GENEZA UNOR FRAZEOLOGISME ROMÂNEŞTI

Lorincz Cristina
profesor Liceul de Arte Plastice, Braşov

Rezumat: Articolul prezintă geneza unor frazeologisme româneşti, pornind de la explicarea

termenului, etimologie şi ajungând la exemplificarea unora. Articolul subliniază de asemena
importanţa existenţei unor astfel de unităţi.
Cuvinte cheie: frazeologisme, sens, îmbinări libere/fixe de cuvinte

Conform studiilor recente de lingvistică “unităţile frazeologice sunt percepute ca

semne lingvistice complexe supraordonate cuvântului, constituite prin tradiţie într-o anumită
colectivitate având valori şi funcţii diferite, determinate de evoluţia limbii, dar şi a realităţii, de
nevoile comunicării şi, nu în ultimul rând, de tendinţa firească a vorbitorilor de a inova din
punct de vedere expresiv, afectiv” (Liviu Groza, “Dinamica unităţilor frazeologice în limba
română contemporană”, Ed. Universității Bucureşti, 2005). În demersul analizei diacronice,
etimologia frazeologică relevă realităţi, credinţe, obiceiuri din trecut, fixate precum insectele
în chihlimbar. Sensul general al frazeologismului are legături directe sau tangenţiale cu
sensurile elementelor componente ale cuvintelor în cauză, care iniţial au fost îmbinări libere.
Există situaţii în care unele arhaisme care apar în unităţi frazeologice nu pot fi
înelese separat şi mai ales rupte din contextul socio-istoric: “a prinde cu ocaua mică”, “a umbla
cu jalba-n proţap”, “a-şi aprinde paie în cap”, etc. “Expresia frazeologică este o unitate atât de
sudată încât elementele constituente îşi pierd de regulă sensul, ajungând la un înţeles figurat al
întregii structuri” (Elena Şodolescu-Silvestru, “Expresii frazeologice româneşti în perspectivă
comparată”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, pag. 9). De exemplu, în Moldova medievală,
năvălirile turcilor sau tătarilor erau anunţate pe distane mari prin aprinderea unor focuri pe
locuri înalte, pentru a se vesti astfel că ţara era în primejdie. Cuvântul “şfară”, din expresia “a
da şfară în ţară”, este de origine slavonă şi însemna “miros de carne prăjită”. Printr-o etimologie
populară, lexemul a fost asociat cu “sfoară”, astfel încât “a da sfoară în ţară” este sinonim cu
“a da de ştire, a răspândi o veste”.
Ca unitate de măsură a greutăţii, ocaua este întâlnită astăzi într-o serie de
frazeologisme. “Mai mare daraua decât ocaua” transmite ideea că efortul este mai mare decât
câştigul şi izvorăşte din observaţia pragmatică, conform căreia uneori ambalajul (daraua)
depăşeşte ca valoare chiar marfa.“A tăia/scurta nasul cuiva” se referă la vechiul obicei de
pedepsire prin mutilare, spre oprobiul public. Se poate recunoaşte astăzi o nuanţă punitivă,
mutatis mutandis, în sensurile “a pune la locul lui pe cineva, a pune capăt obrăzniciei și
aroganţei cuiva”.
Având ca background societatea de consum, cu obsesiile pentru viteză şi cumul financiar,
învăţământul românesc stimulează dascălilor din plin creativitatea pentru a găsi “un bob
zăbavă”, în care să le fie prezentate elevilor adevărate bijuterii lingvistice.
Pentru cei interesați de dinamica faptelor de limbă, cele mai generoase sunt frazeologismele
care îşi au originea în diferite practici, ritualuri, credinţe sau realităţi socio-politice,
profesionale din trecut, dar astăzi puterea lor de evocare este estompată. “Ceasul bun şi ceasul
rău” reflectă ancestrala concepţie despre valenţele extreme ale timpului. Consecinţa pozitivă,
concretizată în special în urarea “să fie într-un ceas bun” este asociată sensului “moment fast”,
pe când “ceasul rău” este asociat cu conotaţii tragice, de la accident, boală, până la moarte.
De câte ori etichetăm o pierdere ca fiind dusă “pe apa sâmbetei”, reiterăm de fapt concepţia
populară care distingea zile faste, precum lunea şi joia, când era bine să fie început un lucru, şi
zile nefaste, marţea şi sâmbăta, nerecomandabile pentru o călătorie sau pentru a începe o
construcţie. Îndeosebi sâmbăta era considerată o zi plină de taine şi farmece, cu cele mai multe
ceasuri rele şi asociată în general cu sfârşitul, nu numai al săptămânii, ci şi al vieţii. Din acest
motiv, a fost consacrată ca zi a diverselor acte religioase oficiate în memoria decedaţilor. În
practica populară, specialiştii au constatat că, în aşteptarea zilei sfinte de duminică, ţăranii se
îmbăiau şi îşi spălau hainele, iar apa de sâmbătă, colectoare de impurităţi, o aruncau cât mai
departe de casă, pentru ca acele însuşiri negative şi ceasuri rele ale sâmbetei să nu se mai
întoarcă niciodată în gospodăria respectivă.
Conotaţia negativă se regăseşte şi în frazeologismul “a purta sâmbetele cuiva”, prin care se
înţelege “a urî, a purta pică, a căuta să-i facă rau cuiva”, etc.
De când e lumea, a existat şi grija financiară, deşi astăzi cuvântul “criză” este atât de frecvent
pentru că fenomenul este la scară mondială. În frazeologismul “a nu avea o para chioară” se
conservă cuvântul “para”, de origine turcă, ce valora a suta parte dintr-un leu, întâlnit şi în
frazeologismul: “a lega paraua cu zece noduri”, care descrie şi în zilele noastre starea pauperă
sau zgârcenia. “A nu face nici o para cioară”, “a nu face nici două parale”, “a şti câte parale
face cineva” sunt un etalon empiric al valorii. “A plăti până la o para” înseamnă a achita până
la ultimul ban, iar “a face pe cineva de două parale” are sensul “a cere socoteală cuiva pentru
ceea ce a făcut”.O monedă mică de aramă ce valora jumătate de para era denumită cu lexemul
ucrainean “leaţiski”, care a creat variante, după cum se poate constata în frazologismele “a nu
avea nicio lescaie/leţcaie”, “a nu face nicio lescaie/leţcaie”. Paleta sinonimică a bilanţului
financiar negativ este completată de termenul numismatic “sfanţ” (cuvântul este de origine
germană: “zwanzig”). Vechea moneda autriacă de argint, deşi valora la noi aproximativ doi lei,
echivalează cu nimic, datorită puterii de cumpărare cvasi-nule sugerate de frazeologismele “a
nu face/a nu avea niciun sfanţ” sau are o conotaţie non-valorizantă: “a nu da niciun sfanţ pe
cineva”.
Tot de origine germană este şi “ort”, care supravieţuieşte cu succes veacurilor în frazeologismul
familiar argotic “a da ortul popii”. Considerat monedă cu valoare mică, “a patra parte dintr-un
leu vechi”, este asociată în spaţiul românesc cultului morţilor, ce provine din străvechea
reprezentare a celor două lumi: lumea celor vii şi lumea de dincolo, de partea cealaltă a
Styxului, unde luntraşul Charon îşi aştepta plata pentru a transporta sufletele în lumea
umbrelor. Rudele decedatului aveau grijă ca în marea călătorie cel plecat dintre cei vii să aibă
mica monedă necesară integrării corecte în lumea de apoi. Credinţa populară asociază
incapacitatea de plată într-un astfel de moment semnificativ cu neodihna sufletului decedatului,
care rămâne şi bântuie lumea celor vii.
În perioada medievală, “punga” nu era o monedă, ci o unitate monetară de calcul, o pungă
valorând 500 de lei. De aici provin expresiile “a fi gros la pungă”, cu sensul de a fi foarte bogat,
sau “a-şi strânge punga” însemnând a face mai puține cheltuieli.
Deşi în uzul actual “a face capul calendar” este un reproş adresat cuiva care ne asaltează
informaţional, la origine şi ca îmbinare liberă de cuvinte, “a face din cap calendar” era o
modalitate familiară de recunoaştere a erudiţiei enciclopedice. O nuanţă ironică include şi
Anton Pann, în “Povestea vorbei”, când dă sfatul “nu face din capul tău calendar”.
“Firul” semantic a fost urmărit de Stelian Dumistrăcel, care a stabilit cu mari şanse de adevăr
originea faptului lingvistic, mai întâi ca asociere liberă de cuvinte, apoi ca unitate frazeologică,
pe la începutul secolului al XIX-lea, când se tipăreau calendare-almanah. Acestea conţineau,
pe lângă descrierea unităţilor de timp, deseori extinse la 100 de ani, şi informaţii de interes larg,
de popularizare a ştiinței: evenimente istorice, curiozităţi despre diverse descoperiri, amănunte
de interes practic, comercial, casnic, agricol, medical: “doftorie împotriva a vreo câteva boale,
ce lesne şi adeseori se pot întâmpla cailor, boilor şi oilor” (op. cit. pag. 167).
Necesitatea existenţei frazeologismelor în uzul limbii contemporane rezidă în capacitatea
expresivă, emotivă de transmitere a informaţiei, aşa cum însuşi Mihai Eminescu a pus în
cuvenită lumină faptul că “adevărata bogăţie a unei limbi consistă totdeauna în locuţiuni, în
acele tiparuri neschimbate, care dau fiecărei limbi o fizionomie proprie”.