Multidimensional models of empathy define this trait as the ability to understand and share other

individuals’ emotions and therefore include a cognitive as well as an emotional component. While cognitive
empathy comprises emotion recognition and perspective taking, emotional empathy includes phenomena of
shared feelings more adequately to another person’s situation than to one’s own.
Modelele multidimensionale de empatie definesc această trăsătură ca fiind capacitatea de a înțelege și
de a împărtăși emoțiile altor indivizi și, prin urmare, includ o componentă cognitivă și emoțională. În timp ce
empatia cognitivă cuprinde recunoașterea emoțiilor și luarea de perspectivă, empatia emoțională include
fenomene de sentimente împărtășite mai adecvat situației altei persoane decât a propriei persoane.
Several behavioural studies concentrating on single aspects of cognitive empathy indicated
improvement in emotion recognition and perspective taking with age. There is some evidence that beyond
early infancy, especially the recognition of complex secondary emotions is influenced by age. However,
there are also studies failing to show any age effects on the development of cognitive empathy. Regarding
emotional empathy, no correlation between age and emotional empathy has been found in the few studies
conducted in this field.
Mai multe studii comportamentale concentrate pe aspecte individuale ale empatiei cognitive au
indicat o îmbunătățire a recunoașterii emoțiilor și a luării perspectivei odată cu vârsta. Există unele dovezi că
dincolo de copilăria timpurie, în special recunoașterea emoțiilor secundare complexe este influențată de
vârstă. Cu toate acestea, există și studii care nu reușesc să arate vreun efect de vârstă asupra dezvoltării
empatiei cognitive. În ceea ce privește empatia emoțională, în puținele studii efectuate în acest domeniu nu
s-a găsit nicio corelație între vârstă și empatia emoțională.

Studies with preschool children reported comparable or only slightly better ToM skills in girls, while
studies with older children and adolescents observed stronger gender effects with girls scoring higher than
boys. In addition, Light et al. (2009) found slightly increased emotional empathy in girls. Overall, the
majority of available evidence obtained by subjective as well as objective measures supports the view that
girls are more empathetic than boys.
Most likely, the child’s capacity for empathy changes in accordance with the child’s experiences and
developmental advances in the ability to differentiate and recognize the affective implications of expressive
cues and in the child’s shift from an egocentric to an allocentric perspective. The cognitive changes may
continue into adulthood, as evidenced by the importance which different therapeutic orientations ascribe to
empathy in the training of psychotherapists.
Capacitatea copilului de empatie se schimbă în concordanță cu experiențele copilului și cu progresele de
dezvoltare în capacitatea de a diferenția și recunoaște implicațiile afective ale indicațiilor expresive și în
trecerea copilului de la o perspectivă egocentrică la una alocentrică. Schimbările cognitive pot continua și
până la vârsta adultă, așa cum demonstrează importanța pe care diferitele orientări terapeutice o acordă
empatiei în formarea psihoterapeuților.
The results of a study carried out with middle-class first grade boys and girls indicated that similarity
between the child subject and the stimulus child significantly facilitated empathic responses, boys being
more empathic with boys while girls showed more empathy with girls. Also, since the situations in the slide
sequences for boys and girls were practically identical, the obtained interaction between the sex of the
subject and the sex of the object indicates that the variability in empathy is not merely a matter of
understanding the slides. More direct evidence on this point is provided by the discrepancy between the
children’s empathy and social comprehension scores, the latter reflecting almost complete understanding of
the affective situations by this age group regardless of the sex of the perceiver and of the sex of the child
being observed. Thus, while empathy presupposes some degree of social understanding, the converse is not
true. Understanding the feelings of another person does not necessarily lead to an empathic response.
Consequently, while the cognitive dimension of empathy is important, it is the affective component that
gives the empathy construct its unique property. Even the ability to take the role of another person does not
insure an empathic response. One may not be predisposed to use that ability.
 Rezultatele unui studiu realizat cu băieți și fete din clasa medie din clasa întâi au indicat că
asemănarea dintre subiectul copil și copilul stimul a facilitat în mod semnificativ răspunsurile empatice,
băieții fiind mai empatici cu băieții în timp ce fetele manifestând mai multă empatie cu fetele. De asemenea,
întrucât situațiile din secvențele de diapozitive pentru băieți și fete erau practic identice, interacțiunea
obținută între sexul subiectului și sexul obiectului indică faptul că variabilitatea empatiei nu este doar o
chestiune de înțelegere a diapozitivelor. O dovadă mai directă în acest punct este oferită de discrepanța
dintre scorurile de empatie și de înțelegere socială ale copiilor, acestea din urmă reflectând înțelegerea
aproape completă a situațiilor afective de către această grupă de vârstă, indiferent de sexul celui care percepe
și de sexul copilului observat. . Astfel, în timp ce empatia presupune un anumit grad de înțelegere socială,
inversul nu este adevărat. Înțelegerea sentimentelor unei alte persoane nu duce neapărat la un răspuns
empatic. În consecință, în timp ce dimensiunea cognitivă a empatiei este importantă, componenta afectivă
este cea care conferă constructului empatic proprietatea sa unică.
The correlations of the maternal and paternal factors with the various measures gathered on the children
yielded a revealing pattern of relationships which varied with the sex of the child and the sex of the parent.
For boys, only one significant parental correlate of empathy was found; namely, a paternal emphasis on
competition was associated with low empathy in their sons. Empathy in girls, however, was related to
maternal behaviors reflecting a positive and nonrestrictive relationship with their daughters. Thus, empathy
in girls is negatively correlated with maternal conflict and rejection, with maternal punitiveness and
overcontrol, but positively associated with maternal tolerance and permissiveness. (the mothers and fathers
of 48 of these children were administered a Child-Rearing Practices Q-Sort developed by Block).
Corelațiile factorilor materni și paterni cu diferitele măsuri adunate asupra copiilor au condus la un model
revelator de relații care a variat cu sexul copilului și sexul părintelui. Pentru băieți, a fost găsită o singură
corelație parentală semnificativă a empatiei; și anume, un accent patern pe competiție a fost asociat cu
empatie scăzută în fiii lor. Empatia la fete, cu toate acestea, a fost legată de comportamentele materne care
reflectă o relație pozitivă și nerestrictivă cu fiicele lor. Astfel, empatia la fete este corelată negativ cu
conflictul și respingerea maternă, cu punitivitatea maternă și supracontrolul, dar asociată pozitiv cu toleranța
și permisivitatea maternă. (mamelor și taților a 48 dintre acești copii li s-a administrat un Q-Sort pentru
Practici de Creștere a Copilului dezvoltat de Block).
The results regarding infancy showed that from 16 to 22 months, empathic concern for mother’s distress
increased, whereas empathy for strangers decreased. A more fearful temperament and less attachment
security predicted less empathic concern for stranger’s distress
Secure attachment at 14 years of age predicted teens’ greater capacity to provide empathic support during
observed interactions with friends across ages 16 to 18. Less secure teens were slower to develop these
skills. Furthermore, teens’ attachment security predicted the degree to which friends called for their support,
which was associated with teens’ responsiveness to such calls. In addition, during adolescence, the highest
levels of empathic sensitivity were found among youths with low attachment anxiety and high emotion
regulation, whereas the lowest levels of empathic sensitivity were found among participants with high
attachment anxiety and high emotion regulation, suggesting that the ability for emotion regulation might
only facilitate empathic sensitivity among teens with low attachment anxiety.
Atașamentul sigur la vârsta de 14 ani a prezis capacitatea mai mare a adolescenților de a oferi sprijin empatic
în timpul interacțiunilor observate cu prietenii cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani. Adolescenții mai puțin
siguri au fost mai lent în dezvoltarea acestor abilități. În plus, în timpul adolescenței, cele mai înalte niveluri
de sensibilitate empatică au fost găsite în rândul tinerilor cu anxietate scăzută de atașament și reglare ridicată
a emoțiilor, în timp ce cele mai scăzute niveluri de sensibilitate empatică au fost găsite în rândul
participanților cu anxietate mare de atașament și reglare ridicată a emoțiilor.

Agression

Aggression is highly stable over time, with the most aggressive children generally continuing to be
the most aggressive adults in long-term longitudinal studies [1]. Recent research has extended the study of
aggression into infancy and demonstrated that by six months, differences in infants’ expressions of anger
and use of force against others predict aggression later in childhood [2]. Despite rank order stability, overall
levels of physical aggression peak around 20–22 months and then decline thereafter. For example,
aggression decreases from early childhood (prior to age 5) to preadolescence (ages 5–10), then increases
somewhat during adolescence (ages 11–18), and then decreases again into adulthood (>age 18).
Agresivitatea este foarte stabilă în timp, copiii cei mai agresivi continuând în general să fie cei mai
agresivi adulți în studii longitudinale pe termen lung [1]. Cercetări recente au extins studiul agresiunii în
copilărie și au demonstrat că până la șase luni, diferențele în expresiile sugarilor de furie și utilizarea forței
împotriva celorlalți prezic agresivitatea mai târziu în copilărie [2]. În ciuda stabilității ordinii de rang,
nivelurile generale de agresiune fizică atinge vârful în jurul a 20-22 de luni și apoi scad ulterior. De exemplu,
agresivitatea scade din copilărie timpurie (înainte de vârsta de 5 ani) până la preadolescență (vârstele 5-10),
apoi crește oarecum în timpul adolescenței (vârstele 11-18) și apoi scade din nou la vârsta adultă (> 18 ani).
An extensive body of research has demonstrated that viewing violent television programs and playing
violent video games are predictive of an increase in physically aggressive behavior over time. A meta-
analysis of 37 independent studies demonstrated small to moderate effect sizes for the relation between
exposure to media violence and the development of appraisals involving a bias to perceive others’ behaviors
as hostile in ambiguous social situations; this relation became stronger with age, which the author suggested
may be because the effects of violent media exposure cumulate over time.
Un corp extins de cercetări a demonstrat că vizionarea de programe de televiziune violente și jocul de
jocuri video violente sunt predictive pentru o creștere a comportamentului agresiv fizic în timp. O meta-
analiză a 37 de studii independente a demonstrat dimensiuni mici până la moderate ale efectului pentru
relația dintre expunerea la violența media și dezvoltarea de evaluări care implică o prejudecată de a percepe
comportamentele celorlalți ca fiind ostile în situații sociale ambigue; această relație a devenit mai puternică
odată cu vârsta, ceea ce autorul a sugerat că se poate datora faptului că efectele expunerii media violente se
cumulează în timp.
It has long been established that both genetic and envi-ronmental factors contribute to the
development of aggressive behavior. Support has been found for two main types of gene by environment
interactions: diathesis-stress and differential susceptibil- ity. Diathesis-stress models describe interactions in
which individuals with a particular genotype are more at risk in the face of environmental stressors than are
individuals without that genotype. For example, toddlers with a dopamine receptor gene DRD4 7-Repeat
Allele showed more externalizing behaviors in the face of maternal insensitivity than did toddlers without
this allele [32]. Differential susceptibility, by contrast, describes how particular genetic characteristics can
make individuals more susceptible to environmental factors—either bene-ficially or detrimentally [33]. For
example, children with a particular Catechol-O-methyltransferase Val158Met genotype were more
susceptible to adverse childhood experiences, experiencing higher aggression than their peers in the presence
of the genetic vulnerability but lower aggression than their peers in the absence of the genetic vulnerability
There is even evidence that gene by environment interactions might affect the efficacy of interventions to
reduce aggression.
Atât factorii genetici, cât și cei de mediu contribuie la dezvoltarea comportamentului agresiv. S-a găsit
sprijin pentru două tipuri principale de gene în funcție de interacțiunile mediului: diateză-stres și
susceptibilitate diferențială. Modelele de diateză-stres descriu interacțiuni în care indivizii cu un anumit
genotip sunt mai expuși riscului în fața factorilor de stres de mediu decât indivizii fără acel genotip. De
exemplu, copiii mici cu o genă a receptorului de dopamină DRD4 7-Repeat Allela au prezentat mai multe
comportamente de externalizare în fața insensibilității materne decât copiii mici fără această alelă [32].,
Există chiar dovezi că interacțiunile genelor în funcție de mediu ar putea afecta eficacitatea intervențiilor.
pentru a reduce agresivitatea.
Neuroimaging data from a sample of males followed from first grade into adulthood revealed that
men who at age 26 had lower amygdala volume demonstrated more aggression from childhood to adulthood
and behaved more violently after age 26 than men with higher amyg-dala volume [37]. In addition,
hypoarousal in brain regions associated with socioemotional processing (i.e., the insula and limbic
structures) have been found to mediate the association between adolescents’ exposure to aggressive
interparental and parent–child conflict and adolescents’ subsequent aggression toward parents [38].
Datele de neuroimagistică de la un eșantion de bărbați urmăriți din clasa întâi până la vârsta adultă au
arătat că bărbații care la vârsta de 26 de ani aveau un volum mai mic de amigdală au demonstrat mai multă
agresivitate de la copilărie până la vârsta adultă și s-au comportat mai violent după vârsta de 26 de ani decât
bărbații cu volum mai mare de amigdală [37]. În plus, hipoexcitația în regiunile creierului asociate cu
procesarea socio-emoțională s-a dovedit a media asocierea dintre expunerea adolescenților la conflicte
agresive interparentale și părinte-copil și agresiunea ulterioară a adolescenților față de părinți [38].

Contextual factors may modify the stability of aggression over time. For example, aggression is less
stable from childhood to adulthood in Finland than in the United States, perhaps because individuals in
Finland have access to more resources in the social safety net that can disrupt trajectories of aggression [39].
In addition, aggression increases more over time in risky than in supportive environments. For example,
increases in aggression during middle school are related to adolescents’ and parents’ perceptions of
disadvantages in their neighborhoods [40]; associations between percep- tions of neighborhood danger and
children’s aggressive behavior hold across diverse cultural contexts
Familial adversities such as poverty, family stress, disorganization, single parenthood, large family size, and
household conflict are all linked to the development of aggression. Furthermore, the impact of environmental
stressors on aggression extends beyond the family unit. Witnessing or experiencing violence, personally or
through the media, is related to the development of aggression in multiple ways. For example, there are
significant links between community violence exposure and increased aggressive behavior (Labella and
Masten 2018). Specific interpersonal relationships impact aggression as well. It is well documented that
affiliation with antisocial peers is a risk factor for aggression.

Temperament appears to be a highly heritable trait, as children who have irritable temperaments may
have inherited this trait from their parents. Moreover, an irritable temperament may evoke harsh parenting
from a parent who may also have a predisposition toward irritability. A difficult temperament as a child is
predictive of reactive aggression later in life. Similarly, children who responded with more negative
emotionality than their peers to social and physical disturbances in their environments were more aggressive
as preteens
Temperamentul pare a fi o trăsătură foarte moștenită, deoarece copiii care au temperamente iritabil au
moștenit această trăsătură de la părinți. Mai mult, un temperament iritabil poate evoca o educație parentală
dură de la un părinte care poate avea și o predispoziție spre iritabilitate. Un temperament dificil în copilărie
este un predictor al agresiunii reactive mai târziu în viață. În mod similar, copiii care au răspuns cu o
emoționalitate mai negativă decât colegii lor la tulburările sociale și fizice din mediul lor au fost mai agresivi
ca preadolescenti.
Parents who have traditional attitudes toward gender roles are more likely to reinforce gender role-consistent
behavior. This includes reinforcing aggressive behaviors in boys. Fathers and mothers with strong
stereotypical views on gender roles were more likely to treat their sons and daughters differently in regard to
their aggressive behavior. Specifically, parents used more physical control strategies with their sons than
with their daughters. As such, boys may come to associate physical control with power and, consistent with
social learning theory, may be socialized into traditional male gender roles that emphasize assertiveness and
dominance as a consequence.
Părinții care au atitudini tradiționale față de rolurile de gen au mai multe șanse să consolideze
comportamentul consecvent cu rolurile de gen. Aceasta include întărirea comportamentelor agresive la
băieți. Tații și mamele cu opinii stereotipe puternice asupra rolurilor de gen au avut mai multe șanse să-și
trateze fiii și fiicele în mod diferit în ceea ce privește comportamentul lor agresiv. Mai exact, părinții au
folosit mai multe strategii de control fizic cu fiii lor decât cu fiicele lor. Ca atare, băieții pot ajunge să
asocieze controlul fizic cu puterea și, în concordanță cu teoria învățării sociale, pot fi socializați în roluri
tradiționale de gen masculin care subliniază asertivitatea și dominația ca o consecință.
From an adaptive perspective, adolescents may be using aggression as an instrumental tool to obtain socially
relevant resources. For example, research conducted by Prinstein and Cillessen (2003) suggested that
aggressive behavior is associated with higher social status, but lower levels of likability among peers. That
is, while adolescents who are aggressive may not necessarily be liked by their peers, they may be choosing
to engage in such behavior to attain social status.
Dintr-o perspectivă adaptativă, adolescenții pot folosi agresivitatea ca instrument instrumental pentru a
obține resurse relevante din punct de vedere social. De exemplu, cercetările efectuate de Prinstein și
Cillessen (2003) au sugerat că comportamentul agresiv este asociat cu un statut social mai ridicat, dar cu
niveluri mai scăzute de simpatie în rândul semenilor. Adică, în timp ce adolescenții care sunt agresivi ar
putea să nu fie neapărat agreați de semenii lor, ei pot alege să se angajeze într-un astfel de comportament
pentru a obține statutul social.
Personality factors related to an individual’s propensity to exploit and manipulate others for personal
gain, unwillingness to cooperate with others, and tendency to favor short-term gains over long-term goals are
associated with higher levels of both proactive and reactive forms of aggression
Research reveals a pattern of emerging differentiation of the sexes. For example, mothers’ and
fathers’ reports in a large, nationally representative study of Dutch children revealed that sex differences in
using physical force were not evident initially but could be detected by age 2 (38). And in a large study of
infants in Qu_ebec, a gender difference in aggression appeared midway through the 2nd year
Factorii de personalitate legați de tendința unui individ de a-i exploata și manipula pe ceilalți pentru
câștig personal, lipsa de dorință de a coopera cu ceilalți și tendința de a favoriza câștigurile pe termen scurt
față de obiectivele pe termen lung sunt asociați cu niveluri mai ridicate atât ale formelor proactive, cât și ale
formelor reactive de agresiune.
Cercetările relevă un model de diferențiere emergentă a sexelor. De exemplu, rapoartele mamelor și
ale taților într-un studiu mare, reprezentativ la nivel național, asupra copiilor olandezi au arătat că diferențele
de sex în utilizarea forței fizice nu erau evidente inițial, dar puteau fi detectate până la vârsta de 2 ani (38). Și
într-un studiu amplu asupra sugarilor din Quebec, o diferență de gen în ceea ce privește agresivitatea a apărut
la jumătatea celui de-al doilea an.