MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ŞTIINŢE SOCIALE
SPECIALIZAREA: DREPT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:ZI

CARACTERISTICILE ŞI
SPECIFICITATEA INFRACŢIUNII DE
ÎNŞELĂCIUNE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. AUGUSTIN LAZĂR

ABSOLVENT:

ALBA IULIA
2012
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT.......3

1.1 EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA
PATRIMONIULUI PRIN NORMELE DE DREPT PENAL.............................................3
1.2 ELEMENTE DE DREPT COMPARAT...........................................................6
CAPITOLUL 2. ANALIZA CONDIŢIILOR PREEXISTENTE ŞI A
CONŢINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE.........8
2.1 CONŢINUTUL LEGAL AL
INFRACŢIUNII..................................................8
2.2 CONDIŢII PREEXISTENTE............................................................................9
2.2.1 Obiectul infracțiunii...................................................................................10
2.2.2 Subiecul infracțiunii...................................................................................15
2.2.3 Locul și timpul săvârșirii infracțiunii.........................................................20
2.3 CONŢINUTUL CONSTITUTIV....................................................................21
2.3.1 Latura obiectivă..........................................................................................21
2.3.2 Latura subiectivă........................................................................................31
CAPITOLUL 3. INȘELĂCIUNEA ÎN CONVENȚII.......................................35
3.1. ÎNȘELĂCIUNEA PRIN CECURI.................................................................42
3.2. FORMA AGRAVATĂ...................................................................................47
CAPITOLUL 4. ALTE ASPECTE REFERITOARE LA INFRACŢIUNEA
DE ÎNŞELACIUNE.........................................................................................................51
4.1 ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACTIUNEA DE
ÎNȘELĂCIUNE ȘI ALTE INFRACȚIUNI.......................................................................47
4.2 ELEMENTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE
ÎNŞELĂCIUNE.................................................................................................................51
4.2.1 Cauze şi condiţii care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune..........................................................................................................................59
4.2.2 Căi şi mijloace de combatere şi prevenire a infracţiunilor contra
patrimoniului, precum şi importanţa acestora....................................................................63
CONCLUZII........................................................................................................69

2
 BIBLIOGRAFIE..................................................................................................70

CAPITOLUL I
REFERINŢE ISTORICE ŞI DE DREPT COMPARAT

1.1 EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA

PATRIMONIULUI PRIN NORME DE DREPT PENAL

Din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale, legislaţiile penale au încriminat

şi sancţionat sever infracţiunile săvârşite împotriva proprietăţii particulare, deosebirile
datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii unei societăţi sau alteia.
Normele penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au încriminat, însă, niciodată
faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruţare munca celor exploataţi.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria şi jaful. Mai
puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul
de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.
În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate
faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Furturile mărunte se pedepseau cu
biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moarte (tes furtileus). Dacă furtul era
grav, această pedeapsă se aplica de la primul.
Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor.
Sistemele de drept penal moderne deşi au eliminat unele din exagerările
anterioare, au menţinut totuşi un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate
infracţională îndreptate împotriva patrimoniului.
În acelaşi timp au extins cadrul incriminator şi la alte fapte specifice relaţiilor
economice din societatea modernă.
În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la
aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învăţături” din 1646)
şi Matei Basarab (“Îndreptarea legii”, din 1652), Codicele penale ale lui Alexandru
Sturza în Moldova (1862) şi ale lui Barbu Ştirbei (1850) în Muntenia, conţineau dispoziţii
cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

3
 Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul penal francez,
cuprindea în capitolul referitor la “Crime şi delicte contra proprietăţii”, numeroase
incriminări inspirate din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea
patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
Codul penal român de la 1936 numit “Noul cod penal Carol II”, intrat în vigoare
la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat
“Crime şi delicte contra patrimoniului” (art. 524-573). Sistematizat în cinci capitole
astfel: Cap. I – Furtul; Cap. II – Tâlhăria şi pirateria; Cap. III – Delicte contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV – Strămutarea de hotare, desfiinţarea
semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţii; Cap. V – Jocuri de
noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul penal din 1936 a restrâns în
limitele sale fireşti toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcţie de
obiectul juridic.
În art. 553 din Codul penal “Carol al II- lea”, inclus în Titlul XIV – “Crime şi
delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII, era incriminată înşelăciunea prin cecuri ale
cărei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934
asupra cecului.
Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1964, cât şi sub imperiul
Codului de la 1936 au existat anumite infracţiuni contra patrimoniului care erau
prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în
Codul silvic, în Codul Marinei comerciale, ş.a.
În perioada anilor 1944-1989 sau produs unele schimbări importante, legislative,
în toate domeniile dreptului, dar mai ales în cel al dreptului penal, în conformitate cu
ideologia vremii, şi cu modul de a concepe existenţa proprietăţii. Astfel a fost adoptat
Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de “obştesc” şi aceea de
“avut obştesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului Penal din
1936 un nou capitol cu denumirea “Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia,
ulterior, i s-a adus modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor. Acest decret a
marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a
patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obştesc”.

4
 Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut şi nici nu puteau să facă altfel, decât
să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată a patrimoniului. De
aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracţiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV,
infracţiuni contra avutului public sau obştesc.
După 1989 , pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu
principiile constituţionale, cât şi cu realităţile de astăzi ale societăţii româneşti, s-au adus
numeroase modificări Codului penal. Cea mai importantă fiind realizată prin adoptarea
Legii nr. 140/1996 de modificare şi completare a Codului penal, prin care pe lângă alte
modificări substanţiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra
patrimoniului, s-a modificat şi completat art. 215 C. pen. cu alin. 4 şi 5. Astfel, s-a
modificat denumirea Titlului III din “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV
“Infracţiuni contra avutului obştesc”, a fost abrogat în întregime.

5
 1.2. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Toate legile moderne cuprind reglementări ample care aduc atingere proprietăţii,
consecinţă firească a importanţei pe care o au relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea
societăţii şi pentru stimularea interesului individului la progresul societăţii.
Cea mai recentă reglementare este aceea a Codului penal francez, întrat în vigoare
la 01 sept. 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrată “Crimelor şi delictelor asupra
bunurilor”. În capitolul III al acestei Cărţi este incriminată escrocheria şi alte infracţiuni
apropiate acesteia. Astfel, art. 313 – 1 prevede că escrocheria “este fapta săvârşită fie prin
folosirea unui nume fals sau a unei false calităţi, fie abuzând de o calitate adevărată, fie
prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a înşela o persoană fizică sau
morală şi de a determina în detrimentul său sau a unui terţ, să încredinţeze fonduri
băneşti, valori sau anumite bunuri, să presteze un serviciu sau să consimtă unul care
presupune obligaţii sau eliberări de obligaţii, pedeapsa fiind de cinci ani de închisoare şi
2500000 franci amendă”.
Pedeapsa este mai aspră (7 ani închisoare şi 5 milioane franci amendă) atunci
când este săvârşită de o persoană care are exerciţiul autorităţii publice, de o persoană care
apelează la public în vederea emiterii de titluri sau colectări de fonduri în scopul
întrajutorării umane şi sociale, în prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate
deosebită, boală, vârstă, infirmitate, deficienţă fizică ori psihică, sau stare de graviditate,
e aparentă sau cunoscută de autorul ei, sau e săvârşită în bandă organizată.
Codul penal german, adoptat la 15 mai 1971, cu modificările aduse până la 01 oct.
1989, reglementează, în capitole diferite, atacurilor contra proprietăţii.
Astfel, în cap. XXII sunt incriminate înşelăciunea simplă, înşelăciunea prin
computer, înşelăciunea prin acordarea subvenţiilor, înşelăciunea în acordarea creditului,
încălcarea încrederii şi altele.
Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în anul
1992, reglementează în Titlul XIII delicte contra proprietăţii. Printre incriminările
cuprinse în acest titlu figurează furtul sub toate formele lui (art. 500-506), înşelăciunea
(art. 528), infracţiuni contra dreptului de autor şi de proprietate industrială (art. 534).

6
 Codul penal italian, intrat în vigoare în 1930, reglementează în Titlul XIII
infracţiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra patrimoniului comise
prin violenţă asupra bunurilor şi persoanei (furt simplu şi agravat, răpire, sechestrare de
persoane în scopul obţinerii de avantaje materiale) şi fapte contra patrimoniului comise
prin fraudă (înşelăciunea, tăinuirea, însuşirea bunului găsit, camăta şi altele).
Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23 sept. 1982 cu modificările aduse
până la 03 iulie 1992, reglementează infracţiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub
denumirea de “Crime contra proprietăţii” – sunt incriminate fapte de furt simplu şi
calificat, abuz de încredere, înşelăciunea, şantajul, etc.
Actualul cod penal elveţian prevede în art. 146 al. 1 referitor la escrocherie că “cel
care, cu intenţia de a-şi procura sau de a procura unei terţe persoane o îmbogăţire ilegală,
va induce în eroare o persoană prin afirmaţii înşelătoare sau prin disimularea adevăratelor
fapte sau îl va încuraja în greşeala sa şi va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia
interesele sale pecuniare, sau ale unei terţe persoane cu privare de libertate pentru
maximum 5 ani, Aliniatul 2 prevede o pedeapsă mai gravă dacă autorul îşi face o meserie
din escrocherie, iar în al III-lea aliniat se stipulează că escrocheria comisă în dauna
rudelor sau persoanelor apropiate va fi urmărită doar la plângerea prealabilă.
De asemenea, Codul penal elveţian sancţionează înşelăciunea cu cartele bancare şi
cărţi de credit, escrocheria de la hotel-restaurant pedepsită la plângere prealabilă din
partea celui păgubit, precum şi infracţiunea de camătă.
Codul penal model american (în Ed. 1985) elaborat de Institutul america de drept
în vederea orientării legislaţiei penale a statelor americane, reglementează infracţiunile
contra proprietăţii în art. 220 şi următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a
proprietăţii prin incendiere (foc sau explozie); pătrunderea abuzivă într-o locuinţă în
scopuri criminale; fapte de furt cu violenţă, faptele de furt simplu, furtul de servicii,
folosirea neautorizată a unui vehicul, înşelăciunea şi contrafacerea, folosirea de cecuri
fără acoperire şi altele.

7
 CAPITOLUL II
ANALIZA CONDIŢIILOR PREEXISTENTE ŞI A
CONŢINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE
ÎNŞELĂCIUNE

2.1 CONŢINUTUL LEGAL AL INFRACŢIUNII

Infracţiunea de înşelăciune, ca atitudine de îndrumare în eroare a unei persoane

pentru obţinerea unui folos material prezintă un grad de pericol social ridicat, necesitând
o sancţiune penală. Prin săvârşirea acestei fapte se aduce atingere unui minim de bună-
credinţă şi încredere care este necesar pentru normală formare, desfăşurare şi dezvoltare a
relaţiilor sociale de ordin patrimonial. Deci, prin obiectul ei juridic infracţional de
înşelăciune, face parte din infracţiunile îndreptate contra patrimoniului şi este incriminată
în art. 215, Titlul III din Cod penal într-o variantă tip, două variante speciale şi două
agravante.
Potrivit articolului 215, al.1 Cod penal varianta tip constă în inducerea în eroare a
unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Prima variantă specială este incriminată în al. 3 al aceluiaşi articol şi presupune
inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării
unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau
executat contractul în condiţiile stipulate.
A doua variantă specială este incriminată în al. 4 introdus în art. 215 Cod penal
prin modificările aduse Codului penal de Legea nr. 140/1996 şi constă în emiterea unui
cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu
există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapte de a retrage, după emitere,
provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă
posesorului cecului.

8
 Prima variantă agravantă comună celei tip şi celor două variante speciale, este
reglementată de alin. 2 şi constă în înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase sau orice mijloace frauduloase.
Ultima variantă agravantă este reglementată de alin.5 şi se realizează atunci când
înşelăciunea a avut consecinţe deosebit de grave.
Reglementarea actuală a infracţiunii de înşelăciune este superioară celei anterioare
şi raţiunea incriminării acesteia este de a asigura încrederea şi buna credinţă în relaţiile cu
caracter patrimonial şi de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice.

2.2 CONDIŢII PREEXISTENTE

Pentru ca o faptă concretă să constituie infracţiune şi mai ales o anumită

infracţiune, se impune ca ea să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să
fie prevăzută de legea penală dar, şi ca toate condiţiile ce alcătuiesc, potrivit legii,
conţinutul legal, abstract al infracţiunii respective să se regăsească materializate în
trăsăturile concrete ale acestei fapte.

Condiţiile conţinutului infracţiunii se clasifică:

după factorii la care se referă se disting condiţii privitoare la actul de conduită, la
obiectul infracţiunii, la subiecţii acesteia, la locul şi timpul săvârşirii ei1;
după cum condiţiile conţinutului infracţiunii vizează substanţa activităţii
incriminate ca manifestare fizică şi psihică, ori se raportează la stări, situaţii, împrejurări,
etc. existente anterior săvârşirii infracţiunii, acestea se clasifică în condiţii intrinseci şi
condiţii extrinseci. Condiţiile extrinseci pot fi la rândul lor, în raport cu momentul
săvârşirii faptei, fie preexistente, concomitente sau subiective.

Este neîndoielnic că toate condiţiile pe care legiuitorul le prevede pentru existenţa

infracţiunii se referă la anumite date ale realităţii faţă de care nu poate fi concepută o
infracţiunii. Astfel, profesorul V. Dongoroz arată: “nu se poate concepe o infracţiune fără
o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracţiune fără un
1
C. Bulai – Drept penal – partea generală vol. I, Casa de editură şi pres “Şansa SRL” Bucureşti 1992.

9
interes sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit pentru săvârşirea faptelor care
constituie infracţiune; nu se poate concepe o infracţiune fără o persoană care să comită
(infractor) şi fără o altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată
în interesele sale; nu se poate concepe infracţiune fără un loc unde s-a comis şi un
moment în care a fost săvârşită. Toate aceste date sau entităţi sunt preexistente
infracţiunii2”.

2.2.1 OBIECTUL INFRACŢIUNII

Este cunoscut că obiectul infracţiunii este unul din premisele de bază ale
existenţei unei infracţiuni. Vorbind de obiectul infracţiunii ne referim, în primul rând, la
obiectul juridic al acestuia, obiect periclitat prin anumite fapte, considerente, din această
cauză, ca fapte socialmente periculoase, fapte pe care legea penală le incriminează şi
sancţionează.

Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracţiunii de înşelăciune este comun tuturor

infracţiunilor contra patrimoniului şi este constituit din relaţiile sociale a căror formare,
desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul
drepturilor reale privitoare la bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a menţine
poziţia fizică a bunurilor în cadrul patrimoniului.
Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase şi variate
dispoziţii cuprinse în legile extrapenale (civile, administrative). Însă, patrimoniul are
nevoie şi de apărarea complementară a legii penale, care prin acţiunea de prevenire
generală a dispoziţiilor sale creează condiţii favorabile formării, dezvoltării şi întăririi
relaţiilor sociale de ordin patrimonial în rândul colectivităţii.
În terminologia legii penale, noţiunea de “patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca şi
în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

2
V. Dongoroz – “Drept penal” Bucureşti 1939 p. 198-199.

10
pe care le are o persoană şi care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau
cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi îndatoririlor actuale şi viitoare ale unei persoane3.
Patrimoniul este un concept juridic care expiră care exprimă ansamblul de
drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de
bunuri care le cuprinde la un moment dat patrimoniul. Fie că-l privim ca o entitate strâns
legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, există obligatoriu la
orice subiect de drept. El nu se poate, niciodată, înstrăina, ci se transmite numai la
moartea subiectului. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunuri corporale şi
incorporale, bunuri consumabile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori
accesorii.
În dreptul penal noţiunea de “patrimoniu” în legătură cu infracţiunile care se pot
comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca
universalitate, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi apreciate de făptuitor prin
mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.
Infracţiunea nu ar putea fi niciodată îndreptată împotriva patrimoniului ca
universalitate de bunuri, pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de
numărul sau valoarea bunurilor componente nici o persoană nu poare fi lipsită de
patrimoniu, ci de cel mult de unul sau mai multe bunuri care compun patrimoniul său.
Mai corect ar fi ca infracţiunea de înşelăciune şi celelalte infracţiuni din Titlul III
Cod penal să fie denumite ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din
patrimoniul (patrimoniile) decât ca infracţiuni contra patrimoniului. Se poate susţine că
patrimoniul ca universalitate, fiind o noţiune abstractă, nici nu poate fi atins prin faptele
concrete ale unei persoane; infracţiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun
patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei
persoane. Pasivul patrimoniului, adică datoriile şi obligaţiile unei persoane nu prezintă,
de regulă, nici un interes pentru acei care săvârşesc fapte de încălcare a patrimoniului
chiar dacă pasivul face parte numai din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune.
Sub alt aspect, este de observat că incriminând faptele care aduc atingere
patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia
juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să

3
Prof. dr. doc. Tudor R. Popescu – Brăila, Drept Civil vol.I, Ed. Romcart S.A. Bucureşti, 1993, p. 38.

11
săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire au făcut
dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este
ţinută să facă dovada că avea calitate de proprietar sau de posesor sau de detentor legitim
al bunului care I-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii.
Legea penală a considerat, că pentru a ocroti patrimoniul şi drepturile legate de
acesta se impune, mai întâi, să fie apărate situaţiile existente, în sensul că acestea să fie
menţinute în starea în care se află până la intervenţia ilicită a făptuitorului întrucât orice
modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a
entităţii patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.
Prin urmare, obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune îl formează relaţiile
sociale de ordin patrimonial privind proprietatea, relaţiile care iau naştere şi se desfăşoară
pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi a încrederii ce-şi acordă reciproc,
relaţii ce trebuie apărate de norma penală.

Obiectul juridic special

Uneori, în cadrul aceluiaşi grup de infracţiuni, având acelaşi obiect generic,

procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică şi se diversifică în sensul că
fiecărei infracţiuni componentă a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie, ca
obiect juridic, o valoare socială juridică, care să fie componentă a valorii sociale
fundamentale, comună întregului grup. O asemenea valoare socială specifică,
subordonată valorii sociale ce constituie obiectul juridic generic şi aflată faţă de acesta
într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora, din infracţiunile
componente ale unor grupuri de infracţiuni, constituie obiectul juridic special al
infracţiunii, care poate fi simplu sau complex.
Trebuie menţionat că nu toate infracţiunile au, pe lângă un obiect generic şi unul
special, care să fie o formă particulară a obiectului generic, întregii grupe de infracţiuni
din care fac parte. Din această categorie fac parte şi infracţiunile contra patrimoniului,
care nu se deosebesc între ele sub raportul obiectului, ceea ce înseamnă că ele nu au
obiect juridic special, aceasta confundându-se cu obiectul juridic general4.
4
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu şi alţii – “Dreptul penal – partea generală”. Ed. Europa Nova Bucureşti
1997

12
 Astfel, putem spune că obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune, în
raport cu specificul desprins din conţinutul acesteia, îl formează ocrotirea acelor relaţii
sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică existenţa
unui minim de bun-credinţă, conducător pentru un minim corespunzător de încredere.
Buna-credinţă şi încrederea celor două părţi sunt necesare pentru formarea şi
desfăşurarea unor relaţii patrimoniale normale, ele constituind atribute pentru valoarea
socială a patrimoniului fără de care această valoare nu mai poate genera relaţii sociale
normale. Astfel, tocmai asigurarea acestor relaţii face obiectul ocrotirii, cuprins în
normele din art. 215 Cod penal. Pe baza acestor atribute care formează obiectul juridic
special al infracţiunii de înşelăciune, se face deosebire între infracţiunile săvârşite prin
sustragere sau cele comise prin fraudă. Totodată, se face distincţie între infracţiunile de
înşelăciune şi cea de abuz de încredere, în sensul că la înşelăciune încrederea este
obţinută prin amăgire, în timp ce la infracţiunea de abuz de încredere se încalcă, prin
abuz, încrederea acordată5.
Infracţiunea de înşelăciune se diferenţiază şi de infracţiunea de trafic de influenţă
prin obiectul lor juridic: în primul caz fiind vizat exclusiv patrimoniul persoanei, iar în
celălalt fiind vizate relaţiile sociale de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În speţă, numitul C.N. a fost indus în eroare de inculpatul R..I. care spunându-i lui
C.N. că are un prieten şofer la Ambasada Italiei, i-a promis acestuia că în schimbul a 300
mărci germane îl va ajuta să obţină viză pentru Italia. Numitul C.N. a înmânat lui R. I. şi
lui D.N. prezentat ca şofer al Ambasadei, 20.000lei; 150 mărci germane şi 100 dolari
S.U.A..
Tribunalul Tulcea a condamnat pe cei doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii
de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 Cod penal. Împotriva sentinţei inculpaţii au
declarat apel, susţinând că fapta se încadrează în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de
art. 215 al. 2 Cod penal.
Curtea de apel a admis apelul şi a schimbat încadrarea juridică a faptei din
infracţiune de trafic de influenţă în infracţiune de înşelăciune, deoarece prima instanţă nu
a făcut o delimitare corectă între cele două infracţiuni în ceea ce priveşte obiectul lor

5
V. Dongoroz şi colaboratorii – “Explicaţii teoretice ale codului penal” vol. III p. 526.

13
juridic şi subiectul pasiv care a fost C.N. şi nu persoana juridică unde lucrează
funcţionarul6.

Obiectul material

Majoritatea infracţiunilor presupune, pe lângă obiectul juridic, fără de care nu

poate fi concepută nici o faptă, şi un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea
socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială, fizică, lucru sau
persoană, iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acţiune sau inacţiune
îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acelei entităţi materiale. Astfel, în cadrul
infracţiunii contra patrimoniului, valoarea socială ocrotită, patrimoniul, se exprimă în
bunuri concrete materiale asupra cărora poartă, în mod concret, toate faptele incriminate
ca infracţiuni patrimoniale.
Ca şi obiectul juridic al infracţiunii, obiectul juridic al infracţiunii, obiectul
material fiind preexistent, acţiunea sau inacţiunea, nu constituie un element ci o condiţie a
infracţiunii.
Infracţiunea de înşelăciune, ca orice infracţiune patrimonială, are ca obiect
material bunuri materiale mobile sau imobile sau înscrisuri cu valoare patrimoniale care
atestă drepturi, obligaţii sau acţiuni cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii
infracţiunii la dispoziţia, în detenţa sau posesia victimei şi asupra cărora poartă manevrele
frauduloase ale făptuitorului.
Obiectul material poate fi achiziţionat de persoana vătămată prin amăgire, sau
poate fi înstrăinat tot de ea prin amăgire (vândut, schimbat etc.). Bunul, obiectul material
poate fi remis făptuitorului sau primit de la acesta direct de către persoana amăgită sau de
către o altă persoană indicată de către cel înşelat.
Un aspect important privind obiectul material al infracţiunilor contra
patrimoniului este că sub această denumire se ascund două mari categorii de bunuri
susceptibile de a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu
diferitele forme de proprietate.

6
Curtea de Apel Constanţa, dec. pen nr. 129/1996.

14
 Delimitarea formelor de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este
consacrată chiar prin normele constituţionale care prevăd: “Proprietatea este publică sau
privată”7 ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de
proprietate şi de patrimoniu.
În ce priveşte precizarea bunurilor concrete care aparţin uneia sau celeilalte forme
de proprietate, normele constituţionale nu menţionează direct categoriile care formează
proprietatea privată ci numai cele care formează proprietatea publică. Cunoscând însă
aceste categorii de bunuri care aparţin proprietăţii private; în această categorie vor intra
toate bunurile care nu formează patrimoniul public.
Legiuitorul ar fi îndreptăţit să creeze un regim diferenţiat de ocrotire pentru
bunurile de proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse
aceste bunuri. Acestea s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la
incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient
organelor juridice de ocrotire a bunurilor a căror existenţă şi dezvoltare este interesată
întreaga societate printr-o individualizare mai severă a pedepsei. Astfel, obiectul material
al infracţiunii ar deveni şi un factor important în individualizarea pedepselor.
Pe de altă parte, obiectul material al infracţiunilor îndreptate contra patrimoniului,
deci şi cel al infracţiunii de înşelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături, Acestea
se referă la existenţa unui bun material sau corporal; în general trebuie să fie mobil,
excepţie făcând câteva infracţiuni (înşelăciunea, distrugerea) unde pot fi şi mobile, aceste
bunuri să aibă o valoare socială, economică sau de întrebuinţare, să se afle în posesia sau
în detenţia cuiva şi să aparţină proprietăţii private.

2.2.2 SUBIECTUL INFRACŢIUNII

Normele dreptului penal sunt adresate tuturor membrilor societăţii. Prin încălcarea
acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârşi o infracţiune; în egală măsură, toţi
membri societăţii fiind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea penală, prin vătămare
sau punerea acestora în pericol, orice persoană poate fi pusă în situaţia de a suporta

7
Constituţia României art. 135 al. 2.

15
consecinţele dăunătoare sau periculoase produse prin comiterea unei infracţiuni. Deci,
orice persoană poate fi implicată în mod activ sau pasiv, în săvârşirea infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii sunt aşadar persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fie
prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea
ei8. Subiecţii infracţiunii, atât cei activi, cât şi cei pasivi, având o existenţă obiectivă
anterioară săvârşirii faptei, constituie, ca şi obiectul juridic şi obiectul material, condiţii
preexistente comiterii infracţiunii.

Subiectul activ. Participaţia

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile

generale ale răspunderii penale şi care îndeplineşte în mod nemijlocit acţiunea de
inducere în eroare. Autor al infracţiunii de înşelăciune poate fi numai persoana care,
prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca mincinoase fapte adevărate,
induce în eroare o altă persoană în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust. Acesta nu este în nici un fel circumstanţiat de lege, organele judiciare
trebuie să distingă între actele care au avut rolul de a amăgi victima şi alte activităţi care
au ajutat la producerea unui asemenea efect, fără ca lor să li se datoreze nemijlocit
inducerea în eroare şi care ar constitui o complicitate.
În practica judiciară s-a hotărât că sunt subiecţi activi ai infracţiuni de înşelăciune
prevăzute de art. 215 al. 1-3 Cod penal, inculpatele V.F. şi D.N. care s-au întâlnit cu
părţile vătămate D.S. şi D.V., cărora le-au oferit spre vânzare câte un inel din metal
galben spunându-le că sunt din aur deşi le cumpăraseră cu 30.000 lei, ştiind că nu sunt
din aur9.
O anumită calitate a agentului şi a obiectului faptei poate schimba încadrarea
juridică. Dacă subiectul infracţiunii are o calitate anume (rudă apropiată, superior etc.) şi
dacă această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reţinută ca o
circumstanţă, după caz, atenuantă sau agravată.

8
C. Bulai,op. Cit. p. 148; C. Mitrache – “Drept penal român partea generală” Casa de editură şi presă Şansa
S.R.L. Bucureşti 1996.
9
Judecătoria Dr. Tr. Severin, sentinţa penală nr. 557/1999.

16
 Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de amăgire este
săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, fapta constituie infracţiunea de abuz în
serviciu.
În cazul infracţiunii de înşelăciune participaţia penală este posibilă în oricare
dintre formele sale. Când înşelăciunea a fost săvârşită prin acţiunea concretă a mai multor
persoane, acestea vor fi coautori, instigatori sau complici, deci subiecţi activi.
Orice alte acţiuni prin care nu se realizează nemijlocit acţiunea de inducerea în
eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, pot constitui acte de înlesnire sau de
ajutare, în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate şi nu de
coautorat10.
Pentru a se reţine coautorat la infracţiunea de înşelăciune este necesar ca organele
judiciare să constate că făptuitorii, intenţionat şi pe baza unei înţelegeri, au executat în
mod nemijlocit inducerea în eroare a unei persoane fizice sau juridice, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul
obţinerii unui folos material injust, pricinuind prin aceasta o pagubă. De aceea, s-a
apreciat corect că există coautorat la infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care
inculpaţii ce s-au înţeles, împreună, au indus în eroare pe magazioner, afirmând că este al
lor geamantanul unei alte persoane şi prin aceasta însuşindu-şi bunurile11.
De asemenea, există coautorat la infracţiunea de înşelăciune şi în cazul în care
mai multe persoane, în înţelegere, au lucrat pe şantiere diferite, dar la aceleaşi unităţi de
stat, au indus în eroare conducerea unităţii prin efectuarea de pontaje fictive, încasând
sume mari de bani, fără să fi prestat în realitate o muncă pentru această retribuţie12.
Există complicitate la infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori o persoană, cu
intenţie, ajută sau înlesneşte pe autor să efectueze inducerea în eroare, act specific acestei
infracţiuni sau îi permite valorificarea bunurilor provenite din infracţiune. De aceea, fapta
inculpaţilor care în înţelegere cu celălalt inculpat autor încheie contracte de muncă la
domiciliu fără ca aceştia să lucreze sau prestează lucrări sub nivelul sumelor trecute în
aceste acte constituie complicitate la infracţiunea de înşelăciune întrucât au ajutat pe
autor să inducă în eroare unitatea faţă de care se desfăceau produsele.
10
V. Papadopol, N. Popovici – “Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969-1975” Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 273, Speţa 5, Trib. Suprem, şed. Pen.,dec. nr. 5850/1970.
11
Trib. Suprem, secţ. pen., dec nr. 2068/1977 în C.D./1977, p. 283.
12
Trib. Suprem, secţ. pen.,dec. nr. 425/1980.

17
 De asemenea, fapta inculpaţilor care în înţelegere cu autorul au asigurat
desfacerea bunurilor obţinute prin acţiunea de inducere în eroare constituie complicitate
la infracţiunea de înşelăciune.
Deoarece acţiunea de inducere în eroare este foarte complexă şi diversă, în
practica juridică sunt multe cazuri când se face greu distincţie între coautorat şi
complicitate. De aceea, Tribunalul Suprem, cu ocazia rezolvării unei cauze concrete de
înşelăciune, a subliniat în cadrul hotărârii sale că autor sau coautor nu pot fi decât
persoanele care realizează în mod nemijlocit acţiunea de inducere în eroare a unei alte
persoane cu scopul obţinerii unui folos material. Orice alte acţiuni prin care se realizează
direct acţiunea de inducere (sau menţinere) în eroare constitui acte de complicitate şi nu
de coautorat13.
În practica juridică s-a mai statuat că acela ce procură adeverinţe fictive de
vechime în câmpul muncii unor persoane care, servindu-se de acestea, obţin pensii
superioare celor la care ar fi avut dreptul, este complice la infracţiunea de înşelăciune.
De asemenea, acela care furnizează unul din mijloacele frauduloase – spre
exemplu un act fals – de care autorul infracţiunii de înşelăciune s-a folosit pentru
inducerea în eroare a unităţii şi obţinerea unei sume de bani, este complice la această
infracţiune. El urmează a fi obligat în solidar cu autorul infracţiunii la plata
despăgubirilor civile – reprezentând întreaga sumă cu care unitatea a fost prejudiciată în
acest mod, chiar dacă nu a beneficiat de produsul infracţiunii.
Infracţiunea de înşelăciune poate fi comisă şi sub forma instigării, dar în practica
penală această formă a participaţiei se întâlneşte rar. Sancţiunea este cea prevăzută în art.
27 Cod penal cu trimitere la articolul 72 Cod penal pentru individualizare. Instigarea
necurmată de executare (art. 29 Cod penal) este posibilă şi este sancţionată şi ea în cazul
înşelăciunii.
Participaţia improprie este posibilă la infracţiunea de înşelăciune şi constituie
participaţia la tentativa de înşelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto şi
prono-expres, de a le falsifica făcându-le aparent câştigătoare şi a le vinde unor persoane,
care apoi le-au depus la diferite agenţii loto-pronosport în vederea încasării “premiilor”.

13
Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2225/1970, în R.R.D. nr. 1/1971 p. 142.

18
 Subiect pasiv

Pe lângă subiectul activ orice infracţiune are şi un subiect pasiv, acesta fiind
persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin
săvârşirea faptei penale, acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia
se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea
infracţiunii14.
Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică sa juridică
privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit prin săvârşirea infracţiunii.
La infracţiunea de înşelăciune se poate distinge în anumite situaţii un subiect
pasiv principal şi unul secundar.
De exemplu, dacă proprietarul unor bunuri mobile le încredinţează unei alte
persoane să le păstreze, în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în eroare
pe depozitar, spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar şi îl determină să i le
predea, vom avea un subiect activ principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu
a fost diminuat şi un subiect activ secundar victima subsidiară a amăgirii, în persoana
depozitarului dacă prin fapta de înşelăciune s-au produs pagube şi în patrimoniul său.
Deci, victima amăgirii este subiect pasiv secundar, în cazul când paguba s-a săvârşit şi
asupra sa, în total sau în parte. Deci, când o persoană a dispus în mod licit de un bun al
altei persoane, dar a fost cu această ocazie victima unei amăgiri, ea va fi subiect pasiv
secundar al infracţiunii; subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost
vătămat prin actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracţiunea de înşelăciune este
îndreptată împotriva patrimoniului şi nu contra persoanei.
Unele probleme s-au ridicat în practica judiciară în legătură cu subiectul pasiv al
infracţiunii de înşelăciune prin cecuri incriminată de art. 215 al. 4 Cod penal. Astfel,
având în vedere mecanismul de utilizare al cecului care permite transmiterea lui prin gir,
se pune problema dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la
plată, respectiv giratorul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credinţă. Deoarece
infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul
emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal este beneficiarul cecului emis de
14
A. Dincu, Drept penal - Partea generală, Univ. Bucureşti, Fac. De drept 1975, p. 124; C. Mitrache, op.
Cit.,p. 87.

19
trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a avut repercusiuni negative
şi asupra patrimoniului său.
O altă problemă a acestei variante a infracţiunii este dacă subiectul pasiv poate fi
banca în calitate de tras. Cum însă relaţiile sociale afectate prin emiterea cecului fără
acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) şi beneficiar (cel care primeşte cecul de la
trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acestui din urmă, banca nu poate fi subiect
pasiv al acestei infracţiuni. Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă
pentru trăgător, în sensul că efectuează plata pentru acesta din disponibilul său. Ea poate
fi totuşi subiect pasiv subsidiar (secundar), dacă fapta a avut consecinţe negative asupra
patrimoniului său.

2.2.3 LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII

Fiecare din aceşti factori externi, prin particularitatea pe care o prezintă, poate
constitui uneori un element esenţial sau un element circumstanţial în conţinutul
infracţiunii (exemplu: loc public, frontieră, etc.; sau timpul nopţii, timpul unei calamităţi,
timp de război, etc.). Chiar dacă atunci când locul sau timpul săvârşirii nu condiţionează
prin specificul său existenţa sau gravitatea infracţiunii, se poate totuşi ca în raport cu
natura anumitor infracţiuni timpul sau locul să imprime o caracterizare deosebită faptei
comise.
Existenţa infracţiunii de înşelăciune nu este condiţionată de locul sau timpul
săvârşirii ei. Totuşi, dacă locul sau timpul săvârşirii a fost în aşa fel ales, încât să
contribuie la realizarea infracţiunii, se va ţine seama de aceasta la evaluarea gradului
concret de pericol social al faptei şi deci la individualizarea pedepsei (de exemplu: în
timpul cât persoana amăgită se găsea arestată sau internată într-un spital, sau când
petrecea într-un local de noapte).
Locul infracţiunii se consideră de regulă acolo unde acţiunea de amăgire şi-a
produs efectul, adică înşelarea victimei şi paguba rezultată.

2.3 CONŢINUTUL CONSTITUTIV

20
 Conţinutul constitutiv este partea principală a conţinutului juridic al unei
infracţiuni, fiind alcătuit din ansamblul condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi la
latura subiectivă a acţiunii, deci, privitoare la actul de conduită pe care trebuie să-l
realizeze făptuitorul. Alături de condiţiile preexistente, o infracţiune este de neconceput
fără existenţa actului de conduită la unei persoane fizice privit sub ambele sale: obiectivă
şi subiectivă.

2.3.1 LATURA OBIECTIVĂ

Latura obiectivă ca parte componentă a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni

cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru
existenţa infracţiunii. La orice infracţiune, latura obiectivă are în structura sa, în mod
obligatoriu: elementul material, condiţii de timp, loc, mod şi împrejurări, acestea având
rol de cerinţe esenţiale sau elemente circumstanţiale ale infracţiunii, urmarea sau
rezultatul socialmente periculos şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea, inacţiunea şi
urmarea socialmente periculoasă.

Elementul material

Infracţiunea de înşelăciune realizată în forma ei simplă, chiar în momentul în care

sub acoperirea acţiunii de amăgire se obţine prin fraudă luarea unei dispoziţii de ordin
patrimonial, în mod firesc în structura acestei infracţiuni este exclusă existenţa unei
situaţii preexistente, adică a unui raport juridic care să fi precedat săvârşirea acţiunii de
amăgire şi care să constituie premisa acesteia. Deci, în conţinutul juridic la infracţiunii de
înşelăciune simplă (varianta tip) şi deci în structura ei, intră ca unic component conţinutul
constitutiv al infracţiunii, aşa cum este prevăzut în al. 1 al art. 215 Cod penal.
La toate variantele infracţiunii de înşelăciune elementul material constă dintr-o
acţiune frauduloasă de amăgire ori de inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. A prezentat
“ca adevărată o faptă mincinoasă” înseamnă a inventa, a face să se creadă ca fiind

21
existent ceva (o anumită stare, o situaţie, o întâmplare, un lucru, o persoană etc.) care în
realitate nu există.
Şi invers, a prezenta “ca mincinoasă o faptă adevărată” înseamnă a ascunde
adevărul, a disimula, a face să se creadă că nu există ceva care în realitate există.
Ambele moduri de inducere în eroare constituie amăgiri, alterări ale adevărului
prin care se provoacă în mintea altei persoane o falsă cunoaştere sau ignorare a realităţii15.
În practica juridică s-a statuat că săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune în formă
simplă acela care prin afirmaţii mincinoase, induce în eroare pe magazionerul C.F.R.,
reuşind astfel să-şi însuşească bunurile lăsate de altă persoană la magazia de bagaje 16; tot
astfel acela care a obţinut o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, faţă de persoana
vătămată că vine din partea fratelui acestuia, care-i solicită un împrumut17, sau acela care
promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche şi a altor bijuterii
luate de copil din casă, obţine astfel bunurile respective 18; sau medicul care pentru a vinde
un medicament cu un preţ superior celui real, îi atribuie calităţi curative pe care nu le
are19.
Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a
inspira încrederea victimei şi de a o induce în eroare, de a o amăgi sau să o menţină în
eroarea produsă anterior. Acţiunea de inducere în eroare ori menţinerea în eroare se poate
realiza prin orice mijloace, chiar abţinerea de a da o explicaţie poate fi un mijloc de
amăgire în raport cu anumite condiţii concrete. Pentru existenţa elementului obiectiv este
suficientă folosirea unuia dintre aceste moduri de amăgire, indiferent dacă subiectul pasiv
s-a lăsat mai greu sau mai uşor indus în eroare. Multe dintre aceste metode de amăgire
sunt la îndemâna făptuitorilor de rând, folosirea lor depinzând numai de abilitatea şi
experienţa escrocului, de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii, de gradul de credulitate
al victimelor etc. Deşi locul şi timpul săvârşirii infracţiunii sunt irelevante pentru
existenţa infracţiunii, totuşi interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârşirea infracţiunii
şi trebuie să se ţină cont de ele la individualizarea pedepsei, deoarece escrocul ştie să

15
V. Dongoroz şi colaboratorii; Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. III, p. 528-529.
16
Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2068/1977
17
Trib. Jud. Bistriţa Năsăud, dec. pen. nr. 478/1970, R.R.D. nr. 3/1071, p. 146.
18
Judec. Baia Mare, sent. Pen. nr. 1645/1986 în R.R.D. nr. 6/1989, p. 158.
19
Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. 879/1976, R.R.D. nr.5/1977, p. 61.

22
speculeze mai rafinat sau mai puţin rafinat orice posibilitate favorabilă pentru comiterea
infracţiunii.
Când înşelăciunea este săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase,
ori prin alte mijloace frauduloase se realizează conţinutul agravant al infracţiunii
prevăzute în art. 215 al 2 Cod penal.
Prin “mijloc fraudulos” trebuie înţeles acel mijloc care este veridic şi în mod
obişnuit inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar care în realitate este mincinos. În
categoria unor astfel de mijloace intră folosirea de nume sau calităţi mincinoase pe care şi
le dă făptuitorul precum şi folosirea de înscrisuri care pot fi sau nu false, sau crearea unor
împrejurări ce au făcut mai uşoară acţiunea de inducere sau menţinere în eroare a
victimei.
Prin “folosirea de nume sau calităţi mincinoase” se înţeleg procedeele folosite de
făptuitor care au aptitudinea de a creşte gradul de credibilitate al acţiunii infracţionale.
Ele au o anumită complexitate extrăgându-şi forţa nu din intensitatea sau abilitatea
făptuitorului, ci din însăşi natura lor.
Când mijlocul fraudulos folosit la comiterea infracţiunii constituie prin el însuşi o
infracţiune, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni între infracţiunea de
înşelăciune şi infracţiunea privind mijlocul fraudulos. Astfel, în situaţia comiterii
infracţiunii prin fals sau uz de fals, acestea nu se absorb în conţinutul înşelăciunii ci vor
constitui o pluralitate de infracţiuni (concurs real), sau în cazul infracţiunii de uzurpare de
calităţi oficiale prevăzută în art. 240 Cod penal; infracţiunea de exercitare fără drept a
unei profesii prevăzută în art. 281 Cod penal.
Astfel, săvârşeşte infracţiune de înşelăciune prevăzută de art. 215 al. 2 Cod penal
în concurs cu infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, acela care
realizează înşelăciunea prin folosirea unui înscris oficial ori semnătură privată cunoscând
că acest înscris este falssau aceia care întocmesc acte fictive, pe care să le trimită părţii
vătămate în aşa fel încât acestea să corespundă clauzelor cuprinse în contract şi să
încaseze suma contractuală pe nedrept.
De asemenea, practica judiciară a calificat înşelăciunea prin folosirea de calităţi
mincinoase în curs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, fapta unei persoane,
care dându-se drept ofiţer de poliţie a pătruns în domiciliul unei persoane, sub pretextul

23
executării unei percheziţii, şi ameninţând-o că îi va face dosar penal şi o va trimite în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, a determinat-o să-i remită unele bunuri.
Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe cerinţe
esenţiale privind: fie mijloacele de realizare a acţiunii care constituie acest element, fie
locul sau timpul realizării, fie natura sau anumite particularităţi ale obiectului material şi
altele toate de matură să imprime o notă specifică acţiunii sau inacţiunii care constitui
elementul material.
În cazul variantei speciale prevăzută de art. 215 al. 3 Cod penal numită şi
înşelăciunea în convenţii “ constituie înşelăciune şi inducerea şi menţinerea în eroare a
unei persoane”. Elementele constitutive ale infracţiunii în convenţii sunt realizate ori de
câte ori încheierea sau executarea unui contract s-a datorat inducerii ori menţinerii în
eroare a unei părţi de către cealaltă parte, astfel încât fără acea eroare cel înşelat n-ar fi
încheiat sau executat contractul. Astfel, pentru această variantă specială se prevede ca o
primă cerinţă esenţială condiţia ca inducerea în eroare să se producă “cu prilejul încheierii
sau executării unui contract”. Deşi textul nu precizează caracterul contractului, se înţelege
că el trebuie să privească avutul privat particular al celui indus în eroare, deci
angajamente de ordin patrimonial asumate pentru trecut, prezent şi viitor.
Prin expresia “cu prilejul încheierii” se înţelege intervalul care s-ar scurge de la
începerea tratativelor şi până la stabilirea acordului de voinţă; iar prin expresia “cu
prilejul executării” se înţelege tot intervalul în care obligaţiile contractuale se găsesc în
faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare.
Comite infracţiunea de înşelăciune în convenţii acele care cu prilejul plăţii
preţului unor bunuri cumpărate de la un cetăţean străin, remite acestuia un pachet în care
în locul unei părţi din suma datorată, introdusese simple foi de hârtie, de asemenea, cel
care dându-se drept dentist sau tehnician dentar s-a angajat să facă unele lucrări pe care
nu le-a mai efectuat, deşi a încasat costul lor, constituie o infracţiune de înşelăciune în
convenţie faptul de a prezenta părţii vătămate acte false din care să rezulte că inculpatul
deţine 300 tone de fier vechi, pentru a determina partea vătămată să încheie un contract
pentru achiziţionarea acestora şi încasează costul celor 300 tone stabilite prin contract.
Nu va constitui infracţiune de înşelăciune o executare necorespunzătoare a unui
contract, chiar dacă acesta produce o pagubă contractantului. În general, neîndeplinirea

24
unor clauze contractuale poate constitui infracţiunea de înşelăciune numai dacă acestea au
un rol esenţial în încheierea sau executarea contractului (în sensul că în momentul fie al
încheierii, fie al stabilirii modalităţii de executare, au avut un rol cauzal). Deci, nu există
infracţiune dacă făptuitorul nu a întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a determina
încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de
voinţa lui.
O a doua cerinţă esenţială pentru latura obiectivă a acestei variante speciale este
ca inducerea în eroare să se fi produs în aşa fel încât fără acea eroare cel amăgit nu ar fi
încheiat sau nu ar fi executat contractul în condiţiile stipulate, adică amăgirea să fi fost
hotărâtoare pentru persoana înşelată.
Dacă, fără inducerea în eroare, contractul tot ar fi fost încheiat sau executat, nu va
exista infracţiunea de înşelăciune, chiar dacă una din părţi a constatat ulterior că va avea
de suferit prejudicii de pe urma acelui contract.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 al. 4 Cod penal,
acţiunea făptuitorului trebuie să constea în emiterea unui cec asupra unei instituţii de
credit sau unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară,
precum şi din retragerea, după emitere, a proviziei, în total sau în parte, ori a interzice
trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare.
Deoarece este vorba de noţiuni noi, neobişnuite în legislaţia penală, este necesară
o lămurire prealabilă a conţinutului termenilor folosiţi în acest aliniat. Este vorba de
termeni ca: cec, trăgător, tras, beneficiar şi disponibil.
Cecul este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin
unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terţe persoane (numită
beneficiar).
Deci, cecul pune în legătură în procesul formării sale, trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul.
Trasul este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană, “trăgător”, să
execute o obligaţie de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoane,
“beneficiar”, la împlinirea scadenţei şi locul ce sunt menţionate. Trasul este, prin urmare,
debitorul unei persoane (trăgător) de la care poate primi ordin să achite datoria către o
terţă persoană, la un anumit termen când se va prezenta beneficiarul.

25
 Trăgătorul în concret poate să ceară “trasului” (înainte de a se prezenta
beneficiarul să încaseze suma la expirarea termenului prevăzut în cambie) să nu execute
acest ordin spre a-l înşela pe beneficiar (creditor al trăgătorului).
Deci, acest instrument de plată, cecul, este creat de trăgător, care în baza unui
disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin
necondiţionat să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane sau
însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar
Pentru emiterea cecurilor, titularii acestora trebuie să dispună de conturi cu
acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit; de o valoare cel puţin egală cu
valoarea celui tras.
Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau prin
acordarea unui credit bancar.
Latura obiectivă a acestei variante nou incriminată în atr. 215 (prin Legea
140/1996) constă în acţiunea făptuitorului care se realizează prin emiterea unui cec,
respectiv prin predarea unui formular cec (eliberat de societatea bancară), către o
instituţie de credit sau unei persoane. Această acţiune trebuie să fie însoţită de inexistenţa
proviziei sau retragerea acesteia , în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea
trasului să plătească înainte de expirarea termenului de prezentare.
Prin “emiterea cecului” trebuie înţeles atât faptul de a completa cecul înmânarea
lui beneficiarului, cât şi înmânarea unui cec în alb (un instrument de plată care cuprinde
numai semnătura trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de legea
cecului). Pentru a nu se ridica problema ca beneficiarul cecului în alb să-l completeze cu
o sumă mai mare decât cea disponibilă în cont, de obicei se va adăuga clauza “înaintea
plăţii posesorul va completa cecul fără a depăşi…”20.
Cecul nu poate fi confundat cu libretul C.E.C., deoarece acesta nu este apt prin el
însuşi să servească la efectuarea de plăţi.
Emiterea unui cec este o operaţiune complexă, alcătuită din două faze:
completarea (redactarea) cecului pe formular;
predarea cecului către beneficiar.
Cecul se consideră emis numai dacă ambele faze au fost efectuate21.
20
A se vedea pct. 69 din Normele – cadru nr. 7/1994 ale B.N.R.
21
I. Turcu, Plata prin cec, Revista de drept comercial nr. 7-8/1996, p. 20.

26
 Cu privire la încadrarea juridică a faptei care constă în emiterea unui bilet la ordin
de către un comerciant fără ca acesta ca acesta să aibă disponibilul necesar în contul
bancar, se fac în continuare câteva precizări.
Sediul legal al reglementării biletului la ordin se află în textele art. 104-107 din
Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Biletul la ordin în literatura de specialitate a fost definit ca fiind un înscris prin
care o persoană denumită emitent sau subscriitor se obligă să plătească o sumă de bani la
scadenţă unei alte persoane denumite beneficiar , sau la ordinul acesteia22.
Pornind de la această definiţie doctrinară se conturează ideea că raportul juridic
implică existenţa doar a două părţi: emitentul - care reprezintă debitorul unui raport
juridic fundamental născut din încheierea unui anumit act juridic comercial, devenit acum
debitor, şi al raportului juridic originar apărut ca urmare a emiterii biletului la ordin -, şi
beneficiarul, - care este creditorul raportului juridic fundamental şi-n acelaşi timp al celui
originar.
Acest raport obligaţional născut din emiterea biletului la ordin exclude calitatea de
subiect avută de o terţă persoană, denumită “tras”, căreia, într-un raport juridic cambial
sau într-unul născut ca urmare a emiterii unui cec, să I se adreseze ordinul de plată al unei
sume băneşti la scadenţă şi care ar putea fi reprezentată de o societate bancară (la fel ca în
cazul cecului) sau de un comerciant (la fel ca în cazul cambiei).
Atâta vreme cât nu s-a indicat ca loc al plăţii banca unde-şi are deschis cont
emitentul, conduita beneficiarului biletului de ordin, în mod imperativ, poate să constea
doar în a prezenta înscrisul constatator al raportului obligaţional la sediul persoanei
emitente în vederea efectuării plăţii la momentul scadenţei.
Este greşită orientarea potrivit căreia fapta unui comerciant de a emite un bilet de
ordin fără să aibă disponibilul necesar în contul bancar, s-ar circumscrie în mod automat
sferei ilicitului penal, în ipoteza în care beneficiarul biletului de ordin se loveşte de
refuzul de plată al băncii prezentatoare.
Deci, simpla neonorare a plăţii pe bază de bilet de ordin, constituie o neexecutare
a obligaţiilor contractuale asumate, deci un litigiu comercial, atâta vreme cât nu s-a uzat

22
A se vedea Stanciu D. Cârpenaru, Drept comercial român, Editura AII, Bucureşti 1998, p. 513.

27
de manopere dolosive la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (aşa cum s-a arătat
simpla afirmaţie mincinoasă - “am bani în cont” - în
Condiţiile în care nu s-a uzat şi de alte manopere dolosive - stări de fapt sau
împrejurări care să o facă verosimilă, credibilă, nu constituie o inducere în eroare).
Practica organului de cercetare penală de începe urmărirea penală în acest caz
pentru săvârşirea infracţiunii de “înşelăciune în convenţii” prevăzută şi pedepsită de art.
215 alin. 2 şi 3 din Codul penal este greşită întrucât nu se poate vorbi despre existenţa
unor manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei comerciale.
Astfel, contractul de vânzare comercială, de pildă, se încheie în momentul
realizării acordului de voinţă, fiind şi aici aplicabil principiul consensualismului instituit
prin textul articolului 1295 din Codul penal civil, care guvernează încheierea actelor
juridice civile.
În speţă, numitul C.U.C. în calitate de administrator al unei societăţi comerciale a
cumpărat de furnizor o cantitate de 5040 sticle de ulei comestibil de floarea – soarelui în
valoare de 300640 lei, livrată pe bază de factură fiscală. Acest a emis un bilet de ordin,
spunându-i furnizorului că are bani în cont. Când furnizorul a introdus biletul la ordin de
plată la bancă, acesta l-a refuzat pe baza lipsei totale de disponibil.
Sesizate, organele de cercetare şi urmărire penală au început urmărirea penală faţă
de acesta pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 al. 1,2,3 şi 5 Cod penal,
iar parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C.U.C. în temeiul
art.10 al. 1, lit. b (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi a art. 11 pct. 1 lit. b, Cod
procedură penală, deoarece fapta comisă de acesta constituie un delict comercial, ce
atrage răspunderea pe cale civilă a celui în cauză.

Urmarea socialmente periculoasă

Urmarea sau rezultatul socialmente periculos este cea de a doua componentă a

laturii obiective a infracţiunii. Nu există o infracţiune care să nu producă un rezultat,
pentru că orice infracţiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi
pentru că, orice asemenea atingere se caracterizează într-o anumită urmare care, tocmai

28
datorită faptului că loveşte într-o valoare pe care legea o apără, este socialmente
periculoasă.
Pentru înregistrarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune trebuie că
acţiunea de amăgire prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată
crearea unei situaţii de fapt contrarie celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi
săvârşit acţiunea de amăgire (de inducere în eroare). Deci, urmarea imediată constă în
crearea unei situaţii care a produs o pagubă fie patrimoniului public, fie celui privat, deci
în actul patrimoniului efectuat sau omis de cel indus în eroare, act care nu ar fi fost
consimţit de el dacă ar fi cunoscut adevărul.
Prin pagubă se înţelege prejudiciul material efectiv şi cert cauzat unei persoane
fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant
în stabilirea pericolului social concret, cât şi în privinţa încadrării juridice a faptei. Dacă
prin acţiunea de introducere în eroare s-a produs o pagubă mai mare de 1000.000.000 lei
sau o tulburare deosebit de gravă a activităţii unui organ de stat, unei instituţii sau altei
persoane juridice sau fizice, fapta va realiza conţinutul agravant al înşelăciunii prevăzute
în art. 215 al. 5 Cod penal.
Practica judiciară este constantă în a aprecia că despăgubirile datorate ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, stabilite într-o sumă globală, trebuie să cuprindă atât pierderea
suferită de partea vătămată, cât şi beneficiul nerealizat. Dacă obiectul material al
înşelăciunii îl constituie o sumă de bani, beneficiul ce urmează a fi achitat unităţii
păgubite constă, în conformitate cu prevederile legii civile, în dobânda legală aferentă,
plătibilă pe toată perioada de la săvârşirea infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate.
Dacă obiectul material al infracţiunii îl constituie o sumă de bani încredinţată cu titlu de
avans spre decontare, inculpatul urmează să fie obligat atât la restituirea sumei
nedecontate, cât şi la plata majorărilor aferente pentru fiecare zi de întârziere.
În cazul în are inculpatul, folosindu-se de un buletin de identitate furat, a obţinut
de la o cooperativă – specializată însă în închirierea unor anumite categorii de bunuri –
câteva asemenea – lucruri pe care şi le-a însuşit, inculpatul va şi obligat să plătească
unităţii păgubite nu numai valoarea bunurilor însuşite, ci şi chiria zilnică datorată pentru
acele bunuri, calculată potrivit tarifelor existente. Tot pe linia evaluării corecte a
pagubelor pricinuite prin infracţiune trebuie reţinut că prejudiciul adus unităţii nu constă

29
în valoarea avansurilor primite şi decontate cu acte false, ci în folosul obţinut de inculpat,
reprezentat de diferenţa de preţ realizată prin mijloace frauduloase.

Legătura de cauzalitate

Un asemenea raport există în conţinutul oricărei infracţiuni, dar, cu toate acestea,

problema stabilirii acestuia prezintă importanţă practică. Numai în cazurile în care, pentru
existenţa infracţiunii, este necesar ca prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să se
producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare. Dacă în cazul
infracţiunilor formale, starea de pericol, fiind implicată de săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii, problema stabilizării legăturii de cazualitate nu se pune, în cazul infracţiunilor
materiale (de rezultat) existenţa raportului de cazualitate între acţiune sau inacţiune şi
rezultatul socialmente periculos, este o condiţie esenţială a existenţei laturii obiective a
infracţiunii.
Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) şi urmarea
imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa
infracţiunii este condiţionată de legătura de cazualitate dintre actul de conduită interzis şi
urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege23.
Înşelăciunea fiind o infracţiune de rezultat, pentru existenţa laturii sale obiective
trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea de amăgire şi
urmarea imediată (paguba produsă). Dacă situaţia patrimonial păgubitoare este produsă
datorită altei cauze decât acţiunea de inducere în eroare, ea nu constituie urmarea
imediată a acestei acţiuni, deoarece lipseşte legătura de cazualitate.
Putem concluziona că între elementele componente ale laturii obiective există o
legătură indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa uneia influenţând existenţa celorlalte, şi că
realizarea ei la infracţiunea de înşelăciune are loc numai atunci când în situaţia faptică
rezultă cumulativ toate aceste componente.

2.3.2 LATURA SUBIECTIVĂ

23
C. Mitrache, Drept penal român–partea generală,Casa de editură şi presă “Şansa S.R.L.” Bucureşti, 1997,
p.93

30
 Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin 1 Cod penal care defineşte conceptul de
infracţiune, rezultă că în conţinutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracţiune,
trebuie să coexiste, alături de latura obiectivă şi o latură subiectivă, a cărei componentă
esenţială şi indispensabilă este vinovăţia. Deci, în conţinutul constitutiv al fiecărei
infracţiuni, la elementul obiectiv al faptei se alătură ca componentă esenţială latura
subiectivă.
Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conştiinţei şi
voinţei sale, faţă de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie
infracţiune.
La majoritatea infracţiunilor elementul subiectiv are forma intenţiei, dar acesta
poate avea şi forma culpei, iar la infracţiunile care au variante agravante sau calificate,
poate îmbrăca şi forma preterintenţiei.

Atitudinea psihică cu care se săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune

În privinţa formei de vinovăţiei, care prezintă atitudinea psihică a persoanei care a

săvârşit o faptă, la infracţiunea de înşelăciune constă în intenţia directă, deoarece escrocul
îşi dă seama că acţiunea sa de inducere în eroare urmăreşte să provoace în mintea
persoanei amăgite o falsă cunoaştere a realităţii şi prevede că datorită acestei acţiuni cel
în cauză va lua o poziţie care va pricinui o pagubă. Textul de incriminare cere ca acţiunea
ce formează elementul material, să fie însoţită de cerinţa esenţială, potrivit căreia acesta
să se realizeze, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul, al unui folos material
injust”. Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenţiei caracterul calificat prin
scop.
Prin “folos material” se înţelege orice profit, avantajos, care poate fi evaluat în
bani şi care atunci când este realizat duce la creşterea sau consolidarea patrimoniului.
Folosul este injust atunci când cu privire la acesta nu există nici o îndreptăţire.
Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a infracţiunii de
înşelăciune. Nu comite deci infracţiunea de înşelăciune, cel care, cu ocazia unor relaţii

31
patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice afirmaţiile pe care le făcea cu privire
la existenţa sau inexistenţa unor bunuri.
Instanţele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de
înşelăciune atunci când persoana se pretinde înşelată, a avut cunoştinţă de neconcordanţa
dintre relatările făptuitorului şi realitate, aşa încât nu se poate reţine că datorită acestor
relatări a fost indusă în eroare şi a suferit un prejudiciu.
Conţinutul infracţiunii de înşelăciune nu va fi realizat, sub aspectul laturii
subiective, că profitul urmărit nu este de ordin material sau nu este injust.
Această condiţie nu priveşte şi varianta prevăzută de art. 215 al. 3; pentru
existenţa laturii subiective, în acest caz, este suficient să se săvârşească o acţiune de
inducere sau menţinere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract şi că
fără acea acţiune de amăgire contractul ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat.
În cazul art. 215 al. 4 Cod penal, forma de vinovăţie este tot intenţia directă,
legiuitorul prevăzând expres ca emiterea să se facă ”ştiind că pentru valorificare nu există
provizia sau acoperirea necesară”. Deci trăgătorul, cu ştiinţă, emite cecuri neacoperit,
retrage acoperirea, sau opreşte trasul să plătească înainte de expirarea termenului pentru
plată.
În privinţa înşelăciunii în convenţii, practica judiciară este constantă, în sensul că
neîndeplinirea pur şi simplu în termenul stipulat al obligaţiilor stabilite printr-o convenţie
nu poate constitui înşelăciune, atâta timp cât nu se constantă existenţa unor manopere
dolosive, întrebuinţate fie cu prilejul încheierii contractului, fie pe parcursul executării
lui.
Latura subiectivă a infracţiunii de înşelăciune fiind realizată prin intenţie directă
calificată prin scop, este indiferent ce gândeşte autorul cu privire la comportarea sa
ulterioară producerii rezultatului, care coincide cu momentul consumării infracţiunii24.

Existenţa mobilului şi scopului în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune

24
“Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care a obţinut o sumă de bani afirmând în mod mincinos
faţă de persoana vătămată, că vine din partea acestuia, care-i solicită un împrumut (împrejurarea că
făptuitorul intenţionează să restituie suma este irelevantă)”, Judec. Piteşti, sect. pen., dec. 3143/1987, în G.
Antoniu şi N. Valonciu în Practica Judiciară penală, vol. III, P. 133.

32
 Orice acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală este precedată şi
determinată de un plus interior – constând într-o necesitate, dorinţă, emoţie, sentiment
etc. care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Deci, pe lângă elementul subiectiv –
vinovăţia – în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite condiţii, cerinţe
esenţiale, care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se
săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment
(dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii
săvârşirii unei anumite fapte25. În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element
necesar pentru existenţa infracţiunii, cum este şi cazul infracţiunii de înşelăciune, dar
cunoaşterea lui de către organele judiciare prezintă importanţă pentru individualizarea
pedepsei.
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al
infracţiunii şi presupune reprezentarea faptei, de către autor. La unele infracţiuni, scopul
reprezintă o cerinţă esenţială a laturii subiective.
Astfel, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru realizarea laturii subiective este
nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, însoţită de o cerinţă esenţială:
acţiunea de amăgire să fie efectuată în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un
folos material injust. Din acest punct de vedere, înşelăciunea apare ca o infracţiune
săvârşită cu intenţie directă calificată prin scop (obţinerea unui folos material injust).
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în forma consumată nu este necesar ca scopul
urmărit să fi fost realizat, este suficient că el a existat. Prin acest scop se atribuie intenţiei
caracter calificat, o vinovăţie calificată.
În cazul variante prevăzute în art. 215 al. 3 Cod penal, cerinţa cu privire la scop
nu este necesară.
În cadrul acestei variante, latura subiectivă este realizată, fiind suficientă “ştiinţa
că se săvârşeşte o acţiune de inducere sau menţinere în eroare cu ocazia încheierii sau
executării unui contract şi că fără acea acţiune de amăgire contractul nu ar putea fi
încheiat sau socotit ca fiind executat”26.

25
C. Mitrache, op. Cit., p. 98.
26
V. Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, P. 531.

33
 CAPITOLUL 3 ÎNȘELĂCIUNEA ÎN CECURI

În alin.3 al art.215 Cod penal este prevăzută o formă specială a infracţiunii de

înşelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de “Înşelăciunea în convenţii”.
Potrivit textului, aceasta constă în: “inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane,
cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această
eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”.

Obiectul juridic special

34
 Potrivit conceptului său, infracţiunea de “înşelăciune în convenţii” este fapta
persoanei care cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, recurge la anumite
amăgiri faţă de partea contractantă, creându-i acesteia o reprezentare greşită a realităţii.
Acţiunea amăgitoare priveşte acele relaţii de ordin patrimonial care sunt legate de
raporturi juridice izvorâte din convenţii, raporturi care nu se pot forma şi executa în
condiţii convenabile şi fără o bună credinţă reciprocă şi deci fără un minim de încredere
necesar pe care fiecare parte trebuie să-l aibă faţă de cealaltă parte.
Dacă cu prilejul încheierii sau executării convenţiilor, părţile ar fi nevoite să ducă
până la extrem diligenţele şi investigaţiile lor, manifestând neâncredere una faţă de alta,
relaţiile patrimoniale ar deveni anevoioase şi foarte rare. De aceea, pentru a înlătura
neajunsurile unei astfel de stări, legea a încurajat părţile în direcţia încrederii reciproce,
dar totodată a luat măsuri ca încrederea pe care părţile şi-o acordă să nu fie prilej de
amăgire, incriminând în mod special înşelăciunea în convenţii.
În cadrul proprietăţii, diligenţa celor care încheie şi execută contracte este destul
de vigilentă; totuşi rămâne o margine pentru acel minim necesar de încredere, iar
nesocotirea acestuia prin recurgerea la amăgire capătă un caracter grav. Legea are
întotdeauna încredere în om, dar ea este necruţătoare faţă de aceia care care nesocotesc
prin faptele lor această încredere.

Obiectul material
Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune în convenţii poate fi orice bun
(mobil sau imobil), asupra căruia poartă obligaţia de “a da” (vânzare, schimb; locaţiune
de lucruri, gaj) sau “de a face” (locaţiune a lucrărilor, antrepriză de lucrări, transport).
Când convenţia priveşte executarea sau un început de executare din partea unuia
dintre contractanţi chiar în momentul încheierii acesteia, bunul dat sau primit cu acest
prilej de către cealaltă parte, constituie obiectul material al infracţiunii.
Exemplu prin amăgire s-a obţinut încheiera convenţiei cu darea unui acont, banii
primiţi sunt obiectul material al infracţiunii. 27

27
V. Dongoroz, S. Kahane ş. a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III. p. 304.

35
 Subiectul activ
Poate fi orice persoană care încheie sau execută un contract, sau figurează ca parte
în contract.
Infracţiunea de înşelăciune în convenţii este susceptibilă de toate modalităţile
participaţiei: coautorat, instigaţie şi complicitate; în privinţa
instigatorilor şi complicilor nu se cere calitatea de parte contractantă.

Subiectul pasiv
Este persoana indusă sau menţinută în eroare (care a încheiat contractul).
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
– să aibă loc cu ocazia încheierii sau executării contractului;
– cu prilejul încheierii sau executării convenţiei, cealaltă parte “să inducă sau să
menţină în eroare”;
– acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare “să
încheie sau să execute contractul” în condiţiile stipulate (adică în condiţiile care altfel nu
ar fi fost acceptate şi care au creat o situaţie păgubitoare);
– acţiunea să fi fost săvârşită cu intenţie.
Aceste condiţii de incriminare constitue elementele esenţiale ale infracţiunii de
înşelăciune în convenţii.
În speţă fapta inculpatului de a oferi spre vânzare părţii vătămate un ghiul din
metal galben, susţinând în mod mincinos că este din aur şi de a fi primit de la acesta, ca
preţ suma de 16.000 lei constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prevăzută de
art.215 alin.328; întrucât între inculpat şi partea vătămată s-a încheiat un contract de
vânzare – cumpărare, acordul părţilor fiind urmat de remiterea bunului şi plata preţului.
Infracţiunea de înşelăciune în convenţii nu poate fi concepută şi înfăptuită fără
preexistenţa fie a unui proiect de contract, adică a raportului juridic patrimonial în faza de
formare, fie a unui contract care încheiat fiind urmează să fie adus la îndeplinire de către
părţi. Preexistenţa acestui raport juridic patrimonial pe cale de a se forma sau de a se
28
T. m. Bucureşti, s I-a penală, decizia nr.711/1992, în: “Culegere de practică judiciară penală”, pe anul
1992; Editura “Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 56.

36
realiza prin îndeplinirea obligaţiilor (executare), constituie o condiţie pentru existenţa
infracţiunii. Această – situaţie – premisă deosebeşte infracţiunea de înşelăciune în
convenţii, de infracţiunea de înşelăciune obişnuită, fiindcă preexistenţa raportului juridic
în formare sau format, constituie o condiţie esenţială pentru prima infracţiune şi nu este
cerut pentru cea de-a doua infracţiune.
În cazul înşelăciunii obişnuite, formal se ajunge la stabilirea unui raport juridic,
acest raport este numai aparent, fiindcă acordul de voinţă, de care depinde naşterea unui
raport juridic real, nu există decât în mintea celui amăgit, care crede că a contractat
realmente, în timp ce amăgitorul nu a înţeles nici un moment să se oblige să contracteze.
Pentru realizarea situaţiei, premisă, nu importă felul contractului, ci este suficient că el
generează un raport juridic patrimonial; deci poate fi un contract sinalogmatic sau
unilateral, oneros sau gratuit, consensual sau real.

Latura obiectivă
Dispoziţia incriminatoare stabileşte sub forma a două condiţii care este alcătuirea
acestei laturi: - o acţiune de amăgire care constitue elementul material şi o urmare
imediată concretizată în acceptarea încheierii sau executării contractului în condiţii care
altfel nu ar fi fost acceptate.
Elementul material constă din: “inducerea sau menţinerea în eroare” de către
cealaltă parte.
Prin “a induce în eroare” – se înţelege a face pe altul să nu cunoască sau să
cunoască în mod fals realitatea, să ia minciuna drept adevăr sau invers.29
Prin “a menţine în eroare”- înseamnă a face ca cineva să rămână în necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită a realităţii, sprijinind sau întărind această stare subiectivă a
victimei. Nu constituie însă amăgiri încercările de a prezenta în condiţiile cât mai
avantajoase realitatea asupra căreia poartă tratativele dintre părţi (aşa-zisul “dolus-
bonus”).
O a doua cerinţă este ca acţiunea de amăgire, inducere sau menţinere în eroare să
se fi produs fie în faza în care a premers încheierea contractului, fie în faza când
contractul este executat: “cu ocazia încheierii sau executării unui contract”.

29
V. Dongoroz, S. Kahane ş. a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III. p. 304.

37
 “Ocazia încheierii”- înseamnă întregul interval din momentul în care au început
tratativele şi până la încheierea contractului, iar nu numai momentul încheierii (stabilirii
acordului).
De asemenea, prin: “ocazia executării” – se înţelege tot intervalul în care sunt
aduse la îndeplinire obligaţiile contractuale.
În practica judiciară s-a stipulat că fapta unei persoane de a conveni cu un
cetăţean străin să cumpere de la el unele bunuri, cu plata preţului în lei şi după primirea
bunurilor, de a remite acestuia spunându-I că conţine suma cuvenită – un pachet care
conţinea în realitate doar 200 de lei şi simple foi de hârtie, constituie infracţiunea de
înşelăciune în convenţii.30
Este esenţial de reţinut la înşelăciunea în convenţii că – aşa cum pretinde textul –
în absenţa erorii în care a fost indusă ori menţinută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la
încheierea ori executarea contractului în condiţiile stipulate.
Într-o atare încadrare juridică s-au reţinut şi faptele de înşelăciune comise în
sistemul aşa numitelor “jocuri de întrajutorare”, de tip “Caritas”, apărute şi multiplicate în
perioada postdecembristă, cu consecinţa păgubirii a zeci de mii de deponenţi la societăţile
comerciale cu un asemenea obiect de activitate, societăţi a cărei înregistrare şi funcţionare
a fost autorizată cu uşurinţă sau din ignoranţă juridică de către unele instanţe
judecătoreşti.
Pentru exustenţa infracţiunii este suficient ca acţiunea de amăgire să fi fost
săvârşită în vreuna dintre cele două ocazii (de încheiere a contractului) amintite, iar dacă
a fost săvârşită în amândouă va exista fie concurs de infracţiuni, fie infracţiune
continuată.

Urmarea imediată
Urmarea imediată a realizării acţiunii de inducere sau menţinere în eroare constă
în creare unei situaţii de fapt, contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi
recurs la amăgire.
Urmarea imediată se concretizează în încheierea sau executarea contractului ca
rezultat al acţiunii de amăgire. Deci nu este suficient ca acţiunea de amăgire să fi condus

30
T. S., Dec. nr. 527/1985, R.III, p. 174.

38
la o contractare care ulterior s-a dovedit a nu fi prea convenabilă sau suficient de
avantajoasă. Ea trebuie să fi creat o situaţie de fapt, atât de puţin corespunzătoare celei pe
care amăgirea făcuse să se creadă că va exista în realitate, încât dacă cel amăgit ar fi
prevăzut producerea acestei situaţii, ar fi refuzat să contracteze sau să-şi execute
obligaţiile reale în condiţiile stipulate (dolus causa dons contractul). Nu există urmare
imediată, adică situaţia de fapt păgubitoare, care condiţionează existenţa infracţiunii,
atunci când acţiunea de amăgire nu a fost determinată pentru încheierea sau executarea
contractului, ci a condus la acceptarea unor clauze care au pricinuit oarecare prejudiciu a
cărui reparare poate fi realizat prin mijloace de drept civil.
Simplele întârzieri în executarea contractului sau neputinţa de a executa nu sunt
suficiente prin ele însele de a constitui urmarea imediată cerută pentru existenţa
infracţiunii.
Dacă se constată însă că subiectul activ ştia încă din momentul contractării că nu
va putea executa şi prin amăgire a făczt să se creadă contrariul, el va răspunde pentru
înşelăciune obişnuită, fiindcă contractul a fost numai aparent, chiar din momentul în care
s-a produs acţiunea de amăgire.
Deşi textul de lege se referă la încheierea sau executarea unui contract, fapta
constituie infracţiune dacă are loc chiar cu ocazia rezilierii 5 unui contract.

Raport de cauzalitate
Dacă se constată că acţiunea de amăgire nu era de natură să creeze situaţia de fapt
păgubitoare, iar paguba produsă provine din alte cauze (ca urmare a unor cauze impuse,
sau datorită faptului că executarea a fost sistată la opunerea unei părţi) nu va exista
infracţiune fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de amăgire şi situaţia
care a determinat producerea pagubei.

Latura subiectivă
Intenţia constă în aceea că subiectul activ şi-a dat seama că prin acţiunea sa
induce sau menţine în eroare cealaltă parte contractantă, că fără această amăgire

39
încheierea sau executarea contractului nu s-ar putea produce şi că în felul acesta se
creează o situaţie păgubitoare.
În practica judiciară se fac distincţii între contractele încheiate prin vicierea
consimţământului unei părţi şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii.
Încheierea 31
actelor juridice deci şi a contractelor este dominată în dreptul civil,
de principile consensualismului, al puterii obligatorii şi a relativităţii efectelor între
părţile care le-au încheiat. Sancţiunile procedurale în procesul civil garantează
respectarea acestor principii şi ocrotesc viaţa reală a părţilor prin anularea actelor juridice
la cererea părţii a cărui consimţământ a fost viciat cu ocazia încheierii lor. Intervenţia
statului, ca subiect de drept penal, în anumite situaţii de fraudare a consimţămîntului unei
părţi cu ocazia încheierii unui contract este reglementat prin dispoziţiile art.215 alin.3
Cod penal care incriminează infracţiunea de înşelăciune în convenţii. Şi prin aceasta,
art.215 alin.3 Cod penal rămîne la graniţa dintre dreptul civil şi dreptul penal.
În numeroase situaţii fraudarea consimţământului unei părţi contractante este
urmarea unor activităţi ilicite desfăşurate de persoanele abile care urmăresc pe lângă
obţinerea folosului material injust pentru sine sau pentru altul şi de a scăpa de răspundere
penală. Practica judiciciară a dovedit că aproape în mod constant, părţile vătămate îşi iau
măsura de prevedere de a înlocui înscrisuri (de cele mai multe ori sub semnătură privată)
ca mijloc de dovadă a prestaţiilor la care părţile se obligă în momentul încheierii
contractelor sau pentru viitor. Nu rareori manifestarea declarativă a părţilor vătămate este
influenţată fraudulos încât nu corespunde voinţei reale şi aceasta tot în scopul ca
persoanele ce urmăresc obţinerea unui folos injust prin fraudă să evite răspunderea
penală.
Există infracţiunea de înşelăciune atunci când inculpatul propietar al unui
apartament, inducând în eroare două persoane diferite, uneia promiţându-i vânzarea şi
altuia vânzându-i efectiv apartamentul respectiv, încasează de la fiecare suma
reprezentând contravaloarea acestuia.
Literatura juridică a sintetizat şi consecinţele de ordin teoretic şi practic ce decurg
din rezolvarea principală a primatului voinţei interne asupra voinţei declarate în privinţa
contractelor intervenite, între părţi, respectiv: cu prilejul interpretării contractului trebuie
31
P. Vasile: “Distincţii între contractele încheiate prin vicierea consimţământului unei părţi şi infracţiunea
penală la art.215 alin.3”, în “Dreptul” – nr. 4/1990, p. 49-52.

40
descoperită voinţa reală a părţilor; viciile de consimţământ se raportează la voinţa internă,
reală; în descoperirea adevăratei voinţe este necesar ca voinţa internă să fie analizată cu
scopul mediat al contractului, cu acele modeluri interne, psihologice care determină
părţile să încheie contractul; dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată,
aplicaţiile noţiunii de cauză se va raporta la elementele interne; voinţa reală nu produce
efecte juridice, decât în raporturile dintre părţi.
Eficienţa acestei concluzii de ordin principal, în analiza încheierii contractelor se
apreciază şi în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
Termenul de “eroare” din art.215 alin.3 Cod penal păstrează înţelesul originar din
dreptul civil al acestei instituţii, numai când se referă la “menţinerea în eroare cu prilejul
încheierii contractelor” a unei părţi contractante. Aceasta întrucât falsa reprezentare a
unei situaţii de fapt în legătură cu încheierea unui contract cunoscută numai de una dintre
părţile contractante poate constitui o manoperă frauduloasă, deoarece această parte nu
acţionează cu loialitate, intenţie dreaptă în mod conştient.
Expresia de “inducere în eroare” – folosită în art.215 alin.3 Cod penal se apropie
de înţelesul consacrat prin codul civil “dolului”, ca eroare provocată, concretizată în
totalitatea manoperelor frauduloase, pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul
încheierii unui contract, pentru a forma o falsă reprezentare asupra realităţii a părţii
contractante, cu caracter determinant în încheierea contractelor.
Delimitând sfera “viciilor de consimţământ” la noţiunea de “rea- credinţă” proprie
dreptului civil, iar a “acţiunilor frauduloase” în sensul art.215 alin.3 Cod penal la
vinovăţia penală sub forma intenţiei directe în obţinerea folosului injust, aceasta din urmă
concretizându-se într-o atitudine juridică a autorului faptei ilicite contrar regulilor de
convieţuire.
Distincţia dintre dolul delict civil şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii este
aparent irezistibilă, întrucât în ambele situaţii voinţa părţii contractante este indusă în
eroare, este aproape în totalitate distrusă.
Există nuanţe şi gradaţii în exercitarea manoperelor viclene iar cea mai gravă
formă a dolului este înşelăciunea în convenţii.

Sancţiunea

41
 Infracţiunea de înşelăciune sancţionează cu pedeapsa prevăzută în aliniatele
precedente.

3.1. ÎNȘELĂCIUNEA PRIN CECURI

Prin Legea nr.140 pe 1946 a fost modificat art.215 Cod penal incriminându-se o
nouă formă a infracţiunii de înşelăciune.
Potrivit dispoziţiilor art.215 alin.4 Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin
cecuri constă în: “Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane,
ştiind că valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a
retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în ali.1, dacă s-a produs o
pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2”.
În ceea ce priveşte necesitatea reglementării, trebuie evidenţiat că prin art.84 pc.2
din Legea nr.59 pe 1934 privind cecul este incriminată o infracţiune având acelaşi obiect
juridic, aceste dispoziţii coroborate cu prevederile art.215 alin.2 şi 3 Cod penal acoperind
şi situaţiile la care se referă art.215 alin.4 Cod penal.
Referitor la termenii folosiţi în art.215 alin.4 Cod penal, întrucât este vorba de
noţiuni noi, neobişnuite în legislaţia penală, se cuvine lămurirea în prealabil a
conţinutului lor (cec; trăgător; tras; beneficiar şi disponibil).
“Cecul” este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin
unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terţe persoane (numită
beneficiar).
Deci, cecul pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul. Acest instrument de plată este creat de trăgător care, în baza unui
disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin
necondiţionat să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane sau
însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Pentru emiterea cecurilor, titularii

42
acestora trebuie să dispună de conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază
de credit, de o valoare cel puţin egală cu valoarea celui tras32.
“Disponibilul” este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau
prin acordarea unui credit bancar. După ce societatea bancară eliberează clientului său
(trăgătorului) formularele de cec necompletate, acesta le va putea transforma în cecuri
numai în limita disponibilului.
Pentru a ocroti relaţiile sociale, privind utilizarea acestui instrument de plată
(cecul), legiuitorul a prevăzut două infracţiuni, incriminând “falsificarea de monede sau
valori” (art.282 Cod penal) şi “înşelăciunea” (art.215 alin.4 Cod penal).

Obiectul juridic
Obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune în varianta prevăzută de art.215
alin.4 Cod penal, în constituie protecţia relaţiilor sociale privind proprietatea privată,
relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor
raporturi, a încrederii ce-şi acordă reciproc, dat fiind caracterul specific al instrumentului
de plată folosit – cecul.
Există o diferenţiere faţă de obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art.282
Cod penal, care se referă la falsificarea de monede sau alte valori, şi priveşte relaţiile
sociale care se bazează pe încrederea acordată, pe de o parte monedelor şi altor valori
aflate în mod legal în circulaţie, iar pe de altă parte, operaţiunilor legale efectuate în
cadrul circulaţiei monetare sau al instrumentelor de credit şi plăţi.

Subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi orice persoană, ea neputând a fi săvârşită
decât de cel care este deţinător legal al formularelor de cecuri şi deci poate fi trăgător, el
fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului. Celelalte persoane care ar
intra, întâmplător sau nu, în posesia unor formulare de cecuri ar putea săvârşi alte
infracţiuni cum ar fi falsificarea prevăzută de art.282 Cod penal, sau punerea în circulaţie
a cecurilor falsificate prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, furt sau înşelăciune (în
variantele de la art. 215 alin.1,2 şi 3 Cod penal).
32
“Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alinCod penal” în “Dreptul” nr.
9 pe 1997, p. 69-70.

43
 Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este persoana al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune.
În legătură cu subiectul pasiv, în practică s-au ridicat unele probleme. Astfel
având în vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir s-
a pus întrebarea dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul de
plată, respectiv giratorul sau girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credinţă.
Se consideră că infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee care se consumă
în momentul emiterii cecului fără acoperire, iar subiectul pasiv principal este beneficiarul
cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă plata a avut
repercursiuni negative şi asupra patrimoniului său.
De asemenea, s-a mai pus problema dacă subiectul pasiv al acestei infracţiuni
poate fi banca în calitate de tras.
Răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece relaţiile sociale afectate prin
emiterea cecului fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) şi beneficiar (cel care
primeşte cecul de la trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acesteia din urmă.
Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă pentru trăgători, în
sensul că efectuează plata pentru aceasta din disponibilul său.Totuşi, şi societatea bancară
poate fi subiect pasiv subsidiar, în măsura în care fapta a avut consecinţe negative asupra
patrimoniului său.

Latura obiectivă
Constă în acţiunea făptuitorului care se ralizează prin emiterea unui cec, respectiv
prin predarea unui formular de cec (eliberat de societatea bancară), către o instituţie de
credit sau unei persoane. Această acţiune trebuie să fie însoţită de inexistenţa proviziei
sau retragerea acesteia, în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea trasului să
plătescă înainte de expirarea termenului de prezentare. Prin “emiterea cecului” trebuie
înţeles atât faptul de a completa cecul şi înmânarea lui beneficiarului, cât şi înmânarea

44
unui cec în alb (adică un instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului,
iar uneori şi o parte din menţiunile cerute de legea cecului.
Utilizarea cecului în alb a ridicat şi el probleme în practică. Astfel s-a pus
întrebarea dacă este sau nu vinovat trăgătorul, în condiţiile în care are disponibil în cont,
dar beneficiarul cecului în alb îl completează cu o sumă ce depăşeşte acest disponibil.
Pentru a se evita astfel de situaţii, de obicei se va adăuga clauza “înaintea plăţii posesorul
va completa cecul fără a depăşi…”.33
O altă preoblemă în legătură cu emiterea cecului în alb s-ar impune şi la
momentul în care se consideră că un astfel de cec ar fi emis: cel al înmânării lui către
beneficiar sau cel al completării lui de către beneficiar. Aceasta, spre a se putea stabili
dacă cecul a fost sau nu emis fără acoperire. Răspunsul ar fi acela că data emiterii cecului
trebuie să fie considerată cea a completării lui de către beneficiar, nu cea a predării
acestuia către beneficiar.
S-a mai pus problema angajării răspunderii trăgătorului în condiţiile în care
beneficiarul va completa cecul în alb cu nerespectarea înţelegerii avute în acest sens cu
trăgătorul.
Punctul de vedere a fost acela că în această situaţie, trăgătorul nu poate fi
considerat că a emis cecul în condiţiile prevăzute de art.215 din alin.4 Cod penal şi ca
atare, el nu răspunde penal.
Potrivit prevederilor art.33 din Legea nr. 59/1934: “Ordinul de a nu plăti suma din
cec nu are efect după expirarea termenului de prezentare”. Aceasta înseamnă că, deoarece
la data respectivă fapta trăgătorului de a da un atare ordin nefiind aptă să producă
consecinţe (deci pagubă), nu poate atrage răspunderea penală, infracţiunea prevăzută de
art.215 alin.4 Cod penal, fiind condiţionată de rezultat, respectiv de pricinuirea unei
pagube.

Latura subiectivă
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 215 alin.4 Cod penal, se caracterizează prin
intenţie. Intenţia trebuie să se manifeste prin scopul urmărit de făptuitor, care este acela

33
“Dreptul” – nr. 9/1997, p. 72; citat din: Normele-cadru nr.7/1994 de B.N.R. punctul 69.

45
“de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust” (art.215 alin.4 combinat
cu art.215 alin.1 Cod penal).
Folosul urmărit de făptuitor trebuie să fie de ordin material şi nu se cere să fie
realizat efectiv în momentul emiterii cecului, atâta timp cât dispoziţiile cecului
condiţionează existenţa infracţiunii de efectuarea activităţii “în vederea realizării acestui
scop, nu şi de realizarea lui imediată”.
În legătură cu latura obiectivă a acestei infracţiuni, considerăm că un element ce
trebuie avut în vedere este şi atitudinea ulterioară a trasului care, luând cunoştinţă de
neonorarea cecului de către societatea bancară, face toate demersurile pentru crearea
proviziei sau va plăti el direct beneficiarului cecului. În astfel de situaţii, se poate aprecia,
în raport cu starea de fapt concretă, că trasul nu ar fi urmărit obţinerea unui folos material
injust şi, deci, fapta să nu constituie infracţiunea prevăzută de art.215 alin.4 Cod penal.
Trebuie să se facă distincţia necesară pentru a nu ne afla în faţa unei situaţii contrare,
când atitudinea ulterioară a trasului să nu fie altceva decât o manieră abilă a sa pentru a
evita răspunderea penală, pentru fapta comisă, atunci când constată că aceasta este
inevitabilă.

Sancţiunea
Se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin.2.

3.2. FORMA AGRAVATĂ

Atât înşelăciunea prevăzută în alin.1 al art.215 Cod penal cât şi cea prevăzută în
alin.3 al aceluiaşi text sunt mai grave decât au fost săvârşite prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Circumstanţa agravată se referă la
mijloacele folosite de făptuitori, mijloace pe care legea le caracterizează ca fiind
”frauduloase”, dând ca exemplu nume sau calităţi mincinoase. Întrucât şi înşelăciunea în
forma simplă presupune folosirea unor mijloace apte de a induce în eroare, se pune
problema diferenţierii mijloacelor simple de inducerea în eroare, de mijloacele
caracterizate de lege ca fiind frauduloase.

46
 În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de
mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate1; un mijloc trebuie considerat
fraudulos atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului,
când are aparenţa unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obişnuit inspiră încredere
şi înlătură orice bănuială.
De asemenea, s-a arătat că mijlocul fraudulos este acel mijloc de inducere în
eroare care este folosit în stânsă corelaţie cu împrejurări de fapt care îi dau aparenţă de
veridicitate, ceea ce presupune de mai multe ori o adevărată punere în scenă.
Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu
nume şi calităţi mincinoase.
Prin “nume mincinos”34 se înţelege un nume care nu aparţine făptuitorului.
Numele este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se prezintă, pretinzând că
este acea persoană sau este imaginar pentru a-şi ascunde reala identitate şi a zădărnici
astfel descoperirea sa, ori numai pentru că în acest mod reuşea inducerea în eroare a
victimei (se prezintă sub nume de rezonanţă germanică şi vorbeşte româna cu accent
german spre a convinge victima că este “agentul” unei firme müncheneze).
Prin “calităţi mincinoase” se înţeleg calităţile pe care şi le atribuie făptuitorul, fără
a le avea în realitate. În acest caz, îşi poate da calitatea evident nereală de prieten al unui
membru al familiei, mesager al unei cunoştinţe etc.
“Inducerea în eroare a unei garderobiere, prin atribuirea calităţii de depunător al
unei haine pentru care s-a eliberat fişă – pierdută de depunătorul real şi găsită de inculpat
– constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal” 3 sau
“Hotărându-se să obţină prin înşelăciune o sumă de dolari de la persoana vătămată
– medic – inculpatul G.G. după ce a comunicat intenţia sa inculpatului T.P., i-a dictat
conţinutul unei scrisori prin care un pretins medic O., persoană fictivă, solicita victimei
ca împrumut (în numele “prietenului său, ministrul sănătăţii), suma de 500 de dolari;
după aceea G.G. a telefonat persoanei vătămate, prezentându-se drept doctorul O., şi cum
acesta a consimţit să acorde împrumutul solicitat, i-a spus că o va trimite pe “fiica sa”, în
realitate inculpata T.P. să ridice banii. Aceasta a mers la locuinţa victimei, i-a înfăţişat

34
Gh. Diaconescu – Infracţiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 359.

47
scrisoarea falsificată şi a primit suma de 500 de dolari, pe care a înmânat-o inculpatului
G.G., de la care a primit, pentru serviciul făcut, 500 lei.
Faptele săvârşite de inculpata T.P. constituie, pe lângă infracţiunea de fals în acte
private (art.290 Cod penal – coautorat şi nu complicitate la infracţiunea de înşelăciune
calificată art.215 alin.2 Cod penal)”.
Sunt mijloace frauduloase, în afara celor două expres arătate de lege, toate acele
mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracţiuni (folosirea unui
înscris fals, uzurparea de calităţi oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declaraţii
făcut în scopul obţinerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii şi altele).
În speţă “fapta inculpatului care, atribuindu-şi calitatea de ofiţer al poliţiei, a indus
în eroare o persoană, făcând-o să creadă că prin influenţa pe care o are asupra unor
lucrători de poliţie din cadrul Circumscripţiei 16, îi va obţine o viză de reşedinţă în
municipiul Bucureşti şi astfel a primit de la ea o sumă de bani sub pretextul cumpărării
unor ţigări străine de care să se folosească în rezolvarea problemei, constituie infracţiunea
prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal.35
Sunt mijloace frauduloase acele mijloace de inducere în eroare care, fără a
constitui prin ele însele infracţiuni, au o mare aparenţă de veridicitate, fie prin ele însele,
fie datorită împrejurărilor cu care sunt corelate.
Sub codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase
discuţii cu privire la situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune şi îndeosebi, cu privire la înşelăciunea prevăzută prin fals.36
Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin.2, partea a II-a a art.215 din Codul
penal în vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru
inducerea în eroare a victimei constituie prin el însuşi o infracţiune, făptuitorul răspunde
atât pentru infracţiunea de înşelăciune în formă agravată prevăzută în alin.2 al art.215
Cod penal, cât şi, după caz, pentru infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale,
infracţiunea de port nelegal de uniformă, infracţiunea de exercitare fără drept a unei
profesii.

35
T.M.B., Dec. nr. 215/1990; C.P.J.P.; 1990; p. 90 – 91.
36
O. Loghin, T. Toader – “Drept penal român”, Editura “Şansa”, Bucureşti 1996, p. 266.

48
 Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscris fals, făptuitorul răspunde pentru
infracţiunea de înşelăciune în formă agravată şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată şi a fost falsificat de făptuitor, sau pentru înşelăciune calificată şi
uz de fals, dacă înscrisul sub semnătură privată a fost falsisicat de o altă persoană.
În situaţia în care făptuitorul a folosit un înscris oficial fals, acesta răpunde pentru
înşelăciunea în formă agravată şi pentru uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat de o altă
persoană, sau pentru fals în înscrisuri oficiale, înşelăciune în formă agravată şi uz de fals,
dacă înscrisul a fost falsificat chiar de făptuitor.
Dacă mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuşi o infracţiune, fapta se
încadrează în dispoziţiile art. 215 Cod penal fără a mai exista un concurs de infracţiuni.
Înşelăciunea în forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Modalitatea deosebit de agravată

Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite
în situaţia în care prin înşelăciune se produc consecinţe deosebit de grave patrimoniului.
Pentru constatarea consecinţelor deosebit de grave la care se referă art.146 Cod
penal, se are în vedere unul sau mai multe din criteriile exemplificativ enumerate între
care, în primul rând producerea unei pagube materiale mari.
Astfel, infracţiunea de înşelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a
avut “consecinţe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de
50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei activităţi
publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane
juridice sau fizice.
În practică s-a reţinut existenţa consecinţelor deosbit de grave, respectiv
producerea unor perturbări deosebit de grave, atunci când, deşi nu s-au produs pagube
mari săvârşirea acţiunii a dus la lipsirea unităţii de posibilitatea de a dispune, în orice
moment, de totalitatea mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin
aceasta se poate produce o stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi
suplimentare sau chiar întârzierea realizării obiectivelor unităţii respective ori altor unităţi
faţă de care unitatea prejudiciată direct are obligaţii contractuale sau a cauzat asemenea
urmări.

49
 Când paguba materială ce s-a cauzat unităţilor la care se referă art.145 Cod penal,
este singurul criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanţa
pagubei trebuie să aibă o semnificaţie asemănătoare criteriului la care se referă art.146
Cod penal respectiv o evaluare mai mare de 50.000.000 lei.

Sancţiunea
Înşelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani
şi interzicerea unor drepturi.

CAPITOLUL 4 ALTE ASPECTE REFERITOARE LA

INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELACIUNE

4.1. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACTIUNEA DE

ÎNȘELĂCIUNE ȘI ALTE INFRACȚIUNI

Infracţiunea de înşelăciune prezintă unele asemănări şi deosebiri cu alte

infracţiuni reglementate în Codul penal (Uneori asemănările şi deosebirile vizează toate
elementele constitutive ale infracţiunii iar alteorinumai unele dintre ele).

A). Înşelăciunea, înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea privind calitatea

mărfurilor.
Aceste infracţiuni fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală
din Codul penal pare a fi asemănătoare.

50
 Înşelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracţiunilor contra
patrimoniului, în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea
mărfurilor (art.296 şi 297 Cod penal) sunt cuprinse în cadrul infracţiunilor la regimul
stabilit pentru anumite activităţi economice. Obiectul juridic al acestor infracţiuni este
total diferit.
Domeniile în care pot fi săvârşite asfel de fapte sunt diferite iar pentru
înşelăciunea la măsurătoare şi cea cu privire la calitatea mărfurilor, bine delimitate.
Din denumirea celor două infracţiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în
general, şi circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unor
operaţiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o comportare
necorectă a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le
expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite.
Deşi specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei
persoane şi, sub acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune, ele privesc
cantitatea sau calitatea bunurilor ori a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.
Între înşelăciune şi aceste două infracţiuni nu există legături de conţinut.

B). Înşelăciunea şi abuzul de încredere.

Fiind fapte prevăzute de legea penală ce fac parte din acelaşi gru de infracţiuni,
ele prezintă unele trăsături comune dar şi deosebiri esenţiale care le individualizează.
Infracţiunea de înşelăciune şi abuzul de încredere au ca obiect juridic generic
relaţii sociale de ordin patrimonial.

Obiectul juridic
Obiectul juridic special al celor două infracţiuni este format din relaţiile sociale cu
caracter patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a persoanelor ce intră în aceste
relaţii.
Totuşi, cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul obiectului juridic special,
în sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod licit, în timp ce la
înşelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare, prin amăgire.

51
 Obiectul material
Obiectul material al celor două infracţiuni îl constituie bunuri materiale sau
înscrisuri care au valoare patrimonială. Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul
material al abuzului de încredere este mult mai limitată decât la infracţiunea de
înşelăciune.
Constituie obiect material al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile
mobile: banii, lucrurile ce pot fi deplasate, animalele, titlul de credit, obligaţiile C.E.C.,
uneltele, hainele de protecţie37, echipamentul sportiv etc. Deşi sunt mobile, bunurile
consumptibile, cât şi cele fungibile38,nu pot forma obiect material al acestei infracţiuni
datorită caracteristicilor lor.
La infracţiunea de înşelăciune, obiect material poate fi orice bun mobil ce are o
anumită valoare, cât şi bunuri imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de
rădăcini), precum şi acţiunile cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii
infracţiunii la dispoziţia sau în posesia ori detenţia subiectului pasiv.
Bunurile ce pot forma obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere, au în
principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiectul material al infracţiunii de
înşelăciune.
Un alt criteriu de distingere, referitor la obiectul material al celor două infracţiuni,
îl constituie locul unde se află acesta în momentul desfăşurării activităţii infracţionale.
La infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei
operaţii corecte,legale, de trasferare a deţinerii acestui bun. Bunul trece deci de la
persoana vătămată la făptuitor ca efect al unei înţelegeri intervenite între cele două
persoane. Ulterior, are loc însuşirea bunului de către făptuitor care, profitând de
împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.
În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al
acestuia se află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai
după ce se întreprinde acţiunea de induce acţiunea de inducere în eroare.

Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 4003/1972, în R.R.D. nr.8/1973, p. 169.
37

A. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa: “Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

38

Bucureşti, 1980, p. 54.

52
 Atât la infracţiunea de înşelăciune cât şi la abuzul de încredere, obiectul material
trebuie să fie identificat şi evaluat, fie pentru repararea prejudiciului, fie în vederea
stabilirii gradului de pericol social concret al faptei.

Subiecţii infracţiunilor
Potrivit legii penale, poate fi subiect activ al infracţiunilor de înşelăciune şi abuz
de încredere orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a deveni subiect
al unei infracţiuni.
Cele două infracţiuni pot fi comise în oricare din formele paticipaţiei penale. Cu
toate aceste elemente generale şi comune, cele două infracţiuni are şi unele particularităţi
la subiectul activ.
Deşi la infracţiunea de abuz de încredere, legea nu cere ca subiectul activ să aibă
o anumită calitate, totuşi acesta nu poate fi decât persoana care are în detenţie, cu orice
titlu, un bun al altuia (persoană fizică sau organizaţie dintre cele prevăzute în art.145 Cod
penal).
Condiţia existenţei acestei infracţiuni constă în aceea că făptuitorul primeşte în
mod licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui care I-a predat şi şi-l
însuşeşte, dispune de el pe nedrept ori refuză de a-l restitui.
Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că
forma de participaţie a coautorului la abuz este posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în
detenţie licită bunul respectiv. Când mai mulţi făptuitori îşi însuşesc împreună bunul, dar
numai unul este deţinător al acestui bun, nu va exista coautorat la infracţiunea de abuz de
încredere ci se va reţine complicitatea ca formă de participaţie. Dacă infracţiunea de
înşelăciune, în oricare din modalităţile sale, se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de
încredere, deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă
de participaţie.
Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi sub
forma instigării, dar în practica penală această formă a participaţiei penale se întâlneşte
rar. Sancţiunea este cea prevăzută în art.27 Cod penal, cu trimitere la art.72 Cod penal
pentru individualizare.

53
 Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în realitate este
întâlnită numai la infracţiunea de înşelăciune.

Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică al cărei
patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea faptei penale. La abuzul de încredere, subiectul
pasiv este persoana fizică de la care făptuitorul a obţinut detenţia acelui bun.
Atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la cea de abuz de încredere, se pot întâlni
uneori, un subiect pasiv pricipal şi un subiect pasiv secundar.

Latura obiectivă
Infracţiunile de înşelăciune şi abuzul de încredere sunt infracţiuni comise.
Elementul material constă într-o acţiune; la înşelăciune, într-o acţiune de inducere sau
menţinere în eroare a unei persoane prin care se obţine un folos, iar la abuzul de
încredere, într-o acţiune de însuşire, dispunere ori de refuz de restituire a bunului.
Cele două infracţiuni evidenţiază şi un element de diferenţiere, acela că, la ambele
infracţiuni, pentru realizarea conţinutului lor se cer, în principiu, anumite condiţii (de
exemplu bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere, întotdeauna bunul
trebuie să se găsească la făptuitor şi deţinut în baza unui titlu, în cazul înşelăciunii o
asemenea cerinţă nu este necesară decât la înşelăciunea în convenţii.
Deşi ambele infracţiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidenţiate şi elemente de
diferenţiere. Astfel, la abuzul de încredere, iniţial ambii suspecţi sunt de bună credinţă, pe
când la înşelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea credinţă.

Urmarea imediată
Urmarea imediată, altă componentă a laturii obiective a celor două infracţiuni,
constă în rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea prin care s-a realizat elementul
material. Acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de abuz de încredere are
ca urmare imediată crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe
dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.

54
 Şi în cazul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea
de amăgire, prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea
unei situaţii de fapt contrare acelei ce ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit
inducerea în eroare 3.
În cazul infracţiunii de abuz de încredere, pentru existenţa laturii obiective, este
suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracţiunii.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înşelăciunii, pentru ca urmarea
imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă
esenţială, să fi pricinuit paguba.

Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de
încredere, rezultă din însăşi realizarea acţiunilor incriminate.

Latura subiectivă
Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu voinţă
şi cu intenţie. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracţiuni.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru
realizarea laturii subiective este nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, să
fie însoţită de o cerinţă esenţială: făptuitorul să fi efectuat acţiunea de amăgire în scopul
de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Activitatea de executare a laturii obiective la infracţiunile de abuz de încredere şi
înşelăciune poate fi material întreruptă şi rămâne în stare de tentativă. Cu toate că
tentativa este posibilă, la ambele infracţiuni, totuşi această formă a infracţiunii nu este
pedepsită decât la înşelăciune (art.222 Cod penal).
Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în momentul în care a fost
săvârşită acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. Spre deosebire de
abuzul de încredere, la înşelăciune, pentru consumarea infracţiunii, urmarea tipică trebuie
să se fi realizat împreună cu cerinţa sa esenţială.

55
 Sancţiunile prevăzute de lege pentru înşelăciune sunt mai severe şi aplicate
diferenţiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social mai
mare decât abuzul de încredere .

C. Înşelăciune şi şantaj
Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni (înşelăciunea- 215 Cod penal şi şantajul -
194 Cod penal) este obiectul juridic diferenţiat al acestora.
Astfel infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin
patrimonial a cărei formare, desfăşurare şi dezvoltare impun existenţa bunei credinţe şi a
încrederii subiecţilor raporturilor patrimoniale. Spre deosebire de înşelăciune, obiectul
juridic al şantajului îl constituie relaţii sociale a cărui existenţă şi desfăşurare normală
sunt condiţionate de manifestarea liberă de a voi şi dispune a persoanei, împotriva
faptelor de îngrădire a libertăţii, a posibilităţii de a dispune, a acţiona după voia sa şi a nu
fi constrânsă prin violenţă sau ameninţare.
Prin incriminarea şantajului sunt ocrotite şi relaţiile sociale legate de patrimoniul
persoanei şi care sunt periclitate prin folosul urmărit de făptuitor, dacă constrângerea este
exercitarea în vederea unui folos material şi a creat un prejudiciu.
Şantajul spre deosebire de înşelăciune are un obiect juridic complex39 dat atât de
relaţiile sociale privind libertatea persoanei cât şi cele referitoare la patrimoniu.
Latura obiectivă diferenţiază infracţiunea de şantaj de cea a înşelăciunii.
Manoperele, metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material
injust, diferenţiază şantajul de înşelăciune.
Din analiza textelor care incriminează cele două infracţiuni rezultă că atât la
înşelăciune cât şi la şantaj, făptuitorul obţine bunul care îi este predat de cel vătămat.
Modul în care este obţinută predarea bunului făptuitorului este diferit şi pe cale de
consecinţă, diferenţiază şi cele două infracţiuni.
La înşelăciune agentul obţine bunul prin amăgire, prin inducere în eroare, iar la
şantaj prin constrângerea realizată, prin violenţă sau ameninţare.
Din punct de vedere obiectiv, şantajul se realizează printr-o acţiune de violenţă
sau ameninţare prin care autorul constrânge o persoană să dea, să facă, să sufere ceva.
39
Horia Diaconescu: “Înşelăciune; Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţă a îngrădirii libertăţii psihice de
a acţiona”, în R.R.D. nr.8/1987, p. 59-61.

56
 Ameninţarea ca element de realizare a constrângerii este dată de orice acţiune
susceptibilă obiectiv să inspire un sentiment de temere subiectului pasiv.
Împrejurarea că făptuitorul se apropie de cel păgubit prin minciună, prin inducere
în eroare, nu determină existenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu o înlătură pe cea de
şantaj, din moment ce predarea bunului nu a fost urmărirea acestora ci a constrângerii
realizate prin ameninţare.
Înşelăciunea nu este un mijloc şi nu poate duce la îngrădirea libertăţii psihice de a
acţiona. Ea alterează numai conţinutul procesului de autodeterminare a subiectului care I-
a hotărârea pe baza unor date false prezentate ca adevărate sau a unor date adevărate
prezentate ca mincinoase.

D). Şantaj şi trafic de influenţă

Deşi în ambele infracţiuni făptuitorul urmăreşte prin activitatea sa, realizarea unui
beneficiu ce nu i se cuvine, infracţiunea de trafic de influenţă nu este condiţionată de
producerea unui prejudiciu, pe când esenţa înşelăciunii este cauzarea unei pagube
materiale. Pe de altă parte, în timp ce realizarea înşelăciunii nu este posibilă fără alterarea
adevărului, traficul de influenţă există şi fără denaturarea realităţii, în ipoteza că trecerea
de care se prevalează infractorul este reală.
Prevalarea de o trecere inexistentă constituie o prezentare ca adevărată a unei
fapte mincinoase40, deci o manoperă similară celor cerute pentru existenţa infracţiunii de
înşelăciune.
Astfel, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să se
creadă că are influenţă – deşi în realitate nu are – pe lângă un funcţionar competent să
îndeplinească un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să
accepte promisiuni sau daruri în scopurile arătate în art.257 Cod penal, vom fi în prezenţa
infracţiunii de trafic de influenţă.

V. Dobrinoiu : “Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

40

Bucureşti, 1983, p. 227.

57
 Ori de câte ori însă, el va folosi alte mijloace de inducere în eroare decât
prevalarea de influenţă asupra unui funcţionar şi va cauza pagubă materială persoanei
induse în eroare, vom fi în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.
Aceasta nu înseamnă că traficul de influenţă nu ar putea constitui uneori
infracţiune, mijloc pentru realizarea unei înşelăciuni, care devine infracţiune scop.

4.2 ELEMENTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE

ÎNȘELĂCIUNE

4.2.1 Cauze si conditii care determina sau favorizeaza savarsirea infractiunii de

inselaciune.

Denaturările care s-au produs şi continuă să se producă în societatea românească

după 1989 sunt tot atâtea cauze, alături de multe altele care au făcut şi fac posibilă
explozia fenomenului infractional în contextul tranziţiei spre economia de piaţă, creşterea
numărului infracţiunilor economice devine tot mai îngrijorătoare, mulţi înţelegând
economia de piaţă ca un "vad excelent al hoţiei” 41, corupţia ascunsă abil până în
decembrie 1989, cuprinzând toate sferele noastre sociale.
Faptele ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea
şi tulburarea de posesie comise contra patrimoniului public sau privat, alături de cele de
corupţie şi de cele îndreptate împotriva persoanei au devenit tot mai frecvente în peisajul
fenomenului infracţional. Mijloacele de informare în masă sau mass-media semnalează

41
I. Gh. Gorgăneanu ,”Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993, pag. 56.

58
zilnic furturi după furturi, tâlhării, delapidări, precum şi alte infracţiuni, între acestea un
loc aparte îl ocupă şi înşelăciunea.
După cum am mai arătat în cursul lucrării de faţă, infracţiunea de înşelăciune prin
modul în care este concepută şi săvârşită, prin urmările pe care le produce prezintă un
grad de pericol social ridicat, şi, în concurs cu alte infracţiuni cauzează importante
prejudicii materiale patrimoniului public sau privat. Pentru a înţelege cât mai bine ce a
dus la cresterea frecvenţei infracţiunii trebuie să ne oprim la analiza câtorva cauze şi
condiţii care au favorizat crestere impresionantă numărului infracţiunilor de înşelăciune.
"Cauza" este acel fenomen care precede şi generează un alt fenomen, denumit
efect42, acţionând în împrejurări care favorizează sau stopează producerea efectului.
Aceste împrejurări sunt denumite şi condiţii, şi reprezintă situaţiile în care, deşi lipsite de
eficienţă cauzală propriu-zisă, marchează prin prezenta lor cauză, favorizând-o sau
stopând-o până la stadiul producerii efectului43. Cu implicaţii deosebite asupra infracţiunii
de înşelăciune sunt acele cauze şi condiţii, care fac parte din categoria factorilor
economici.
Condiţiile economice mizere, promiscuitatea, concretizate în lipsuri materiale,
munca grea, alimentaţia slabă, condiţiile insalubre de locuit, la care se pot adăuga şi
altele, considerăm că nu a dus la criminalitate. Ele pot avea însă o influenţă asupra
psihicului uman creând o stare de insatisfacţie dar aceasta trebuie sa-şi găsească un reper
moral. Influenţa condiţiilor economice asupra criminalităţii specifice poate fi directă sau
indirectă.
Influenţa directă consta, în aceea că se produce fără a fi nevoie de participarea
altor factori, acest punct de vedere condţiile economice sunt cauze posibile ale unei
criminalităţi specifice, de pildă criminalitatea contra proprietăţii. Influenta indirectă
constă în aceea că se produce prin intermediul celorlalti factori care concură la generarea
sau favorizarea de comportamente criminale. Deci, putem constata că între diferiţi agenti,
factori criminogeni există o strânsă interdependenţă. Ne vom limita doar la analiza unor
factori economici ce sunt consideraţi a avea un conţinut criminogen pronuntat în ceea ce
priveste infracţiunea de înşelăciune.
42
F. Heler, „Ştiinţa logicii”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1996, pag. 360, apud Gh. Nistorescu şi C. Păun,
„Criminologie” , Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti, 1995, pag. 178.
43
R. Stănoiu, „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 107, apud Gh.
Nistorescu şi C. Păun, op. cit. ,pag. 178.

59
Influenţa şomajului se explică nu numai prin scăderea rapidă si excesivă a nivelului de
trai, ci şi prin precaritatea echilibrului interior al indivizilor. Şomajul vatămă în mod
serios echilibrul indivizilor punându-i în neputinţa de a-şi mai putea realiza pe căi legale
năzuinţele for. De asemenea, atinge grav structura familială la baza sa44. Inversiunea
rolurilor familiale poate produce stări de neclaritate, de dezechilibru interior.
Alături de şomaj, alt factor economic care influenţeăză săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune este şi nivelul de trai. Până la clipa în care criminologul Edwin Suterland a
sugerat "criminalitatea gulerelor albe", numai sărăcia a fost privită ca un factor
criminogen45. Dar s-a sustinut că sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă,
ci şi una spirituală, care se referă la estimarea pe care individul o face statutului său
economic. În functie de cerinţe, aspiraţii şi obligaţii, unii vor considera că au un nivel de
trai satisfăcător, alţii de-a dreptul pauper.
Astfel, se poate spune că, pe lângă sărăcie, se găseste şi dorinţa de îmbogăţire,
"goana după aur", cum se spune în popor, care împinge spre delicvenţă un număr tot mai
mare de persoane. Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alti
factori, cum ar fi angajarea pe perioade de timp limitat şi cea sezonieră, şomajul parţial si,
mai ales, inflaţia care dezorientează echilibrul economic, familial împrăştiind rapid
economiile făcute în timp, cu multă greutate.46
Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în
perioada crizelor economice cu influenţă în producţie, nivelu! salariilor şi rata de şomaj.
Ţările din Europa Centrală şi de Est care se află, în prezent într-un lung proces de
tranziţie spre economia de piaţă, parcurgând o stare de recesiune economică având drept
principale caracteristici reducerea capacităţii de producţie şi a productivităţii, pierderea
pieţelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj financiar, şomaj şi inflaţie galopantă.47
Alături de factorii de natură economică şi factorii politici influenţează şi
favorizează săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune. Inflaţia factorilor politici în
criminogeneză apare ca deosebit de puternică în două situaţii specifice şi anume războiul
şi revoluţia. În ceea ce priveşte războiul convenţional, acesta este mai puţin criminogen

44
D. Szabo, „Criminologie”, PUM, Montreal, 1967, pag. 200, apud Gh. Nistorescu şi C. Păun,op. cit. ,pag.
184
45
Ibidem.
46
J. Pinatel, „Traite de droit penal et de criminologie”, Tema III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963
47
Gh. Nistorescu şi C. Păun, „Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998, pag. 185.

60
însă, războiul civil produce efecte puternice crimogene, constituind cea mai profundă
expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat în timpul războiului civil se creează
centre opuse de putere , sistemul legislativ este ignorat complet , instaurându-se haosul şi
anarhia socială şi economică, încurajând factorii care au în aceste condiţii un câmp de
acţiune proprice. Revoluţia fiind o formă luptei pentru câstigarea puterii politice se
caracterizează prin momente de criză în sistemul legislativ, care nu mai este respectat
încurajând comiterea infracţiunilor. Atât în timpul desfăşurării efective a evenimentelor,
cât şi perioada de tranziţie care le urmează, fenomenul infracţional cunoaşte o mare
amploare, revenirea la limitete normale de stabilizare fiind destul de dificilă, care
presupun modificări structurale de ordin politic, economic, social, la care se adaugă
readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.48
Din categoria factorilor social-culturali, locul de muncă sau profesia exercită o
influenţă manifestă asupra fiecărei persoane. Statisticile efectuate expun o rată diversă a
delicvenţei profesionale, majoritatea profesilor oferind condiţii pentru săvârşirea
infracţiunii în acest sens, o importanţă deosebită o are "criminalitatea gulerelor albe",
expresie utilizată pentru prima dată de Edwin Sutherland, 49 care defineşte această
expresia ca fiind o infracţiune săvârşită de persoane respectabile cu un statut social
elevat. În acest timp de criminalitate se încadrează de exemplu criminalitatea oamenilor
de afaceri, a personalităţilor politice şi cadrelor superioare din administraţie, a cadrelor
sindicale, şi altii.
Din punct de vedere juridic "criminalitatea gulerelor albe" prezintă unele
caracteristici. Această formă a criminalităţii prezintă îngăduintă generalizată care este
determinată de pozitia socială a infractorilor, la care se adaugă modele rafinate cu care ei
realizează faptele antisociale, reputaţia persoanelor nefiind alterată, factorii criminogeni
obisnuiţi nu joacă un rol primordial în etiologia infracţiunilor comise de aceste persoane,
determinantă fiind structura lor de personalitate. în general, criminalitatea "gulerelor
albe" se realizează prin falsa interpretare a legii făcându-se o confuzie voită între limitele
licitului şi ilicitului. Cifrele cu care se rulează afacerile se ridică la miliarde de lei, chiar

48
Gh. Nistorescu şi C. Păun, „Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998, pag. 185.
49
Edwin Sutherland, „Criminalitatea gulere albe”, 1949, apud Gh. Nistorescu şi C. Păun, op. cit., pag. 194.

61
dolari, iar conduzia care se desprinde este că "escrocii mari din toate timpurile îşi ascund
putreziciunea interioară sub masca de oameni prezentabili.50
Profitând de carentele unor acte normative sunt create firme sau unităţi comerciale
în mod special pentru săvârsirea infracţiunii de înşelăciune de către indivizi dubiosi,
condamnaţi în multiple rânduri pentru fapte penale. Este cazul inginerului D. Panduru
care a devenit peste noapte presedintele Asociatiei de prietenie România - Canada,
directorul general al firmei fictive "Editorial House Sinteze". Flerul şi tenacitatea
escrocului i-au asigurat acestuia parteneri de afaceri, contra unor sume mari de bani în lei
şi valută, promiţându-le tipărirea de cărţi, procurarea de calculatoare, autoturisme străine,
organizarea de expoziţii de pictură în strâinătate.51
Dar, în cazul cel mai scandalos, mult discutat este cel al "Afacerii jocurilor
miraculoase",52 practicat de multe firme particulare sub diferite forme şi formule tehnice,
dar toate cu acelaşi rezultat, înşelarea celor mai mulţi participanţi la joc. Sunt cunoscute
scandalurile de la Cluj, Braşov,Ploieşti, Timişoara şi Bucureşti.
În ceea ce priveşte persoana făptuitorului unor astfel de infracţiuni de înşelăciune
trebuie să subliniem faptul că acestea se dovedesc a fi persoane cu un psihic de multe ori
de invidiat, având un fler deosebit şi agilitate deosebită putând afirma că subiect activ al
acestei infracţiuni este calificat oarecum, deoarece nu orice persoană are capacitatea de a
escroca într-o asemenea manieră încât să inducă în eroare un număr impresionant de
persoane. Evident că au fost escrocaţi nişte oameni şi unii dintre ei se aflau în mari
suferinţe, care aveau un dram de speranţa prin antrenarea lor cu asemenea escroci în
unele afaceri.
Având în vedere multitudinea de transformări politico-economice, juridico-
organizatorice la care se adaugă frecvenţa ridicată a infracţiunii de înşelăciune,
considerăm că trebuie reevaluat întregul arsenal de luptă împotriva lor pentru a putea fi
eradicate.

4.2.2 Căi şi mijloace de combatere şi prevenire a infracţiunilor contra

patrimoniului, precum şi importanţa acestora
50
I. Gh. Gorgăgeanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993, pag. 57.
51
Curierul Naţional, anul II, nr. 103 din 07.05.1991, „Preşedintele e escroc”, apud I. Gh. Gorgăneanu, op.
cit., pag. 57.
52
I. Gh. Gorgăneanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993, pag. 58.

62
 Procesul amplu de prevenire si combatere a criminalitătii reprezintă o componentă
majoră în viaţa oricărei societăţi clădită pe un sistem de drept. Acest proces este unitar şi
cuprinde un ansamblu de măsuri social-economice, juridice-organizatorice, iniţiate şi
organizate de autorităţile locale având un obiectiv fundamental - cunoaşterea prin metode
sau mijloace adecvate a factorilor care determină, înlesnesc sau favorizează comiterea de
infracţiuni la care se adaugă organizarea unei strategii eficiente de acţiune asupra
factorilor criminogeni, în vederea preîntâmpinării săvârşirii sau repetării de fapte care
aduc atingere valorilor sociale de ocrotire a patrimoniului public şi privat, dezvoltarea
responsabilităţii dvice a cetăţenilor în direcţia apărării patrimoniului public sau privat.53
Înşelăciunea este o faptă ce ispiteşte uşor pe cei dornici de a realiza, pe căi ilicite,
scopuri pe care astfel le-ar fi greu, dacă nu imposibil de realizat. Această "ispită" fiind
determinată pe de o parte, de convingerea că făptuitorul va reuşi să creeze o aparenţă de
adevăr, iar pe de altă parte, de credinţă că, în genere este usor de surprins încrederea
altora. Persoana care săvârşeşte o astfel de infracţiune profită deci, de naivitatea
victimelor.
Fiind date consecinţele sale, societatea nu trebuie să aştepte indiferentă
constituirea condiţiilor infracţiunii şi actualizarea, realizarea ei, ci va trebui să ia măsuri
anticipate pentru eradicarea ei. Putem spune că este interesul tuturor, nu numai să nu
săvârşească infracţiuni, dar şi ca ele să fie tot mai mare în raport cu mărimea răului pe
care îl pricinuiesc societăţii. Aşadar, obstacolele care-i fac pe oameni să dea înapoi de la
săvârsirea infracţiunilor trebuie să fie cu atât mai puternice, cu cât sunt acestea mai
potrivnice binelui public şi cu cât sunt mai puternice îndemnurile care-i împing către
ele.54
Prevenirea criminalităţii înseamnă, în primul rând preîntâmpinarea săvârşirii
pentru prima dată a acelor acţiuni sau inactiuni, pe care societatea le consideră dăunătoare
pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste
comportamente au fost sancţionate de legea penală. Lupta împotriva criminalităţii
îmbracă două forme; un model clasic, mai precis represiunea sau pedepsirea care

53
I. Gh. Gorgăneanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993, pag. 83.
54
Cesare Becaria, „Despre infracţiuni şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, pag. 25.

63
constituie, istoric, o primă cale şi modelul social, care a apărut ulterior represiunii şi care
a cunoscut o dezvoltare mai lentă.55
Analizând puţin primul model se poate afirma că o bună perioadă de timp reacţia
socială antiinfracţională a avut un caracter eminamente represiv, popoarele antice
dezvoltând sistemele legislative i instituţionale, care răspundeau, mai ales prin asprimea
lor, scopurilor pentru care au fost create. Astfel, că o asemenea problemă a fost ridicată
încă din cele mai vechi timpuri, chiar marele filosof Platon (427-347 î.Hr) care propune
pentru prima dată înlocuirea ideii retributive cu cea de utilitate socială a pedepsei, cu
scopul prevenirii generale (prin forta exemplului) si una specială (cu effect intimidant).
La rându-i a fost urmat de Seneca, chiar Aristotel care spunea că "omul în
perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeasi măsură, însă lipsit de lege şi
dreptate este cea mai rea dintre toate" 56 a reluat evaluarea rolului preventiv al pedepsei,
concepţie care va influenţa gândirea iluministă a secolului al XVIII-lea şi implicit pe
fondatorii şcolii clasice de drept penal dar cu timpul imaginea prevenirii clasice a început
să ia diferite forme, astfel că după al Doilea Război Mondial s-a vehiculat tot mai mult
ideea că protejarea societăţii să se realizeze prin legi penale şi extrapenale, destinate
neutralizării delicventului.
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat atât către modelul
social cât şi către cel situaţional (tehnologic) prevenirea realizându-se şi prin alte măsuri
decât cele de drept penal. Accentuându-se educarea cetăţenilor, prin reluarea efectelor
nocive ale unor asemenea fenomene, prin consecinţele acestor fenomene, însă şi controlul
social spedalizat are un rol preponderent, respectiv justiţia, poliţia, garda financiară, etc -
organe ce au obligaţia de a interveni pentru anihilarea focarelor criminogene.
În ultimele decenii, creşterea explozivă a criminalităţii pe plan mondial a
determinat, am putea spune, o criză a sistemelor justiţiei penale şi a organismelor de
control social determinând astfel apariţia unor strategii naţionale noi, actualizate, văzute
din contextul schimbărilor sociale,economice şi culturale.
Prevenirea infracţionalităţii îmbracă acum diferite forme. Una ar fi cea primară,
care vizează prin măsuri specifice, domeniul social, cultural, educativ, economic, etc ,
dorind să estompeze atât situaţiile cât şi rădăcinile adânci ale infracţionalităţii. Un alt
55
H. Oprean, „Criminologie”, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996, pag. 203-204.
56
Aristotel, „Politica”,apud Gh. Nistorescu şi C. Păun, op. cit., pag. 253.

64
obiectiv ar fi crearea unor condiţii necesare socializării membrilor societăţii, crearea unor
locuri şi condiţii necesare socializării membrilor societăţii, crearea unor locuri de muncă,
de odihnă, repaus, etc. Trebuie avute în vedere familiile, cărora trebuie să le acorde
condiţiile necesare apărării, sprijinirii şi dezvoltării lor. Şcoala la rândul său ocupă un loc
important datorită rolului formativ pentru dezvoltarea şi fundamentarea unor convingeri
morale durabile care facilitează integrarea tinerilor în societate. Eforturile în acest caz s-
au îndreptat, pe de o parte, în supravegherea şcolilor la reducerea violenţei şi către
organizarea unor cursuri speciale pentru copii care au probleme de asimilare, de adaptare
la mediul şcolar. Dar, nu trebuie să uităm de angajarea în muncă a tinerilor, ea având o
deosebită importantă în procesul lor de dezvoltare, vizând încurajarea pentru asumarea
responsabilităţilor propriilor destine. Lipsa ori pierderea locului de muncă şi
imposibilitatea de reîncadrare, determină modificări serioase ale structurilor
personalităţii. Prevenirea terţiară, cum mai este numită, include activităţi destinate evitării
riscului de recidivă la persoanele care au mai săvârşit infracţiuni. Asadar, în mare, acest
model social vizează prevenirea criminalităţii prin reducerea necesităţii de a săvârşi fapte
penale.57
Profilaxia poate opera prin două mari instituţii abilitate în acest sens:cele judiciare
(parchet, poliţie, instanţe de judecată) şi nejudiciare (prefecturi, ministere, etc). Măsurile
de prevenire, sub aspect teritorial pot cuprinde întreaga ţară sau anumite unităţi
administrative sau locuri de muncă, vizând orice persoane. Aceste măsuri profilactice se
pot concentra în: creşterea nivelului de trai, lărgirea activitătilor educative, celebritatea şi
impartialitatea administrării justiţiei, îmbunătăţirea activităţilor medicale în depistarea şi
tratarea bolnavilor psihici, eradicarea alcoolismului şi a corupţiei.58
Cel mai sigur, dar şi cel mai dificil mijloc de a preveni infractiunile este cel prin
care se încearcă perfecţionarea educaţiei. Dacă educaţia nu-şi poate îndeplini întotdeauna
funcţia binefăcătoare într-o măsură mulţumitoare se datorează faptului că se face după
norme generale şi nu după principiul individualizării; ca artă educaţia este dificilă,
însuşirea ei reclamând calităţii pe care nu le au toti oamenii. Educaţia este o continuare a

57
Gh. Nistorescu şi C. Păun, Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998, pag. 247-
260.
58
H. Oprean, Drept penal, pag. 203-204.

65
eredităţii. Întâiul element care intervine după ereditate la formarea individului este pe
lângă alimentaţie şi îngrijirea fizică, educaţia.59
Lupta împotriva criminalităţii se poate face conform unei opinii, numai pe baze
ştiintifice combătând cauzele care condiţionează şi determină acest fenomen. Într-un fel,
crima şi criminalitatea sunt ca o maladie, care se poate combate numai anihilând cauzele
care produc această boală. Combaterea criminalitătii, în această lumină înseamnă operă
de profilaxie criminală, operă de reducere a cauzelor majore ori de slăbire a fenomenului.
Folosind aceste mijloace se poate ajunge într-o anumită măsură să se reducă comiterea
infracţiunii, eventual în anumite sectoare. În măsura în care se îmbunătătesc condiţiile
materiale de viată ale oamenilor, condiţiile instructiv-morale, criminalitatea se poate
reduce, din acest motiv sunt numite preventive. Lupta antiinfracţională preventivă, prin
combaterea cauzelor acesteia este necesară, stiinţifică şi se aplică în societatea moderna.60
Pornind de la constatarea că nu există liberul arbitru, omul fiind supus legilor
naturii (determinism biologic) şi condiţiilor mediului social, ştiinţele penale au
demonstrat demult că, delicvenţa, criminalitatea este cauza unor factori antropologici,
sociali, cosmotelurici, şi deci, ceea ce se impune în lupta contra infracţiorialităţii este, pe
de o parte de a preveni prin combaterea cauzelor care o generează, iar pe de altă parte de
a-i sustrage pe cei care au săvârşit infracţiunea, sub înrâurirea factorilor criminogeni'ore
determină alunecarea lor pe această pantă. Lupta împotriva criminalităţii trebuie
intensificată în această perioadă de criză social-economică prin care trece ţara noastră.
Prognoza criminologică desemnează stabilirea estimativă prin ştiinţifice a situaţiei
şi dinamicii fenomenului criminal la un moment dat. Ea poate fi generală sau individuală.
Trebuie să spunem că până astăzi, întemeiate şi îndeplinite au fost cele operate, în cadrul
infractorilor minori şi a recidiviştilor. Ea are o importanţă specială deoarece pune la
îndemâna celor implicaţi în lupta împotriva criminalilătii, tendinţele fenomenului
infracţional.
Această activitate de prevenire impune după cum am mai arătat cunoasterea
tuturor cauzelor şi condiţiilor care determină, înlesnesc, favorizează comiterea de
infracţiuni, ceea ce implică o investigare ştiinţifică a factorilor sociali si individuali, care
conduc la săvârsirea de fapte antisociale. Preocupările juriştilor pentru cercetarea unor
59
I. Oancea, „Probleme de criminologie”, Ed. All, Bucureşti, 1995, pag. 209-210.
60
T. Pop, „Criminologie”, Ins. De Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, pag. 597.

66
probleme de criminologie, psihologie judiciară, de ştiinţă penitenciară la care se adaugă
cele de prognoză infracţională sunt deosebit de benefice în sporirea eficienţei activităţii
de prevenire a încălcării legilor.
In afara acestor măsuri generale, prevenirea şi combaterea infracţiunilor contra
patrimoniului, reclamă şi măsuri specifice acestor categorii de infracţiuni, cum ar fi:
întărirea controlului circulatiei bunurilor de proprietate publică sau privată, întărirea pazei
bunurilor, selectionarea riguroasă a celor cărora li se încredinţează asemenea valori,
pentru a veghea permanent la verificarea bunei-credinţe a acelor persoane care intră în
raporturi patrimoniale, chiar un regim sancţionator puţin mai aspru şi mal riguros.
Toate acestea sunt enunţate pentru a conchide că infracţiunea trebuie să constituie
motiv de preocupare pentru întreaga societate deoarece, ea este cea care stabileste faptele
ce sunt considerate ca infracţiuni sancţionându-le ca atare. Tot societatea este cea care
stabileşte faptele ce sunt considerate ca infracţiuni sancţionându-le ca atare. Tot
societatea este cea care stabileşte, prin lege, cadrul juridic de tragere la răspundere penală
a celor vinovaţi, alegând formele, metodele, mijloacele şi faptele necesare cele mai
potrivite în lupta împotriva unor asemenea fapte. Prevenirea comiterii unor astfel de fapte
se realizează prin interacţiunea tuturor factorilor enunţaţi mai sus, în scopul diminuării,
până la înlăturarea definitivă a cauzelor, care determină, înlesnesc sau favorizează
încălcarea legilor. Finalitatea acestui proces trebuie să asigure apărarea statului nostru de
drept, democratic şi social, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, patrimoniului, ordinii şi
liniştii publice61, condiţii absolut necesare unui climat de stabilitate socială, de
desfăşurare normală a vieţii noastre.

61
I. Gh. Gorgăneanu, ”Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993, pag. 87.

67
 CONCLUZII

Înșelăciunea este tot mai prezentă în diferite domenii de activitate din viața
noastră. Atât în ceea ce privește viața personală, cât și domeniul juridic, economic sau
orice alt domeniu, pot fi afectate de acest tip de infracțiune.
În aceasta lucrare am incercat sa prezint cadrul legislativ al inșelăciunii, alte
moduri de inșelăciune, iar în detaliu înșelăciunea prin cecuri.
Înşelăciunea, în oricare din variantele sale, este o infracţiune contra
patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice
patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. În toate sistemele de drept
înşelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Scopul acestei
reglementări este acela de a-i proteja pe cei ce îşi exercită cu bună-credinţă drepturile şi
libertăţile economice, comerciale, inclusiv pe cele contractuale. Nu poate fi confundată
infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale.
Drept urmare, prin încriminarea ca infracţiune de înşelăciune a faptei săvârşite
prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, precum şi a
faptei de inducere sau menţinere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau
executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu încalcă
prevederile art. 11 şi 20 din Legea fundamentală, referitoare la “dreptul internaţional şi
dreptul intern”, respectiv, la “tratatele internaţionale privind drepturile omului”.

68
 BIBLIOGRAFIE

Gorgăneanu, ”Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993

Pop, „Criminologie”, Ins. De Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928
Nistorescu şi C. Păun, Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998
Oancea, „Probleme de criminologie”, Ed. All, Bucureşti, 1995
Oprean, Drept penal
Aristotel, „Politica”,apud Gh. Nistorescu şi C. Păun, op. cit
Gorgăneanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993
Becaria Cesare, „Despre infracţiuni şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Oprean, „Criminologie”, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996
Gorgăneanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993
Nistorescu şi C. Păun, „Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998
Sutherland Edwin, „Criminalitatea gulere albe”, 1949, apud Gh. Nistorescu şi C. Păun,
op. cit
Gorgăgeanu, „Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993
Pinatel, „Traite de droit penal et de criminologie”, Tema III, Criminologie, Paris, Dalloz,
1963
Nistorescu şi C. Păun, „Drept penal - partea specială”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1998
Stănoiu, „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 107, apud
Gh. Nistorescu şi C. Păun, op. cit. ,
Szabo, „Criminologie”, PUM, Montreal, 1967, pag. 200, apud Gh. Nistorescu şi C.
Păun,op. cit
Gorgăneanu ,”Infracţiunea de înşelăciune”, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1993

69
Heler, „Ştiinţa logicii”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1996, pag. 360, apud Gh. Nistorescu şi
Păun, „Criminologie” , Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti, 1995
Dobrinoiu : “Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal”, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1983
Diaconescu: “Înşelăciune; Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţă a îngrădirii libertăţii
psihice de a acţiona”, în R.R.D. nr.8/1987
Trib. Supr., Secţ. pen., Dec. nr. 4003/1972, în R.R.D. nr.8/1973
Costin, M. Mureşan, V. Ursa: “Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Loghin, T. Toader – “Drept penal român”, Editura “Şansa”, Bucureşti 1996
T.M.B., Dec. nr. 215/1990; C.P.J.P.; 1990
Diaconescu – Infracţiunile în Codul penal român”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997
“Dreptul” – nr. 9/1997, p. 72; citat din: Normele-cadru nr.7/1994 de B.N.R. punctul 69.
“Elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art.215 alinCod penal”
în “Dreptul” nr. 9 pe 1997
Vasile: “Distincţii între contractele încheiate prin vicierea consimţământului unei părţi
şi infracţiunea penală la art.215 alin.3”, în “Dreptul” – nr. 4/1990
Dongoroz, S. Kahane ş. a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III
T. S., Dec. nr. 527/1985, R.III
T. m. Bucureşti, s I-a penală, decizia nr.711/1992, în: “Culegere de practică judiciară
penală”, pe anul 1992; Editura “Şansa”, Bucureşti, 1993
Dongoroz, S. Kahane ş. a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III
Judec. Piteşti, sect. pen., dec. 3143/1987, în G. Antoniu şi N. Valonciu în Practica
Judiciară penală
C. Mitrache, Drept penal român–partea generală,Casa de editură şi presă “Şansa S.R.L.”
Bucureşti, 1997,
Turcu, Plata prin cec, Revista de drept comercial nr. 7-8/1996
Stanciu D. Cârpenaru, Drept comercial român, Editura AII, Bucureşti 1998
Pct. 69 din Normele – cadru nr. 7/1994 ale B.N.R.
Dongoroz şi colaboratorii; Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. III
Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2068/1977

70
Trib. Jud. Bistriţa Năsăud, dec. pen. nr. 478/1970, R.R.D. nr. 3/1071
Judec. Baia Mare, sent. Pen. nr. 1645/1986 în R.R.D. nr. 6/1989
Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. 879/1976, R.R.D. nr.5/1977
Dincu, Drept penal - Partea generală, Univ. Bucureşti, Fac. De drept 1975
Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2225/1970, în R.R.D. nr. 1/1971
Papadopol, N. Popovici – “Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii
1969-1975” Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 273, Speţa 5, Trib.
Suprem, şed. Pen.,dec. nr. 5850/1970.
Trib. Suprem, secţ. pen., dec nr. 2068/1977 în C.D./1977, p. 283.
Trib. Suprem, secţ. pen.,dec. nr. 425/1980.
Mitrache – “Drept penal român partea generală” Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.
Bucureşti 1996.
Judecătoria Dr. Tr. Severin, sentinţa penală nr. 557/1999.
Constituţia României art. 135 al. 2.
Curtea de Apel Constanţa, dec. pen nr. 129/1996.
Nistoreanu, V. Dobrinoiu şi alţii – “Dreptul penal – partea generală”. Ed. Europa Nova
Bucureşti 1997
Dongoroz şi colaboratorii – “Explicaţii teoretice ale codului penal” vol. III
Tudor R. Popescu – Brăila, Drept Civil vol.I, Ed. Romcart S.A. Bucureşti, 1993
Dongoroz – “Drept penal” Bucureşti 1939
Bulai – Drept penal – partea generală vol. I, Casa de editură şi pres “Şansa SRL”
Bucureşti 1992.

71