O experiență remarcabilă în Australia

În Sabat, 25 mai [1895], am avut o adunare

prețioasă în sala unde se adunau credincioșii
noștri, în North Fitzroy. Cu câteva zile înainte de
adunare, am știut că eram așteptată să vorbesc
în biserică, în Sabat. Totuși, din nefericire,
avusesem o răceală severă și eram destul de
răgușită.

M-am simțit înclinată să mă scuz că nu pot

să vorbesc la această adunare planificată, dar,
pentru că era singura mea ocazie, am spus: „Mă
voi prezenta înaintea oamenilor și cred că Domnul
va răspunde la rugăciunile mele stăruitoare și îmi
va îndepărta răgușeala, așa încât să le pot
prezenta oamenilor solia mea.”
 I-am înfățișat Tatălui meu ceresc
făgăduința: „Cereți și vi se va da; căutați și veți
găsi; bateți și vi se va deschide. Fiindcă oricine
cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i
se deschide. (…) Deci, dacă voi, care sunteți răi,
știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai
mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt
celor ce I-L cer!” (Luca 11,9-13). (…)

Cuvântul lui Dumnezeu este sigur. Eu

cerusem și crezusem că voi fi făcută în stare să
le vorbesc oamenilor.

Am ales un pasaj din Scriptură, dar, când m-

am ridicat să vorbesc, mi-a dispărut din minte și
m-am simțit impresionată de gândul de a vorbi din
2 Petru 1.

Domnul mi-a dat puterea de a vorbi cu o

ușurință deosebită, prezentând valoarea harului
lui Dumnezeu. (…) Ajutorul Duhului Sfânt m-a
făcut în stare să vorbesc cu claritate și cu
putere.
 La încheierea cuvântării, m-am simțit
îndemnată de Duhul lui Dumnezeu să le adresez
invitația de a veni în față tuturor acelora care
doreau să se consacre pe deplin Domnului.

Aceia care simțeau nevoia ca slujitorii lui

Dumnezeu să se roage pentru ei au fost invitați să
arate lucrul acesta. Aproximativ treizeci de
persoane au venit în față. Printre ele se aflau
soțiile fraților F, care și-au manifestat pentru prima
oară dorința de a se apropia de Dumnezeu. Inima
mea a fost plină de o recunoștință de nedescris,
pentru atitudinea luată de aceste două femei.

Atunci am putut să văd de ce am fost

impresionată atât de stăruitor să adresez invitația
aceasta. La început ezitasem, întrebându-mă dacă
era cel mai bine să fac lucrul acesta, având în
vedere că fiul meu și cu mine eram singurele
persoane care puteau să ofere vreun ajutor în
ocazia aceea. Totuși, ca și cum cineva mi-ar fi
vorbit, mi-a trecut prin minte gândul următor: „Nu
poți să te încrezi în Domnul?” Am spus: „Mă voi
încrede, Doamne.”
 Deși fiul meu a fost foarte surprins că am făcut
un asemenea apel în ocazia aceasta, el a făcut
față situației de urgență. Nu l-am auzit niciodată
vorbind cu o putere mai mare și cu o emoție mai
adâncă decât în ocazia aceasta. El i-a invitat pe
frații Faulkhead și Salisbury să vină în față și am
îngenuncheat pentru rugăciune.

Fiul meu s-a rugat primul, iar Domnul i-a dictat

cu siguranță rugăciunea, pentru că el se ruga ca și
când s-ar fi aflat în prezența lui Dumnezeu. Frații
Faulkhead și Salisbury, de asemenea, au rostit
rugăciuni fierbinți, iar apoi Domnul mi-a dat glas ca
să mă rog. Mi-am amintit de surorile F, care au
luat o poziție publică de partea adevărului pentru
prima oară. Duhul Sfânt era prezent în adunare și
mulți au fost mișcați de lucrările Lui adânci.

La încheierea adunării, mulți au venit pe

platformă și, luându-mă de mână, mi-au cerut cu
lacrimi în ochi să mă rog pentru ei. Eu am răspuns
din toată inima: „Mă voi ruga.” Mi-au fost
prezentate surorile F, iar eu am constatat că
aveau o inimă foarte duioasă. (…) Mama uneia
dintre surorile care au trecut acum de partea
adevărului fusese o împotrivitoare cât se poate de
înverșunată și a amenințat că, dacă fiica ei va
ajunge o păzitoare a Sabatului, ea nu-i va mai
îngădui să intre în casa ei, pentru că o va privi ca
pe o rușine pentru familie.

Doamna F declarase adesea că nu se va

alătura niciodată adventiștilor de ziua a șaptea. Ea
fusese crescută în Biserica Prezbiteriană și fusese
învățată să creadă că era foarte nepotrivit ca
femeile să vorbească în adunare, iar faptul ca o
femeie să predice era cu totul dincolo de limitele
bunei-cuviințe. Ea s-a bucurat să-i asculte pe frații
Daniells și Corliss și îi considera niște vorbitori
foarte inteligenți, dar nu voia să asculte o femeie
predicând. Soțul ei se rugase ca Dumnezeu să
aranjeze lucrurile în așa fel încât ea să fie
convertită prin lucrarea sorei White.

Când am adresat apelul și i-am îndemnat să

vină în față pe aceia care simțeau nevoia de a se
apropia de Dumnezeu, spre surprinderea tuturor,
aceste surori au venit în față. Sora care își
pierduse micuțul a spus că fusese hotărâtă să nu
vină în față, dar Duhul Domnului a impresionat-o
cu atâta putere, încât nu a îndrăznit să refuze. (…)
Sunt atât de recunoscătoare față de Tatăl meu
ceresc pentru bunătatea Sa iubitoare,
manifestată prin faptul că le-a făcut pe aceste
două suflete prețioase să se alăture soților lor în
ascultarea adevărului! — Review and Herald, 30
iulie 1895