Titular curs dr.

Silvia CHICU
TEMA: REALITĂŢI SOCIALE
ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL AL XVII-lea
PLAN:
1. Cadrul demografic.
2. Structură socială.
 Repere bibliografice:
 Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ş., Teodor P., Istoria
României, Bucureşti, 1998.
 Brătescu Gh., Vechea concepţie ţărănească despre populaţie, În Faţetele
istoriei ( Existenţe. Identităţi. Dinamici.): omagiu academicianului
Şt.Ştefănescu, volum îngrijit de T.Teotioi, B.Murgescu, Ş.Solcan, Bucureşti,
2000, p. 29-36.
 Cernovodeanu P., Cavalerii apocalipsului (Calamităţile naturale în trecutul
românesc), Bucureşti, 1997
 Cocîrlă P., Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca medievală (Sec. XV-
XVIII), Chişinău, 1991
 Eremia I., Istoria Românilor (Epoca medievală), Chişinău, 2003
 Gonţa Al., Satul în Moldova medievală. Instituţiile, Bucureşti, 1986.
 Ştefănescu Şt., Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, 1984.
 Ştefănescu Şt., Mioc D., Ţărănimea din Ţara Românească şi Moldova în
secolul al XVII-lea,// Revista de istorie, nr.12, 1979.
 Ţighiliu I., Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova.
Secolele XV-XVII, Bucureşti, 1997
 Vlad M., Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova (secolele XV-
XVIII, Bucureşti, 1973.
 ASTĂZI LA LECŢIE:
 Vom analiza fenomenele şi procesele ce au
avut un impact direct asupra dinamicii
populaţiei;
 Vom estima numărul populaţiei, depistînd
cauzele mişcării populaţiei;
 Vom stabili care era structura socială;
 Vom determina locul şi rolul categoriilor sociale
pe scara ierarhică în cadrul grupurilor
profesionale, de vîrstă şi de sex.
 I. CADRUL DEMOGRAFIC
Demografia este o DIMENSIUNE A ISTORIEI. Structurile
socio-economice, evoluţia civilizaţiei şi a culturii pot fi înţelese
doar din perspectiva f a c t o r u l u i u m a n, densităţii
şi răspîndirii lui.
Izvoarele istorice surprind bogăţia ţărilor române în
contrast cu raritatea aşezărilor şi slaba densitate a populaţiei.

În general, secolul al XVII-lea cunoaşte o situaţie

demografică precară, consecinţă a diverşilor factori.
Dinamica populaţiei este în legătură cu frămîntările
cauzate de:
 evenimentele politice;
 evenimentele militare;
 calamităţile naturale şi factorilor adiacenţi acestora.
 Războaiele
(5 de
durată,
Foamete 40 ani) Inundaţii
(26 ani) 41 ani

Epidemii Factori ce au
determinat Grindină
(5 ori, dinamica (7 ani)
20 ani) populaţiei

„Era
Secetă
glaciară” Invazii de (19 ani)
(30 ani) lăcuste,
cărăbuşi,
şoareci
(22 ani)
 Atitudinea fatalistă a românilor
faţă de calamităţi:
 Toate calamităţile erau considerate
pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcate,
şi aveau scopul de a-i izbăvi de acestea pe
oameni.
 Totodată, în mentalitatea colectivă se
considera că calamităţile ar proveni
din bunătatea lui Dumnezeu şi au rolul de
a stăvili sporul primejdios al populaţiei.
 Preocupări pentru sporirea
numărului populaţiei:
 Ţăranul român avea o satisfacţie să-şi vadă casa plină
de copii, în deosebi de băieţi. În mentalitatea ţăranilor venirea
pe lume a unui băiat sănătos era considerat un semn de
solicitudine din partea lui Dumnezeu.
 Domnia era interesată în sporirea numărului populaţiei
prin: repopularea ţării şi acorda boierilor şi mănăstirilor dreptul
de a aduce din ţări străine oameni, scutindu-i de plata
impozitelor, cel mai frecvent pentru o perioadă de 4 ani.
 Sultanul nu a promovat o politică în ce priveşte
exterminarea populaţiei româneşti, deoarece era interesată să
obţină din ţările române mai multe venituri care erau
determinate de situaţia demografică. Scrisoarea sultanului
Selim II către hanul Crimeii datată cu anul 1574 ne dezvăluie
interesul Porţii : „ … dorinţa noastră cea mai mare este ca
vilaietul Bogdan să fie l o c u i t şi p r o s p e r”.
 Factorii ce au
influenţat
sporirea
numărului
populaţiei

Colonizările
(“ruşii şi ungurii
Natalitatea întotdeauna au fost
ţărani boiereşti” D.
Cantemir)
 FENOMENELE CAUZATE DE
DINAMICA POPULAŢIEI:
 „Roirea” satelor - permutarea unei părţi a
locuitorilor în vecinătatea localităţii de bază.
Determinată de 2 cauze: economică (înfometare) şi psihologice (înrăirea
oamenilor).

 “Spargerea” satelor – părăsirea localităţii

de către toţi locuitorii, determinată de
fiscalitatea excesivă (pămîntul era confiscat de Domnie).
 Crearea sloboziilor – aşezarea doritorilor
pe pămînturi nepopulate, obţinînd un regim
fiscal preferenţial (scutiţi de plata impozitelor , cel mai frecvent
pentru o perioadă de 4 ani).
 Conglomeraţii demografice:
 Satele de vale sau platou, localizarea fiind
determinată de sursa de apă şi configuraţia
terenului.
SATELE formate din 15-20-50 gospodării.
 Oraşele “cu aspect de sate”, deoarece:
1. Lipseau zidurile de incintă; (“ce putea intra şi ieşi peste tot”)
2. Arhitectura şi materialele de construcţie creau o imagine
rurală; (case cu un nivel, din nuiele împletite şi pămînt);
3. Localitatea se extindea pe orizontală (raportul dintre spaţiul
construit şi cel liber era în favoarea celui liber).
ORAŞELE formate din 200-500 familii.
 PERIOADĂ PRESTATISTICĂ,
deoarece:
 Domnia nu a organizat recensăminte;
 Exista o puternică opoziţie faţă de
evidenţa populaţiei:
1. Boierii ascundeau numărul real al ţăranilor pentru a
nu plăti impozite;
2. Ţăranii liberi se sustrăgeau numărărilor pentru a nu
plăti impozite;
3. Frica populaţiei de inventarieri şi evaluări cantitative.
Ritualul numărării era echivalent în mentalitate cu
cel al luării în stăpînire de către forţele malefice.
Estimări demografice în Ţările Române
la mijl. sec. al XVII-lea:

 Ţara Moldovei – 400 mii locuitori;

 Ţara Românească – 500 mii locuitori;
 Transilvania – 1 milion locuitori (sub raport etnic în
mare majoritate români).

Coeficientul utilizat pentru estimări:

 5 membri într-o familie;
 15-50 familii într-o localitate rurală, 200-500 familii
într-o localitate urbană;
 Numărul localităţilor poate fi determinat conform
izvoarelor documentare.
 Mişcări ale populaţiei:
 Deplasări temporare cauzate: păstoritul,
cărăuşia, negoţul, comenzi meşteşugăreşti,
serviciul militar, robia, evaziune fiscală,
eschivare de răspundere civilă sau penală;
(aşezarea în localităţi existente);

 Deplasări definitive cauzate: regimul fiscal

excesiv, persecuţia etnică şi confesională
(Transilvania), calamităţile naturale (aşezarea
în localităţi existente sau întemeierea unor noi).
 CONCLUZIE
Cu toate că, în Ţările Române în sec.
al XVII-lea, au acţionat diverşi factori care
au avut un impact negativ asupra
dinamicii populaţiei, măsurile
întreprinse de Domnie au
stabilizat situaţia şi au permis, o
evoluţie, deşi lentă, a societăţii.
 II. STRUCTURA SOCIALĂ

1. BOIERIMEA a constituit starea socială

dominantă a societăţii româneşti, reprezentînd
1 % (Franţa-2%, Polonia-10% cu titlu).
Izvoarele atestă:
 boieri mari
 boieri mici.
Diferenţierea se făcea în dependenţă de:
 Origine
 Dregătorie
 Mărimea averii.
DIFERENŢIEREA BOIERIMII CONFORM
ORIGINII

Veche
Rom.

Boie-
rime

Nouă Străin
Rom. ă
DIFERENŢIEREA BOIERIMII DUPĂ
DREGĂTORII

Dregă-
tori
centrali

Boieri

Dregă-
Slujitori
tori
(serv.
locali
militar)
DIFERENŢIEREA BOIERIMII CONFORM
MĂRIMII AVERII

Cu
propr.
mari
7-562;1900

Boie-
rime

Cu Cu
propr. propr.
medii mici
 Apartenenţa la marea boierime
(elita socială) era determinată de:

 Prezenţa proprietăţii funciare

(moştenită, primită donaţie, cumpărată);
 Deţinerea privilegiilor – statutul legal
de excepţie (în dependenţă de avere şi voinţa Domnului);
 Mentalitatea specifică în care se
reflecta concepţia boierimii despre
superioritatea şi independenţa ei.
Superioritatea marii boierimi era reprezentată în: blazoane, în
port, recunoscută în codurile de legi “obraze de cinste”,
“sudalma adresată unui boier mare este sudalmă mare”.
SISTEMUL DE PRIVILEGII
al marii boierimi:
AD
M
JUD
.
FIS
C
Suceviţa (jud. Suceava), biserica învierea Domnului, pridvor, Viaţa
Sf. loan cel Nou de la Suceava, scena: întâmpinarea moaştelor
sfântului de către voievodul Moldavei,
Alexandru cel Bun, soţia sa, Ana si curtenii
BOIERI
 BOIERIMEA MICĂ:
 Mazilii – boier mazilit din dregătorie, care plăteau dajdia
mazilească: individual şi redusă. (foşti nemeşi pînă la începutul
secolului al XVII-lea),
după E.Russev – categorie socială de stăpîni de pămînt;
după A.Gonţa – categorie privilegiată cu ocine mijlocii, fără dregătorii.

 Curtenii, slujitorii (călăraşi, hînsari,

dărăbani) – urmaşi ai boierilor mici, categorie de slujitori
domneşti obligaţi să presteze serviciul militar, primind pentru
aceasta de la Domn ocine cu drept de folosinţă şi alte privilegii.
 2. CLERUL a constituit categoria
cu prestigiu social deosebit:
 Înalţii prelaţi: mitropolitul şi episcopii
(1/3 – Ţara Moldovei, 1/2 – Ţara Românească ). Locul şi
rolul acestora în societate era deosebit. Dovadă: alături
de Domn, mitropolitul şi episcopii stăteau aşezaţi în jilţuri
la primirea solilor; clericii nu-şi scoteau comănacul şi nici
nu îngenuncheau cînd vorbeau Domnului.

 Călugării din mănăstiri. Pînă la mijlocul sec. al

XVII-lea s-au bucurat de privilegii fiscale (averea era
scutită de plata impozitelor, ţăranii erau puşi sub
ascultare). Clerul de la mănăstiri a avut dreptul de
judecată asupra feţelor bisericeşti, înafară de cazurile ce
prevedeau pedeapsa capitală.

 Preoţii de mir din sate şi oraşe. Ca şi alţi

locuitori achitau o serie de impozite în folosul statului, în
unele cazuri au existat scutiri de plată a impozitelor.
 3. ŢĂRĂNIMEA –
marea majoritate a populaţiei trăia în
comunităţi săteşti:
 membrii comunităţii săteşti aveau în stăpînire
devălmaşă pămîntul;

 membrii comunităţii săteşti erau solidari în

îndatoririle faţă de stat, iar în cazul comunităţilor
săteşti aservite şi faţă de stăpînul de pămînt;

 în fruntea membrilor comunităţii săteşti era o

conducere colectivă care asigura organizarea
colectivă a muncii, pentru crearea unui echilibru
între cultivarea pămîntului şi creşterea sedentară a
vitelor.
 Destrămarea structurilor comunităţii săteşti,
determinată de
dezvoltarea relaţiilor marfă-bani:
 Destrămarea din interior s-a petrecut prin:

1. transmiteri succesive de moşteniri şi hotărnicirea lor în cadrul

comunităţii, care va duce la stratificarea socială.
2. sărăcirea unei părţi a locuitorilor care ajung în stare de şerbie sau în
rîndul ţăranilor cu învoiala.

 Destrămarea din exterior s-a petrecut prin pătrunderea

masivă a elementelor străine pe pămînturi devălmaşe, prin:

1. înfrăţiri, adică un membru al comunităţii „ înfrăţea” pe partea sa de

pămînt cu ştirea altor consăteni o persoană străină, cel mai frecvent
boieri, lucru permis de legile nescrise ale comunităţii;
2. zălogiri, adică punerea condiţionată ca gaj a unor părţi de moşie din
satele devălmaşe în schimbul unor împrumuturi de bani. Creditorul
devenea membru al comunităţii;
3. donaţii ( în deosebi mănăstirilor).
 Destrămarea structurilor comunităţii
săteşti şi hotărniciile au avut
un impact asupra:
1. Structurii societăţii rurale (trecerea
ţăranilor dintr-un grup în altul);

2. Dezvoltării economice, repartizării

bunurilor materiale în societate (se producea
mai mult pentru piaţă);

3. Legislaţiei şi procesului judiciar

(cele mai multe pricini de judecată erau din cauza încălcării
hotarelor. Codurile de legi îi trata pe aceştea ca furi.) Pentru
fixarea şi respectarea hotarelor erau utilizate diferite metode:
bătaia, păruiala, jurămîntul cu brazda în cap.
Chinurile la Judecata de Apoi
a celui care sparge hatul
 Problema structurării ţărănimii a
prezentat un mare interes pentru mai mulţi
istorici: Panaitescu P.P., Corivan N., Cronţ
Gh., Mihordea V., Constantiniu Fl.,
Ştefănescu Şt., Dogaru M., Gonţa Al.,
Sovetov P. etc.
Sintetizînd şi generalizînd studiile în
domeniu, se poate ajunge la concluzia, că
mutaţiile petrecute în cadrul comunităţii
săteşti au provocat schimbări şi în structura
ţărănimii. Populaţia rurală nu reprezenta o
categorie omogenă.
Cum a fost structurată ţărănimea?
 DIFERENŢIEREA ŢĂRĂNIMII DUPĂ
GRADUL DE LIBERTATE PERSONALĂ

ŢĂRĂNIME

ASERVITĂ
LIBERĂ (vecinii/rumânii,
posluşnicii, colibaşii)

lăturaşi, ţărani
răzeşi, moşneni,
cu învoiala
 DIFERENŢIEREA ŢĂRĂNIMII DUPĂ
MODUL DE STĂPÎNIRE A PĂMÎNTULUI

ŢĂRĂNIME

proprietari de loturi
aveau pămîntul doar
de pămînt
în folosinţă
( răzeşi, moşneni)

lăturaşi, ţărani cu
vecinii, rumânii,
învoiala
posluşnicii, colibaşii
 Ţăranul liber (răzeş, moşnean)
 Discuţia în jurul problemei clasării ţăranilor liberi în rîndul
boierilor sau ţăranilor, rămîne în continuare deschisă. Este necesar de a
determina criteriile de apreciere. Dacă în rîndul istoricilor va fi acceptat ca
unic criteriu de apartenenţă la starea boierească – proprietatea unei ocini,
indiferent de origine şi mărime, atunci întrebarea va fi rezolvată. La etapa
actuală de cercetare consider că micii proprietari ce trăiau în devălmăşie
erau: ŢĂRANI LIBERI.

 locuia pe pămîntul ţârii, proprietar al căruia era, din punct de

vedere juridic, Domnul, fiind supus jurisdicţiei domneşti.

 trăia încă în devălmăşie, păstrîndu-şi organizarea comunitară.

Satele de moşneni şi răzeşi erau răspîndite mai ales în regiunea
subcarpatică. Aceste sate şi-au păstrat libertatea, datorită lipsei de interes a
marilor stăpînitori în zona de munte etc.

 numărul
Deşi nu se pot efectua calcule sigure, se poate estima că
ţăranilor liberi nu a scăzut sub o treime din numărul total
al ţăranilor.
 Ţăranii aserviţi:
Ţăranii aserviţi alcătuiau un alt grup al ţărănimii, trăiau în sate
aservite în întregime, sau conveţuiind în sate mixte cu ţărani liberi sau cu
lăturaşii / ţărani cu învoiala. După gradul de dependenţă personală faţă
de stăpîn, ţăranii aserviţi formau mai multe grupuri:

 Vecinii sau rumânii formau majoritatea ţărănimii aservite.

Numărul acestora creşte în sec. XVII datorită: autovînzărilor, confiscării;
cotropirilor. Aservirea, reprezentînd:
1. lipsa dreptului de strămutare pe alte moşii,
2. dependenţa personală faţă de stăpîn;
3. lipsa proprietăţii funciare. Ţăranii aveau pămînt în folosinţă personală
pentru care plăteau.
 Posluşnicii erau ţăranii dependenţi care beneficiau de scutiri de dări
către domnie, DAR erau întotdeauna la dispoziţia stăpînului. Posluşnicii
locuiau în apropierea curţii stăpînului şi practicau: meşteşuguri;
îndeletniciri; argaţi; rareori munci agricole.
 Colibaşii formau o categorie asemănătoare cu cea a posluşnicilor.
Ei erau obligaţi la munci agricole în schimbul unor scutiri către stat.
Colibaşii proveneau din rîndul ţărănimii complet sărăcite.
 Lăturaşii sau ţăranii cu învoiala
 erau ţăranii liberi, dar fără moşie.
 trăiau pe pămînt străin în anumite condiţii stabilite pe bază
de învoială. Aşezarea pe moşie şi cultivarea pămîntului se făcea doar cu
permisiunea stăpînului de pămînt.

Aceştea formau o categorie de mijloc între ţăranii liberi şi cei aserviţi.

Ţăranii cu învoiala au apărut în a II-a jum. a sec. al XVI-lea şi proveneau din
rîndul:
1. Răzeşilor/moşnenilor care îşi vînduse partea lor de moşie, fără să se vîndă
ca persoane.
2. Rumânilor eliberaţi doar „cu capul” fără delniţă ( răscumpărare, iertarea de
către stăpîn, fuga şi aşezarea pe altă moşie; reîntoarcerea din robie)
3. Coloniştilor străini sau din ţară aşezaţi în slobozii care purtau nume de
lăturaşi, lăturoi, venetici.

 În secolul al XVII-lea numărul ţăranilor cu învoiala a fost în continuă

creştere. Ne existînd statistici nu se cunoaşte numărul sigur al acestora, dar
s-a estimat că la sfîrşitul sec. al XVII-lea lăturaşii/ţăranii cu învoiala
întreceau numărul rumânilor.
 OBLIGAŢIILE FISCALE ALE
ŢĂRANILOR:
1. Ţăranul liber era supus fiscalităţii în faţa domniei,
constituind baza fiscală a statului, dar nu principala
forţă militară a statului ca în epoca anterioară;

2. Ţăranii aserviţi erau supuşi fiscalităţii

stăpînului şi Domnului. Din orice produse se achita
o cotă parte. Obligaţia în muncă – LUCRU (muncă agricolă,
cărăuşie, drumuri, iazuri);

3. Lăturaşii sau oamenilor cu învoiala erau supuşi

fiscalităţii stăpînului şi Domnului: pentru
cultivarea pămîntului se plătea în produse, iar pentru
şederea pe moşie se presta un număr anumit de zile-
muncă – CLACA (muncă agricolă, un anumit număr de zile
primăvara/toamna).
 Apartenenţa la ţărănime era
determinată de:
 Prezenţa proprietăţii mici sau lipsa ei;

 Obligaţii fiscale mari (faţă de Domn sau şi faţă de stăpîn) şi

măsuri drastice în caz de evaziune fiscală;

 Mentalitatea specifică în care se reflecta opinia

precum că ţărănimea reprezintă “prostimea”.
Inferioritatea ţărănimii era exprimată prin: clasarea în
codurile de legi ca “oameni mici şi proşti”. În materie
de pedepse exista o diferenţiate ( Ex.: pedeapsa capitală:
boier – decapitare, ţăran - spînzurare), port.
 Populaţia oraşelor româneşti (10%).

 Meşteşugarii,
 Negustorii,
 Reprezentanţi ai altor categorii: oşteni,
mişei (infirmii şi cerşetorii grupaţi în mahalale
ce le purtau numele, primeau ajutoare) etc.

Din punct de vedere juridic, orăşenii erau

oameni liberi, supuşi doar Domnului.
Orăşenii erau obligaţi fiscal în faţa statului:
în natură, muncă şi bani.
 MEŞTEŞUGARII
au fost componenta de bază a societăţii urbane. Despre
numărul mare al lor ne dovedesc izvoarele istorice
care atestă diferite profesii,
precum şi denumirile străzilor sau cartierelor.

MEŞTEŞUGARI

FUNCŢIONARI simbriaşi,
PATRONI
ADMINISTRATIVI salariaţi
 Chinurile cizmarului şi
croitorului la Judecata de Apoi
 NEGUSTORII
Cu toate că Dimitrie Cantemir considera că datorită orgoliului
şi leneviei moldovenilor, negustoria este considerată
ocupaţie ruşinoasă, izvoarele atestă şi existenţa acestora

Negustori

Autohtoni Străini
(comercializau grîu) (greci, armeni, turci, evrei)
TURCI
EVREI
Calici, mişei
 ROBII reprezentau categoria cea mai asuprită a
populaţiei româneşti şi în secolul al XVII-lea

 Proprietarul laic şi cel bisericesc avea dreptul asupra

persoanei acestuia. Robii puteau fi: dăruiţi, vînduţi,
transmişi prin moştenire sau zestre, împărţiţi între 2
stăpîni, dacă părinţii au aparţinut diferitor stăpîni.
 Sursele robiei erau: moştenirea statutului de rob de la
părinţi; asumarea statutului de rob a persoanei libere
care se căsătoreşte cu rob; cumpărarea ţiganilor din
ţările vecine; capturarea prizonierilor tătari.
 Robii se ocupau cu “ferăria şi zlătăria” , lăutari,
măscărici (“trîndăvia şi furtişagul” după D/C), rar cu
agricultura, creşterea vitelor, unele meşteşuguri.
 Au fost atestate cazuri de fugă a robilor de pe moşii.
Uneori robii au fost scoşi „ din ţigănie”.
 În Transilvania
românii au fost o naţiune tolerată:
 Mari nobili de origine română, maghiarizaţi;

 Mici nobili – înnobilaţi dintre libertini;

 Libertinii – persoane eliberate de iobăgie, cu

acordarea dreptului de strămutare, dar supuşi militar;

 Clerul ortodox – asimilat de ţărănimea aservită.

După mai multe plîngeri li se acordă dreptul de
strămutare;

 Iobagii – ţărani aserviţi.

 DIVIZAREA SOCIETĂŢII ÎN
DEPENDENŢĂ DE VÎRSTĂ
În funcţie de vîrstă
„Cartea
românească de
învăţătură”, distingea
cinci grupuri sociale:
1. „coconi”, pînă la 7 ani;
2. „tinerii”, pînă la 12 ani
(fete), 14 ani (băieţii);
3. „mici”, pînă la vîrsta de 25
ani;
4. „mari”, între 25 şi 50 de ani
5. „bătrîni” între 50 şi 70 de
ani.
În funcţie de vîrstă
„Îndreptarea legii”,
distingea următoarele grupuri
sociale:
1. “Cocon”, pînă la 4 ani;
2. “Copil”, pînă la 12 ani (fete), 14
ani (băieţi);
3. “Cătărîg” pînă la 22 ani;
4. “June” pînă la 42 ani;
5. “Bărbat” pînă la 56 ani;
6. “Bătrîn” pînă la 69 ani;
7. “Matur” pînă la 80 ani;
8. Neputinţă, durere şi boală.
 DIVIZAREA SOCIETĂŢII ÎN
DEPENDENŢĂ DE SEX:
 BĂRBAŢI. Bărbatul se bucura de toate drepturile inclusiv asupra
persoanei soţiei şi a copiilor. Codul de legi şi învăţăturile religioase
consfinţeau ierarhia în familie, dar şi violenţa. Soţul prin lege era
îndreptăţit să supună violenţei fizice soţia. Capitolul “Cînd şi în ce chip
poate bărbatul să-şi bată muierea” este o dovadă în acest sens.

 MUIERI
1. Conform legislaţiei medievale femeile erau considerate “neputincioase şi
proaste”, adică mai puţin capabile de a-şi administra bunurile, din aceste
motive soţul îi administra zestrea.
2. În cazul femeilor adulte se făcea o distincţie clară între cele morale
(căsătorite ori văduve), şi cele imorale. Cele cinstite erau apărate prin legi,
de răpitori, violatori, care pentru faptele lor erau pedepsiţi cu moartea, pe
cînd cele imorale nu.
3. Femeia căsătorită era obligată să-şi asculte şi să-şi urmeze soţul
pretutindeni, acceptînd să fie tratată cu violenţă de acesta. În schimbul
fidelităţii soţul trebuia să-i apere bunul nume (cinstea), viaţa şi să o asigure
material.
4. O schimbare majoră în viaţa unei femei apărea în momentul în care îi
murea soţul. Ea îşi recăpăta drepturile asupra averii.
 CONCLUZIE
Din cele expuse observăm, că societatea românească şi
în sec. al XVII-lea era supusă ordinii ierarhice, fiind
structurată în mai multe categorii .
 Fiecare categorie socială era delimitată în plan politic,
economic şi mental.
 Modificările survenite în economie au determinat schimbări
şi în structura socială: trecerea boierilor în mazili, ţăranilor
liberi în lăturaşi etc.;
 Componente ale superiorităţii sau inferiorităţii sociale erau:
proprietatea, privilegiile, „numele cel bun”. Schimbările
economice şi de mentalitate vor înlocui „obrazul de cinste” al
boierilor cu banul.
 Într-o societate, precum cea din sec. XVII, bazată pe
inegalitate şi privilegii, moartea era singurul element
egalizator. În faţa ei, toţi sunt aduşi la noţiunea de bază cea
de om, care devine unificatoare şi care-l pune singura dată
pe rob alături de Domn.