LP5 DISPERSIA LUMINII.

DISPERSIA LUMINII. TRASAREA CURBEI DE DISPERSIE A

SPECTROSCOPULUI CU PRISMĂ

Noțiuni teoretice

Se definește indicele de refracție n al unui mediu străbătut de unde

electromagnetice ca fiind raportul dintre viteza undelor electromagnetice în vid și
viteza lor în acel mediu:
c
n = = √εr ∙ μr (1)
v
unde: εr – permitivitatea relativă a mediului; μr – permeabilitatea relativă a
mediului.
În domeniul frecvențelor mari (lungimi de undă mici) ale radiațiilor
electromagnetice viteza de propagare depinde de frecvență, scăzând odată cu creșterea
acesteia. Rezultă că și indicele de refracție are valori diferite pentru diferite frecvențe
(sau lungimi de undă).
La trecerea unei raze de lumină albă printr-o prismă optică aceasta se
descompune în componentele sale monocromatice (spectrale). Fenomenul de
descompunere a luminii albe în culorile sale componente este cunoscut sub denumirea
de dispersia luminii. Dispersia luminii se produce datorită variației indicelui de
refracție al mediului transparent prin care trece lumina cu lungimea de undă a luminii.
Vidul este un mediu nedispersiv; prin el toate undele electromagnetice se
propagă cu aceeași viteză, indiferent de lungimea lor de undă. Celelalte medii
materiale sunt dispersive. Toate mediile transparente pentru radiațiile vizibile (ex. apa,
sticla, cuarț) prezintă fenomenul de dispersie.
În mediile optice obișnuite indicele de refracție crește cu creșterea frecvenței
(scăderea lungimii de undă), fenomen numit dispersie normală. Aceasta înseamnă că
razele ”violete” vor fi deviate mai mult (se refractă mai puternic) decât cele ”galbene”,
iar acestea mai mult decât cele ”roșii”. Dacă indicele de refracție scade odată cu
creștere frecvenței dispersia este numită dispersie anomală.
Descompunerea luminii în culorile sale componente se realizează cu ajutorul
unui element dispersiv, cum ar fi prisma optică (figura 1.) sau rețeaua de difracție.
Totalitatea culorilor obținute prin descompunerea luminii se numește spectru.

Figura 1. Dispersia luminii ”albe” în prisma optică.

Pagina 1 din 4
LP5 DISPERSIA LUMINII.

Prisma optică. Refracția prin prisma optică.

Dacă o rază de lumină cade pe fața AB a unei prisme ABC (figura 2.), aceasta
suferă o deviație de la direcția inițială datorită celor două refracții pe fețele AB și AC.

Figura 2. Refracția în prisma optică.

Unghiul dintre direcția SI a razei incidente și direcția I’R a razei emergente se

numește unghi de deviație δ, dat de relația:
δ = i + i′ − (r + r ′ ) = i + i′ − A (2)
unde: i – unghi de incidență; i’ – unghi de emergență; A – unghi refringent al prismei.
Din relația (2) se observă că unghiul de deviație δ depinde de unghiul de
incidență i, dar și de lungimea de undă a radiației emergente prin intermediul
unghiului i’.
Unghiul de deviație atinge o valoare minimă pentru mersul simetric al razelor
de lumină prin prismă, atunci când i = i’ și r = r’.
Din relația (2) rezultă că δmin = 2i – A (3)
Dependența unghiului de deviație de lungimea de undă nu este liniară.
Această dependență se stabilește experimental măsurând unghiul de deviație
pentru mai multe lungimi de undă. Curba obținută prin reprezentarea unghiului de
deviație în funcție de lungimea de undă se numește curbă de dispersie. Odată
determinată această curbă experimentală se pot determina prin interpolare lungimile
de undă ale unor radiații necunoscute.

Pagina 2 din 4
LP5 DISPERSIA LUMINII.

Figura 3. Spectroscop cu prismă.

Modul de lucru

1. Se realizează alinierea optică a telescopului cu colimatorul spectroscopului și se

citește, cu ajutorul vernierului, unghiul θ0.
2. Se fixează prisma optică pe masa spectroscopului.
3. Se rotește suportul mesei spectroscopului până se localizează spectrul optic.
4. Se fixează firul reticular vertical pe linia galbenă a spectrului optic.
5. Se rotește masa spectroscopului stânga și dreapta până când unghiul de deviație δ
este minim (poziția de mers simetric a razei de lumină).
6. Se fixează din nou firul reticular pe fanta galbenă.
7. Se citește, cu ajutorul vernierului, unghiul θ1.
8. Se face diferența θ0 - θ1 = δmin = δ1.
9. Se rotește telescopul și se fixează firul reticular pe celelalte linii, citindu-se
unghiurile corespunzătoare. În cazul lămpii cu mercur acestea sunt: galben, verde,
albastru, violet-1 și violet-2.
10. Se calculează pentru fiecare linie diferența θ0 - θi = δi.
11. Se reprezintă grafic λ = f (δi).

Spectrul lămpii cu mercur (Hg) conține următoarele lungimi de undă:

λgalben = 579 nm
λverde = 546,1 nm
λalbastru = 435,8 nm
λviolet-2 = 407,8 nm
λviolet-1 = 404,7 nm

Pagina 3 din 4
LP5 DISPERSIA LUMINII.

Tabel 1
Culoare Intensitate λ (nm) θi (o) θo- θi = δ (o)
roșu intens 623,4
roșu intens 612,3
roșu intens 607,3
portocaliu slab 589,0
portocaliu foarte slab 585,9
galben foarte intens 579,0
galben foarte intens 577,0
verde foarte intens 546,1
verde slab 538,5
verde slab 535,4
albastru-verde foarte slab 496,0
albastru-verde slab 491,6
albastru foarte intens 435,8
violet intens 407,8
violet foarte intens 404,7

Pagina 4 din 4