F R E FAȚ Ă

Vechimea proverbelor și zicătorilor, ca și a folclorului în general,

este greu de stabilit cu exactitate. Dificultatea stă înainte de toate în
aceea că p< ntni majoritatea acestor produse n-avem înregistrări cit de
cit sistematice mai vechi de două secole, limită dincolo de care dovezile
sînt relativ puține și nu totdeauna convingătoare. Admitem. însă. în linii
mari, o existență istorică îndelungată tuturor acestor specii, împinsă,
ipotetic, cu mult dincolo de întiile mărturii sigure a>upra lor. E drept
însă că, în raport cu celelalte genuri ale literaturii populare, situația
parimiiîor (de Ia grecescul part/iuiiti. adică proverb) e întrucâtva
deosebită. Acestea, ne- fiind spuse cu prilejuri anumite ca poveștile,
cînteccle, doimii*. bocetele. baladele, descântecele, orațiile etc..
ncavînd ca acelea o viață oarecum autonomă și circulînd revărsate în
masa vie a vocabularului, au pătruns spontan și adesea masiv în primele
scrieri ale omenirii, ceea ce poale constitui in multe cazuri o dovadă
revelatoare asupra răspîndirii lor încă din timpuri imemorabile. Se poate
susține astfel ca înainte ca JIcrodot, bunăoară, să-și li dat scama de
specificul lor și să le consacre în Istoriile sale drept ..bit'dfă'uri
înțelepte", moștenite, ..din vechime", ca ,.g/us al zeilor și înțelepților",
folosite de oameni :i conduita lor obișnuită, proverbele și zicătorile s-au
strecurat neobservate printre, formele curente ale Iambilor și au trecut
nestingherite cLn
gură în gură, din loc în loc. ajungînd, în col mai deplin înțeles al
cuvântului, bunuri ale tuturor, poate chiar în mai mare- măsură decît
idiomurile prin intermediul cărora se perindau. Au intrat apoi în textele
scrisa prin mijlocirea că- j-Qrj și-au continuat drumul în lume, fara a fi
remarcate decît mai tîrziu ca forme distincte ale artei și gîndirii. îneît,
dacă în restul literaturii populare dăm de obicei întâi peste sporadice
însemnări despre vreun cîntec, un bocet o urare, și mult mai tîrziu peste
un text propriu-zis, consemnarea directă a parimiilor e în mai toate
cazurile anterioară dovezilor privitoare la conștiința existenței lor. Și
dacă un epi- grafist sau un specialist in vechile culturi ar încerca o ex-
plorare în această direcție, recolta ar fi negreșit însemnată. Pentru ca
scrieri cu vechime și origine multimilenara, precum lliada, Odiseia,
Biblia, Coranul, Panciatantra, Vedele, Kalevala și alte cărți populare
sau canonice, textele istorice și juridice, însemnările geografice și de
medicină empirică, inscripțiile străvechi ele., sînt nu o dală colorate și
uneori chiar înțesate de t,cpea pteroenta* (cuvinte înaripate, cum numea
Homer și vechii greci proverbele și zicătorile), insuficient și
nesistematic strinse și cercetate încă.
Nici în cultura noastră lucrurile nu stau altfel. Dacă în* tîia culegere
oarecum programatică de pari mii. pr care o cunoaștem pînă astăzi,
poate fi socotită cea din 1831 a Iui Timotei Cipariu (cum a încercat a
dovedi dc curînd Ion Muștea în articolul Timotei Cipariu și literatura
populară în Studii de istoric literară și folclor, Editura Academiei, 1964,
pp. 163—199), circulația spontană a acestora pe teritoriul patriei noastre
e mult mai veche, putînd fi practic extinsă măcar pînă la limita întîielor
texte în limba română, dacă nu (sprijinindu-ne indirect pe istorici,
călători și poeți antici și medievali care, ca și Oridiu în Tristele și
Ponticele, fac aluzii la obiceiurile și credințele, vorbele celebre și
zicerile unora dintre locuitorii acestor pămînturi) cu mult mai în urmă,
în orice caz încă în primele texte în limba noastră, cum ar fi scrisoarea
din 1521 a lui Ncacșu din Câmpulungul

VI
Muscelului către judele Brașovului, JIans Benkner, ori cea d»n 1595 a
cîmpulungenilor Bucovinei către „giu pinul birăul de Bistrița" și în
altele, se fac simțite întorsături de frază ce par a capta un aer parimistic.
Astfel „i-fliz dat împăratul slobozenie", „să vă păziți cum știți mai bine",
din prima, „vor avea leage la domnu nostru și la noi", din a doua etc.,
pot fi repede raportate simetric la zicători precum ,xi da slobozenie", „a
se păzi cum poate mai bine", „a fi fără de lege", „a nu avea lege",
înregistrate mai tîrziu. Cu timpul, crcscînd numărul scrierilor românești,
vor spori firesc nu numai întorsăturile stilistice ce amintesc sau închid în
ele vreo parimie, ci și cantitatea proverbelor și zicătorilor înregistrate în
mod direct. De aceea, culegătorii și cercetătorii mai noi, îndeosebi luliu
A. Zanne (care între 1895 și 1903 a- publicat marca lui ediție în zece
volume), au căutat, c»un spunea acesta, a aduna și „ce se afla în operele
cronicarilor și ale autorilor români contemporani... și multe proverbe din
gura poporului, adevăratul păstrător al limbii", cu credința că în toate
aceste-locuri se află răspîndite deopotrivă vorbe din bătrîni. Cronicile,
predicile și cărțile religioase în genere, pravilele, cărțile populare, unele
hronografe, panegiricele, învățăturile, traducerile, letopisețele, literatura
de ceremonial, cea apocrifă și parabiblică, în (iile încercări literare
originale, toate sînt împestrițate cu vorbe vechi, vorbe proaste, povestea
vorbei — revarsă adică în limba noastră și colectează din țesătura ei
proverbe și zicători, menținînd și alimentînd astfel cu noi izvoare fluviul
ei parimistic subteran și viguros, punîndu-1 în confluență ori măcar în
atingere' trecătoare cu cele ale altor limbi și culturi, îmbogățindu-1 și
decantîndu-1 ~ neîncetat, printr-un sistem de vase comunicante perpetui
și % mereu abundente. Agent spontan de întrepătrundere și împrospătare a
culturilor, de unificare a spiritului uman prin contribuții reciproce
permanente, adesea neluate în seamă, proverbul, circulația lui, a avut
repercusiuni în cele mai diverse sectoare ale umanismului, la temelia
căruia, de altfel, a stat necontenit. Experiența este mama proverbului

VII
(G. Coșbuc), iar proverbele sint ecouri ale experienței (Abatele de Saint-
Picrre), incit deducem de aci nu numai milenara lor existența, nu numai
geneza lor neistovită (atît în cîmpul nostru social-cultural, cit și în cel al
altor popoare), ci și rolul acestora în a conserva noile concluzii și învăță-
turi dobîndite, formulate intr-un chip memorabil, importanța lor pe
drumul izbăvirii ființei umane de eroare și nedreptate. ConccntTÎnd.
așadar, „în vorbe puține, un conținut mare", cum zicea Galen despre
aforismele lui Ilippocrat, parimiile au atras din vreme atenția asupra lor.
în privința genezei, a expresiei și substanței, stîmind admirația pentru ele
și pentru producătorul lor 'etern, ..poporul. cel mai desăvârșit magistru",
cum avea să exclame odată Cicero. Asta îl va fi făcut, probabil, pe
Aristotel (care ar fi compus, după Diogene Lacrtius, și o lucrare asupra
lor) să le socoată drept rămășițe ale unei filozofii foarte veclii. iar, peste
veacuri, pe Erasmus din Rotterdam (culegător și comentator în Adagiile
sale a peste 5 000 dc maxime, sentințe și proverbe din scriitorii greci și
latini) să considere paremiologia ca una dintre cele dinții științe ale
umanității, în sensul de depozitară a înțelepciunii acesteia. între primele
tratate despre acest „fruct al experienței tuturor popoarelor și expresie a
bunului simț al tuturor secolelor concentrat în formule" (Rivarol) trebuie
amintit măcar cel al lui Teofrast, neajuns pînă la noi, dar consemnat dc
Demos tone, pentru a trece deocamdată cu vederea numeroasele studii și
culegeri de % maxime alcătuite încă din antichitate, în care sint implicate
Și destule proverbe, Exprimînd, cum zicea intr-un loc Coethe. în forme
lapidare, raporturile permanente ale vieții omenești", proverbele și
zicătorilc au avut, se pare, inițial, și rohil unor norme de comportare ale
oamenilor, servindu-!e ca îndreptare juridice, morale, religioase,
filozofice, fiind astfel întîiul cod de legi nescrise ale umanității.
în privința originii lor, mergînd, în parte și pe urmele celor spuse de
Tudor Viaini în prefața la Dicționarul său de maxime, e de crezut că
aceasta trebuie pusă în legătură cu
/

VIII
 chiar începuturile societății omenești. Imaginînd
consolidarea primelor hoarde ca și a întîiclor formațiuni
sociale mai complexe, vom putea stabili, în consecință, și
momentul cînd s-a ivit necesitatea formulării cîtorva
precepte morale și juridice lapidare, a cristalizării unor
concluzii, desprinse din experiențe și observații repetate,
în expresii relativ obiective, care să-i poată sluji omului
în prospectarea ființei sale, a societății și naturii. Și
pentru o parte din padinii se poato face constatarea că
„imaginile fantastice în care de la început se reflectau
numai forțele misterioase ale naturii» capătă acum
atribute speciale și devin reprezentări ale forțelor
istorice1' (Engcls). Practica socială diversifieîndu-se apoi
tot mai mult, înmulțindu-sc observațiile și constatările
asupra deosebirilor și asemănărilor dintre fapte și
fenomene, s-a putut ajunge în timp la formularea, fie/și
simbolică, a unor raporturi încă mai numeroase și nu
rareori paradoxale între noțiuni, care tindeau să
concretizeze în forme monolitice, să verifice și să pună în
cadre mai largi experiența individului. a unor grupuri și
generații. Datorită însă evoluției perpetui și contradictorii
a societății și gîndirii umane, a venit o vreme cînd o
scamă dintre aceste generalizări n-au mai corespuns și au
fost, fie rcformulate în lumina noilor date ale vieții, fie
înlăturate dc altele mai limpezi și pregnante, ori măcar
dublate cu unele mai apte a surprinde sevele adinei ale
existenței. S-a îmbogățit astfel necontenit fondul
paremiologic al comunicării umane, s-a rafinat
permanent intuiția, s-a subtilizat efortul în direcția
generalizărilor, a penetrării acute a aspectelor
contradictorii ale lumii, ceea. £e a dus și la intensa
șlefuire a acestor îndemnuri, învățături, norme și
prescripții ; prin abundența și deasa lor folosire, acestea
au ajuns a se constitui apoi în strălucite expresii ce
împodobesc cu prisosință arborele uriaș al limbilor pă-
mîntukii, dispărute de multe ori îu uz și astăzi.
Altă parte dintre proverbe și zicători își au originea în celelalte genuri

IX
tori, în snoave. du*nc și cînieee, în orații, anecdote șt basme (acolo,
credea Hasdeti, proverbul exprimă. conerutrat tdeea de bază), există o
scamă de formule tipice, de șabloane și expresii cu aptitudini parimislice
certe. Desprinzi ndu-se cu vremea din corpul creațiilor din care fac parte,
acestea devin proverbe și zicători de sine stătătoare. E drept, procesul este
mereu reversibil și e aproape sigur că în îndelungata lor circulație orală
toate aceste pretinse au putut primi diu afara și vehicula mai departe o
seamă dintre proverbele și zicuto- rile pe care le întîlnim astăzi integrate
organic în țesătura lor. Explicația e că și restul literaturii populare,, re flec
tind viața, generalizează, tinde a formula sintetic anume constatări și
observații. Daca vorba veche adecvată nu se află la îndemma (pentru că
nu totdeauna, cum suna un proverb de circulație franțuzească, se poate
face dintr-un sac vechi o cămașă nouă), atunci aceasta este înlocuită cu
una spontană, a cărei generalitate și formă neașteptată duce adesea la des-
facerea ei din piesa respectivă, devenind, astfel, prin repetiție și continuă
obiectivare, o nouă formula paremiologică. Circulind, deci, în strînsa
conexiune eu restul literaturii folclorice, interferând cu aceasta, ori
descinzînd cîie o dată direct din ea, e firesc ca ele să poarte, cu toată
obiectivitatea și concentrația lor expresivă, urmele acestei îndelungi
coexistări. Găsim astfel proverbe și zicători ce par a fi frînturi sau măcar
a avea aerul unor urâturi de Anul nou („Iarna-i grea, omătul mare, i Vai
de omtd care n-arc"), al descîntecelor (.Jrji rău ! Din pîrău l Că-i mai rău
l Fără de tt*u'), par reflexe ale acestora („Untul miel Zar a ție l Bo- lohoți
ca mazurca / Și la spor ca suria”) sau ale blestemelor [Cîte betele, i Cîie
bube rele,/Toate în capul babei (nevesiii) mele ] ; altele se comportă ca
niște strigături C>N« mu culca pe opincă / Că eu știu de ce ți-e frică,
{ Nu mă călca pe picior / Că eu știu de ce ți~e dor“ sau „li zic astăzi, îi
zic mine, / O fac de vine la mine ; / Șj zi-i astăzi, zi-i și mîine, / O faci de
vine la fine", comentată de întîiul culegător, lor- dache Golesc», ca
arătîndu-ne „că, cu stăruite, lesne înșelăm

X
pe oricine"). ;■ unele par — și sîat adesea —- Irinturi din c-îh- tcee de
dragoste: „Pc omul cu ochii verzi / Niciodată să nu-l crezi" sau, și mai
convingător, „Ochii și sprîncenele/ Fac toate păcatele/ Și leagă
dragostele", terțină frecventă într-o mulțime do texte folclorice. Alte
parimii conservă ecouri din balade, ca acest dialog: „— Cralaviciu
Marcul N-ai căzut pe dracii?/— Ba l-am văzut în tîrg / Călărind pe-un
sîrb", ce poate duce cu gîndul la ciclul de balade sîrbești cu Marcu
Cralevici; altele sînt foarte apropiate de atmosfera ghicitorilor („Foaie
peste foaie și la mijloc tufă", după lectura căreia îți vine a întreba „ghici
ce e ?“ pentru a răspunde : „nimicul" ; sau: — „să fie rață? / — Mă-sa
găină/ — Sa fie găină?/— Botul lătăreț!" la care ar trebui îndată deslegat
înțelesul arătînd că e vorba de cloșca ce a scos pui dc rață) ori au formă
de paragbicitoare („Toiagul bălnncțelor / Și nebunia tinerețelor" — vinul;
„Boala ce nu se vindecă cu doctorii este supărarea, ce te duce grabnic la
mor mint", care pare răspuns la o cimilitură) sau se înrudesc pur și simplu
ca spirit cu acestea. Cîntccele de lume au constituit un teren fertil pentru
nașterea acestor vorbe cu tilc, în care s-au întrunit, după expresia lui
Gorki, „in mod armonios rațiunea și intuiția, gîndul și simțul
poporului" : „Via sc sapă la vale, / Vinul se' bea la răcoare ; / Via se
sapă la deal, î Vinul se bea din pahar ; J Via se sapă la soare;/ vinul se
bea la răcoare". Jocuri de copii, obiceiuri agrare (paparudele:
„Dodoloaie, / loaie, / Doamne dă-mi să ploaie,/ Ploiță curată / Presto
lumea toată. / Bttinburcl d-argint / Varsă pe pămînt./Unde dai cu
plitgu,/Să meargă ca untu; / Unde dai cu sapa / Să meargă că apa"),
unele practici magice, superstițiile de tot felul, obiceiurile de sărbători, de
botez, nuntă și îmnormîntare ctc., etc. și-au lăsat în lungul evoluției
acestei specii -amprenta asupra sa. Un cîntec ironic de nuntă, dc pildă, pe
care l-am cules eîndva e aproape în întregime construit din distihuri ce
circulă oral și prin cărți ca proverbe. Astfel: „Frunză verde iarbă deasă /
Pînă s-a găti mireasa / Ochii mirelui — ar să iasă / Că ea pînă se

XI
încalță ‘ Soarele pe ccr se-nalfu/Și ca pînu se gătește/Soa- felC'H ccr
asfințește; / De la ușă pîn la pat / Toate obiclele-i rad. De la ușă pin la
nuc/Toate de pe dinsa curg. / Și-o răuias mircasa-n poale* / Cîlti~mi~i
lumea de mare / Ca dinsa pereche n-are", poale fi pus pe dona coloane cu
proverbe ca „Pîna s-o găti mireasa: Ochii ginerelui or sa iasă", „Pinii se
inculta Soarele se înaltă", ori „Pînu se gătește / Soaiele asfințește" și
„Pină soaiele se-nalță i loniță abia se-ncalțu" sau „De la ușă pin Iu pul /
Obidele toate cad" ele., încât e aproape imposibil a hotăiî ce a fost înlîi,
un text mai amplu din care au cazul proverbele sau acestea au constituit
matca germinativă a cîn tecului.
De asemenea, o serie de jocuri sintactice („Unul plătește
nouăsprezece ș-alall douăzeci fără unu"), de întorsături stilistice
vîzind absurdul („Undc-i pușca să te tai și cuțitul să te-mpușc" ;
„Uică-te dragă-n jos, c-acum în sus te-ai scoborir ; „\'aia cu cumalru
'■ Pirîie Onrătu"; „Nici C’H- ciumă-n pungă, /Nici parcle-n diurn"
etc.), chiar uncie gie- șeli de limbă au intrat în parimii,
particularizîndu-le, accen- tuîndu-le originalitatea, făcîndu-le apte a
exprima discrepanțe dintre aparență și realitate, contradicții mai greu
de sesizat, situații și întîmplări neobișnuite și așa mai departe. Multe
din aceste exemple ar putea fi contestate ca proverbe și zicători. Dacă
nc ghidăm numai după forma lor, negația este oarecum îndreptățită.
Funcțional însă, lucrurile stau altfel, cel puțin în limba română. în
aceasta, prin expresii precum „vorba ceea", „cum zice o vorbă", „este
o vorba', „rine vorba , „vorba veche , „vorba cîntecului", „cum zice
vorha batrînească", „cum zicea moșu-nieu", „cum se zicea odată" etc.,
pot fi convertite ariei funcționale a proverbului felurile expresii,
fragmente de cântece de dor, de dragoste și de jale, de balade și
descântece, de ghicitori și vrăji, de povești chiar, de snoave și
anecdote, jocuri lingvistice, versuri culte, sentințe, aforisme și multe
altele, cu o ușurință impresionantă. Și invers, proverbele pot intra fără
dificultăți în majoritatea acestor piese. De aci greutatea (nu neapărat
numai

XII
 în punctele do contact) de a hotărî dacă o piesă aparține unei specii
sau alteia. Și atunci singurul criteriu rămîne funcția, contextul în
care am întîlnit-o. Sigur, abuzul trebuie evitat, dar exemplificarea c
necesară. De asta am lăsat în culegerea de față și cîteva texte care,
strict formal, ar putea fi respinse ea parimii, dar în viața de toate
zilele ele au și această menire.
O altă importantă sursă de proverbe au constituit-o de-a lungul
secolelor scrierile de Lot felul, atmosfera cărturărească m genere. îneît,
dacă Goga avea dreptate să afirme odată că „în praful idilelor sint
semănate gîndurile și speranțele din care se nasc elanurile ce schimbă
fața lumii", e lot atît de justificată, în parte, și întrebarea pe care și-o
punea lorga : „De unde vin proverbele ? De ce s-au răspîndit pro-
verbele ? Sint ele un lucru care a răsărit la început, așa dintr-o dată,
sau sint rămășițele unor bucăți literare care au pătruns în sufletul
poporului și s-au păstrat acolo cu forma ritmică pe care le-a atribuit-o
un om la un anume moment Și se declara, tranșant, cu doza inerentă de
eroare, „pentru ultima soluție. De altfel, gindiți~vă la Grigore
Alexandrescu și la alții: din fabulele lor anumite fragmente au devenit
populare" (în Istoria literaturii romanești, 1929, p. 22). Am amintit
mai sus o scrie dintre marile cărți ale omenirii în care proverbele ocupă
un loc însemnat. E aproape sigur că foarte multe din ele au pătruns
acolo din folclor. Dar nu-i mai puțin adevărat că o parte au fost ’
formulate inițial în respectivele texte și numai după aceea, grație marii
circulații a acelora, au ajuns în popor, care și le-a însușit firesc, ca pe
niște eterne bunuri ale sale. Se cuvin însă introduse numaidccît cîtcva
distincții, cînd vorbim de posibila origine cultă și cvasicultă a unor
proverbe. Aceasta poate fi urmărită pe de o parte în scrierile ccle-
siaslicc și în cărțile întocmite pentru vulgarizarea și interpretarea lor,
pe de alta în epopei (cele mai multe cu serioase baze populare) și în
cărțile populare de tipul Esopia, Alexandria, Floarea darurilor,
Albinușa, Archirie și Anadam, Syn-

XIII
dipa etc., etc. și în fine xn literatura cultă propriu-zisă, accen- tuîiul
aci îndeosebi asupra culegerilor de maxime» sentințe și aJagii.
practicate încă din timpuri străvechi. Chestiunea e însă delicată și
trebuie considerată fără ambiția atingerii absolutului. Altfel» cine ar
îndrăzni a susține cu hotărî re că „Măsură pentru măsură*. „Toiul e
bine cînd. se sfârșește cu bine*' și alte multe formulări paremiologice
pe care le cunoaște opera lui Shakcspeare. de pildă, sini — cliior cînd
nu posedăm dovezi asupra existenței lor anterioare — creații
aparținînd exclusiv marelui Will ? Ar trebui sa avem, în vederea unei
decizii definitive, înregistrate și clasate absolut toate proverbele și
zieătorile produse cîndva de omenire, cu data exactă a primei lor
rostiri, ceea ce c imposibil. Cu un simț ascuțit al relativității însă,
putem, de la caz la caz, arunca cîtc o lumină care să ne apropie de
miezul lucrurilor și să ne îngăduie a aproxima dacă cutare sau cutare
creație paremiologica are o eventuala origine cărturăreasca, dacă aerul
ei cuh vine numai din circulația sa mai intensă pe această cale, ori
dacă totul nu e decît efectul utilizării sau reformulării sale de către o
mare personalitate. Putem astfel admite că ,Jartă-l Doamne că nu știe
ce face", „Ion, Ion, Ion, > trei coconi din Vatilon*, „Nu e botezat cu
tontă apa'1, ,.E încălțat cu opincile de la botez". „Căina. de e pasăre,
cînd bea apă tot se uită l/i Dumnezeu* (ca și reversul ei sarcastic, ia
adresa ipocriziei și îngunfării, „Ai început să te ui fi numai la
Dumnezeu. ca găina cînd bea apă"), „La drum mănâncă omul orice,
că Dumnezeu iartă păcatele** (chiar de e vreme de post), „A fi în
viile Domnului" (adică beai), „Creștin cu crucea-n sin și cu dracul de-
a spinarea*, „Luleaua hii Dumnezeu" (adică sticla cu vin), „Dc cîte
ori un dine lătra / Credeam că-i sf inț ’m-ta * (i-ar fi zis o țiitoare unei
fețe bisericești pe care o aștepta), „Viață îngerească, trai porcesc"
etc., sînt izvorite fie direct din considerarea — ironică de multe ori —
a unor practici rituale, fie din cărțile canonice, ori din plasma credinței
creștine ca atare. Sigur, nu toate acestea au o origine cultă.

XIV
După cum nici a dat, Domnul a luat", „Nimeni
nu este profet în țara lui" (cu punctul de plecare în Evanghelia lui Luca
și vehiculată la noi încă prin Evangheliarul din 1561 al lui Coresi și
prin Noul Testament de la Bălgrad, din 1648), „Cine sapă groapa
altuia poate să cada în ca", „Un dine tiu face mai mult decît un leu
mort", „Leneșul întinde mina la blid, dar n-are putere s-o ducă la
gură“, din Ecicsiast sau Proverbele lui Solomon nu-s cu necesitate
absoluta de origine cultă. Ele au fost însă consemnate întâi acolo (cu
unele excepții pentru cele înregistrate anterior în vechile cărți ale
Indici și Chinei) și poartă, în multe cazuri, amprente atît de puternice
ale orientării acestor texte încât unora le putem fixa, fără prea multe
rezerve, punctul de plecare- acolo. Dar nu tot proverbul sau zicăloarca
ce folosește vocabularul de proveniență creștină este, ipso facto, și
derivat din aceasta. Sînt astfel o scrie dintre ele care nu numai că n-au
ieșit din scrierile canoâice ori din practicile cultice, ci au în vedere, în
esență, cu totul alte lucruri. De pildă, la 6 august este sărbătorită
Schimbarea la față. Poporul notează însă și „schimbarea la față11 a
naturii, sfârșitul verii și primele semne ale toamnei („In ziua de
Probafini se probăjenesc — se îngălbenesc — frunzele copacilor‘); tot
astfel stau lucrurile ci^ „A trecut sfînta Mărie / Nu mai poartă
pălărie", „Dă-mi pe Sfintul Gheorghe în palmă ca să-f i dau vara", ,,A
în druga ca de joia mare" (cînd se citesc cele 12 evanghelii), adică a
spune verzi și uscate, „La Drăgășani și sfințit sînt cu nasurile roșii"
etc. ctc. Încît grefarea spiritului laic pe evenimente cu semnificație
creștină, punerea cîteodată in grea cumpănă a acestor semnificații, e
detectabilă în majoritatea proverbelor și zicătorilor de astfel de
inspirație. Dc aceea, cum glăsuiește Eclesiastul : „înțeleptul va încerca
sa pătrundă secretul proverbelor și se va hrăni cu ceea ce este învăluit
în parabole", va reliefa, deci, sîmburcle lor rațional, subtextul și
nuanța lor umanistă, in- dicînd, de asemenea, unde e cazul, sensurile
unor proverbe tributare numai moralei religioase, superstițiilor și altor
prac-

XV
Viei pe care acestea le evidențiază. In măsura în care pro- wrMe din
aceste dogme, credințe și practici interferează măcar cu umanismul,
ele se cuvin reținute. în privința proverbelor și zicătorilor pe care le
în li bum în fabule (cele ale lui Esop, Phedni, Babrius, La Fontainc,
Krîlov, Stamati, Gr. Aiecsandrescu etc.), în epopei ori în unele cărți
de origine cultă, dar populare prin marea lor circulație și prin
variantele pe care le-au dat (Esopic?, Alexandria, Povestea lui Petru
-și a Fcvranici, Viețile sfinților, Pildele filozofice.ști, Varkunn și
loastif. Le Roman de la Rose, Istoria poamelor, Le Roman du Re
nard, din care a luat un motiv Odobcscu în Jupin Rănică Vulpoiul,
prcsărindu-1 cu proverbe), există un consens aproape unanim, în
înțelesul că mai toți cercetătorii sînt pentru discernerea de Ia caz la
caz a faptului dacă ele sînt de origine cărturărească sau mai ales
populară (cum sînt majoritatea) și au fost numai implicate în
structura respectivelor scrieri, care le-au vehiculat și uneori explicat.
„E mai mult ca Sigur", opina Ovidiu Papadima intr-un competent
articol intitulat Proverbul ca forma de înțelepciune, apărut în iulie
1944, în revista Convorbiri literare, că de obicei toți cărturarii „n-au
făcut deeît să ia un bob de viață din viața mult mai străveche a
proverbului". Anumite dificultăți se nasc însă cînd e vorba de
raporturile existente între maxime, sentințe, adagii, aforisme, pe de o
parte, și proverbe și zicători, pe de alta. în plus, lucrurile se complică
oarecum cînd tot acest material este raportat la cărțile clasice ale
Indiei și Chinei, la cele extrem orientale în general. Găsindu-se în
acestea motive, expresii, situații, intcjpretări și înțelesuri apropiate,
cînd nu identice, cu cele din folclorul european sau din Orientul
Apropiat, cu unele teme ale literaturii clasice grecești și latine, s-a
tras cîteodată cu înverșunare concluzia că izvoarele inițiale ale
culturii noastre se pierd integral în orientul clasic, de unde, pe felurite
căi (războaie, negoț, contacte de granița, migrații, călătorii etc.),
acestea s-au răspîndit în restul lumii. Unui asemenea flux i-au fost
subordonate și parimiile. E adevă-

XVI
ral că foarte multe dintre ele sînt consemnate în cărțile vechi ale
Orientului și că unora li se poate urmări chiar itinerarul aproximativ
către noi, dar de aci pînă la aservirea lor cvasitotală e o distanță pe care
se cuvine să n-o neglijăm și în orice caz să primim ipoteza mai multor
izvoare ale folclorului, și ca atare și ale proverbelor. Nu-i vorba de o
distribuție echivalentă a parimiilor, în funcție de cine știe ce criterii, pe
popoare și regiuni geografice, ci de a accepta că, dacă c dificil a
delimita zona genetică exactă pentru fiecare, dacă chestiunea
specificului național se pune aci ușor diferit față de restul folclorului,
nu-i mai puțin evidentă și contribuția multizonală și multinațională la
tezaurul actual de proverbe și zicălori al umanității. Cum nota un
cercetător francez mai vechi (C. de Mery) „proverbele sînt bogăția și
înțelepciunea națiunilor... copiii timpului și ai experienței* și nu pot fi
înscrise intr-un patrimoniu limitat, nici măcar sub aspect genetic.
Pornind de la constatarea lui Gorki că „folclorul însoțește istoria în
felul sau", ne va fi mai lesne a ue mișca printre feluritele dificultăți
ridicate de o cercetare de ansamblu a parimiilor și a ajunge la cîteva
încheieri ceva mai limpezi. S-ar părea astfel, de pildă, că nefiind po-
sibilă, dccît cu multă prudență, fixarea cîmpului formativ cert al
fiecărui proverb și zicălori, nu putem aborda cu sorți de izbîndă nici
chestiunea specificului lor național. în mare, lucrurile așa și stau. Se
pot face însă, fără dificultăți, cîteva observații utile. Pornind de la
înțelesul curent al proverbului — o frază scurtă, de obicei ritmică și
uneori rimata, prin care poporul, exprimînd (cel mai adesea metaforic,
concis și sugestiv) rezultatul unei lungi experiențe de viață, pronunță și
o concluzie, un îndemn, o învățătură,\ o constatare asupra lumii,
constatare ce are de regulă o accentuată nuanță morală — putem
încerca a discerne între cutele lui, dacă nu chiar aerul pe care l-a
respirat inițial, în orice caz măcar adaptările ulterioare mai accentuate,
întorsătura expresivă și relațiile ce le. determină sau ilustrează
proverbul de la un popor la altul. Același lucru se poate încerca și în
privința

2 XVII
ucătorii, care s-ar deosebi de proverb prin aceea că. deși an- implicată
adesea o concluzie, o atitudine în înțelesul ci. îu nwd obișnuit aceasta
nu este exprimată direct, ci doar sugerată. Funcția sa de baza ar fi
aceea de a caracteriza o serie de situații concrete din viață, de a întări
un sfat, o constatare, o idee etc. (Ultima e, cum discrimina Ovidiu
Papadima îu articolul amintit, „Concretizarea plastică a unei situații
legate de timp. Ea te ajută numai s-o contempli și s-o înțelegi.
Proverbul e însă concretizarea unei situații de destin ; te obligă fa
mai mult dccit a înțelege; te obligă să iei atitudine,") Putem pune
apoi la contribuție, în scopul delimitării aproximative a specificului
național, toate teoriile și metodele ce se aplică în studierea folclorului
(genetică, comparativă, an tropo gen etică, filologică, lingvistică etc).
Conexate, ele aduc, dacă nu un spor mai mare de lumină, măcar un
coeficient mai mare de siguranța că nu greșim. Rcexaminînd in cele
din urmă chestiunile prin prisma materialismului istoric, am puica
admite ca fiind specifice unui popor proverbele și zicătorile care
circulă mai intens (oral sau în scris) în sinul lui, cele ce n-au
eventuale corespondențe la alte popoare (și care e de presupus ca sînt
foarte puține), în fine, cele care-i ilustrează mai din plin respectivului
popor istoria, geografia, fauna, flora, temperamentul, morala,
obiceiurile, insistînd însă mai puțin asupra originii în absolut.
în legătură cu raportul dintre proverbe și zicători și formele culte
apropiate de acestea (sentința, maxima, adagiul), e iarăși greu a fixa
niște repere definitive. S-au aruncat în acest sens și formulări
paradoxale, precum aceea că maxima ar fi proverbul păturilor culte,
iar proverbul maxima celor populara. Condillac nota că după cum
poporul are proverbe, unele principii n-ar fi decît proverbe ale
filozofilor, HoUîaeh socotea morala știință d€ fapte", apropiind-o
astfel de înțelesul parțial proverbelor, Brâucuși spunea că dacă ar fi să
alcătuiască un cod etic, l-ar „construi pe bază^ de proverbe, dacă ar
fi un cercetător al moralei", iar Tudor Vianu vedea

XVIII
în acestea „temelia populară a maximelor culte", stabilind astfel o
corelație demnă de atenție. Că proverbele și maximele sînt uneori
foarte strins condiționate, că alteori ele interferează organic, se poate
dovedi oarecum și prin faptul că în numeroasele culegeri de maxime
apărute în spațiu european se întâlnesc nu o dată și proverbe sau
formulări care au devenit apoi proverbiale bunuri comune. (Ba ar fi
existat chiar o anume confuzie între maximă și proverb, de vreme ce
Montesquieu credea că „Maximele lui La Rochcfoucauld sînt proverbe
ale oamenilor de spirit"). Astfel în Dicta Catonis, constituite probabil
prin sec. al II-lea al erei noastre și atribuite lui M. Porcius Cato, în
culegerea lui Valerius Maximus, în Noetes Atticae ale lui Aulus
Gellius, în Adagiile lui Erasm, în medievala Fiore de uirtu (prelucrată
la noi sub titlul Floarea darurilor), în antologiile orientalistice mai noi
etc., dăm adesea peste proverbe sau formulări care au devenit apoi
proverbe. Unele parimii pot fi cu folos corelate cu dictoane și celebre
maxime și aforisme, ceea ce poate aduce și un spor de lumină în
privința originii, circulației și influențelor acestora. Așa, spre a
exemplifica în treacăt, proverbul „Cimcaște-te pe tine însuți" uu-i
decît celebra vorbă a lui Soeratc; „Vorba ce zboară nu se mai
întoarce" amintește de cunoscuta „Verba colant, scripta manent", iar
„Cerul, pămîntul, focul și apa n-au judecată" sugerează apropieri de
concepția vechilor greci după care aerul, pămîntul, focul și apa ar fi
elemente constitutive ale universului, incit putem urmări, dacă nu
posibile înrudiri sau descendențe^ o anume cantitate de observații, o
întrepătrundere de credințe, idei și metafore, ce dau un sentiment al
continuității, și solidarității hunii, al legaturilor trainice dintre oameni
și gîndirea lor, pe care nu o dată proverbele le luminează. Și poate că
acesta e folosul cel mai de seamă al cercetării lor genetice și com-
parative. Marea asemănare a proverbelor lumii care i se relevă oricărui
cercetător, teoriile născute pe această bază (cea mai autoritară e cca
susținută de Th. Benfey, N. Vese- lovski, M. Gaster, I. Timoșcnko etc.,
și potrivit ei, prover

2* XIX
bele, cînd nu descind direct din textele scrise, au fost măcar
răspândite pc această cale), întăresc credința ca „pînă a se unifica
prin rațiune și instituții omenirea povestitoare este una" (Tudor
Vianu). Ele fixează un destin și o experiență, indică o conduită și un
respect adine pentru om și faptele iui, ajută, cum psalmodia într-un
loc Miron Costin, ,.cu cele trecute să preccpem cele viitoare',
FonlcncUe îndemna odată ca să „nu căutăm deci in fabule altceva
dccil istoria erorilor spiritului uman", ceea ce- c în bună măsură
valabil și pentru proverbe. Multe dintre ele au fost generate de
observațiile repetate pe care le-a făcut omul asupra unor erori ale sale.
închizînd în expresia lor concisă și o negație a acestoia. Astfel „Cine
sapa groapa altuia cade, singur în ea", „Calul de dar nu se caută pe
dinți", „Corb la corb nu-și scoale ochii", „In țara orbilor închide și
tu un ochi", „Nu-ți băga nasul unde nu-fi fierbe oala", „Zgîrcitul
numai stingă are f Dreapta îi e uscată", „Cînd nu putem face ce voim,
trebuie să voim ce putem", „Adevărul umblă cu capul spart", „Lucrul
lungește viața, iar lenea o scurtează" și multe altele previn,
moralizează, îndeamnă, atrag atenția asupra unui șir de erori pe care
omul Ie-a făcut în lungul existenței sale și pe care, ascultînd „vorba
veche și-nțeleaptă", le putem evita, pentru că, cum zicea Voltaire,
„poporul are adesea dreptate în proverbele sale". Iar acestea
constituie un fel de arhivă vie a umanității în care se reflectă
deopotrivă, marile ei aptitudini, cît și posibilele ciori pe care le-a
făcut.
Iar de-am încerca să urmărim cariera lor în literatură și în arta
lumii, modalitățile lor de adaptare la feluriți scriitori și artiști, unghiul
din care le privesc aceștia, funcția ce Ie-o destinează, sentimentul
solidarității și continuității efortului spre lumină al ființei umane,
unitatea de substanță a artelor Și a viziunii artiștilor, ni s-ar releva
încă mai din plin. Să mai amintim, pe lingă mențiunile sporadice
făcute pînă acum că scrierile lui Plaut („Cămașa e mai aproape clecît
sumanul", e consemnată acolo,) ale lui Apulcius, ale lui Pliniu. dintre
antici, ale lui Dante, Rabelais, Lulher, Calvin,

XX
Boccaccio, Monlaignc, Cervantes, Shakespeare, Goldoni și Calderon
de Ia Barca, ale lui Voltaire („Munca îndepărtează de noi trei mari
rele: plictiseala, vițiul și lipsa celor trebuitoare^, se spune parimislic
în Candide), Goethc>. Balzac, Reymont, Cogol, Pușkin, Andrici, în
general operele aproape tuturor scriitorilor mari ai lumii conți 11 ° niare
masă de proverbe și zicători, fie introduse cu anume rosturi
caracterologice, fie folosite ca imagini, metafore, figuri de stil. Unii,
cum e Lev Tolstoi (fapt remarcat de I. C. Chițimia, dintre folcloriști,
într-un studiu despre Paremiologie, apărut în Studii și cercetări de
istorie literară și folclor, nr. 3/1960) sau mai recentul V. P.
Ostrogorski, au scris chiar anume opere ale lor pornind de la proverbe.
Acestei categorii i se încadrează și Anton Pann al nostru cu a sa
Poveste a vorbei, operă de folclorist și de scriitor totodată, încărcată de
pari mii, ca și celelalte scrieri ale sale. De asemenea, Costache
Negruzzi, cu a XH-a Scrisoare a lui, în care proverbele sînt la largul
lor. în Franța erau agreate înlr-o vreme micile comedii axate pe un
proverb. Originea lor suie cam pînă prin vremea lui Ludovic al XlII-
lea. Era vorba de o piesă improvizată, în caro, personajele
exemplificau, în urma cîtorva indicații și a unui text sumar, un proverb
ales de dinainte. (Genul are, cum e lesne de observat, serioase înrudiri
cu italiana Commedia dell* arte, specie teatrală în care parimiile sînt
adeseori puse la contribuție). între alți francezi, Contele de Cramail a
scris prin 1616 o licențioasă Comedie des Proverbes, iar Madame de
Maintenon (1635—1719) a compus pentru domnișoarele de la Saint-
Cyr un număr apreciabil de astfel de proverbe dramatice, apărute și în
volum în 1829. Cu Carmonlelle (1717—1806), ale cărui Proverbes
dramatiques aii apărut (în opt volume) între 1768 și 1781, genul
cunoaște o marc strălucire în secolul XVIII. Dovadă emulii lui Car-
montelle, dintre care, mai puțin obscuri ar fi un Colic (1709— 1783),
Etiennc Gosse (1773—183-1), căruia i-au apărut în 1819 niște
Proverbes dramatiques, iar în 1827 un poem satiric Histoire des betes
parlanles, depuis 1789 jusqu'ă 1824,

XXI
par un chien de bcrger, Theodotre Leclcrcq (1777—1851). autor a
doua serii de Provcrbes drainatiqucs. una între 1823 și 1826 si alta în
1830. ori întîrziatal Octave Feuillct (1821— 1890). Fiica poetului J.
M. Hercdia, Marie-Louise-Antoincttc de Hercdia (născută în 1875,
soție a poetului Henri, de Regnîer), a fost, sub pseudonimul Gerard
d’Hoirrilk-, autoare de proverbe dramatice. Tot ea a editat, cu titlul Je
crois quc jc vous aime, șapte proverbe dramatice scrise de Alfred de
Mnsset și tipărite de acesta în Rccue des Dcux KJondes (francezii au
și o expresie, ,,/ouer aux proverbe*”, adică a explica un proverb prin
gesturi și mișcări). Surpriza c de a da și în teatrul românesc peste
astfel dc accidente, comise, între alții, și de novatorul perpetuu și
fecund care a fost poetul Alexandru Macedonski, autorul piesei
Gemenii, proverb original intr-un act. în muzică, de asemenea, pro-
verbul a avut oarecare trecere, și astăzi, devenite populare și oarecum
vetuste, se cunosc în Franța arii sau fragmente de arii denumite
proverbe muzicale sau arii proverbiale (cum ar fi una oe se cînta la
sfîrșitul unor ceremonii nupțiale sau serate — AUez-coux-c». gens de
la nacc), iar pe la 1654 se dansa la curtea franceză le ballet des
proverbe* compus de un Benscrade. Explicația acestei cariere
dramatice neașteptate a proverbului stă în substanța lui morală, în
aceea că se pretează la improvizație, în iluzia eternității unor forme
sociale și a detașării pe care, citit rău., o poate da. Pe urmă, lucrurile
pot fi puse în legătură cu moralitățile medievale, alt gen de
reprezentații în care proverbul putea intra printre replici. De altfel, in
evul mediu o bună parte din învățătura morala (și nu numai aceasta)
era condensată în forme -ce crescuseră din proverb, ca maxima,
sentința etc. Dovadă scrierile unui Scaliger (cu faimoasa lui Poetică),
Adagiile iui Erasrnus, L'image du monde a lui Cautier de Metz și. în
prelungire, învăță tarile primite de Pantagruel, di.sci.irsirri.le lui
Sancho Panclu, unde dăm, ca și la Creangă, peste adevărate avalanșe
parimistiee. Mai tîrziu moraliștii (La Bruyere, Cardinalul de Retz. La
Rocbefoucauld, Pascal, Cliamfort și

XXII
Rivaroi, Jouburt și alții) vor trece toarte aproape de gen af. literaturii
populare^ conscmnirahr-i ici, colo, virtuțile ori transcriindu-i direct cîte
o floare, cum face In ak> Caractere un La Bruyere, pe care e posibil ca
ftrml rrdzanf* trop, lordache Golescu, să-l fi citit. Incit avea dreptate G.
Călmescu să observe într-un rînd că „paremiologia. fi basmele au
valoarea clasicilor, un moralist poate medita cu mult folos asupra lor*.
Uneori proverbul a fost exploatat tru virtuțile sale comice și cine ar
parcurge pe Mob&re^ de pildă, pentru astfel de chestiuni, ar surprinde
îndată cadența parimistica a unor replici comice („Cea mai mare
vncrare ta care poate ajunge. o comedie e aceea de a produce
proverbe:', zicea Fontenelle). Alteori, luarea ad litteram a înțelesului
SPȘ*» proverb poate da naștere unor neașteptate efecte comice,
spumosul Gcorges Feydeau pusese (procedînd întocmai ea bi Păcală al
nostru ori ca în Till Euknspîcgcl) in comedia sa Chat en poche, un
personaj, Lanoix de Vaux, să învirtâ de șapte ori limba în gură înainte
de a scoate un ejvînt în fețz Jultei, logodnica sa virtuala, conform
proverbului Jmțcbtptvi rnvtrtește de șapte ori limba în gură niuînle de
a vorbC. Li- vm Rebrcanu nu procedează altfel îh schița umoristică
C®- ceritoiul, cînd îi pune în gură personajului de acolo. aflat într-o
încurcătură comică fără ieșire, proverbul
e mama norocului", iar „Creangă relevase în vorbirea poporului și
tezaurul lui de ziceri tipice o bogată vină a tfza&- rului' (Tudor Vianu),
Pușkin spunea că. datorita frumuseți și concentrării versurilor din Prea
multă minte strică a Isi Gribocdov, „jumătate din ele trebuie să devină
previziune pe care avea s-o confirme Belinski, scriind ci „versurile lui
Griboed&o au devenit proverbe și zicărcri s-au răspîndii... în toate
colturile -painmtulai nrsvse~r cee*. ce, cu precauțiunile necesare
(Griboedov a folosit la rindix-i multe, proverbe în piesa), poate sluji și
ca argument periau originea cultă a unor parimii. Eininescu maniiesia
xra bit interes pentru proverbe, culegindu-le și folu&MKta-le ia
vorbirea curentă (regretîndu-și debutul timpuriu ar n sis

XXIII
trc un prieten : „Fstc o vorbă din bâlrim .* <-L.ura sa aibă ireț lacăte:
in inimă, în git și a treia pe buze»... că dacă ai scăpat o dată vorba din
gură, n-o mai prinzi nici cu carul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul ) ; Ic
socotea „(idei arate nestemate ale gindirii poporului", și era convins că
locuțiunile» proverbele și zicătorile caracterizează o limbă bine
închegată, veche și aptă de orice expresie, cum c a noastră. întilnin- du-
sc în acest punct și cu folcloristul G. Dom. Teodorescu : ,.Țăranul, zicea
acela, e-n stare să ne dea și materialul unei literaturi cultivate, deoarece
și-a păstrat așa de bine limba", adăugind că „mulți dintre noi încep să
vadă că izvorul curatei vorbiri, cu legile și mlădierile ei. nu c dccit
poezia, zică- toarea, basmul, rostirea firească a țăranului, a
muncitorului, a tot ceea ce se numește popor". în Pscudokincghetikos al
lui Odobescu (apreciată de Eminescu pentru ..limba curată'* cu cuvinte
„din limba poporului") dăm, ca și în Rabelais, peste pagini în care citatul
umanistic, clasic, este aproape înecat sub cel popular, foarte abundent în
proverbe, ceea ce avea să învedereze și I. A. Zanne în culegerea sa. îna-
intea lor, Asadii prevenea a fi scris Dokia și Traian, dupre zicerile
populare a românilor, iar Slamali anunța că în Dragoș și Fabula
fabulelor (compusă în notă burlescă și cu vii amintiri din epopeia lui
Ariosto) a vrut să arate „din ce istorii, zicători și tradiții vechi populare
ale provințiilor române s-au culesu", ceea ce stă foarte aproape de
panneseul „de la lume adunate și la lume iarăși date*'. Și mai înainte de
ei „Antim, această lumina a bisericii române", cum il numea I. A.
Zanne, Varlaam, Ureche, Ncculcc, Costiucștii și Can- temir și mulți alții,
rămași în umbra cărților ori numai a vremii, urcă tradiția literară a
proverbului pînă la întîilo zvâcniri ale scrisului în limba noastră, timp în
care s-a îngemănat necontenit, dacă nu s-a confundat dc fapt, cu cel
rămas slobod în gura poporului și prin care urcă pînă în zorii întîiclor
călcaturi sigure și singure ale limbii românești, cînd se vor fi început a
întoarce în rostul ei mulțimea înțe- lepciunilor lumii, împrospătate ades
cu forme de o vigoare

XXIV
nouă, încălzite de sîngele proaspăt al unui popor ce se ridica tînăr lingă
leagănul unor civilizații mărețe și pe vatra unor legendare răsuciri și
înfruntări de oameni. Din Joc m loc pînza deasă a acestora va fi fost
vîrstată cu o învățătură nouă, care cu vremea s-a șters în masa celorlalte,
făcindu-se una cu ele și răzbătînd mai departe spre alte zări. Azi, ncmai-
putîndu-le alege, le socotim, deopotrivă, pe toate cîtc le au- zini aici ale
noastre și ale tuturor, cum le-au mai crezut și alții. Bolliac, de pilda,
gîndca la fel, cînd scria că „proverbele sint filozofia națiilor; experiența
colectivă a generațiilor". După cl, Hasdcu avea să le acorde o mare
atenție, Filimon, Slavici, Coșbuc, Hogaș și mai ales Sadoveanu le vor
ține în deosebită cinste ; un personaj din Vn om intre oameni „iubea
zicalele și proverbele românești din care făcuse o imensă culegere",
Caragialc, Blaga, Călinescu le vor cita ori parafraza din cînd în cînd
(replica „Zoe, fii bărbată" din Scrisoarea pierdută pare ruptă din
proverbul „Muierea bărbate, avuția casei" ; versul eminescian „Minte
scurtă, poale lungi" arc corespondențe în „Muierea, poale lungi și minte
scurtă", „Ca muierea cu poale lungi și cu minte scurtă" etc.), Maiorcscu
avea să-și puncteze ironiile din criticile sale, de asemenea, cu astfel de
parafraze, îneît c aproape imposibil a găsi marc scriitor, român sau străin,
în pagina căruia să nu fi intrat vreo parimie. Pentru că acestea constituie,
pentru a-1 cita din nou pe Eminescu, „acele tipare neschimbate, care se
formează in curs de mii de ani și dau fiecărei limbi fisionomia ei
proprie", reflectă „mulțimi de finețe psihologice care dau abia viață
sunetelor moarte din cuvinte". Apoi „o adevărată literatură trainică,
care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate
întemeia decit pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile,
obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui". Iar acestei sfere i se înscrie, fără
îndoială, și proverbul și zicătoarea.
Fiind o expresie a omului și o imagine a lui și a lumii în marca ei
diversitate și evoluție contradictorie, e firesc ca parimia să cunoască, la
rîndul ci, o mare diversitate, con-

XXV
trastanta, contradictorie și uneori antinomică. Apoi, mai fie-, j care
proverb, cu toata lapidaritalea expresiei și cu tot aerul |
său absolut, are un munăr apreciabil de semnificații, se |
aplică la un șir de-a dreptul nesfîrșit de situații concrete, § tinzînd,
împreună cu variantele ce le produce, a surprinde i parcă lumea în
totalitatea existenței și mișcărilor sale, îndeosebi infinitele nuanțe pe care le
capătă accqsta în planul conștiinței și al moralei, ea reflex al nenumăratelor
ipostaze în care se poate afla omul în relațiile lui cu semenii, cu natura, în
raport cu idealurile și imaginile ce și le făurește despre sine. De aci enorma
bogăție și diversitate a proverbelor lumii (pe care le știu uneori și păsările,
ca în „Banii stângătorului / Pe mina risipitorului; / C-a.șa zice o păsărică:
/ Cine stânge :: nu numinca'). E închisă ai zice, în formula lor succintă, o
|
tentație eroică a omului de a surprinde absolutul și de a-1 ;
concretiza în forme cel puțin memorabile și durabile, dacă nu definitive.
Ele sînt, pe de altă parte, o expresie — uneori strălucită — a forței artistice
nestăvilite a popoarelor, a simțului pentru nuanță, o formulare ce se vrea
absolută a relativității existenței, în unitatea ci necontenit contradicto- §
rie. Sondarea universului și a legilor lui prin concret, ascen- ;
siunca către tip, setea de esențial saturat prin particular, le dă acestora o
deosebită pregnanță. Căutarea armoniei, prin echilibrul între concret și
abstract, declanșarea emoției priu palpabilul imaginii și prin generalitatea
ei simultană, imper- j sonalizarea observațiilor, are efecte dintre cele mai
neașteptate. lată cîteva exemple trase din domeniul gastronomiei î
„A/ăntneă brinzu cu -mămăliga goală", „Ii mai trebuie și-o cap aținu de
curcchi (în mînă)“, „Fră mintă făina cu picerele / ș Și lutul cu rninile",
„Lacomii sînt de unde n-are mărul coajă și cireașă sîmbure". ,Jși mărâncă
de sub el", „La mîncare leu și la lucru bou“, „Veniți înțelepților să mîncați
la masa nebunilor , „Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă", „Nu-i |
apucă soarele sfărimiuira de pe masă", „Linge mierea de pe degete, dar să
nu le rozi*, „Tot doua oale-mi fierb : una ■; seaca și alta goala*, „Oala
nu se umple cu vorbe", „Dintr-o

XXVI
ridiche patru feluri de mîncări se face rasă și nerasă, cute și felii",
„Trebuie să manînci un car de sare cu cineva ca să-l poți cunoaște",
„Sătul ca șoarecele în biserică", „în dorul scrobului lingi coada tigăii",
„Am avui noroc cu terciul că mîncam mămăliga goală", „A mîncat turta
dar a rămas cîrpătorul", „A prăji urzicile cu zama mămaligei", „S-a suit
zara deasupra slăninii" etc. Din aceste fapte și constatări aparent
neînsemnate țîșncsc vii și- evidente raporturi sociale, aspecte
caracterologice, date asupra unor stări de spirit ce relevă o nuanțată
înțelegere a vieții, a contradicțiilor și inechităților ei. De reținut accentul lor
critic, uneori negativ', latura afirmativă fiind de multe ori inclusă, încifrată,
ceea ce nu le atenuează nota lor profund optimista. în fond, ce ideal înalt
despre adevăr trebuie să fi avut cel ce a exclamat cîndva cu năduf că
„Toate sînt soră cu minciuna I" Fiind o enciclopedie sui-generis a vieții
poporului, a gîndirii, simțirii și artei lui, ele sînt supuse unui necontenit
proces de transformare, ramifieîndu-se, rupîndu-sc, despărțindu-sc ori
sinteti- zînd din nou, pentru a surprinde tainele vieții, noile ei stadii,
ascensiunea înțelegerii umane. E exprimată în ele oroarea de imprecis,
indefinit (luat în derîdere, simulat, cînd nu-i alt cliip, ca în : „Este al lui
Călcîi / De peste Jii, / Radu-l cheamă pe tată-său“), tendința spre claritate
și simetrie în expresie („Necazurile sînt pentru oameni și oamenii pentru
necazuri"), spre metafora relevantă și memorabilă. E limpede că există
proverbe bune și proverbe rele, unele ajunse la forme, am zice cristaline
(„Apa trece, pietrele rămîn" etc.), incapabile a mai produce variante, altele
își schimbă termenii, raporturile, tinzînd spre aceeași formulare definitivă.
Uneori labilitatea termenilor nu-i dccît efectul unei pofte de Joc subtil, o
provocare a inteligenței și o remarcabilă pornire către șaradă, dar totdeauna
scontîndu-se pe sublinierea, uneori violentă, a cîte unui înțeles. Altfel
proverbe ca : „E fecior de carte, știe popă", „Fugiți călcîie, că vă calc",
„S-a rupt drumul în mijlocul carului", „Să-i sară iapa cui a văzut ochii" n-
ăr avea nici un sens. Caricatura, satira neîndu-

XXVII
 râtourc („Sini logofăt să le învăț / CM cuțitu să scrii pe băț", „Logofăt cu
condeiu dc uîzica / Cînd se supăra îl mănîncă ironia ascuțită, mergînd către
sarcasm, dau unor proverbe un deosebit relief : ..Xu striga că deștept i
muștele", „Orbul î.și caută acul în aria cu paiele și surdul îl povățuiește
unde sună". ..S-a îmbătat căciula mea i Și capul de-abia, dc-abia".
Biciuirea unor viții c făcuta în niște tonuri ce amintesc de Brvughcl (cure a
și transpus grotesc, ca și Goya, înlr-o pictura pe lemn vreo 90 de
proverbe) : „Belește boul piuă a nu-l tăianf ..Scumpul în vis cînd cheltuiește
/ Toată ziua se tînguiește", pentru că ..Scumpul nici ce are n-are“ și
„Scumpul nu e stăpîn pe banii lui. ci banii îl stăpînesc pe el" (ceea ce poale
duce la Avarul lui Moliere și la Hagi Tudose a lui Delavrancea), de unde
nuanța imprecativă : „Să vrei să dai și să n-ai ce da", pentru că „Omul face
banii, nu banii pe oma.
Unele sînt construite ca niște mici scenete, vioaie și concentrate.
cum e aceasta, evocmd în cîteva mișcări o întreagă atmosferă : —
Scoală Leană, mină vaci / / — Xu ți-am spus bade să taci?! — Scoală
Leanâ, mină porci! — ! Xu fi-am spus bade, nu poci ? f — Scoală
Leană, hai la iîrg! 1 — Doamne, bale-l de bolind, / Xu m-așteaplă
pîn'mă-ncing". Altele sublimează mișcări și gesturi, de o ritmicitate și
un Laz remarcabil : „Scriu la tine / Vai de mine! / Cînd îi vedea slova
mea i Să fugi încotro-i putea' 4. Gustul pentru formula paradoxală,
pentru contradicția relevantă ia uneori întruchipări memorabile: „O
traistă plină e mai ușor a o purta dceît una goală", „Ofelul de dur e
mai dulce dccit mierea cumpăra Ui
Ipocritului i se spune că „Piuă acum ai fost casap cailor, iar acum
te făcuși doctor să-i vindeci", alrăgîndu-sc atenția că „omul e dator
cînd nu e dator nimic", bălrînului obraznic că e „cu gîsra-n barbă ,
leneșului că „mai mult aleargă" și scumpului că „mai mult păgubește0,
imprudentului că : „Fo- restrde au ochi, iar gardul și pereții urci hi",
credulului : „Xu te închina pină a nu ști cine-i s/?n/ur, lăudărosului ca-i
: „Voi-

XXVIII
 riic la (lanț / Și lu război în șanț", slugarnicului ca : „Cine e deprins să
oi bă stă pin, moare slugă . prostului : „Crede pe oricine mai prost
decît dinsul**, și de aceea : „Pune struje mița la lupte1 și așa mai
departe.
Multe proverbe par simple truisme : „Sacul spart nu se umple**, „Cu
un vas găurit apă nu vei scoale**, cu toate acestea emoționează, stîrnesc
spiritul și dau impuls fanteziei, prinlr-o anume intonație, printr-o apăsare
pe realități la în- dcmîna oricui, pulîndu-li-sc aplica. într-o măsură, ceea ce
spunea G. Călincscu în Principii de estetică în legătură cu poezia
gnomică : „Definiția cînd e solemnă e izvorul cel mai adine de poezie. Ea
nu atinge activitatea teoretică, intelectuală, de vreme ce sentințele sini prin
definiție banale, rcprezenlînd judecăți de mult analitice. Omul și-a
condensat totdeauna experiența în sentințe, iar aceste sentințe, cînd sînt
foarte generale, au mișcarea unor versete de ritual, a unor oracole.
Sufletul nostru e uimit de străvechimea și gravitatea lor. Dar în gnomism
nu raportul în sine e liric ci dicțiunea lentă, sacerdotală și ceremoniale.
Cine este în stare să intre in acest rit se află pe un teren bogat în lirism".
Altfel, a spune că „Două și cu două fac patru* nu înseamnă, în afara
matematicii, nimic și cu toate acestea simpla rostire a pildei uimește.
Efectul reiese de multe ori din context, din situația la care sînt aplicate
astfel de banalități, ori, prin contrast, din acrul lor de viziuni totalitare și
definitive. Pentru că, rcluînd o observație a lui I. C. Chițimia din studiul
amintit, nimeni nu spune proverbe așa ciun se spun poeziile, de pildă, adică
în afara oricărui context, ele sînt rostite totdeauna într-o împrejurare pentru
a ilustra și întări o idee, o concluzie, pentru a reliefa o învățătură ctc. Astfel
expresivitatea în sine a parimiilor (de cele mai multe ori metaforică)
sporește prin valențele ce le scoate în relief contextului în care sînt
infuzate, totul depinzînd de unghiul de vedere din care le spunem, le
receptăm, ori le analizăm, formulări ce înspăimîntă prin stereotipie pot
deveni, cînd nu sînt judecate în sine, tulburătoare prin adinei mea ce o

XXIX
sugerează: „Xaștcrea omului e pentru alții; moartea e a luF, „Xunuii un
pic nu-i bine fi iarihi rău", „Oricit ar păți omuL nu se lovește una cu aha",
Incit mult bătuta mo nedă a numai înțelepciunii poporului pe care ar
conserv^ proverbele, considerată- în sine, nu duce prea departe. La urma
urmei nu-i nici o surpriză, dacă le luăm talc-quale, în constatări banale de
tipul „Sacul din care tot ici și nu mai pui se golește" ; aici tonul,
generalitatea, infinitatea de cazuri la care trimit astfel de propoziții
formulate- elementar atrage atenția și emoționează. Același lucru in
privința termenilor de referință care pot fi nenumărat! dar al căror înțeles
propriu e uneori total aservit ideii de transmis și aflăm astfel că „Adccărul
umblă cu capul spart", „Cinstea umblă cu capul spart", „Dreptatea umblă
cu capul spart", ceea ce-i cum nu se poate. mai șablonard exprimat.
Expresii ale bunului simț popular, ale unui neiertător spirit justițiar,
proverbele releva în ansamblu un antidogmatism elevat, o fugă de
prejudecăți și de fixitate, o finețe dialectică surprinzătoare. în ele
pulsează o mare delicatețe, o grijă de a nu-i indica omului decît prin
pilde și metafore unele metehne, punctîndu-i-le cu un umor reținut și
cu o jovialitate dintre cek* mai purificate de trivial Cînd e vorba de
păcate venale însă, de nedreptăți flagrante, de apucături, ori de reaua
întocmire socială, atunci revărsarea ironiei, a satirei și sarcasmului nu
cunoaște margini. Deasupra tuturor țîșnește însă, impetuoasă, nota
optimistă, încrezătoare m virtuțile omului, negmd relele și izvorul
'lor: „Astăzi ploaie, miine grindină", dar și „Astăzi ploaie, / Miine
ninsoare / Șt poi- miine soare1*. în fond, emoția proverbelor,
frumusețea lor stă într-o mare sinceritate, în punerea m lumină a
binelui și a răului, propunîndu-i deschis omului o cale din care nu sînt
excluse suferințele, nedreptățile, jignirile, accidentele- etc., dar h
capătul căreia răsare cu necesitate soarele, pentru că numai „Orbul
cirul dă de perete socotește că s-a terminat lumea". Dialogate („ —
De ce are omit patru păreți ? /J — Ca xă odihnească un drumeț"),
interogative („De ce nu-ți este

XXX
 năravul cum îți este vorba încliizînd viziuni liliputane („De cînd
munții ca mușuroaiele i Și copacii ca iarba"), manevrând amintiri
istorice (,^De cînd muscalii cu coadă", „Turcul tc bate, turcul te
judecă", „Dreptatea s-a dus de cînd cu turcii"), ilustrînd cumplite rele
sociale („Țăranul paște vaca și arendașul o -mulge", „Boii ară și caii
mănîncă", „Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinții „Legea-i după cum
o fac domnii"), ori slrigînd revolta unor oameni -striviți de nevoi („De
boier, boier să fii, / Dar de frică 'tot să Știi", „Răsare soarele și dacă
nu -cîntă cocoșul") — în „cugetarea ascuțită și puțintel sceptică pe
care o găsim în proverbe" în „expresia colorată și plastică" în
„alternanța de zîmbet și tristeță" stă „tot sufletul poporului, variat ca
o primăvară de la noi", observa pătrunzător Sadoveanu, al cărui scris
e plin de „dulceața metaforelor străvechi".
.Nefiind, cum preciza Gogol, „o părere sau o presupunere anticipată
asupra unui lucru sau a unei îniîmplări, ci un bilanț, gata făcut al tuturor
acestora, o urmă a întâmplărilor din trecut", proverbele gîlgîie de referiri
directe, de sugestii și observații asupra celor mai diferite aspecte ale
existenței. Ireversibilitatea, curgerea necontenită a timpului și evoluția
necesară a societății („Nimeni n-a- proptit vremea-n loc", „O mic de ani ca
ziua de ieri", adică nicicând, ceea ce aduce aminte de Fugit irrcparabile
tempus, „Omul își schimbă mintea ca o haină-n toate zilele"), scurtimea
bucuriei în raport cu consecințele ei uneori apăsătoare („Hopa, țupa, / Cit
ține nunta; / Chiu, vai, / Patruzeci de ai!"), sugestia indirectă a
transhumanței, a mutării oierilor la șes („Moșiile / Mărită urgiile / Și oile /
Însoară nevoile") și a strivirii sentimentelor curate sub prăvălirea
împovărătoare a averii,, demagogia („Du-i cu cinstea l Să piară rușinea"),
măsurarea empirică a \Tcmii („CU ți-ai lega nojițele", .tfiît ai seu păr a din
amnar"), a vitezei („A merge ca vîntul și ca gîndul"), încercarea de a >fixa
unele repere meteorologice („Cînd soarele la sfințit se uită îndărăt, vremea
va fi bună", răsturnat de „Se uită soarele îndărăt, se strică vremea"),
elogiul muncii („Plugul se

XXXI
 ruginește dacă nu lucrezi cu d"), ironizarea prăvăliașului nepriceput
și sărac („Prăvălie cu chirie i sSi marfă pe datorie'4, „Trei lulele, i Trei
dughene, / Capul plin de secolele", „S-a făcut negustor cu trei cupă fini
de usturoi"), a meseriașilor îngîmfați („Xu poate fi nălbitorul / tovarăș
cu vopsitorul"), a lipsei de tact în ceremonialul culinar („Dacă aduci
iutii terciul, / Pe urmă aduci de surdă, / Oaspetelui ouă .și urda'),
consemnarea unor superstiții agreabile („In ziua dc Arminden să bei vin
roș că sc înnoiește sângele"), avizarea călătorilor („lamă să te ferești ;
pe apă să nu călătorești / dacă vrei să mai trăiești"), groaza cumplită
față de cercul de foc al sărăciei, care „nu-ți iese din casă nici pină te îm-
braci", căutarea unei soluții pentru a ieși din impas și a ajunge la o
existență socială cit mai echitabilă, pentru că „Din același aluat sînt
făcu fi toți oamenii" și „Soarele ne încălzește pe toți", condamnarea
nedreptăților de orice fel — întăresc ideea generalității și concreteței lor,
subliniază constatarea Iui Ion Codru Drăgușanu, care credea, ca și
Barițiu și alții, că „filozofia poporului stă în proverbele sale pttrure bine
nemerite și cuprinzătoare dc adevăr nedispu* taver" (indiscutabil). Se
poate replica, în parte, că în pro- - verbe e vorba mai curînd dc o intensă
experiență a vieții decât dc o filozofie, pe care am putea cei mult
aposteriori s-o tragem în concepte și principii, însă atita observație con-
densată e drept sa dea impresia unei filozofii, despre care se poate vorbi
totuși (mai greu am putea releva pilonii unui sistem filozofic, care
presupune o reducere tipică la esențial, o formulare discursivă a
principiilor ele ). De aci con- creșlerea aspectelor utili turiste, morale,
practice ale proverbelor cu cele vizînd și interesind domenii ca filozofia,
estetica, arta, lingvistica și filologia, civilizația și cultura ele. E vorba de
aceeași plurivalentă aproape imposibil de suqjrins, dacă nu de stors
integral.
biapează la lectura proverbelor caracterul lor polemic (cîțc- odată
cu izbitoare nuanțări pamfletare și caricaturale), mai rar pătimaș,
realizat printr-un soi de mimare a compasiunii, de

XXXII
 autoatribuire uneori a laturii negative ce o subliniază, prin falsa
trecere a lucrurilor la persoana întîia, de lipul: „Apara-mă de găini că
de cîni nu mă tem“ prin impersonalizare, iarăși mimată : („La
măgărița bătrînă, frîu poleit'*, „La baliga moale, puțină apă
trebuie"), ori prin îndemnuri năstrușnice precum : „Fii român verde și
rupe mîfa-n două". Alteori constatăm teriinle îndemnuri la rezistentă
pasivă („Cu tăcerea ii rupi pielea*'), la statornicie și răbdare pentru
că : „Nu-i tare care dă, ci care ține", ori, dimpotrivă, consemnarea
eufemistică a unor patimi devorante, ca în unul în care moartea
așteptată a cuiva e notată prin : „De s-ar scula socrul / Să-i apuc
locul". în general însă proverbul c un elogiu al echilibrului și echității,
al cumpătării în fata tuturor aspectelor existentei, al măsurii și
demnității, pentru exprimarea, argumentarea, consolidarea și
menținerea cărora experiența milenară a popoarelor a pus la
contribuție toate mijloacele. Iar cînd n-a mai fost încotro, acest mult
căutat echilibru a fost minat, cxprimîndu-se astfel nu atît resemnarea
cît dorința de a se păstra inalienată o cît de infima demnitate : „M-am
învățat cu traiul rău și trăiesc bine", „Și u ritul șade unora frumos"
ele.
Oglindind, așadar, viata — îndeosebi cea țărănească — în toată
complexitatea formelor ci, comportîndu-se ca specii folclorice anonime,
colective, cu o foarte largă circulație, evoluînd și dînd mereu variante
(„Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale", „Cine poate oase
roade, cine nu — piere de foame"), vehiculînd o multiplicitate de sensuri și
înțelesuri, izvorîte totdeauna din concretul existenței, indi- cînd evoluția
contradictorie a mentalității populare, avînd o certă funcție educativă,
proverbele și zicătorile se înfățișează nu o dată ca realități artistice
exemplare. în culegerile lui Anton Pann, în cea a lui lordache Golcscu, a lui
I. C. Hin- țescu, Filip Lazăr și, în primul rînd, în cea în zece volume a lui
luliu A. Zanne, căreia culegătorii ulteriori — cum se poale vedea indirect și
din cartea de față — i-au adăugat relativ puține texte noi (ca să ne referim
numai la terenul românesc al parimiilor) dăm de cele mai multe ori peste

3 — Proverbe românești XXXIII

expresii paremiologice memorabile. E limpede că daca zică-
tenie se realizează mai ales pe baze figurate, proverbele nu !
presupun totdeauna acest procedeu. Acestea pot izvorî din
constatări directe („Nu te amesteca nepoftit m vorba altora'), ■;
nu o data insă exagerate piuă la o limită la care întrezărim :
neapărat o intenție artistică : „Beția o vindeca numai sapa i
și lopata", „Musca trece peste flori și se pune peste alte.
celca", „Răbdarea are și ca marginile ei" ele. în majoritatea •
cazurilor insa baza expresivă a proverbului o constituie o1
metaforă (.Afinczanfl e scurtă de picioare". „Lupu-și schimbă"
părul dar năravul ba", „lepuroaica fată! și iepurele de inimă ’■
se văietă", „La batrinețe s-a călugărit motanul", „kliluiește l
clinii pina ieși din sat") care lasă cîmp liber atît jocului j
subtil al înțelesurilor cit și intențiilor artistice. Comparația, ;
alegoria. epitetul „sintactica populară" (Coșbuc) ele., tot arse- .*
naiul' exprimării artistice este pus să releve expresiv feluritele ;
înțelesuri ale parîmiilor. Un mare rol arc ritmul, care prin J
lui prezență dă, pîna și expresiilor celor mai
simpla
un aer cc le scoate de sub zodia limbajului uzual plate, .
Intonația, accentul au astfd o deosebită însemnătate,strict. tocmai
in marcarea sensului pe care vrem să-i reliefăm, stîmind i
fantezia și intuiția în direcția captării Iui. Se poate vorbi nu
numai de un subiect și un predicat logic al proverbelor. d ’
de un anume paralelism cu intenții expresive al acestor
membre, marcate de o anume cezură pe care oricine le i
rostește o simte, după cum putem desprinde o anume h
linearitate a zicăterUar, o simetrie implicită a acestora, în |
raport cu cea a proverbelor. în orice caz, pentru a folosi ;
im cuvînt a lui Bemy de Courmont, o intenție ritmica, |
o mare mobilitate a accentelor, nu li se poate contesta. Sau, a
cum amintea, vorbind de izvoarele poeziei, Nicoiae larga. I
pentru a o avea pe aceasta .Jrcbuie descoperite întii rit mu- |
rile. Fiindcă lucrul esențial slut ele și, o dală create, se gă- i?
sesc și cuvintele . Ritmul este „esențial și pentru alt motiv : ?
fiindcă de la el trebuie să se plece. Cercefînd nevoile csen- :!
fiole ale poșiortdai, răpede ni dam sama de necesitatea dc a
s

XXXIV
guși ritmul potrivit cu aceste cerințe ele ordin practic Circulînd însă
grație capacității noastre mnemotehnice, mai ales proverbele manifesta,
cum s-a mai observat, o intensa aderență la expresia rimată și dacă ne
uităm peste înregistra» rile aceluiași proverb făcute în timp (minus, în
parte, cazul lui Anton Pann, care, pentru a le rima, a pus cîteodată
proverbele la o cheie superficială, ușurîndu-Ie de sensuri,' vezi : „A
cerut traista sa golească desagii" devenită la Pann : „Cată traistă să
găsească, / Vrind desagii să-și golească 1' etc.), vom observa în foarte
multe cazuri acest crescendo. Și zică- torile sînt uneori contopite pentru
a se realiza distihul rimat, transferîndu-sc, complinindu-se atunci
mtrucîtva și sensurile („A-și împărți părul cu furca, / mațele cu druga"
vine din „A-și împărți părul cu furca 1 șr „A-și împărți mațele cu
druga"). Alteori forma cuvântului' e ușor schimbată pentru a realiza
rima ca în : „Ochenat / și sprmcenat“. Rima e apoi un element în plus
care le distinge, le diferențiază de masa vocabularului curent în care
circulă, dar cu care nu se confundă. Ritmul și rima nu-i în cazul
proverbelor și zicătorilor numai un joc expresiv sau o necesitate
mnemotehnică, ci ]e sporește acestora autoritatea, le marchează mai
bine înțelesul. Cum a observat într-un rînd Torgti Iordan, „citarea unui
proverb însemnează recunoașterea adevărului conținut trt el și totodată
confirmarea acestui adevăr prrntr-un fapt nou, descoperit de vorbitor,
care își manifestă astfel solidaritatea cu cei ce au făcut aceeași
experiență de-a lungul veacurilor". Or, formele prozodice sînt
subordonate tocmai acestor necesități în cazul parimiilor. Fiind, ca
forme de limbaj un mod curent de exprimare, conferind o mare
plasticitate limbii vorbite, ajutînd la sublinierea concisă a unor
constatări, proverbele și zicătorrle duc adesea la un extraordinar polise-
mantism, ia reliefarea nenumăratelor potențe expresive ale limbii căreia
îț valorifică posibilitățile artistice, îi nuanțează formele gramaticale,, i Ie
mlădiază făcînd-o aptă a surprinde cele mai felurite aspecte ale lumii.
Transferuri de sensuri, împerecheri nebănuite, sublinierea unor note
comune unor

3* XXXV
lucruri și fapte îndepărtate, determină în masa vocabularului •’ mișcări și
nuanțe deosebite. Proverbele și zicatorilc se corn- { portă astfel ca
adevărate nuclee expresive ce atrag în jurul | lor structurări și remanieri
neașteptate, încărcînd cuvintele < cu sarcini expresive noi. De asemenea,
pentru istoria limbilor constituie un material dintre cele mai însemnate,
în sensul conservării de cuvinte și forme flexionare, de expresii și
sintagme învechite, de sensuri pe care limba comună nu le mai păstrează.
Pe urma, în menținerea unității unei limbi formele paremiologice, prin
„valurile lor de propagare**, cum numește Mencndez Pidal procesul de
răspîndirc a folclorului, au consecințe serioase și asupra „valurilor
lingvistice". putîn- du-se vorbi chiar de un paralelism al acestora, de o
simulta- : neizare a lor. Iar parimiile-, ca forme expresive constituite, sînt
: punctele cele mai consistente ale acestor valuri. De altfel, stabilitatea
unei limbi, vechimea și originalitatea ei stă in : bună măsură în mulțimea
formelor parimistice pe care le 1 are. le poate primi în chip nestingherit,
anexîndu-le direct ( structurii ei profunde. O explicație ar fi că
majoritatea cu- | vintelor intrate în corpul flexionar și expresiv al
parimiilor | alcătuiesc fondul principal al limbilor, averea, sursa și origi- i
nulitatea lor statornică. Un proverb adoptat din altă limbă I în termeni
neologici c greu de presupus că va dura, pe cînd g transpus în material
provenind din fondul principal, acesta | se fixează fără dificultăți.
Mimează astfel și reflectă indirect | procesul de șlefuire pe care l-a suferit
în limba în care a | circulat mai intens, ceea ce ii dă un parfum expresiv
similar i cu al pietrelor îndelung lustruite de vremuri, îi spoicștc |
autoritatea prin experiența pe care pare a o avea astfel în- | cifrată și pe
care termenii neologici n-o prea pot sugera. Iar | cînd aceștia din urmă
pătrund totuși cumva în pariinii. aerai I lor expresiv se schimbă, căpătând
altă profunzime. Un pro- I verb ca „Finea mîniei c începutul căinței", de
pildă, pentru ?- evidentul „Sfirșitul mîniei e începutul căinței* arc un
gust f de contrafăcut pe care nu-1 putem tolera și dacă conștiin- ! ciosul
Zanne nu l-ar fi scos cine știe de pe unde nici n-am #

XXXVI
ști astăzi că au existat în limba română asemenea formulări pentru un
proverb străvechi. Evident, nici formele arhaizante nu rezistă, și mare
parte dintre proverbele presărate în opeia unor cronicari (e paradoxal,
tocmai cazul celor mai învățati și a scrierilor românești ale lui Dinii trie
Cantemir îndeosebi) nu se mai aud astăzi, iar noi Ic gustăm uneori ca pe
niște curiozități și capricii alo celor ce le-au consemnat, cu credința că
altfel vor fi fost scrise în graiul poporului. Transcrierea s-a făcut uneori
de o ureche neobișnuită cu muzica sunetelor simple. Dovada alte
proverbe din Ureche, Neculce, unii cronicari munteni mai receptivi la
graiul cotidian atunci. Șlefuite așadar, îndelung prin circulație,
proverbele cele mai realizate au ajuns ca niște cristale perfecte ce reflectă
în fațetele lor nenumăratele înțelesuri și aspecte ale lumii, ilu- minîndu-le
la rîndul lor. Iar cînd contextul c nepotrivit, limpezimea începe să se
tulbure și jocul umbrelor și luminilor nu-1 mai ating. Această
multipolaritate ee-1 caracterizează îl face prin ea însăși aproape
inclasificabil. De aceea, orice încercare în acest sens se dovedește pînă la
urmă arbitrară, o orînduirc perfectă presupunând, ca în tabelul
elementelor, o rigoare ce nu permite abaterile, o turnare a tuturor sensu-
rilor înlr-un singur recipient, ceea ce pentru patimii.- e o iluzie, întrucît
cea mai simplă dintre ele concentrează o enormitate de date particulare,
pe caro, paradoxal vorbind, Ic și universalizează în același timp. Iar asta
sparge limitele tuturor clasificărilor, oricît de generoase ar fi ele. Prin
aceasta ele se afiliază zonei poeziei și devin inefabile ca și ea. Sugestia
poetică, infinitatea nuanțelor și interpretărilor dau proverbelor simple ca
„Apa trece pietrele ramîn“ (considerat de Hasdcu integral românesc) o
prelungire și o vibrație indiferentă oricărei ordini formale prin care am
încerca să le grupăm. Se pot însă folosi, cu conștiința unei stricte
relativități, și cîteva criterii tematice utile, dar acestea pot constitui cel
mult repere strict didactice, introductive. Poezia, cîtă e în proverbe, e
dincolo de ele și numai auzindu-le intr-un bun context o realizăm.
Creangă a intuit'ca nimeni

XXXVII
altul la noi acest fapt. ilustrindu-l wiagistral. Încît citindu-Ie, ordunate
indiferent cum. în cărți ce le adună, să încercăm a reface prin elementele.
ce ni le oferă. împrejurările de viață în care acestea s-ar integra firesc. De
reținut că tocmai intensa lor generalitate ne permite acest lucru. Și .astfel,
intr-un chip sau altul, aerul frust al vieții tresare în ele. elibcnndu-se și
umplîndu-ne sufletul. Un proverb în preajma căruia viața nu adie e mort
și clasificările îl .pot fixa cu iesmemnea cu caro fixăm planta uscată în
ierbar.
Privite în totalitate, proverbele și zicnlorile constituie •©
extraordinară imagine a vieții poporului, a atitudinilor lui
fundamentale, a raporturilor lui cu lumea și viața, și cu prudența la care
obliga marea lor generali Lite, putem deduce din ele un tablou de nn
cromatism fin patinat al existenței umane în multiplele ei înfățișări.
Pentru că. impersonal ca forma, substanța proverbului este un reflex
puternic al personalității omului, al destinului acestuia în timp și spațiu.

’CCOBGE MCXTEAX
 NOTĂ. ASUPRA EDIȚIEI

Proverbele și zicălorile din ediția dc față att fost selectate din

volumele ce conțin asemenea texte- în limba romană, Majoritatea lor
provin, cum era și firesc, din Proverbele romanilor, vel. I—X, editate
de 1. A, Zanne. Au fost evitate programatic textele paremiologice
răspîndite prin reviste și1 ziare, incluzîndu-le în culegere numai în
măsura în care alțr editori Te-au extras de acolo și le-au integrat în
volume (C. Bărbidescu și Gh. Ghiță, Din înțelepciunea poporului,
E.S.I.P., 1957; Momea Rahmil, Ghicitori ' și proverbe, E.S.P.L.A., 1957
etc.f. Intrucît parimiile rămase neselectate de aceștia prezentau un
interes minim într-un cadru precum cel de fața și intrucît materialul
respectiv și-ar avea locul într-o ediție mai amplă de proverbe și zică
lori (aflată în pregătire), am crezut că nu e cazul- ca, de dragul unei
bibliografii fastidioase, să mai adaug- aci cel mult.- eîteca zeci dc pro-
verbe și zicătorv, lucrurile rămînînd tn fond în același echilibru.
Ediția este deci selectivă, iar alegerea materialului am fâcut-e lulnd
în considerare, alături de aspectul său fundamental — cel estetic — și
datele istorice, sociale, filologice etc., pa care, proverbele și zicătorile
le relevă. înțelesurile întunecate oarecum de scurgerea timpului le-am
explicat în cîtei a note subliniere. .,•v
Fiindcă toate clasificările încercate, la noi sau aiurea (după
ciivînlul principal, tematice ș.a.m.d.), sînt minate de o doza- mai mare
sau mai mică de arbitrar- (eare-i- cuvînlul principat în Apa trece
pietrele r-iimîh, dc pildă, cărei, sau mai exact cîtor categorii tematice
trebuie subordonate cele, patru cuvinte de mai sus ?), am opiat în cele
din urmă pentru for- mula lexicografică, grupînd textele ca într-un
dicționar, «»• ordinea absolută- a literelor ce le conțin. Sîntein măcar
asifeF

XXXIX
 apa trece, pietrele rămîn proverbe
românești
EDIȚIE ÎNGRIJITĂ,
PREFAȚĂ, GLOSAR Șl INDICE DE
GEORGE MUNTEAN

Bi

b/,

19 6 6
EDITURA PENTRU LITERATURĂ