Mihaela Criticos

TRASEUL REGULATOR – de la definiţia fixă la diagrama de mişcare

(articol publicat în revista Arhitext Design nr. 5, 2011)

Felurite sunt căile pe care le bat oamenii. Cine le urmăreşte şi le compară va vedea
ivindu-se configuraţii ciudate, configuraţii ce par a ţine de acea mare scriere
cifrată ce poate fi întrezărită pretutindeni, pe aripi, pe coji de ouă, în nouri, în
zăpadă, în cristale şi în concreţiuni minerale, în apele încleştate de îngheţ, în
lăuntrul şi în afara munţilor, plantelor, animalelor şi oamenilor, în luminile cerului,
în lamele de răşină sau sticlă pe care le atingem ori le supunem frecării, în pilitura
de fier a magnetului, în ciudatele conjuncţii ale hazardului.
Friedrich Novalis, Discipolii la Sais (trad. Viorica Nişcov)

Frecvent identificate în artele plastice, în arhitectură sau în urbanism, dar găsindu-şi

corespondenţe în poezie, muzică şi dans, traseele regulatoare, armături ascunse ale
compoziţiei, nu sunt decât imagini sau metafore ale structurilor de ordine din Univers, ale
formelor de organizare a materiei pe care omul le reproduce, deliberat sau nu, în virtutea
unor predispoziţii genetice sau culturale. Aceste matrice ordonatoare ale microcosmosului
şi macrocosmosului se regăsesc de fapt în mentalul uman ca tipare structurale ale
percepţiei şi ale gândirii, dar şi în creaţiile umane ca scheme structurante, în timp sau
spaţiu, ale întregului – o suprafaţă ornamentată sau o scenă figurativă, o faţadă sau un plan
de oraş, o simfonie sau un poem.
Expresii ale unui mimesis abstract, care reflectă nu vizibilul, ci inteligibilul, traseele
regulatoare sunt în speţă apanajul artelor pe care tratatele de estetică le numesc arte
„cosmice”, non-reprezentaţionale: arhitectura, ornamentica, muzica. Dar, se ştie, artele
plastice (în special pictura), care oricum au evoluat spre non-figurativ, au apelat din cele
mai vechi timpuri la „şarpante” geometrice pentru organizarea compoziţiei, reprezentând
astfel atât aparenţa fizică a lucrurilor, cât şi substratul lor metafizic.

Fascinaţia traseelor regulatoare pare a fi o înclinaţie naturală, de multe ori însă

amplificată de anumite particularităţi cultural-istorice, de o înţelegere a lumii fundamental
bazată pe ordine şi raţionalitate, specifică perioadelor pre-moderne şi modernităţii timpurii.
Dacă, alături de muzica şi de dansurile rituale, ornamentica descoperă legile şi
disciplina compoziţiei odată cu naşterea speciei umane, celelalte arte vizuale (în speţă
pictura, relieful şi arhitectura), dar şi modelarea teritoriului, datorează revoluţiei agrare din
neolitic cucerirea treptată a regulilor ordonatoare. Modul de viaţă agrar, dependent de

1
geometria câmpurilor cultivate, de ritmurile cosmice şi de ciclurile vegetale, instaurează o
disciplină a gândirii care se va transpune în ordinea artei şi a arhitecturii. Supremaţia
ortogonalităţii, metodă eficientă de împărţire a teritoriului şi, totodată, rapel simbolic al
celor patru orizonturi, inspiră perenul poème de l’angle droit (Le Corbusier), care se
manifestă în organizarea paratactică (după axe paralele orizontale şi verticale) a decoraţiilor
parietale, în apareiajul zidăriei din piatră şi cărămidă, în tramele rectangulare ale clădirilor
şi aşezărilor.
Dintre civilizaţiile agrare, Egiptul excelează prin vocaţia ordinii, favorizată de
extraordinara regularitate a fenomenelor naturale – inundaţiile Nilului care se repetă anual
la aceleaşi date calendaristice - şi a peisajului - definit de axa nord-sud a Nilului şi de cursa
est-vest a soarelui. Ca atare, în arhitectura ansamblurilor sacre, ortogonalitatea şi axialitatea
devin forme simbolice ale unei imuabile ordini transcendente, iar relaţiile între elementele
compoziţiei se înscriu în tiparele celeste ale constelaţiilor, supuse aceleiaşi ordini abstracte.
Prin tradiţie însă, noţiunea de traseu regulator este legată de perioadele clasice, care
cred în ordinea matematică structura armonică a Universului şi în puterea raţiunii umane ca
parte a raţiunii divine. Astfel, grecii descoperă în legile proporţiilor şi în entităţile
matematice (Numărul pentru Pitagora, formele geometrice = esenţele = eidele pentru
Platon) posibilitatea de a-şi satisface aspiraţia spre certitudine şi non-contradicţie,
constantele care se manifestă în diversitatea fenomenelor individuale şi care atestă
atotputernicia logos-ului. Universul devine cosmos, univers ordonat opus haosului, unde
dublul sens etimologic al termenului kosmos leagă ideea de ordine (înţeleasă de la scara
domestică la cea „cosmică” a astrelor) de ornament (ca detaliu semnificant şi instrument al
ordinii), deci generalul de particular, esenţa de fenomen. Iar ordinul clasic, principalul
suport al traseelor regulatoare, este denumit kosmopoiesis - ceea ce îl desemnează ca
instrument de producere a ordinii (structurale şi estetice), metaforă cosmică şi suprem
ornament arhitectural.
Întreaga antichitate greco-latină, după cum o atestă şi tratatul lui Vitruviu,
articulează viziunea unui univers ierarhizat şi coerent, a cărui ordine transcendentă se
materializează în ordinea societăţii şi a artei. Doctrina unui univers matematic, guvernat de
legile proporţiilor armonice, este reafirmată în Renaştere şi chiar mai departe, în epoca
barocului şi clasicismului, când descoperirile revoluţionare din domeniile fizicii,
matematicii şi astronomiei (Kepler, Galilei, Newton, Descartes) nu fac decât să confirme
existenţa unei inteligenţe divine, izvor de ordine şi armonie. Principiile raţiunii suverane,

2
care guvernează fluxul instabil al fenomenelor, se afirmă însă şi în perioadele tulburi, de
erodare a echilibrului clasic (de ex. elenismul sau manierismul), întocmai ca antidot al
crizei, sub formă de scheme ordonatoare menite să ofere siguranţă spiritului, în
compensaţie faţă de instabilitatea existenţei.
De-abia ştiinţa secolului XX va dovedi existenţa incontestabilă a structurilor de
ordine din univers, pe care mintea umană le-a impus în artă şi arhitectură în conformitate
cu propriile sale structuri ordonatoare. La nivelul spaţiului intersideral, radiotelescopul,
captând undele electromagnetice, va descoperi formele ordonate ale nebuloaselor, în timp
ce, la nivelul infinitului mic, microscopul electronic va revela perfecţiunea geometrică a
structurilor atomice şi moleculare sau dubla elice a moleculei de ADN – spirale şi cercuri,
hexagoane şi pentagoane, prisme şi piramide care atestă continuitatea şi ordinea impuse
materiei.

Pe lungul parcurs al perioadei pre-moderne (care de fapt coincide cu era agrară),

idealul raţionalităţii lumii se leagă de perfecţiunea geometrică, în virtutea convingerii că
„geometria este limbajul raţiunii în universul semnelor” (Jean Starobinski), şi ca atare
traseul regulator ordonează forme, fixându-le în spaţiu şi abolind timpul. Modernitatea, în
schimb, nu se va mulţumi să demonstreze postulatele antropocentriste tradiţionale, ci va
extinde căutarea fundamentelor realităţii şi, implicit, ideea de traseu regulator spre domenii
noi precum geometriile neeuclidiene, mecanica cuantică şi teoria relativităţii, dar şi spre
logica evolutivă pe care o dezvăluie biologia sau spre teritoriile insondabile ale
subconştientului (vezi arhetipurile lui Jung) – mărturie a unui Weltanschauung în care
formele, statice prin definiţie (chiar dacă evocă dinamica naturii), sunt înlocuite treptat de
forţe şi fluxuri în mişcare, iar legile spaţiului sunt înlocuite cu legile timpului.
În ultimii 30-40 de ani se observă o tendinţă din ce în ce mai accentuată spre
subminarea şi destabilizarea formei: arbitrariul, ordinea impredictibilă a teoriei haosului
sau a bio-informaticii, informul sau anti-formele se insinuează din ce în ce mai vizibil în
arhitectură şi urbanism, prin recursul la artele digitale şi la dimensiunea virtuală. Problema,
după cum observa Antoine Picon, rămâne însă pierderea scării: dacă, timp de mii de ani,
omul a fost măsura arhitecturii, în proiectele produse pe computer aceeaşi formă poate fi o
moleculă, un automobil, o planetă sau o constelaţie, iar geometria fractală descrie o lume în
care complexitatea se regăseşte pe orice palier. Viitorul va arăta dacă traseul regulator ca
matrice a formei mai are sens fără dimensiunea umană sau fără om ca punct de referinţă.