UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAM DE STUDIU: MASTER DREPT PENAL ȘI CRIMINALISTICĂ

1. DIMENSIUNI ALE DREPTURILOR PUBLICE ÎN CONTEXT

CONTEMPORAN (GLOBALIZARE, REGIONALIZARE)

1.1 DREPTURILE OMULUI ÎN CONTEXTUL LUPTEI

ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

1.2 SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI DREPTURILE CETĂȚEANULUI

Coordonator de disciplină: conf. dr. Nemțoi Gabriela

Elaborat de: masterand Ailioaie Sergiu Andrei, an I, grupa I

1
 „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.
Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele
față de altele în spiritul fraternității.”— Articolul 1 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite

Omul, ființă socială și rațională a avut din cele mai vechi timpuri drepturi,
unele scriptic și unele transmise prin viu grai, dar care trebuiau respectate de toți
membrii colectivității în scopul unei bune conviețuiri.
Drepturile omului sunt drepturi pe care omenii le au datorită faptului că
sunt oameni, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, etc., fiind separate de
drepturile pe care oamenii le au prin lege. De aceea, drepturile fundamentale  ale
omului sunt inalienabile, neputand fiind retrase sau restrictionate.
Prin proclamarea suveranităţii și independenţei sale statale, prin aderarea
la Consiliul Europei și la alte organisme internaţionale, România și-a asumat
angajamentul de a respecta standardele internaţionale privind protejarea
drepturilor și libertăţilor fundamentale. Una dintre caracteristicile drepturilor
omului constă în universalitatea lor. În această calitate, acestea trebuie să
cunoască o aplicare egală și lipsită de orice discriminare, atât în ceea ce privește
destinatarul, cât și modul în care sunt puse în practică.
Din punctul de vedere al implicării statului şi al gradului de generalitate al
interesului, dreptul se clasifică în două subdiviziuni fundamentale: drept public
şi drept privat. La rândul lor, aceste subdiviziuni se constituie din ramuri de
drept, ramurile din instituţii juridice, iar instituţiile din norme juridice.
Dreptul public este inegalitar, întrucât interesul general trebuie să fie pe
primul loc faţă de interesele secundare şi de aceea statul prin instituțiile sale
dobândește mijloace juridice de coerciție care le permit să impună voința
poporului, să fie pe prim-plan asupra celei ce aparține persoanelor particulare.
Dintre ramurile dreptului public, cele mai importante sunt: dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul

2
internaţional public, dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul procedural,
dreptul mediului etc.
Dreptul privat protejează interesele particularilor şi este constituit în
principal din dorinţa de a ghida şi susţine voinţa individului, care-şi gestionează
interesele în mod liber. Din acest motiv, el nu are un caracter preponderent
imperativ, fiind menit să traducă normativ jocul liber al voinţelor, modul şi
consecinţele întâlnirii acestor voinţe.
Dintre ramurile dreptului privat, menţionăm ca fiind cele mai importante:
dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul
internaţional privat, dreptul proprietăţii intelectuale etc.
În doctrina s-a afirmat ca diviziunea dreptului in drept public si drept
privat se face in baza unui alt criteriu, si anume cel al utilitatii sociale, astfel
implicit ar exista un regim juridic distinct al bunurilor, fiind bunuri care apartin
domeniului public si bunuri care apartin domeniului privat, in functie de
utilitatea lor sociala. Astfel, bunurile care sunt de folosinta generala apartin
domeniului public (plajele, apele maritime, marea, drumurile publice, bogatiile
subsolului, etc.), iar bunurile care servesc unui interes particular, apartin
domeniului privat.
Drepturile publice evoluează și se interconectează, susținând dinamica
societății în secolul al XXI-lea, se adaptează la valorile mondiale și în cazul
nostru celor europene, prin adaptarea vieţii sociale, politice, economice şi
juridice fiind unul dintre paşii spre globalizare.
Globalizare, un cuvânt pe care l-am auzit de multe ori, în mass-media, la
școală sau uneori poate în excursii, însă nu cunoaștem cu adevărat sensul
cuvântului mai ales dacă aparținem generației milenare (născute între anii 80 și
2000), este foarte probabil să legăm conceptul de globalizare cu „unificarea
culturii și ideilor ".

3
 Oamenii au interacționat pe distanțe lungi de mii de ani. Drumul mătăsii
care conecta Asia, Africa, și Europa, este un bun exemplu de puterea
transformatoare a schimbului trans-local care a existat în "Lumea Veche".
Filozofia, religia, limba, arta, și alte aspecte ale culturii, se răspândesc și
se amestecă simultan cu schimbul național de produse și idei. In secolele XV și
XVI, europenii au făcut descoperiri importante în explorarea oceanelor, inclusiv
începutul călătoriei transatlantice în "Lumea Nouă" din America. Mișcarea
globală de oameni, bunuri și idei s-a extins semnificativ în secolele următoare.
La începutul secolului XIX, dezvoltarea de noi forme de transport (cum ar fi
vaporul și căile ferate) și telecomunicațiile care comprimă timpul și spațiul, a
permis rate tot mai rapide de schimb la nivel mondial. În secolul XX, vehicule
rutiere, de transport inter-modal, precum și companiile aeriene de transport, au
făcut ca lucrurile să se miște și mai repede. Apariția de comunicații electronice,
cele mai multe telefoane mobile și în special pe Internet, a conectat miliarde de
oameni în moduri noi.
Globalizare, termenul a fost folosit din ce în ce mai mult de la mijlocul
anilor 1980 și mai ales de la mijlocul anilor 1990. În anul 2000, Fondul Monetar
Internațional (FMI) a identificat patru aspecte de bază ale globalizării: comerțul
și tranzacțiile, mișcările de capital și de investiții, migrația și circulația
persoanelor, precum și diseminarea cunoștințelor. În plus, provocările de
mediu, cum ar fi schimbările climatice, apa transfrontalieră și poluarea aerului,
și pescuitul excesiv din oceane, sunt legate de globalizare. Procesele de
globalizare afectează și sunt afectate de afaceri și de organizarea muncii,
economie, resurse socio-culturale, și mediul natural.
Conceptul de globalizare se referă la un proces la nivel economic,
tehnologic, politic, cultural și social la scară globală. În acest proces, există o
comunicare în creștere între diferitele țări ale lumii, favorizând uniunile de piață,
uniunile culturale, uniunile sociale, printr-un set de transformări sociale și
politice.

4
 Globalizarea este un proces (occidental) specific al vestului ce mărește
cadrul definitoriu al schimbării sociale la nivelul întreguli mapamond. Așadar, în
timp ce schimbarea din punct de vedere social a fost abordată iniţial într-un
cadru local, regional şi apoi naţional, acum focalizarea este cu privire spre
internaţionalizare şi globalizare. În acest sens s-a mărit interesul în explicitarea
relaţiilor între unităţi teritoriale şi lumea per total, discuţiile fiind cu privire la
probleme dintre „raportul local-global” analize multi-nivel şi la „legătura micro-
macro”. Întrebarea care rămâne este cu referire la modalitatea în care se merge
mai departe de numărarea simplă a diverșilor indicatori ai globalizării cum ar fi
operaţiunile multinaționalelor şi transnaţionalelor, comunicaţiile via satelit,
existenţa unuilimbaj universal acceptat, abordarea globală a afacerilor ori
problemele lumii actuale cu privire la mediu.
Globalizarea instrumentelor juridice cât și a conceptelor sunt o necesitate
obiectivă, având în vedere principal specificul de universalitate al unei materii
ce poate ignora frontierele, iar drepturile publice au un rol deosebit în
problematica de mondializare, favorizând stabilirea legăturilor cu globalizarea
economică, care deschide granișele pieţei practicilor, primordial comerciale, dar
şi celor din sfera infracţiunilor transnaţionale, tot timpul în legătură cu dreptul,
care consfințește existenţa şi exprimarea valorilor umane universale ce terbuie să
impună o acoperire, protecție de tip supranaţional.
Globalizarea are şi ea efecte negative, fiind atribuite în principal
omogenității culturare, pierderea identității și inegalitatea economică.
În ceea ce privește cultura, se întâmplă ca limbile minoritare să prezinte
un risc mai mare de dispariție sau, cel puțin, de pierdere a influenței pe teritoriile
lor.
În cele din urmă, în ceea ce privește aspectul economic, unul dintre cele
mai importante aspecte ale globalizării ar fi faptul că multe companii naționale
merg în țări în care costurile de producție sunt mai mici. Acest fapt face ca

5
locurile de muncă din țara inițială să dispară, deci acest lucru are repercusiuni
asupra creșterii șomajului și a forței de muncă mai ieftine.
Acest lucru a determinat creșterea inegalităților și, astfel, companiile
naționale mici și profesioniștii care desfășoară activități independente și-au
văzut veniturile periclitate și, în consecință, lucrătorii în general și-au pierdut
puterea de cumpărare.
Politologul bulgar Ivan Krastev a scris în cartea sa, ,,E deja mâine”,
lansată în 2020: ,,Noul coronavirus e un produs al globalizării și totodată o
impulsionează. Virusul scoate la iveală foarte pregnant laturile întunecate ale
globalizării. Interdependența, interdependența economică nu mai sunt văzute
doar ca o sursă de securitate, ci și ca un izvor al nesiguranței. Constatăm,
astfel, de pildă, că suntem complet dependenți de produse medicale provenind
din cealaltă parte a lumii. Și că în clipa crizei nu ne putem bizui că vor ajunge
la noi. Concomitent, descoperim că virusul, care s-a ivit în cealaltă parte a
lumii, ne poate schimba viața oricăruia dintre noi. Acestea sunt părțile
întunecate ale globalizării. Totodată suntem însă și martorii globalizării
spiritului oricărui individ. Începem brusc să trăim într-o lume comună.
Imaginați-vă o persoană care nu vorbește nicio limbă străină și locuiește într-
un mic oraș sau într-un mic sat. Omul poate zapa stând la televizor și auzi pe
diverse canale diverse limbi fără să înțeleagă vreun cuvânt, dar știind totuși
exact despre ce e vorba la principalele știri, pentru că lumea nu vorbește decât
despre o singură chestiune. Am început să trăim într-o lume a comparațiilor
globale. Până acum, oamenii au comparat ce se întâmplă în țara lor, ce face
guvernul lor și ce se întâmplă în alte țări. Această deschidere a spiritului în
chiar momentul în care ne-am închis ușile și ne-am distanțat social e unul din
paradoxurile care mă atrag”
Ca și concluzie, globalizarea raportată la drepturile publice este un
fenomen deosebit de complex, multidimensional şi omniprezent, care aduce
atingere tuturor domeniilor de activitate umană şi implicit tuturor statelor. Este

6
socotit uneori un fenomen în stare să aducă bunăstarea şi fericirea pentru toți
oamenii, în timp ce alţii îl consideră ca fiind mult dăunător omeniri, prin efectele
pe care le creează asupra tuturor agenților globalizării.

Regionalizarea a apărut în urma a unor realităţi vechi, istorice compuse

pe parcurs din diferite motive, cât şi pentru a soluționa conflicte create sau
accentuate prin excesul de centralizare a administraţiei, pentru a combate
birocraţia şi corupţia, pentru a reduce distanţele dintre factorii de decizie şi cei
care au interese se doresc a fi înţelese corect şi tratate corespunzător.
Conform dicționarului regionalizarea înseamnă „împărțirea în regiuni sau
districte administrative: a aranja regional”. Regionalizarea este deseori
confundată cu regionalismul și este considerată de unii ca fiind o amenințare la
adresa statutului național. Regionalizarea nu este o amenințare la unitatea
teritorială a României. Adepții procesului de descentralizare nu doresc să
dezintegreze țara ca stat ci urmăresc să-i îmbunătățească performanțele
economice printr-o guvernare de tipul multi - nivel.
Regionalizarea este, în fapt, procesul prin care o zonă este fragmentată în
fracțiuni mai mici numite regiuni. Companiile îl folosesc ca instrument
managerial, precum și ca o modalitate de a se asigura că sunt satisfăcute nevoile
unice ale anumitor domenii.
Totodată, este definit ca o formă de cooperare economică regională,
susținută în mare măsură de companiile multinaționale, prin construirea de
fabrici în diferite țări pentru a realiza producția specializată a anumitor
componente ale produselor finite.
Totuși, nu trebuie să confundăm regionalism cu regionalizare.
Regionalismul este un termen întâlnit în discursul politic, a cărui finalitate poate
conduce la federalizare (un ansamblu teritorial construit pe baze istorice și
culturale, care dobândește competențe în materie de politici publice – este cazul

7
landurilor germane), în timp ce regionalizarea este o acțiune administrativă, ce
vizează crearea de spații mari de cooperare și, nu în ultimul rând, definește noi
unități administrativ-teritoriale create de drepturile publice.
Regionalizarea statelor este acum considerată ca un element al integrării,
prin stabilirea unui raport Comunitate-Regiune, care are ca scop corectarea sau
prevenirea dezechilibrelor regionale, acordând legitimitate regiunilor și acelor
instituții care le reprezintă interesele. Acest proces este gândit ca un element de
democratizare și de valorificare a „specificităților culturale”. Extinderea politicii
regionale spre o politică de coeziune și reforma acesteia este o modalitate de a
modera și echilibra efectele realizării pieței interne, care va implica o
liberalizare a forțelor pieței. Prin urmare, o țară care dorește să devină membră a
Uniunii Europene trebuie să se integreze în spiritul și realitățile europene, să
dezvolte o politică regională coerentă și activă, pregătindu-și, în același timp,
teritoriul pentru a corespunde cerințelor formulate de Uniune. De asemenea,
având în vedere faptul că integrarea în Uniunea Europeană este considerată un
obiectiv prioritar, experiența acumulată în timp de către țările respective trebuie
valorificată pe măsură, astfel încât acestea să fie gata pentru transformările ce
vor fi.

1.1 DREPTURILE OMULUI ÎN CONTEXTUL LUPTEI ÎMPOTRIVA

TERORISMULUI

1.2 SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI DREPTURILE CETĂȚEANULUI

,, Terorismul este un lucru oribil, reprezentând cea mai mare amenințare

pentru civilizația de pe planeta noastră.”
Walter Isaacson

8
 Terorismul nu are o definiție stabilită și acceptată de toate țările, având
mai multe definiții și interpretări de-a lungul timpului date de către diferiți
autori. Dificultatea definirii provine atât din complexitatea sa cât și dintr-o largă
divergență de poziții ale persoanelor, organizațiilor sau statelor implicate în
lupta antiteroristă.
Terorism înseamnă amenințarea cu folosirea violenței sau chiar folosirea
acesteia în scopuri politice. (Brian Crozier - fost director pentru Europa al
Institutului American pentru Studierea Conflictelor, 1960).
Terorismul constă în acte de violență planificate, folosite în scopuri
politice, explicite îndreptate împotriva unei puteri organizaționale sau structuri
statale și, care implica un număr relativ mic de conspiratori. (Peter F. Hamilton
– scriitor britanic,1978).
Acțiunile teroriste sunt ostentative (demonstrative) spectaculoase si
teatrale, iar victimele sunt simple instrumente in jocul terorist. (Friedrich
Hacker - psihiatru, psihanalist și cercetător în domeniul agresiunii, 1981).
Terorismul înseamnă folosirea extinsă și sistematica a violenței ofensive,
a crimei si distrugerii, vizând oficialitățile guvernamentale si populația în
general, ca si proprietatea publică si privată în scopul de a determina indivizii,
grupurile, comunitățile, entitățile economice si administrative să-și schimbe
comportamentul și strategiile actuale astfel încât să corespundă cererilor
teroriste. (Kent Sherman – profesor de istorie la Universitatea din Yale, SUA,
1981).
Terorismul este folosirea violenței sau amenințării cu violența în scopuri
politice de către persoane sau bunuri indiferent dacă acționează pentru sau
împotriva autorității guvernamentale stabilite dacă asemenea acțiuni urmăresc
influențarea unui grup țintă aflat dincolo de victima sau victimele imediate.
(Jean-Marc Léger – scriitor și jurnalist canadian, 1990).
În România, legislația în vigoare privind prevenirea și combaterea
terorismului, definește terorismul ca fiind acele acțiuni, inacțiuni precum și

9
amenințări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, afectează viața,
integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii materiali, relații
internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională, sunt motivate
politic, religios sau ideologic și sunt săvârșite în unul din următoarele scopuri:
a) intimidarea populației sau a unui segment al acesteia, prin producerea
unui puternic impact psihologic;
b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații
internaționale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abțină de
la îndeplinirea unui anumit act;
c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale,
constituționale, economice ori sociale ale unui stat sau organizații
internaționale;
Terorismul nu a fost inventat in sec XX, cu toate că a existat încă din cele
mai vechi timpuri, și poate nu avea această denumire dar scopul său era același
de intimidare a unor persoane și de a constrânge autoritățile de a face sau a nu
face un act, de a îndeplini o cerere, sau pur și simplu de a transmite un mesaj
religios sau ideologic.
Cea mai veche organizație care a semănat cu organizațiile teroriste din
zilele noastre a fost cea a Zeloților din Iudeea. Cunoscuți romanilor ca sicarii,
Zeloţii au dus în primul secolul o acțiune de asasinare a forțelor de ocupație,
precum și a evreilor despre care aveau informații că ar furniza informații
romanilor. Motivul lor a fost acela că, nu doreau să trăiască sub legile imperiului
roman, întrucât nu vor putea respecta în continuare regulile iudaismului. Ultimul
grup al Zeloților a căzut în anul 74, când romanii au asediat fortăreața Masada,
iar cei aflați în interior s-au asasinat în masă.

În secolul XI, Ordinul Asasinilor au fost următorul grup terorist ce

prezenta caracteristicile organizațiilor teroriste moderne. Grupare separatistă a
Islamului șiit condus de Hassam I Sabbah a aplicat tactica de asasinarea a

10
liderilor inamicului, deoarece nu dețineau resursele necesare pentru o luptă
deschisă. Aceștia trimiteau un asasin singuratic pentru a ucide un lider cheie din
partea inamică. Activitatea Ordinului Asasinilor s-a sfârșit în anul 1273, după ce
timp de două secole gruparea a semănat teroare în Orientul Mijlociu.
În timpul Revoluției Franceze (1789 – 1799) au fost folosite pentru
prima dată cuvintele „terorist” și „terorism”. Folosirea cuvântului „terorism” a
început în anul 1795, când se făcea referire la regimul de teroare inițiat de
guvernul revoluționar. Opozanții Revoluției au folosit tactici teroriste, cum ar fi
asasinarea și intimidarea agenților revoluționari. Mafioții parizieni au avut un rol
bine stabilit înainte, în timpul și după revoluție, aceștia ucigând oficiali
importanți și aristocrați încă cu mult înainte ca ghilotina să fie folosită pentru
prima dată.

Anul 1968 poate fi considerat anul în care a apărut terorismul modern.

Atunci, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP) a deturnat un avion
al El Al Israel Airlines ce zbura pe ruta Tel Aviv – Roma. Chiar dacă deturnări
de avioane de pasageri au mai avut loc și înainte, acesta a fost prima dată când
un zbor era deturnat pentru că aparținea unui anumit transportator. De asemenea,
a fost prima dată când pasagerii au fost folosiți ca și ostatici pentru cererile
făcute publice guvernului israelian. Acest incident a atras atenția jurnaliștilor de
pe întreg globul. Fondatorul FPEP, George Habash a spus atunci că „cel puțin
lumea vorbește despre noi acum”. Un exemplu clar că teroriștii pe lângă cererile
pe care le au doresc și susținere, publicitate gratuită pentru mișcarea ce o susțin.

La 4 ani după acest eveniment, a avut loc un alt atac terorist marcant, ce a
rămas în istorie ca Masacrul de la Munchen, care descrie atacul terorist asupra
delegației sportive israeliene în timpul Jocurilor Olimpice din 1972 ce au avut
loc la Munchen, Germania. La 5 septembrie, 8 membrii ai unei alte grupări
teroriste palestiniene denumită ,,Septembrie Negru”, au intrat în satul olimpic și

11
au luat ostatici mai mulți sportivi israelieni. Teroriștii au cerut eliberarea celor
232 de militanți palestinieni reținuți în Israel. Negociatorii germani au fost
dispuși să cedeze, dar Israelul a respins vehement orice cerere, premiera Golda
Meir spune atunci ,, Dacă vom ceda, niciun israelian nu se va mai simți în
siguranță nicăieri în lume”. Riposta forțelor de ordine, total nepregătite la acea
vreme, a fost aspru criticată, rezultatul fiind decesul a 11 sportivi israelieni, cinci
teroriști și unui polițist german.

Cu toate că au trecut 20 de ani, unul dintre cele mai cunoscute atentate ale
secolului curent, este fără niciun dubiu, cel al atentatelor din 11 septembrie
2001, când teroriștii islamici au deturnat mai multe avioane civile și le-au folosit
pentru a ataca World Trade Center (turnurile gemene) din New York City și
Pentagonul din Washington. Putem spune că a fost începutul atentatelor de
amploare și că viața, numai celor din Statele Unite, a luat un alt curs, atunci
când s-a realizat coaliția internațională de luptă împotriva terorismului.
Fără a negocia vreun schimb sau emite vreo doleanță pe moment, teroriști
membri ai organizației Al-Qaeda din Afganistan, au direcționat două avioane
spre turnurile gemene din New York, simbol al economiei mondiale, care s-au
prăbușit la scurt timp între ele, omorând toate persoanele de la bord și mulți alți
oameni care lucrau în respectivele clădiri. Un al treilea avion a lovit zidul vestic
al Pentagonului, iar al patrulea s-a prăbușit în câmp după ce pasagerii au reușit
să preia controlul situației la bordul aeronavei după o luptă cu teroriștii. Ulterior,
s-a stabilit că acesta urma să lovească Capitoliul Statelor Unite fără intervenția a
eroică a pasagerilor aflați la bord.
A fost estimat un număr total de aproape 3000 de morți în atentatul care a
schimbat lumea și a dat o nouă față terorismului mult mai agresivă de ce a fost
cunoscută până atunci, principala diferență față de celelalte cazuri prezentate
mai sus fiind că, gruparea teroristă nu a dorit încă de la început luarea de
ostatici, misiunea a fost una de tip ,,kamikaze”, creând panică și nesiguranță în

12
rândul poporului american cum nu a mai fost până atunci, în încercarea de a
forța SUA să nu mai susțină Israelul, care prin serviciul secret Mossad erau
cunoscuți ca principali lichidatori ai membrilor grupării teroriste Al-Qaeda.
După acest atentat, numeroase țări printre care și România au introdus legi
,,antiterorism” (Legea 535 din 25 noiembrie 2004) și au înghețat conturile
bancare ale indivizilor și organizațiilor suspecte de legături cu Al-Qaeda.

În dimineața zilei de 11 martie 2004 la Madrid, zece rucsacuri încărcate

cu explozibil au explodat în patru trenuri din capitala Spaniei în timp ce intrau și
ieșeau pasageri din patru stații diferite. Atacul a provocat decesul a cel puțin 199
de morți și rănirea altora 1467, unul din cele mai puternice atacuri suferite de
Europa pe timp de pace.
Inițial atacul nu a fost revendicat de nicio organizație, guvernul bănuind
grupul terorist ETA, abreviere pentru Euskadi Ta
Askatasuna (în bască Pământul Basc și Libertate sau Țara Bascilor și Libertate),
grup armat din Spania și Franța care cere formarea unui stat socialist
independent basc.
Ulterior, în urma investigațiilor s-a atribuit atacul aceleiași organizații
teroriste Al-Qaeda, fiind găsite mai multe dovezi în acest sens, atacul fiind
motivat de grupare că Spania este complice cu Statele Unite și Marea Britanie
de o ,,cruciadă contra Islamului” și a solicitat retragerea soldaților spanioli de pe
pământul irakian.

Pe 7 iulie 2005 cel mai sângeros atentat de pe teritoriul Marii Britanie a

avut loc în stațiile metroului londonez, unde pe fondul aglomerației de la orele
de vârf ale dimineții a, patru teroriștii ale aceeași grupări teroriste Al-Qaeda au
detonat 4 bombe provocând decesul a 52 de oameni. Exploziile au fost plănuite
pentru a coincide cu prima zi de lucru a summit-ului G8 (a fost un forum politic

13
interguvernamental din 1997 până în 2014, în prezent numindu-se G7 după
retragerea Rusiei).
Atacul a fost revendicat de gruparea denumită Organizația Secretă – Al
Qaeda în Europa la data 7 iulie, și motivat de implicarea britanic în invadarea
Irakului și Afghanistanului, cerându-se retragerea imediată a trupelor din cele
două țări.
Dar teroriștii nu acționează întotdeauna în grupuri, sunt și cazurile așa
zișilor ,,lupilor singuratici” care uneori sunt mai greu de prevenit și a căror
motivarea a gesturilor sunt strict personale. Unul dintre acestea cazuri pe care aș
dori să-l prezint, a fost cel din România, mai exact din Iași, când la data de
08.07.2013, studentul Constantin Oliver Stan a intrat într-o sală de curs a
Facultății de Telecomunicații din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, în
timpul examenului de licență, având un rucsac în care se afla un dispozitiv
artizanal format dintr-un obuz provenind din al II-lea Război Mondial și a
amenințat că detonează bomba.
Doar un defect de proiectare a făcut ca acest atentat să nu se transforme
într-o tragedie, în momentul în care acesta a apăsat pe declanșator, s-a auzit un
zgomot puternic, a ieșit mult fum, dar obuzul nu s-a detonat, imediat unul dintre
studenți, basarabeanul Marian Platonov sărit pe atentator și cu ajutorul altor
colegi la imobilizat până la sosirea organelor de poliție.
Deși inițial motivul său a fost acela de sa transform atacul terorist într-un
show TV exploziv, senzațional, așa cum el însuși a declarat, ulterior s-a stabilit
că acesta a recurs la gestul său, întrucât absolvent al Facultății de Electronică și
Telecomunicații cu 15 ani înainte, i-a fost respinsă lucrarea de doctorat.
În urma prezentării cazurilor de mai sus, se poate observa două diferențe,
și anume că terorismul poate fi intern (cazul de la Iași) și internațional
(celelalte cazuri prezentate), devenit un adevărat fenomen al lumii prezente,
fiind una dintre cele mai mari amenințări la adresa statelor, extinzându-se și în
alte state decât unde își are organizația ,,sediul central” și adoptând membri

14
chiar și din state europene, considerate a fi etalonul democrației (Suedia, Marea
Britanie, Belgia etc), care deși nu sunt crescuți în cutuma acestor religii și
ideologii, simpatizează cu ele și chiar le adoptă convertindu-se la islam – a se
vedea organizația Al-Qaeda sau Gruparea Stat Islamic care s-au extins în Irak,
Siria, Nigeria sau Maroc.
Terorismul se adaptează la fenomenul globalizării modificându-și
formele, metodele și procedeele de acțiune. Acest aspect se poate observa și din
modalitățile în care teroriștii exploatează în acte și fapte consecințele negative
directe și indirecte ale globalizării și slăbiciunile create de acest fenomen:
interdependențele create între state și permeabilizarea granițelor acestora,
tehnologiile și mijloacele de comunicații și informatice avansate care le permit
transmiterea mesajelor și promovarea ideologiilor proprii în mediul online,
faliile create dintre lumea săracă și cea bogată, a diferențelor religioase,
extinderea Alianței Nord-Atlantice și a UE, creșterea rolului high tech şi IT
concomitent cu adâncirea decalajelor tehno-logice dintre țările dezvoltate și cele
subdezvoltate.

Cauzele terorismului sunt definite de autori în mai multe feluri, cauze

politice sau personale (prezentând teroriștii ca oameni frustrați, a căror copilărie
și tinerețe a fost traumatizată psihic), dar cele mai comune sunt: obținerea de
bani și avantaje, dorința de a răspândi un mesaj, terorismul justițiar, fanatismul
religios și lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice.
În urma acestor acțiuni terorismul are urmări semnificative în planul
politic inter: neîncrederea populației în partidele politice și în conducători,
crearea unei stări generale de panică și nesiguranță, folosirea unor măsuri
publice autoritare și represive și odată cu ele pierderea de drepturi
constituționale și democratice, etc.

15
 În urma acestor evenimente grotești și a căror motivație ar fi oricare dintre
cel mai sus prezentate nu poate fi acceptată sub nicio formă de către societatea
modernă, statele au fost nevoite să adopte noi măsuri legislative pentru
prevenirea evenimentelor de acest gen, constrângerea unor drepturi și libertăți
ale cetățenilor, legi care chiar dacă erau făcute pentru protejarea acestora au fost
aspru criticate de-a lungul timpului de către diferite organizații
neguvernamentale sau atacate în justiție.
În Statele Unite ale Americii, Congresul a adoptat și Președintele Bush a
promulgat legea Homeland Security Act din 2002, prin care se înființa
Departamentul Securității Interne, care reprezintă cea mai mare restructurare a
guvernului american din istoria contemporană. Congresul a adoptat și legea
USA PARTIOT Act, cu scopul de a ajuta la descoperirea și instrumentarea
cazurilor de terorism și a altor crime. ONG-urile pentru apărarea drepturilor
civile au criticat legea PATRIOT, afirmând că ea permite poliției să invadeze
viața intimă a cetățenilor și elimină supravegherea juridică a procesului de
adunare de informații. Administrația Bush a invocat evenimentele 9/11 ca motiv
pentru a iniția o operațiune secretă a  „pentru a intercepta comunicațiile
telefonice și prin e-mail între Statele Unite și străinătate fără mandat”.
Legea este controversată din cauza autorizației sale de detenție pe
perioadă nedeterminată fără judecată a imigranților și datorită permisiunii
acordate forțelor de ordine de a percheziționa proprietăți și înregistrări fără un
mandat, consimțământ sau cunoștințe. De la adoptarea acesteia, au fost introduse
mai multe contestații legale împotriva Patriot Act, iar instanțele federale au decis
că o serie de prevederi sunt neconstituționale. Spre exemplu, la 15 iunie 2005,
Congresul a adoptat un amendament pentru a împiedica FBI și Departamentul
de Justiție să folosească Patriot Act pentru a obține acces la fișierele cititorilor
din biblioteci și librării.
Deși inițial adoptată ca o lege de urgență, pentru a întări foarte mult
puterile diferitelor agenții din SUA (FBI, CIA, NSA), iar unele prevederi erau

16
valabile doar patru ani, legea a fost extinsă de mai multe ori și au fost modificate
unele prevederi până în anul 2020, când toate motivele ale unei noi extinderi nu
au trecut de Camera Reprezentanților și ca atare, legea a expirat.

În Marea Britanie, conform legii din 2001, definiția actului de terorism

este atât de largă încât include nu numai orice folosire a violenței și a
amenințării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase,
dar și "perturbarea sau interferența serioasă în funcționarea unui sistem
electronic."
De asemenea, sunt considerate ca acte teroriste acțiuni de amenințare cu
folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influențarea
guvernului sau crearea unei stări de teroare.
Această lege este foarte criticată, pe motiv că permite o definire mult prea
largă a termenului de terorism și creează un potențial pentru abuzuri din partea
guvernului. Criticii acestei legi argumentează punctul lor de vedere cu multe
exemple ipotetice (unele chiar comice și absurde) cum ar fi cel al unui activist
ecologist, care în semn de protest ar amenința numai că va folosi o armă de
vânătoare pentru a-și distruge propriul calculator, și conform textului legii ar fi
considerat un terorist.

În România atribuțiile prevenirii și combaterii terorismului le are Serviciul

Român de Informații, fiind o responsabilitate complexă, care necesită mai multe
măsuri ce sunt interconectate între ele: culegere de informații, analiza din mai
multe surse, monitorizare, intervenția anti / contrateroristă, cooperarea cu
celelalte instituții și autorități publice care fac parte din Sistemul Național de
Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT).
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA) constituie
interfața SRI cu instituţiile şi autorităţile naţionale ce fac parte din SNPCT. Într-
o situaţie de criză teroristă, acesta asigură, logistic şi operaţional, funcţionarea

17
Centrului Naţional de Acţiune Antiteroristă (CNAA), structură activată ad-hoc
pentru soluţionarea situaţiei de criză teroristă.
Securitatea națională a României este reglementată de Legea nr. 51 din 29
iulie 1991, care definește securitatea națională ca fiind starea de legalitate, de
echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și
dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și
indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare
neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor,
potrivit principiilor și normelor democratice statornice prin Constituție.
Aceeași lege prevede că cetățenii români, ca expresie a fidelității lor față
de țară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea securității naționale.
Frumos spus, dar câți dintre noi mai avem naționalismul în sânge când
vedem zilnic cum nici măcar guvernanților nu le pasă de propriul popor, cei pe
care i-au ales să ne reprezinte interesele comune, iar când ajung în funcție își
văd doar interesul personal.
SRI-ul este responsabil de realizarea securității naționale, în acest sens
activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea
exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului se
realizează atunci când nu există alte posibilități pentru cunoașterea sau
prevenirea amenințărilor la adresa securității naționale.
Printre aceste măsuri se pot enumera: interceptarea telefoanelor,
supraveghere video sau audio, localizare sau urmărire prin mijloace tehnice ori
obținerea datelor financiare ale unei persoane etc.
Conform legii susmenționate cât și Codului de Procedură Penală în cazul
în care datele obținute nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire
penală și nici nu justifică desfășurarea în continuare de activități de informații,
se dispune informarea persoanei ale cărei drepturi și libertăți au fost afectate prin
activitățile autorizate, cu privire la activitățile desfășurate față de aceasta și
perioadele în care s-au desfășurat.

18
 Dar, și în acest caz există anumite excepții ce pot fi invocate dacă
dezvăluirea către persoana supravegheată ar putea afecta apărarea securității
naționale sau ar putea duce la deconspirarea metodelor și mijloacelor, inclusiv a
tehnicilor speciale de investigare concrete, utilizate în cazul respectiv de
organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, ar putea aduce
atingere drepturilor și libertăților unor terțe persoane, ori ar putea dezvălui surse
ale organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale.
În acest sens, cum putem fi siguri că poliția, serviciile de informații și
instanțele care luptă împotriva terorismului respectă totodată drepturile omului?
Este corect ca suspecții de terorism să fie torturați pentru obținerea de
informații, nu au și ei drepturi? Cu toții ne dormi să trăim într-o țară sigură, sau
ca persoanele responsabile de săvârșirea atentatelor să răspundă în fața legii, dar
de unde știm că sub umbrela excepțiilor susmenționate, autoritățile culeg
informații pe care le pot folosi ulterior ca arme politice, de denigrare a
persoanelor publice sau în scopuri personale? Sunt întrebări care mereu vor
stârni curiozitatea omului și vor naște teorii conspiraționiste.
Multe persoane ar învinovăți statul pentru că nu a luat măsuri pentru a
preveni un atac terorist ce a avut loc, dar tot un număr mare de persoane ar arăta
cu degetul către autoritățile statului că le încalcă drepturile fundamentale atunci
când iau contact cu acestea cum ar fi: simpla legitimare de către organele de
poliție sau controlul corporal, ori o măsură ce a fost vehement criticată și nu a
fost aprobată de legislativul țării noastre și anume vânzarea cartelelor telefonice
doar prin prezentarea unui act de identitate.
Unele restricții sunt invocate de majoritatea țărilor Uniunii Europene,
statele semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, pot folosi art.
15, ce permite entităților statale să facă derogări de la anumite drepturi. Orice
măsuri pot fi luate numai dacă sunt strict necesare în situația dată și trebuie să
fie în rezonanță cu celelalte obligații ale țării în temeiul dreptului internațional.

19
 Totuși, există anume drepturi ce nu pot fi ignorate deloc, printre care
dreptul de a nu fi supus torturii sau rele tratamente, așa cum e garantat în
articolul 3 al Convenției. Acesta drept este unul dintre cele considerate ca fiind
absolute în Convenție și fără vreo derogare posibilă în nicio împrejurare. Țările
semnatare se bucură de ceea ce stipulează Curtea, respectiv de o largă marjă de
apreciere, mai exact o mare putere discreționară, pentru a compensa drepturile
persoanelor cu interesele securității naționale ale statelor.

Klass si alţii împotriva Germaniei 6 septembrie 1978 (hotărâre)

În această cauză, reclamanţii, cinci avocaţi germani, s-au plâns, în special,
de legislaţia din Germania care autoriza autorităţile să le monitorizeze
corespondenţa şi comunicaţiile telefonice fără a obliga autorităţile să-i
informeze ulterior despre măsurile luate împotriva lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că nu a fost încălcat art.
8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constatând că legiuitorul
german era justificat să considere ingerinţa rezultată din legislaţia contestată în
exercitarea dreptului garantat de art. 8 ca fiind necesară într-o societate
democratică în interesul securităţii naţionale şi pentru a preveni dezordinea sau
faptele penale. Curtea a observat, în special, că aceste competenţe de a
supraveghea în secret cetăţenii, caracteristice unui stat poliţienesc, sunt
tolerabile în temeiul Convenţiei numai în măsura strict necesară pentru
protejarea instituţiilor democratice. Constatând, însă, că, în prezent, societăţile
democratice sunt ameninţate de forme extrem de sofisticate de spionaj şi de
terorism, ceea ce impune ca statul să fie capabil în mod efectiv, pentru a
contracara efectiv astfel de ameninţări, să supravegheze în secret elementele
subversive care operează în jurisdicţia sa, Curtea a considerat că existenţa unei
anumite legislaţii care acorda competenţa de a supraveghea în secret
corespondenţa, comunicările prin poştă şi telecomunicaţiile era, în condiţii

20
excepţionale, necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale şi/sau pentru a preveni dezordinea sau faptele penale.

Kennedy împotriva Regatului Unit 18 mai 2010 (hotărâre)

Suspectând că poliţia îi intercepta comunicaţiile după ce a început o mică
afacere, reclamantul a formulat o plângere către Tribunalul pentru Litigii
referitoare la Competenţele de Investigare [Investigatory Powers Tribunal
(IPT)]. În cele din urmă, a fost informat, în 2005, că nu s-a constatat nimic în
privinţa plângerilor formulate. Aceasta însemna că comunicaţiile sale nu au fost
interceptate sau că IPT a considerat toate interceptările ca fiind legale. IPT nu a
furnizat informaţii suplimentare. Reclamantul s-a plâns despre presupusa
interceptare a comunicaţiilor sale.
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie, constatând că
legislaţia Regatului Unit privind interceptarea comunicaţiilor interne, coroborată
cu clarificările aduse prin publicarea unui cod de deontologie, indica cu o
claritate suficientă procedurile de autorizare şi prelucrare a mandatelor de
interceptare, precum şi prelucrarea, comunicarea şi distrugerea datelor colectate.
În plus, nu exista nicio dovadă a unor deficienţe semnificative în aplicarea şi
funcţionarea regimului de supraveghere. Prin urmare, având în vedere garanţiile
împotriva abuzurilor, precum şi garanţiile mai generale oferite de controlul
Comisarului şi examinarea efectuată de IPT, măsurile de supraveghere
contestate, în măsura în care ar fi putut să fie aplicate reclamantului, erau
justificate în temeiul art. 8 din Convenţie.

Unele dintre cele mai importante aspecte din viața sa, pe care le consideră
ca neprețuite omul modern, ar fi libertatea și sănătatea, și am putea spune că una
o influențează pe cealaltă, o persoană a cărui libertate îi este îngrădită se poate
îmbolnăvi atât fizic, dar și mental, mai ales dacă a conviețuit înainte în libertate
și acum drepturile sale sunt îngrădite.

21
 Citându-l pe filosoful Johan Stuart Mill: ,,Libertatea mea se termină
acolo unde începe libertatea altuia”. Dar este oare corect, etic ca noi oamenii să
nu luptăm împotriva haosului provocat de terorism și să ne lăsăm influențați de
o interpretare incompletă a acestor drepturi ale omului? Oare membrii familiilor
victimelor actelor de terorist nu își doresc ca vinovații să plătească și prea puțin
le pasă dacă le sunt încălcate drepturile sau cum sunt obținute probele pentru a-i
aduce în fața justiției?
Sunt întrebări cu multe răspunsuri, dar de cele mai multe ori, cel puțin în
România, un aspect personal pe care l-am sesizat, fiecare om vrea să se aplice
legea dar nu începând cu el, de la următorul care greșește, oamenii au uitat să fie
obiectivi, și în cazul prezentat să se pună atât în situația victimelor atentatelor
teroriste cât și a autorilor, căci poate, un suspect al atentatului este nevinovat, are
prezumția de nevinovăție și la un proces corect.
Chiar dacă în prezent nu ne putem imagina cum am putea trăi în țara
noastră fără a fi liberi, iar majoritatea cursanților acestui master sunt născuți, au
copilărit și studiat după decembrie 1989, fără a cunoaște unele îngrădiri pe care
le-au avut părinții și bunicii noștri, pe care astăzi le-am regăsi total neacceptate
(ex: dreptul la libera exprimare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la liberă
circulație și dreptul de alegere a reședinței, etc.), trebuie să respectăm drepturile
celorlalți indiferent dacă ceilalți nu le respectă pe ale noastre, sunt instituții ale
statului cărora ne putem adresa fără să ne facem singuri dreptate, nu ne
întoarcem în antichitate, suntem țară membră UE și ne place când călătorim în
Europa și vedem oameni civilizați, reguli ce sunt respectate de frica a unor legi
mai bine gândite, povestim cu drag când ne întoarcem de sărbători în țară, cu
familia și prietenii, doar tot odată cu întoarcerea în țară uităm să mai respectăm
acele reguli.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

22
  Nicolae Sfetcu, Corupție Globalizare Neocolonialism, Multimedia
Publishing, 2018
 Anatolie Munteanu, Svetlana Rusu, Olga Vacarciuc. Manualul
funcționarului public în domeniul drepturilor omului, Ediția a III-a, Editura
Arc, Chișinău, 2009
 Mirela Atanasiu, Lucian Stăncilă. Terorismul – Răul din umbră al
începutului de secol, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”,
București, 2014
 Bîrsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale în
reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013
 Dezvoltarea durabilă în contextul globalizării, Zaslaveţ Andriana.
Pdf
 Revista Intelligene, Serviciul Român de Informații, nr. 19 mai
2011.

Site-uri web:

 https://ro.wikipedia.org
 https://www.sri.ro
 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spionaj-si-
terorism-episoade-ale-unei-istorii-neverosimile
 https://adevarul.ro
 https://www.echr.coe.int/Documents/
COURTalks_Terr_Talk_RON.PDF
 https://www.juridice.ro

23