Știința în Roma antică

În Roma antică ştiinţa s-a dezvoltat în linii generale şi se caracteriza printr-un şir de
trăsături. Una dintre ele era redată de faptul că ştiinţa purta un caracter aplicativ, adică de
folosire în practică a cunoştinţilor ştiinţifice elaborate sau dobândite de alte popoare. În
matematică, de exemplu, o atenție deosebită se acorda problemelor de calcul şi măsurare
pentru aflarea distanţelor dintre oraşe, provincii și pentru cunoaşterea suprafeţelor.
Geografia în genere era considerată ştiinţa de stat, ţinând cont de importanţa ei în cadrul
unui stat-imperiu aşa de mare și întins precum acesta.
Tendinţa de totalizare și de sintetizare a dezvoltării ştiinţelor, de a le generaliza în
lucrări mari, de tip enciclopedic conturează și mai bine caracterul stiinței romane antice.
Punctul culminat în procesul de generalizare a ştiinţei a fost lucrarea enciclopedică „Istoria
naturală” (Istoria firească), scrisă de Plenius cel Bătrân, compusă din treizeci şi şapte de cărţi
care includ expunera aproximativă a zece discipline ştiinţifice, inclusiv şi istoria artelor .
În comparaţie cu Grecia antică, la romani popularizarea cunoştinţilor ştiinţifice e mai
intensă, mai largă şi se realiza în forme noi, fiind evidențiat Lucreţiu Crus (99 î.e.n.-55î.e.n.) –
filozof, eluminist, poet, autorul poemelor ştiinţifice „De rerum natura” („Despre ordinea
lucrărilor”), apreciat ca un om deosebit, care contopeşte într-un tot întreg cunoştiinţele
filozofice, etnice, estetice, scrise poetice, într-o limbă simplă, înţeleasă de masele populare,
spre a îndruma oamenii să-şi făurească o viaţă mai bună aici, pe pământ, fără frică de viaţa
de apoi.
În stiință, ca și în filozofie, romanii au împrumutat multe idei de la greci. Astfel,
Celsus, in lucrarea sa de medicină, a sintetizat realizarile artei medicale elenistice, pe care
înainte romanii o desconsideraseră. Astronomul Sosigemes din Egipt a facut calcule pentru
reforma calendarului roman înfaptuită de Caesar (așa-numitul calendar iulian). Dar,
concomitent cu aceasta, s-a dezvoltat si o știinta pur romană. Cel mai de seamaă
reprezentant al ei a fost Marcus Terentius Varro (116 – 28 i.e.n.), care a întocmit o
enciclopedie a știintelor si a scris studii vaste despre străvechile obiceiuri romane din viata
religioasa si de toate zilele, despre teatrul roman, despre limba latina, despre agronomie si
multe altele in afară de aceasta, Varro a mai fost cunoscut din satirele sale, in care a
ridiculizat moravurile contemporane.
Chiar și cu toată această imperfecțiune pe care știința și-o însușea pe vremea aceea,
imperfecțune care l-a dus pe Lucretius și pe mulți alții la o serie de greșeli, doctrina lui
materialistă despre natură si societate a fost o realizare imensă si a contribuit la succesul
luptei materialiste împotriva idealismului. Materialismul lui Lucretius a avut numeroși
partizani in antichitate, poemul lui Lucretius a servit ca armă împotriva bisericii.
Acesta a mai încercat sa dea o explicatie naturalist-stiintifica originii omului si
societatii, care, dupa parerea lui, se dezvolta fara amestecul zeilor. Dupa formarea
pamantului, arăta Lucretius, din umezeala și căldura au apărut plantele, apoi animalele,
dintre care multe au fost imperfecte si au dispărut treptat și, în sfarsit, la urma a apărut și
omul. La început, oamenii erau sălbatici asemenea fiarelor, dar treptat, datorită experienței
si observației, au invățat sa dobândească focul, să construiască locuințe, să lucreze
pământul. Oamenii au început să se unească în familii, apoi in societăți, în vedera unui
sprijin reciproc. Aceasta a permis dezvoltarea domeniilor ce cuprind aspecte precum limba,
stiințele, artele, meseriile, ideile de drept si de dreptate. Dar au aparut regii: oamenii mai
puternici au început să acapareze si să împartă pământul; au apărut proprietatea și setea de
bogăție, care duc la războaie și crime.

Bibliografie: referate.ro
Ik-ptz.ro