Istoria Bisericii Penticostale din Vicovu de Sus

În lucrarea de faţă ne propunem să schiţăm istoria de aproape 100 de ani a bisericii Penticostale din
Vicovu de Sus, pe baza unor interviuri şi a mărturiilor existente.

Înfiinţarea ei a avut un impact deosebit asupra vieţii oamenilor: necredincioşii deveneau credincioşi,
iar cei robiţi de patimi şi duhuri rele deveneau liberi. S-a putut observa un model de comportament
în familie şi societate, oameni schimbaţi prin puterea Duhului Sfânt, fapt ce a condus la noi
convertiri.

Să definim, de la început, câţiva termeni:

Penticostalism = Mişcare neoprotestantă, evanghelică, apărută sub acest nume în anul 1906 care
pune accentul pe puterea spirituală rezultată din botezul cu Duhul Sfânt şi pe manifestarea darurilor
Duhului Sfânt în momentul de faţă.

Protestantism = Mişcare religioasă, creştină, care mărturiseşte (din lat. protestor, -ari = a declara, a
dovedi) patru principii de bază:

- Scriptura este singurul izvor al credinţei;

- Îndreptăţirea se primeşte numai prin credinţă;

- Mântuirea se primeşte numai prin har;

- Răscumpărarea este făcută numai prin legătura directă cu Cristos, înlăturând adaosurile opuse
revelaţiei nou-testamentare, cum ar fi: tradiţia ca izvor al credinţei, îndreptăţirea prin fapte,
mântuirea prin Lege, relaţia cu Cristos mijlocită de biserica instituţională, sacra-mentală şi clericală.

Serviciu religios = Totalitatea manifestărilor din adunările credincioşilor evanghelici: rugăciune,

cântare, predică, mărturie creştină etc.

Cina Domnului = În Biserica Penticostală, Cina Domnului este „al doilea aşezământ ca formă
exterioară”1. Ea mai este numită Euharistie, termen care provine din cuvintele greceşti eu şi charis
care înseamnă „mulţumire”, „recunoştinţă”.2

Biserică apostolică - se numeşte aşa pentru că a fost zidită pe temelia apostolilor (Efeseni 2:20) şi
respectă învăţătura apostolilor.

Această biserică apostolicặ lui Dumnezeu este şi penticostală, deoarece mărturiseşte botezul cu
Duhul Sfânt ca la Cincizecime, cu semnul vorbirii în alte limbi întocmai ca şi apostolii „în odaia de
sus” (vezi Faptele apostolilor 1:13-14).

Rusaliile = Sărbătoare care în limba greacă poartă denumirea de Pentecost.3

Biblia în Bucovina

Oamenii din această zonă au cunoscut Evanghelia şi aceasta le-a schimbat vieţile. În anul 1910,
Iohan Malişevschi, trimis din partea Societăţii Biblice Britanice, s-a mutat la Cernăuţi, loc de unde
pleca în satele şi târgurile Bucovinei, oferind spre vânzare Biblii şi Nou Testamente la un preţ foarte
mic.

1
El locuia pe strada Panaitgosc, loc unde primea Biblii şi Nou Testamente în limbile română,
germană, ucraineană şi rusă. Cu rucsacul în spate, cutreiera satele din casă în casă, oferind literatură
religioasă, dând explicaţii, depunându-şi mărturia personală şi fiind un bun credincios, cu dorinţa
tainică de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu.

În zilele de duminică, sta la intrarea bisericilor tradiţionale şi oferea câte un Nou Testament fiecărui
sătean care intra sau ieşea din biserică. Astfel, în permanenţă, vara şi iarna, pe vreme bună şi pe
vreme rea, timp de trei ani (1910-1913), credinciosul Malişevschi a răspândit Biblii în Bucovina. Ca
aspect fizic, era un bărbat cu o statură impunătoare, purta barbă şi avea o figură senină, vorbea rar şi
blând, fiind vorbitor a patru limbi: germană, română, ucraineană şi poloneză. Malişevschi intra în
vorbă cu toţi oamenii, iar ei îl ascultau cu mare atenţie, întrucât unii dintre ei îl credeau preot.

Lucrarea lui Iohan Malişevschi de colportare a Bibliilor şi a Nou Testamentelor trebuie considerată
o contribuţie însemnată la pătrunderea şi răspândirea credinţei evanghelice în Bucovina. 4

Mişcarea Penticostală din Vicovu de Sus, la originea ei

Trezirile spirituale, curentul de înnoire care a suflat peste mulţi credincioşi în prima parte a
secolului trecut a suflat şi peste unii credincioşi din Vicovu de Sus.

Mişcarea penticostală în România a apărut aproape simultan în trei locuri distincte, fără a se şti una
de cealaltă: în zona Sibiului, în zona Bucovinei şi în zona Aradului.

Primul creştin botezat cu Duhul Sfânt din această parte a Bucovinei a fost Toader Daniliuc, din
Solca. Aceasta se întâmpla aproximativ prin anul 1911. Primul pocăit din Vicov a fost Niţu Toader
din satul Bivolărie, care a trăit în casa unde mai târziu a locuit fratele Ion Mitric. El s-a pocăit în
Primul Război Mondial, luând botezul în apă în Rusia şi nu s-a căsătorit niciodată, ci a fost,
conform mărturiilor celor care l-au cunoscut, un creştin adevărat care şi-a trăit viaţa după Scripturi,
îndemnând oamenii să se pocăiască.

Un alt frate, Niţu Constantin al lui Filip s-a întors pocăit de pe frontul din Rusia, în 1917, din
Primul Război Mondial. El, împreună cu Iustina, soţia lui, cu Cornea Constantin şi Ioana au fost
primii pocăiţi din Vicovu de Sus-Est. Constantin Niţu, împreună cu soţia şi copiii, locuia în aceeaşi
casă cu părinţii lui pe uliţa Farmaciei. Copiii lui au fost foarte prigoniţi la şcoală pentru că nu erau
botezaţi de preot, însă el a fost un om foarte liniştit, fiind şi el prigonit crunt pentru pocăinţă şi apoi
izgonit din casă de tatăl său, care atunci era primar în sat şi considera că a făcut familia de ruşine.

După Primul Război Mondial, pe lângă pocăiți veniți din război, a început să vină la pocăință și alții
desprinși din Cultul Ortodox și s-a format o grupare de creştini evanghelici, numită „Studenţi din
Biblie”. În acea vreme nu erau alți credincioși evanghelici, ci doar câţiva care frecventau „Oastea
Domnului”.

La întâlnirile care le avea această grupare, pe lângă rugăciunile pe care le făceau împreună, citeau și
studiau mult biblia.

Nu la mult timp, un credincios din Ardeal, Augustin Buta, a auzit de guparea din Vicov, şi a început
să ia legătura cu ei prin scrisori. Aceasta se întâmpla după anul 1920. Prima scrisoare pe care a
trimis-o la Vicov avea scris la destinatar: „Către pocăiţii din Vicov”, deoarece Buta nu cunoştea nici
o adresă de a lor. A venit după aceea la Vicov, participând la întâlnirile lor. Mergând din nou acasặ,
a aflat că Dumnezeu a început sặ boteze cu Duhul Sfânt, credincioşi din Ardeal. Primind şi el Duhul
Sfânt, a continuat colaborarea cu cei din Vicov, îndemnându-i și insistând din nou prin scrisori, cu
2
dovezi din Faptele apostolilor, să pună acele versete în practică, şi anume să stăruiască după Duhul
Sfânt. Un timp ei au ezitat să facă lucrul acesta, însă la o seară de rugăciune şi stăruinţă în casa lui
Alexandru Coroamă (Voitineanu), după câteva rugăciuni a fost botezată cu Duhul Sfânt, sora
Iustina Niţu și tot în acea seară a fost botezat cu Duhul Sfânt, Ion Coroamă fiul lui Alexandru, care
avea doar 16 ani.

Așa a început să ia ființă lucrarea de botez cu Duhul Sfânt, în Vicovu de Sus.

Pentru că gruparea era nou apărută, a început şi persecuţiile împotriva ei, atât din partea oamenilor
din sat, cât și din partea autorităţilor locale. Dar ei nu s-au lăsat intimidaţi, ci au continuat aşa
adunându-se clandestin prin case, rugându-se şi stăruind după Duhul Sfânt, nefiindu-le frică de
arestările care se făceau şi care se lăsa de multe ori cu condamnări la închisoare. Judecarea şi
condamnarea se făcea la Cernăuţi, care era capitala regiunii la acea dată.

Sora Zamfira Berculean (Chelba, după căsătorie) povestea din aceea vreme:

Prin anii 1924-1925 ne adunam la fratele Petrea Dabîca.

Acolo ne-au descoperit jandarmii şi am fost duşi la postul de jandarmi, lângă primăria actuală, cu
tot cu scaune şi cărţi. Acolo ne-au ţinut trei zile la declaraţii, fără mâncare. După mari rugăminţi i-
au dat voie sorei Maria Mandici să meargă să alăpteze un copil, după care a venit înapoi. Dintre
cei arestaţi erau: Ilarie, Bahnean George(Zilber), Ioana Plamadă, George Nistor şi alţii (toţi
bivolăreni). Adunările se făceau noaptea, începând de la orele 2:00-3:00 până la 6:00, aproape de
ziuă, în funcţie de anotimp. Fraţii care slujeau din Cuvânt erau: George Cîrdei, Dumitru Cîrdei
Sumanar, Petrea Dabîca şi alţii. Se citeau câteva versete din Biblie şi ne aşezam pe genunchi la
rugăciune. Ne rugam în comun timp de o jumătate de oră, o oră sau chiar mai mult şi rugăciunea
începea şi se termina cu lacrimi. Cântam câteva cântări mai încet, de multe ori cu lacrimi, căci tot
mai grea era despărţirea de fraţi.

În acea grupare, mai erau şi fraţii: Aurel Schipor (Pinciu), Arleon Băligi, Anton Laskievici,
Alexandru Chelba, Vasile Nistor, Zăgrea Nighita, George Cîrdei (Brot), Vasile Cîrdei (Brot), Traian
Ursache, Marcu Schipor, Gheorghiţă Dumitru, Sandu Cornea (Cotopici), George Lăcătuş, Ion
Lăcătuş, Casian şi Arcade Coroamă, George Puha şi alţii.

3
 În anul 1927, Buta a venit din nou la Vicov, participând
cu ei la rugăciuni și bucurându-se împreună de harul lui Dumnezeu și de Cuvântul Lui.

Ulterior, focul botezului cu Duhul Sfânt s-a aprins şi erau botezaţi de Domnul toţi cei ce credeau şi
stăruiau în rugăciune, atât credincioşii din acea grupare, cât şi ortodocşii care ulterior aderau la
gruparea lor.

Fiind mai puţini, credincioşii penticostali se adunau prin case, pe rând, la fiecare dintre aceştia.
Locul următoarei întâlniri se stabilea la fiecare întâlnire. Din informaţiile care s-au putut obţine, la
început se adunau mai mult în casa fratelui Petrea Cîrdei în Est, iar în Bivolărie se adunau cel mai
mult la Toader Niţu şi George Bahnean (Zilber). Prezbiterul care oficia Cina Domnului a fost fratele
Gavril Cîrstean. El a fost primul prezbiter al celor ce credeau în lucrarea Duhului Sfânt, în zona
Sucevei până la Botoşani.

Prin anul 1928 se adunau în casa fratelui Aurel Schipor, în Est, unde se făcea și spălarea picioarelor.
Aceasta a continuat până în anul 1935, când un frate pe nume Gustave Herbert Schmidt (profesor la
un Institut Biblic Penticostal, în orașul Gdansk, Polonia), a ţinut un studiu biblic la Iaşi cu
credincioşii din ţară. Majoritatea fraţilor erau din Bucovina şi mulţi fraţi din Vicov. Printre altele
subiecte, a adus învățătura de a renunța la practica spălării picioarelor, la Cina Domnului. Acolo au
fost şi fraţii Ioan Bododea (lucrător penticostal de seamă) care locuia atunci la Iaşi şi fratele
Michael Thelman din Dârlos, judeţul Sibiu, care era translator. Fraţii din Vicov s-au remarcat prin
faptul că îi puneau multe întrebări fratelui Schmidt şi erau interesaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. 5

Un alt frate lucrător din vremea aceea care mai venea la Vicov, a fost Tănase Sîneţa din Banila
(acum Ucraina). El venea cu bicicleta 40 de kilometri aproximativ, pentru credincioşii din zona
Vicovului. Astfel, împreună cu fratele Arcadie Dumitrescu din Vicov, mergeau cu bicicletele şi la
Brodina, pentru că acolo s-a înfiinţat o mică grupare, după ce s-au pocăit un bărbat şi o femeie.
Pentru a masca misiunea lor, legau de biciclete scule pentru despicat butuci de brad, iar cei care-i
vedeau să credă că se duc la lucru. Fratele Sîneţa era prezbiter la Banila şi vorbea şi limba rusă (în
Brodina se vorbeşte şi limba rusă). Într-o noapte, prin anul 1939, duceau Cina Domnului cu
bicicleta la fraţii din Brodina. La întoarcere spre Vicov, pe la ivirea zorilor, i-au prins jandarmii prin
pădure şi i-au arestat. Era şi fratele Mihai Moisiuc (din Brodina). Fuseseră pârâţi de preotul
Zalencu. Era o zi de duminică şi le-au atârnat tablouri cu versete din Biblie pe spate şi în faţă şi i-au
purtat pe drum în toată Brodina. Jandarmii luaseră aceste tablouri cu versete din casele fraţilor
Moisiuc şi Curaciuc. Fratele Sîneţa a spus că a fost o lucrare a Domnului, deoarece oamenii citeau
versetele care erau atârnate pe ei. I-au dus pe jos din post în post: de la Brodina la Falcău, apoi la
Straja. Aici s-au întâlnit cu primarul, care i-a văzut legaţi, având drept corp delict Biblia. El a luat
Biblia, a sărutat-o şi le-a spus jandarmilor: „Alţi hoţi nu găsiţi, care fură vitele prin munţi, doar pe
aceştia i-aţi găsit?”

De la Straja i-au dus la Vicovu de Sus, unde subofiţerul, pentru că îi cunoştea, le-a spus: „Plătiţi-mi
biletul până la Rădăuţi ca să vă duc direct la Legiunea de Jandarmi, să nu vă mai duc la Vicovu de
Jos şi tot aşa până la Rădăuţi.” I-au plătit autobuzul, iar când au ajuns la Rădăuţi, procurorul a
întrebat: „Ce fel de credinţă au aceştia?”, iar subofiţerul a răspuns: „Adventişti de ziua a şaptea”.
4
Fiindcă adventiştii erau recunoscuţi de Stat, procurorul a spus: „Atunci daţi-le drumul, pentru că ei
au drepturi.” Astfel, ei au fost eliberaţi, fără ca să vorbească ceva.6

La fraţii din Vicov veneau şi fraţii de la Igieşti (acum Ucraina), pentru rugăciune.

Când au apărut pocăiţii penticostali în Vicov, oamenii din sat îi vedeau rău, ca oameni desprinşi din
„adevărata credinţă”; dar, cu timpul, au observat că penticostalii erau deosebiţi de ceilalţi prin faptul
că spuneau adevărul, ajutau oamenii la agricultură, la construcţii de case sau cu bani unde era
nevoie. Nu erau legaţi de averi, de câştiguri, renunţau la blesteme, înjurături şi fapte ruşinoase.

După plecarea la Domnul a fratelui Gavril Cîrstean în anul 1935(n.r.citește despre fr.Gavril la
”Pionierii credinței”), a fost numit prezbiter fratele Anton Laschievici. Cel din urmă, în anul 1940
a plecat în Germania, iar fratele Traian Ursache a fost numit prezbiter, apoi a fost fratele Alexandru
Chelba, prezbiter. El era ajutat de fraţii lucrători Ilie Lungu din Frătăuţii Noi, Zamfir de la Suceava
şi Duciuc (preşedintele Filialei Suceava, după război).7 În ciuda tuturor persecuțiilor, din orice parte
erau ele, credincioși penticostali continuau să se întâlnească. Ardea în ei dorința de rugăciune și
stăruință după Duhul Sfânt, experimentând bucurii nedescrise cu Dumnezeu. Astfel până în anul
1945 au fost botezaţi în apă 44 de fraţi şi surori.

Ani treceau, dar credincioşi penticostali nu erau încă recunoscuţi de autorităţi şi persecuţiile
continuau.

Mişcarea Penticostală în timpul şi după al Doilea Război Mondial

Apocalipsa 2:10

Perioada războiului (1939-1945)

În timpul războiului (1939-1944), penticostalii din România au fost persecutaţi mai crunt ca
niciodată, iar din decembrie 1942 le-au fost interzise drepturile tuturor bisericilor penticostale (chiar
şi celor care înainte funcţionau legal). Atunci Mareșalul Antonescu a emis un decret prin care erau
interzise toate asociațiile religioase neoprotestante, obligându-i deci și pe penticostali să treacă la
alte culte religioase, recunoscute oficial. Dacă refuzau erau arestaţi, bătuţi şi condamnaţi chiar până
la 25 de ani de închisoare, lăsând acasă, unii dintre ei, chiar şi familie de 12 copii.

O problemă mare cu care s-au confruntat credincioşii penticostali de atunci, a fost înmormântările.
Nu era alt cimitir în Vicov, decât cel ortodox. Toţi oamenii din localitate care decedau erau
înmormântaţi astfel, de preotul ortodox. Dar Dumnezeu a lucrat şi la această problemă şi a pus în
inima lui Petrea Bujdei, un om din satul Plai, dorinţa de a deveni copilul Lui. Aşa că s-a pocăit, dar
a fost foarte rău văzut de oamenii din sat, de vecinii lui în special, încât aruncau cu pietre după el şi
nu-l lăsau să scoată apă din fântână (fântânile în Plai erau foarte rare, una pentru câteva case).
Atunci el a fost nevoit să se mute lângă pădure, pe graniţa cu Rusia. Văzând nevoia penticostalilor,
el a donat o bucată de pământ credincioşilor penticostali, să se facă cimitir şi astfel să poată şi ei
face slujbe de înmormântare. Astfel, prima înmormântare oficială a fost a fratelui Vasile Dabîca, în
anul 1948. Chiar dacă acum făceau slujbă şi aveau unde să îngroape morţii, au fost cazuri în care
credincioşii penticostali erau alungaţi de către ortodocşi şi bătuţi cu pietre, trebuind să lase mortul în
drum. După liniştirea situaţiei, fraţii îl înmormântau pe cel decedat, dar fără slujbă.

Un alt motiv pentru care erau persecutaţi credincioşii, era legat de ţinuta naţională (bucovineană).
Fiind îmbrăcaţi în iţari şi cămăşi albe de in, când îngenuncheau la rugăciune le rămâneau urme pe
genunchi, pentru că majoritatea caselor aveau pământ pe jos. După acest semn, jandarmii îi luau la
sediu şi îi interogau, dar nu puteau să-i condamne pentru că nu erau prinşi în adunare.8

5
Totuşi, şi în această perioadă dificilă, oamenii se pocăiau. Fratele Vasile Schipor (Schiridon) a fost
pe front la Odessa, în al Doilea Război Mondial. Într-un atac la baionetă cu ruşii, după ce au tras cu
arma, au primit ordin să înainteze şi atunci soldatul rus care venea împotriva lui Vasile i-a spus în
limba rusă: „Nu mă împuşca, frate!” Au aruncat armele jos, s-au cuprins şi s-au sărutat. Erau
credincioşi amândoi (n.r.fratele Vasile nu avea încă făcut botezul). Ruşii au pierdut atacul, s-au
retras şi a plecat şi soldatul rus înapoi. Nu s-au mai văzut niciodată. Când a ajuns fratele Vasile
acasă, venind din război, a mers direct la fratele Sandu Chelba şi i-a cerut să facă botezul în apă,
chiar atunci. Era o noapte de toamnă târzie şi au mers amândoi la râul Suceava, unde fratele Vasile
a primit botezul nou-testamentar, în apa rece ca gheaţa.9

Perioada de după al Doilea Război Mondial

Până în anul 1945 atât credincioşii penticostali, cât şi cei baptişti se adunau prin case şi de obicei
împreună. Cel mai mult mergeau la fratele Petrea Cîrdei, în Est. În Bivolărie se întâlneau mai mult
la Irina Dabîca, Arcade Plamadă, George Nistor, Ilarie Schipor şi Buruian. Din anul 1946 nu s-au
mai adunat prin case, s-au despărţit de fraţii baptişti şi adunarea se făcea numai în Bivolărie la
fratele George Cîrdei. Şi în această perioadă, biserica a fost persecutată şi urmărită de autorităţile
statului, dar în ciuda persecuţiei a continuat să crească numeric. În anii 1948-1949, fraţii împreună
cu surorile şi copiii numărau aproximativ 150 de persoane, iar până în anul 1952 au fost botezaţi în
apă 95 de fraţi şi surori.

Fratele Petrea Ursachi (a Baroiului) în anul 1953 a fost pârât de cineva că a cântat o cântare într-o
casă. În acea casă era doar unul pocăit, iar fratele, având darul de a cânta, a făcut lucrul acesta. L-a
chemat la miliţie şi a fost amendat cu 25 lei. Pe vremea aceea un salariu era de 30-40 de lei.

Tot pe atunci, mai erau pocăiţi următorii fraţi: Gavril Mleşniţă, Nicolai Bahnean, Vasile Chelba,
Gavril Ursachi, Nicolai Ursachi (a Baroiului), Ionică Nistor, Traian Ursachi - frate cu Nicolai,
Arcadie Dumitrescu, Silvestru Chelba din Bivolărie şi Vasile Schipor (Haşliber).11 Conducătorul
bisericii până în anul 1950 a fost fratele Dumitru Cîrdei (Sumanar), iar între anii 1950-1960,
conducător al bisericii a fost fratele Damian Plamadă.

Înfiinţarea corului din adunarea Vicovu de Sus - sat Bivolărie

Un lucru neapărat necesar era înfiinţarea unui cor mixt care să cânte în adunare şi la alte slujbe
oficiale. Astfel, în luna februarie a anului 1947, sub oblăduirea fratelui Săveanu de la Rădăuţi, s-a
format corul. El a venit într-o zi de iarnă cu un armoniu (instrument cu clape, ce suna datorită
presiuni de aer, făcută prin apăsarea unor pedale), care a fost adus de la gara Vicovu de Sus pe o

6
săniuţă. Cântările erau învăţate de pe partituri scrise pe note. Menţionăm primi coriştii de atunci,
după cum erau aşezaţi în adunare:

Fraţii: Mitruţ Boştiog, Vasile Cîrdei (al

lui Todiraş), Vasile Schipor (al lui Aurel), Silvestru Chelba - tatăl lui Arcadie, Aurel Cornea,
Dumitru Cîrdei, Schipor Vasile (Schiridon).

Surorile: Maria Coroamă (soră cu Ilenea Chifan), Margalina Schipor (soţia lui Vladimir), Comariţa
Aurora (mama lui Gicu Boştiog), Floarea Cîrdei (a lui Vasile), Maria Cîrdei (a lui Vasile), Maria
Cîrdei (a lui Sumanar), Victoria Chelba (soţia lui Sandu), Zamfira Coroamă (soţia lui Nică
Schipor), Cîrdei Eufrozina (a lui Todiraş), Aritina Lăcătuş, Maria Lăcătuş (soţia lui Nicolai a
Baroiului), Irina Lăcătuş (bunica lui Gică Lăcătuş), Aritina Cîrdei (soţia lui Dumitru).

Mai târziu au mai venit şi alţi fraţi dirijori şi au învăţat corul să cânte mai multe cântări. Fratele
Mita din Timişoara a continuat lucrarea începută de fratele Săveanu, din 1955 până în 1957, apoi şi
fratele Mihalaş din Gearmata (judeţul Timiş). Din rândul coriştilor din Vicov, primul care a dirijat
corul a fost fratele Dumitru Cîrdei, apoi fratele Nicu Bobu, iar după perioada cât a fost închisă Casa
de adunare, au dirijat şi fraţii Dimitrie Dumitrescu şi Petrea Bobu, cel din urmă conducând corul
până prin anul 1991. Fratele Petrea Bobu s-a pocăit în anul 1948, venind la penticostali de la
ortodocşi. El spunea: „Din dragoste pentru Domnul m-am dedicat în slujba Lui cu corul. La început,
corul era format din 30 de persoane,” spunea el. Cu timpul, s-au pocăit şi alţi tineri şi au fost
introduşi la cor. Dădea tonul din memorie, fără instrument, lucru pe care l-a făcut tot timpul cât a
dirijat. A fost unitate în cor, coriştii erau de la 17 ani până la 50. Cel mai bătrân corist era Ion
Lăcătuş, care avea 50 ani. Era o seriozitate foarte mare între corişti, atât fraţi cât şi surorile, purtau o
îmbrặcăminte decentă și având o mare frică de Dumnezeu.

7
Anul 1952, a fost cel mai „roditor” an, pentru că a fost şi o mare revărsare a Duhului Sfânt. Au luat
botezul în apă 56 de fraţi şi surori. Prezbiter era atunci fratele Alexandru Chelba, care a slujit până
în 1961. La propunerea lui, biserica a hotărât să mai fie ordinat un frate prezbiter, întrucât fratele
Alexandru era bătrân. Astfel, prin tragere la sorţi a fost ales fratele Ion Coroamă pentru această
slujbă. Ordinarea fratelui Ion a fost făcută de fraţii lucrători: Ion Onofrei din Frătăuţi, Vladimir
Onofrei din Marginea, Ilie Lungu din Frătăuţii Noi şi Iurţu din Brodina. Fratele Ion Coroamă a
activat în slujba de prezbiter din anul 1952, până în jurul anului 1966, când a fost ordinat fratele
Dumitru Cîrdei al lui George. Fratele Dumitru Cîrdei a activat în slujba de prezbiter până în anul
1981. Ordinarea în slujbă se făcea în adunare, după serviciul divin. Credincioşii de atunci erau cu
frică mare de Dumnezeu şi cu o mare dragoste faţă de El, dar şi cu dragoste unii faţă de alţii. Atunci
când se întâlneau prin sat unul cu altul, vorbeau numai de lucrarea Duhului Sfânt ce avea loc între
ei. Dacă un frate pocăit avea treabă la un alt frate, când mergea la el, după ce intra în casă, se
aplecau pe genunchi, făceau o rugăciune mulţumind şi dându-I slavă lui Dumnezeu, se ridicau şi
vorbeau iarăşi despre Dumnezeu şi minunile Lui, iar la despărțire se rugau din nou, nu înainte de a
discuta şi problema celui care a venit.12

În anul 1956 erau deja aşa de mulţi pocăiţi, încât nu mai încăpeau toţi în casa fratelui George Cîrdei.
Atunci, fratele Ion Coroamă a intervenit pentru a cumpăra o casă mai mare şi a găsit una vizavi cu
locuinţa lui, casa evreului Maidanic. Casa a fost cumpărată de la Comunitatea Evreiască şi, pentru
că în vremea aceea biserica nu era persoană juridică, a fost înscrisă la Primărie pe fratele Vasile
Schipor. Atunci biserica a primit autorizaţie de funcţionare legală din partea Cultului Penticostal din
România.

Câteva luni mai târziu, a venit de la biserica baptistă fratele Matei Cornea împreună cu familia şi
alţii. Fratele Matei s-a ocupat de corul bisericii învăţând cântări pe note. El a dirijat corul (împreună
cu fratele Petrea Bobu) până în anul 1980, când a fost ordinat prezbiter.

Perioada închiderii bisericii (1958-1963)

Persecutarea bisericii în această perioadă de către autorităţile de stat a culminat cu închiderea Casei
de rugăciune. Din dispoziţia Securităţii comuniste, la începutul anului 1958, au venit la Vicov
fratele Gheorghe Bradin şi Oprea Ion, preşedintele şi secretarul Cultului Penticostal şi au închis
Casa de rugăciune. În vremea aceea erau aproximativ 300 de fraţi şi surori penticostali.

Motivul închiderii bisericii

În zona Vicovului era un om pe nume Mutrescu, care era împotriva politicii Statului comunist. Era
urmărit de miliţie pentru că fusese partizan de la al Doilea Război Mondial şi nu voise să se predea.
Trăia prin munţi, deţinea arme şi se spunea că îl adăpostesc penticostalii. Când el s-a predat, a avut
un jurnal la el şi jandarmii i l-au găsit. Acolo era scris unde a stat, unde a mâncat, ce adunări a
frecventat şi cine l-a botezat. Printre altele – spuneau securiştii – era scris că a fost şi la adunarea
din Vicov. L-au condamnat la mulţi ani de închisoare şi, ulterior, executat. Dar a mai fost
condamnat şi prezbiterul Crăciun din Voitinel, care l-a botezat pe Mutrescu şi pentru aceasta a făcut
doi ani de închisoare.

Fiindcă biserica din Vicov era numeroasă şi de căpetenie în judeţul Suceava, ei au acuzat-o că nu a
anunţat autorităţile statului când Mutrescu a fost la ei. Aceasta a fost o acuzaţie falsă, pentru că, în
realitate, Mutrescu nu a fost niciodată la adunare în Vicov. Prin urmare, s-a închis Casa de
rugăciune. Mai târziu, C.A.P.-ul a făcut din ea magazie, unde a depozitat ovăz şi grâu.13

Prima întrunire a bisericii, după închiderea Casei de rugăciune, a fost la înmormântarea surorii
Vironia Boştiog din Bivolărie. Pe atunci credincioşii din Bivolărie erau înmormântaţi tot în
cimitirul din centrul localităţii şi veneau pe la podul de la Dabâca, o distanţă de 7 kilometri. La acea
8
ocazie s-au adunat public toţi pocăiţii din sat, iar oamenii care considerau că pocăinţa se terminase
au rămas uimiţi văzând o coloană de două ori mai mare decât îşi închipuiseră.14

În perioada în care a fost închisă casa de rugăciune, penticostalii s-au înmulţit cel mai mult. În
această perioadă au făcut botezul în apă, în jur de 70 de persoane. Chiar dacă le era interzis să se
mai adune, în ei ardea dorința de a avea părtășie și a se ruga împreună. Deci au continuat să se
întâlnească prin case particulare. Astfel, când fraţii şi surorile erau adunaţi la o seară de rugăciune,
în centru, la fratele Petrea Ursachi, au fost pârâţi de către un agent de securitate, vecin cu fratele
Petrea. A venit şeful de post al miliţiei – Moraveţchi şi i-au arestat pe fratele Traian Ursachi
(prezbiterul de atunci) şi pe fratele Petrea Ursachi, fratele lui, pentru că se adunaseră în casa lui. Au
fost judecaţi şi fratelui Traian Ursachi i-au dat doi ani de puşcărie, iar fratelui Petrea Ursachi, un an.
Fraţii au executat integral pedeapsa. Pe fratele Gavril Mleşniţă l-au amendat cu 5000 lei, iar biserica
a fost cea care l-a ajutat să plătească. În această perioadă fraţii au frecventat şi biserica baptistă
duminica, dar mai mult prin case particulare, după miezul nopţii, până dimineaţa. Când erau adunaţi
noaptea la rugặciune, acopereau geamurile pe interior, a casei unde se aflau, cu pặturi şi chiar cu
perne, ca sặ nu se vadặ de afarặ lumina din casặ, din cauza urmặririi autoritặţilor.

Iată o mărturisire a fratelui Matei Cornea cu privire la acea perioadă:

Fiindcă eram mulţi şi nu încăpeam toţi într-o casă, am stabilit să ne adunăm în trei locuri diferite:
Est, Centru şi Bivolărie. Fiindcă miliţia ne urmărea tot timpul şi nu ne lăsa să ne adunăm,
următoarea adunare era întotdeauna stabilită la un alt frate. Cina Domnului se făcea în aceeaşi
noapte în toate trei locurile odată. Astfel într-o casă a unui frate se adunau prezbiterul şi fraţii care
erau desemnaţi, se rugau şi frângeau pâinea, apoi pâinea şi rodul viţei erau duse de câte un
reprezentant al fiecărei adunări în toate cele trei locuri odată.

Într-o noapte, când eram plecat la rugăciune împreună cu soţia mea, a venit la mine acasă şeful de
post al miliţiei din Vicov, Dubei. A bătut la uşă şi, pentru că numai copiii erau singuri acasă, i-a
ameninţat să spună numaidecât la cine suntem plecaţi la rugăciune (voia să ne prindă). Dar copiii nu
ştiau unde ne duseserăm, pentru că noi nu le spuneam unde mergem, aşa că miliţianul a plecat
foarte supărat. A venit din nou dimineaţa şi pentru că eram acasă am ieşit afară.

– Tovarăşe Matei, te-am căutat astă-noapte, unde ai fost? m-a întrebat el.

– Tovarăşe-şef, dumneata doar ştii că pocăiţii nu umblă noaptea după găini, am răspuns eu, vrând să
nu spun minciuni, dar nici să-i dau numele fratelui la care ne adunaserăm.

El s-a enervat foarte tare şi a plecat, trântind poarta şi spunându-mi:

– Bagă de seamă, omule, că o să-ţi rămână copiii pe drumuri.

Dar Dumnezeu a avut grijă de noi şi nu ni s-a mai întâmplat nimic rău.

Anii treceau, iar credincioşii penticostali se adunau tot prin case, după miezul nopţii, ca să nu fie
prinşi. A venit anul 1963, iar în România era organizată alegerea conducerii Statului. Oficialităţile
din comună le spuneau şi pocăiţilor penticostali să se pregătească să meargă să voteze. Penticostalii
le răspuneau că nu vor merge, din cauză că le-a fost închisă Casa de rugăciune. Pentru că aveau
nevoie de voturile pocăiţilor, au dat ordin să li se deschidă adunarea. Aşa s-au reluat serviciile
creştine, chiar în acea duminică de aprilie, când s-a deschis adunarea. Fraţii au mutat într-o parte a
sălii tot ovăzul pe care-l avea acolo CAP-ul, iar în partea cealaltă au făcut slujbă. Ardea în ei dorinţa
de a se aduna toţi la un loc şi de a avea părtăşie cu Dumnezeu. Ulterior au mutat toate cerealele în
clădirea pusă la dispoziţie de autorităţi.15

9
Tot în această perioadă până în anul 1965, în ciuda persecuţiilor, credincioşii penticostali s-au
înmulţit foarte mult, fiind botezaţi în apă 223 de fraţi şi surori.

Perioada dintre anii 1965 -1989

După deschiderea Casei de rugăciune, până prin anii ’70, slujbele se ţineau în locaşul de rugăciune
(cel vechi), doar dimineaţa de la 9-14, din cauza dispoziţiilor regimului comunist, joia şi sâmbătă
seara, două ore. Tot atunci s-a regrupat şi corul bisericii, reluându-şi slujba, dar a fost foarte greu la
început pentru că nu făcuseră repetiţii de cinci ani. Pentru că biserica se dezvolta atât numeric, cât şi
pe plan spiritual, i s-a dus vestea şi au început să vină tot mai mulţi vizitatori atât din ţară, cât şi din
străinătate. Primii vizitatori din strặinặtate ce i-a avut biserica, a fost în anul 1967, când fratele
Andrei Nicole din Franţa, împreunặ cu fratele Caraiman din Bucureşti, au fost la Vicov, iar
adunarea atunci a avut o zi deosebitặ, venind și din satele dimprejur, la Vicov.

Doi ani mai târziu, au venit din nou fratele Nicole din Franţa, împreunặ cu doi fraţi francezi şi cu
cei din conducerea Cultului din Bucureşti şi cei de la Filiala Suceava.(vezi foto jos)

10
 Regimul comunist s-a amestecat şi la
oficierea actelor de cult. Astfel, s-a interzis botezarea candidaţilor care nu erau născuţi în familie de
credincioşi. Conducerea bisericii trebuia să obţină aprobarea autorităţilor pentru lista candidaţilor la
botez. Acest regim făcea ravagii în biserică, racolând oamenii de aici. Celor chemaţi la Securitate li
se făceau propuneri de colaborare şi informare în legătură cu activităţile din biserică. Chiar dacă,
aparent, exista o formă de libertate, în realitate, credincioşii erau constrânşi de anumite
reglementări. Propaganda ateistă a avut influenţe negative asupra credincioşilor, deoarece a încercat
prin formele ei să-i ponegrească pe cei din biserică.

La şcoală, fetelor li se interzicea să poarte batic în timpul orelor şi, adesea, copiii au fost ridicaţi în
picioare în faţa colegilor de clasă şi ponegriţi pentru credinţa lor, fiind subapreciaţi la învăţătură din
această cauză. Celor care erau angajaţi la unităţile de stat nu li se încredinţau posturi pe măsura
pregătirii profesionale. În unele situaţii, până şi acordarea concediului de odihnă era sub strictă
supraveghere, iar în preajma sărbătorilor religioase unora dintre credincioşi li se amâna concediul
de odihnă, iar cei care erau în concediu erau chemaţi la lucru.

Credincioşii tineri penticostali s-au achitat întotdeauna cu conştiinciozitate de îndatoririle faţă de

Stat, îndeplinind cerinţele stagiului militar, chiar dacă asupra lor plana o serie de concepţii care, de
altfel, erau false şi discreditau credincioşii penticostali. În diferite cărţi, de exemplu, erau ponegriţi
sub pretext că „penticostalii refuză satisfacerea stagiului militar”.

În mod paradoxal însă, biserica creştea de la an la an, pentru că mulţi oameni se întorceau la
Domnul.

Dezvoltarea Bisericii Penticostale din Vicovu de Sus

După al Doilea Război Mondial, poporul a suferit mult. Nu se putea cultiva pământul, nu erau
mecanisme pentru agricultură (arau cu două vaci), îmbrăcămintea se făcea din in, cânepă şi lână.
Din această cauză mulţi nu au făcut școală, iar evreii şi germanii au luat amploare în Vicov. Femeile
erau fără carte, dar au învăţat să se roage şi să cânte de la alţii, aşa au fost primele femei botezate cu
Duhul Sfânt. Rugăciunea lor nu era alta decât atât: „Doamne, mai adu popor la mântuire.” Oamenii
simţeau o nevoie de a se încrede în Dumnezeu.

Factorii care au contribuit la dezvoltarea Bisericii au fost următorii: frica de Dumnezeu, modestia
fraţilor din toate punctele de vedere – în comportare, în vorbire, în îmbrăcăminte şi prin rugăciune.
Stăruinţa fraţilor era ca Dumnezeu să aducă mai mulţi păcătoşi la mântuire. Pe tot parcursul
existenţei ei, Biserica avea organizate seri întregi de rugặciune şi stặruinţặ pentru umplere cu Duhul
Sfânt, iar Dumnezeu boteza cu Duhul Sfânt, pe toţi cei care stặruiau. Înmormântările erau cele mai
bune ocazii de evanghelizare folosite la începutul credinţei penticostale în Vicovu de Sus, iar în rest
de la om la om. Evanghelizarea în localuri publice era interzisă.16
11
În timpul slujbelor, şi nu numai, se punea un mare accent pe ţinută şi pe comportament, care nu se
poate realiza fără o îmbinare cu cunoştinţele biblice. Până în anii ’60, femeile erau îmbrăcate cu
catrinţe, cămăşi din in, iar bărbaţii cu iţari, brâu din lână, cămăşi din in, pălărie, sumane, bondiţă din
piele de oaie şi cojoace.

Creşterea spirituală a bisericii

Se organizau, așa cum am spus mai sus, diferite cercuri de rugăciune atât în biserică, cât şi pe la
casele credincioşilor. De asemenea, un rol important în creşterea spirituală l-au avut şi studiile şi
lecţiunile biblice ce s-au desfăşurat în biserică şi în afara ei, existând o dorinţă permanentă de
însuşire a Cuvântului lui Dumnezeu. Începând cu anul 1976, tinerii, dar nu numai ei, au putut
participa la seri de studiu biblic în biserică. Întrucât de la an la an creştea numărul participanţilor,
din anul 1980 s-au despărţit pe mai multe grupe de studiu. Un rol însemnat la creşterea spirituală l-
au avut şi stăruinţele pentru botezul cu Duhul Sfânt şi ungerea cu untdelemn a bolnavilor. 17

Literatura religioasă, dar şi emisiunile programelor de radio (în limba română), transmise de Europa
Liberă şi Radio Monte Carlo, au constituit o încurajare pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Aşa precum Biserica universală a lui Dumnezeu, în decursul vremurilor, a trecut prin încercări, la
fel şi cea din Vicovu de Sus a avut multe de întâmpinat, dar este foarte interesant cum ea se
înmulţeşte mai mult în timpul prigoanei. E adevărat că nu toţi au trecut cu bine acest examen,
deoarece unii dintre ei s-au lăsat de credinţă.

O bună metodă folosită ca mod de evanghelizare era ajutorarea celor în nevoi. Oamenii bogaţi îi
luau la lucru pe cei săraci şi nu le plăteau întotdeauna munca depusă. Credincioşii penticostali însă
se apropiau de ei şi îi ajutau cu ce puteau şi îi chemau la adunare.

Predica era ţinută de către fraţii care

aveau acest dar. În general, predicau fraţii mai în vârstă. Efectul vestirii Evangheliei se vedea
imediat, pentru că veneau mulţi ascul-tători ortodocşi şi rămâneau în biserică. Era inspiraţie biblică,
ca descoperire şi putere de convertire.18 Nu conta vârsta celui ce predica, Evanghelia avea putere şi
tinerii spuneau poezii, psalmi etc. Dumnezeu lucra în mod deosebit şi apăra cauza Evangheliei. La
înce-putul anilor ’70, un frate din biserică a declarat (influenţat de Securitatea comunistă) că până
nu împuşcă pe unul din lucrătorii bisericii nu se lasă (n.r.câţiva fraţi erau opriţi de Securitate să nu
mai predice, dar ei continuau). Nu a trecut mult timp şi fratele care a afirmat aceasta, a murit subit.

La căsătorii se proceda astfel: Mirii se îmbrăcau în ţinută obişnuită de biserică şi erau puşi în faţa
bisericii pe două scaune, ca şi acum. Atunci nu se puneau mâinile peste miri când se cerea
binecuvântarea şi de obicei erau îmbrăcaţi în port naţional(n.r.până prin anii `70).19
12
Actul Cinei Domnului se făcea, ca şi acum, cu pâine dospită, nu cu azimă şi cu must natural din
struguri. La frângerea pâinii şi împărţirea ei şi a rodului viţei se proceda ca şi acum. Ea avea un
efect foarte mare asupra credincioşilor. Mulţi dintre ei au mărturisit că au fost vindecaţi după ce s-
au împărtăşit.

Din anul 1965 până în anul 1979, au luat botezul în apă 386 de fraţi şi surori. Între anii 1975 şi
1981, conducător al slujbelor din biserică, şi nu numai, a fost pus fratele Dumitru Mandici.

Ordinarea în slujbă era făcută de fraţii prezbiteri, iar fratele era ales de biserică prin vot. Biserica
hotăra care frate are o învăţătură sănătoasă, o viaţă mai aproape de Dumnezeu, cu familie
credincioasă şi o singură soţie. Aşa a fost ales prezbiter, de exemplu, fratele Matei Cornea în anul
1980, ca ajutor fratelui Dumitru Cîrdei, pentru că biserica era destul de numeroasă la acea dată. Cu
excepţia uneia sau a două persoane care s-au abţinut, toată biserica a votat prin ridicare de mână ca
fratele Matei să fie ordinat.

Din anul 1981, fratele Matei Cornea a rămas singurul lucrător ordinat (fratele Dumitru Cîrdei,
prezbiterul de atunci, a trecut la cele veşnice) şi conducătorul bisericii până în anul 1987, când a
fost ajutat în conducere de fratele Vasile Chelba.

Prin anul 1978, în biserică s-a înfiinţat şi primul cor bărbătesc, format din 10 fraţi: Tenor I – Ionică
Mitric (al lui Vasile), Viorel Birău şi Ion Mitric (al lui Nicolai). Tenor II – Dumitru Cornea
(dirijorul) şi Ion Cornea (al lui Matei). Bariton – Simion Buzduga şi Vasile Boştiog (al lui
Dumitru). Bas - Dumitru Coroamă, Gicu Boştiog (al lui Dumitru) şi Dumitru Ionesi (al lui Nicolai).
Ulterior, corul bărbătesc s-a mărit, fiind adăugaţi şi alţi fraţi.

Reconstrucţia casei de rugăciune (iunie 1981-decembrie 1981)

Localul pe care-l avea atunci biserica era vechi şi neîncăpător. Era nevoie urgentă de renovarea
clădirii. Majoritatea fraţilor din biserică doreau, de fapt, construcţia unei biserici noi, dar lucrul
acesta era aproape imposibil, datorită restricţiilor mari pe care le întâmpina Biserica Penticostală pe
atunci din partea autorităţilor statului comunist. Văzând că pocăiţii se înmulţesc aşa de mult,
autorităţile locale au trimis circulară la biserică să nu mai primească musafiri. Le era frică să nu se
pocăiască toată comuna. Ca să primească autorizaţie de renovare, fraţii au trebuit să intervină prin
cunoştinţe la autorităţile judeţene. Au fost şi unii fraţi care se opuneau categoric reconstrucţiei
bisericii pe acelaşi loc. Dintre toţi, doi din fruntea bisericii erau cei mai împotrivă, iar biserica nu
ştia ce să facă, crezând că poate nici Dumnezeu nu e de acord. Nu a trecut mult timp şi un frate a
trecut la Domnul, iar celălalt a avut un accident şi nu a mai putut continua în slujbă. Astfel, fraţii au
înţeles voia Domnului şi s-a început renovarea a câte unui perete de la casa veche. Demolând, au
constatat că tot lemnul din construcţie era putred. Au înlocuit câte un perete pe rând, iar acoperişul a

13
rămas suspendat; de jur împrejurul construcţiei, era ridicat un panou mare pentru ca trecătorii de pe
stradă să nu vadă ce fac pocăiții.

Locuitorii satului îl întrebau pe primar de ce dă voie pocăiţilor să facă o casă de adunare. El le

răspundea: „Lasă-i să o termine, să o facă frumoasă şi după aceea o vom lua noi pentru Casă de
Cultură.” Fiecare membru al bisericii care lucra angajat la vreo fabrică, a dat câte un salariu şi toţi
cei ce puteau munci au depus muncă benevolă. Erau aproape 2000 de membri, împreună cu copiii.
Cât timp a durat construcţia se dădea o masă în fiecare zi pentru fraţii care lucrau acolo, pentru că
cei mai mulţi veneau direct de la serviciu. Cei ce nu puteau lucra(de ex.unele surori), aduceau de
acasă mâncare celor ce lucrau.

Domnul a dat izbândă şi în numai şase luni şi ceva, s-a ridicat un local cu o capacitate de
aproximativ 1000 de locuri pe scaune. Trebuie remarcat faptul că în această perioadă nu s-a
întrerupt deloc serviciul divin din biserică; fraţii se adunau chiar şi sub cerul liber(când se
impunea), în praf. Un alt lucru deosebit a fost faptul că în acest timp nu s-a accidentat nimeni. Pe
vremea aceea, se spunea că era cea mai mare biserică penticostală de la sat, din Europa. Chiar şi în
acea perioadă când acoperişul nu era încă făcut, biserica nu a fost lipsită de vizitatori, primind
musafiri chiar şi din Noua Zeelandă, care s-au bucurat sub cerul liber, împreună cu fraţii vicoveni.20

Biserica creştea numeric de la an la an. Avea deja mai mulţi fraţi care propovăduiau Cuvântul lui
Dumnezeu, slujitori evanghelişti şi un cor mai mare, care avea în jur de 160 de persoane. Corul
cânta la serviciile divine, dar şi la înmormântări sau cu alte ocazii atât în Vicov, cât şi la alte adunări
din zonă unde nu era cor. Dirijori erau fraţii Petrea Bobu şi Dumitru Cornea, care a fost dirijor până
în anul 1998. Pentru că în cor erau voci foarte bune, au venit mari dirijori la acea vreme, din
Timişoara şi Arad, care au învăţat cântări grele la acea dată, de exemplu: „Nu nouă, Doamne!” sau
„Imponderabilitate” etc. Aceasta se întâmpla în anii 1982-1984.

Tot în acceea perioadă, s-au organizat seri de rugặciune în bisericặ. Astfel a urmat o mare revặrsare
de har, iar Dumnezeu a botezat cu Duhul Sfânt, aproximativ 400 de fraţi şi surori, atât din biserica
noastrặ cât şi fraţi din alte bisericii, care auzind de bucuriile de la Vicov, veneau şi ei pentru a fi
umpluţi cu Duhul Sfânt. Principalul mijloc de transport atunci era trenul, iar acesta(seara-noaptea)
circula cu aproximativ 80% din cặlặtori, numai cu pocặiţi care veneau la Vicov, dinspre Rặdặuţi şi
Suceava.

Vestea că la Vicovu de Sus e o biserică mare s-a dus pe toate meridianele pământului şi astfel era
vizitată de mulţi misionari din Europa, SUA, Canada, Australia, dar şi de foarte mulţi fraţi lucrători
din ţara noastră, de fraţii din conducerea Cultului Penticostal de la Bucureşti, de la Seminarul
Penticostal din Bucureşti şi mulţi, mulţi alţii. Tot în această perioadă se poate spune că biserica a
crescut cel mai mult şi pe plan spiritual.

Prin anii 1983-1984, fratele Viorel Birău a propus şi a organizat mai serios un cor de copii, care
număra pe atunci în jur de 200-250, copii. Fratele Nicolai Ciuriuc (care l-a ajutat pe fratele Viorel)
a adus pe o soră de lângă Timişoara, dirijoare de cor de copii, care a învăţat foarte multe cântări,
astfel la fiecare slujbă de duminică seara, ei aveau un program special. Vestea că la Vicov este un
cor de copii frumos a ajuns la bisericile penticostale din jur şi corul de copii era invitat să cânte şi în
alte biserici.

Perioada de după 1989

Credincioşii bisericii au privit cu foarte mult entuziasm Revoluţia din 1989 din ţara noastră.S-au
împlinit prorociile şi vedeniile arătate de Domnul cu privire la libertatea credinţei şi a credincioşilor
care erau urmăriţi şi îngrădiţi de Securitatea comunistă. Atunci, în cadrul slujbelor din biserică și pe

14
la cercurile de rugăciune, s-au făcut rugăciuni speciale pentru familiile care au fost victime ale
Revoluţiei.

La începutul
anului 1990, biserica număra 1800 de membri majori şi 750 de copii. Până la revoluţie, de exemplu,
botezul în apă se oficia, numai vara în râul Suceava şi numai dupặamiaz, sau seara, datorită
restricțiilor comuniste. Anul 1990 însă, a fost primul an când s-a oficiat botezul nou-testamental în
libertate. Atunci au luat botezul cei mai mulţi fraţi şi surori, şi anume 60 de persoane (vezi foto).

În anul 1992 s-a făcut o evanghelizare la una dintre cele mai mari unităţi militare ale Ucrainei în
zona Krasnoilsk, unde fiecare soldat şi ofiţer a primit o Biblie în limba rusă sau în ucraineană şi câte
o floare. Apoi, în anul 1996, împreună cu corul bisericii noastre, s-a evanghelizat cea mai mare
închisoare din Chişinău, unde credincioșii L-au mărturisit pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor în
mijlocul celor peste 1000 de deţinuţi. Corul avea un rol foarte important atunci, participând la foarte
multe evanghelizări în aer liber sau case de cultură din judeţul Suceava şi chiar în unele oraşe ale
ţării noastre şi Republica Moldova. Dirijori erau: Dumitru Cornea, Victor Reuţ şi Ilie Mandici. În
vara anului 1996, a avut loc o evanghelizare în centrul Vicovului în aer liber, când a cântat grupul
Speranţa din Canada.

În anul 1995, s-a mai construit la biserică o anexă care cuprindea: o sală de rugăciune, o bibliotecă,
două săli de clasă pentru copii, un birou pentru comitetul bisericii, o sală pentru mama şi copilul şi
un vestiar.

În vara anului 1994, biserica noastră a fost vizitată de pastorul Richard Wurmbrand, împreună cu
soţia, Sabina. A fost o seară deosebită, întrucât foarte mulţi fraţi şi surori îi cunoşteau din cărţile
scrise de aceştia, iar fratele Wurmbrand a vestit cu bucurie Cuvântul Domnului şi din experienţele
trăite în închisorile comuniste şi în lucrarea de vestire a Evangheliei în întreaga lume.

15
 În perioada 27 decembrie 1997 - 2 ianuarie 1998,
pastorul Iosif Ţon a ţinut un studiu de viaţă spirituală în biserica noastră. Aici s-au adunat toate
bisericile evanghelice din Vicov şi alţi fraţi din comunele vecine: Bilca, Vicovu de Jos, Straja,
Falcău, Brodina şi altele. Pe lângă învăţătura sănătoasă din Sfintele Scripturi pentru viaţa spirituală,
am avut şi o frumoasă părtăşie frăţească cu celelalte biserici evanghelice, lucru care rămâne de
neuitat pentru localnici.21

Între anii 1981 şi 2000, biserica a crescut numeric cu aproape 400 de membri, dar şi pe plan
spiritual. Astfel, la începutul anului 2000, biserica avea peste 2000 de membri majori şi peste 700
de copii. La sfârşitul anului, s-a inaugurat un nou local de rugăciune în satul Bivolărie şi o parte din
membrii bisericii mari, peste 300 de membri majori şi 200 de copii, care locuiau în Bivolărie, s-au
mutat la acea biserică.

În anul 1987, la propunerea conducerii filialei Suceava, biserica a hotărât în unanimitate să mai fie
ordinaţi patru fraţi ca ajutor fratelui Matei şi ca lucrători în alte biserici unde era nevoie. Atunci au
fost aleşi fratele Vasile Chelba, fratele Nicolai Ciuriuc, fratele Nicolai Mitric şi fratele Vasile Reuţ.
Primii trei au fost ordinaţi în slujba de prezbiter, dar cel din urmă a refuzat categoric această slujbă.
Fratele Vasile Chelba a fost conducătorul bisericii împreună cu fratele Matei până în anul 1992,
când a fost ales fratele Nicolai Ciuriuc, până în anul 2000. Din 2000, până în 2001, a fost fratele
Bodale Ştefan, iar din 2001, a fost ales în calitate de conducător al bisericii fratele Viorel Birău.
Începând cu anul 1992, se realege comitetul şi conducătorul bisericii o dată la patru ani.

După anul 1985, fraţii şi surorile care locuiau în satul Laura au început să se adune din când în când
în casa fratelui George Bodale pentru că unii bătrâni sau neputincioşi nu puteau veni totdeauna la
adunarea mare. Mai târziu, datorită distanţei de 7-8 kilometri până la biserica mare, fraţii de acolo
au hotărât să construiască o casă de rugăciune, ca o filială a bisericii mari. Dumnezeu a dat izbândă,
i-a ajutat şi după vreo doi ani de lucru, în anul 1992, s-a deschis prima casă de rugăciune în Laura,
satul renumit naţional cu cei mai mulţi ortodocşi. Atunci toţi credincioşi penticostali din Laura s-au
mutat acolo. De menţionat că despărţirea s-a făcut cu întelegerea şi ajutorul bisericii mari, la fel ca
şi despărţirea de cei din Bivolărie.

Biserica avea activitate, făcând evanghelizări în localităţile unde nu exista o biserică evanghelică.
Astfel, fratele Viorel Birău şi fratele Aurel Chelba au misionat la Nisipitu, comuna Brodina, unde
timp de 8 ani au mers duminică de duminică, organizând servicii de evanghelizare în centrul satului,
aducând fraţi evanghelişti şi corul din Vicov să cânte. De asemenea, s-au mai înfiinţat biserici
penticostale în Hurjueni, comuna Gălăneşti şi Moldoviţa, tot cu ajutorul fraţilor şi a corului din
Vicov.

La începutul anului 2002, în lunile februarie-martie, s-a organizat seri de rugăciune și stăruință în
biserică, iar în urma acestora Dumnezeu a început din nou să lucreze deosebit, botezând cu Duhul
Sfânt aproximativ 400 de frați și surori, majoritatea tineri din biserică, dar nu numai. Începând cu
primăvara aceluiași an, s-a înregistrat o mică scădere a numărului de membri, datorită plecării în
16
străinătate a mai multor tineri şi familii, în multe ţări din Europa, unde au înfiinţat biserici: Italia,
Spania, Anglia, Irlanda, Belgia, Germania, Austria, Grecia, dar şi în Israel şi SUA. De asemenea,
există fraţi vicoveni în multe oraşe din România, unde s-au stabilit definitiv sau temporar. În judeţul
Timiş sunt biserici unde peste 10% din fraţi sunt din Vicovu de Sus. De asemenea, sunt fraţi
vicoveni şi în oraşe ca Bucureşti, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov, Iaşi, Suceava, Rădăuţi, Piteşti,
Galaţi.

În 2005 erau aproximativ 1000 de membri majori şi peste 800 de copii. Conducerea bisericii era
formată atunci din 3 pastori: Viorel Birău, Ciuriuc Nicolai şi Bodale Ştefan; 3 prezbiteri: Matei
Cornea, Iliuţ Ilie şi Boştiog Gheorghe şi 3 diaconi: Mihai Bujdei, Filip Niţu şi Ionel Schipor. Din
anul 2001, păstorul coordonator este fratele Viorel Birău.

În anii 2003–2004, sub coordonarea păstorului Viorel Birặu, s-a fặcut o parcare de aproximativ 60-
65 de autoturisme şi o clặdire alặturatặ cu o salặ pentru nunţi, de aproximativ 300 locuri.

Corul bisericii numără aproximativ 100 de membri.

Copiii bisericii şi adolescenţii sunt împărţiţi în 5 grupe a câte 50-60 de copii la Şcoala Duminicală.
Tinerii sunt împărţiţi şi ei pe grupe de studiu biblic.

Biserica are un comitet executiv de 15 membri.

După atâția ani de existență, Biserica Penticostală din Vicovu de Sus confirmă că este o biserică cu
o doctrină bine definită și bine conturată, cu o stabilitate în sistemul de organizare și de funcționare.

Biserica este o monedă de aur scoasă din vistieria cerului – pe o faţă a ei este chipul Domnului Isus,
iar pe cealaltă este o hartă a lumii.

Amândouă reprezintă dimensiunile existenţei bisericii, destinată să fie asemenea lui Cristos şi
destinată să fie o forţă până la marginile pământului. Cine distruge una din feţele acestei monede îi
desfiinţează valabilitatea.22

Pionieri ai credinţei penticostale în Vicovu de Sus

 Fratele Anton Laschevici

A locuit în Vicov, fiind de origine german. A slujit în biserica din Vicov ca prezbiter, fiind printre
primii care a lucrat la „desţelenirea ogorului” inimilor împietrite ale oamenilor. A trăit în partea de
est a comunei, în casa actuală a lui Petru Chelba (Pascuţă). Slujirea lui a durat din anul 1937 până în
1940. Odată, s-a rugat pentru un om paralizat din Bivolărie şi el s-a vindecat. Din anul 1940 a plecat
în Germania.

 Fratele Gavril Cîrstean (1890-1935)

S-a născut și a locuit în localitatea Bilca, în marginea satului la hotar cu Vicovu de Sus. A venit de
pe frontul din Rusia pocăit şi s-a căsătorit în anul 1918 cu Zamfira Ursachi (sora lui Ştefan Ursachi,
din Vicov). A avut 9 copii, dintre care cinci au murit.

Începutul lui în credinţă a fost la gruparea „Studenţi în Biblie”, apoi a trecut la penticostali. La
serviciul de căsătorie cu Zamfira au fost fraţii din Pătrăuţi (Ucraina) care au oficiat actul de
binecuvântare. Apoi fratele Gavril Cîrstean a trebuit să meargă la Bucureşti să scoată un drept
17
(n.r.act) precum că era căsătorit legitim. Pe atunci starea civilă se făcea la preotul din sat. Cum el nu
a fost cununat la preot, oamenii îl considerau nelegitim.

Într-o zi, a venit un jandarm de la primărie şi a trimis-o pe sora Zamfira cu copilul în braţe(aveau
deja un copil), acasă la tatăl ei în centrul Vicovului, pe motiv că nu ar fi căsătorită legitim cu fratele
Gavril.

A suferit mult în Bilca din cauza credinţei. Pe atunci nu erau pocăiţi în Bilca, iar când i-a murit un
copil care avea doar 10 ani, ortodocşii nu i-au dat voie să-şi îngroape copilul în cimitirul lor, iar
fratele nevoit de situație, i-a săpat groapa în grădina casei. Auzind cei de la primărie, de acest caz, i-
au dat voie să-l îngroape în cimitirul ortodocşilor.

În timp ce îşi conducea alt copil la groapă, pe Ilie, au ieşit oamenii cu bâtele şi au început să-i bată
pe toţi cei care erau prezenţi. Au bătut-o chiar şi pe o bătrână, care era şi ea pocăită de curând.
Oamenii i-au alungat pe toţi cei ce erau la înmormântare, au luat copilul mort, l-au dus în biserica
ortodoxă şi au deschis sicriul să vadă cum este „îmbrăcat” mortul. Nu se ştie cine l-a îngropat până
la urmă. Se pare că ortodocşii.

A slujit ca prezbiter și prin Cătămărăşti, judeţul Botoşani, timp de mulţi ani. La o rugăciune făcută
pentru bolnavi, a avut loc o vindecare a unui copil ars din Cătămărăşti. Mai târziu fratele Gavril a
mers într-o comună lângă oraşul Botoşani, unde erau botezate 250 de persoane cu Duhul Sfânt.
Acolo l-au prins jandarmii, l-au legat burduf (cu mâinile de picioare), l-au agăţat sus şi l-au bătut
foarte tare. L-au închis apoi în arest şi l-au ţinut cu picioarele în apă. Era iarnă, aşa că până
dimineaţa apa a îngheţat. A murit la scurt timp după ce a ajuns acasă. La înmormântarea lui a avut
loc un serviciu deosebit, unde a slujit prin predicare fratele Precopie de la Volovăţ.23

Când a murit fratele Gavril Cîrstean, în anul 1935, cel mai mare copil al său Petru, avea 11 ani.
Acesta a decedat la o săptămână din cauza spaimei şi a peisajului sumbru pe care l-a văzut la tatăl
său, în suferința care i-a răpus viața. Fiica lui cea mai mică Raveca, avea atunci 6 luni.

 Chelba Alexandru (1889-1961)

Când oficia fratele Sîneţa Cina Domnului, spunea că nu ştie când va mai veni la Vicov, pentru că,
dacă ruşii vor pune graniţă, nu va mai putea face această lucrare. Atunci fraţii au cerut un prezbiter
şi l-au ordinat pe fratele Sandu Chelba prin anul 1942 şi a slujit până în anul 1961. Toţi copiii lui
erau credincioşi. S-a întâmplat că în primăvara anului 1944 s-a pus graniţa între România şi Rusia,
astfel fratele Sînețea nu a mai putut veni la Vicov.

După terminarea războiului, au venit ortodocşii „la putere” şi preotul satului a strâns toţi copiii
pocăiţilor şi i-a botezat forţat. Din fericire, copiii fratelui Sandu au scăpat, chiar dacă locuiau lângă
drumul principal.

El nu ştia multă carte, dar era un om foarte credincios. Uneori, era solicitat şi noaptea pentru
ungerea cu untdelemn şi mergea la bolnavi. Era un om sobru şi tot timpul era disponibil pentru
lucrare, indiferent de vreme. Se ruga pentru bolnavi şi ei se însănătoşeau. A murit de bronşită.24

 Fratele Traian Ursachi (1901-1968)

S-a căsătorit cu Aspazia în anul 1935. A avut un singur copil, Ion. A fost prezbiter între anii 1938-
1940 și în anii `60. Sectorul de slujire l-a avut în bisericile din Ciudei, Igieşti şi Kaminka. După ce a
fost pârât că umblă printre oameni şi-i converteşte, a fost arestat şi l-au dus 40 de kilometri pe jos
până la Cernăuţi. L-au ţinut câteva zile şi apoi l-au eliberat pentru că nu au avut martori.

18
A mers mult la adunarea din Brodina (pe Sadău) împreună cu Arcadie Dumitrescu. Acolo se rugau,
făceau ungerea cu untdelemn şi fraţii erau vindecaţi. Ei mergeau mai mult noaptea. Distanţa până la
Brodina era de 30 de kilometri şi mai mergeau şi cu trenul. Nici acolo nu le dădeau voie să se
adune, dar se întâlneau în pădure, unde le împărtăşea Cina fraţilor o dată pe lună.

În anul 1938 mergea cu trenul la fraţii din Brodina să le oficieze Cina. Când s-a coborât din tren,
mergea prin pădure. Era noaptea şi a văzut o lumină în faţă. Era urmărit. S-a ascuns după copaci şi
i-a lăsat pe jandarmii care-l căutau să treacă mai departe. Ei nu l-au văzut, iar el şi-a continuat
drumul până la fraţi.

De Paşti mergea la Brodina la fratele Moisiuc, care trebuia să dea câte un miel la jandarmi ca să-i
lase câteva ore să se poată închina Domnului într-o casă izolată lângă pădure. Veneau şi fraţii de la
Vicov: Arcadie Dumitrescu, Ion Cîrdei şi alţii. Când lucra la pădure avea reumatism şi un picior
rupt. Într-o împrejurare, jandarmii i-au prins pe fraţii din Vicov în casă la Petrea Ursachi, fratele lui
cel mai mare, care locuia pe uliţa bisericii. Traian predica la masă. Atunci adunarea era închisă.
Jandarmii le-au spus să nu mişte nimeni că în numele legii sunt arestaţi. Erau aproximativ 30 de
fraţi şi surori. Aceasta se întâmpla în anul 1959. I-au dus la primărie pe toţi şi le-au luat declaraţii în
care să explice de ce s-au adunat, cine i-a chemat. Nu i-au amendat, după care i-au eliberat, însă pe
Traian şi pe Petrea Ursachi i-au mutat la miliţie, unde i-au mai ţinut o zi. La trei zile după ce le-au
dat drumul, au venit noaptea şi i-au arestat. I-au dus la Botoşani, unde l-au condamnat pe Traian la
2 ani şi jumătate puşcărie, iar pe Petrea, la 1 an. Traian a lucrat în puşcărie şi a făcut doar 1 an şi 8
luni. La fel a muncit şi Petrea care a stat doar 9 luni. A murit acasă, în anul 1968. Înmormântarea a
fost condusă de fratele Ion Coroamă.

 Fratele Dumitru Cîrdei (1919-1981)

S-a născut în 1919, în satul Bivolărie din localitatea Vicovu de Sus, aproape de biserica actuală
penticostală „Betleem”, într-o familie de agricultori. Părinţii George şi Aritina, convertiţi la credinţă
în 1935 (după o viaţă ajunsă la sărăcie din cauza multor distracţii la nunţi, botezuri şi altele). Lua
foarte în serios pocăinţa şi lupta mult pentru adunarea care s-a ţinut în casa lor timp de mulţi ani de
zile. Tatăl său a plecat la Domnul în anul 1960, iar mama lui, Aritina, în anul 1962.

Dumitru Cîrdei a făcut şcoala primară în satul Bivolărie, unde a fost un bun elev. Armata a făcut-o
voluntar la Cîmpina şi după 7 ani a fost lăsat la vatră, dar fără singurul lui frate, care a căzut pe
front la Cotul Donului. În anul 1943 se căsătoreşte cu Aritina Schipor cu care a avut 8 copii (2 băieţi
şi 6 fete).

În 1945, venind din lagăr, unde a ajuns de la 85 kg la 35 kg, hotărât pentru Domnul, a început
activitatea în ogorul Evangheliei. Astfel a participat la înfiinţarea primul cor în anii 1946-1947,
aducân-du-l pe fratele Săveanu de la Rădăuţi ca dirijor. În scurt timp, biserica din Vicov a cunoscut
o creştere impresionantă. Ocupă slujba de dirijor de cor până în anul 1956, când adunarea s-a mutat
în satul Est, iar din 1964 este conducător de adunare. În anul 1969 este ordinat ca păstor de sector,
fiind prezent şi fratele Pavel Bochian - preşedintele Cultului Penticostal. Ca prezbiter, are grijă de
bisericile: Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Voitinel şi Bilca.

Tot ceea ce urmărea era buna înţelegere şi pacea bisericilor. A plecat la Domnul pe 2 februarie 1981
după o duminică petrecută la Bilca în activitate bisericească. Seara a făcut o vizită pe la toţi copiii
lui care locuiau aproape. A plecat cu dorinţa de a avea o adunare în satul Bivolărie.25

19
  Fratele Arcadie Dumitrescu (1905-1993)

S-a născut în comuna Satu Mare, judeţul Suceava, în anul 1905, în

familia lui Maftei şi Ana Dumitrescu. În timpul Primului Război Mondial i-a ars casa unde locuia.
Fiind orfan de tată la vârsta de 6 ani, s-a mutat la Vicovu de Sus la bunicii lui. S-a căsătorit la 26 ani
cu Aritina Nistor, în Vicov. A avut 8 copii, iar la vârsta de 30 ani se pocăieşte, venind de la credinţa
ortodoxă.

În anul 1935 s-a pocăit. Atunci erau foarte puţini pocăiţi în Vicov, dar a avut o râvnă mare de a
converti şi alţi oameni la pocăinţă. Pe lângă activitatea din Vicov, a misionat mult la Brodina,
împreună cu fratele Sîneţea, aşa cum este relatat mai sus. În acea vreme, din cauza credinţei, socrul
lui a vrut să-i ia nevasta înapoi şi împreună cu preotul din sat l-au dat în judecată pentru că s-a
pocăit, motivând că „nu îngrijeşte de copii şi de nevastă”. A avut proces, în acelaşi an, la
Judecătoria Vicovu de Sus, iar fratele Arcadie a câştigat procesul fiindcă s-a dovedit că „e un om
bun” lucrul acesta adeverindu-l şi primarul.

Tinereţea fratelui Arcadie a fost una zbuciumată, am putea spune, de situaţia civilă din ţară, şi
anume de răboaie, mai ales de al Doilea Război Mondial şi de experienţele pe care le-a avut cu
Dumnezeu în acea perioadă deosebită din viaţa lui. Redăm mai jos pe scurt câteva momente din
acea perioadă, povestite de el.

A făcut armata în Compania Sanitară Roman şi a plecat pe front la Odessa în anul 1941 cu un
căpitan pe nume Sfîrîială. A îngrijit răniţii, iar după aceea a fost trimis la Stalingrad pe front în lupta
împotriva ruşilor, unde a stat doi ani. Când s-a rupt frontul din Stalingrad, au rămas 60 de răniţi într-
o şcoală, toţi loviţi la ochi de la aruncătoarele de flăcări. Când au venit ruşii, au dat foc la şcoală şi
toţi răniţii au murit. Un avion rusesc a zburat în formă de cerc şi a lăsat fum, semnal care însemna:
„Sunteţi încercuiţi!”. La ora două noaptea un român a venit la dormitorul lui şi i-a spus să iasă că
într-un anumit loc era rupt frontul şi se putea trece (ei erau încercuiţi de ruşi). Au plecat în acea
noapte pe un ger cumplit împreună cu căpitanul. Dimineaţa l-au debarcat pe fratele Arcadie într-o
şcoală, cu muniţia sanitară la el, iar ei s-au întors să ia pe alţii. Toţi cei care erau lăsaţi acolo au
plecat pe furiş din cauza învălmăşelii şi el s-a trezit singur în curtea şcolii. Atunci a ridicat ochii
spre cer şi a spus: „Doamne, ce să fac, unde să mă duc?” În acelaşi moment, o maşină mare a
unităţii a întors brusc pe podul şcolii. Un locotenent cunoscut de el a deschis uşa şi l-a întrebat: „Ce
faci aici?”, la care el a răspuns: „Nu ştiu unde să mă duc!” şi locotenentul l-a chemat cu ei. Era
locontenetul Sfîrîială, cel care a luptat cu el pe frontul din Odessa. Au călătorit până seara unde au
dat de frontul ruso-german. Acolo au trecut cu mare risc.

Pe frontul din Rusia, odată, sta într-o poziţie de santinelă şi a venit un avion care bombarda spre
linia în care se afla el. Cădeau bombe de o parte şi de alta a lui, iar când a văzut că bomba
20
următoare avea să cadă exact unde era el, a ridicat ochii în sus şi a zis: „Doamne, schimbă-i
mintea!” În acelaşi moment, avionul a făcut o întoarcere, a deviat ţinta şi bomba a căzut pe aceeaşi
linie, dar la o distanţă de câţiva metri, astfel încât el a rămas teafăr.26

După doi ani de război pe frontul din Rusia, s-a întors în ţară, iar aici l-au lăsat acasă pentru că avea
5 copii şi legea nu îl mai lăsa să fie trimis pe front. În anul 1943 este înscris la Batalionul fix din
Vicovu de Jos.

În anul 1944 când au intrat ruşii, Batalionul a fost

nevoit să se mute la Vatra Dornei. În acelaşi an în luna august, s-a rupt frontul, ceea ce a provocat o
învălmăşeală în armată şi fiecare se îmbrăca civil şi pleca. El era împreună cu trei ofiţeri. Au mers
într-o casă şi, pe când îşi schimbau hainele, a apărut o motocicletă cu trei ofiţeri germani. I-au luat
prizonieri la comandament, i-au dezarmat şi i-au închis într-un lagăr preventiv în Vatra Dornei.
Când s-a adunat un anumit număr de prizonieri, i-au încolonat şi i-au îndreptat spre Vest. Aceştia au
traversat pe jos Ardealul şi Ungaria. În timp ce traversau Ungaria, erau albi pe haine de flegma
ungurilor, care îi urau pe români din cauza Ardealului. Doi paşi dacă rămâneau în spatele coloanei,
erau împuşcaţi. După o călătorie lungă, mai mult pe jos, în anul 1944 fratele Arcadie a ajuns în
Germania, în Frankfurt pe Mein. A stat într-un lagăr unde erau 60 de români, toţi într-o cameră. El
însă s-a înscris la lucru la o fabrică americană de montat avioane, pentru că Germania capitulase.27

În octombrie 1945, după un an de prizonierat, s-a întors în ţară. Când a ajuns la Vicov, era aproape
de miezul nopţii şi a bătut la geamul casei sale, unde era încă aşteptat de soţia lui.

Nu după mult timp, a mers din nou la Vatra Dornei şi a parcurs pe jos o bună distanță din drumul pe
care îl parcursese pe când era prizonier, mai bine de 20 de kilometri. Mergea plângând şi mulţumind
lui Dumnezeu că s-a întors cu bine şi că s-a împlinit o prorocie pe care a avut-o la Brodina, înainte
de a pleca la război.28

În timpul comunismului, lucra la Putna şi era urmărit şi interogat de Securitate împreună cu alţi
fraţi, deoarece găzduia fraţi pocăiţi din ţară care iubeau Bucovina şi veneau la Vicov.

Fratele Arcadie a avut o activitate bogată de vestire a Evangheliei în biserica din Vicov, dar şi în
bisericile din Brodina, Falcău, Straja, Putna, Bilca, Vuliva, Voitinel şi Marginea, vestind Cuvântul
lui Dumnezeu foarte mult şi îndemnând oamenii să se pocăiască. Duminica dimineaţa, la ora 7:00,
era în faţa casei cu bicicleta, gata ca un ostaş pentru luptă şi îşi căuta o direcţie la ce biserică să
meargă. Dacă putea să-şi găsească şi un frate ca însoţitor era şi mai bucuros.

21
A activat şi în Comitetul bisericii din Vicov. La renovarea bisericii în 1981, a lucrat zi de zi alături
de fraţii tineri, având un rol deosebit în această lucrare. Până la trecerea din viaţă a misionat şi a
vestit cât a putut mai bine Evanghelia lui Dumnezeu. Chiar dacă avea numai două clase, a învăţat
cel mai mult să citească după ce s-a pocăit, cercetând Biblia. La Bilca era nelipsit, cel puţin o dată
pe săptămână. Lucrarea lui nu a fost observată de mulţi, dar după trecerea lui din viaţă, cei care
fuseseră vizitaţi de el au mărturisit despre lucrarea lui, exprimându-şi regretul pentru plecarea lui şi
recunoştinţa pentru sprijinul pe care l-au simţit din partea lui.

 Fratele Reuţ Vasile (1913-2001)

S-a născut în satul Vicovu de Sus, într-o familie de ortodocşi, la 28 iulie 1913, părinţii lui fiind Iosif
şi Maria. Încă de mic, ortododox fiind, citea Biblia şi îşi punea multe întrebări.

La vârsta de 32 de ani s-a căsătorit cu Reuţ Viorica, care avea

22 ani. Cununia lor a avut loc în 1945, la biserica ortodoxă. A fost interesat de familie şi a iubit
natura, în special pomii.

În anul 1952, el, singurul din familie, s-a convertit la ostaşi, unde a slujit timp de un an. Motivul
pentru care a trecut la ostaşi a fost că, după slujba care se oficia în biserica otodoxă, după-amiaza se
adunau în capelă, şi aceasta pentru că au găsit scris în Biblie că au nevoie de o credinţă adevărată.
Preotul i-a scos afară de aici şi nu i-a mai primit să se roage. Atunci, împreună cu Dumitru Mandici,
Arcadie Borcan, Ionică Plamadă, Petrea Bahnean, Damian Plamadă şi alţii au venit la penticostali.
În vremea aceea, adunarea era la Dumitru Cîrdei. Prin anul 1956 se pocăieşte şi Viorica, soţia lui. În
anul 1953 a primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în anul 1954 a fost botezat în apă, în Biserica
Penticostală. În predici, folosea frecvent expresia „şcoala vieţii”, spunând: „Am 7 ani de acasă, 7
ani de şcoală (7 clase), 7 ani de armată şi acum sunt în şcoala lui Isus.”

Îi plăcea foarte mult istoria Israelului. S-a documentat şi a citit mult despre această ţară. Domnul
i-a oferit ocazia să ajungă în Ţara Sfântă, în anul 1988. Acolo a vizitat aproape toate locurile pe
unde a umblat Domnul Isus. A consemnat în manuscrisul său personal toate locurile vizitate şi
diferenţele care apar acum. Vizita lui în Israel a avut loc cu ocazia întoarcerii sale din America,
după o perioadă de 3 luni, unde i-a vizitat pe fraţii de acolo. A mai fost şi în America în 1996,
vizitând foarte multe state şi predicând Evanghelia în diferite biserici şi la unele posturi de radio şi
televiziune, într-o perioadă de 6 luni. Citea şi noaptea Biblia şi de multe ori soţia lui îl găsea cu
lumina aprinsă, notându-şi fiecare idee nouă pe caiet. Astfel, a lăsat în urma lui un bogat izvor de
informaţii biblice. Redăm câteva idei dintr-un manuscris de-al său:

22
Nimic nu răsare până nu cade mai întâi o sămânţă; şi fiecare sămânţă are în ea un pom, un copac
sau o plantă; şi fiecare plantă, fiecare pom, fiecare vieţuitoare şi fiecare fiinţă poartă în trupul ei
sămânţa din care s-a născut ea.

Tot aşa şi eu, Vasile Reuţ, îmi trag obârşia din Dumnezeu, în ce priveşte duhul de viaţă, sunt din
neamul Lui: Geneza 2:7; Isaia 51:4; Efeseni 3:14, 15; Psalmul 82:3; Matei 6:9; Ioan 10:36, iar
trupul mi se trage din ţărână: Geneza 2:7; Iov 4:16; Psalmul 103:14.

Am trecut prin coapsele străbunilor mei, pe care nu-i cunosc, prin coapsele strămoşului meu, Vasile,
şi ale strămoaşei mele, pe care nu o cunosc, prin coapsele moşului meu, Petru şi Dochiţa din familia
Ursachi, prin coapsele părinţilor mei Iosif şi Maria, din familia Schirod. M-am născut în lumea
aceasta în 1913, 28 iulie, stil vechi. Am trăit şi am crescut în braţele mamei mele şi la sânul ei, care
pentru mine a fost cea mai bună femeie din lume. La şapte ani am fost dus la şcoală, la 21 de ani m-
am dus la armată, la 32 de ani m-am căsătorit cu Viorica, tot din familia cu numele Reuţ. Am avut
împreună 9 copii. La 39 de ani m-a chemat Dumnezeu la pocăinţă şi la Evanghelie (Ioan 6:37, 44;
Evrei 3:1). Niciodată nu m-am gândit că voi fi chemat şi voi fi dus în SUA, în California, pe malul
Oceanului Pacific, în marele oraş Los Angeles. În ziua de 9 februarie 1988 am primit paşaportul şi
pe ziua de 28 februarie 1988, la ora 7:30 am plecat cu avionul Pan American.

Ziua de 28 februarie 1988 a fost cea mai lungă zi din viaţa mea, o zi de 22 de ore, iar în două luni de
zile am trecut prin 14 state, prin SUA şi Canada şi de acolo prin Israel.29

A avut 9 copii, din care unul, Ion, a murit la numai 16 ani. Ceilalţi sunt: Zamfira, Gheorghe,
Constantin, Dumitru, Ileana, Victor, Maria şi Saveta. Toţi au avut activitate în biserică, cântând în
cor, iar cel mai mic băiat, Victor, s-a remarcat prin faptul că a dirijat corul bisericii între anii ’80 şi
’90. Toţi copiii au fost pocăiţi.

 Fratele Vasile Chelba (1922 – 2004)

S-a născut în data de 12 august 1922, din părinţii Gavril şi Paraschiva, în Vicovu de Sus, pe atunci
în raionul Rădăuţi. A fost primul dintre cei patru copii. Datorită acestui fapt, în anii grei dintre cele
două războaie mondiale, a trebuit să poarte parţial sarcinile familiei alături de părinţi şi chiar mai
târziu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printr-o împrejurare neplăcută, a ajuns într-un
lagăr sovietic, împreună cu alţi tineri. Dând dovadă de un curaj deosebit, curaj ce avea să-l
însoţească şi mai târziu în predicarea Evangheliei, a evadat din lagăr, dar ceilalţi tineri care au
rămas nu au mai supravieţuit niciunul.

La vârsta de 23 de ani, datorită bolilor de după războaie, îşi pierde ambii părinţi. Un an mai târziu,
se căsătoreşte cu sora Ciubotar Viorica, dar nu au avut copii cât timp au trăit împreună.

23
 În iarna anului 1952 se pocăieşe, însă nu şi soţia, care nu a
vrut nicicum să se împace cu Domnul. Astfel, bărbatul căruia înainte nu-i stătea nimeni împotrivă, a
suferit cu stoicism şi răbdare de sfânt toate loviturile primite de la soţia sa. Persecuţia lui nu a fost în
zadar, pentru că prin aceasta a câştigat-o şi pe soţie, care s-a întors şi ea la Domnul. După 23 de ani
(în 1969), trece prin cea mai grea încercare pentru că soţia lui pleacă la Domnul. Încercarea nu ţine
foarte mult, pentru că după vreo 7 luni, se recăsătoreşte cu sora Gina, cu care, de asemenea, nu a
avut copii, dar care mai târziu s-a dovedit a-i fi un adevărat ajutor potrivit, pentru că a înregistrat
cea mai fructuoasă perioadă în vestirea Evangheliei.

În anul 1974 se implică în transportul şi distribuirea de Biblii în fosta Uniune Sovietică, fiind un
puternic sprijin moral în această acţiune, suportând cu tărie anchetele şi persecuţiile regimului
comunist, în timpul căruia el avea tăria să predice Evanghelia. S-a implicat în distribuirea de Biblii
şi în cadrul bisericii din Vicov, iar din cauza aceasta a avut de înfruntat anchete la miliţie, de care
era ameninţat cu moartea. Într-o seară i s-a pus la cale un flagrant: nişte securişti deghizaţi i-au adus
Biblii ca el să le cumpere şi să le dea bisericii. Domnul i-a deschis ochii prin soţia lui şi a văzut că
este o înşelătorie şi a refuzat categoric acest lucru.

În anul 1976, a înfiat o fetiţă, Letiţia, pe care o creşte cu toată dragostea părintească.

În anul 1981, a făcut parte, împreună cu o echipă de 5 fraţi numiţi de biserică, la reconstruirea
bisericii, participând activ, contra ameninţărilor Securităţii, la zidirea pereţilor bisericii (el fiind de
meserie zidar).

În anul 1987, este ordinat prezbiter şi îl ajută pe fratele Matei în conducerea bisericii. Ulterior a fost
avansat pastor, perioadă în care îşi aduce din plin contribuţia la răspândirea Evangheliei nu numai în
biserica locală, ci şi în foarte multe alte biserici din ţară. După revoluţia din decembrie 1989,
primeşte viză pentru SUA, unde a fost în vizită aproape în fiecare an. Şi datorită acestui fapt, a fost
cunoscut şi apreciat de aproape toată comunitatea românească de pe tot cuprinsul Americii de Nord.

A fost pastor cu sector în zona Vicovului (Laura, Voitinel, Putna etc.), fiind ales membru în
Comitetul Executiv al Comunităţii Regionale Suceava, în Comisia de Disciplină a Comunităţii
Regionale Suceava în 1992 şi participant activ la conferinţele din ţară şi străinătate.

24
Pe data de 24 iunie 2004, la vârsta de 82 de ani, în urma unei suferinţe de aproape o lună, este
chemat la Domnul. Pentru fratele Vasile se potrivesc cuvintele Scripturii care spun: „Vei intra în
mormânt la bătrâneţe ca snopul strâns la vremea lui.” (Iov 5:26)

 Fratele Matei Cornea (1923 – 2009)

S-a născut pe data de 19 iulie 1923, ca cel de-al cincilea copil al părinţilor Constantin şi Ioana. Când
s-a născut fratele Matei, părinţii lui erau deja pocăiţi. Încă de copil era atras de rugăciune, de
părtăşia pe care o vedea la adunările pocăiţilor din vremea aceea. Dorea mult să ia parte la adunările
lor, însă tatăl său nu voia să-l ia cu el la adunare, deoarece era copil, şi atunci nu puteau să meargă
la adunare părinţii împreună cu copiii, din cauza persecuţiei de care aveau parte pocăiţii şi pentru că
se întâlneau pe ascuns. El însă a găsit modalitatea de a participa şi el la slujbă: fiindcă adunările se
făceau mai mult noaptea, îl urmărea de la o distanţă oarecare pe tatăl său, până acesta intra în casa
de rugăciune. Când tatăl său se punea pe genunchi la rugăciune, intra şi el şi se aşeza undeva în
spatele fraţilor, mai deoparte să nu poată fi văzut de tatăl lui. Într-o împrejurare părinţii au fost
pârâţi că se adună prin case şi au venit jandarmii care i-au arestat şi i-au dus la Cernăuţi, iar cei 7
copii câţi erau, au rămas singuri acasă, urcându-se pe poartă şi urmărindu-i cu privirea, crezând că îi
văd pentru ultima dată. Dumnezeu le-a purtat de grijă şi la Cernăuţi nu i-au ţinut mult şi le-au dat
voie să meargă acasă, fără să le facă ceva rău.

Am putea spune că fratele Matei a crescut în

adunare, pentru că îi plăcea mult să meargă şi era aproape nelipsit de la rugăciune.

La vârsta de 20 de ani (1943), a fost încorporat în armată, iar după aceea a fost trimis în război.
Dumnezeu l-a ocrotit în război şi a venit acasă teafăr, însă tatăl lui a fost foarte afectat de tifosul de
după război şi a murit. A fost şi el foarte afectat de boală, încât era să moară şi el, dar Dumnezeu l-a
scăpat şi l-a făcut bine. În anul 1947 s-a căsătorit cu Domnica Coroamă, cu care a avut 8 copii, toţi
credincioşi: Măriuţa, Ana (Coca), Lidia, Ileana, Raveca, Ion, Ioana şi Pavel.

Până în anul 1956, a fost membru la fraţii baptişti, lucrând ca dirijor de cor şi predicând Evan-
ghelia. În acelaşi an a trecut la penticostali unde, de asemenea, a dirijat corul şi a predicat mult
Evanghelia. Prin anii ’60-’70 a înfiinţat mai multe coruri prin mai multe biserici şi mai de aproape:
la Bilca, la Straja, şi mai de departe: în judeţul Bistriţa, în Sânnicolau Mare din Judeţul Timiş şi în
Drăguşeni din judeţul Satu Mare. Datorită activităţii sale în cadrul bisericii de a cânta şi de a predica
Cuvântul lui Dumnezeu, a avut de înfruntat persecuţii din partea împuterni-citului Securităţii pentru
cultele religioase de la Suceava.
25
A fost un frate căruia nu i-a fost ruşine şi nici frică cu Domnul Isus şi cu atât mai mult nu i-a fost
frică de Securitatea comunistă, continuând să-L slujească din toată inima pe Domnul. În 30 august
1980, la cererea bisericii, a fost ordinat prezbiter, ca ajutor al fratelui Dumitru Cîrdei. La ordinarea
lui a luat parte şi o delegaţie de lucrători din Statele Unite, pe lângă preşedintele Cultului
Penticostal la acea dată, fratele Boghian Pavel şi preşedintele Filialei Suceava, Grosu. În ziua aceea
a fost o sărbătoare deosebită în biserica din Vicov, numai soţia fratelui Matei nu s-a bucurat de
lucrul acesta, pentru că ea se gândea la slujirea şi la responsabilitatea care cădea pe umerii soţului
ei. După aproximativ 6 luni, fratele Dumitru Cîrdei a trecut la Domnul, iar fratele Matei a rămas
singurul slujitor ordinat la peste 1500 de membri majori, cât număra atunci biserica. Aceasta până
în anul 1987, de când a fost ajutat de fratele Vasile Chelba în slujbă, până în anul 1992.

Chiar dacă, datorită vârstei înaintate, nu a mai activat în conducerea bisericii, s-a implicat în
lucrarea Evangheliei de a deschide biserici acolo unde nu erau. Astfel a avut o activitate deosebită
la Hurjueni, comuna Gălăneşti, unde până în anul 1999 nu a fost niciodată biserică penticostală.
Paralel s-a implicat în activitatea de a lua fiinţă şi biserica penticostală din satul Plai din Vicov, care
s-a deschis în anul 2000.

În viaţa lui pe acest pământ, s-a remarcat prin faptul că a fost un om paşnic, blând, temător de
Dumnezeu, care nu se certa cu nimeni, căutând totdeauna pacea şi armonia între fraţii credincioşi şi
chiar între ceilalţi oameni nepocăiţi. A căutat prin orice mijloc să întoarcă cât mai mulţi oameni la
Dumnezeu. Prin pieţe sau prin locuri publice, în călătoriile cu trenul sau cu alte ocazii, nu îi era
ruşine să afirme că este pocăit, ci vestea Evanghelia tuturor celor ce voiau să-l asculte. În 1992,
Dumnezeu i-a hărăzit şi harul de a merge în Statele Unite, pentru 3 luni, unde a predicat Evanghelia
fraţilor români. În 1998 a fost invitat şi în Austria, unde s-a bucurat pe la bisericile române,
amintindu-le românilor de rădăcinile sale austriece.

În anul 2008, a trecut printr-o încercare grea când soţia lui, Domnica, a trecut la Domnul, după 92
de ani de viaţă. În cei 62 de ani de căsnicie, nu s-a certat niciodată cu soţia sa.

În anul 2009, în luna august, a trecut la Domnul, lăsând un mare gol atât în biserică, cât şi în inimile
celor 8 copii şi a celor 54 de nepoţi în viaţă (2 au trecut la Domnul) şi 45 de strănepoţi. Se poate
spune că a murit în somn, pentru că după un accident vascular la creier, a intrat în comă şi a rămas
aşa 2 săptămâni, după care inima a încetat să-i mai bată.

Cât despre el, într-adevăr a fost un om al lui Dumnezeu şi un stâlp al bisericii din Vicovu de Sus.

1 Mărturisirea de credinţă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România, p. 16.

2 Trandafir Şandru, Doctrinele biblice ale bisericii, Bucureşti, Editura Institutului Teologic
Penticostal, p. 214.

3 Trandafir Şandru, Doctrinele biblice..., p. 53.

4 Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, vol. 1, Chicago, Editura Bisericii Române din
Chicago, p. 149.

5 Interviu cu fratele Vasile Cîrdei.

6 Interviu cu fratele Dimitrie Dumitrescu.

26
7 Interviu cu fratele Pavel Coroamă.

8 Mărturie dată de mai mulţi credincioşi.

9 Interviu cu fratele Vasile Cîrdei.

10 Interviu cu fratele Nicu Bobu.

11 Interviu cu fratele Vasile Chelba.

12 Interviu cu fratele Nicolai Bahnean.

13 Interviu cu fratele Matei Cornea.

14 Interviu cu fratele Dimitrie Dumitrescu.

15 Interviu cu fratele Nicolae Bahnean.

16 Interviu cu fratele Vasile Chelba.

17 Interviu cu fratele Viorel Birău.

18 Interviu cu fratele Petrea Bobu.

19 Interviu cu frateleVasile Cîrdei.

20 Interviu cu fratele Matei Cornea.

21 Interviu cu fratele Viorel Birău.

22 Revista „Sămânţa adevărului”, decembrie 1997.

23 Interviu cu fratele Vasile Cîrdei.

24 Interviu cu fratele Vasile Cîrdei.

25 Interviu cu fratele Ion Cîrdei, fiul fratelui Dumitru.

26 Interviu cu fratele Dimitrie Dumitrescu, fiul fratelui Arcadie.

27 Interviu cu fratele Vasile Cîrdei.

28 Interviu cu fratele Dimitrie Dumitrescu.

29 Reuţ Vasile, „Jurnal Personal”, manuscris inedit.

27