german (ceh) Wallenstein,

comandantul armatei împăratului german Ferdinand al II-lea.

“Pentru a fi util, un agent trebuie să fie acolo unde trebuie şi când trebuie.”
 Jules Mazarin

– prim-ministru în perioada
lui Ludovic al XVI-lea (1643-1715)

- continuatorul politicii lui Richelieu;

- în urma Păcii de la Westfalia (1648), Franţa obţine hegemonia continentală;

- intensificarea activităţii de spionaj;

- cifrarea mesajelor;

- scrierea ascunsă/cerneluri simpatice;

- Mazarin: maestru desăvârşit al influenţării persuasive şi coruperii;

- personalul bisericesc a servit, în bună parte, activităţii de informaţii.

- Activitatea de spionaj şi contraspionaj militar: ofiţerii cu funcţii erau supravegheaţi
contrainformativ.
- Serviciul de informaţii al Poliţiei: deghizări, infiltrări în lumea interlopă şi în rândurile
deţinuţilor politici.
- Poliţia secretă.
- Serviciul informaţiilor externe.
- Ludovic al XIV-lea trasa personal instrucţiuni ambasadorilor:
- activităţi şi contacte secrete;
- operaţiuni de spionaj;
- sprijinirea opoziţiei din state cu conduceri incomode;
- incitarea la tulburări şi răzmeriţe;
- pregătirea unor atentate.
- Obiectivul principal al serviciului de informaţii francez:
cunoaşterea şi menţinerea sub control a politicii externe a Angliei.

- coruperea demnitarilor puterii, dar mai ales ai opoziţiei parlamentare

engleze.

- spionaj de alcov: Louise de Kerouale, fostă favorită a regelui Ludovic

al XIV-lea, devenită favorită a regelui Carol al II-lea al Angliei.

- Marchiza de Pompadour, Contele de Saint Germain, Cassanova,

Pierre Caron de Beaumarchais, Prinţul Conti etc.
 Revoluţia franceză

- organizarea unui vast serviciu de informaţii;

- propagandă;

- agenţi ambulanţi şi agenţi la posturi fixe;

- Maurice de Montgaillard – agent secret în slujba lui Ludovic al XVI-lea

 Napoleon Bonaparte
interes deosebit faţă de domeniul informaţiilor:
“Se zice că succesele mele militare se
datorează geniului meu. Voi răspunde că
acestea sunt rezultatul unor calcule matematice
bazate pe informaţii exacte.”

- Spionajul strategic: date de ordin geografic, economic, politic, etnografic şi social.

- Serviciul de informaţii militare de pe lângă statele majore ale armatelor.
- Biroul secret: antrenarea în jocuri operative cu servicile secrete ale altor ţări, în scopul
dezinformării părţilor adverse.
- Dezinformarea adversarului, prin “transpirarea” controlată a unor informaţii.
- Interceptarea şi controlul trimiterilor poştale.
- “Cabinetul negru” – centrul de control al corespondenţei.
 Josephine de Beauharnais

- Ministerul Poliţiei – condus de Joseph Fouché.

- Informaţiile militare – conduse de Karl Shulmeister.
- Informaţiile externe – conduse de Talleyrand.
- Josephine de Beauharnais, soţia lui Napoleon – în reţeaua lui Fouché.
 - Poliţia politică secretă:
- diviziunea pentru afaceri rezervate;
- siguranţa generală şi poliţia secretă;
- diviziunea pentru problemele libertăţii individuale şi ale presei;
- diviziunea pentru problemele emigranţilor;
- diviziunea contabilităţii;
- diviziunea arhivelor: crearea de baze de date, posibilitatea analizei problemelor şi
fenomenelor în evoluţie şi comparativ – diagnoză şi prognoză;
- rapoarte informative zilnice;
- dosarul individual.

Fouché va constitui, în premieră absolută, evidenţele operative ale unui

serviciu de poliţie secretă.
Fişierul general cuprindea:

- evidenţa surselor, a informatorilor;

- evidenţa persoanelor suspecte şi a persoanelor

importante pentru regim;

- evidenţa persanelor cunoscute cu diferite antecedente.

Serviciul de informaţii militare => victoriile napoleoniene

împotriva austriecilor la Ulm şi ruşilor la Austerlitz.
Napoleon a instituit prin propriul serviciu secret controlul asupra
şefilor serviciilor secrete: Foché şi Talleyrand sunt deconspiraţi şi
demişi; aceştia se pun în slujba Rusiei şi Austriei.

- După 1815, Imperiul Francez se destramă. Serviciile secrete îşi

păstrează, în linii generale, configuraţia până la începutul Primului
Război Mondial, însă eficienţa lor este din ce în ce mai scăzută.

- 1894 – Afacerea Dreyfuss: căpitanul Dreyfus este condamnat la

închisoare pe viaţă pentru spionaj în favoarea Germaniei; în realitate,
cel care a furnizat informaţii germanilor a fost şeful Biroului 2, maiorul
Henry Esterhazy.
 GERMANIA
Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană

- Otto al IV-lea (1209-1215) – culegerea de informaţii în disputa cu rivalul său,

Filip de Saubia.
- Maximilian I, rege al Germaniei (1486-1519) şi împărat al Sfântului Imperiu
Roman de naţiune germană (1493-1519):
- organizarea unor reţele informative cuprinzătoare;
- sistem de interceptare a corespondenţei, în punctele obligatorii de trecere;
- înţelegeri realizate cu conducătorii unor state străine – Ştefan cel Mare
(Moldova)/obţinerea de informaţii de la Moscova şi Istanbul.
Carol al V-lea (Quintul) – 1519-1556:
- acţiuni contrainformative;
- supravegherea reprezentanţilor statelor străine.

Ferdinand I (rege al Ungariei şi al Boemiei (1526-1564) şi împărat al Sfântului Scaun

(1556-1564):
- spionaj şi operaţiuni de influenţă în spaţiul est-european.

Rudolf al II-lea (rege al Boemiei 1576-1611, rege al Ungarie 1572-1609, împărat al

Sfântului Imperiu 1576-1612):
- agenţi secreţi itineranţi, sub acoperire de emisari, trimişi imperiali sau consilieri pe
lângă cancelariile străine;
- biserica catolică – unele ordine misionare, îndeosebi cel iezuit, au sprijinit activităţile
informative secrete.
 Frederic cel Mare,
regele Prusiei
(1740-1786)

- servicii de informaţii militare;

- serviciul de informaţii externe.
 Serviciul de informaţii militare:
- sarcina de bază: asigurarea nevoilor de informaţii ale
Statului Major cu privire la intenţiile politico-militare şi
puterea militară a potenţialelor state inamice;
- importanţa informaţiei secrete în fundamentarea liniei
politice a unui sta, menţinerea şi consolidarea puterii,
asigurarea victoriilor militare;
- cunoaşterea dispunerii, structurii, dotării şi comenzii
efectivelor;
- identificarea vulnerabilităţilor;
- determinarea trădării comandanţilor, a dezertărilor şi a
trecerii de partea inamicului.
 - supravegherea atentă a mediilor diplomatice din capitala
Prusiei;

- spionaj cu ajutorul corupţiei – cazul comandantului

intendenţei armatei austriece;

- compromiterea ambasadorului britanic, contele

Hyndford, prin “cumpărarea” de către englezi a unui
informator (agent dublu prusac) şi dezinformarea regelui
Angliei şi plasarea unei prostituate de lux în anturajul
ambasadorului britanic.
-cunoaşterea intenţiilor => anticiparea şi previzionarea ═
unul dintre principiile fundamentale ale activităţii
informative;
- Cabinetele negre/centrele de colectare şi
tranzitare a corespondenţei:

- obţinerea de informaţii;

- descoperirea de legături de spionaj şi a

unor agenţi străini;

- verificarea propriilor agenţi;

- prevenirea scurgerii de secrete;

- dejucarea unor conspiraţii.

 “Cunoscând din timp intenţiile inamicului, îţi poţi
asigura o superioritate de forţe chiar atunci când
dispui de o armată mai slabă numericeşte.”

August Wilhelm Eichel – şeful serviciului secret al lui Frederic al II-lea Cel
Mare timp de 27 de ani – sfetnicul cel mai de încredere al regelui-
Serviciul de Informaţii externe al lui Frederic cel Mare:
- organizarea unui serviciu de informaţii externe permanent;
- aspectele politico-diplomatice, social-economice sau cele militare ale
activităţii statelor spionate (Spania, Austria, Rusia, Turcia, Anglia).
 AUSTRIA
1785 – peste 2 milioane de florini cheltuieli “diplomatice”:
- coruperea unor funcţionari străini;
- plata racolării curierilor, traducerii şi copierii scrisorilor interceptate;
- întreţinerea sistemului extern de control şi cenzură a corespondenţei.

Cancelarul Kaunitz (1753-1794):

- agenturile externe;
- interceptarea corespondenţei: toţi şefii oficiilor de poştă erau în slujba serviciilor secrete – cabinetele
negre.

Cancelarul Thugut (1794-1801) – fost ambasador în numeroase capitale (între care şi în Ţările
Române):
- poliţia politică a activităţii de spionaj: agenşi provocatori destinaţi infiltrării opoziţiei;
- interceptarea corespondenţei externe;

- reţele de agenţi.
 Congresul de la Viena
(1 nov. 1814 – 9 iun. 1815)
- sfârşitul războaielor napoleoniene;

- controlul lucrărilor Congresului prin obţinerea cifrurilor diplomatice (de stat) ale
puterilor europene participante;

- controlul tuturor comunicărilor;

- anticiparea unor intenţii şi dejucarea altora;

- favorizarea ori defavorizarea unor interese;

- asumarea unor roluri de mediere.

 Metternich
Ministru de externe
(1809-1821),
cancelar al Austriei
(1821-1848)

– conduce cel mai bun serviciu de informaţii din Europa:

- corp de spioni propriu;
- poliţie politică;
- agenţi provocatori.

Francois Hager – şeful poliţiei secrete austriece:

- au fost interceptate toate trimiterile poştale, inclusiv ale membrilor familiei regale austriece;
- regele Alexandru al Rusiei era însoţit de prinţesa Catherine Bagration şi un lot de curtezane
tentante pentru reprezentanţii celorlalte puteri;
- Talleyrand – ministrul de externe al Franţei: l-a trădat pe Napoleon, dar a salvat Franţa.
 Serviciile Secrete Germane
în perioada 1815-1918
Otto von Bismark – prim ministru al Prusiei (1860-1890):
îl desemnează pe Wilhelm Stieber să organizeze
un serviciu de informaţii permanent, în vederea invadării
Austriei, ulterior al Franţei.

- recrutarea unei importante agenturi informative de sprijinire a campaniei militare;

- Steiber: agent sub acoperirea de negustor ambulant (icoane, imagini pornografice);
- 1866: Steiber a creat primul serviciu de contraspionaj din Europa;
- fondarea unei şcoli speciale de spionaj;
- recrutarea şi răspândirea în Europa a unui număr impresionant de agenţi (hoteluri,
restaurante, cafenele sau bordeluri).
- 1866-1869: Steiber a realizat acoperirea informativă completă a Franţei
(14.000-15.000 agenţi, 4 rezidenţe);

- 1000 agenţi profesionişti;

- 4000 horticultori şi viticultori;

- 8000 femei de serviciu pentru hoteluri, restaurante, cafenele;

- 200 de guvernante pentru familiile ofiţerilor superiori sau ale politicienilor

francezi;

- 600 de foşti subofiţeri, sub acoperirea de comis-voiajori.

- În 1870, când Prusia a invadat Franţa, aceasta din urmă era practic invadată de o
armată invizibilă de spioni bine implantaţi şi respectaţi în societatea franceză –
serioşi, prosperi în afaceri, onorabili şi oneşti.

- Sistemul de legătură: cel al posturilor fixe (chioşcuri, tutungerii, bodegi, prăvălii,

ateliere meşteşugăreşti dispuse în mediul obiectivelor militare cercetate).

- Sprijinirea în afaceri a agenţilor mai puţin iscusiţi, în vederea menţinerii lor în mediul
de afaceri francez.

- Recrutarea dintre agenţii francezi.

- Neglijenţele şi ignoranţa celor cărora li s-au exploatat vulnerabilităţile.

=> Înfrângerea Franţei în numai 6 (şase) zile!

Informaţiile obţinute de spionajul german priveau:

 obiectivele şi efectivele militare;

 nivelul de viaţă pe categorii sociale;

 starea de spirit a populaţiei;

 personalităţi locale şi naţionale;

 starea drumurilor, a podurilor şi cursurilor de apă;

 amplasarea depozitelor, numărul de animale şi situaţia mijloacelor de tracţiune;

 starea de spirit a populaţiei;

 moralul armatei franceze – dezinformare – panică,descurajare, disperare;

 cunoaşterea problemelor şi legăturilor de familie ale ofiţerilor şi generalilor =>

penetrarea informativă de profunzime în mediul armatei.
- agenţi feminini - femei frumoase, inteligente şi fără prejudecăţi, de viţă nobilă
sau prostituate;
- marile hoteluri europene – tranşeele de luptă ale acestor agente;
- generalul francez Cissey, căzut prizonier în 1870, o cunoaşte pe frumoasa
baroneasă Kaulla, iar, în 1875, când se întoarce în Franţa, baroneasa îl
urmează. Când generalul este numit ministru de război, agenta prusacă
obţine informaţii preţioase;
- Mercier, ministru de război al Franţei – lucrat informativ de un vizitiu.

Prin acest spionaj strategic, Franţa a fost practic ocupată înainte de a fi

invadată.
 ANGLIA
Activitatea serviciilor secrete se intensifică.

Comanda de informaţii:

- obţinerea de date vizând coordonarea politicii guvernamentale

cu privire la Aliaţi;

- informaţii referitoare la conţinutul şi calitatea măsurilor de securitate

luate de fabricile cu producţie specială, destinate înzestrării forţelor
armate şi ducerii războiului; întărirea dispozitivelor de contraspionaj pe
tot teritoriul imperiului britanic şi identificarea, stricta supraveghere şi,
după caz, arestarea celor suspecţi de sabotaj-diversiune.
- Dezvoltarea operaţiunilor tehnico-operative de interceptare şi decriptare:

- Amiralitatea, prin Naval Intelligence Department, este în măsură să intercepteze şi

să descifreze orice mesaj pe care Germania îl transmitea în lume;

- Alfred Ewing – specialist în probleme de criptare-decriptare şi în comunicaţii fără fir;

- Anglia taie legăturile telefonice transoceanice dintre Europa şi America, cu excepţia

unui cablu pentru convorbiri particulare între Berlin – Copehhaga – New York,
exploatată informativ!

- Determinarea SUA să intre în război s-a făcut prin spargerea, de către englezi, a unui
cod german, prin care aceştia comunicau despre decizia de a ataca navele
americane care îi aprovizionau pe Aliaţi şi, de asemenea, cereau Japoniei şi
Mexicului să facă acelaşi lucru.
Operaţiuni de război imagologic:

- Departamentul Special de Propagandă:

- Sir Arthur Conan Doyle;

- John Galsworthy;

- Thomas Hardy;

- William Mason.

- acţiuni de influenţă, de dezinformare, de culegere de informaţii, de recrutare de agenţi.

- susţinerea, în afara Angliei, a unei imagini pozitive care să coaguleze efortul necesar
ducerii războiului, să motiveze acest efort şi să-l potenţeze.

- contrapropaganda şi dezinformarea – înscenarea unei debarcări în Belgia (strecurarea

unei ştiri în Daily Mail şi trimiterea în larg a unor vase).
Operaţiuni informative bazate pe surse secrete umane ( Humint)
- În Belgia au acţionat peste 2000 de agenţi britanici:
- celule tip fagure, conduse de către un rezident;
- sistemul căsuţelor poştale;
- peste 6000 de porumbei călători;
- radioemiţătoare secrete;
- mijloace de goniometrare;
- cenzurarea corespondenţei.

Louise de Bettignies, Gabrielle Petit, Bruce Lockhart, Claude Dansey, Sidnez

Reilly, Basil Zaharoff, Somerset Maugham.
Cercetarea militară:

 observare directă din tranşee;

 patrule de cercetare;

 cercetarea prin luptă;

 cercetarea aeriană;

 interogarea prizonierilor, a dezertorilor sau a populaţiei locale;

 interceptarea transmisiunilor radio.

 GERMANIA
Colonelul
Walter Nicolai

-Şeful serviciului secret german în perioada Primului Război Mondial:

- a fost numit în 1913 şeful serviciilor secrete germane;
- în Anglia, reţeaua sa a fost rapid anihilată la începerea războiului;
- în Rusia, Franţa şi SUA – depistarea agenţilor germani s-a făcut cu mai mare greutate;
- Serviciile secrete germane au pregătit cu minuţiozitate declanşarea Primului Război
Mondial.
- Agenţii serviciului secret german proveneau din toate straturile sociale:
- agenţi profesionişti – din rândurile Junkerimii germane;
- oameni de afaceri, comercianţi, bancheri, economişti;
- personal din serviciile casnice: guvernante, vizitii, şoferi, mecanici de întreţinere etc.
- agenţi recrutaţi din lumea interlopă;
- organizarea unei contrapropagande adecvate;
- primele activităţi tehnico-operative de spionaj şi contraspionaj;
- baza logistică a spionajului german: pe măsura obiectivelor politico/militare
şi economice urmărite:
- avioane, submarine;
- legături impersonale: radio, cerneluri invizibile, anunţuri de mică publicitate.
 BIBLIOGRAFIE
 Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Editura B.A.I., Iaşi, 1991.
 Radu Cristea, Spionajul şi contraspionajul pe înţelesul tuturor, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000.
 Alexandru Popescu, Agenţii mărturisiţi. Diplomaţii şi spionajul. O istorie universală, Editura Cetatea de scaun, Târgovişte, 2009.
 Alin Spânu, Serviciul de informaţii al României în Războiul de Întregire Naţională (1916-1920), Editura Militară, Bucureşti, 2012.
 Alin Spânu, Istoria serviciilor de Informaţii/Contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg Plus, Iaşi, 2010.
 Stan Petrescu, Despre intelligence şi putere, Editura Militară, Bucureşti, Bucureşti, 2009.
 Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă, Editura Militară, Bucureşti, 1999.
 Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete române, Editura Antet, 2009.
 Corneliu Pivariu, Lumea secretelor. O modalitate de a înţelege informaţiile strategice, Editura Pastel Braşov, 2005.
 Radu Alexandru Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 2004.
 Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine, vol. I, Editura PACO, Bucureşti, 1999.
 Sun Tzu, Arta războiului, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2000.
 Roger Faligot, Remy Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, Editura Nemira, 2000.
 Oliver Forcade, Serviciile secrete. Puterea şi informaţia secretă în lumea modernă, Editura Cartier, Bucureşti, 2008.
 E. Cerneak, Cinci secole de război secret, Editura Plitică, Bucureşti, 1968.
 Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj. Serviciile de informaţii în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
 *** Direcţia informaţii militare. Ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994.
 *** Revista română de studii de inteligence (revistă editată de Academia Naţională de Informaţii).
 *** Infosfera (revistă editată de Direcţia generală de informaţii pentru apărare).
 MAREA BRITANIE
Serviciile secrete britanice în perioada 1914-1940
Comanda de informaţii:
 obţinerea de date vizând coordonarea politicii guvernamentale
cu privire la aliaţi;
 informaţii referitore la securitatea fabricilor angajate în producţia
de război;
 întărirea dispozitivelor de contraspionaj pe tot teritoriul Imperiului
Britanic;
 identificarea, supravegherea şi arestarea persoanelor suspecte
de activitate de spionaj-diversiune.
 măsuri de ordin tehnic, tactic şi organizatoric.
 Prin Naval Intelligence Department, Amiralitatea britanică era
în măsură să intercepteze şi să descifreze orice mesaj pe care
Germania îl transmitea în lume – Alfred Ewing – specialist
în criptare – decriptare şi transmisiuni fără fir.

În perioada 1930-1940, activitatea serviciilor de informaţii

britanice a suferit un declin, atenţia acestora fiind îndreptată mai
ales asupra pericolului comunist intern, decât asupra
potenţialilor adversari externi.
 Cauze

 dezinteres arătat serviciilor secrete din partea puterii politice;

 reducerea fondurilor alocate;

 tendinţa de restructurare necontrolată şi insuficient de bine

direcţionată – peste 1000 de cadre disponibilizate la MI-5;

 tendinţă nefirească de finalizare a cazurilor;

 lipsa măsurilor de securitate la unele ambasade britanice din

străinătate – cazul ambasadei de la Roma, când un agent dublu,
care lucra şi pentru sovietici, a fotografiat documente
confidenţiale.
 Grupul celor cinci de la Cambridge
Maxim Litvinov, ambasador al URSS la Londra, a recrutat mai mulţi
agenţi din înalta societate britanică:

 Anthony Blunt – critic de artă

 Donald Maclean – fiul unui fost ministru
 Harold Adrian Russel (Kim) Philby – maior al Intelligence Service
 Guy Burgess – profesor la Universitatea Cambridge
 John Cairncross

Cei cinci agenţi au fost recrutaţi pe un fond comun: deviaţia sexuală

(homosexuali) şi simpatia faţă de comunism.
Prin ei, URSS a acoperit cel puţin următoarele necesităţi de
spionaj:
• în timpul războiului:
• Serviciile secrete;
• Foreign Office şi importante ambasade ale Angliei
în străinătate;
• contraspionajul pe spaţiul URSS;
• finanţele;
• sistemele de cifru ale Angliei.
• după război:

• strategia politico-economică şi militară a Marii Britanii

şi NATO faţă de Europa de Est;

• înarmarea nucleară şi unele aspecte ale cooperării militare

în cadrul NATO;

• comunităţile imigranţilor din ţările est-europene;

• vulnerabilităţi ale unor personalităţi politice şi militare,

ale serviciilor secrete etc.
 Activităţi informative şi acţiuni desfăşurate
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

SOE – Serviciul pentru Operaţiuni Executive Speciale

- la începutul celui e-al Doilea Război Mondial – serviciile secrete
britanice au fost nepregătite.
- MI-5 – evidenţele distruse de bombardamente => pierderea unui
important potenţial contrainformativ.
- MI-6/informaţii externe – în aceeaşi situaţie dificilă.
- 1940 – mobilizarea generală a poporului englez => revigorarea
serviciilor de informaţii/contrainformaţii
 Winston Churchill
- hotărăşte înfiinţarea SOE:
- S.O.1 – subversiunea
- S.O.2 – sabotajul
- înfiinţarea Ministerului Războiului Economic (Ministry of Ungentlemanly
Warfare/Ministerul de Război Neonorabil): spionaj, sabotaje, acte
de diversiune, subminarea economică a statelor inamice şi a celor
neutre din care acestea se aprovizionau
- SOE – specializat în toate domeniile procedeelor de luptă
neconvenţionale;
- războiul politic:
1. propagandă:
- discreditarea inamicului;
- crearea climatului favorabil Angliei şi câştigării de susţinători;
2. susţinerea mişcărilor de rezistenţă în ţările ocupate de Germania:
- guverne în exil la Londra;
- misiuni secrete de legătură pe teritoriile ocupate, pentru
organizarea şi conducerea rezistenţei.
- SOE – specializat în toate domeniile procedeelor de luptă
neconvenţionale;
- războiul economic:
- slăbirea şi anihilarea capacităţii material-financiare a inamicului;
- protejarea intereselor economice britanice în ţările ocupate
şi recuperarea proprietăţilor companiilor engleze.
- culegerea de informaţii din statele ocupate de inamic =>
în condiţiile întreruperii legăturilor diplomatice tradiţionale şi ale
măsurilor contrainformative severe.
- pregătirea alternativelor viitoare de guvernare => încurajarea
mediilor politice filoengleze.
• operaţiuni acoperite de legătură, de creare de reţele
informative;

• operaţiuni de sabotaj-diversiune şi de recuperare a unor agenţi

aflaţi în dificultate;

• contracararea activităţilor spionajului străin în Anglia – între

1941-1942 peste 100 de agenţi germani sunt descoperiţi
şi internaţi în lagăre => ulterior, unii dintre aceştia au fost “întorşi”
şi folosiţi pentru dezinformare.
 Cazul Rudolf Hess

Rudolf Hess
– primul locţiitor al lui Hitler în partidul nazist.

A fost atras/trimis? în Anglia pentru a le face propuneri englezilor:

1. dacă Marea Britanie va rămâne neutră, Germania va înceta
bombardamentele, iar englezii îşi vor păstra tot imperiul
şi o poziţie importantă în Orientul Mijlociu;

2. dacă Marea Britanie va lupta alături de Germania,cele două ţări îşi vor
împărţi lumea postbelică.
=> Hitler dorea înţelegerea cu Marea Britanie, pentru a-şi putea concentra forţele asupra URSS
 Cazul Rudolf Hess
• încă obiect de controverse:
- a fost sau nu reală misiunea sa în Anglia?
- cel care a murit în închisoare în 1988 a fost realul Rudolf Hess?
• cei care au jucat un rol în acest episod, au dispărut, de asemenea, în condiţii
misterioase:
• ducele de Buchanan – domiciliu forţat, deces dubios;
• ducele de Kent – accident aviatic dubios în 1942 – în cazul reuşitei
tratativelor ar fi trebuit să fie instalat pe tronul Poloniei postbelice;
• generalul polonez Sikorski – în 1943 accident aviatic deasupra
Gibraltarului;

• ipoteza răpirii şi substituirii lui Hess în închisoare, ulterior executarea sa.

 Cazul amiralului Canaris

Amiralul Wilhelm Canaris (1887-1945)

- şeful Abwehr/Serviciul de spionaj şi contraspionaj al armatei germane;
- era convins că dictatura lui Hitler va fi un dezastru pentru Germania;
- avea disponibilitatea de a colabora cu serviciile secrete britanice;
- îi prezintă lui Hitler, în prima parte a anului 1942, situaţia Marii Britanii ca fiind una mai
bună decât în realitate;
- cu sprijinul oferit de Canaris, Hitler ar fi putut să fie înlăturat de la putere şi războiul
scurtat cu 3 ani;
- Churchill, influenţat de grupul lui Kim Philby (în serviciul sovieticilor), nu a dorit să
lezeze interesele aliaţilor sovietici.
 Folosirea Mafiei siciliene
în pregătirea şi susţinerea debarcării
în Sicilia, în iulie 1943

 formaţiuni diversionist-teroriste independente;

 cursuri speciale de sabotaj/diversiune la Taranto;

 folosirea de efective locale în operaţiuni speciale;

 utilizarea bazei logistice autohtone.

 Acţiuni de creare şi conducere a reţelelor informative
şi de coordonare a mişcărilor de rezistenţă

• SOE a folosit ca agenţi în Europa peste 30 000 de bărbaţi şi peste 3 200 femei;
• întreaga mişcare a rezistenţei antifasciste din Europa a fost coordonată
de la Londra;
• interpuneri şi infiltrări de agenţi;
• angajarea în jocuri operative cu inamicul;
• activitatea nu a fost lipsită de eşecuri, datorate scurtei perioade de pregătire,
calitatea îndoielnică a subiecţilor, selecţiei discutabile, amatorismului, neglijenţei
=> anihilarea unor întregi reţele şi condamnarea/executarea membrilor acestora
(cazul reţelei Prosper/Franţa şi a căderii lui Jean Moulin, primul preşedinte
al Consiliului Naţional al Rezistenţei franceze).
 Amy Thorpe Pack
– infiltrată în rândul personalului
diplomatic al guvernului colaboraţionist
de la Vichy, condus de mareşalul
Petain.

William Stephenson (Temerarul)

– principalul canal de legătură dintre Marea
Britanie şi SUA; a realizat în SUA o bună
propagandă pentru cauza britanică.

Realizarea unor contacte şi colaborări cu serviciul de informaţii sovietic =>

pentru englezi era foarte important ca ruşii să reziste, în acest sens le furnizau
informaţii veridice.
 Reţeaua “Lucy”

-agentul Rudolf Roesler, editor german stabilit în Elveţia, şi Alexander

Fote, englez cu vederi de stânga, agent dublu => “Lucy” a fost ramura
elveţiană a celebrei Rotte Kapelle/ Orchestra Roşie – reţeaua de
informaţii sovietică ce acoperea întreaga Europă.

- Winston Churchill a avut, dintre toţi liderii celui de-al Doilea Război
Mondial, cele mai bune relaţii cu propriile servicii de informaţii.
 Folosirea agenturii feminine
- femeile au fost folosite cu succes în activitatea de informaţii

Constance Babington-Smith
specialistă în examinări foto aeriene – a identificat, în
mai 1943, baza de rachete germane de la Peenemunde şi
fabrica în care se produceau rachetele V-1 şi V-2.

Cristine Granville
agentă engleză de origine poloneză, cu o activitate
deosebită în rezistenţa franceză.
 Madeleine, prinţesă indiană, născută în Rusia şi educată în
Franţa, cu o bogată activitate de informaţii. A fost trădată
pentru 10.000 franci şi executată de Gestapo.

Odette Sanson şi Violette Szabo – au acţionat în Franţa,

într-o reţea formată din peste 50 de femei, din care 41 au fost
arestate şi condamnate, 12 fiind executate.
 Jocuri operative cu serviciile de informaţii
ale adversarului

În acest domeniu au fost cooptate forţe, potenţial material şi uman

considerabile => au fost angajate inteligenţa şi eforturile naţiunii engleze.

Obiective:
• atragerea şi ducerea în eroare a serviciilor secrete adverse;
• determinarea serviciilor adverse să-şi dezinformeze propriile
structuri politice, economice, militare.
 Comitetul celor 20 de înţelepţi
– un organism naţional care reunea cele mai valoroase forţe intelectuale
şi specialiştii cei mai repurtaţi din universităţi, politică, economie, armată.
Obiectivele comitetului:
• să controleze întregul sistem inamic;
• să prindă noii spioni, când aceştia apăreau;
• să culeagă informaţii despre personalităţile şi metodele serviciilor secrete
inamice/germane;
• să obţină date despre activitatea de codificare şi cifrare a serviciilor secrete
germane;
• să culeagă dovezi despre planurile şi intenţiile adversarului;
• să influenţeze planurile inamicului prin răspunsurile trimise;
• să dezinformeze inamicul asupra planurilor şi intenţiilor britanice.
 Comitetul celor 20
• subcomitet al Consiliului de război.

• se întrunea săptămânal în perioada 1939-1945;

• decidea care informaţii puteau fi transmise germanilor şi care nu;

• era adept al principiul potrivit căruia orice organism de contraspionaj îşi

respectă inamicul;

• eliminarea unei operaţii de spionaj îl va determina pe inamic să o înlocuiască

cu o alta, în consecinţă cea mai bună alternativă este de a-l determina şi
convinge pe agent să lucreze sub control, “întors” împotriva celor care l-au
trimis în misiune.
Succesul în jocul operativ cu serviciile informative germane a presupus
cunoaşterea:
• sistemului informativ german;
• metodelor şi particularităţilor acestuia;
• concepţiilor şi mentalităţilor conducătorilor germani.

Asigurarea credibilităţii agenţilor dubli se realiza prin crearea condiţiilor reale

de misiune => principiul verosimilităţii => agentul lucrează în condiţii de
risc şi nu sub controlul părţii adverse.

Importanţa covârşitoare a componentei psihologice a jocului operativ:

=> apropierea şi sinceritatea faţă de agent;
=> tratamentul uman şi generos al acestuia; orice prizonier foarte
bine tratat va deveni un pledant în favoarea ţării care îl ţine captiv.
=> nevoia de cunoaştere profundă a trecutului agentului;
=> acord financiar generos.
Agentul britanic Arthur Owens
(“Snow”)

– încă din 1936 s-a pus în slujba MI-6, care a descoperit însă că fusese contactat şi de
serviciile de informaţii germane:
=> a fost lăsat să lucreze pentru germani, fiind însă controlat de englezi;
=> în timpul războiului “a lucrat” pentru germani; activitatea sa a dus la descoperirea unui
număr însemnat de agenţi germani infiltraţi în Anglia.
=> au fost şi cazuri când agenţii “întorşi” au evadat.
La sfârşitul anului 1941, sistemul jocului operativ a permis englezilor să preia sub control
reţelele spionajului german nu numai din Anglia, ci şi din Norvegia, Spania, Portugalia,
Polonia, Belgia, Franţa, Olanda, Iugoslavia şi România.
 - pentru reuşita unor acţiuni de joc operativ au fost sacrificate
uneori alte interese: – cazul “Englandspiel” – sacrificarea a 48 de
agenţi paraşutaţi în Olanda.

- cazul agentului SOE Hubertus Geradus Lauwers: a fost paraşutat

şi prins în Olanda şi, cu toate că a transmis sub control, i-a avertizat
pe englezi de acest lucru, însă aceştia au ignorat avertismentul.

- prin jocul operativ, au fost obţinute informaţii importante despre

pericolul germano-japonez pentru America.

- deşi au existat informaţii preliminare privind un iminent atac la Pearl

Harbor, americani nu l-au luat în serios.

- unele acţiuni de joc dublu au fost compromise datorită unor indiscreţii

ale presei sau neconfirmării, din alte surse, a “reuşitei” agenţilor
germani.
 Dezinformarea strategică

Obiective

• menţinerea trupelor inamice în Europa de Vest şi Mediterana;

• descurajarea transferului trupelor inamice pe frontul rusesc;

• protecţia convoaielor ruseşti pe ruta nordică;

• acreditarea ideii pericolului debarcării aliate şi invaziei iminente în alte

zone decât cele efectiv alese;

• simularea unor debarcări şi determinarea unor lupte aeriene de uzură.

 Debarcarea aliaţilor în Sicilia
- pentru disimularea acesteia şi crearea convingerii că va avea loc în Grecia, s-a
simulat catastrofa unui avion curier, prin care germanii “au intrat” în posesia
documentelor despre locul unde va avea loc debarcarea.

- debarcarea din Grecia ar fi fost disimulată printr-o debarcare de acoperire în Sicilia.

- documentele fabricate se susţineau unele pe altele.

- cadavrul “Maiorului Martin” a fost abandonat de un submarin pe coastele spaniole,

unde consulul german era un spion eficace.

- în urma studierii documentelor găsite asupra cadavrului de către spanioli şi oferite

germanilor, aceştia, deşi au fost oarecum circumspecţi, au crezut în veridicitatea
informaţilor şi şi-au întărit poziţiile în Grecia, lăsând în plan secund Sicilia, unde, de
fapt, a avut loc, în 1943, prima debarcare a aliaţilor în Europa – Operaţiunea “Husky”.
 Debarcarea aliaţilor în Normandia
• susţinerea unei ordini de bătaie britanice false, în care alternau grupuri de
armate fictive cu cele reale, britanice sau americane.

• crearea elementelor adecvate de susţinere – traficul radio fictiv.

• rapoartele agenţilor întăreau convingerea germanilor.

• atacul principal din Normandia a fost considerat doar o diversiune,

importante forţe germane fiind menţinute în zona Cherbourg, unde au
aşteptat încă 2 săptămâni grosul invaziei din partea grupului de armate
fictive!

• rolul precumpănitor al operaţiunilor informative secrete în asigurarea

succesului strategic militar, circumscris, evident, surprizei politice.
 Centrul englez de informaţii din New York
British Security Coordination/BSC

- a funcţionat la New York între 1940-1946, sub conducerea lui William

Stephenson, inventator şi om de afaceri canadian, care a lucrat pentru serviciile
secrete britanice;

- s-a remarcat prin contribuţii importante în cadrul efortului de război anglo-

american;

- a realizat instruirea şi paraşutarea în Europa ocupată a sute de agenţi

americani şi canadieni;

- este responsabil de organizarea, în insulele Bermude, a unui centru de

interceptare şi cenzură a întregului trafic poştal dintre Europa şi America
 Centrul englez de informaţii din New York
British Security Coordination/BSC

• interceptarea comunicaţiilor navale ale inamicului;

• demascarea a numeroşi agenţi germani care acţionau în SUA;

• neutralizarea unor reţele de sabotaj în SUA şi America Latină;

• sustragerea codurilor şi cifrurilor misiunilor diplomatice inamice;

• compromiterea personalităţilor politice colaboraţioniste ori incomode intereselor

puterilor aliate;

• procurarea resurselor financiare necesare unor operaţiuni secrete, care prin

natura lor nu puteau fi asigurate în mod oficial.
 FRANŢA

În perioada interbelică, serviciile secrete franceze se reorganizează şi se relansează;

Biroul 2 – principalul organism de spionaj şi contraspionaj:

Serviciul de Informaţii;
Serviciul pentru studiul forţelor navale străine;
Oficiul de prelucrare şi valorificare a informaţiilor;
Serviciul operativ curent;
Grupul de cifru;
Oficiul juridic al problemelor de drept internaţional.
 FRANŢA

în 1940, deşi Biroul 2 a furnizat informaţii exacte privind planul german

de invazie a Franţei în 10 zile, informaţiile sale nu a fost luate în serios;

după invadarea Franţei, o parte a Biroului 2 a fost dislocată în Anglia, iar

cealaltă a rămas să acţioneze la Paris, în cadrul Armatei Armistiţiului,
aflată la dispoziţia guvernului de la Vichy.

în noiembrie 1942, germanii au desfiinţat serviciul de informaţii francez,

sub motivul – real – că acestea desfăşoară activităţi împotriva lor.
 Structurile informative franceze
în perioada 1940-1945

Comitetul Naţional Francez, condus de generalul

Charles De Gaulle, cu sediul la Londra.

Forţele Franceze Libere (FFL) – stat major propriu

organizat la Londra;

în cadrul acestui stat major exista şi Biroul 2,

transformat în 1941 în Serviciul de Informaţii (SR).
Deficienţe

• lipsa de calificare, de oameni, de fonduri;

• rezultate modeste;

• tendinţa de subordonare de către serviciile de informaţii britanice.

Obiectivul major al Serviciului de Informaţii, în afara culegerii de

informaţii pentru aliaţi, a fost acela al încurajări şi sprijinirii mişcării de
rezistenţă din Franţa.

Unificarea mişcării interne şi externe de rezistenţă sub comanda

unică a generalului De Gaulle.
 1942 – Serviciul de Informaţii –> Biroul Central de Informaţii
şi Acţiune Militară –> Biroul Central de Informaţii şi Acţiune
(BRCA)
- condus de colonelul Passy.
secţia de informaţii;
secţia de acţiune militară;
secţia de contraspionaj;
secţia de studii şi coordonare;
secţia politică;
secţia de documentare şi difuzare;
secţia de evadări;
secţia pentru probleme tehnice, de cifru şi financiare.
- crearea în Franţa a unor reţele de informaţii;
- reţele de transmisiuni, de acţiune (sabotaje, evadări, desantare-paraşutare),
de sprijin pentru rezistenţă.
 alias colonelul Remy – un autentic agent, şeful unei reţele.
Gilbert Renault

Jean Moulin
unul dintre cei mai mari şefi ai Rezistenţei, a beneficiat de sprijinul statornic al BCRA.

- 1943 – la Londra se înfiinţează Direcţia Generală a Serviciilor Speciale (DGSS),

care reuneşte toate serviciile secrete ale Franţei, iar în noiembrie 1944, când se
va instala la Paris, îşi va schimba denumirea în Direcţia Generală pentru Studii şi
Cercetări (DCER) => prima structură de informaţii a Franţei eliberate.
 STATELE UNITE ALE AMERICII

Sistemul informativ al SUA în perioada 1918-1945

structurile de informaţii şi contrainformaţii şi-au desfăşurat activitatea între cele
două războaie mondiale;
stabilizarea principalelor organisme informative ale SUA:
G-2 – spionajul militar;
CIC / Counter Intelligence Corps – contraspionajul militar;
ONI – Office of Naval Intelligence;
Departamentul de Stat – informaţiile externe;
FBI – contraspionajul şi securitatea internă.
 STATELE UNITE ALE AMERICII
înfiinţarea, în 1917, în cadrul Diviziei
de Informaţii Militare a Trupelor de
Uscat, a MI-8/unitate specială de
informaţii, destinată criptării/decriptării
informaţiilor => spargerea codurilor
germane şi japoneze (Operaţiunea
“Magic”)

FBI => supraputere informativă şi

contrainformativă;

J. Edgar Hoover – şeful FBI

 Comitetul pentru Coordonarea Informaţiilor/
Coordinator of Information/COI

1941 – întrunirea tuturor structurilor informative departamentale sub conducere unică –

William Donovan;
centralizarea şi evaluarea informaţiilor secrete;
operaţiuni de propagandă şi contrapropagandă;
efectuarea unor operaţiuni speciale în străinătate în situaţia intrării SUA în război.
 Colaborarea cu baza MI-6 de la New York (BSC)

la începutul activităţii sale, COI a apelat la logistica BSC: posturi de radio, specialişti în
informaţii, contraspionaj, propagandă şi contrapropagandă, comunicaţii şi operaţii
speciale;
7 decembrie 1941: atacul japonez de la Pearl Harbor => consecinţă a ineficienţei
sistemului informativ american, cel mai mare eşec din istoria culegerii de informaţii;
sunt şi opinii că Pearl Harbor a fost esenţial pentru a determina SUA să intre în război.
 Oficiul Serviciilor Strategice/OSS
la 13 iunie 1942, COI a devenit un organism militar subordonat
Comitetului mixt al şefilor de stat major:
strângerea şi evaluarea informaţiilor secrete;
pregătirea şi executarea operaţiilor secrete;
propaganda subversivă şi instalarea de posturi de radio
clandestine;
instruirea personalului pentru realizarea “serviciilor strategice”
– toate măsurile luate în scopul impune voinţei asupra
duşmanului prin alte mijloace decât cele militare;
directorul OSS era numit de către preşedintele SUA.
Secţiile operative aveau ca misiuni principale spionajul, contraspionajul,
organizarea şi executarea acţiunilor de gherilă şi rezistenţă.

au colaborat eficient cu SOE din Anglia pe teatrele de operaţii din

Franţa, Italia, Iugoslavia şi Extremul Orient (China, Burma, India);

operaţiuni de război politic: propagandă, contrapropagandă, diversiune

şi dezinformare;

operaţiuni de război economic – sabotaje.

 Secţia de spionaj/Special Intelligence/SI
– structură de informaţii pentru străinătate, organizată pe zone geografice.

Secţia de Contraspionaj/Counter Intelligence/CI

– acţiona pe plan intern şi extern.

Secţia de diversiune/Special Operation/SO

– operaţii speciale în spatele frontului inamic.

Secţia de sabotaj moral/Moral Operation/MO

– operaţii de război psihologic.
Secţia de spionaj strategic
centralizarea tuturor informaţiilor militare, diplomatice,
politice, economice, social-demografice şi de altă natură;
analiza şi evaluarea acestora în vederea coordonării
politicilor informative;
cercetarea şi analiza informativă pe spaţii şi probleme,
în domeniul cartografiei, al studiului personalităţilor politice
şi militare.
 Compartimente de susţinere logistică: comunicaţii, documente de
acoperire, codificări, transport, sisteme de legătură, analize fizico-
chimice, producerea de substanţe toxice etc.

Filiale ale OSS erau dispuse în Anglia, Franţa, Spania, Elveţia,

Suedia, Algeria, Egipt, Turcia, Iran şi China – peste 12 000 colaboratori.

William Stephenson (BSC) a avut un rol determinant în organizarea

OSS şi colaborarea în domeniu între Marea Britanie şi SUA.
 Oficiul Informaţiilor de Război/
Office of War Information/OWI
- centralizarea informaţiilor şi coordonarea unitară a întregii activităţi
de propagandă şi contrapropagandă, pe plan intern şi extern:

Biroul faptelor şi cifrelor;

Biroul informaţiilor în probleme foarte importante;

Biroul informaţiilor străine;

Biroul pentru informaţiile militare.

 Organisme informative interaliate
- s-au constituit pe lângă comandamentele militare americano-engleze în anii 1942-1943.

Statul Major al Corpului Expediţionar Aliat/

Supreme Headquarters Allied Expeditionary Force/
SHAEF
– condus de generalul american Dwight Eisenhower
– pentru zona europeană.

Statul Major Suprem Aliat/

Allied General Headquarters/AGH
– condus de generalul Douglas Mac Arthur
– pentru zona Pacificului de Vest.
 Departamentul de informaţii şi contrainformaţii/
SHAEF

culegerea de informaţii asupra potenţialului militar şi planurilor de

luptă ale Axei;

cunoaşterea şi sabotarea proiectelor de producere a armelor secrete

germane;

păstrarea secretului Proiectului “Manhattan”/realizarea, de către

SUA, a primei bombe atomice.
 UNIUNEA SOVIETICĂ

Serviciile secrete ruse după 1917

1. CEKA/Comisia extraordinară a întregii Rusii
pentru combaterea contrarevoluţiei şi a sabotajului
– 20 decembrie 1917
Felix Dzerjinski => cea mai puternică poliţie politică
şi cel mai vast sistem de spionaj internaţional.
 Structura CEKA
 Supravegherea Generală a Populaţiei (Poliţia Politică Secretă);
 Departamentul Special pentru Controlul Militar;
 Departamentul Contraspionaj (KRO);
 VECEKA – supravegherea transporturilor şi comunicaţiilor;
 Comisiile locale pentru combaterea religiei;
 Administraţia Lagărelor de Muncă;
 Departamentul Informaţiilor Externe.
 Departamentul Propagandei, Influenţei şi Dezinformării;
 Operaţiuni Speciale împotriva Duşmanilor din Exterior.

CEKA, prin KRO, a creat la Moscova şi în URSS unul dintre cele mai ostile
medii din lume pentru serviciile diplomatice şi cele de informaţii străine.
2. Directoratul Politic de Stat/Gosundarstvenoe Politiceskoe Upravlenie/GPU

şi Directoratul Politic de Stat Unificat/Obedinennoe Gosundarstvenoe

Politiceskoe Upravlenie/OGPU:
- 3 februarie 1922 – CEKA a fost desfiinţată şi înlocuită cu GPU, din cadrul NKVD.

3. Directoratul Principal pentru Securitatea Statului/GUGB

- 10 iulie 1934 – restructurarea serviciilor secrete => GUGB
- NKVD/Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne, condus de:
- 1934 - Genrik Grigorievici Iagoda;
- 1936 - Nicolai Ivanovici Ejov;

- 1938 - Lavrenti Pavlovici Beria.

- Represiunile politice interne în anii ’30 => lichidarea disidenţelor politice şi a
adversarilor lui Stalin: Troţki, Zinoviev, Kamenov, Kirov, Buharin, Tomski, Rîkov,
Iagoda;
- Decapitarea Armatei Roşii:
dezinformarea şi intoxicarea lui Stalin de către serviciile secrete germane
=> în 1941 Armata Roşie nu avea comandanţi, nu avea un stat major viabil,
nu avea comanda trupei;
lichidarea Mareşalului Mihail Tuhacevski – adjunctul ministrului apărării –
dosarul “trădării” a fost cumpărat de la germani cu 3 milioane de ruble –
dosarul a fost confecţionat de Richard Heydrich, şeful SD-ului german.
executarea unui mare număr din ofiţerii armatei.
epurarea a peste 40 000 de ofiţeri cu grade şi funcţii mari.
- Administraţia Misiunilor Speciale/“Comandourile Morţii” – operaţiuni
clandestine în exterior, destinate lichidării unor opozanţi

- 20 august 1943 – este ucis, în Mexic, Leon Troţki, de către Ramon

Mercader, agent NKVD

- 1941 – Administraţia Misiunilor Speciale trece în organica Secţiei

Mişcărilor de Partizani din cadrul NKVD – condusă de generalul Pavel
Sudoplatov
4. Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului/NKGB:

- 1941 - separarea serviciilor secrete de NKVD.

5. Serviciul Militar de Informaţii/Glavnoe Razvedyvatelnoe Upravlenie/GRU:

• 1920 - Direcţia Superioară de Informaţii/Biroul IV al Armatei; integrat

Statului Major, ca direcţie proprie de informaţii.

• implantarea agenţilor ilegali pentru atingerea unor scopuri diplomatice;

• succese importante în Germania, Japonia, SUA, Anglia;

• mari reţele sovietice de spionaj din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial au fost create şi conduse de GRU.
 - 1941 - în cadrul GRU
a fost creat un Departament al
Informaţiilor, în cadrul Înaltului
Comandament al Armatei Roşii,
destinat spionajului strategic;

- 1942 - a fost înfiinţat SMERŞ (“Moarte spionilor”), organism special

contrainformativ şi de operaţiuni speciale => din totalul de 150 de grupe de
spioni paraşutaţi de germani, în intervalul octombrie 1942-septembrie 1943,
doar două au reuşit să se înapoieze, fără să-şi îndeplinească misiunea.
 Richard Sorge – agent GRU –
activitate informativă în Germania
şi Japonia; l-a informat pe Stalin
că Germania va ataca URSS şi că
Japonia nu va ataca URSS =>
Stalin a deplasat un impresionant
dispozitiv militar din Extremul
Orient pe frontul sovieto-german
=> salvarea Moscovei şi oprirea
înaintării germane;
Sorge a fost arestat de
contraspionajul japonez în 1942 şi
“Orchestra Roşie” – opera GRU; executat în 1944.
GRU a avertizat din timp asupra intenţiei Germaniei de a ataca URSS => Stalin
nu a crezut sau a ignorat aceste informaţii.
 GERMANIA

Serviciile secrete germane între cele două războaie mondiale:

1920: a fost constituit Abwehr-Ausland, serviciu de spionaj şi
contraspionaj extern al Marelui Stat Major german – OKW;
Sarcina principală: apărarea secretului reînarmării Germaniei;
1935 – la conducerea Abwehr-ului va fi numit amiralul Wilhelm Canaris;
1939 – Abwehr cuprindea 5 departamente operative principale.
 1. Departamentul de informaţii şi spionaj

 obţinerea de informaţii despre potenţialul militar al statelor inamice şi

realizarea legăturilor radio cifrate cu agenţii;

 în cadrul departamentului, funcţionau, relativ independente, serviciile de

informaţii ale trupelor de uscat, aviaţiei şi marinei;

 în 1936, germanii au spart codul Royal Navy => rezultate dezastruoase

pentru englezi, care abia în 1943 sesizează penetrarea codului şi îl
schimbă.
 2. Departamentul de sabotaj,
diversiune şi război psihologic
 sabotarea producţiei de război, a
transporturilor şi a aprovizionării trupelor inamice;
 demoralizarea armatelor şi populaţiei statelor
inamice;
 elaborarea unor planuri de sabotare a unor
obiective americane => crearea unei stări de
nesiguranţă pe teritoriul SUA – Operaţiunea
“Pastorius” – planul a eşuat, unul din conducătorii
celor două grupe de diversiune, debarcate de un
submarin german pe coasta americană, John
Georg Dasch, s-a autodenunţat FBI-ului.
 3. Departamentul contraspionaj

lichidarea acţiunilor serviciilor de spionaj inamice

cenzura

dezinformarea

penetrarea mişcărilor de rezistenţă:

• în Olanda => capturarea a 54 de agenţi

• în Franţa, 1941 => capturarea a peste 1 000 francezi şi belgieni.

 4. Departamentul Informaţii Externe

- cercetarea presei externe;

- coordonarea, cu sprijinul Ministerului de Externe, a activităţii ataşaţilor militari;

5. Departamentul Informaţiilor Centrale

- integrarea şi evaluarea ansamblului informaţiilor obţinute de la toate
departamentele;
- 15 000-18 000 agenţi amplasaţi în aproape 600 baze dispuse în toată lumea;
ulterior, numărul agenţilor ar fi ajuns la peste 60 000;
 Servicii tehnice pentru filaj-contrafilaj
radio
la Haga a fost identificat postul clandestin RLIS şi a fost capturat codul
pentru descifrarea corespondenţei între partizani olandezi şi serviciile secrete
britanice;

Jocuri operative – Englandspiel – 14 posturi de radio-emisie ale inamicului

sunt “întoarse” => întreaga activitate informativă engleză în Olanda este
controlată de germani; sunt capturate 13 tone de explozibil, 3 000 de
mitraliere Stern, 5 000 de revolvere şi mari sume de bani; sunt capturaţi 48 de
agenţi ai Rezistenţei paraşutaţi în Olanda.

1942 – depistarea organizaţiei clandestine Rote Kapelle/Orchestra Roşie.

- Contrafaceri acte şi documente:
• susţinerea unor acoperiri, biografii şi identităţi false;
• operaţiuni de dezinformare sau compromitere.
- Producţia de mijloace şi materiale miniaturizate pentru:
• fotografiere în secret;
• scriere ascunsă;
• legături clandestine;
• captarea şi înregistrarea în secret a sunetelor şi imaginilor;
• codificarea comunicaţiilor.
 Realizări:
• micropunctul;
• minimagnetofonul;
• valiza radioemiţătoare
• maşina de codificat “Enigma” –
inventată în 1920. Au fost
construite, între 1926-1940, peste
100 000 aparate.

Divizia Branderburg – destinată operaţiunilor de comando – răpiri, asasinate,

provocări, incursiuni în spatele frontului inamic, substituirea unor elemente din
dispozitivul inamic.

Amiralul Canaris a încorsetat lumea cu centre şi nuclee de spionaj, sabotaj,

diversiune.
 Tyler Kent

- cel mai mare agent al Abwehr prins în 1940 la Londra;

- a transmis, prin valiza diplomatică italiană, fotocopiile a peste 1 500 documente, în
principal ale ambasadorului american Kennedy la Londra => germanii au cunoscut
precis planurile engleze de apărare şi atac, puterea şi repartiţia armatei britanice,
rezervele de carburanţi şi alimente, raporturile anglo-americane etc.; => germani au
obţinut codul diplomatic al Departamentului de Stat => Casa Albă va întrerupe 2-3
săptămâni legăturile sale directe cu toate misiunile sale oficiale din străinătate.
 Poliţia Politică a Partidului
şi Statului Naţional-Socialist german
formaţiuni paramilitare şi servicii secrete proprii;

Trupele de asalt, conduse de Ernest Röhm;

1925 - înlocuite cu trupele SS/Schultz Stafel/Detaşamentele de Protecţie –

asigurarea protecţiei lui Hitler şi a celorlalte vârfuri ale ierarhiei politice naziste;

1929 – la comanda SS va accede Heinrich Himmler;

1931- în cadrul SS a fost constituit SD/Serviciul de Siguranţă – organism

informativ şi de securitate a conducătorilor nazişti.

1932- la comanda SD a fost instalat Reinhard Heydrich.

 iunie 1943 – Heydrich a pus la cale “noaptea cuţitelor lungi” => arestarea lui
Röhm şi înlăturarea a peste 4000 adversari ai lui Hitler
Salonul “Kitty” - bordelul de lux folosit de Heydrich pentru şantajarea rivalilor
politici şi diplomaţilor străini.
rivalitatea dintre Heydrich şi Canaris
Heydrich a pus la cale “soluţia finală” pentru
cei aproximativ 11 milioane de evrei din
Europa;
Heydrich a fost asasinat de un comando al
mişcării cehe de rezistenţă – se pare că şeful
Abwehr, Canaris, ar fi ştiut de planul atentatului,
dar nu l-a împiedicat.
 Departamentul Central pentru Securitatea Statului/
Reichs Sicherheits Hauptamt /RSHA

1939 – Himmler a reunit sub comanda sa toate serviciile secrete, mai

puţin Abwehr-ul lui Canaris (preluat după lichidarea acestuia, în 1944, ca
urmare a participării la complotul împotriva lui Hitler) =>RSHA/Reichs
Sicherheits Hauptamt/Departamentul Central pentru Securitatea Statului
Departamente RSHA:

 Serviciul de contraspionaj intern;

 Poliţia secretă de stat – Gestapo;

 Serviciul de spionaj şi contraspionaj extern, condus din 1941,

de generalul Walter Shellemberg, structurat pe mai multe secţii:
Europa de Vest, Rusia-Japonia, Anglia-SUA, Europa Răsăriteană;
• Serviciul special de diversiune şi sabotaj, condus din 1943 de Otto Skorzeny :
- eliberarea, la 12 septembrie 1943, a lui Mussolini;
- arestarea lui Miklos Horty, care refuzase continuarea alianţei
cu Hitler în toamna lui 1944;
• Operaţiunea Greif – sprijinirea ofensivei din Ardeni => confuzie în liniile
americane.
• Serviciul economic – creat în 1943 – procurarea resurselor necesare
supravieţuirii căpeteniilor naziste în perspectiva pierderii războiului.
 ACTIVITATEA SISTEMULUI INFORMATIV
GERMAN ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE ŞI PE
TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Operaţiuni speciale de diversiune şi provocare:

Dosarul Cehoslovaciei

• acreditarea tezei potrivit căreia statul cehoslovac este o

creaţie artificială şi arbitrară;

• paralizarea armatei, prin acutizarea nemulţumirii militarilor

sub influenţa elementelor minoritare naţionaliste de origine
germană, slovacă şi maghiară;

• exacerbarea naţionalismului revanşard => constituirea

formaţiunilor paramilitare sudete.
Operaţiuni speciale de diversiune şi provocare:

Dosarul Cehoslovaciei

• stimularea nonconformismului tineretului;

• acţiuni de infiltrare a corupţiei în administraţia centrală şi locală;
• măsuri pentru împiedicarea mobilizării armatei şi sabotarea
industriei de război.
• Goebbels, ministrul propagandei germane, lansează ideea că însăşi
existenţa Cehoslovaciei reprezintă un pericol pentru Germania =>
începe izolarea Cehoslovaciei pe plan internaţional => Coloana a V-a
germană era pregătită pentru ocuparea Cehoslovaciei.
Dosarul Poloniei:

• Disputa între Germania şi Polonia pentru partea vestică a Poloniei sau Prusia
Orientală a Germaniei;

• Abwehr-ul, SS-ul şi SD-ul au avut roluri importante în ocuparea Poloniei.

Dosarul Operaţiunii “Venlo”:

• încercarea germanilor – Walter Schellemberg – de a provoca Intelligence

Service-ul în sensul montării unui atentat împotriva lui Hitler. Serviciile secrete
britanice au căzut în această capcană. După atentatul nereuşit de la 8 noiembrie
1939 de la berăria din Munchen, acţiunea a fost anulată, însă Schellemberg a
primit ordin şi i-a arestat pe teritoriul olandez pe cei doi ofiţeri englezi implicaţi în
acţiune.
Dosarul Ducelui de Windsor:

• încercarea de răpire, la Madrid, a ducelui de Windsor, succesorul tronului

britanic;

• Intelligence Service a aflat de planurile germane şi l-au extras pe duce de la

Madrid.

Cazul spionului Cicero:

• Elyeza Bazna, născut la Pristina, Iugoslavia;

• şofer, agent de pază, valet al ambasadorului englez la Ankara – în 1943, a

transferat germanilor importante documente secrete engleze.
Serviciile de informaţii departamentale şi politice:

• Serviciul de investigaţii al Ministerului Flotei Aeriene, aflat sub conducerea

mareşalului Herman Göring => recunoaşteri aeriene şi interceptare radio;

• Serviciul de informaţii al Ministerului de Externe;

• Organizaţia pentru străinătate a PSNG, condus de Erns Bohle;

• Secţia de propagandă în străinătate a PSNG;

• Serviciul central pentru problemele persoanelor de origine germană stabilite

în străinătate – de care depindea şi Grupul Etnic German din România;
Institutul de Cercetări al Poştei => interceptarea comunicaţilor prin intermediul
serviciilor poştale:

• convorbiri telefonice, corespondenţa, alte trimiteri poştale;

• interceptarea liniei de comunicaţii telefonice dintre Anglia şi SUA:

informaţii privind operaţiunile militare;

• transportul trupelor şi furniturilor militare;

• convorbiri între Churchill şi Roosvelt;

• informaţii asupra stadiului cercetărilor şi producţiei primei bombe atomice

de către SUA;
 Eşecul Abwehr-ului
şi al detaşamentelor “Walli” pe frontul de Est
Abwehr: - moştenitorul tradiţiilor spionajului militar german;
- condus între 1935-1944 de amiralul Wilhelm Canaris;
- a avut ca sarcină de bază ocuparea informativă a URSS;
- Canaris a fost bănuit că a colaborat cu serviciile Puterilor Aliate;
- atitudinii sale antinaziste îi este atribuită, dacă nu iniţierea, cel puţin
crearea condiţiilor necesare şi tolerarea mişcării conspirative împotriva lui Hitler
– Schwartze Capelle/ Orchestra Neagră;
- Abwehr-ul a fost, potrivit unor specialişti, până în aprilie 1943,
principalul centru de rezistenţă germană;
- 1944 – desfiinţarea Abwehr şi înglobarea sa în cadrul RSHA;
- Detaşamentele “Walli” – detaşamente de recunoaştere pe linia
frontului; anihilate de contraspionajul sovietic.
 FHO/Fremde Heere Ost/Armate Străine Est

• serviciu special de informaţii militare destinat spionajului şi operaţiilor

speciale de sabotaj, provocare şi diversiune în spatele frontului inamic.

• lt.col. Reinhard Gehlen – şeful FHO – implicat în planurile Maritza

(ocuparea Iugoslaviei şi Greciei) şi Barbarossa (ocuparea URSS);
- Reinhard Gehlen a organizat în mod profesionist FHO:

- Grupul 1 – avea ca sarcină întocmirea rapoartelor zilnice de

situaţie privind activitatea armatelor sovietice; supraveghea şi actualiza
ordinea de bătaie a armatei sovietice (dislocări, capacitate de luptă,
echipament, componenţă, istoric);

- 5 birouri: - 3 birouri pe zonele Nord, Centru, Sud;

- 1 birou pentru problemele războiului;

- 1 birou pentru prelucrarea informaţiilor obţinute

din recunoaşterea aeriană;

- Grupul 2 – cunoaşterea situaţiei militare generale a URSS;

- valorifica declaraţiile prizonierilor, rapoartele serviciilor de ascultare

radio şi articolele de presă;

- studiul situaţiei economice şi producţiei de armament a URSS;

- studii privind principiile generale de strategie ale armatei sovietice;

- evidenţa operativă: - arhivele şi cartotecile – concentrau toate

informaţiile despre armata URSS (organizare, efective, comandanţi, indicative de
poştă militară, şcoli, dosare ale generalilor şi ofiţerilor superiori);

- evidenţa relativ completă a nomenclaturii politice şi militare a URSS;

- activitatea centrelor economico-industriale.

- Grupul 3 – interogarea prizonierilor şi recrutarea lor ca agenţi;

- legătura cu organele informative ale comandamentelor de armată;

- cooperarea cu Abwehr şi RSHA;

- valorificarea manuscriselor capturate, a tipăriturilor, analiza presei

şi a scrisorilor capturate, buletinul informativ, traducerea materialelor de
importanţă specială, biblioteca de regulamente şi literatură de specialitate,
ascultarea posturilor de radio sovietice.
- Grupul 4 – obţinerea informaţiilor şi analize de natură politică asupra URSS şi
a relaţiilor acesteia cu aliaţii din Vest;

- Grupul 5 – activităţile din Balcani;

- Grupul 6 – activităţile din ţările scandinave.

- Centrul de ducere a războiului psihologic;

- Şcoală de pregătire a agenţilor pentru lansarea în spatele frontului.

- grupele de cercetare pe front – echipate în uniforme sovietice, cercetau şi

“curăţau” câmpurile de luptă de tot ce putea fi util obţinerii de informaţii: arme,
ambalaje, ziare, echipamente, documente personale sau militare, scrisori,
obiecte abandonate.

- jocuri operative radio-rezultate modeste;

- Gehlen – duşman înverşunat al „toaletării” informaţiilor;
- regula menţionării gradului de credibilitate a sursei informaţiilor: de încredere;
verosimilă; posibilă; îndoielnică; improbabilă.
- transformarea arhivelor şi cartotecilor în surse valoroase de informaţii;
- adept al spionajului total, care trebuie să servească unei acţiuni subversive
generale, realizate sistematic;
- exploatarea prizonierilor prin metode brutale (în 1946, a fost ocolit de Tribunalul
de la Nürenberg!);
- încurajarea trădării şi exploatarea acesteia => trădătorul = produs de serie:
- armata generalului Vlasov – 30 000 de “voluntari” sovietici;
- Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni/OUN – condusă de Stepan Bandera;
- Armata Rusă de Eliberare (ROA).
 Reţeaua “R” şi grupele “Werwolf”

- organizarea, la începutul lui 1945, a unei mişcări interne de rezistenţă împotriva

trupelor de ocupaţie:
- instruirea sabotorilor şi a luptătorilor de gherilă;
- formarea unor unităţi de acţiune de până la 60 de oameni;
- recuperarea şi depunerea în ascunzători a armelor abandonate de armata germană;
- constituirea de posturi de radio clandestine;
- organizarea unei reţele de spionare a comandamentului sovietic şi a autorităţilor de
ocupaţie;
- înfiinţarea unor comandouri de lichidare a conducătorilor militari sovietici;
- organizarea propagandei antisovietice prin presă clandestină, manifeste, radio etc.
- Grupele “Wervolf” şi Reţeaua “R” au devenit active pe teritoriile vestice ale
Poloniei, în Prusia de Est, Pomerania şi Silezia.

- în primăvara lui 1945, Gehlen ş-a pregătit trecerea, împreună cu principalii

colaboratori şi arhivele FHO, la americani.

- după 1945, Reinhard Gehlen a fondat, sub ocupaţia americană, BND/Bundes

Nachricten Dienst/Serviciul Federal de informaţii al RFG, pe care l-a condus până
în 1968!
 Structuri de Intelligence ale României
în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Înaltul decret 897/1921: trecerea armatei române pe picior de pace;

Serviciul de informaţii militare a continuat să funcţioneze în cadrul

Diviziunii a II-a a Marelui Stat Major => Secţia a V-a Informaţii şi
contrainformaţii:

 Biroul 1 – informaţii directe;

 Biroul 2 – contrainformaţii;

 Biroul 3 – propagandă;

 Biroul 4 – cifru.
Realizări:

- buletine, sinteze şi broşuri cu informaţii asupra armatelor străine;

- studii privind teatrele de operaţiuni militare din unele ţări;

- studii privind ipotezele operative ale armatelor unor ţări;

- studii referitoare la situaţia geografică, economică, financiară şi militară şi

asupra organizării militare în timp de pace şi la război a unor armate străine;

- regulament de informaţii;

- înfiinţarea şi funcţionarea cursului de informaţii;

- programe analitice de criptografie pentru şcolile militare

Realizări:

- dicţionar cifrat pentru armată;

- propuneri pentru înfiinţarea a două posturi de goniometrare radio pe frontieră;

- instrucţiuni cu atribuţiile informative şi contrainformative ale grănicerilor,

jandarmilor, agenţilor vamali, poştei, siguranţei şi căilor ferate;

- înfiinţarea la frontieră a unor centre secrete de culegere de informaţii;

- propuneri pentru reorganizarea serviciului de informaţii exterior;

- lucrări pentru legătura cifrată între MStM român şi statele majore ale statelor
din Mica Înţelegere în caz de război;

- studiu privind organizarea serviciului de informaţii prin radio.

- 1924 – Mihail Moruzov, fost ofiţer de
siguranţă, a fost numit de către Consiliul
Superior al Apărării Ţării la conducerea
Serviciului Secret de Informaţii al Armatei
Române. Moruzov a primit sarcina de a
construi un serviciu civil de informaţii, ataşat
Marelui Stat Major, după modelul structurilor
similare din Anglia, Franţa şi Statele Unite.

- 1927 – Se realizează primele cooperări între

Serviciul Secret de Informaţii al Armatei şi
serviciile similare franceze şi britanice.
- 10 iunie 1930 – a fost emisă o lege asupra spionajului în timp de pace,
care agrava pedepsele.

- 1934 – a fost aprobată prima schemă de organizare oficială a

Serviciului Secret de Informaţii:

• Secţia de Informaţii Externe:

• Secţia de Contrainformaţii;

• Biroul Juridic;

• Biroul Tehnic.

- 20 aprilie 1934 – primul regulament care fixează cadrul instituţional al

Serviciului Secret de Informaţii şi principalele sale atribuţii.
 Serviciile de informaţii româneşti
în cel de-al Doilea Război Mondial
- 1934-1940 – sub conducerea lui Mihail Moruzov, Serviciul Secret de Informaţii
începe să practice o culegere sistematică de date, utilizând cele mai moderne
mijloace ale vremii: agentura secretă, legăturile cu ataşaţii militari, cenzura
corespondenţei etc.
- februarie 1937 – se realizează primul schimb de informaţii între Serviciul Secret de
Informaţii al armatei române şi Abwehr (Serviciul Secret de informaţii al armatei
germane).
- aprilie 1939 – în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri
statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.
- în perioada 1940-1945, Serviciul Secret de Informaţii are rolul de coordonator în
cadrul comunităţii informative româneşti, într-o etapă de acumulări determinate de
schimbarea doctrinară şi de adaptarea la condiţiile de război.
 - 12 noiembrie 1940 – a fost emis Decretul-lege nr.
3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii
(fostul Serviciu Secret), care a funcţionat pe lângă
Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

- 12 noiembrie 1940 – este elaborat un nou Decret-Lege de organizare şi

funcţionare a Serviciului Secret de Informaţii/SSI. În fruntea serviciului este
numit Eugen Cristescu, fost şef al Siguranţei, adversar de temut al activităţilor
extremiste de dreapta şi de stânga; => reconstrucţia serviciului în condiţiile unei
efervescenţe a evenimentelor interne şi internaţionale.
- SSI colaborează cu bune rezultate cu o serie de structuri occidentale
aliate (germane şi italiene), dar păstrând şi legături cu structurile similare
britanice şi americane.

- 21 noiembrie 1942 – a fost adoptată Legea nr. 687 pentru combaterea

transmiterii de informaţii şi a sabotajului.

- august 1943 – este elaborat un Decret-lege de organizare a Serviciului

Special de Informaţii.
- 23 august 1944 – modificarea configuraţiei frontului şi adaptarea
obiectivului strategic naţional la noua situaţie politico-militară, alături de
Puterile Aliate.

- Eugen Cristescu, şeful SSI, este acuzat de noile autorităti de “mare

trădare naţională” şi condamnat la închisoare pe viaţă.

- La conducerea SSI sunt numite fie foste cadre de informaţii ale URSS, fie
cu largi vederi pro-sovietice.
- 15 septembrie 1944 – prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special
de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, sub
denumirea de Serviciul de Informaţii al Ministerului de
Război/S.I.M.R.

- 27 aprilie 1945 – cu Decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945,

Serviciul de Informaţii este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului
de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.

- martie 1947 – a fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei,

aflat în subordinea Marelui Stat Major.
4 aprilie 1949 – s-a semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN): menţinerea păcii

si apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă
militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi
necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată
împotriva ei sau a statelor membre.

- statele membre iniţiale: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia,

Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda şi SUA. La 18
februarie 1952, au aderat la tratat Grecia şi Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a
devenit membră a NATO.
 MAREA BRITANIE
Noi obiective şi sarcini pe linie de Intelligence:

• obţinerea de informaţii despre tehnologia nucleară şi mijloacele purtătoare

(avioane, rachete, nave, submarine) de încărcături nucleare;

• protejarea propriilor cercetări în acest domeniu;

• contracararea pericolului comunist, atât în interiorul regatului, cât şi în

arealul de influenţă externă;

• obţinerea de informaţii despre persoane şi mişcări politice indezirabile;

• contracararea spionajului efectuat de puteri ostile, dar şi de aliaţi;

• descoperirea şi prevenirea actelor de sabotaj.

Asigurarea politicii britanice de securitate în Orientul Mijlociu:

Iran – interesul britanicilor pentru resursele petroliere;

– 1952 – ajungerea la putere (prim-ministru) a dr. Muhammad Hidazat

Mossadegh, oponent al şahului Reza Pahlavi;

– ruperea relaţiilor cu Anglia;

– implicarea M.I.-6, în cooperare cu CIA, în demiterea lui Mossadegh;

Centrul de Studii Arabice din Orientul Mijlociu (Middle East Centre of Arabic
Studies): - înfiinţat în 1947, în Liban ═> mai multe mii de studenţi englezi sau
străini, “interesaţi” de studiile arabistice – limba arabă şi modul de viaţă musulman
(printre ei şi George Blake şi Kim Philby – agenţiMI-6/agenţi sovietici);
Planul de asasinare a preşedintelui R.A.Egipt, Gamal Abdel Nasser:

- 1956 - Criza Suezului;

- Nasser urma să fie asasinat cu gaze neuroparalitice introduse în

sistemul de ventilaţie al reşedinţei;

- planul a fost revendicat şi de către CIA;

- după acordul Franţei şi al Israelului pentru intervenţia militară,

planul a fost abandonat.
Planul de lichidare a mişcării de independenţă a Ciprului:

- mişcarea de independenţă a Ciprului condusă de arhiepiscopul Makarios,

sprijinit de Grecia, Partidul Comunist şi EOKA – armata de gherilă, condusă
de colonelul Grivas;

- plan de asasinare a colonelului Grivas, prin balizarea legăturilor sale radio;

- planul a fost abandonat, după soluţionarea problemei cipriote prin

Conferinţa de la Lancaster House – 1959.
 Succese şi insuccese în activitatea serviciilor secrete britanice

Succese:
Cazul Penkovski – Oleg Penkovski, colonel GRU, recrutat şi exploatat informativ de
serviciile secrete britanice din aprilie 1961 până în august 1962 – informaţii
referitoare la rachetele furnizate de URSS Cubei şi RDG, vulnerabilizarea “centurii
albastre” (dispozitivul balistic ofensiv şi de apărare antirachetă sovietic); exploatarea
unor vicii de caracter ale lui Pencovski (vanitatea, orgoliul, pasiunea pentru
aventură, femei şi alcool, nemulţumirea profesională etc.);
consecinţe: - degradarea şi destituirea a doi mareşali sovietici;
- destituirea generalului Serov, şeful GRU;
- rechemarea la Moscova a 300 de ofiţeri care lucrau acoperit în
străinătate;
- expulzarea din URSS a 12 diplomaţi englezi şi americani.
- expulzarea, în 1971, a 105 diplomaţi sovietici aflaţi în Anglia;
- arestarea, în 1983, a lui Michael Bettaney, cadru MI-5, care încercase să
furnizeze informaţii KGB-ului.
Insuccese:

1961 - arestarea lui George Blake, ofiţer MI-6, pentru spionaj în favoarea
URSS – agent dublu, folosit pentru un joc operativ cu sovieticii, a reuşit să
evadeze din închisoare după câţiva ani şi i s-a pierdut urma în URSS;

1961 - cazul ministrului de război Profumo, implicat într-o relaţie

amoroasă cu Cristine Keeler, top model, apropiată a unui agent al
serviciilor secrete sovietice.
 Grupul celor cinci de la Cambridge:
- informaţii preţioase pentru sovietici, mai ales în preajma încheierii celui de-al
Doilea Război Mondial, dar şi în perioada următoare, prin situarea lor în funcţii
importante din cadrul Ministerului de Externe şi Serviciilor de Informaţii Britanice, în
domenii privind:
- serviciile secrete britanice şi cele aliate;
- Ministerul de Externe britanic;
- Contraspionajul pe spaţiul URSS;
- Finanţele, sistemul de cifru, strategia economică;
- Politica militară a NATO;
- Programul occidental de înarmare nucleară;
- Comunităţile emigraţiei est-europene;
- Personalităţi politice şi militare.
 Cazul Harding

Sir Peter Harding (60 ani), şeful Statului Major britanic,

implicat într-o relaţie amoroasă cu Bienvenida de Perez-
Blanco (30 de ani), în perioada războiului din Golf şi a
celui din Iugoslavia (1991-1995) ═> înlăturat de la şefia
Statului Major printr-un scandal de presă.
Mijloace tehnice moderne folosite în activitatea de informaţii:

controlul comunicaţilor între Europa şi America, prin intermediul cablului

transoceanic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Unitatea Specială de Investigaţii a Poştei;

controlul canalelor speciale de comunicaţii radiocifrate utilizate de misiunile

diplomatice;

controlul Ambasadei Egiptului, prin compania de telefoane – interceptarea,

cu ajutorul unor emiţătoare, a zgomotelor specifice maşinii de cifrat şi
vizualizarea osciloscopică a sunetelor ═> aflarea intenţiilor sovieticilor în Criza
Suezului; sovieticii au afirmat că au ştiut şi au tolerat această scurgere de
informaţii, fiindu-le favorabilă intereselor urmărite.
- Controlul Comandamentului Militar sovietic din Berlin (tunel subteran,
despre care sovieticii ştiau, în urma trădării lui George Blake, şi pe care l-au
tolerat, desfăşurând o amplă acţiune de dezinformare);

- Operaţiunea Party Piece – 1955 – fotografierea, de către MI-5, a întregii

arhive a Partidului Comunist din Marea Britanie;

- Centrul guvernamental de comunicaţii (GCHQ) – înregistrarea integrală a

traficului radio şi telex al reprezentanţelor străine
- Inovaţii tehnice: - scrierea ascunsă cu ajutorul radioactivităţii;

- micropuncte prin activare neuronică;

- controlul containerelor cu raze X slabe;

- Gordon Lousdalle – ofiţer de informaţii sovietic, stabilit în Anglia, cu o

afacere de închiriere a tonomatelor ═> culegerea de informaţii în domeniul
armamentelor şi echipamentelor nucleare, sisteme de apărare şi antidetecţie
a sumarinelor; depistat de serviciile britanice datorită faptului că legăturile
sale radio erau receptate, pentru control, şi de ambasada sovietică,
ascultată, la rândul ei, de către MI-5.
 În prezent, comunitatea de Inteligence a Marii Britanii are în
compunere:

- servicii de informaţii şi securitate – Serviciul de Contrainformaţii şi

Securitate Internă (Military Intelligence /MI-5);

- servicii de informaţii externe – Serviciul Secret de Informaţii

(Intelligence Service/MI-6), Centrul Guvernamental de Comunicaţii
(Government Communication Headquarters /GCHQ);

- servicii de informaţii militare – Serviciul Militar de Informaţii (Defence

Intelligence Service /DIS);

- structuri departamentale: Secţia Specială a Poliţiei Metropolitane

(Special Branch of Scotland Yard).
 FRANŢA

activitate concepută intr-o viziune mondialistă, conform rolului pe care

Franţa şi l-a sumat în concertul marilor puteri;

principalele acţiuni clandestine s-au desfăşurat în foste colonii franceze,

pentru păstrarea vechilor frontiere;

Franţa s-a considerat îndreptăţită să joace în Africa un rol mult mai mare
decât orice altă fostă putere colonială.
 Dosarul Centrafrican

- Africa Centrală, devenită imperiu sub Jean Bedel Bokassa ═> acuzat de
canibalism faţă de triburile rivale;

- 2 avioane ale Serviciului “Acţiuni” au desantat la Bangui 150 de

paraşutişti, care au arestat garda şefului statului, iar pe acesta l-au depus la
închisoare;

- aducerea la putere a lui David Dacko, apoi a lui Andrei Kolingba –

conducători manevrabili de către DGSE ═>DGSE ═ deţinătorul real al
puterii, Franţa deţinând o puternică poziţie militară în zona subsahariană.
 Dosarul Ciad
- dorinţa Franţei ca Africa de Nord să nu se extindă asupra celei susahariene
═> respectarea liniei de separaţie dintre islamism şi animism;

- înlocuirea preşedintelui Hisseve Habre cu oponentul său Idriss Deby;

Dosarul Senegal-Mauritania
- 22 aprilie 1989 – izbucnirea unui conflict între Ciad şi Mauritania;

- DGSE a condus operaţiunea de conciliere a celor 2 state.

 Dosarul Tuarego-Nigerian
• Tuaregii – “kurzii Africii” – populaţie nomadă tolerată să se mişte liber în toată
zona francofonă;
• în Niger şi Mali tuaregii au generat conflicte, chiar teroriste – în 1990, tuaregii
au atacat o prefectură nigeriană;
• DGSE a mediat şi aplanat conflictul.

Dosarul Comore
• 26 noiembrie 1989 – asasinarea şefului statului, Abdallah, de către şeful
gărzii personale;
• DGSE a înlocuit garda, şeful ei a devenit noul commandant al gărzii
prezidenţiale şi consilier al peşedintelui.
 Dosarul Zair

• Intervenţia, în mai 1978, a unui detaşament de paraşutişti, la Kolwezi, unde

rebelii katanghezi puseseră stăpânire pe provincie; se lansează zvonul că
acest detaşament de paraşutişti este avangarda Diviziei 11 Paraşutişti ═>
rebeli se retrag peste graniţă.

Vietnam
• 1946-1954 – războiul franco-vietnamez – divizarea Vietnamului în 2 state;

• 1965-1973 - intervenţia SUA în sprijinul Vietnamului de Sud.

 Algeria
• 1827 – începutul colonizării Algeriei de către Franţa;

• 1930 – începutul mişcării algeriene de independenţă;

• 1954 – revolta Frontului de Eliberarea, condus de Ben Bella;

• 1954 – preşedintele de Gaulle a proclamat dreptul Algeriei la

autodeterminare;

• 1963 – Algeria devine independentă ═> un continuu conflict între forţele

rebele din ţară şi cele ale puterii tutelare, soldat cu sute de mii de victime;
 Dosarul Camerun

• Camerunul a fost inclus, după al Doilea Război Mondial, sub tutela ONU;

• 1960 – ONU a declarat independenţa Camerunului;

• Felix Mounie, conducătorul Uniunii Poporului Camerunez, a fost asasinat,

la Geneva, de William Berthel, ofiţer al unui comando care a acţionat în
Indochina, membru al grupării “Mâna Roşie”.
 În prezent, comunitatea de intelligence din Franţa funcţionează
următoarele categorii de structuri informative:

- servicii de informaţii externe:

• Direcţia Generală de Securitate Externă (DGSE);

- servicii de informaţii interne:

• Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST),

• Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale (DCRG).

• din 2008: Direcţia Centrală de Informaţii Interne (DCRI), prin

fuziunea DST cu DCRG.
- servicii de informaţii militare:

• Direcţia de Informaţii Militare (DRM);

• Brigada de Informaţii şi Război Electronic (BRGE);

• Direcţia de Protecţie şi Securitate a Apărării (DPSD);

• Direcţia de Studii Generale (DEG);

• Secretariatul General al Apărării Naţionale (SGDN);

• Comitetul pentru Informaţii Militare (CRM);

• Divizia Relaţii Externe a Ministerul Apărării (DREMD).

• Direcţia Generală pentru Armament (DGA);

• Direcţia pentru Afaceri Strategice (DAS);

• Serviciul de Informaţii al Marinei (SRM);

• Biroul de Relaţii Străine al Marinei (BAE).

- structuri departamentale de informaţii:

• Centrul de Transmisiuni Guvernamentale (CRG);

• Grupul Interministerial de Control (GIC);

• Comandamentul pentru Operaţiuni Speciale

(COS).
 GERMANIA
1945 – Reinhard Gehlen, şeful FHO (Armate Germane Est), s-a predat
armatei americane, căreia i-a pus la dispoziţie arhiva serviciului său şi a fost
transportat în SUA;
Gehlen a fost folosit de americani pentru spionajul împotriva URSS şi a
celorlalte ţări socialiste;
Organizaţiei Gehlen i s-a alocat un buget iniţial de 3.400.000 $;
unii dintre foştii ofiţeri de informaţii germani au fost folosiţi în continuare în
serviciile secrete;
organizaţia a fost finanţată 10 ani de către CIA;
teritoriul Germaniei (RFG şi RDG) a devenit terenul celei mai ample şi aspre
confruntări dintre serviciile secrete ale celor două blocuri militare.
 Eşecuri ale “Organizaţiei Gehlen”

Cazul Grell – scriitorul Hans Joachim Geyer, angajat al Organizaţiei

Gehlen, a fotocopiat şi a transmis în RDG multe documente secrete ═>
întocmirea unei liste cu 60 de agenţi care acţionau în RDG;

Interceptarea căsuţelor poştale interpersonale: - multe din căsuţele

poştale impersonale din Berlinul de Vest au fost descoperite de serviciile
estice, agenţii fiind îndemnaţi să treacă în Est;

Cazul Werner Haase – încercarea de conexare a cablului telefonic din

Berlinul de Est la o centrală de interceptare a organizaţiei.
 Cazul Nikita Korşunski
– ofiţer de informaţii GRU, “dezertat” la americani ═> instructor pentru
diversioniştii paraşutaţi, profesor la mai multe şcoli de spionaj, consilier al mai
multor organizaţii anticomuniste ale emigranţilor;
- 1954 – condamnat la 14 ani închisoare, eliberat după 5 ani în cadrul unui
schimb de agenţi.

Cazul Hmelniţki
– K.E. Hmelniţki, agent al contraspionajului sovietic, a fost infiltrat într-un lagăr
de refugiaţi şi paraşutat în aprilie 1953 cu un grup de spionaj şi diversiune în
URSS; timp de 4 ani a transmis din URSS pentru CIA, în cadrul unui joc
operativ, fiind apreciat de şeful CIA, Allen Dulles.
• 1956 – “Organizaţia Gehlen” a intrat în componenţa administraţiei federale
germane, devenind Serviciul Federal de Informaţii/BND, condus de R.
Gehlen până în 1968;
• 1948 – înfiinţarea, la Munchen, a postului de radio “Europa Liberă” ═>
programe în 16 limbi şi secţii speciale pentru RDG, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, Romania, Iugoslavia, republicile sovietice baltice;
• “Radio Liberty” – post de emisie exclusiv pentru URSS.
- organizarea spionajului aerian – recunoaşteri aeriene fotografice a teritoriului
ţărilor potenţial inamice, cu ajutorul avioanelor U-2 şi EC-121, dotate cu
receptoare radio, ecrane radar şi echipamente electronice pentru:

• interceptarea convorbirilor piloţilor militari;

• indicaţiile turnurilor de control;

• lansarea de materiale de propagandă.

- sprijinirea rezistenţelor anticomuniste;

- BND a spionat şi ţările membre NATO:

- Anglia: - construcţia şi experimentarea rachetelor;

- bazele de aprovizionare a submarinelor.

- Italia: - deplasările de trupe în regiunile din nord;

- fortificaţiile existente în trecătorile Alpilor;

- moralul trupelor din regiunile de limbă germană;

- industria aeronautică, noul motor cu reacţie Fiat-G;

- Franţa: - construcţia de nave militare;

- Belgia: - instrucţia în aviaţia maritimă şi în radiocomunicaţii;

- Olanda: - diguri, baraje şi instalaţii de reglare a nivelului apei.

1968: Reorganizarea BND, sub conducerea lui Gerhard Wessel:
• Grupul I: - culegerea informaţiilor prin agentură;
• Grupul II: - culegerea informaţiilor prin mijloace tehnice;
• Grupul III:- evaluarea şi exploatarea informaţiilor;
• Grupul IV: - serviciile centrale (organizare, personal, învăţământ,
comunicaţii, arhive, securitate etc.);
• Servicii independente:
- Serviciul central pentru interogări;
- Serviciul pentru războiul psihologic;
- Serviciul pentru relaţiile internaţionale;
- Serviciul de cooperare cu celelalte organe informative;
- Serviciul de legătură cu guvernul;
- Serviciul special.
 Serviciile secrete ale fostei RDG

• Serviciul Securităţii Statului – STASI;

• Serviciul de Informaţii Externe – HVA;

• Cazul ”Topaz” – Reiner Rupp, funcţionar în Departamentul Problemelor

Economice Internaţionale al NATO şi soţia sa, Cristine Anne Rupp, secretară
la Statul Major al NATO:

• în perioada 1979-1989, soţii Rupp, recrutaţi de serviciile secrete est-

germane, au transmis în Est peste 10.000 de file tipărite conţinând secrete
NATO.
În prezent, în Comunitatea de Intelligence a Germaniei funcţionează
următoarele categorii de structuri informative:

- Servicii de informaţii interne:

- Oficiul Federal pentru Apărarea Constituţiei (BfV);

- Serviciile de Land pentru Apărarea Constituţiei (LfV);

- Servicii de informaţii externe:

- Serviciul Federal de Informaţii (BND).

Servicii de informaţii militare:

• Serviciul de Securitate Militară - (MAD):

• Oficiul de Informaţii al Armatei Federale (ANBw);

• Serviciul de Securitate (contrainformaţii) militare (MAD);

- subordonate Ministerului Federal al Apărării;

Structuri departamentale de informaţii:

• Oficiul Federal pentru Securitatea Informatică (B.S.I.);

• Oficiul Federal al Poliţiei Criminale (BKA);

- subordonate Ministerului de interne.

 STATELE UNITE ALE AMERICII

Structura Comunităţii de Intelligence (IC) americane:

Ultima lege care reglementează activitatea de informaţii din S.U.A. este

Legea pentru reforma comunităţii de informaţii şi prevenirea terorismului.

În concordanţă cu prevederile acestei legi, din structura comunităţii

informative americane fac parte, în prezent:
 1. STRUCTURI DE ASISTENŢĂ ALE DIRECTORULUI
SERVICIILOR DE INFORMAŢII:

- Oficiul Directorului Serviciilor Naţionale de Informaţii.

2. SERVICII DE INFORMAŢII ŞI SECURITATE:

- Agenţia Centrală de Informaţii (Central Intelligence

Agency/CIA);

3. SERVICII DEPARTAMENTALE DE INFORMAŢII:

A. Servicii de informaţii militare:

- Agenţia de Informaţii pentru Apărare:

- strângerea de informaţii necesare Ministerului

Apărării, Statelor Majore Reunite, altor componente ale apărării.
 • Agenţia Naţională de Securitate (National Security
Agency/NSA);
- destinată spionajului tehnic ═> cel mai dezvoltat centru de
spionaj electronic din lume;
- activitatea de culegere de informaţii prin semnale (audio-video),
controlul, prelucrarea şi distribuirea acestora potrivit sarcinilor stabilite
de Ministerul Apărării.

• Structura NSA:
- Departamentul pentru Operaţii de Spionaj Radio;
- Departamentul pentru Secretizarea Comunicaţiilor
(COMSEC);
- Departamentul pentru Tehnică şi Cercetări Ştiinţifice;
- Departamentul pentru Telecomunicaţii şi Servicii
Computerizate.
 - Agenţia de Informaţii Militare Secrete (Secret Intelligence Agency);

- Agenţia de Informaţii a Departamentului Apărării (Defense Intelligence

Agency):

- spionajul militar extern – coordonează:

- ataşaţi militari;

- misiunile şi grupurile de asistenţă militară;

- ofiţerii de informaţii din comandamentele bazelor militare;

- Agenţia Naţională de Informaţii Geo-Spaţiale (National Geospatial

Intelligence Agency).
 - Oficiul Naţional de Informaţii Militare (NRO/National Reconnaissance
Office):

- coordonarea sistemelor de sateliţi de cercetare ai SUA, interpretarea şi

valorificarea militară a informaţiilor obţinute pe această cale;

- alte oficii specializate în culegerea de informaţii de securitate naţională din

cadrul Departamentului Apărării, în cadrul programelor de activităţi de informaţii
militare (reconnaissance programs).

- structuri specializate de informaţii din cadrul:

- Forţelor Terestre (G-2/Army);

- Forţelor Navale (ONI/Office of Naval Intelligence);

- Forţelor Aeriene (A-2/Air Force Intelligence) - avioane AWACS;

- Corpului de Puşcaşi Marini (Marine Corps).

 B. Servicii de informaţii civile:
- Biroul Federal de Investigaţii - F.B.I./Federal Bureau of Investigation din
Departamentul Justiţiei;
- Biroul de Informaţii (Office of Intelligence/O.I.) al Departamentului Energiei
(Department of Energy);
- Biroul de Informaţii şi Cercetare Ştiinţifică (Bureau of Intelligence and
Research/I.N.R.) al Departamentului de Stat (Department of State).
- Oficiul pentru Informaţii şi Analiză al Departamentului Trezoreriei (Office of
Intelligence and Analysis of the Department of the Treasury).
 - Componentele Departamentului Securităţii Patriei (Department of
Homeland Security) implicate în activităţi de analiză a informaţiilor de
securitate (intelligence information), inclusiv Oficiul pentru Informaţii al
Pazei de Coastă (Office of Intelligence of the Coast Guard);

- Alte asemenea structuri ale unor departamente şi agenţii, desemnate ca

având calitatea de componente ale comunităţii de informaţii, de către Preşedinte,
sau – în baza unui acord convenit în comun – de către Directorul Serviciilor
Naţionale de Informaţii şi şefii/conducătorii respectivelor departamente şi agenţii.
 URSS

- 1953 – unificarea celor două ministere, al afacerilor interne şi al securităţii

statului, sub egida Ministerului de Interne ( MVB);

- 1955: Pactul de la Varşovia – Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă

mutuală a ţărilor socialiste şi din blocul communist – Albania (până în 1968),
Bulgaria, RDG, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, URSS;

- 1991 – desfiinţarea Pactului de la Varşovia;

-1954 – constituirea KGB/Comitetul Securităţii
Statului/Komitet Govsdarstvenndi Bezopasnosti
 STRUCTURA KGB
- Directoratul Principal I – structura informativă externă a KGB:
1 – Departamentul ilegali;
2 – Departamentul Spionaj Tehnico-Ştiinţific;
3 – Departamentul de Planificare şi Sinteză;
4 – Serviciul Informaţii;
5 – Serviciul Contrainformaţii;
6 – Departamentul Dezinformare;
7 – Departamentul de Acţiuni Executive;
8-19 – Departamentele de spionaj pe spaţii geografice sau lingvistice;
20-23 – Departamente cu funcţionalităţi comune sau administrative;
23-30 – Direcţiile speciale şi elementele de susţinere logistică;.
Directoratul Principal II – Securitatea Internă şi Contraspionaj – principalul
organism de securitate internă şi de contraspionaj, de control al populaţiei
sovietice şi a străinilor aflaţi în URSS:

Structurile de contraspionaj:

Departamentul 1: SUA şi America Latină;

Departamentul 2: Marea Britanie şi Statele Commonwealth;

Departamentul 3: RFG, Austria şi ţările scandinave;

Departamentul 4: ţările europene occidentale;

Departamentul 5: naţiuni europene dezvoltate;

Departamentul 6: naţiuni europene nedezvoltate;

Departamentul 7: controlul traficului de străini;

Departamentul 8: computere;

Departamentul 9: supravegherea şi recrutarea studenţilor străini;

Departamentul 10: supravegherea şi controlul ziariştilor străini;

Departamentul 11: verificarea şi avizarea solicitărilor de călătorii în străinătate;

Departamentul 12: investigaţii şi anchete.

 Serviciul Securităţii Politice

• asigurarea unui amplu control al vieţii economice şi sociale;

• supravegherea, controlul, iniţierea şi neutralizarea dizidenţilor.

Securitatea industrială

• măsuri de protecţie a industriei grele, de armament, cercetare nucleară,

expoziţii tehnice organizate în URSS şi în străinătate.

Grupul de Sprijin Tehnic:

• unitate de profesionişti specializaţi în pătrunderi secrete, spargeri de seifuri,

fotografiere, deschiderea şi închiderea documentelor, percheziţii secrete etc.
Directoratul III – Contraspionaj militar (Direcţia KGB pentru Forţe Armate):
1. Aparatul central al Ministerului Apărării;
2. Statul Major;
3. Serviciul de Informaţii al Statului Major;
4. Armata terestră;
5. Forţele aeriene;
6. Marina militară;
7. Trupele de Grăniceri;
8. Forţele de miliţie;
9. Trupele Ministerului de Interne;
10. Forţele militare de rachete şi nucleare;
11. Aviaţia civilă;
12. Districtul militar al Moscovei.
• Directoratul IV – Transporturi – supravegherea şi controlul tuturor reţelelor de
transport, cu preponderenţă cele din traficul internaţional.
• Directoratul V – controlul ideologic şi supravegherea dizidenţilor.
• Directorate independente:
- Directoratul Operaţiunilor Tehnice ;
- Directoratul Administrativ;
- Directoratul Personal;
- Directoratul Supravegherii (Filajul) – are în structura sa 10 departamente;
- Directoratul Comunicaţiilor de Stat – comunicaţiile speciale dintre
organele administraţiei de stat;
- Directoratul Pazei – securitatea personală a liderilor PCUS.
- Departamente independente:

• Departamentul Special de Investigaţii;

• Departamentul pentru Colaţionarea Experienţei Operative;

• Departamentul Securităţii Fizice;

• Departamentul Financiar;

• Departamentul Registraturii şi Arhivelor;

- Directoratul Principal de Grăniceri

- Directoratul Central VIII – Comunicaţii şi Criptografieri – interceptarea şi

descifrarea comunicaţiilor externe cu ajutorul întregii game de tehnologii
existente, inclusiv sateliţi.
 Serviciul Militar de Informaţii – GRU/Glavnoe Razvedyvatelnoe Upravlenie

-1920: constituirea Biroului IV al Armatei, în subordinea CEKA;

- succese deosebite ale spionajului sovietic în Germania, Japonia, Anglia şi SUA;
- mari reţele de spionaj sovietice au împânzit Europa în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial (ex. Orchestra Roşie ═> agenţi GRU: Willy Brandt, Egon Bahr,
Herbert Wehner şi Leopold Bauer în RFG, Walter Ulbricht şi Jurgen Kuczynski în
RDG, Bruno Kreisky în Austria);
- GRU s-a ocupat de spionajul militar şi exportul de revoluţie, spionaj industrial,
tehnico-ştiinţific, comercial.
- GRU a avertizat din timp asupra intenţiilor germane de a ataca Rusia, dar Stalin a
ignorat aceste informaţii;
- Stalin a a încurajat permanent rivalitatea dintre KGB şi GRU.
 Cominternul

- Internaţionala comunistă de la Moscova, constituită de Lenin în 1919:

acoperire a serviciilor secrete sovietice – spionaj, propagandă şi
contrapropagandă, acţiuni de influenţă;

- cu ajutorul Cominternului a fost organizată o parte a rezistenţei antifasciste

în Europa;

- GRU – artizanul Brigăzilor Internaţionale participante la Războiul Civil din

Spania.
Structura GRU în 1971:

- 4 directorate destinate obţinerii de informaţii strategice din Europa,

America, Orient şi Africa;

• Directoratul pentru agenţii ilegali;

• Directoratul informaţii, analiză şi evaluări;

• Directoratul pentru operaţiuni subversive şi sabotaje;

• Directoratul pentru operaţii.

• GRU a fost prezent în aproape toate insurecţiile, revoluţiile şi mişcările de
eliberare naţională cu tendinţă de stânga, uneori şi de dreapta, din Asia,
Africa, America Centrală şi America de Sud;

• GRU – serviciul secret care a jucat rolul operaţional-tactic cel mai

important în prăbuşirea regimurilor comuniste din ţările central şi est-
europene;

• Spetsnaz – comandouri de cercetare şi diversiune ale GRU: implicarea în

evenimentele sângeroase din Cecenia, Georgia, Tadjikistan etc.

• 1996 – lichidarea liderului cecen Djokar Dudaev.

 Structura GRU după 1990
- redimensionarea structurilor şi efectivelor pentru contracararea ameninţărilor
implicate de apropierea NATO de graniţa Rusiei;
- Directorate operaţionale (de spionaj pe spaţii geografice):
• Directoratul I – Europa (Germania, Scandinavia, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Spania,
Europa de Est);
• Directoratul II – Asia (China, Japonia, Asia Centrală, Asia de Sud-Est, Australia,
Noua Zeelandă);
• Directoratul III – America şi Marea Britanie;
• Directoratul IV – Africa şi Orientul Mijlociu;
• Directoratul V – Operaţiuni informative militare şi supravegherea zonelor de conflict;
- Directorate de informaţii:

• Directoratul VII – NATO;

• Directoratul VIII – estimări informative pe ţări problemă;

• Directoratul IX – tehnologie militară;

• Directoratul X – industria şi economia militară;

• Directoratul XI – forţe strategice;

• Directoratul XII – conflicte regionale.

• Directoratul pentru informaţii spaţiale – informaţii furnizate de sateliţii

de spionaj.
 Direcţii de bază ale activităţii GRU

- obţinerea informaţiilor asupra situaţiilor de pericole şi a planurilor părţilor

implicate în conflictele militare;

- cunoaşterea intenţiilor de folosire a armelor de nimicire în masă;

- identificarea noilor aspiranţi la clubul puterilor nucleare din Asia de Sud,

Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa.
• 30 august 1948 – Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată, în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului
(D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în
anul 1964, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii l-au avut consilierii
sovietici.

• 1948 – Este înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, până în

1951, menţinânduse în paralel şi Serviciul Special de Informaţii, cu sarcini
de informaţii externe şi contraspionaj, atribuţii mult prea delicate pentru
competenţa Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.
• 30 martie 1951 – DGSP a devenit Direcţia Generală a Securităţii Statului
(DGSS), care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (DIE), cu programe
care vizau cele mai diverse sectoare din întreaga Europă.

• 20 septembrie 1952 – DGSS se desprinde din Ministerul de Interne şi se

transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în
Ministerul de Interne în septembrie 1953.

• 11 iulie 1956 – Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-au
înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.

• 1958 – Ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul României.

• 1960-1965 – “Desatelizarea” parţială faţă de Moscova începe să se resimtă
şi în cadrul Securităţii. Au loc epurări semnificative, în urma cărora sunt
îndepărtaţi mulţi dintre ofiţerii impuşi de la Moscova.

• 22 iulie 1967 – odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului de Interne a

început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de
un Consiliu al Securităţii Statului (CSS), care avea în frunte un preşedinte cu
rang de ministru.

• 4 aprilie 1968 – Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de

Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
• 1968 – După criza din Cehoslovacia, se produce o nouă epurare. Este înfiinţată U.M.
09101 A, transformată apoi în U.M. 0110, însărcinată cu informaţiile şi
contrainformaţiile pe spaţiul sovietic. În ciuda acestor transformări, Securitatea îşi
păstrează caracterul preponderent represiv, chiar dacă, pe lângă misiunile de poliţie
politică, continuă eficient activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

• 9 aprilie 1972 – Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a reintrat în cadrul
Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase
direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj,
contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).

• 30 decembrie 1989 – Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale,

organele de securitate au fost dizolvate.
 Înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii
26 martie 1990 – Prin Decretul nr. 181, este înfiinţat Serviciul Român de
Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de
informaţii privind siguranţa naţională. Organizarea şi funcţionarea noii
instituţii sunt reglementate prin lege de către primul Parlament ales după
Revoluţia din 1989 (Legea nr. 51/1991, Legea nr.14/1992 şi art. 62, Iit. g,
din Constituţia României).
• 29 iulie 1991 – a fost emisă Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a
României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale.
Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,
Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din
cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi
Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale
este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
• 24 februarie 1992 – Prin Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii, au fost stabilite principalele sarcini şi
atribuţii ale institutiei.

• noiembrie 2001 – Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou

Regulament de funcţionare a Serviciului Român de informaţii, adaptat noii
etape prin care trece statul român.
 SERVICIILE DE
INFORMAŢII ROMÂNEŞTI
ÎN APĂRAREA
INTERESELOR
NAŢIONALE
Col. (r) dr. Mircea Tănase
 Din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă

 Istoricul roman Dio Cassius: în războaiele cu romanii, Decebal era meşter în a întinde
curse şi se pare că l-a trimis la Roma pe omul său de încredere, Atticus, care a reuşit
să penetreze societatea romană şi să acceadă până la rangul de senator.

 În timpul asediului Vienei de către oştile turceşti, în 1683, Şerban Cantacuzino, domn
al Ţării Româneşti (1678-1688) şi Gheorghe Duca, domn al Moldovei, vasali ai Porţii
Otoman, au acţionat însă ca agenţi secreţi dubli, informându-i pe austrieci despre
situaţia din tabăra turcilor; astăzi sunt consideraţi printre cei care au salvat atunci
Viena.

 Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) poate fi considerat organizatorul

primului serviciu secret la Curtea Domnească de la Bucureşti,

 Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) a fost agent diplomatic (capuchehaie) la Poarta

Otomană pentru domnitorii Grigore I. Ghica şi Gheorghe Ştefan.

 La recomandarea patriarhului Dosithei al Ierusalimului a fost primit la curtea ţarului

Rusiei, Aleksei Mihailovici, care l-a trimis în misiune diplomatică secretă în China, să
facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toţi cei care au vreo cunoştinţă
despre cele arătate şi să afle adevărul adevărat.
 Gaşpar Graziani, mare dragoman al Porţii Otomane, a desfăşurat mai multe acţiuni
informative în Imperiul Habsburgic în folosul turcilor, sultanul recompensându-l cu numirea
pe tronul Moldovei (1619-1620),

 În Ţările Române au acţionat mai mulţi agenţi ai puterilor europene care încercau să ţină sub
control expansiunea otomană.
- Mateo Murano, medic, dar şi agent al Veneţiei, venit să-l trateze pe domnitorul
Ştefan cel Mare,
- abatele Giovanni Baptista Del Monte, agent al Vienei la curtea lui Şerban
Cantacuzino
- Bartolomeo Ferati, agent al Vienei, medic la curtea lui Constantin Brâncoveanu.

 În 1836, Lippa, consulul austriac la Iaşi, le-a întocmit fişe informative lui Mihail Sturza şi
altor viitori candidaţi la tronul Moldovei.

 În preajma Unirii Principatelor Române, serviciul de informaţii al unionştilor (din care făceau
parte şi A.I.Cuza, Cezar Liebecht şi Grigore Alevra) a interceptat corespondenţa secretă a
caimacanului Nicolae Vogoride (pretendent la tronul Moldovei şi adversar înverşunat al
unirii) cu imperiul otoman şi a publicat-o în presa franceză, ceea ce a provocat atât un scandal
diplomatic între Franţa şi Turcia, dar şi anularea alegerilor falsificate de Vogoride.
 De la Alexandru Ioan Cuza la Războiul de Independenţă

 - Constituirea, în 1857, în cadrul Regimentului de infanterie de la Iaşi, a companiei speciale

de tiraliori – germenii primei structuri de informaţii din armata română;
 înfiinţarea, la 12/24 noiembrie 1959, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a Corpului de Stat Major
General al Principatelor Unite
- Secţia a II-a Statistică militară şi studiul armatelor străine - prima structură de
informaţii militare din armata română.
- în iulie 1877 au fost elaborate Instrucţiunile privind mijloacele principale întrebuinţate în
campanie spre a dobândi ştiri asupra inamicului.
- Metode de obţinere a informaţiilor :
- punctele de observare;
- patrulele de cercetare;
- recunoaşterile;
- interogarea prizonierilor, dezertorilor şi spionilor;
- cercetarea localnicilor;
- interceptarea scrisorilor şi a telegramelor.
 Informaţiile în Războiul de Independenţă – 1877-1878

 Obţinerea de informaţii:
- documentare cât mai exactă despre trupele otomane;
- informaţii referitoare la efectivele, starea morală şi intenţiile inamicului;
- localizarea trupelor inamice şi identificarea fortificaţiilor acestuia;
- dezinformarea şi intoxicarea inamicului;
- spionii - un mijloc eficient pentru obţinerea de informaţii.
 S-au înregistrat şi eşecuri, generate de:
- ignorarea unor informaţii şi angajarea imprudentă şi defectuoasă a trupelor
(deşi un grec furnizase informaţia că turcii se aşteptaseră la atacul ruso-
român din data de 30 august 1877 la Griviţa, ţarul Alexandru al II-lea l-a
declanşat şi s-a sodat cu un eşec – 18.000 soldaţi ruşi şi 2.200 români
ucişi!);
- superficialitatea pregătirii unor acţiuni de recunoaştere (ex.: maiorul Iacob
Lahovary, trimis în cercetare, nu a identificat decât una din cele două
redute din faţa Griviţei, şi nici râpa abruptă din faţa acestora);
- capacitatea limitată de analiză a informaţiilor.
- informaţiile ulterioare, obţinute de la dezertorii şi prizonierii turci, locuitorii
bulgari sau români, au ajutat la cunoaşterea întregului sistem de fortificaţii şi a
valorii combative a trupelor otomane;

- un spion bulgar a transmis că Osman Paşa ar intenţiona să se predea dacă nu ar

fi reuşit să spargă blocada româno-rusă =>declanşarea contraatacului final
româno-rus şi capitularea lui Osman Paşa la 28 noiembrie 1877;

- la 3 martie 1878 a fost semnat, la San Stefano, Tratatul de pace dintre Imperiul
Rus şi Imperiul Otoman, prin care era creat Principatul Bulgariei şi era
recunoscută independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României;

- în 1894 a fost aprobat Regulamentul serviciului de stat major, care a statutat

organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Militare.
 Informaţiile în Primul Război Mondial

În perioada neutralităţii (1914-1916), comunitatea informativă a statului român

era formată din:

- reprezentanţele diplomatice;

- structurile specializate ale Ministerului de interne şi Jandarmeriei;

- Biroul Mixt;

- Biroul 5 din Secţia a II-a a Marelui Stat Major al Armatei;

- Serviciul Supravegherii Ştirilor de la Poşta Centrală;

- Biroul de cercetări şi informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei;

- au fost înfiinţate, pe lângă cele deja existente în principalele capitale ale Europei,
noi posturi de ataşaţi militari la Belgrad, Atena şi Londra;

- în preajma declanşării războiului, agenţii români acreditaţi în capitalele Europei

transmiteau zilnic la Bucureşti informaţii despre intenţiile şi acţiunile îndreptate
împotriva României (căpitanul Traian Stârcea, acreditat la Viena, maiorii Ludovic
Mircescu şi Gheorghe Rozin în Germania);

- căpitanul Florea Ţenescu (ataşat militar la Sofia) a intrat în posesia planurilor de

mobilizare ale armatei bulgare, a dispunerii unităţilor bulgare, germane şi turce în
Bulgaria;

- reprezentanţii diplomatici ai Antantei acreditaţi la Bucureşti au transmis

guvernanţilor români informaţii valoroase, care ajungeau însă şi la miniştrii de
externe ai Germaniei, baronul Hilmar von dem Busche, şi Austriei, contele Ottokar
Czernin. „Artizanul” acestor scurgeri de informaţii era directorul Poştelor din
Bucureşti, colonelul Victor Verzea.
 Cazul colonelului Victor Verzea
 La 16/29 august 1916 agenţi ai Siguranţei au sustras o servietă cu documente din
automobilul ambasadorului Germaniei în România, baronul von dem Bussche;

 În servietă a fost găsită o listă de 200 (!) de pagini cu „numele ofiţerilor, oamenilor
politici, gazetarilor şi negustorilor ce s-au lăsat corupţi şi plătiţi”;

 Colonelul Victor Verzea – Directorul Poştelor din Bucureşti:

- a cules şi a transmis spionajului german şi austro-ungar informaţii cu caracter
militar;
- telegramele cifrate ale armatei, Externelor şi serviciilor de informaţii erau citite
zilnic de el şi datele culese le transmitea germanilor. În plus, le-a dezvăluit
acestora şi sistemele de cifrare folosite;
- a exceptat de la cenzură corespondenţa deschisă internă şi externă, favorizând
posibilitatea spionilor să transmită cu uşurinţă mesajele codificate sau cifrate;
- a cenzurat corespondenţa şi a interceptat convorbirile telefonice ale celor mai
importante personalităţi politice şi militare;
- a ordonat ca toate oficiile telegrafico-poştale aflate la comandamentele militare
din teritoriu să îi comunice operativ localităţile unde erau dislocate trupele şi
deplasările acestora, date pe care le transmitea spionajului german;
- a fost condamnat la moarte, în contumacie, pentru trădare, dar în 1920 a fost
amnistiat de regele Ferdinad I.
 Succese ale serviciilor de informaţii româneşti

 interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj străine:

- la 12 octombrie 1914, servieta cu documente secrete a contelui Czernin a

dispărut din trenul cu care călătorea spre Viena şi i-a fost apoi restituită. Astfel a
fost fotocopiat cifrul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe al Austro-
Ungariei =>descifrarea întregii corespondenţe a lui Czernin cu Viena,
deconspirarea întregii agenturi a serviciului austriac de spionaj în România,
dejucarea unor acţiuni politico-diplomatice ale statului austro-ungar împotriva
României;

- sustragerea din automobilul ministrului de externe german, baronul Hilmar von

dem Busche, la 16 august 1916, a unui dosar cu valoroase informaţii, printre care
şi lista (pe 200 de pagini!) cu agentura serviciului de spionaj german în România.
(Printre aceştia figurau şi numele generalului Vasile Zottu, şeful Marelui Stat
Major al armatei române şi maiorul Ionescu; ambii s-au sinucis);
 Marele Stat Major desfăşura, prin structura sa specializată – Secţia a II-a – acţiuni în
domeniul informativ;

 pe lângă statele majore ale marilor unităţi funcţiona câte un birou de informaţii, care
avea în acelaşi timp şi atribuţii de contrainformaţii şi contraspionaj;

 Ofiţeri pregătiţi în acest domeniu şi agenţi de frontieră erau infiltraţi peste graniţă, în
special în Transilvania şi Bulgaria, unde aveau legături cu patrioţii români;

 în preajma intrării în război, aceşti patrioţi români au adus reale servicii

comandamentelor armatei române, făcând parte din centrele informative din
Transilvania, Banat şi Bucovina, care au funcţionat la Braşov, Sibiu, Cluj, Timişoara,
Suceava, de unde au cules şi au transmis informaţii despre pregătirile militare ale
trupelor Puterilor Centrale;

 după intrarea României în război, aceşti patrioţi, îndeosebi cei transilvăneni, au oferit
trupelor române preţioase informaţii despre trupele austro-ungare sau au sevit ca şi
călăuze;

 din punct de vedere contrainformativ, autorităţile române au luat măsuri ferme

împotriva tuturor celor dovediţi sau suspectaţi de spionaj;

 după declanşarea conflictului european, în România se afla centrul spionajului austriac,

german şi bulgăresc împotriva Rusiei şi a celorlalte puteri ale Antantei, dar şi a
României;
 În 1916 au fost elaborate Instrucţiunile pentru funcţionarea Biroului Informaţii pe
timpul operaţiunilor, care prevedeau principalele metode prin care se puteau obţine
informatii despre inamic: căutarea, centralizarea şi exploatarea datelor.

 După intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, începând cu

14/27 august 1916, a fost reorganizat şi Serviciului de informaţii militare:
- la Marele Cartier General (partea operativă), a funcţionat Biroul 2 Informaţii,
specializat în culegreea de informaţii pentru Secţia I Operaţii;
- la Marele Stat Major (partea sedentară), a funcţionat Biroul 5 Informaţii şi
Supravegherea Ştirilor, cu atribuţii contrainformative (supravegherea ştirilor);
- un rol deosebit în sprijinul cu informaţii al Marelui Stat Major l-au avut
reprezentanţele diplomatice militare în capitalele ţărilor Antantei, dar şi pe lângă
comandamentele militare şi statele majore ale armatelor aliate:
- Comandamentul Militar rus (STAVKA);
- Marele Cartier General Francez;
- Marele Cartier General Englez;
- Marele Cartier General Italian;
- Comandamentul Aliat de la Salonic.

- Misiunea militară franceză, condusă de generalul H. M. Berhelot, a avut o

contribuţie semnificativă în sprijinul cu informaţii al comandamentului militar
român, prin cele două birouri de informaţii, serviciul telegrafic şi cel
radiotelegrafic, avioanele şi aerostaţiile de legătură şi de observaţii.
 Operaţia de la Flămânda (3-17 septembrie 1916)
- a fost pregătită după toate regulile artei militare, dar fără rezultatele scontate,
întrucât, din raţiuni discutabile ale Marelui Cartier General, a fost întreruptă la trei
zile de la declanşare, trupele fiind redislocate pe frontul din Transilvania;

- chiar dacă nu s-a soldat cu o victorie, din punct de vedere informativ, prin
realizarea surprinderii strategice, poate fi considerată un succes (trupele germano-
bulgare, comandate de generalul german August von Mackensen, au reacţionat abia
după ce podul de vase peste Dunăre fusese desfăşurat şi Divizia 10 infanterie
română, comandată de generalul Arthur Văitoianu, trecuse deja pe malul bulgăresc;

- deşi a lipsit o acţiune contrainformativă propriu-zisă, s-a reuşit păstrarea secretului

operaţiunii şi realizarea surprinderii, chiar dacă inamicul dispunea de un serviciu
informativ redutabil;

- informaţiile necesare despre inamic au fost obţinute de la trupele aliate aflate în

nordul Greciei, dar şi de la prizonieri şi prin folosirea aviaţiei în recunoaşteri
aeriene, un procedeu destul de nou la vremea respectivă pentru armata română.
 Insuccese ale activităţi de informaţii

 În Bătăliile de pe Neajlov şi Argeş (Bătălia pentru apărarea Bucureştilor),

noiembrie-decembrie 1916, activitatea de informaţii a fost deficitară:

- insuficienta cunoaştere a posibilităţilor de acţiune ale inamicului, cauzată de lipsa

unor structuri informative în adâncimea liniei frontului - capturarea, de către armata
germană a generalului von Falkenhayn, a doi ofiţeri români, căpitanii Epure şi
Barcan, care transportau corespondenţa şi ordinele operative ale comandamentului
român => un eşec usturător pe linie contrainformativă;

- în prima parte a războiului, activitatea de informaţii şi contraspionaj a lipsit sau a

fost ineficientă pe frontul de sud şi cel al Dunării, şi a fost limitată pe frontul din
Transilvania, din cauza retragerii perecipitate a trupelor de pe acest front.

=> actul de trădare al colonelului Alexandru Sturza, comandantul Diviziei 8

Infanterie, şi al locotenent-colonelului Gheorghe Crăniceanu, comandantul
Regimentului VII Vaslui 25 Infanterie.
 Restructurarea şi eficientizarea serviciilor de informaţii.

După retragerea la Iaşi a conducerii politico-militare a ţării, a avut loc reorganizarea

armatei române şi, implicit, şi restructurarea şi eficientizarea serviciilor de informaţii:
- însumarea în Secţia Siguranţă din Marele Cartier General, alături de Biroul
Informaţii, a Direcţiunii Siguranţei Generale din cadrul Direcţiei de Poliţie şi Siguranţă
Generală;
- s-a reuşit crearea şi funcţionarea, în perioada 1916-1919, a unui singr serviciu de
informaţii la nivelul Marelui Cartier General, condus eficient de de către colonelul
Nicolae Condeescu;
În luptele din vara anului 1917 armata română s-a acoperit de glorie şi a redeschis
drumul spre făurirea României Mari;
Biroul Informaţii din Marele Cartier General, prin Observaţiile relative la
funcţionarea Serviciului de Informaţii, aprecia că în cadrul operaţiunilor ofensive şi
defensive acest serviciu lucrase cu succes, marile unităţi şi unităţile având informaţiile
necesare despre inamic;
În ianuarie 1918 au fost elaborate Instrucţiunile cu privire la îndatoririle diferitelor
eşaloane ale Serviciului de Informaţii, în care, printre altele, ofiţerii care activează în
biroul 2, indiferent de eşalon, sunt atenţionaţi că informaţiile trebuie căutate, iar nu
aşteptate să vină singure la ei;
În anul 1918, cu toată riposta diplomatică, informativă şi militară a forţelor ungare,
armata română a reuşit, prin acţiuni militare decisive, să se menţină pe vechea frontieră
a României Mari; un rol deosebit în înfrângerea forţelor ungare şi contracararea unor
acţiuni diversive l-au avut serviciile de informaţii.
 Încercările disperate ale guvernului maghiar, condus de bolşevicul Bela Kun, de a
se opune prin acţiuni militar alipirii Transilvaniei la România au determinat factorii
politici de la Bucureşti să recurgă la o intervenţie fermă a armatei române până în
capitala Ungariei, Budapesta;

 După făurirea României Mari, serviciile de informaţii, prin metode şi mijloace

specifice, au oferit decidenţilor politico-militari informaţiile necesare în vederea
contracarării acţiunilor antiromâneşşti şi păstrarea fiinţei naţionale în hotarele
reîntregite prin jertfa sutelor de mii de ostaşi căzuţi pe câmpurile de onoare;

 O activitate deosebită a desfăşurat în această perioadă Mihail Moruzov, ofiţer de

siguranţă în Delta Dunării, ataşat pe lângă Corpul 6 Armată, devenit ulterior o
figură emblematică a serviciilor de informaţii din România, şef al Serviciului Secret
de Informaţii al armatei române/SSI între 1924-1940. Începând cu vara anului 1918,
Moruzov s-a implicat activ în contracararea acţiunilor de contrabandă şi subversive
bolşevice care îşi aveau sorgintea în Delta Dunării, o zonă cu o importanţă
deosebită în spaţiul românesc.
 Serviciile de informaţii româneşti în perioada interbelică
 Mihail Moruzov (şeful SSI) s-a preocupat de îmbunătăţirea activităţii SSI, căutând
să alinieze performanţele serviciului la cele din ţările occidentale şi americane:
- a introdus în activitatea serviciului metodele şi tehnicile moderne specifice activităţii
de informaţii:
- compartimentarea şi conspirativitatea muncii;
- agentura secretă;
- ancheta informativă;
- cenzura corespondenţei;
- interceptările radio-telefonice;
- supravegherea locurilor, mediilor şi anturajelor unde se vehiculau sau se
concentrau informaţii de interes.
- SSI, deşi aparţinea Marelui Stat Major al armatei, a fost organizat ca o structură
civilă, acoperită, cu misiuni cu caracter informativ:
- studiul ofensiv şi defensiv al zonelor din raza de competenţă,
- semnalarea imediată a oricăror mişcări de trupe şi acţiuni ale potenţialilor
inamici.
- în 1934, Secţia Informaţii din cadrul SSI a fost organizată pe trei mari
compartimente, denumite fronturi: Frontul de Sud, Frontul de Vest şi Frontul de
Est;
- fiecare front era format din Serviciul de agentură şi la rândul lor, fronturile aveau un
aparat de lucru, pe lângă care activa un ataşat tactic, ofiţer de informaţii militare.
 Câteva reuşite remarcabile ale SSI

- reprimaarea revoltei armate ţărăneşti de inspiraţie bolşevică care a avut loc în

zilele de 15-18 septembrie 1924 la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei;

- descoperirea afacerii de spionaj Vărzaru-Solomon (1929-1930);

- dejucarea atentatului asupra familiei regale la Biserica Domniţa Bălaşa, plănuit de

grupul condus de colonelul Victor Precup (Sărbătorile de Paşti 1934);

- destructurarea unei conspiraţii revizioniste maghiare în Transilvania, formată din

170 de agenţi (1939-1940);

- dejucarea acţiunilor de sabotaj engleze pentru blocarea Dunării la Porţile de Fier şi

paralizarea comerţului de petrol şi cereale cu Germania (1940);

- monitorizarea acţiunilor de spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

desfăşurată de sovietici în perioada dinaintea rapturilor teritoriale din vara anului
1940.
 Serviciile româneşti de informaţii în perioada celui
de-al Doilea Război Mondial
 Încă de la începutul anului 1939, Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major al
Armatei şi-a trimis emisarii să tatoneze situaţia politico-militară din principalele
capitale europene;

 O atenţie deosebită a fost acordată de către serviciile de informaţii româneşti

pericolului pe care îl reprezenta Cominternul, organismul politic internaţional cu
sediul la Moscova;

 La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 21 iunie 1941, alături de
Germania, cu scopul declarat de a recuceri teritoriile româneşti pierdute în vara anului
1940, Secţia a II-a Informaţii şi Contrainformaţii din Marele Cartier General al
Armatei a fost organizată astfel încât să răspundă nevoii de informaţii la toate
eşaloanele;

- la eşaloanele de luptă au fost înfiinţate birouri de informaţii, iar la Marele Stat

Major un birou informaţii, un birou studii şi căutări informaţii, un birou legături
externe, un serviciu ataşaţi militari şi un serviciu radio;

- în perioada rebeliunii legionare (21-25 ianuarie 1941), serviciile române de

informaţii au sesizat interesul Uniunii Sovietice faţă de evenimentele din România şi
intenţia de a influenţa desfăşurarea acestora, prin infiltrarea de comunişti printre
legionari şi, ulterior, intervenţia militară sovietică.
 În prima parte a războiului contra Uniunii Sovietice, Secţia a II-a Informaţii şi
Contrainformaţii din Marele Stat Major a urmărit modul de desfăşurare a acţiunilor
militare din zonele de operaţii şi a informat oportun decidenţii politico-militari în
vederea fundamentării deciziilor acestora, în special a comandamentelor trupelor de
pe front;

 Regulamentul de Informaţi şi Contrainformaţii, editat în 1941:

- principalele direcţii doctrinare în activitatea informativă şi contrainformativă;

- atribuţiile comandanţilor în îndrumarea şi utilizarea structurilor de informaţii şi

contrainformaţii din subordine;

- era reglementată, pentru prima dată, activitatea de contraspionaj în armată;

- era întocmit un studiu pentru organizarea şcolii de informatori;

- s-a avut în atenţie şi situaţia şi atitudinea trupelor germane staţionate în România;

- s-a acţionat pentru cooperarea cu structurile informative germane şi schimbul de

informaţii cu acestea, ca şi aliaţi în războiul antisovietic.
 o atenţie deosebită a fost acordată cercetării radio, stării tehnice a aparaturii radio
din unităţi, dar şi instruirii operatorilor radio, radiotelegrafiştilor şi ofiţerilor cu
cifrul;

 cercetarea la trupe a fost materializată prin crearea de structuri şi subunităţi de

cercetare (informaţii militare de luptă) la toate eşaloanele, de la Marele Stat Major
şi până la regimente (formaţiuni corp aparte);

 organizarea cercetării la trupe ca o componentă esenţială a activităţii de informaţii

militare:

- au fost create structuri şi s-au înfiinţat subunităţi de cercetare (informaţii

militare de luptă) la toate eşaloanele, începând de la Marele Stat Major,

unde, în cadrul Secţiei a II-a existau ofiţeri de stat major care coordonau

această activitate, până la regimente (formaţiuni corp aparte).

- Secţia a II-a din Marele Stat Major subordona, pe linie de specialitate toate

structurile şi organele de informaţii/cercetare.

 un rol important în activitatea informativă şi contrainformativă, pe toată perioada
războiului, l-a avut Serviciul Special de Informaţii (SSI), al cărui Eşalon mobil acţiona
împreună cu trupele române pe Frontul de Est şi se subordona operativ şi Secţiei a II-a din
Marele Cartier General;

 informaţiile referitoare la pregătirile armatei sovietice pentru câştigarea iniţiativei

strategice şi pregătirea unei puternice contraofensive împotriva armatelor germano-
române au fost obţinute de la agenţii care acţionau în spatele liniilor inamice, dar şi de la
prizonierii sovietici;

 un insucces major în activitatea de informaţii, ca urmare a tratării cu superficialitate a

informaţiilor primite, s-a înregistrat după cucerirea Odessei, la 16 octombrie 1941, când a
fost aruncat în aer, la 22 octombrie, de către partizanii sovietici, Comandamentul Militar al
Odessei, instalat în fostul sediu al Direcţiei Siguranţei NKVD-ului, acţiune soldată cu 135
de morţi, răniţ şi dispăruţi (128 români şi 7 germani) printre care şi comandantul Diviziei
10 Infanterie, generalul Ion Glogojanu;
spre finele anului 1943, SSI a informat Marele Cartier General român despre
iminenta ofensivă sovietică la Cotul Donului, însă Înaltul Comandament
german nu a luat în seamă această informaţie. Ca urmare, ofensiva sovietică
declanşată la 7 noiembrie 1942 (aniversarea a 25 de ani de la revoluţia
bolşevică din 1917) a lovit cu putere Armata a III-a română, care a reuşit
totuşi să se retragă şi să scape de încercuire;

pe baza informaţiilor primite care conturau iminenţa pierderii războiului de

către Germania, Marele Stat Major român a reuşit să evite trimiterea pe front
a 11 divizii de recruţi care, sigur, ar fi fost decimate de ofensiva sovietică, şi
să le păstreze în rezerva strategică, fiind angajate ulterior după trecerea
României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, şi angajarea pe
Frontul de Vest contra Germaniei naziste.
 Acţiunile armatei române alături de armata sovietică pentru eliberarea Ardealului şi, mai
departe, a Ungariei şi Cehoslovaciei, au impus activarea tuturor elementelor informative
care acţionau în Ardealul de Nord, dar şi în Ungaria, Germania şi Bulgaria;

 Pentru culegerea de informaţii despre Germania şi Ungaria a fost infiinţat, la Arad, un

Centru informaţii mixt româno-sovietic, dar care n-a avut rezultatele scontate, ceea ce a
dus la desfiinţarea lui după scurt timp. Totuşi, în 1945, cu puţin timp înainte de
încheierea războiului, în cadrul Secţiei a II-a Informaţii a fost înfiinţat un birou de
legătură cu armatele aliate;

 Ca şi pe Frontul de Est, şi în Vest structurile informative româneşti şi-au adus contribuţia

la fundamentarea actului de comandă al eşaloanelor operative. De asemenea, au informat
despre desele abuzuri ale armatei sovietice în relaţia cu comandamentele şi trupele
române aliate.
 După angajarea României în război, alături de Aliaţi, la 23 august 1944, S.S.I. a

continuat, prin Secţia Contraspionaj, structură specializată înfiinţată încă din 1942, să

desfăşoare misiuni de identificare şi arestare a agenţilor lăsaţi pe teritoriul României,

care acum aparţineau serviciilor militare maghiare şi germane. De asemenea, Secţia

Contrasabotaj, creată în 1943, avea ca misiuni intensificarea măsurilor de siguranţă a

intreprinderilor industriale şi depozitelor de materiale care interesau armata şi

economia naţională angajată în efortul de război şi apărarea acestora împotriva actelor

de sabotaj din partea agenţilor inamici. Rafinăriile petroliere, depozitele de muniţii şi

carburanţi erau protejate în mod special.

SERVICIILE ROMÂNE DE
INTELLIGENCE
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE.

STRUCTURĂ ŞI PARTICULARITĂŢI
30 august 1948 – Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată, în
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a
Securităţii Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale
şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1964, un rol însemnat în
dirijarea noii instituţii l-au avut consilierii sovietici.

1948 – Este înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului,

până în 1951, menţinânduse în paralel şi Serviciul Special de
Informaţii, cu sarcini de informaţii externe şi contraspionaj,
atribuţii mult prea delicate pentru competenţa Direcţiei
Generale a Securităţii Poporului.
30 martie 1951 – DGSP a devenit Direcţia Generală a
Securităţii Statului (DGSS), care cuprindea şi o Direcţie de
Informaţii Externe (DIE), cu programe care vizau cele mai
diverse sectoare din întreaga Europă.

20 septembrie 1952 – DGSS se desprinde din Ministerul de

Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care
se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.

11 iulie 1956 – Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de

Interne s-au înfiinţat Departamentul Securităţii şi
Departamentul Internelor.

1958 – Ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul

României.
 1960-1965 – “Desatelizarea” parţială faţă de Moscova începe să
se resimtă şi în cadrul Securităţii. Au loc epurări semnificative, în
urma cărora sunt îndepărtaţi mulţi dintre ofiţerii impuşi de la
Moscova.

22 iulie 1967 – odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului

de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii
Statului (DSS), condus de un Consiliu al Securităţii Statului
(CSS), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.

4 aprilie 1968 – Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din

Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
1968 – După criza din Cehoslovacia, se produce o nouă epurare. Este
înfiinţată U.M. 09101 A, transformată apoi în U.M. 0110, însărcinată cu
informaţiile şi contrainformaţiile pe spaţiul sovietic. În ciuda acestor
transformări, Securitatea îşi păstrează caracterul preponderent represiv,
chiar dacă, pe lângă misiunile de poliţie politică, continuă eficient
activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

9 aprilie 1972 – Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a

reintrat în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii
Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne,
contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare,
securitate şi gardă şi cercetări penale).

30 decembrie 1989 – Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării

Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.
ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI ROMÂN DE
INFORMAŢII - S.R.I.

26 martie 1990 – Prin Decretul nr. 181, este

înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de
stat specializată în domeniul culegerii de informaţii
privind siguranţa naţională. Organizarea şi
funcţionarea noii instituţii sunt reglementate prin
lege de către primul Parlament ales după Revoluţia
din 1989 (Legea nr. 51/1991, Legea nr.14/1992 şi
art. 62, Iit. g, din Constituţia României).
 24 februarie 1992 – Prin Legea nr. 14, privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii, au fost stabilite principalele sarcini şi
atribuţii ale institutiei.

noiembrie 2001 – Consiliul Suprem de Apărare a

Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a
Serviciului Român de informaţii, adaptat noii etape
prin care trece statul român.
 24 februarie 1992 – Prin Legea nr. 14, privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii, au fost stabilite principalele sarcini şi
atribuţii ale institutiei.

noiembrie 2001 – Consiliul Suprem de Apărare a

Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a
Serviciului Român de informaţii, adaptat noii etape
prin care trece statul român.
Vă mulţumesc!
INFORMAȚIILE ÎN RĂZBOIUL RECE

Studiu de caz:
Criza rachetelor din Cuba – 1962

Colonel (r) dr. Mircea Tănase

În primăvara anului 1946, primul ministru britanic Winston Churchill în
discursul rostit la Universitatea Fulton din Missouri, SUA, făcea un apel la
popoarele anglofone pentru a se uni şi a face faţă ameninţării sovietice,
care devenea din ce în ce mai periculoasă după ce aruncase o cortină de
fier asupra Europei. După majoritatea istoricilor epocii contemporane,
acesta este momentul declanşării aşa-numtului Război Rece, cel care avea
să marcheze, indiscutabil, următoarea jumătate de secol, în care omenirea
a stat sub ameninţarea declanşării unui nou conflict mondial, în care cei
doi mari protagonişti, SUA şi URSS, aliaţi în tocmai încheiatul cel de-al
Dolea Război Mondial, se înverşunau să-şi impună hegemonia într-o lume
bulversată politic, economic şi, mai ales, ideologic, între socialismul
pretins ştiinţific şi capitalismul pretins liberal.
După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, şi a Japoniei, la 14 august
acelaşi an, al Doilea Război Mondial fusese, teoretic, încheiat. Ar fi
trebuit să urmeze o binemeritată perioadă de pace, de dorit cât mai
lungă, pentru refacerea economică atât a învinşulor, cât şi a
învingătorilor. Dar, cum după fiecare război urmează împărţirea prăzii, în
cazul în care această chestiune nu fusese strict reglementată prin
acorduri şi tratate ferme, a urmat o perioadă de tatonări, şicanări şi, în
final ameninţări între cei care până de curând fuseseră, din convingere
sau de nevoie, aliaţi contrau unor duşmani comuni, cel de-al Treilea
Reich în Europa şi Japonia în Extremul Orient.
Odată aceştia răpuşi, urma ca invingătorii să se înţeleagă asupra
modului cum vor gestiona lumea postbelică, în principal continentul
european, cu o Germanie prăbuşită şi cu o serie de sateliţi de-ai săi,
de asemenea vulnerabili la orice tendinţă de expansiune teritorială şi
ideologică a marilor învingători. Aceştia, după o aparentă coeziune
de interese, îşi vor dovedi reciproc incompatibilitaea ambiţiilor
postbelice. Se dovedea, încă o dată, că arareori o alianţă
supravieţuieşte victoriei.
Monopolul atomic american, după demonstraţiile de la Hiroshima şi
Nagasachi din august 1945, nu avea să dureze prea mult şi, chiar dacă însuşi
preşedintele american Harry Truman afirmase, la 9 august 1945 – în chiar
ziua lansării celei de-a dou bombe atomice asupra Japoniei, la Nagasaki, că
ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii, naţiunea cea
mai puternică, poate, a întregii istorii , tot el va face cunoscut aceleiaşi lumi,
la 23 septembrie 1949, că ruşii tocmai experimentaseră o bombă atomică.
Dar tot el afirmase că aceasta este prea periculoasă pentru a fi încredinţată
unei lumi fără de principii , fapt pentru care a încercat, fără succes însă, să
direcţioneze puterea nucleului spre scopuri paşnice, într-o lume care, cu
siguranţă, avea nevoie de această energie pentru a se restarta spre o nouă
evoluţie, de data aceasta mult mai spectaculoasă.
Anii care au urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial au fost
marcaţi de această nouă competiţie pe tărâmul cercetării nucleare şi
producerea de noi arme capabile să confere celor doi protagonişti
argumentele unui dialog de pe poziţii de forţă. În acelaşi timp, prin
noua împărţire a teritoriului european, o parte din ţările vechiului
continent deveneau sateliţi ai celor două puteri. Printre acestea,
România îşi va trăi propriul calvar sub dominaţia militară şi ideologică
a marelui vecin de la răsărit.
Războiul rece se va face simţit însă nu doar în Europa, ci peste tot
unde interesele celor două state, SUA şi URSS, devenite superputeri
prin arsenalul nuclear mereu sporit, se vor intersecta. Dorind să
aşeze SUA în tabăra şi în fruntea lumi libere, preşedintele Truman
semna, la 22 mai 1947, legea privind ajutorul economic pentru
Grecia şi Turcia, ameninţate, dincolo de colapsul economic, de
pericolul comunist, de care URSS nu era deloc străină, dată fiind
dorinţa dintotdeauna a imperiului ţarilor de a controla Strâmtorile
şi a-şi asigura ieşirea la mările calde ale planetei. Ajutorul dat
popoarelor libere, aşa-numita Doctrină Truman, situa SUA în fruntea
cruciadei antibolşevice care avea să continue, din păcate, destul de
mult, finalizată doar după detrămarea URSS în 1991.
Confruntarea dintre cele două mari puteri se va face pe toate
planurile, mai puţin în plan militar direct, însă nu de puţine ori, în
diferitele conflicte locale care au marcat lumea postbelică, vectorii
militari ai celor două state s-au confruntat în mod direct. Ne referim
aici, în primul rând, la tehnica şi armamentul angajate în aceste
confruntări, de provenienţă americană sau sovietică, la consilierii
militari, la susţinerea politică şi economică a protagoniştilor. De
departe însă, cea mai aprigă confruntare a fost în domeniul
intelligence-ului şi nu de puţine ori luptătorii de pe frontul invizibil au
decis, prin ceea ce au obţinut şi oferit comanditarilor lor, prilej de
înfierbântare sau de domolire a pornirilor belicoase.
 Criza rachetelor din Cuba – ameninţări, declaraţii false şi informaţii
reale
Criza rachetelor din Cuba a fost, în opinia celor mai mulţi istorici,
punctul culminant al încleştării mute dintre sovietici şi americani în
perioada Războiului Rece. Probabil, dacă evenimentele şi-ar fi urmat
cursul firesc – în accepţiunea dată acestui termen din punct de vedere
al escaladării unei crize – s-ar fi putut finaliza cu declanşarea celui de-
al Treilea Război Mondial, desigur unul nuclear, ale cărui perspective
nu puteau fi decât catastrofale pentru omenire. Din fericire, criza a fost
o ciocnire doar pe frontul informaţiilor şi cel al diplomaţiei, fără să se
ajungă la declanşarea conflictului militar propriu-zis, deşi mulţi
specialişti consideră că acest moment a fost foarte aproape.
La 14 octombrie 1962, criza a ieşit la suprafaţă, prin descoperirea, de
către avioanele americane de cercetare – celebrele avioane-spion U-2
–, a bazelor sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba, la 80
de mile de coastele americane. Statele Unite nu au reacţionat imediat
pentru eliminarea prin distrugere a acestor rachete purtătoare de
focoase termonucleare, cu rază medie de acţiune de 2000 km, ci au
considerat că este mai prudent să impună o carantină severă în largul
coastelor cubaneze şi astfel să împiedice navele sovietce să mai aducă
alte rachete pe insulă.
Desigur, pentru început, sovieticii nu s-au lăsat impresionaţi de
discursul ferm – televizat! – al preşedintelui american J.F.Kennedy,
care a subliniat că SUA nu va rămâne impasibilă la această
ameninţare clandestină, nesăbuită şi provocatoare ce ameninţă
pacea mondială şi nu va mai tolera existenţa acestor amplasamente
de rachete, ameninţând că va trece la acţiune militară. De altfel, mulţi
dintre oamenii politici americani, reuniţi în Comitetul
Executiv/ExCom, îi cereau cu insistenţă preşedintelui să declanşeze
un atac aerian asupra bazelor sovietice din Cuba. Forţele militare
americane au intrat deja în stare de alertă, DEFCON-2, cel mai înalt
nivel atins vreodată în perioada Războiului Rece.
Se pare că liderul sovietic Nikita Hruşciov a înţeles seriozitatea
acestui mesaj, dar a căutat să obţină şi unele avantaje în schimbul
acceptului de a se retrage din Cuba. În timp ce navele sovietice se
supuneau blocadei navale americane încetinându-şi, schimbându-şi
mersul sau chiar întorcându-se din drum – un singur vas sovietic,
petrolierul Bucureşti (!), a fost lăsat să-şi continue drumul, americanii
apreciind că nu poate avea armament la bord –, lucrările la bazele
sovietice de lansare din Cuba continuau. După ce a cerut iniţial, în
schimbul retragerii, ca americanii să nu atace Cuba, Hruşciov a mărit
miza, cerând şi demontarea bazelor de rachete americane din Turcia,
unul dintre aliaţii de bază ai americanilor în NATO.
Chiar dacă şi-a atras puternice critici din partea colaboratorilor săi
apropiaţi, preşedintele american Kennedy a acţionat cu mult
discernământ – bazat, desigur, pe informaţiile primite de la structurile
specializate, care i-au oferit certitudinea că URSS nu avea, la vremea
respectivă, posibilitatea să ameninţe şi să lovească efectiv teritoriul
SUA – şi a căutat să evite riposta militară, chiar dacă tensiunea fusese
amplificată la maxim de doborârea în Cuba a unui avion-spion
american U-2 şi moartea pilotului acestuia, iar Pentagonul se
declarase ferm pentru un atac aerian decisiv. În acelaşi timp, a dispus
dezarmarea bazelor de rachete americane din Turcia, însă în mod
discret, pentru a preîntâmpina o reacţie negativă a acestui important
aliat. De altfel, americanii aveau amplasate în Turcia rachete de
generaţii mai vechi, tip PGM-19 Jupiter şi PGM-17 Thor, iar retragerea
lor nu a afectat simţitor politica nucleară a SUA.
Criza rachetelor din Cuba s-a încheiat prin declaraţia lui Hrusciov, la
28 octombrie 1962, că va demonta şi retrage până la sfârşitul anului,
toate armele ofensive sovietice din Cuba, şi prin încetarea, în luna
noiembrie a aceluiaşi an, a blocadei navale americane. .Cine a câştigat
şi cine a pierdut din această confruntare a nervilor, orgoliilor,
declaraţiilor belicoase şi, mai ales, aşa cum vom vedea, a serviciilor
secrete, care reuşiseră să aducă omenirea în pragul colapsului?
Părerile sunt împărţite. Opinia publică, în special, a cotat ca cea mai
benefică atitudine pe cea a preşedintelui american Kennedy, cel care
s-a opus pornirilor militariste ale unora dintre principalii săi
colaboratori. Teoriile conspiraţiei, atât de gustate de o parte a
publicului, nu se sfiesc să avanseze chiar ideea că asasinarea acestuia,
în anul următor, în timpul unui turneu la Dallas, nu ar fi străină de
această poziţie diferită a preşedintelui american faţă de cei care ar fi
A câştigat liderul sovietic Nikita Hruşciov din această confruntare
deschisă? Desigur, dar nu cât s-ar fi aşteptat, însă a trebuit să se
mulţumească şi cu atât, mai ales că a jucat, deşi îndrăzneţ şi agresiv,
totuşi destul de imprudent, poate chiar foarte riscant, ţinând cont de
faptul că, la momentul respectiv, raportul de forţe sovieto-american,
cel puţin în domeniul nuclear, îi era complet defavorabil. Liderul de la
Kremlin avea însă alte atu-uri în acest joc al ameninţărilor şi
intimidărilor cu americanii, în primul rând posibilitatea de manevră pe
teritoriul european, unde deţinea un avantaj considerabil în ceea ce
priveşte armamentul convenţional. După aventura în Cuba, URSS a
luat foarte în serios problema înarmării nucleare şi, la sfârşitul anilor
’60 ai secolului trecut, a atins paritatea nucleară cu SUA, rachetele sale
intercontinentale fiind în măsură să lovească orice oraş american.
Dintr-o altă perspectivă, poate cel mai neaşteptat beneficiu l-a avut
Cuba, căreia preşedintele Kennedy i-a promis că nu o va ataca,
angajament pe care l-au respectat şi ceilalţi preşedinţi care i-au succedat
la Casa Albă.
Criza rachetelor din Cuba a constituit, în opinia tuturor analiştilor şi
istoricilor militari, cel mai periculos punct al Războiului Rece. Atunci, în
octombrie 1962, lumea s-a aflat cel mai aproape de apocalipsa nucleară.
Se pare că şi cei doi lideri ai celor două superputeri militare au înţeles
acest lucru şi, conştienţi de responabilităţile pe care le au nu doar faţă de
propriile popoare, ci faţă de întreaga omenire, au acceptat să abordze cu
mai mult discernământ şi cu mai puţine orgolii această chestiune. Un
prim pas a fost instalarea unei linii telefonice directe (linia roşie) între
Casa Albă şi Kremlin, dar şi semnarea unor acorduri de reducere a
arsenalelor nucleare.
Cum au reuşit serviciile secrete americane să ofere informaţiile cele mai
veridice asupra potenţialului nuclear sovietic şi cum au influenţat poziţia
liderului de la Casa Albă, iată o nouă provocare la care am încercat să
răspundem în lucrarea de faţă. O abordare succintă a confruntării sovieto-
americane din perspectiva serviciilor de informaţi ale celor două state ne
poate ajuta să înţelegem mai bine rolul decisiv al acestora în marile
confruntări internaţionale, de ieri, de azi şi, desigur, de mâine.
Confruntarea din Cuba a fost doar partea vizibilă – e drept, de scurtă
durată, însă cu mare impact asupra comunităţii internaţionale – a
competiţiei permanente dintre cele două superputeri mondiale, URSS şi
SUA, pe toată perioada Războiului Rece. Lupta reală, cea care a contat cu
adevărat, s-a dus însă pe frontul invizibil, unde s-au confruntat, necruţător,
serviciile de informaţii ale celor state. S-a demonstrat, încă o dată, poziţia
dominantă a serviciilor guvernamentale de informaţii în actul decizional al
celor care dictează politica lumii în orice moment al istoriei universale.
La începutul anului 1957, evaluările CIA nu conduceau către concluzia că
URSS ar produce rachete balistice intercontinentale/ICBM, dar era clar
că producerea acesteia devenise unul dintre cele mai importante
obiective imediate ale sovieticilor. Se estima că acest lucru ar fi putut fi
posibil în 1960-1961.Preşedintele american Eisenhower era oarecum
liniştit, SUA deţinea încă superioritatea nucleară strategică. Hrusciov însă
era mult mai agresiv în declaraţii, ameninţând că URSS era în curs de
realizare a unei rachete balistice cu focos de hidrogen care ar fi putut
lovi orice punct de pe glob. Deja în rândul administraţiei americane, dar
nu numai, începea să se instaleze neliniştea, mai ales că programul
nuclear american se mişca foarte încet, iar experimentul American Atlas
– prima rachetă balistică intercontinentală – a fost un eşec total, după ce
racheta a explodat la doar câteva minute după lansare, din motive
necunoscute,
Temerile erau justificate, mai ales că sovieticii au marcat din nou în
octombrie 1957, când au lansat Sputnik, primul satelit în jurul
Pâmântului, ceea ce, desigur, confirma superioritatea sovieticilor în
tehnologia rachetelor, chiar şi a ICBM-urilor. Se spune că lansarea
Sputnik-ului a fost, pentru americani, ca şi un atac Pearl-Harbor
ştiinţific. Şi pentru a nu-şi reproşa dezastrul de la sfârşitul anului 1941,
americanii au revizuit politica administraţiei Eisenhower de limitare a
fondurilor alocate apărării – aceste reduceri de buget veneau într-un
moment când securitatea naţională nu şi le putea permite! – ,astfel că
celor 38 milioane de dolari impuşi de Eisenhower li s-au adăugat 1,26
miliarde de dolari pentru anul fiscal 1958, majoritatea pentru
cercetarea şi dezvoltarea ICBM-urilor.
Sovieticii jucau însă în continuare foarte tare, chiar dacă la
cacialma, după cum s-a văzut mai târziu, dar cum
informaţiile veneau de la cel mai înalt nivel – declaraţia
ministrului apărării, mareşalul Rodion Malinovski, la un
Cogres al Partidului Comunist – americanii erau din ce în ce
mai neliniştiţi. Cum puteau însă verifica veridicitatea
declaraţilor sovietice?
În vara lui 1957, preşedintele american Dwight D. Esenhower a fost
nevoit să consimtă sporirea numărului de avioane U-2 trimise pentru a
spiona situaţia ICBM–urilor sovietice chiar la ele acasă, după hărţile
americanilor la Baiconur, în Kazahstan, la est de Marea Aral). Dar ceea
ce au văzut, de la înălţimea- şi siguranţa strategică de 75.000 picioare –
a creat mai multă confuzie decât clarificări, atât de necesare
americanilor. Era clar că sovieticii testau un model de ICBM – pe care îl
numiseră, la vremea respectivă. SS-6, dar cât de amplu era acest
program, cât de eficientă era această rachetă, nu se ştia, chiar dacă se
bănuia că este de două ori mai mare decât ATLASUL din cadrul
programului TITAN american. Însă faptul că lichidul criogenic cu care era
încărcată racheta obliga la o mare atenţie în manevrare şi un timp de
instalare destul de mare – până la chiar două săptămâni – devenea o
servitute pentru sovietici şi un avantaj pentru americani.
În continuare însă, CIA făcea estimările bazate pe absenţa unor date
concrete, ceea ce a lăsat loc la mari îndoieli în estimările de
informaţii. Cu toate acestea, administraţia americană era extrem de
rezervată – am putea spune chiar zgârcită – în a aproba mai multe
zboruri ale avioanelor U-2 deasupra spaţiului sovietic, din teama că
o eventuală doborâre a unui asemenea avion de către sovietici ar fi
tensionat şi mai mult relaţiile americano-sovietice.
Chiar dacă CIA şi constructorul Lockheed dăduseră garanţii că
altitudinea celor 75000 de picioare (aproape 25000 m) la care
zbura U-2 îl făcea de neatins de către orice rachetă sol-aer sau
avion de vânătoare, radarele sovietice l-au prins în ecrane. Moscova
a protestat, iar Washingtonul a decis să ţină pentru o perioadă
aviaonele la sol, căutând să obţină informaţii despre rachetele de
pe deja identificatele baze de lansare din Turkmenistan cu ajutorul
radarelor cu rază lungă de acţiune pe care le aveau instalate pe
teritoriul aliatului său din NATO, Turcia.
În perioada 1957-1961 sovieticii reuşiseră să inducă ideea că stau mai
bine decât SUA la producţia de rachete balistice intercontinentale dar
americanii s-au edificat abia după ce au recurs la noile tehnologii –
primii sateliţi de recunoaştere.
Mai târziu, s-a dovedit că la sfârşitul anilor ‘50 amploarea programului
sovietic ICBM era mult mai redusă decât cea declarată de oficialii de la
Moscova, ba mai mult, era vorba doar de propagandă. Care le reuşise
însă, americanii oferindu-şi astfel explicaţia faptului că în perioada mai
1958-februarie 1959 staţiile lor radar din Turcia nu înregistraseră nici o
lansare sovietică, ba mai mult, concluzionând că Hrusciov nu minţise
când afirmase că a terminat programul de testare şi că a dispus
rachetele în baze ascunse.
Aşadar, până în 1960 americanii nu aveau un punct de vedere clar
asupra rachetelor balistice sovietice şi începuseră deja să-i bănuiaacă
pe sovietici de dezinformare. Eisehhower a fost nevoit să autorizeze o
nouă misiune U-2 deasupra URSS, deşi nu vroia să tensioneze şi mai
mult relaţiile cu aceasta, mai ales înaintea summitului est-vest care
uram să aibă loc peste douî săptămâni la Paris.
Francis Gary Powers, cel mai experimentat pilot de U-2 din cadrul
CIA, avea deja 27 de zboruri de succes deasupra teritoriului Uniunii
Sovietice. La 1 mai 1960 a fost doborât însă cu o rachetă a artileriei
antiaeriene sovietice – care făcuse progrese spectaculoase în ultima
perioadă de timp – iar capturarea lui a reprezentat, după cum afirmă
unii specialişti ai domeniului, cel mai mare insucces al serviciilor de
informaţii americane din perioada Războiului Rece.
A urmat însă succesul programului CORONA, un satelit artificial
lansat de americani în august 1960, care trebuia – şi a reuşit! – să
inlocuiască deja vulnerabilul avion-spion U-2. Informaţiile
obţinute au fost confirmate şi coroborate peste mai puţin de un
an de o sursă HUMINT, colonelul sovietic Oleg Penkovskiy din
cadrul serviciilor de informaţii sovietice/GRU, făcând ca acest
program să fie considerat cel mai răsunător succes al serviciilor de
informaţii guvernamentale americane, în urma căruia SUA au
reuşit să aibă o imagine reală despre programul ICBM sovietic.
Echipat cu un sistem video special, conceput de CIA, satelitul
artificial CORONA a obţinut, după mai multe eşecuri, e drept, o
cantitate de informaţii – în imagini – mai mare decât întregul
program U-2 în perioada 1956-1960. Totuşi, aceste imagini nu ar fi
fost atât de concludente în evaluarea potenţialului ICBM sovietic
fără certificarea lui de către colonelul Oleg Penkovsky, a cărui
recrutare este considerată cea mai mare realizare a serviciilor
guvernamentale de informaţii ale SUA, care a ajutat la tranşarea în
stil american, aşa cum am văzut, a crizei rachetelor din toamna
anului 1961.
Penkovsky este cel care le-a confirmat americanilor dezinformarea pe
care a încercat să o facă liderul sovietic Nikita Hrusciov, mizând pe
lipsa de informaţii clare şi pe teama generată de posibilitatea deţinerii
de către URSS a unui arsenal impresionant de rachete nucleare cu
rază lungă de acţiune. În realitate însă, după cum avea să constate
CIA în 1961, capacitatea operaţională a URSS se rezuma la numai
patru rachete SS-6 , cu posibilitatea de a-şi fi sporit numărul al 36 de
lansatoare până în 1962, cu o versiune mai recentă, SS-7.
În august 1961 CIA îşi asuma erorile pe care le făcuse în estimarea
potenţialului ICBM sovietic, însă acum părea stăpână pe situaţie şi
afirma că, la momentul respectiv, acest potenţial era limitat la 10-25
de lansatoare mobile, din care rachetele puteau fi trase asupra SUA, şi
că acest nivel al forţei nu va creşte simţitor în lunile imediat
următoare”. Se dovedise încă o dată că decidenţii sunt obligaţi să se
bazeze pe informaţii certe pentru a diminua incertitudinile şi a acţiona
în consecinţă. Coroborarea celor două surse, IMINT (imaginile oferite
de satelitul CORONA), cu cele HUMINT (colonelul Oleg Penkovskiy) au
ofert americanilor certitudinea că nu există o criză reală a rachetelor,
de unde şi rezolvarea acesteia într-o manieră cu care cei fără acces la
informaţiile sensibile – chiar şi Congresul american, de unde şi dovada
că serviciile de informaţii nu trebuie să se subordoneze nici unei forţe
politice! – nu au fost iniţial de acord.
 Oleg Penkovski – trădător sau erou?
La 22 octombrie 1962, Oleg Vladimirovici Penkovski a fost arestat de către sovietici. A fost
judecat şi condamnat la moarte. La 17 mai 1963 a fost executat la inchisoarea Lublianka,
lângă Moscova.
Dincolo de rolul său incontestabil în rezolvarea paşnică a Crizei rachetelor din Cuba,
rămâne provocarea dezbaterii privind, pe o parte, resorturile care l-au determinat să
treacă de partea inamicului – cu eventualele lecţii învăţate pentru prevenirea unor
asemenea defectări –, iar pe de altă parte, procedurile/tehnicile folosite pentru atragerea
la colaborare a unui asemenea individ şi transformarea lui în sursă credibilă.
Desigur, în şcolile de spionaj, cazul Penkovski poate fi un material
didactic valoros, şi probabil este folosit pentru a exemplifica o
operaţie de succes, cu tot ceea ce a însemnat ea: amplificarea
nemulţumirilor ce pot genera trădarea, abordarea subiectului şi
modul de lucru cu acesta, sitemul de legătură, măsurile de asigurare,
cooperarea între diferite servicii, valorificarea informaţiilor fără a
compromite şi deconspira sursa.
Oleg Penkovski a activat în cadrul GRU, ca diplomat şi, mai apoi, ca ofiţer
instructor. Marginalizat în cadrul serviciului, a hotărât să se răzbune şi, în
1960, prin intermediul unor studenţi americani turişti la Moscova, a
trimis în SUA un pachet care, bineînţeles, a ajuns la CIA. Din prudenţă
(!?), americanii au întârziat să-l contacteze. Penkovski a avut totuşi şansa
de a ajunge anul următor la Londra, unde colaboratorul său, agentul
englez Greville Wynne, mai târziu curierul său de la Moscova, i-a aranjat
o întâlnire cu doi agenţi americani şi doi englezi. A urmat o perioadă
fructuoasă în transmiterea de informaţii (aproape 5000 documente)
către serviciul secret britanic.
Astfel, occidentalii au aflat de intenţiile liderului sovietic Nikita
Hruşciov de a instala rachete nucleare în Cuba, pentru a descuraja SUA
să invadeze această ţară care se declarase comunistă. Tot el a informat
Occidentul că Hruşciov intenţiona să negocieze o pace separată cu
Germania şi să rezolve delicata problemă a Berlinului, rămasă în
dispută de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Informaţiile pe care Penkovski le-a furnzat americanilor i-au ajutat pe
aceştia să interpreteze corect fotografiile cu amplasamentele
rachetelor din Cuba obţinute prin zborurile avioanelor U-2, dar şi să
aprecieze corect posibilităţile reale ale sovieticilor în acest domeniu,
ceea ce a condus la atitudinea fermă, dar nu violentă, a liderului de la
Casa Albă şi retragerea, în perioada următoare, a rachetelor sovietice
din Cuba.
Astfel, occidentalii au aflat de intenţiile liderului sovietic Nikita Hruşciov de
a instala rachete nucleare în Cuba, pentru a descuraja SUA să invadeze
această ţară care se declarase comunistă. Tot el a informat Occidentul că
Hruşciov intenţiona să negocieze o pace separată cu Germania şi să
rezolve delicata problemă a Berlinului, rămasă în dispută de la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial.
Informaţiile pe care Penkovski le-a furnzat americanilor i-au ajutat pe
aceştia să interpreteze corect fotografiile cu amplasamentele rachetelor
din Cuba obţinute prin zborurile avioanelor U-2, dar şi să aprecieze corect
posibilităţile reale ale sovieticilor în acest domeniu, ceea ce a condus la
atitudinea fermă, dar nu violentă, a liderului de la Casa Albă şi retragerea,
în perioada următoare, a rachetelor sovietice din Cuba.
Imaginea postumă a lui Oleg Penkovski, agentul Hero, este compusă în
continuare din clişee intercalate, fiind catalogat de pe poziţii diferite. Cei
mai mulţi îl consideră un defector de drept comun, al cărui gest nu-l
onorează nici pe departe, mai ales că determinarea de a trăda se
datorează unor frustrări meschine, de ordin profesional, şi nicidecum unei
intenţii superioare, de prevenire a unui cataclism nuclear, chiar dacă, în
ultimă instanţă, gestul său chiar a contat în acest sens. De aceea, alţii îl
privesc cu admiraţie. Există şi opinia că Penkovski, prieten bun cu
mareşalul sovietic Serghei Varentsov, dar şi cu şeful GRU Ivan Serov, a
jucat, de fapt, un rol dictat de superiorii săi de la Moscova, pentru a le
induce americanilor convingerea că posibilităţile rachetelor
intercontinentale sovietice erau mult inferioare decât erau ele în realitate.
Şi atunci, de ce a fost arestat şi executat?
Arhipov a salvat lumea! – legendă sau adevăr îngrozitor?
Vasili Arhipov, adjunctul comandantului flotilei de submarine sovietice aflate
în apropiere de Cuba în octombrie 1962, supuse blocadei americane, poate
fi considerat omul providenţial care a salvat omenirea de la un cataclism
nuclear iminent. Submarinul sovietic B-59 se afla în zona blocadei
americane, dar comandantul acestuia nu fusese informat despre modul cum
americanii conveniseră cu partea sovietică să comunice submarinelor aflate
în submersiune să iasă la suprafaţă: o grenadă de manevră care să explodeze
în apropierea submarinului
. În plus, legătura cu Moscova nu mai putuse fi luată de 24 de ore,
la ora stabilită pentru comunicare submarinul fiind nevoit să intre
în submersiune datorită prezenţei în zonă a avioanelor de
cercetare americane. La bordul submarinului situaţia era mai mult
decât critică: sistemul de ventilaţie se defectase, bateriile aproape
se descărcaseră, mai multe compresoare electrice se defectaseră.
Temperatura la bord urcase la 45-50, chiar la 60°C. Din cauza
nivelului ridicat de dioxid de carbon din aer mai mulţi membri ai
echipajului leşinaseră.
Pentru lansarea acestui tip de rachete aprobarea nu trebuia să vină de
la Moscova, fiind lăsată la altitudinea comandantului flotilei, însă lipsa
încuietorilor speciale care să împiedice utilizarea neautorizată făcea
posibilă lansarea acestor torpile chiar de către comandantul
submarinului. Ceea ce a şi fost la un pas să se întâmple. În situaţia de
supraexcitare în care se găsea comandantul submarinului, Valentin
Savitsky, acesta, convins că războiul începuse deja la suprafaţă, a cerut
ofiţerului responsabil cu torpila nucleară s-o pregătească pentru
lansare, chiar dacă ştia că vor pieri şi ei, dar salvau onoarea marinei
URSS.
Ce ar fi urmat, este uşor de anticipat, dar şansa omenirii poate că a
fost tocmai prezenţa lui Vasili Arghirov la bordul submarinului şi
efortului său de a-l calma pe comandantul nervos şi epuizat psihic. La
insistenţele acestuia, Savitsky a renunţat la intenţia sa şi a ridicat
nava la suprafaţă. În jurul său erau patru distrugătoare americane, iar
mai multe elicoptere luminau cu proiectoarele lor submarinul
sovietic. Surprinzător pentru ei, americanii nu aveau cunoştinţă
despre existenţa torpilelor nucleare la bordul submarinelor sovietice.
La 40 de ani de la eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a
National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea
Naţională din cadrul Universităţii George Washington) a fost reliefat
rolul lui Vasili Arghirov în acest moment de cumpănă al omenirii. La
această conferinţă au fost prezenţi atât Vadim Orlov, în 1962 şeful
echipei de informaţii de pe B-59, care a relatat, pentru prima dată
această aventură incredibilă, cât şi Robert McNamara, Secretarul
Apărării în timpul crizei rachetelor din Cuba. Acesta a afirmat că un atac
nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă
într-un război nuclear pe scară largă.
Vă mulțumesc.