REFERINTE ISTORICE SI DE DREPT COMPARAT

1.1.
Evolutia
reglementarilor
privind
ocrotirea patrimoniului prin norme de drept penal
Din toate timpurile si in toate oranduirile sociale, legislatiile penale au
incriminat si sanctionat sever infractiunile savarsite impotriva proprietatii
particulare, deosebirile datorandu-se perioadei istorice si particularitatilor
proprii unei societati sau alteia. Normele penale din oranduirile cu exploatare
de clasa nu au incriminat insa niciodata faptele prin care minoritatea
exploatatoare spoliaza fara crutare munca celor exploatati.
In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul, talharia si
jaful. Mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii, cum ar
fi: inselaciunea, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, care erau
considerate delicte civile.
In perioada feudala s-a extins treptat represiunea penala. In sfera sa
intrau toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. Furturile
marunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa
cu moartea (tes furtilcus). Daca furtul era grav, aceasta pedeapsa se aplica
de la primul. Aceasta asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si
gravitatea lor.
Sistemele de drept penal moderne desi au eliminat unele din exagerarile
anterioare, au mentinut totusi un regim destul de sever pentru anumite
forme de activitate infractionala indreptate impotriva patrimoniului.
In acelasi timp au extins cadrul incriminator si la alte fapte specifice
relatiilor economice din societatea moderna.
In vechiul drept romanesc existau reglementari foarte detaliate la aceste
infractiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru invataturi din
1646 ) si Matei Basarab (,,Indreptarea legii din 1652 ), Codicele penale ale
lui Alexandru Sturdza in Moldova (1862) si ale lui Barbu Stirbei (1850) in
Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului.
Codul penal roman din 1864 desi copiat in mare parte dupa Codul penal
francez, cuprindea in capitolul referitor la Crime si delicte contra
proprietatii, numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac
(art.306-380) privitoare la apararea patrimoniului, menite sa asigure cu
mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman de la 1936 numit Noul cod penal Carol II, intrat in
vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea aceasta materie in Cartea
II, Titlul XIV intitulat Crime si delicte contra patrimoniului (art. 524-573).
Sintetizat in cinci capitole astfel: cap. I Furtul; cap. II Talharia si
pirateria; cap. III Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea increderii;
cap. IV Stramutarea de hotare, desfiintarea semnelor de hotar, stricaciuni
si alte tulburari aduse proprietatii; cap. V Jocuri de noroc, loteria, specula
contra economiei publice. Deci, Codul Penal din 1936 a restrans in limitele
sale firesti toate infractiunile contra patrimoniului, grupandu-le in functie de
obiectul lor juridic.
In art. 553 din Codul penal ,,Carol al II-lea, inclus in Titlul XIV Crime si
delicte contra patrimoniului, Sectiunea VII, era incriminata inselaciunea prin
cecuri ale carei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct.
2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului.
Atat in timpul cat a fost in vigoare Codul penal de la 1964, cat si sub
imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infractiuni contra
patrimoniului care erau prevazute in legi speciale, ca de pilda, in Codul
Justitiei Militare, in Codul comercial, in Codul silvic, in Codul Marinei
comerciale, s.a..
In perioada anilor 1944 1989 s-au produs unele schimbari legislative
importante, in toate domeniile dreptului, dar mai ales in cel al dreptului
penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta
proprietatii. Astfel a fost adoptat Decretul nr.192/1950 in continutul caruia sa definit notiunea de obstesc si aceea de avut obstesc[1]. Prin acest act
normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol
cu denumirea Unele infractiuni contra avutului obstesc, caruia, ulterior, i sa adus modificari, mai ales in privinta agravarii pedepselor. Acest decret a
marcat momentul in care apare pentru prima oara o ocrotire discriminatorie
a patrimoniului dupa cum acesta era considerat particular sau obstesc.
Autorii Codului penal din 1968 n-au facut si nici nu puteau sa faca altfel,
decat sa consacre mai departe aceasta conceptie de ocrotire diferentiata a
patrimoniului. De aceea, in Titlul III au fost prevazute infractiuni contra
avutului particular, iar in Titlul IV, infractiuni contra avutului public sau
obstesc.
Dupa 1989 pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale,
atat cu principiile constitutionale, cat si cu realitatile de astazi ale societatii
romanesti, s-au adus numeroase modificari Codului penal. Cea mai
importanta fiind realizata prin adoptarea Legii nr.140/1996 de modificare si
completare a Codului penal, prin care pe langa alte modificari substantiale,
se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra

patrimoniului, s-a modificat si completat art. 215 Cod penal cu alin. 4 si 5.

Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din Infractiuni contra
patrimoniului, iar Titlul IV, Infractiuni contra avutului obstesc a fost
abrogat in intregime.

1.2.
Influenta
reglementarilor
instituite
prin
Constitutia din 1991 si Legea 140/1996 privind modificarea
Codului Penal si implicatiile lor asupra normelor de drept
penal in materia infractiunilor contra patrimoniului
Constitutia Romaniei din 1991 a adus modificari importante asupra
reglementarilor penale in materia infractiunilor contra patrimoniului. Prin
normele sale cu caracter de principii constitutionale referitoare la
proprietate, Constitutia, prin art.135 alin. 2, imparte proprietatea in doua
categorii: publica si privata. In principiu, orice bun mobil sau imobil poate
forma obiect al dreptului de proprietate publica. In acelasi articol, alin. 4,
sunt enumerate bunurile care nu pot exista decat in proprietatea publica:
bogatiile de orice natura ale solului, caile de comunicatii, spatiul aerian,
apele cu potential energetic, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale
zonei economice si ale platoului continental.
Proprietatea publica sau privata poate fi incalcata prin aceleasi fapte de
pericol social considerate ca fiind infractiuni.
Prin adoptarea noii constitutii, s-a considerat ca Titlul IV din Codul penal
este implicit abrogat, fiind neconstitutionala protectia juridica speciala pentru
avutul public.
Sesizata cu judecarea exceptiei de neconstitutionalitate, formulata intrun numar de opt dosare, Curtea Constitutionala a adus in toate aceste
dosare, exceptia invocata, constatand ca art. 232, 234 si 239 Cod penal au
fost abrogate partial, astfel incat prevederile ce reglementeaza infractiunile
din aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevazute de art.
135, alin. 4, din Constitutie, ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii
publice[2]. Impotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe
langa Curtea Suprema de Justitie a declarat recurs, sustinand ca, in esenta,
prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt
neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutie, deoarece
notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mai larga decat
notiunea de proprietate, fiind asimilata cu cea de patrimoniu din dreptul civil.
De asemenea, ca infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni
contra patrimoniului, ci infractiuni contra avutului, asemanator Codului din
1936 care se refera la infractiuni contra patrimoniului. S-a mai sustinut ca
actualul Cod penal nu contravine Constitutiei deoarece nu neaga existenta
celor doua tipuri de proprietate (publica si privata) si nici nu prevede alte

forme de proprietate decat cele mentionate in Constitutie. Judecand recursul

declarat impotriva mentionatelor decizii, Curtea Constitutionala in complet
de cinci magistrati, a considerat ca dispozitiile codului penal referitoare la
avutul obstesc, ce au fost atacate in fata Curtii, sunt neconstitutionale si ca
acestea au fost abrogate in intregime, situatie care reclama interventia
legiuitorului pentru a da o noua reglementare infractiunilor in discutie.
Decizia a fost adoptata cu majoritatea de voturi[3].
Solutiile diferite pronuntate de completul de judecata format din trei
judecatori si de completul de judecata format din cinci judecatori, au
determinat convocarea Plenului Curtii Constitutionale pentru a da o
interpretare unitara in problema constitutionalitatii dispozitiilor din Codul
penal privitoare la infractiunile impotriva avutului obstesc.
Prin Dec. nr.1/1993[4], Curtea Constitutionala, in plenul sau, a statuat ca
dispozitiile din Codul penal referitoare la infractiunile contra avutului public,
sunt abrogate partial, si in consecinta urmeaza a se aplica numai cu privire la
bunurile prevazute la art. 315 alin. 4 din Constitutie.
Pornind de la aceste prevederi si de la necesitatea punerii de acord a
Legii penale atat cu principiile constitutionale cat si cu relatiile de astazi ale
societatii romanesti. Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr.140/1996 de
modificare si completare a Codului penal din care, pe langa alte substantiale
modificari, se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra
patrimoniului. Astfel s-a modificat Titlul III din Infractiuni contra avutului
personal sau particular in Infractiuni contra patrimoniului, iar Titlul IV
Infractiuni contra avutului obstesc, in forma care a avut-o la adoptarea
Codului penal de la 1969, s-a abrogat in intregime principiul constitutional.
Prin Legea 140/1996 a fost modificat si completat si cuprinsul art. 215
Cod penal. Astfel au fost majorate pedepse prevazute in aliniatele 1 si 2 si sau introdus doua noi aliniate, respectiv 4 si 5.
Pozitia instantei noastre supreme, pana la data adoptarii Legii nr.
140/1996 a fost aceea ca fapta de completare a unui cec cu limita de suma,
mentionandu-se o suma disponibila nereala, mai mare decat cea aflata in
cont, constituie infractiunea prevazuta in art. 282, iar nu aceea de fals
prevazuta de art. 289 din Codul penal.
Practica judiciara a Curtii Supreme de Justitie este constanta in sensul ca
fapta unei persoane de a insera intr-un cec date necorespunzatoare
adevarului constituie infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori
prevazute de art. 282 Cod penal si nu infractiunea de fals material in
inscrisuri oficiale.

In activitatea organelor de urmarire penala s-a ridicat problema daca, dupa modificarea si
completarea art. 215 Cod penal se mai poate vorbi de savarsirea in concurs real a infractiunii de
falsificare de moneda si alte valori si a celei de inselaciune in cazul savarsirii faptelor prevazute
de art.215 al.4 Cod penal.
Prin completarea art. 215 Cod penal cu alin. 4 s-a ajuns la crearea unei infractiuni
complexe, oarecum similara cu delictul de inselaciune prin cecuri, reglementat in art. 553 din
Cod penal din 1936.
In art. 41 alin.1 din actualul Cod penal in cazul infractiunii complexe nu exista pluralitate
de infractiuni, iar conform alin. 3 al acestui articol infractiunea este complexa cand in continutul
sau intra, ca element sau circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea
insasi o fapta prevazuta de legea penala.
Examinand art. 215 alin. 4 Cod penal constatam ca in continutul acestui text de lege intra
ca element, actiunea de falsificare a unui cec, care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de
legea penala si anume, infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori prevazuta de art.
282 alin.1 Cod penal.
Ca atare, infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin. 4 Cod penal, este o
infractiune complexa si, in consecinta este exclusa ideea pluralitatii de infractiuni. Deci, in cazul
savarsirii infractiunii de inselaciune in conditiile art. 215 alin. 4 Cod penal nu se poate retine si
infractiunea de falsificare de cecuri prevazute la art. 282 alin.1 Cod penal.
Daca insa un cec a fost falsificat in alte conditii decat cele prevazute expres in art. 215 alin.
4 Cod penal, atunci nu s-ar mai putea vorbi de infractiunea complexa prevazuta in acest articol,
ci de infractiunea prevazuta in art. 282 alin. 1. Aceasta din urma s-ar putea savarsi in concurs cu
una din modalitatile infractiunii de inselaciune prevazuta in art. 215 Cod penal, cu exceptia alin.
4, daca sunt intrunite conditiile legale.
Astfel, falsificarea unui cec circular, de catre beneficiar prin modificarea sumei de bani
inscrisa in cec, constituie infractiunea prevazuta de art. 282 alin. 1 Cod penal si nu cea prevazuta
in art. 215 alin. 4 Cod penal. Prevederile art. 215 al 4 Cod penal se aplica faptelor penale
savarsite incepand cu data de 14 nov. 1996, cand Legea 140/1996 a fost publicata in Monitorul
Oficial.
Deoarece prin Legea 140/1996 au fost majorate substantial pedepsele din art. 282 si 215
Cod penal, doar teoretic, s-ar putea pune problema aplicarii noilor prevederi legale si faptelor
penale savarsite anterior datei de 14 nov. 1996, potrivit principiului aplicarii legii penale mai
favorabile, daca sunt indeplinite conditiile art.13 alin. 1 Cod penal.

1.3.

Elemente de drept comparat

Toate legile moderne cuprind reglementari ample care aduc atingere proprietatii, consecinta
fireasca a importantei pe care o au relatiile de proprietate pentru dezvoltarea societatii si pentru
stimularea interesului individual la progresul societatii.

Cea mai recenta reglementare este aceea a Codului penal francez intrat in vigoare la 01
Sept. 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrata Crimelor si delictelor asupra bunurilor.
In capitolul III al acestei carti este incriminata escrocheria si alte infractiuni apropiate acesteia.
Astfel, art. 313-1 prevede ca escrocheria este fapta savarsita fie prin folosirea unui nume fals
sau a unei false calitati, fie abuzand de o calitate adevarata, fie prin intermediul unor manevre
frauduloase, cu scopul de a insela o persoana fizica sau morala si de a determina in detrimentul
sau sau a unui tert, sa incredinteze fonduri banesti, valori sau anumite bunuri, sa presteze un
serviciu sau sa consimta unul care presupune obligatii sau eliberari de obligatii, pedeapsa fiind
de cinci ani de inchisoare si 2.500.000 franci amenda.
Pedeapsa este mai aspra (7 ani inchisoare si 5 milioane franci amenda) atunci cand este
savarsita de o persoana care are exercitiul autoritatii publice, de o persoana care apeleaza la
public in vederea emiterii de titluri sau colectari de fonduri in scopul intrajutorarii umane si
sociale, in prejudiciul unei persoane a carei vulnerabilitate deosebita, boala, varsta, infirmitate,
deficienta fizica sau psihica, sau stare de graviditate, e aparenta sau cunoscuta de autorul ei, sau e
savarsita in banda organizata.
Codul penal german, adoptat la 15 mai 1971, cu modificarile aduse pana la 01 oct. 1989,
reglementeaza, in capitole diferite, atacurile contra proprietatii.
Astfel, in cap. XXII sunt incriminate inselaciunea simpla, inselaciunea prin computer,
inselaciunea prin acordarea subventiilor, inselaciunea in acordarea creditului, incalcarea
increderii si altele.
Codul penal spaniol, in vigoare din 1973, cu modificarile aduse pana in anul 1992,
reglementeaza in Titlul XIII delicte contra proprietatii. Printre incriminarile cuprinse in acest titlu
figureaza furtul sub toate formele lui (art. 500-506), inselaciunea (art.528), infractiuni contra
dreptului de autor si de proprietate industriala.
Codul penal italian, intrat in vigoare in 1930, reglementeaza in Titlul XIII infractiunile
contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violenta asupra
bunurilor si persoanei (furt simplu si agravat, rapire, sechestrare de persoane in scopul obtinerii
de avantaje materiale) si fapte contra patrimoniului comise prin frauda (inselaciunea, tainuirea,
insusirea bunului gasit, camata si altele).
Codul penal portughez intrat in vigoare la 23 sept. 1982 cu modificarile aduse pana la 03
iulie 1992, reglementeaza infractiunile contra patrimoniului in Titlul IV sub denumirea de
Crime contra proprietatii sunt incriminate fapte de furt simplu si calificat, abuz de incredere,
inselaciunea, santaj, etc.
Actualul Cod penal elvetian prevede in art.146 alin.1 referitor la escrocherie ca ,,cel care,
cu intentia de a-si procura sau de a procura unei terte persoane o imbogatire ilegala, va induce in
eroare o persoana prin afirmatii inselatoare sau prin disimularea adevaratelor fapte, sau il va
incuraja in greseala sa si va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia interesele sale
pecuniare, sau ale unei terte persoane,este pedepsit cu privare de libertate pentru maximum 5 ani.
Aliniatul 2 prevede o pedeapsa mai grava daca autorul isi face o meserie din escrocherie, iar in al

III-lea aliniat se stipuleaza ca escrocheria comisa in dauna rudelor sau persoanelor apropiate va fi
urmarita doar la plangerea prealabila.
De asemenea, Codul penal elvetian sanctioneaza inselaciunea cu cartele bancare si carti de
credit, escrocheria de la hotel-restaurant pedepsita la plangere prealabila din partea celui pagubit,
precum si infractiunea de camata.
Codul penal model american (in Editia din 1985) elaborat de Institutul american de drept in
vederea orientarii legislatiei penale a statelor americane, reglementeaza infractiunile contra
proprietatii in art. 220 si urmatoarele, sunt incriminate faptele de distrugere a proprietatii prin
incendiere (foc sau explozie); patrunderea abuziva intr-o locuinta in scopuri criminale; fapte de
furt cu violenta, faptele de furt simplu, furtul de servicii, folosirea neautorizata a unui vehicul,
inselaciunea si contrafacerea, folosirea de cecuri fara acoperire si altele.

Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu si colectivul Drept penal, partea speciala, Edit. Europa Nova,
Bucuresti 1997, pag. 190.
[1]

[2] Dec. nr.9/ 03.03.1993 a Curtii Constitutionale

[3] Dec.nr.38/07.07.1993
[4] Publicat in Monitorul oficial al Romaniei, partea I, nr.289 din 14.nov.1996