Statul ca instituţie necesară în economia contemporană

Cuprins
Introducere…………………………………………………………………..2 – 4
1. Statul şi evoluţia funcţiilor lui………………………………………….5 – 8
1.1. Clasificarea statului după natură şi funcţie de îndeplinire………...8 – 12
1.2. Statul şi sistemele economice
Raporturile dintre stat şi economie…………………………….13 – 15
1.3. Politica economică. Topologia politicilor economice…………...16 – 19
1.4. Obiective şi instrumente ale politicii economice………………...20 – 24
1.5. Dezvoltarea economică şi mediul natural……………………….25 – 28

2. Programarea macroeconomică
2.1. Planificarea macroeconomică – formă particulară
a intervenţiei statului în economie……………………………..29 – 36
2.2. Necesitatea intervenţionismului statal în economia de tranziţie…37 – 40

3. Problemele intervenţiei statului în economie tranzitorie şi

particularităţile ei în Republica Moldova…………….…………...41 – 45

Concluzii……………………………………………………………………46 – 48

Bibliografie………………………………………………………………………49

Anexă……………………………………………………………….………50 – 51

1
 Introducere

Existenţa societăţii şi funcţionarea economiei pe baza criteriilor de

raţionalitate economică nu pot fi concepute fără prezenţa statului, apărut cu multe
mii de ani în urmă, şi îndeplinind, alături de rolul său politic, un tot mai pronunţat
rol economic. În decursul istoriei natura şi funcţiile statului, în deosebi cele
economice, s-au extins, s-au diversificat şi perfecţionat. Însă „remodelat sau chiar
de-a dreptul nou, statul rămîne ceea ce a fost din totdeauna – un fascicol de funcţii
şi de puteri diferite, chiar dacă mijloacele, în ce le priveşte, se modofocă
neîncetat”.1
Statul contemporan este nu numai un organizator şi apărător al bunei
desfăşurări a activităţilor social-economice şi politice pe plan intern şi extern, dar
şi un direct agent economic.
În lumea contemporană activitatea economică, structurată la nivel
macroeconomic, se desfăşoară într-o mare diversitate de condiţii naţional-statale.
Populaţia globului este grupată în circa 200 de ţări şi teritorii independente, fiecare
dintre acestea se deosebeşte substanţial de roate celelalte prin mărimea suprafeţei
teritoriului, prin numărul populaţiei, condiţiile pedoclimaterice, bogăţiile solului şi
subsolului, prin formele de organizare şi desfăşurare a vieţii economice, prin
nivelul dezvoltării, structurile economice etc.
Cu toate aceste multiple deosebiri, la nivel naţional-statal, activităţile
agenţilor economici individuali se derulează într-o puternică unitate şi
interdependenţă, conţinutul şi sensul acestora putînd fi înţelese doar în corelaţie cu
interesele generale naţional-statale.
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze o temă recent actuală a politicii şi
strategiei de dezvoltare social-economică – „Statul ca instituţie necesară în
economia contemporană”, aprofundînd analiza problemelor teoriei fundamentale
ale economiei de piaţă tocmai din optica unităţii şi interdependenţei acţiunilor
agenţilor economici agregaţi.

1
Bernard Braudel, Jocurile schimbului, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p.195

2
 Lucrarea constă din „Introducere”, trei capitole, concluzii, bibliografie şi
anexă. În „Introducere” se argumentează actualitatea temei abordate şi importanţa
ei în aspectul economiei politice contemporane, se relatează structura de bază a
lucrării, se enumără savanţii, care au contribuit esenţial în dezvoltarea acestui
compartiment de o însemnătate majoră al economiei politice, se expune pe scurt
scopul lucrării realizate.
În Capitolul I („Statul şi evoluţia funcţiilor lui”) pe baza studierii profunde a
izvoarelor bibliografice contemporane se menţionează aspectul teoretic a temei în
cercetare, în Capitolul II („Programarea macroeconomică”) - în cadrul noţiunilor
teoretice bibliografice planificarea economică se constitue ca o componentă şi ca
un element fundamental al politicii economice, iar în Capitolul III („Problemele
intervenţiei statului în economie tranzitorie şi particularităţile ei în Republica
Moldova”) tema abordată este tratată în aspectele economice contemporane ale
Republicii Moldova.
În realizarea temei, destinate tezei anuale studenţeşti, s-a ţinut cont de sfera
problemelor ce formează obiectul cercetărilor recente, de rolul ei în ansamblul
ştiinţei economice, reeşind din aportul ştiinţific şi practic al unui vast număr de
savanţi, care au clasificat şi continuă să trateze problemele fundamentale ale
economiei de piaţă contemporană, printre care se numără Bernard Braudel
(Caracteristica statului contemporan), Abraham-Frois Gilbert (Economia politică),
Arnold Heertje (Ştiinţa economică), J.M. Albertini, Lionel Stolaru, M.N.
Constantinescu (Economia naţională), Roland Marin, Andre Beauchamp
(Problemele teoretice ale economiei contemporane), Nicolae Georgescu-Roegen
(Economia şi mediul natal), Francois Perroux, Michel Dishier, Alvin Toffler, Paul
Heyne (Planificarea macroeconomică), Niţă Dobrotă (Economia de piaţă
contemporană), Ion Avram, Constantin Enache (Statul şi economia), Vasile
Nechita, Spiridon Pralea (Statul şi finanţele publice) etc.
Scopul lucrării efectuate este condiţionat de necesitatea analizei modificării
şi perfecţionării funcţiilor statului, diferitelor teorii cu privire la rolul lui economic,

3
tipologiei puterii publice după natură şi funcţiile îndeplinite, intervenţionalismului
statal în perioada de tranziţie la economia de piaţă modernă.

4
 1. Statul şi evoluţia funcţiilor lui.

Statul, ca ansamblu de instituţii suprastructurale, a apărut cu multe mii de ani

în urmă, în perioada descompunerii societăţii primitive şi trecerii la sclavagism.
Apariţia statului este legată de adâncirea diviziunii sociale a muncii, constituirea
proprietăţii private, stratificarea şi împărţirea societăţii în clase şi opoziţia de
interese.
Caracteristicile fundamentale ale statului sunt:
1. Prezenţa sistemului special de instituţii şi organizaţii care realizează puterea
de stat;
2. Dreptul care fixează sistemul de norme şi normative aprobate prin lege;
3. Un anumit teritoriu în cadrul căruia se extinde jurisdicţia.
La început şi încă mult dimp după aceasta, pînă în a doua jumătate a
secolului XI, statul se prezenta în principal ca element de suprastructură. În această
calitate el fixa şi sancţiona juridic regulile dezvoltării societăţii, şi-a asumat
numeroase sarcini, cum ar fi sănătatea publică, securitatea, protejarea populaţiei,
fixarea practicilor instituţionale în care se desfăşura activităţile economice.
Delimitându-şi funcţiile în acest domeniu suprastructural, statul originar, cel de
până la mijlocul secolului al XIX-lea s-a prezentat, aproape exclusiv, ca „Stat-
Arbitru”, „Stat-Paznic de noapte”, Stat-Jandarm. Faptul, că statul a apărut şi a
rămas tot timpul, în suprastructură, că multe secole a îndeplinit, în primul rând şi în
mod hotărâtor rolul de de „Jandarm”, de „Paznic de noapte”, nu înseamnă că el n-
ar fi încercat şi chiar a reuşit să intervinăînainte de a doua jumătate a secolului
XIX-lea în viaţa economică, să coboare din suprasctructură în bază, să devină el
însuşi agent economicşi să acţioneze în această dublă sutiaţie. Intervenţia statului
în economie este foarte veche. Încă din antichitate puterea publică a intervenit în
activitatea economică pentru reglementarea comerţului, organizarea stocurilor de
produse alimentare, aprecierea de taxe obligatorii etc. Astfel, treptat, funcţiile
statului s-au extins şi s-au modificat. Această transformare lentă în timp s-a
accelerat în a doua jumătate a secolului XIX-lea şi în secolul XX.
5
 Cauzele obiective ale unei atare evoluţii şi transformării au constituit-o
următoarele condiţii:
1. concentrarea şi centralizarea capitalului şi a producţiei;
2. apariţia, mai întâi, a proprietăţii de stat şi apoi a proprietăţii monopoliste
de stat;
3. necesitatea luptei contra inflaţiei, şomajului, crizelor de supraproducţie;
4. degradarea îngrijitoare a mediului natural cauzată de poluare, militarizare
şi exploatare neraţională a resurselor;
5. noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, cucerirea Cosmosului şi a Oceanului
planetar etc.
Determinată de aşa condiţii obiective, intervenţia statului în economie a
parcurs rapid drumul de la premodernă la modernă şi de aici la contemporană. De
abea observată înainte de primul război mondial, intervenţia statului în economie
devine, practic, nelimitată în perioada dintre cele două războaie mondiale. În
ultimele decenii postbelice amestecul statului în economie a crescut considerabil,
aceasta ca urmare a progresului factorilor de producţie, cerinţelor promovării
ştiinţei şi tehnologiilor moderne, complexităţii crescânde a activităţii economice,
implicării tot mai pe larg a factorului subiectiv în desfăşurarea vieţii sociale.
Statul a intervenit şi intervine în economie din diverse considerenţe: tehnice,
ştiinţifice, sociale, naţionale.
Prima cauză a extinderilor funcţiilor economice ale statului constă în
insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general, dar cu o
rentabilitate scăzută. În măsura în care asemenea domenii prezintă interes naţional,
statul se implică în susţinerea lor prin:
1. crearea întreprinderilor publice de producţie (de exemplu producerea de
energie nucleară);
2. organizarea pe baza resurselor bugetare a unor prestaţii sociale, cum sunt
ocrotirea sănătăţii, învăţământulpublic, unele servicii de transport;

6
 3. acţiune de susţinere moderată şi de supraveghere economică a unor
ramuri tradiţionale cu pondere fundamentală în satisfacerea nevoilor
populaţiei (producţia agricolă, producţia de energie electrică etc.).
A doua cauză a creşterii rolului funcţiilor economice ale statului decurge din
complexitatea problemelor care apar în perioadele grele ale unei ţări (războaie,
calamnităţi, crize economice ş.a.). Adesea asemenea implicări ale statului au loc
autunci când există riscul unor tensiuni sociale ce pot împiedica dezvoltarea
normală a economiei.
A treia cauză a lărgirii funcţiilor economice ale statului o constituie
modificările în conjunctura economică internă a unor ţări (de exemplu, atunci când
capacitatea de cumpărare a monedei naţionale este în scădere, statul prin acţiunile
sale poate susţine întărirea acesteia).
Statul deci intervine în economie pentru a corecta neajunsurile economiei de
piaţă şi a susţine desfăşurarea normală a vieţii economice-sociale.
Există diverse măsuri şi forme de intervenţie a statului în economie. În
primul rând, administraţiile publice împreună cu cele private formează economia
nonmarfară, furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economici fără
contraprestaţie directă din partea consumatorului.
În al doilea rând, statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea
puterii publice instituţionalizate pe plan naţional. El are funcţie de arbitru legal
între interesele agenţilor economici particulari, în vederea asigurării unei legături şi
solidarităţi la nivel naţional.
În al treilea rând, statul îşi asumă riscul unor activităţi care tradiţional erau
specifice celorlalţi agenţi economici. În acest sens el se prezintă ca un important
producător de bunuri economice şi ca mare consumator pe unele pieţe (achiziţiile
de armament).
În al patrulea rând, statul contemporan elaborează şi pune în aplicare poliţiei
economice sectoriale, regionale şi generale.
Aşa dar, natura şi funcţiile statului s-au extins şi s-au modificat pe măsura
dezvoltării societăţii umane, de la o perioadă de timp la alta.

7
 1.1. Clasificarea statului după natura şi funcţiile de îndeplinire.

Ca urmare a unui proces îndelungat de evoluţie cu fluxuri şi cu prefluxuri

însemnate s-a ajuns că în economiile naţionale contemporane administraţiile
publice (statul central, organele locale ale puterii de stat, ca şi organismele
securităţii sociale) să joace un rol de mare importanţă, concretizat în numeroase
funcţii şi acţiuni. El a devenit „stat garant”, acţionând împreună cu agenţii
economici „individuali”, cu persoanele juridice şi cu grupurile de presiune în
vederea realizării schimbului relativ în toate domeniile de activitate.
După natura funcţiilor şi rolurilor pe care le-a îndeplinit în diverse condiţii
istorice, statul poate fi clasificat în următoarele trei categorii:
1. Stat protector – ca apărător al cadrului legal;
2. Stat productiv – implicat în viaţa economică pentru a corecta neajunsurile
mecanismelor economiei de piaţă;
3. Stat birocrat (exploatator) – implicat direct în conducerea economiei,
căpătând autonomie în această direcţie prin realizarea de obiective
economice proprii pentru beneficiul birocraţiei.
Fiecare din aceste trei tipuri de state are propriile sale caracteristici.
Statul protector. Acest tip de stat funcţionează în condiţiile economiei de
piaţă liberă. În aşa condiţii statului nu-i revine decât rolul de a stabili aşa-numitele
reguli de bază ale jocului sau cadrul legal necesar în are să se desfăşoare toate
tranzacţiile economice în corespundere cu cerinţele concurenţei perfecte şi
cooperării economice. Acest rol decurge din convenţia socială obţinută prin
consens social de definire, de consfinţire şi de apărare a dreptului şi libertăţii
individuale; a dreptului indivizilor de a asocia binevol în diferite activităţi
economice. În calitatea sa de protector, statul are ca funcţie de bază, crearea de
reguli sau de reglamentări legale de apărare a legii şi ordinii în care se desfăşoară
activitatea economică şi socială.
Statul productiv. Acest tip de stat îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
defectuase a funcţionării mecanismelor de piaţă. În aşa condiţii se cere intervenţia

8
statului în economie pentru a compensa pierderea de eficienţă. Amestecul statului
de regulă are ca scop crearea unor avantaje sociale, care să compenseze pierderea
ce are loc în activitatea economică.
Necesitatea intervenţiei statului în economie este pusă în evidenţă de mai
multe împrejurări. În cele ce urmează ne vom opri la câteva din ele.
În primul rând, funcţuonarea monopolurilor. În cadrul monopolului, costurile
de producţie sunt unitare şi au tendinţa spre scădere, pe cât cheltuielile
întreprinderilor particulare cresc. Aceasta înseamnăcă, cu cât o formă este mai
mare, cu atât ea realizează costuri mai scăzute, ceea ce are ca efect eliminarea din
ramură a firmelor mai mici. Firma rămasă în activitate în calitate de monopol odată
ajunsă să dicteze piaţa, va fixa şi preţul de monopol în scopul obţinerii
supraprofitului. În acest caz statul trebuie să intervină prin legislaţia antitrust, fie
prin provocarea concurenţei externe sau a celei interne prin menţionarea altor firme
în ramură, fie prin controlul preţului.
În al doilea rând, externalităţilor. Ulte firme prin activităţile lor, provoacă
efecte, nu numai în interiorul, ci şi în exteriorul firmei respective, ce afectează
costurile şi beneficiile altor agenţi economici. În asemenea împrejurări se impune
ca statul să intervină prin reglementări legale şi prin controluri obligând firmele
producătoare de efecte externe să ia măsuri pentru reducerea sau eliminarea
acestora şi pentru suportarea daunelor produse de ele prin plata unor taxe
compensatoare.
În al treilea rând, cazutile bunurilor şi serviciilor publice. În economia de
piaţă nu se produc anumite bunuri şi servicii din cauza că preţul concurenţial nu
poate acoperi costul în totalitatea sa. Pentru asigurarea producerii lor, statul
intervine cu sisteme de subsidii sau plăţi de la buget în favoarea producătorilor. În
aceste categorii se includ, de exemplu, mijloacele de apărare naţională, bunurile
publice, cum sunt apa, gazul, învăţământul, sistemul ocrotirii sănătăţii, sistemul de
cercetări teoretice şi aplicative de interes general ş.a. Pentru acoperirea tuturor
costurilor statul foloseşte sistemul subvenţiilor.

9
 În al patrulea rând, cazul informaţiilor şi tranzacţiilor. Mecanismul de piaţă
nu pot asugura un sistem de informaţii şi de tranzacţii eficient şi complet pentru a
asigura schimburile de bunuri şi servicii. Intervenţia statului reprezintă singura
posibilitate de a rezolva asemenea probleme de mare importanţă prin contribuţia
puterii publice la organizarea şi subvenţionarea unor reţele de instituţii şi
organizaţii specializate.
În al cincilea rând, cazul redistribuirii veniturilor. Datorită diferenţelor de
activitate economică între întreprinzători se formează deosebiri foarte mari în ce
priveşte mărimea veniturilor. Relaţiile de piaţă favorizează adâncirea acestor
diferenţieri. Puterea statală, prin aplicarea unor politici de redistribuire a
veniturilor, micşorează aceste deosebiri.
În al şaselea rând, cazul dezechilibrelor economice. În economiile de piaţă
periodic au loc crize de supraproducţie. Depăşirea acestor dezechilibre se asigură
prin adoptarea unei politici macroeconomice utilizând în acest scop instrumente de
politică monetară şi fiscală. Acest lucru se înfăptuieşte prin intervenţia statului în
economie.
Deci statul productiv prin intervenţiile sale recuperează neajunsurile
mecanismelor economiei de piaţă şi în aşa fel contribuie la progresul economico-
social.
Statul birocratic (exploatator). Trăsăturile şi elementele esenţiale ce
caracterizează tipuri de stat birocratic sunt următoarele: o preponderentă
însemnătate a sectorului politic în economie; o creştere a birocraţiei, atât ca număr
de personal ocupat în serviciile de coordonare, conducere şi control de tot soiul, cât
şi ca sistema de organizare şi de comportare a acesteia; o subordonare deplină a
economiei de către organele politice, care stabilesc strategii de dezvoltare şi
formulează ca principal obiectiv maximizarea beneficiului în favoarea aparatului
birocratic în scopul sporirii bunăstării acestuia şi consolidării sale în activitatea de
conducere şi de control al economiei naţionale. Odată cu trecerea de la natura
productivă a statului la cea birocratică, a crescut considerabil autonomia statului de

10
a se autoservi în realizarea funcţiilor ce întăresc natura statico-birocrativă. Această
autonomie se manifestă în următoarele:
1. limitarea ariei competenţei de alegere a agenţilor economici;
2. agentul economic devine tot mai puţin responsabil pentru deciziile sale;
3. impunerea unui anumit cost pe activităţile agenţilor economici.
În aşa condiţii se crează următoarea situaţie paradoxală: partea de
responsabilitate pe care o pierde agentul economic nu este preluată de stat sau de
aparatul birocratic. Ea se pierde complet, fapt ce se reflectă în stabilirea
constrângerilor bugetare ale agenţilor economici şi prin aceasta, suportarea risipei
transmisă în reducerea eficienţei producţiei.
După un experiment mai mult sau mai puţin îndelungat, practic în toate ţările
s-a pus problema revenirii la tipul de stat productiv.
În ţările cu economie de piaţă această trecere nu întâmpină pierderi mari
întrucât nu sunt necesare schimbări profunde şi pe scară largă în structura
economică generală. În condiţiile ţărilor fostului sistem socialist trecerea de la
natura birocratică, statistă la cea productivă înseamnă trecerea economiei bazată pe
alte principii, pe cele ale economiei de piaţă. Aici deosebirile au caracter structural.
Trecerea de la natura birocratică statistă la natura productivă a statului
implică schimbări mari în întreaga structură economică. Aceste schimbări constau
în următoarele:
1. trecerea de la proprietatea de stat la cea privată care să devină
preponderentă;
2. crearea instituţiilor de piaţă şi asigurarea funcţionării lor (burse de
mărfuri şi de valori; sistem bancar ş.a.);
3. crearea unui nou cadru legislativ corespunzător mecanismelor de piaţă;
4. reorganizarea agenţilor economici şi formarea comportamentului acestora
corespunzător economiei concurenţiale;
5. renunţarea la sistemul de coordonare prin plan centralizat şi adaptarea
tuturor mecanismelor de piaţă pentru alocarea descentralizată a
resurselor.

11
 Toate aceste probleme urmează să fie rezolvate în perioada de tranziţie la
economia de piaţă contemporană.

12
 1.2. Statul şi sistemele economice. Raporturile dintre stat şi economie.

Prezenţa statului în viaţa societăţii şi evoluţia sa în suprastructură şi în baza

economică s-au aflat şi se află în centrul atenţiei specialiţtilor. De la Platon la
Rables, de la Rousseau la Heghel, de la Marx la Keynes şi de aici la adepţii şi
susţinătorii teoriei „prea mult stat” sau „prea puţin stat” aproape n-au existat
filosofi, sociologi, politologi, economişti care să nu-şi fi spus părerea despre natura
şi funcţiile statului, despre mijloacele şi limitele intervenţiei lui în economie,
despre apropiata dispariţie sau dimpotrivă, dezvoltare şi intensificare a misiunii
sale istorice.
După teoria savanţilor mercantinişti Jan Badin şi Tomas Mun prezenta
statului are o garanţie a intereselor individuale, a păcii civile şi a existenţei
proprietăţii private. Statul viza ordinea publică, cadrul juridico-legislativ,
garantarea bunei funcţionări a pieţii, controlul asupra comerţului şi industriei,
protejare investiţiilor navale, asigurarrea ocupării forţei de muncă etc.
Fiziocraţii Francois Quesmany, Hurab şi alţii s-au pronunţat pentru un stat
minim şi o libertate de mişcare totală. În concepţia lor statul îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. păstrează Ordinea Naturală, adică proprietatea sub toate formele sale de
manifestare;
2. elaborează şi execută instrucţii generale ca mijloc important pentru
asigurarea respectării ordinii Naturale şi pentru realizarea prin ea, a
fericirii personale;
3. înfăptuieşte lucruri publice şi, în primul rând, crează infrastructura
corespunzătoare sporirii eficienţei muncii din agricultură.
Cu totul altă poziţie întâlnim la fondatorii doctrinei economice a
liberalismului clasic Adam Smith. În concepţia lui statul nu trebuie să
îndeplinească nici un rol economic. Aceasta întrucât:
1. orice intervenţie străină îndepărtează pe proprietar de obiectul
proprietăţii sale;

13
 2. statul nu este un grijuliu gospodar;
3. întărirea poziţiei statului în viaţa economică şi socială subminează
democraţia şi iniţiativa.
După părerea lui există o „mână invizbilă”, care îi determină pe producători
să promoveze interesele societăţii. Ca urmare, cea mai bună politică şi teorie este a
lui Adam Smith. Însă trebuie de accentuat că Adam Smith nu a negat complet solul
social-economic al statului.
Pentru a apăra sistemul de libertăţi naturale el a subliniat că suveranul – ca
reprezentant al puterii statale – are de îndeplinit trei datorii de mare importanţă:
prima, este datoria de protecţie a societăţii de violenţa şi de cotropire a altor ţări; a
doua – datoria de protecţie, pe cât posibil, a fiecărui membru al societăţii de
injustiţie sau agresiune al fiecărui alt membru al său, ori datoria de a stabili o
administraţie exactă de justiţie; a treia – datorie de a înălţa şi menţine anumite
lucrări publice şi anumite instituţii publice, care nu pot fi niciodată ridicate şi
menţinute în interesul vre-unui individ sai vre-unui număr mic de indivizi.
Fondatorul doctrinei naţionalismului economic Fr. List se declară puternic
liberalismului absolut şi cere prezenţa statului în economie. În concepţia lui List
puterea statului este mai importantă decât bogăţia. Cu ajutorul statului o naţiune nu
numai că îşi crează noi resurse productive, ea îşi păstrează şi bogăţia acumulată.
Cum vedem în ştiinţa economică au existat şi există diferite teorii despre
intervenţia statului în activitatea economică. Aceste teorii au la bază evoluţia
funcţiilor pe care le-a îndeplinit statul în anumite etape ale dezvoltării societăţii.
Existenţa societăţii şi funcţionarea economiei moderne nu pot fi concepute
fără prezenţa statului. Cu toate că vârsta statului ca instituţie suprastructurală este
milenară, natura şi funcţiile sale au evoluat de-a lungul timpului, rolul său
exprimându-se într-o măsură mai mare sau mai mică de la celorganizator şi
apărător al bune desfăşurări a activităţilor social-economice şi politice pe plan
intern şi extern; la cel de agent economic. Se înţelege că ne referim la stat ca
sistem legal-raţional prin care se exercită autoritatea într-o ţară determinată.

14
 În funcţie de rolul pe care şi-l asumă statul, se pot distinge două tipuri
fundamentale de organizare economică:
1. economia dirijată, centralizată, în cadrul căreia procesul economic este
reglat de sus până în cele mai mici detalii ale sale, prin intermediul unor
planuri centrale elaborate la cel mai înalt nivel, cărora trebuie să li
supună toate eşaloanele interioare;
2. economia de piaţă sau de schimb liber, în care mecanismul pieţei este
cel care ocupă locul central decizând natura şi volumul producţiei, pe
baza dorinţelor consumatorilor exprimate prin intermediul „cererii
solvabile”.
În realitate însă în nici o economie nu mai funcţionează vreunul dintre aceste
sisteme în forma sa pură. În multe dintre ţări inclusiv în cele puternic dezvoltare,
cu economie de piaţă, sistemul economic de fapt este o formă mixtă de conducere
centralizată şi de economie de schimb liber: alături de investiţii private se întâlnesc
şi investiţii publice, pe lângă consumul privat există şi cel colectiv, întreprinderile
private funcţionează alături de cele etatizate, există o serie întreagă de servicii
publice. În numeroase sectoare statul ridică obstacole în calea libertăţii consumului
şi producţiei prin intermediul unui vast sistem de măsuri legale etc. Şi apoi,
indiferent dacă există sau nu un „Comisariat al planului”, aşa ca în Franţa, se
elaborează totuşi de către autorităţile publice planuri sau programe orientative pe
diferite durate de timp.
În diferite state există forme deosebite a intervenţiei statului în economie.

15
 1.3. Politica economică. Tipologia politicilor economice.

Prin politica economică se înţelege ansamblul măsurilor pe care le ia statul

pentru a influienţa şi dirija viaţa economică. Aceste măsuri se referă atât la
comportamentul autorităţilor publice centrale, cât şi la cel al administraţiei de la
eşaloanele inferioare din profil departamental sau teritorial.
Marea diversitate a problemelor economice cu care se confruntă ţările face
necesară implicarea puterii publice a statelor şi a guvernelor în soluţionarea
acestora fără a afecta libera iniţiativă şi fără a limita mecanismele libere de piaţă.
Politica economică reprezintă acţiunea constantă a puterii publice care se
traduce prin definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă,
într-o ţară, ca şi prin punerea în operă a acestora prin folosirea unor mijloace şi
tehnici adecvate. Obiectivele formulate şi urmărite de puterea publică
seierarhizează la toate nivelurile de structurare a vieţii economice (naţionale,
internaţionale, regionale). Politica economică are ca punct de plecare interesele
generale ale naţiunii, ale statului naţional, într-o anumită perioadă de timp.
Caracterizarea generală a politicii economice, dată mai sus, se concretizează
printr-o tipologie a politicilor economice ale statelor din ţările dezvoltate, fiecare
clasificare evidenţiind noi elemente definitorii ale acesteia.
Clasificarea politicii economice se face în funcţie de mai multe criterii,
fiecare criteriu stând la baza unei grupări speciale.
În funcţie de obiectivele sau de domeniile de aplicare politicile economice
pot fi: - de creştere şi dezvoltare; - de ocupare sau anti şomaj; - de stabilire sau de
stabilizare a preţurilor; antiinflaţioniste; - de subvenţionare a exporturilor, respectiv
de limitare a importurilor; - politici sociale; - politica industrială.
După mijloacele folosite în promovarea politicii există: politici care folosesc
mijloace de regularizare indirectă, cum sunt politicile monetare şi cele bugetare,
politici în cadrul cărora se folosesc acţiuni directe asupra mecanismenlor
economice (politici de preţuri, de venituri, de ocupare); politici care se bazează pe
ideea de legislaţie ecomonică de stat democratic de drept.

16
 În funcţie de durată de extindere sau de orizontul de timp al obiectivelor
politicilor economice aceste pot fi: - politici conjuncturale (anticiclice,
deflaţioniste, de relansare a activităţilor); - politice structurale, de restructurare
durabilă a bazelor funcţionării economice (amenajarea teritoriului, politică
industrială, agricolă, politica de asigurare cu energie a ţării).
O politică economică generală urmăreşte realizarea coerenţei între politicile
conjuncturale şi cele structurale. În general, este greu să se facă o delimitare
riguroasă între politicile conjuncturale şi cele structurale (o politică bugetară
restrictivă pe termen scurt, de pildă, poate să însemne un debut al unei reforme
fiscale de largă extindere).
În funcţie de manieră a agenţilor economici de către administraţiile publice
politicile economice pot fi: - politici de limitare, de pildă, de încadrare a creditului
în anumite limite; - de sporire a cotizaţiilor sociale etc; - politici de încetare a
subiecţilor economici, de formare a unui anume comportament al lor, în schimbul
unor avantaje, cum ar fi ratele dobânzilor preferenţiale, acordarea de prime şi
subvenţii; - politici de concentrare care vizează încheierea de acorduri şi convenţii
în partenerii la viaţa economică şi socială.
Ţinându-se seama de amploarea domeniului afectat politica economică a
unui stat poate fi: globală, sectorială sau selectivă. Ca exemplu, pentru ilustrarea
acestui criteriu de grupare a politicilor economice, se poate folosi politica
economică externă, care se poate extinde la toate tranzacţiile cu alte ţări sau peste
graniţele ţării.
În concordanţă de orientarea doctrinală se disting politici liberale şi cele
dirigiste. Politicile liberale favorizează reglementările şi acordă totală încredere
mecanismelor libere de piaţă, acestea fiind cunoscute şi sub denumirea de politici
ale ofertei, de susţinere a întreprinzătorilor, a liberei lor iniţiative. Politicile dirijate
preconizează intervenţia activă a puterii publice şi pune accent pe rolul cererii
globale, motiv pentru care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de politici de
cereri. Politica de inspiraţie democrat-socială, este favorabilă unei acţiuni

17
importante de planificare, urmărind reducerea inegalităţilor prin protecţia socială
susţinută de dezvoltarea serviciilor publice.
Desigur, ţinând seama de faptul că sistemele economice contemporane sunt
mixte, implicarea statului în viaţa economică a ţărilor a fost şi este analizată pe
parcurs în legătură cu fiecare problemă economică în parte şi cu mecanismele
fiecărei pieţe (politica monetară, politica ocupării, politica protecţiei mediului
înconjurător, politica valutară etc.).
De aceea în acest context vor fi tratate doar politica de protecţie a mediului
ambiant, politica bugetară (cu aspectele ei ce ţin de atragerea veniturilor şi
orientarea cheltuielilor) şi politica macroeconomică de ansamblu (programarea
economică).
În perioada de după criza economică mondială din 1929-1933 şi apoi după
cel de-al doilea război mondial, s-au impus tot mai mult concluzia că economia
liberei iniţiative, cu mecanismele ei de piaţă poate fi menţinută şi consolidată
numai dacă statului i se acordă un rol activ, ori de câte ori este insuficientă
iniţiativa privată. Ca răspuns la problemele diverse de rezolvat în economia mixtă,
statul desfăşoară acţiuni multiple pein care nu se pune înoperă etatizarea
întreprinderilor particulare, ci se practică dirijismul, intervenţionismul moderat şi
adoptat condiţiilor social-economice şi politice.
O distincţie importantă care trebuie făcută în legătura cu politica economică
este cea dintre politica de conjunctură şi politica de structură. În timp ce prima
vizează în special aspectele cererii axându-se pe influenţa compoziţiei şi nivelului
cheltuielilor sectorului public şi privat (prin intermediul, de exemplu, a grevării sau
degrevării cu un procent determinat a diferitelor impozite şi taxe în scopul
descuraşării sau încurajării unei cheltuieli), cea de a doua vizează îndeosebi oferta
procesului economic, urmărind influenţa volumului şi naturii constituirii
capitalului, a calităţii muncii, a evoluţiei tehnice şi a structurii vieţii industriale.
Adesea aceste două tipuri de politici economice pot fi în contradicţie.
Mai poate fi făcută discuţie şi între politica economică pe termen scurt, care
vizează obiective ce urmează a fi îndeplinite pe parcursul unui an, şi politica

18
economică pe termen lung, vizând atingerea unor scopuri pe perioade mai lungi.
Unii economişti consideră că politica economică de conjunctură ar fi pe termen
scurt, în timp ce cea de structură ar fi pe termen lung.

19
 1.4. Obiective şi instrumente ale politicii economice.

Printre obiectivele majore ale politicii guvernamentale se pot enumera:

a) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate;
b) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil;
c) realizarea unei balanţe de piaţă echilibrate sau favorabile;
d) creşterea echilibrată a economiei în general;
e) distribuirea echilibrată a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător.
Înfăptuirea obiectivelor mai sus enumerate nu poate fi delimitaă cu precizie,
conţinutul lor interpătrunzându-se şi uneori chiar contrapunându-se, cum ar fi, de
exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a braţelor de muncă şi lupta
împotriva inflaţiei. În plus măsuri restrictive de stabilizare a nivelurilor preţurilor
pot, pe calea unei politici de restrângere a cheltuielilor, să afecteze nu numai
echilibrul pieţei, forţei de muncă, ci şi realizarea unei creşteri economice susţinute
şi chiar a balanţei de plăţi favorabile sau echilibrate.
O importnţă deosebită o are modul de îmbinare a aspectelor conjuncurale cu
cele structurale ale politicii economice. Astfel, în prezent problemele şomajului, de
exemplu, nu mai sunt legate în primul rând de evoluţia conjuncturală a economiei,
ci de slăbiciunile adaptării structurale a acesteia la progresul tehnic înfăptuit adesea
în salturi. În aceste condiţii lipsa locurilor de muncă nu mai poate fi pusă numai pe
seama insuficienţei cererii, care ţine de politica de conjunctură, ci se vorbeşte tot
mai mult de un şomaj structural a cărui resorbire nu poate fi realizată decât prin
măsuri tot de ordin structural.
Statului îi revine însă şi importante alte sarcini, care se concretizează în noi
obiective, vizând în mod deosebit corectarea lipsurilor pieţei, prin diferite
modalităţi, căi şi instrumente, de intervenţie a guvernului în economie. Printre
aceste alte obiective ppot fi enumerate:
a) asigurarea aşa numitor „bunuri publice”, cum ar fi apărarea;

20
 b) asiguarea acelor aşa numite „bunuri de preţ” şi servicii, cum ar fi
apărarea sănătăţii şi reglementarea circulaţiei şi utilizării bunurilor
dăunătoare, ca de exemplu drogurile.
c) Ajustarea externalităţilor a acelor acţiuni ale agenţilor, care afectează nu
numai situaţia lor proprie, ei şi pe a celorlalţi. Guvernul poate încerca să
diminueze externalităţile negative cum ar fi poluarea sau să încurajeze
situaţiile producătoare de externalităţi pozitive, cum ar fi de exemplu,
sănătatea publică;
d) Aplicarea analizelor cost-beneficii la scara macroeconomică pe care doar
guvernul o poate realiza, datorită capacităţii sale de a evalua în mod
global costurile şi beneficiile unei decizii macroeconomice.
În felul acesta pot fi stabilite priorităţile concurente ale unor obiective în
cazul în care rezolvarea unora poate conduce la agravarea altora (cum sunt, de
exemplu, inflaţia şi şomajul).
Pentru înfăptuirea obiectivelor politicii economice, autorităţile publice
dispun de o serie de instrumente sau opţiuni politice dintre care principalele sunt:
A) Politica fiscală sau bugetară. Aceasta constă în influenţa economiei prin
modificarea volumului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor statului. O
importanţă deosebită o are relaţiile dintre veniturile şi cheltuielile
gevernului.
Un dificit bugetar, adică efectuarea unor cheltuieli mai mari decât
veniturile de care dispune guvernul, ar putea avea ca efect o expansiune a
activităţilor economice şi deci o creştere a nivelului venitului naţional real.
O astfel de politică ar putea fi indicată în perioada existenţei şomajului.
Dimpotrivă, un excident bugetar poate avea efect de contractare asupra
ventului naţional şi o astfel de politică este indicată atunci când se urmăreşte
stoparea sau diminuarea inflaţiei.
B) Politica monetară prezintă ansamblul măsurilor care vizează controlarea
volumului şi compoziţiei masei monetare în circulaţie şi prin aceasta a
puterii de cumpărare a unităţii monetare. Asigurând expansiunea ofertei

21
 de bani şi micşorând rata dobânzii (politica „banilor ieftini”), se poate
asigura stimularea economiei în timp cedimpotrivă, contractând oferta de
bani şi mărind rata dobânzii (ppolitica „banilor scumpi”), se ajunge la un
efect de restrângere asupra economiei. Alături de politica de control a
creditului promovată de instituţiile de emisiune (de bânci centrale),
politica monetară include şi politica scontului şi politica de piaţă
deschisă, al căror conţinut va fi analizat în alt capitol. Ar mai fi de
adăugat că, date fiind interdependenţele determinate de angrenarea
economiilor naţionale în relaţiile economice internaţionale, este dificil de
conceput o politică monetară independentă.
Realitatea demonstrază că astfel de măsuri sunt promovate adesea în
cadrul unor acorduri regionale sau internaţionale de mai mare sau mai mică
întindere.
C) intervenţia directă a statului în economie sub diverse forme cum ar fi:
- politica veniturilor, a salariilor şi a preţurilor, ale cărei instrumente au fost
foarte discutate în ultimii ani cu efecte diferite de la ţară la ţară, dar care este
luat în continuare în considereare în cadrul unor măsuri pe terment lung;
- politica balanţei de plăţi, care cuprinde printre altele politica comercială,
adică măsurile promovate în legătură cu importurile şi esxporturile de bunuri
şi capitaluri, vizând alinierea balanţei de plăţi la situaţia economică regională
şi mondială;
- politica de creştere economică, vizând în special politica investiţiilor,
politica industrială, politica amenajării teritoriului, orientată astăzi spre
evitarea degradării mediului ambiant şi atenuarea unor probleme sociale
legate de asigurarea locurilor de muncă;
- politica concurenţei , care urmăreşte diminuarea posibilităţilor de abuy, în
special, în domeniul creşterii preţurilor, la care s-ar putea ajunge prin
amplificarea unei poziţii economice dominante.
Este de subliniat, că aplicarea unei politici economice se înfăptuieşte prin
utilizarea simultană a mai multor instrumente, existând o strânsă interdependenţă

22
între acestea şi obiectivele urmărite în fiecare etapă sau pe un termen mai
îndelungat.
În perioada de transformări radicale în economie de tranziţie de la un sistem
economic la altul politica economică are un conţinut mult mai bogat, incluzând
obiective specifice eşalonate în timp conform unor programe-cadru complexe.
Într-o astfel de perioadă se află în prezent şi Moldova, ca şi celelalte ţări ale
Europei răsăritene, în care are loc trecerea de la economia planificată centralizat la
economia de piaţă, proces de mare amploare şi complexitate, fără precedent în
istorie. În cadrul acestuia, politica economică îşi restructurează radical conţinutul,
obiectivele şi instrumentele, corelându-se cu amplele mutaţii în domeniul
democratizării întregii vieţi economico-sociale. Are loc înlocuirea treptată a
pârghiilor administrative, de comandă din economie cu instrumente economice, a
căror funcţionare a fost verificată în economiile avansate. Tranziţia însă, nu poate
avea loc fără convulsii, fără reculuri. Este de aceea esenţială aprecierea justă a
situaţiei economice, de fapt, asigurarea cadrului legislativ şi instituţional al noului
sistem economic, aprecierea corectă, riguroasă a principiilor noii politici
economici, evaluarea operativă a efectelor acesteia şi crearea posibilităţilor de
intervenire eficientă pentru corectarea promptă a diferitor disfuncţionalităţi.
În încheierea acestui capitol ar mai fi de reţinut că obiectivele şi instrumentul
politicii economice nu pot fi deduse numai din ştiinţa economică. Alegerea lor
reprezintă o problemă esenţială politică, legată de adoptarea deciziei socio-
economice în cadrul unui proces care combină preferinţele publice cu opţiunile
partidelor cu comportamentul guvernamental, cu interesele grupurilor de presiune
şi alte birocraţii existente în orice sistem etc.

23
 1.5. Dezvoltarea economică şi mediul natural.

O importanţă deosebită în dezvoltarea economică o are ocrotirea mediului

natural.
Creşterea economică nu reprezintă un scop în sine, ci mijlocul sau
modalitateade satisfacerea necesităţilor vitale ale omului, ale societăţii în ansambl.
Există o relaţie complexă între dezvoltarea economică şi mediul natural.
Evoluţia ştiinţei şi tehnicii a atins asemenea performanţe, încâtpentru
realizarea obiectivelor sale existenţiale, omul poate transforma mediul natural
substanţial cu timpul, mai ales după izbucnirea crizei economice şi de materii
prime de la începutul ultimului pătrar al secolului nostru, societatea umană a
început să-şi dea seama călumea în stăpânire absolută a naturii şi folosirea acesteia
după bunul plac are pe lângă efecte benefice asupra bunăstării oamenilor, şi
profunde urmări negative faţă de echilibrul ecologic, determinate de exploatarea,
adesea fără descernământ economic a resurselor naturii.
Drept urmare s-a ajuns la o adevărată criză ambiantă, la un conflict între
societate şi mediul natural – două sisteme cu legi şi ritmuri proprii, diferite, de
evoluţie, în această situaţie, asigurarea dezvoltării, în continuare a speciei umane
poate avea loc numai cu condiţia respectării raţionalizării economice, protecţiei
mediului natural.
Criza ambientală la care a ajuns omenirea în vremea noastră, îşi găseşte
expresia, între altele, în faptul că în lume se pierd anual circa 6 milioane hectare de
teren cultivabil, care se transformă în deşerturi. Aceasta înseamnă o suprafaţă de
teren de două ori mai mare decât suprafaţa Albaniei, de trei ori mai mare decât cea
a Israelului. Emisiile de bioxid de carbon în atmosferă, provenite de la diverse
motoare, au provocat şi provoacă „efectul de seră”, ce a adus la încălzirea peste
măsură a aerului şi la secete prelungite în cele mai diverse colţuri ale pământului,
precum şi la începerea topirii gheţarilor din emisfera nordică şi creşterea nivelului
apelor, mărilor şi oceanelor care ameninţă existenţa ţărilor insulare, cum sunt

24
Seyshelles, Vanatu etc. şi inundarea celor reverane (Bangladeş, India, Olanda şi
chiar UA, Anglia precum şi altele).
Sporirea emisiilor de bioxid de sulf în atmosferă, ca urmare a arderii
combustibililor a adus la ploi acide, care distrug pădurile şi lacurile cu toate
vietăţile din ele. O imensă plagă a zilelor noastre o reprezintă şi dispariţia a
numeroase specii de plante şi animale. În Ecuatorul de vest, spre exemplu, numai
în perioada 1960-1985 au fost distruse circa 50.000 de asemenea specii ca efect al
despăduririlor, pentru plantarea bananierilor şi al construirii aşezărilor umane.
După datele raportului pe 1992 al Institutului American pentru studierea
problemelor globale, tendinţele de deteriorare a mediului natural contunuă,
găsându-şi reflectarea în reducerea în ultimii ani, de două ori faţă de situaţia
normală, a stratului protector de ozon din emisfera nordică a globului pământesc,
în condamnarea zilnică la pieire a cel puţin 140 specii de plante şi animale şi în
dispariţia anuală a circa 17 milioane ha de păduri, ceea ce echivalează cu jumătate
din suprafaţa Finlandei.
Unele din formele de degradare şi deteriorare a mediului natural se produc
independent de acţiunile oamenilor, ale agenţilor economici în virtutea caracterului
economic inevitabil al aprocesului economic, generator de deşeuri poluante. O
mare parte din ele, însă, se datorează gestionării ironate de către societate a
resurselor naturale, „exploatării nu rareori unilaterale a naturii, fără a-i restitui
acestea, într-o altă formă „bogăţia împrumutată de la ea.”
Criza economică la care s-a ajuns, a determinat ţinereaîn anul 1992, în
Brazilia, a Conferinţei O.N.U. privind mediul înconjurător şi dezvoltarea. Cu acest
prilej, au fost adoptate importante documente, de natură a atrage atenţia opiniei
publice mondiale asupra problematicii actuale a ecodezvoltării, ca şi asupra
soluţiilor antientropice ce se impun.
Moldova se confruntă, de asemenea, cu multe din problemele care au făcut
obiectul conferinţei mondiale menţionate, cum sunt: eroziunea solului, despăduriri,
alcalinizarea şi salinizarea solurilor irigate, poluarea atmosferei şi a apei, pierderile
în anumite ecosisteme ale funcţiilor ecologice regulatoare naturale, degradarea şi

25
poluarea zonelor de coastă şi a plajelor, utilizarea unor tehnologii poluate etc.
Suntem afectaţi tot mai des de problemele ploilor acide. Ne confruntăm cu efectele
nocive legate de evacuarea şi transferul deşeurilor toxice, de riscul nuclear
provocat, în special, de posibile accidente la reactoarele unor centrale ce
funcţionează pe baza unor tehnologii depăşite şi nesigure.
Este important să se aibă în vedere că deteriorarea mediului natural,
dezechilibrul ecologic reprezintă consecinţe nu atât a progresului tehnico-ştiinţific,
al dezvoltării, cât mai cu seamă ale folosirii necorespunzătoare a acestora, ale
utilizării unor modeleneraţionale de cercetare economică.
Convieţuirea armonioasă a omului cu natura presupune, deci, promovarea
unui model de dezvoltare economică, bazat pe respectarea legilor naturii, ale
mediului, echilibrului ecologic, pe înfrăţirea omului cu natura la nivel naţional şi
planetar.
Fără a omite nevoile multiple ale omului, dar afirmând cu deosebire rolul său
esenţial în respectarea naturii, conceptul reconcilierii omului cu natura şi cu sine
însuşi înseamnă respect faţă de legile naturii în viaţa economică, respect pentru
viaţă în general şi diversitatea ei, respect pentru echilibrul ecologic, pentru
sănătatea Terrei şi a tuturor sferelor ei, ca şi pentru progresul societăţii umane.
În această concepţie unificatoare şi generalizatoare protecţia mediului natural
reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, iar protecţia omului – protecţia
tuturor factorilor de mediu.
Acest nou concept are în vedere dezvoltarea econommică ce integrează
considerentele de mediu, de echilibru al factorilor mediului natural cu strategia de
dezvoltare.
Dezvoltarea durabilă presupune, deci, asigurarea unui echilibru între
creşterea economică şi protecţia mediului şi pe această bază, satisfacerea cerinţelor
nu numai prezente darşi de perspectivă al dezvoltării sociale.
Problema de principiu a relaţiei dintre economie şi ecologie, de menţinere
sau obţinere a unei anumite calităţi a mediului ambiant, constă, aşadar, în

26
menţinerea sau accentuarea creşterii economice şi a dezvoltării sociale, fără a
aduce daune mediului în care trăim.
Această problemă se reduce la subordonarea tehnicii şi tehnologiei,
menţinerii echilibrului ecologic corespunzător.

27
 2. Programarea macroeconomică.
2.1. Planificarea macroeconomică – formă particulară
a intervenţiei statului în economie.

În condiţiile contemporane conducerea iscusită a întregii vieţi economice şi

sociale a unei ţăria devenit un factor important al progresului economico-social. În
cadrul acesteia planificarea economiei privită ca un sistem de măsuri de
organizare, coordonare şi îndrumare a activităţii economice în vederea atingerii
unor obiective dinainte stabilite, se constituie atât ca o componentă, cât ca un
element fundamental al politicii economicii.
Planificarea economică este cerută în mod obiectiv de dezvoltarea factorilor
de producţie, dezvoltare, cae impune şi o dirijare unitară a activităţii economice.
Ideea de planificare în sensul raportului constient între prezent şi viitor a fost
formulată cu mai mult de trei secole în urmă de cardinalul Avraam Richelieu
(1565-1642), care în anul 1624 a devenit cârmuitorul Franţei. El intuise limpede
necesitatea de a trasa planuri pentru a permite prezentului să fie legat fără „dauna
de viitor”1. Analizând opera lui K.Marx şi Fr. Engels vom găsi explicări, că
planificarea constituie o cale de dezvoltare nu numai a economiei, ea este o
necesitate obiectivă pentru progresul economic a oricărei ţări.
Planificarea economică a evoluat destul de rapid de la apariţia ei, atât în ceea
ce priveşte conţinutul, cât şi sfera de aplicabilitate. Astăzi fără planificare nu poate
fi realizată o economie modernă ca urmare politica economică a unei ţări nu se mai
poate lipsi de ea.
Între necesitatea planificării economice şi posibilităţile ei există o anumită
distanţă. Aceasta a putut fi parcursă pe măsura ce s-au creatanumite condiţii.
Transformarea posibilităţii planificării în realitate este un proces mai avansat în
unele ţări decât în altele, dar, în orice caz, ea este în plină desfăşurare în toate ţările
cu economia de piaţă.

1
A. Blanobschi – Statul şi rolul lui economic, Chişinău, 1995.

28
 Principalii factori care au făcut posibilă şi au determinat extinderea practicii
planificării macroeconomice sunt:
1. Partea tot mai importantă a resurselor unei ţări, care într-un mod sau altul
este administrată de stat. Aceasta dă posibilitatea planificării şi
coordonării resurselor controlate în mod direct de către stat. Dar în mod
indirect, aceasta se aplică şi resurselor şi sferele private ale economiei
naţionale, deoarece statul poate influenţa folosirea resurselor din acest
sector prin pârghiile economice de care dispune.
2. În mod deosebit începând din anul 1930 a avut loc o dezvoltare rapidă a
teoriei economice şi a cercetărilor operaţionale, care au dus la analiza
sistematică, cât şi la tehnici folosite în planificarea macroeconomică.
Cercetarea relaţiilor funcţionale cantitative ale reproducţiei, dezvoltarea
analizei macroeconomice, teoriile moderne ale creşterii economice şi
modelele de creştere micro şi macroeconomică dezvoltarea statisticii şi a
econometriei, teoria programării economico-matematice ş.a. au
determinat apariţia orientării utilitariste şi posibilitatea planificării
economice. În acelaşi timp are loc o dezvoltare puternică a tehnicii şi
echipamentelor electronice de calcul, ce au făcut posibilă prelucrarea
informaţiilor la nivel macroeconomic.
3. După terminarea celui de-al doilea război mondial, problemele refacerii
economiei multor ţări cereau în mod presat planificarea economică.
Micşorarea resurselor a obligat multe ţări să menţină în vigoare măsurile
de dirijism economic practicat mai mulţi ani în timpul războiului. Întrarea
în vigoare a programului de reconstrucţie în Europa, cunoscându-se sub
numele de planul Marchal (1948), determina creşterea numărului ţărilor
europene care trec la planificarea macroeconomică.
Deşi planificarea macroeconomică în sensul strict al cuvântului (stabilirea şi
îndeplinirea printr-un organism guvernamental al unui plan aplicat la ansamblul
economiei naţionale) nu există în toate ţările, examinând însă evoluţiile din ultimul
timp, observăm că şi celelalte ţări, chiar dacă nu elaborează şi execută planuri în

29
acest sens au pus în acţiune anumite instrumente de previziune şi planificare
economică.
Planificarea macroeconomică se prezintă sub mai multe forme. Prima o
constituie, planificarea indicativă (orientativă). Prin această formă de planificare
statul precizează ce trebuie de făcut pentru atingerea scopurilor planificate.
Organele de stat, specializate, nu fac decât să explice scopurile şi să convingă
agenţii economici că acţionează în direcţia realizărilor.
A doua este cea indicativă (protejată). În cadrul acestei forme de planificare,
realizarea obiectivelor de plan stabilite democrratic este susţinută de stat, prin
acordarea de avantaje acelor agenţi economici care îndeplinesc planul. Agenţii
economici care nu se încadrează în indicatorii planului sunt penalizaţi.
A treia formă de planificare – imperativă (obligatoare). În acest caz statul
întocmeşte şi ordonă realizarea planului. Unităţile economice sunt obligate să
execute ordinele statului.
Planificarea macroeconomică, nu înseamnă negarea mecanismului
economiei de piaţă. Între aceste două subsisteme există nu numai legătura istorică,
ci şi completări pozitive pentru agenţii economici.
Scopul principal al planificării este asigurarea, prin măsurile adoptate,
coordonării şi completării indicilor şi sarcinilor prevăzute. A planifica dezvoltarea
macroeconomică înseamnă a prefera o anumită direcţie de dezvoltare a economiei
naţionale, a stabili într-un document titlurile acestei dezvoltări.
Programarea macroeconomică este şi ea o formă deosebită de
intervenţionism statal. Programarea are ca scop: corelarea obiectivelor de atins şi
mijloacelor ce pot fi folosite; repartizarea cât mai bună în timp a tuturor acestora;
stabilirea nivelurilor orientative şi termenilor la care trebuie îndeplinite;
fundamentarea măsurilor economice pentru încurajarea agenţilor economici să
acţioneze în direcţia realizării planului. În cadrul acestora, un rol însemnat îl deţin
calculul economic, contabilitatea naţională, schiţele de creştere, modelele
macroeconomice, prognozele economice şi sociale.

30
 Planificare nu e altceva decât alternativa modernă la metoda de conducere a
economiei prin încercări reuşite şi eror succesive. Aceasta reprezintă un subsistem
reglator al economiei de piaţă moderne, compatibilă cu celelalte sisteme de reglare,
inclusiv cu mecanismul filierii concurente, alegerii cererii şi ofertei şi al formării
preţurilor pe baza acestei legi. Planificarea este un sistem reglator al economiei
naţionale, bazat pe decizii raţionale, aflată în concordanţă deplină cu regulile
funcţionării economiei de piaţă contemporane.
Din punct de vedere al economiei naţionale, planificare reprezintă o formă
complexă de politică de dezvoltare economică. Aceasta apare ca o pilotică
raţională de orientare a economiei naţionale, ca urmare a concurenţei pe care o
presupune în ceea ce priveşte diversele aspecte ale intervenţiei puterii publice.
Din motive foarte diferite – spune Perroux – planul este necesar atât ţărilor
dezvoltate, dotate cu pieţe foarte imperfecte, cât şi ţărilor subdezvoltate, în care
macanismele pieţii trebuie create printr-o politică conştientă şi totală; statul, care
devine puterea de constrângere publică şi care este presupusă ca o monopolizare,
trebuie să intervină – considerând că este independent – în scopul de a obţine prin
intervenţii coerente o maximizare practică a avantajului economic al colectivităţii.
Planul se prezintă la o primă cercetare ca un ansamblu raţional de
macrodecizii ale statului, tinzând către echilibre concrete şi dinamice voite diferite
de acelea pe care economia cu pieţe foarte imperfecte le-ar fi degajat prin
funcţionarea ei spontană1.
Planificare macroeconomică vizează: corelarea obiectivelor de atins şi a
mijloacelor ce pot fi folosite; eşalonarea cât mai bună în timp a tuturor acestora;
stabilirea nivelurilor orientative a termenilor la care toate acestea trebuie
îndeplinite; fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii
interesaţi să acţioneze cu intensităţi dorite în direcţia celor stabilite; urmărirea
modului de realizare a celor previzionate şi corectarea a ceea ce s-a dovedit
necorespunzător apreciat şi dimensionat.

1
Francois Perroux. Tehnicile cantitative ale planificării. Ed. Academică. România 1969. p. 19 şi 23.

31
 Cu toate că subsistemul planificării macroeconomice s-a impus în ţările, nu
puţine au fost şi cazurile de restrângere a sferei şi rolului planificării în ultimele
decenii. Sferele de cuprindere, formele şi metodele de planificare diferă însă
substanţial de la o ţară la alta, ca şi de la o etapă istorică la alta în cadrul unei
anumite ţări.
În unele ţări, deşi nu se întocmesc planuri la nivel naţional, totuşi se
realizează o strânsă coordonare a deciziilor adoptate separat de administraţiile
publice cu cele luate de întreprinderile private, coordanarea respectivă fiind
denumită adesea planificare informativă.
Programa macroeconomică îşi are determinările ei obiective în conţinutul şi
trăsăturile economiei moderne. Ea decurge obiectiv, în primul rând, în accentuarea
complexităţii activităţii economice şi din creşterea considerabilă a rolului economic
al statului, care a dus la transformarea acestuia într-un agent economic autonom, ca
şi la implicarea sa în alte activităţi.
Rapidele şi profundele schimbări în structura pe ramuri şi sectoare potentate
de revoluţia tehnico-ştiinţifică, adâncirea şi diversitatea, fără precedent, a
legăturilor de cooperare între întreprinderi şi firme, între diverse forme de
proprietate au impus cu necesitatea planificarea în toate ţările. În condiţiile creşterii
considerabile a rolului factorului conştient, statului i-a revenit sarcina - emanaţie a
mecanismelor legislative democratice – de a asigura desfăşurarea normală a vieţii
economice în ţară. În acest context posibilitatea planificării macroeconomice este
susţinută informaţional electronizat şi generalizarea sa pe ansamblul economiei
naţioanle. Planificarea macroeconomică desemnează: existenţa de organisme
statale organizate; elaborarea de clanuri şi de alte instrumente de planificare; planul
ca document de stat consemnativ.
Organismele statale de planificare au fost instituţionalizate în moduri şi sub
forme diferite. În Franţa – Comisariatul Central al Planului; în Olanda – Biroul
Central de Planificare; în Anglia – Consiliul Naţional pentru dezvoltare economică;
în Japonia – Agenţia de Planificare Economică s.a.

32
 Aceste organizaţii statale specializate au fost investite cu numeroase
atribuţii.
Realitatea planificării se concretizează deasemenea în procesul complex şi
adoptare a planului de modelare a dezvoltării economice şi de susţinere a acesteia.
Planul, ca document oficial, cuprinde indicatorii referitori la tendinţele
normale ale sensului şi dimensiunilor evoluţiei a economiei naţioanle în orizontul
de timp adoptat la măsurile specifice de politică economică, la finalitate socială a
întregului sistem de indicatori de plan. În planificare se ia în considerare cu cât mai
mare varietea de incertitudini obiective şi se încearcă protejarea indivizilor şi
sociogrupurilor de şocul neprevăzutului şi al imprevizibilului.
Din cele de mai sus rezultă, că sistemul se prezintă în economie sub forma
unei întregi suite de ierarhii, de opţiuni, că el dispune de o sumedenie de mijloace
de intervenţie, de implicare, în viaţa economică. El fiind adesea cheia principală a
ansamblului economic, dar nici odată singurul care poate decide asupra acestuia.
Aşa dar din cele expuse rezultă, că planificarea (programarea) economică a devenit
una din importantele probleme ale teoriei şi realităţii economice.
Prin virtutea diviziunii sociale a muncii, prin intermediul pieţii, între agenţii
economici se derulează fluxuri economice generate de achiziţionarea factorilor de
producţie, prelucrarea şi utilizarea lor, desfacerea bunurilor economice, precum şi
în legătură cu serviciile financiare şi de credit, cu prestaţiile publice.
Drept urmare, pelângă măsurare şi evidenţiere rezultatelor macroeconomice,
obţinute de diferiţi agenţi economici ce îşi desfăşoară activitatea la nivelul
unităţilor economice este necesar să se aprecieze şi activitatea agenţilor economici
agregaţi. Sub acest aspect, ieşirile din activităţile desfăşurate de agenţii economici,
agregaţii se prezintă sub forma rezultatelor mezo şi macroeconomice.
Rezultatele mezoeconomice reliefează acivitatea desfăşurată la nivelul
ramurilor şi a unor zone administrativ-teritoriale; rezultatele macroeconomice
privesc ansamblul economiei naţioanle şi al teritoriului naţional. În sens larg,
rezultatele activităţii umane cuprind pe lângă efectele de natură economică, şi
efectele sociale (ecologice, culturale, politice). Evoluarea lor estr legată de crearea

33
bunurilor economice. De aceea unele dein ele sunt convertite în efecte economice
surprinse în mărimea unor indicatori economici, alte numai parţial sau de loc.
Punctul de plecare în determinarea mărimii acestora îl constituie rezultatele
macroeconomice. Rezultatele macroeconomice sun t ieşirile din activităţile
agenţilor economici agregaţi, pe care piaţa levalidează, societatea recunoscând
utilitatea acestora de a satisface multitudinea nevoilor sociale.
Pentru agenţii economici rezultatele macroeconomice constituie punctul de
plecare pentru luarea deciziilor privind orientaea viiotare a atragerii şi utilizării
factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii
de bunuri economice.
Măsurarea economică a rezultatelor de ansamblu al economiei naţionale se
fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică specifică ţărilor cu
economie de piaţă şi respectiv celor cu economia centralizată planificată. Sub acest
aspect de disting două sisteme metodologice, pe baza cărora se calculează şi se
măsoară rezultatele macroeconomice: sistemul conturilor naţioanle (S.C.N) şi
sistemul producţiei materiale (S.P.M).
Sistemul conturilor naţionale se fundamentează pe teoria facotirlor de
producţie, potrivit căreia, participanţii la multiplele activităţi economice, sunt
recompensaţ în raport cu servicii le aduse.
Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economia de piaţă, fiind utilizat şi
de către organizaţiile economice ale SUA prevum li de unele ţări foste cu
economie socialiste centralizat planificată.
Sistemul producţiei materiale are la baza teoria muncii productive, potrivit
căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv şi sectorul serviciilor de
producţie, crează planuri economice, deci şi venituri. Acest sistem caracteristic
ţărilor socialiste, pe măsura trecerii lor la economia de piaţă este înlocuit cu
sistemul conturilor naţionale care se generaizează treptat.
Ambele sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice urmăreau:
ierarhizarea proceselor economice şi măsurarea rezultatelor prin indicatori sintetici,
obţinute din combinarea funcţiilor de culegere, sistematizare şi ordonare a datelor

34
economice cu cele de analiză şi decizie la nivelul micro şi macroeconomică. Ca
sistemă de ecvidenţă macroeconomică, lor le-au revenit următoarele funcţii:
1. instrument de avidenţă statictică, prin care se sistematizează şi se
coordonează datele economice; datele ce sunt furnizate şi asigură
constituirea indicatorilor macroecomonici la diferite nivele, formarea
imaginii de ansamblu asupra economiei;
2. instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară. Pe
această bază se urmăresc trei aspecte: creşterea economică, echilibrul
economic, financiar şi valutar; eficienţa economică;
3. instrument de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică
curentă şi de perspecivă.

35
 2.2. Necesitatea intervenţionismului statal în economia de tranziţie.

În ţările cu economia de piaţă modernă, unde în prezent trăieşte circa 25 %

din populaţia globului, statul democrat de drept este garantat bunei funcţionări a
instituţiilor economice şi juridice specifice formei de gospodărire. În particular
statul stabileşte prin lege şi apără structurile economice globale, care răspund
intereselor generale ale populaţiei, ale naturii. În acest context el apără proprietatea
individuală, asigură cadrul juridic prin aceea că reglementează raporturile
asociaţiilor şi ale acţionarilor cu societăţile din care fac parte, relaţiile ăntre
cumpărător şi vânzători, pe celea între debitori şi creditori. Statul adoptă, în mod
democratic Codul Comercial şi controlează aplicarea lui.
Cu atât mai mult este necesară intervenţia statului în economia în ţările în
care se află în tranziţie la economia de piaţă.
În primul rând ea este condiţionată de necesitatea asigurării funcţionării
normale a întregii economii naţionale.
Deci, încă în tranziţie, pentru o bună perioadă de timp monopolul proprietăţii
asupra mijloacelor de producţie şi pârghiile de dirijare în economia şi în general în
viaţa socială statul este chemat, mai mult, este dator să ia toate măsurile ce se cer
pentru a menţine în funcţiune întregul aparat de producţie.
Tranziţia este mai rapidă şi mai puţin dureroasă se realizează atunci şi accolo
unde statul rămâne un responsabil şi un participant activ şi nimejlocit la asigurarea
tuturor agenţilor economici cu aceea ce le este necesar pentru a desfăşura producţia
pe scară largă.
În al doilea rând, imperativitatea creării cadrului legislativ spcific
democraţiei şi economiei de piaţă. Transformarea radicală a vieţii social
economice, funcţionarea ei în noile condiţii, dobândirea libertăţii economice a
eficienţii şi competivităţii nu-s de conceput fără legislaţie economică şi social
politică corespuzătoare, fără existenţa şi funcţionarea instituţiilor economiei de
piaţă de blocarea mecanismelor economice-finnanciare. Toate ecastea şi alte

36
probleme legate de trecerea la economia de piaţă modernă – trebuie să le rezolve
statul.
În al treilea rând nexesitatea deetatizării şi instruirii pluralismului formelor
de proprietate. Nici o schimbare, nici o ruptură în sens calitativ de genul celei care
se înfăpruieşte astăzi în economia de tranziţie nu-i posibilă fără reprivatizarea
rerenonţarea treptată la formele administrativ birocratice de conducere.
Statul care şi până în prezent este proprietarul celei mai mari părţi din avuţia
naţională, el însuşi , din inţiativa proprie sub comanda şi controlul său permanent,
restructurarea proprietăţii, înlocuirea monopolului proprietăţii cu pluralismul
formelor de proprietate.
Acesta este şi premiza şi condiţia păşirii rapide pe calea democraţiei şi
economiei de piaţă. O aşa stare social-economicăpoate fi obţintă nu prin lichidarea
completă a proprietăţii de stat, ei prin crearea şi a altor forme de proprietate şi
optimizarea lor.
Nimeni, în afară de stat, nu poate realiza mai operativ şi mai bine o aşa
problemă fundamentală.
În al patrulea rând, necesitatea acută de restructurare, recapitalizarea şi
retehnologizarea a producţiei. În perioada de tranziţie la econnommia de piaţă
contemporană statul este chemat să rezolve pe deplin problemele reaşezării
producţiei industriale, agricole şi terţiare pealte baze tehnico-tehnologice,
manageriale şi financiare. Pentru atingerea acestui scop este necesară intervenţia
directă a statului în activitatea economică.
În al cincilea rând, stabilizarea, relansarea şi asigurarea creşterii economice.
În starea crizei economice de sub producţie, oprirea reducerii continuie a
volumului producţiei, stabbilizarea relansarea şi creşterea ei nu-i cu putinţă de
asigurat fără hotărârea statului de a fundamenta, realiza cele mai corespunzătoare
pollitici economico financiare.
În al şaselea, necesitatea de cooperare şi colaborarea economică
internaţională. În condiţiile adâncirii interdependenţilor dintre economiile
naţionale, desfăşurării revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane globalizării

37
multora dintre problemele lumii actuale şi viitoare, cooperarea şi colaborarea
interstatală în producţie, în cercetare şi în alte direcţii devin necesare şi obiective
pentru toţi indiferent de gradul de dezvoltare şi mărimea ţării.
Agenţii economici publici şi privaţi fiind în perioada de tranziţie încă slabi
din punct de vedere economic, nedespunând de suficient capital şi producând cu
tehnică şi tehnologii, investiţii uzată fizic şi moral au mai puţine şanse de izbândă
în realizarea unor importante acţiuni de cooperare şi colaborare economică
internaţională.
În aşa condiţii, în primul rând, statul este în stare să negocieze şi să
tranzacţioneze aceste probleme.
În al şaptelea rând asigurarea protecţiei economiei naţionale, suveranităţii şi
independenţei ţării. Mişcarea spre piaţa mondială este necesară dar nu însă cu
preţul sacrificării intereselor producţiei naţionale, agenţilor economiei interne, al
afectării independenţei şi suveranităţii statale.
Toate ţările lumii sunt preocupate de lărgirea, diversificarea şi rentabilitarea
schimburilor economice cu străinătatea, dar toate realizează stricte măsuride
protejare şi apărare a economiei naţionale. Statele în tranziţie la economia de piaţă
sunt din numeroase motive, obligate să procedeze la fel altfel riscă să nu ajungă
sau să ajungă cu pierderi mari la democraţie şi economie de piaţă, să intre în
capcana periferizării şi menţinerii în starea de subdezvoltare a economiilor proprii.
În al optulea rând, limitarea costurilor sociale, menţinerea unor condiţii de
mincă şi de viaţă normală. Numai statul este în stare să elaboreze şi să realizeze
măsurile econnomico-sociale şi politice de depăşire a crizelor de tot felul,
deîmbunătăţire generală a bunăstării individuale şi sociale de tip justiţialist, în afara
acestui scop, tranziţia de economie de piaţă devine un scop în sine.
Pentru ca statul să poată realiza asemenea grandioase probleme, este foarte
necesar ca el însuşi să se supună unui proces radical de schimbare. Acesta se referă
mai întâi de toate la anularea vechilor structuri administrative centrale şi locale şi
crearea altor nnoi corespunzătoare democraţiei şi economiei de piaţă liberă.

38
 Paralel cu aceasta trebuie să fie apreciat clar şi respectat strict raportul dintre
cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească pe de o parte şi dintre
axxestea sindicate şi mass-media pe de altă parte. De ami mare importanţă şi
urgenţă devine reâmprospătarea a cunoştinţelor profesionale, în general, acelor de
administraţie şi managment în special.
Atunci când vor fi create fundamentele şi mecanismele economiei de piaţă
modernă, cu alte cuvinte când va fi asigurată trecerea reală la această formă de
activitate economică, dirijismul economic va ceda locul liberalismului economic.
Aşa dar, problemele legate de natura şi rolul economic al statului au ocupat
şi ocupă un loc important în teorie şi practică economică.

39
 3. Problemele intervenţiei statului în economie tranzitorie şi
particulerităţile ei în Republica Moldova.
În ţările cu economia de piaţă modernă, unde în prezent trăieşte circa 25 %
din populaţia globului, statul democrat de drept este garantat bunei funcţionări a
instituţiilor economice şi juridice specifice formei de gospodărire. În particular
statul stabileşte prin lege şi apără structurile economice globale, care răspund
intereselor generale ale populaţiei, ale naturii. În acest context el apără proprietatea
individuală, asigură cadrul juridic prin aceea că reglementează raporturile
asociaţiilor şi ale acţionarilor cu societăţile din care fac parte, relaţiile ăntre
cumpărător şi vânzători, pe celea între debitori şi creditori.
Tranziţia la economia de piaţă s-a dovedit a fi un proces complex, cu multe
elemente încifrate. În timpul relativ scurt în care a demascat acest proces în estul
Europei instrumentele economice nu au reuşit însă să ofere răspunsuri
satisfăcătoare cu privire la problemele abordate în cadrul dat.
Procesul de restructurare industrială scoate în evidenţă o latură subiectivă,
conexată cu politicile sau strategiile de restructurare tehnologică şi productivă
promovate de guvern sau de agenţii economici.
Trebuie de subliniat că o ordonată fundamentală de mare importanţă e
implicarea statului în politicile de restructurare economică, industrială şi
tehnologică la nivelul macroeconomic, restructurare determinată atât de rolul
aactiv pe care statul âl poate avea în promovarea laturilor calitative ale dezvoltării
economice, cât şi de interdependenţile economice complexe existente între ramuri,
subramuri şi agenţi economici.
La nivel macroeconomic, în cadrul unei strategii de restructurare industrială,
implicarea statului este esenţială şi directă. Implicarea statului poate fi şi indirectă,
când el sprijină sau facilitează şi politica de restructurare a agenţilor economici
privaţi. Corelaţia între procesul de restructurare la nivel macroeconomic este
evidentă. Pe de altă parte modificările structurale la nivel microeconomic
determină în timmp schimbări importante şi la nivel microeconomic, determină în
timp schimbări importante şi la nivel macroeconomic. În procesul de tranziţie,
40
precum este Moldova , intervenţia statului în economie e condiţţionată de
necesitatea asigurării funcţionării normale a întregii economii naţionale. Având un
rol important în viaţa economică şi socială, statul este chemat, mai mult, este dator
să ia măsurile ce se cer pentru a menţine în funcţie întregul aparat de producţie.
În Moldova în prezent, transformarea radicală şi generală a vieţii social
economice, funcţionarea ei în noile condiţii, dobândirea libertăţii economice a
eficienţei şi competivităţii nu sunt de conceput fără legislaţia economică şi social-
politică corespunzătoare, fără existenţa şi funcţionarea instituţiei economiei de
piaţă, fără deblocarea mecanismelor economico-financiare. Toate aceste şi alte
probleme legate de trecerea la economia de piaţă modernă trebuie să le rezolve
statul.
Nici o schhimbare, nici o ruptură în sens calitativ de genul celei care se
înfăptuieşte astăzi în economiile de tranziţie nu-i posibilă renunţarea treptată la
formele administrativ birocratice de conducere. Statul, care şi până în prezent este
proprietarul celei mai mari părţi din avuţia naţională, nu are decât să infăptuiască el
însuşi, din iniţiativa proprie, sub comanda şi controlul său permanent,
restructurarea proprietăţii cu pluralismul formelor de proprietate. Aceasta este şi
premiza şi condiţie depăşirii rapide pe calea democraţiei şi economiei de piaţă. O
astfel de stare social-economică poate fi obţinută nu prin lichidare completă a
proprietăţii de stat, ci prin crearea şi a altor forme de proprietate şi optimizarea
lor.
Nimeni, în afară de stat, nu poate realiza mai operativ şi mai bine o aşa
problemă fundamentală.
În starea crizei economic de subproducţie oprirea reducerii continuie a
volumului de producţie, stabilizarea, relansarea şi creşterea ei nu e cu putinţă de
asigurat fără hotărârea şi abiltarea statului de a fundamenta şi realiiza cele mai
corespunzătoare politici economico-financiare.
În condiţiile adâncirii interdependenţilor dintre economiile naţionale, desfăşurării
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane globalizării multora dintre problemele
lumii actuale şi viitoare, cooperarea şi colaborarea interstatală în producţie, în

41
cercetare şi în alte direcţii devin necesare şi obiective pentru toţi indiferent de
gradul de dezvoltare şi mărimea ţării.
Agenţii economici publici şi privaţi fiind în perioada de tranziţie încă slabi
din punct de vedere economic, nedespunând de suficient capital şi producând cu
tehnică şi tehnologii, investiţii uzată fizic şi moral au mai puţine şanse de izbândă
în realizarea unor importante acţiuni de cooperare şi colaborare economică
internaţională.
În aşa condiţii, în primul rând, statul este în stare să negocieze şi să
tranzacţioneze aceste probleme.
În Republica Moldova mişcarea spre piaţa mondială este necesară, dar nu însă cu
preţul sacrificării intereselor producţiei naţionale, agenţilor economiei interne, al
afectării independenţei şi suveranităţii statale.
Toate ţările lumii sunt preocupate de lărgirea, diversificarea şi rentabilitarea
schimburilor economice cu străinătatea, dar toate realizează stricte măsuride
protejare şi apărare a economiei naţionale. Statele în tranziţie la economia de piaţă
sunt din numeroase motive, obligate să procedeze la fel altfel riscă să nu ajungă
sau să ajungă cu pierderi mari la democraţie şi economie de piaţă, să intre în
capcana periferizării şi menţinerii în starea de subdezvoltare a economiilor proprii.
Numai statul este în stare să elaboreze şi să realizeze măsurile econnomico-sociale
şi politice de depăşire a crizelor de tot felul, deîmbunătăţire generală a bunăstării
individuale şi sociale de tip justiţialist, în afara acestui scop, tranziţia de economie
de piaţă devine un scop în sine.
Pentru ca Republica Moldova să poată realiza asemenea grandioase
probleme, este foarte necesar ca el însuşi să se supună unui proces radical de
schimbare. Acesta se referă mai întâi de toate la anularea vechilor structuri
administrative centrale şi locale şi crearea altor nnoi corespunzătoare democraţiei
şi economiei de piaţă liberă.
Paralel cu aceasta trebuie să fie apreciat clar şi respectat strict raportul dintre
cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească pe de o parte şi dintre
axxestea sindicate şi mass-media pe de altă parte. De ami mare importanţă şi

42
urgenţă devine reâmprospătarea a cunoştinţelor profesionale, în general, acelor de
administraţie şi managment în special.
Pentru soluţionarea problemelor de tranziţie în Republica noastră se impune
aplicara unui set de măsuri normative şi legislative, antrenarea forţelor
organizatorice şi reformarea instituţională. O mare piedică, mai ales la etapa
iniţială a acestor activităţi le-a constituit „romantismul de piaţă”.
Statul nostru, spre regret, şi-a permis neertatul lux de a se eschiva de la grija
pentru industrie şi agricultură, iar freneticii apologeţi ai relaţiilor economice de
piaţă au contribuit prea mult la pierderea pieţelor de desfacere din est către care
sunt îndreptate privirile tuturor oamennilor de afaceri.
Tendinţa slăbirii funcţiilor statului e considerată din nefericire, ca principala
condiţie a desfăşurării reformelor economice. Experienţa mondilaă şi gîndirea
economică a demonstrat elocvent rolul şi semnificaţia statului, care în noile
condiţii trebuie să devină şi constructor general şi instalator al pieţei economice.
Există diverse măsuri şi forme de intervenţie a statului în economie. În
primul rînd, administraţiile publice împreună cu cele private formează economia
nonmarfară, furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economici fără
contraprestaţie directă din partea consumatorului.
În al doilea rând, statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea
puterii publice instituţionalizate pe plan naţional. El are funcţie de arbitru legal
între interesele agenţilor economici particulari, în vederea asigurării unei legături şi
solidarităţi la nivel naţional.
În al treilea rând, statul îşi asumă riscul unor activităţi care tradiţional erau
specifice celorlalţi agenţi economici. În acest sens el se prezintă ca un important
producător de bunuri economice şi ca mare consumator pe unele pieţe.
În al patrulea rând, statul contemporan elaborează şi pune în aplicare poliţiei
economice sectoriale, regionale şi generale.
Economia de piaţă spre care tinde astăzi statul nostru e un mecanism
complex de organizare statul nu rămâne un simplu spectator, ci este evident
implicat, atât direct, cât şi indirect. Economia este reglată prin intervenţiile statului,

43
iar societatea-irigată şi protejată sub tutela sa aceste noţiuni de protejare sunt
profund oglindite în articolele Constituţiei Republicii Moldova (Titlul IV-
„Economia naţională şi finanţele publice”, art. 126, 130, 131, 132 ).

44
Concluzii.

1. În funcţie de rolul pe care şi-l asumă statul se disting două tipuri

fundamentale de organizare economică:
a. Economia dirijată centralizată (procesul economic este reglat de
sus prin intermediul unor planuri centrale, cărora trebuie să li se
supună toate eşaloanele inferioare) şi
b. Economia de piaţă sau de schimb liber (mecanismul pieţei este cel
care ocupă locul central decizând natura şi volumul producţiei, pe
baza dorinţelor consumatorilor). În realitate însă în nici o economie
nu mai funcţionează vreo unul din aceste sisteme în forma sa pură,
sistemul economic de fapt este o formă mixtă de conducere
centralizată şi de economie de schimb liber.
2. Intervenţia statului în economie este căuzată din diverse considerente:
insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general,
dar cu o rentabilitate scăzută, complexitatea problemelor care apar în
perioadele grele ale unei ţări (războaie, calamităţi, crize economice etc.),
modificările în conjunctura economiei internaţionale, care favorizează
sau complică situaţia economică a unor ţări. Statul intervine, deci, în
economie pentru a corecta neajunsurile economiei de piaţă şi a susţine
desfăşurarea normală a vieţii economico-sociale.
3. după natura funcţiilor şi rolurilor pe care le-a îndeplinit în diverse condiţii
istorice, statul poate fi clasificat în următoarele trei categorii:
a. Stat protector, funcţionează în condiţiile economiei de piaţă liberă
ca aparator al cadrului legal;
b. Stat productiv, implicat în viaţia economică pentru a corecta
neajunsurile mecanismelor economiei de piaţă, desfăşurîndu-şi
activitatea în condiţiile defectuoase a funcţionării mecanismelor de
piaţă;

45
 c. Stat birocrat (exploatator), impicat direct în conducerea economiei,
căpătând autonomie în această direcţie prin realizarea de obiective
economice proprii pentru beneficiul birocraţiei.
4. Prin politica economică se înţelege ansamblul măsurilor pe care le ia
statul pentru a influenţa şi dirija viaţa economică. Aceste măsuri se referă
atât la comportamentul autorităţilor publice centrale, cât şi la cel al
administraţiei de la eşaloanele inferioare, din profil departamental sau
teritorial. Politica economică adaptată şi promovată oe olan central diferă
de cea a organelor departamentale şi locale, atât prn perspectiva avută în
vedere, cât şi prin instrumentele folosite. O distincţie importantă este cea
de dintre politica deconjunctură şi politica de structură, după cum şi
dintre politica economiei de termen scurt vizează obiective ce urmează a
fi îndeplinite pe parcursul unui an şi politica economică de termen lung,
care vizează atingerea unor scopuri pe perioade mai lungi.
5. Printre obiectivele majore ale politicii guvernamentale se pot enumera:
controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţelor de muncă
echilibrată; controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil;
realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate sau favorabile; distribuirea
echitabilă a veniturilor; creşterea echilibrată a economiei în general;
asigurarea protejării mediului înconjurător. Statului îi revine şi alte
sarcini importante, printre care pot fi enumerate: asigurarea „bunurilor
publice”, „bunurilor de preţ”, ajustarea externalităţilor, aplicarea
analizelor cost-beneficiu la scară macroeconomică.
6. Pentru înfăptuirea obiectivelor politicii economice autorităţile publice
dispun de o serie de instrumente (opţiuni publice), dintre care principalele
sunt: politica fiscală sau bugetară (influenţarea economiei prin
modificarea volumului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor statului),
politica monetară (ansamblul măsurilor care vizează controlarea
volumului şi componenţei masei monetare în circulaţie şi, prin aceasta a
puterii de cumpărare a unităţii monetare), intervenţia directă a statului în

46
 economie sub diferite forme (politica veniturilor, a salariilor şi a
preţurilor, poitica balanţei de plăţi, politica de creştere economică).
7. Programarea macroeconomică privită ca un sistem de măsuri în vederea
atingerii unor obiective dinainte stabilite, se constituie atât ca o
componentă cât ca şi un element fundamental al politicii economice,
cerută în mod obiectiv de dezvoltarea factorilor de producere, care impun
şi la dirijarea unitară a activităţii economice. Planificarea este un sistem
reglator al economiei naţionale, bazat pe decizii raţionale, aflat însă în
concorddanţă deplină cu regulile funcţionării economiei de piaţă
contemporană, şi se prezintă sub mai multe forme (planificare indicativă,
incitativă, imperativă).
8. Conform Constituţiei Republicii Moldova economia Republicii Moldova
este economie de piaţă de orientare socială, bazată pe proprietatea privată
şi pe proprietatea publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul
Republicii Moldova asigură reglementarea activităţii economice şi
administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine în condiţiile legii,
libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei
locale, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară, refacerea şi protecţia mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic, sporirea numărului de locuri
de muncă, inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice,
inclusiv străine.

47
Bibliografie

1. Abraham-Frois G. – Economie politique, Paris, 1988

2. Albertini I. – Les rouages de l’economie nationale, Paris, 1988
3. Beardshow I. – Economies, a sudent’s guide, London, 1988
4. Blanovschi A. – Statul şi rolul lui economic, Chişinău, 1995
5. Dobrotă N. (Coordonator) – Economia politică, Bucureşti, 1992
6. Greţoiu G., Cornescu V., Bucur I. – Economia politică, Bucureşti, 1994
7. Heartje A. – L’essentiel de l’economie politique, T.1, Paris, 1974
8. Iancu A. – Tratat de economie, vol.1, Bucureşti, 1993
9. Ignat I. – Planificarea capitalistă: teorii şi realităţi, Iaşi, 1988
10.Ivanciu I., Niculas F., Văllean C. – Istoria gândirii economice, Bucureşti,
1992
11.Moldovan D. – Istoria doctrinelor economice, Chişinău, 1994
12.Morin R. – Theorie des grands problemes economiques contemporaines,
Paris, 1985
13.Nechita V (sub redacţie) – Economia politică, vol.1, Galaţi, 1991
14.Pohoaţă I. – Doctrine economice universale, Iaşi, 1993
15.Popescu G. – Fundamentele gândirii economice, Bucureşti, 1993

Figura nr. 2
48
 Clasificarea statului după natură şi funcţiile îndeplinite

Stat protector
(activează în condiţiile economiei de piaţa liberă)

Categoriile
statului
Categoriile
statului

Stat productiv Stat birocrat

(activează în condiţiile (exploatator)
defectuoase a funcţionării
mecanizmelor de piaţa)

Anexă

49
 Figura nr. 1
Activitatea economică a statului contemporan
Administrarea
publică centrală:
- servicii susţinute
din bugetul
statului şi din Prestările de servicii
trezorerie non-marfale şi
- administrare
învăţământului, celorlalţi agenţi
ştiinţei, culturii economici

Organizarea
Administraţiile Rolul instituţională a
publice locale: econo- acţiunii agenţilor
- organisme ale mic al
Statul în economici
administraţiei statului
sens
publice locale
general
- colectivităţi,
organizaţii şi Producerea şi
fundaţii achiziţionarea de
bunuri pentru piaţa

Administrarea
securităţii
sociale:
- administraţia Adoptarea şi
caselor de promovarea de politici
asigurare economice
- uniuni
agricole,
armata

Sursă: N. Dobrotă (coordanotor) - Economia politică (Economica),

Bucureşti, 1993

50