Planul Oraului Focani Din 1855 Realiza

CLUJ – KOLOZSVÁR – KLAUSENBURG 700
VÁROSTÖRTÉNETI TANULMÁNYOK
STUDII DE ISTORIE URBANĂ
Főszerkesztő
Lupescu Makó Mária
Szerkesztők
Ionuţ Costea, Ovidiu Ghitta,
Sipos Gábor, Rüsz-Fogarasi Enikő
KOLOZSVÁR
2018
Tartalom / Cuprins
ELŐSZÓ (A szerkesztők) / PREFAȚĂ (Editorii) ..................................................................................................7

I. Károly 1316. augusztus 19-én Kolozsvár lakói számára adott privilégiuma ......................................................11
KOLOZSVÁR 1316. ÉVI KIVÁLTSÁGA ÉS HATÁSA /

PRIVILEGIUL DIN 1316 AL CLUJULUI ȘI URMĂRILE SALE
Attila Zsoldos: Antecedentele privilegiului oraşului Cluj din anul 1316 .........................................................19
Tudor Sălăgean: Clujul în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Ipoteze și certitudini ..................................25
Szende Katalin: Hospesekből polgárok: a városi társadalom átalakulása az Anjou-kori Magyarországon ............31
Blazovich László: Kolozsvár, a királyi szabad város ..........................................................................................39
Boglárka Weisz: Economie urbană în epoca medievală. Privilegiile economice ale Clujului .............................47
Ioan-Aurel Pop – Alexandru Simon: Despre câteva sate din vecinătatea Clujului în secolul al XIV-lea ..................57
RÉGÉSZET ÉS ÉPÍTÉSZET VÁROSI KÖRNYEZETBEN /

ARHEOLOGIE ȘI ARHITECTURĂ ÎN CONTEXT URBAN
Gáll Erwin – Gergely Balázs – Nagy Szabolcs: Régészeti adatok Kolozsvár középkori településterületéhez
(11‒14/15. század) .........................................................................................................................................69
Radu Lupescu: Cetatea Veche (Óvár) a Clujului ...............................................................................................93
Papp Szilárd: Kolozsvár legkorábbi középkori kőfaragványairól.......................................................................119
Ioan Albu: Autoreprezentarea epigrafică a orașelor transilvane în Evul Mediu .................................................129
Daniela Marcu Istrate: Arheologia bisericilor urbane din sudul Transilvaniei: o abordare preliminară ..........137
Adrian Andrei Rusu: În căutarea producției materiale personalizate a Clujului din Evul Mediu tardiv ..........153
Weisz Attila: B: A: 1.6.5.1. ..............................................................................................................................163
VÁROSI TOPOGRÁFIA / TOPOGRAFIE URBANĂ

Nagy Balázs: Városok – rezidenciák – uralkodói találkozók: középkori magyar városok mint uralkodói
találkozók helyszínei az Árpád- és Anjou-korban ..........................................................................................175
Kovács András: Kolozsvár legrégebbi számadáskönyvéről (1453) ....................................................................181
Szőcs Péter Levente: Szatmár és Németi középkori topográfiájáról ...............................................................213
Petrovics István: Pécs a késő középkorban .....................................................................................................221
Anda-Lucia Spânu: Clujul în imagini istorice. De la Georg Hoefnagel la Ludwig Rohbock ............................229
Dan Dumitru Iacob: Planul orașului Focșani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhović ...................241
Radu Mârza: Frânturi din istoria Clujului în Belle Époque prin cărţi poştale ..................................................259
EGYHÁZI INTÉZMÉNYEK A VÁROSOKBAN / INSTITUŢII ECLEZIASTICE ÎN ORAȘE

Carmen Florea: Exersarea carității în Clujul medieval ....................................................................................271
Mihaela Sanda Salontai: Așezămintele monastice ale ordinelor cerșetoare din Cluj și Sibiu la sfârșitul
Evului Mediu ...............................................................................................................................................279
Mária Lupescu Makó: Ordinele mendicante în Transilvania în pragul Reformei. Exemplul mănăstirii
dominicane din Cluj ....................................................................................................................................287
Maria Crăciun: Practica religioasă, spațiul ecleziastic și identitatea confesională a Bisericii Antitrinitare
în Transilvania epocii moderne timpurii .......................................................................................................297
Gábor Sipos: Reformații din Cluj în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea ..........................................................313
VÁROSIGAZGATÁS ÉS VÁROSI GAZDÁLKODÁS /

ADMINISTRAŢIE ȘI GOSPODĂRIRE ORĂȘENEASCĂ
Gulyás László Szabolcs: A mezővárosok kialakulásának birtokjogi vonatkozásai ...........................................321
Gálfi Emőke: A gyulafehérvári uradalom néhány mezővárosáról a 16. század második felében ........................329
Lidia Gross: Biografii intersectate: Ambrosius Sartor și Ambrosius Litteratus, doi patricieni din Clujul
secolului al XV-lea ........................................................................................................................................337
5
Ciprian Firea: O breaslă a pictorilor la Cluj în secolul al XVI-lea? Mărturii documentare inedite ...................345
Simon Zsolt: (Nagy)szebeni bérek a középkorban ...........................................................................................351
Derzsi Júlia: A Szász Nemzeti Universitas igazgatása a 16. század utolsó harmadában a nagyszebeni
polgármesteri számadáskönyvek tükrében .....................................................................................................359
Pakucs-Willcocks Mária: Igény és fogyasztás: a nagyszebeniek és a „török marha” a 16. században ...............371
Pakó László: A kolozsvári jogügyigazgatók és a városi vagyon védelme (1584–1660) ......................................379
Enikő Rüsz-Fogarasi: Socotelile orașului Cluj și gospodărirea localității în perioada principatului .................389
Valentin Constantinov: Relaţiile Ţării Moldovei cu orașele transilvănene în primele decenii ale secolului
al XVII-lea ...................................................................................................................................................397
Szirtes Zsófia: Katonaság és polgárság Nagyszebenben a Habsburg-uralom kezdetén. Vázlat..........................401
Murádin János Kristóf: Az Erdélyi Párt kolozsvári városi szervezete 1941 és 1944 között .............................407
OKTATÁS, MŰVELŐDÉS ÉS KULTURÁLIS VÁROSI TEREK /

ÎNVĂŢĂMÂNT, CULTURĂ ȘI SPAŢII CULTURALE URBANE
Kenyeres István: Buda középkori levéltára és Kolozsvár ..................................................................................421
Adinel Dincă: „Biblioteca orașului Sibiu” în Evul Mediu. Câteva considerații pe marginea unei confuzii
istoriografice.................................................................................................................................................431
Szögi László: Kolozsvár városi diákok az európai egyetemeken 1526–1919 ....................................................437
Gaal György: A Báthory-egyetemtől a Ferdinánd Egyetemig. A kolozsvári felsőoktatás első századai ..............447
Vasile Ciobanu: Prezența Universității din Cluj la Sibiu în anii 1940–1945 și impactul său asupra vieții
cotidiene a orașului-gazdă.............................................................................................................................459
Miklós Székely: Muzeul Industriei Francisc Iosif din Cluj, 1887–1918 ..........................................................467
Ioana Rus-Cacovean: O fabrică transformată în școală: Fabrica de Zahăr din Cluj și Institutul Regal
de Corecție ...................................................................................................................................................481
A VÁROS MINDENNAPJAI / VIAŢĂ COTIDIANĂ URBANĂ

Kovács Kiss Gyöngy: A szabad társas érintkezések néhány színhelye és formája a fejedelemség kori
Kolozsváron .................................................................................................................................................493
Jeney-Tóth Annamária: Kolozsvár és a Rákócziak. Fejedelmi kíséret és a város ünnep- és hétköznapjai
a két Rákóczi György fejedelemsége idején ...................................................................................................501
Ana-Maria Gruia: Farmaciile din Clujul epocii premoderne ..........................................................................511
Fehér Andrea: Bűn és bűnhődés. Nők által elkövetett bűncselekmények megítélése a 18. századi
Kolozsváron .................................................................................................................................................519
Papp Klára: Arisztokrata hétköznapok Kolozsváron – a családi levelezések tanúsága szerint .............................525
Gyáni Gábor: Flânerie (kószálás): a várostörténet kulcsfogalma .......................................................................533
Ionuț Costea: Publicitate și cultură urbană în perioada interbelică la Cluj (anii 20 ai secolului al XX-lea)......539
RÖVIDÍTÉSEK JEGYZÉKE / LISTA PRESCURTĂRILOR ..........................................................................548
6
Planul orașului Focșani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhović
DAN DUMITRU IACOB*
La mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul desfășurării Războiului Crimeii, trupele țariste, habsburgice și
otomane au ocupat Moldova și Țara Românească. Interesați de cunoașterea cât mai detaliată a unui teritoriu care
constituia, de mult timp, unul dintre obiectivele politicii lor expansioniste, austriecii au profitat de consistenta și
destul de îndelungata prezență militară în principate (august 1854 – aprilie 1857) pentru a desfășura noi acțiuni de
cartografiere a acestor teritorii. În urma operațiunilor respective, care succed unor mai vechi cartări integrale sau
parțiale, au rezultat, în primul rând, o serie de hărți generale și zonale, care, cel puțin din punct de vedere al meto-
delor de realizare, pot fi asociate cu ridicările topografice ale Imperiului Habsburgic1. Pe lângă acestea, constatăm
însă că au fost întocmite și planuri de orașe, cum este cel al orașului Focșani, pe care l-am descoperit în cursul unui
stagiu de documentare la Viena, în 2011, și care constituie subiectul acestui articol.
I. CARACTERISTICILE TEHNICE, AUTORUL ȘI SCOPUL PLANULUI
Planul orașului Focșani din 1855 (planșa 1) se păstrează la Arhivele Naționale ale Austriei, starea de conservare
fiind foarte bună2. Caracteristicile grafice și tehnice pe care le prezintă sunt specifice metodelor de întocmire a hăr-
ților topografice ale timpului, planul încadrându-se tipologic și cronologic în cea de-a doua etapă de cartografiere a
Imperiului Habsburgic (Franziszeische Landesaufnahme, circa 1806–1869) și a Țării Românești (1855–1857)3.
Planul este desenat pe hârtie, în creion, tuș și acuarelă, fiind consolidat cu un suport de pânză. Dimensiunile planșei
sunt 278×253 mm. Însemnările sunt redactate în limba germană, fiind caligrafiate lizibil, cu tuș negru. Legendele
sunt înscrise în două cartușe rectangulare dispuse în colțurile superioare ale planșei. În cartușul din dreapta sunt
menționate titlul, autorul, scara numerică și scara grafică, iar în cel din stânga sunt notate informații despre identi-
tatea obiectivelor administrative, ecleziastice și militare marcate pe plan (vezi Anexe). Săgeata nordului este omisă,
însă orientarea orașului în raport cu chenarul planșei respectă, cu aproximație, punctele cardinale.
Pentru un plan de oraș, scara și dimensiunile sunt foarte reduse, fapt care a impus o accentuată simplificare
grafică. Însă, chiar și așa, planul conține numeroase elemente cartografiate – reprezentate prin simboluri, linii,
culori și contururi (explicate în Anexe) – privitoare la: formele de relief, rețeaua hidrografică, vegetație, căile de
comunicație extraurbană, structura urbană (rețeaua stradală și parcelarea), arhitectura laică și ecleziastică, sediile
unor instituții, facilități economice, obiective militare, frontiera de stat etc.
Titlul, scara și autorul planului

Elementele de identificare ale planului sunt precizate în cartușul din dreapta: Die Stadt Fokschan / aufgenommen
und gezeichnet / im Jahre 1855 vom / Marcus Terbuhović Haupt- / mann im Peterwardeiner Grenz / Regiment Nro 9.
[Orașul Focșani ridicat topografic și desenat în anul 1855 de Marcus Terbuhović, căpitan în Regimentul 9 Grăniceri
Petrovaradin]. Tot acolo este menționată și scara numerică a planului, redată în vechi unități de măsură austriece:
„1 W:Z=200°” [1 Wiener Zoll (țol vienez) = 200 Klafter (stânjeni vienezi)]. Scara grafică liniară este redată în pași
(Schritte)4. După convertirea unităților de măsură vechi în metri și aplicarea formulei de calcul a scării numerice
* Autorul este cercetător științific I dr. în cadrul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu al Academiei Române (iacob@icsusib.ro).
1 Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice și cartografice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 180–189,
232; Gábor Timár, Habsburg geodetic and cartographic activities in the Old Romania, în „Studii şi cercetări”, Seria Geologie-Geografie,
Bistrița, vol. 13, 2008, p. 93–102; Dan Dumitru Iacob, O hartă inedită a orașului Roman și a împrejurimilor sale, de la mijlocul secolului
al XIX-lea, în „Historia Urbana”, vol. 24, 2016, p. 257–288 + o hartă.
2 Österreichisches Staatsarchiv, fond Kriegsarchiv, subfonduri Karten- und Plansammlung/Kartensammlung, Europa/Balkanländer, G I b,
117 (AT-OeStA/KA KPS KS G I b, 117).
3 Historical Maps of the Habsburg Empire, http://mapire.eu/en/map/secondsurvey (accesat la data de 11.05.2017).
4 Un țol vienez (Wiener Zoll) = 2,634 cm, un stânjen vienez (Klafter) = 1,8964 m și un pas vienez (Schritt) = 0,7584 m (Sofronie Mureșan,
Elementele matematice ale documentelor cartografice din secolul al XVIII-lea, referitoare la Banat, în „Patrimonium Banaticum”, vol. 3,
2004, p. 102).
241
DAN DUMITRU IACOB
rezultă că scara intenționată a hărții este de 1:14 400, respectiv o scară de două ori mai mare față de scara uzuală la
care erau executate hărțile topografice austriece: 1:28 800. Sub scara notată în tuș este adăugată de altă mână, în
creion, scara „1:14 600”, intervenția, ulterioară și imprecisă, având autor necunoscut5.
Autorul planului este Marcus Terbuhović, căpitan în Regimentul 9 Grăniceri Petrovaradin. Ofițerul provine
dintr-o familie ortodoxă sârbă, de baștină din Drežnica, lângă Ogulin (acum în Croația), a cărei vechime este ates-
tată în secolul al XVII-lea. Mulți dintre membrii familiei Terbuhović (scris și Trbuhović) au activat în armata habs-
burgică, între aceștia numărându-se și tatăl lui Marcus, Rajmund (1790–1853), care a fost în serviciul militar mai
mult de 40 de ani, fapt pentru care a fost înnobilat în 1853, familia numindu-se din acel moment „Terbuhović von
Schlachtenschwert”. Unicul său fiu, Marcus sau Marko (1819–1902), a urmat tot cariera militară, câștigându-și
primele grade în Regimentul 48 Infanterie: cadet în 1840–1843 și sublocotenent în 1844–18476. În 1848 avea
gradul de locotenent, un an mai târziu fiind decorat cu Militär-Verdienst-Kreuz [Ordinul Meritul Militar] pentru
curajul manifestat în luptele cu trupele revoluționare maghiare7. După cum este menționat în legenda planului
Focșani, pe care l-a întocmit, în 1855 îl aflăm în principatele române, cu gradul de căpitan. În 1866, a trecut în
rezervă cu gradul de maior, însă, în 1869, îl găsim (reactivat?) la comanda unui batalion din Regimentul 28
Infanterie (Essegger 28. Landwehr-Infanterieregiment)8. În 1853 se căsătorește cu Justina Wiederkhern von
Wiederspach (1831–1865), care-i aduce ca zestre moșia Mala Loka9 (lângă Domžale, nu departe de Liubliana, în
Slovenia), pe care se va și stabili definitiv după retragerea din armată. Probabil, cu ocazia căsătoriei, Marcus a trecut
la religia greco-catolică. Cuplul a avut trei copii, Radoslav, Eugen și Teodor, doar cel de-al doilea supraviețuindu-i
tatălui său și, în lipsă de moștenitori direcți, încheind pe linie masculină descendența familiei Terbuhović von
Schlachtenschwert. Marcus a mai avut și o a doua căsătorie, cu vara primei soții, Marija Wiederkhern von
Wiederspach (1846–1937), cu care s-a însurat în 1880, mariaj din care nu au rezultat copii. După cum îl descriu
contemporanii săi, Marcus era un personaj original și curajos, militar convins, dedicat trup și suflet profesiei arme-
lor. A decedat în 1902, în conacul de pe moșia Mala Loka, și a fost înmormântat la Zagreb10.
Din păcate, puținele informații pe care am reușit să le găsim și să le accesăm despre cariera acestui ofițer și istoria
regimentului11 din care făcea parte în 1855 nu ne ajută să aflăm mai multe detalii despre misiunile pe care le-a
desfășurat în principatele române. Nu știm precis cum, când și în ce calitate a ajuns în Focșani, însă sursele confirmă
faptul că, în aprilie 1854, garnizoana austriacă din Focșani era alcătuită din subunități provenite din zona sârbo-cro-
ată a Imperiului Habsburgic, unități care făceau parte din corpul de armată sârbo-bănățean condus de generalul
Johann von Coronini-Cronberg, care a ocupat Țara Românească12. Nu știm precis nici când și-a încheiat misiunea
în Focșani, însă în orice caz înainte de sosirea grupului de ofițeri geodezi și cartografi trimis în Țara Românească, în
1856, de directorul Institutului de Geografie Militară din Viena, August von Fligely. Unul dintre ofițerii misiunii
Fligely, Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, care a ajuns la Focșani la 3 aprilie 1856, nu pomenește în memo-
riile sale despre căpitanul Marcus Terbuhović sau despre vreo subunitate din Regimentul 9. Deși a stat puțin în oraș,
Friedberg-Mírohorský pare bine informat în privința identității ofițerilor și unităților militare austriece care se aflau
în perioada respectivă în Focșani, ba chiar și a celor care tranzitau orașul13. El nu amintește nimic nici despre planul
orașului realizat de Terbuhović, plan care ar fi interesat cu siguranță misiunea Fligely, de vreme ce Focșanii (cel
5 Verificarea pe care am făcut-o pe baza scării grafice ne-a dat un rezultat mai apropiat de scara intenționată decât cel notat în creion: 1 000
Schritte × 0,7584 m/0,053 m (lungimea liniei scării grafice) = 14 309,4 m.
6 Militär Schematißmuß des österreichischen Kaiserthumes, Aus der k. k. Hof- und Staats-Druckerei, Wien, 1845, p. 207; Alexander
Hold (hrsg.), Geschichte des k. k. 48. Linien-Infanterie-Regimentes von seiner zweiten Errichtung im Jahre 1798 an, L. W. Seidel, Wien,
1875, Beilage nr. 48–50, 52–55.
7 Militär-schematismus des Österreichischen Kaiserthumes, Aus der k. k. Hof- und Staats-Druckerei, Wien, 1859, p. 20; Mariano Rugale,
Miha Preinfalk, Blagoslovljeni in prekleti, 2. del: po sledeh mlajsih plemiskih rodbin na Slovenskem [Binecuvântați și blestemați. Pe urmele
familiilor noii nobilimi din Slovenia], Viharnik, Ljubljana, 2012, p. 223. Mulțumim doamnei Enikő Dácz și domnului Corneliu
Pintilescu pentru procurarea paginilor care ne interesau din acest volum.
8 Geschichte der K. und K. Wehrmacht. Die Regimenter, Corps, Branchen und Anstalten von 1618 bis Ende des XIX. Jahrhunderts, Bearbeitet
von Oberstlieutenant Alphons Freiherrn von Wrede, V. Band, L. W. Seidel&Sohn, Wien, 1903 (Supplement zu den „Mittheilungen des
k. und k. Kriegs-Archivs”, Hrsg. von der Direction des k. und k. Kriegs-Archivs), p. 535.
9 https://sl.wikipedia.org/wiki/Mala_Loka,_Trebnje (accesat la data de 22.03.2017).
10 Pentru mai multe referințe despre acest personaj și familia din care făcea parte vezi: Mariano Rugale, Miha Preinfalk, op. cit., p. 222–225,
și Arhivele Republicii Slovenia, fondul de arhivă SI AS 1324 Wiederkhern – Terbuhović, rodbina, 1629–1911 [Familia Wiederkhern –
Terbuhović] (http://arsq.gov.si/Query/detail.aspx?ID =25954, accesat la data de 07.03.2017).
11 Geschichte der K. und K. Wehrmacht …, p. 288–291.
12 Ion Nistor, Ocupaţia austriacă în Principate (1854–1857) după rapoartele lui Coronini, în „Analele Academiei Române, Memoriile
Secţiunii Istorice” (în continuare, AARMSI), Seria III, vol. 20, 1939, p. 183.
13 Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, De la Praga la Focșani. Pe Dunăre spre România. Amintiri din sejurul militar în Principatul
Valah din anul 1856, ediție și traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 2015, p. 90, 97, 99.
242
puțin partea din Țara Românească) intra obligatoriu în aria de cartografiere a misiunii respective. Din acest motiv,
considerăm că Marcus Terbuhović nu se mai afla în oraș la data respectivă.
Scopul realizării planului

În privința scopului pentru care a fost realizat planul Terbuhović și a detaliilor de execuție, nu dispunem decât
de informații conjuncturale. Interesat de organizarea eficientă a încartiruirii și de identificarea facilă a locației tru-
pelor și obiectivelor militare, comandamentul armatei austriece adresa autorităților centrale și locale românești, în
noiembrie 1854, o solicitare privitoare la fixarea nomenclaturii stradale și a numerelor caselor. Tot în acest sens, se
recomanda ca arhitecții și autoritățile locale să întocmească un plan al localității, realizat fie și aproximativ, pe care
să înregistreze numele străzilor și să marcheze casele în care erau repartizați militarii austrieci. Un exemplar al pla-
nului urma să fie trimis și Departamentului din Năuntru (Ministerul de Interne)14. Nu știm precis care a fost reacția
autorităților locale și centrale față de solicitările respective, însă un oarecare ecou trebuie să fi avut de vreme ce, la
18 mai 1855, era deja întocmit un plan de sistematizare a „Focșanilor Români”, alcătuit din opt planșe, autor fiind
inginerul Constantin Aninoșanu15. Credem că promptitudinea cu care a fost realizat planul se datorează faptului că
autorul a beneficiat de un suport cartografic anterior, respectiv planul Focșanilor Munteni ridicat în 1848 de ingi-
nerul hotarnic Gheorghe Teodor Scipion, la executarea căruia a colaborat și Aninoșanu16. Se pare că și Focșanii
Moldovei ar fi beneficiat de o ridicare topografică, din 1855, atribuită tot lui Constantin Aninoșanu, însă dovezile
nu sunt concludente17. În orice caz, sursele pe care le-am avut la dispoziție nu ne permit să stabilim o conexiune
certă între aceste planuri și planul austriac, însă nu este exclus ca Terbuhović să fi avut la dispoziție planurile respec-
tive sau să fi fost ajutat de autorii lor în realizarea propriului său plan.
Caracteristicile tehnice ale planului (dimensiuni și scară reduse, simplificare cartografică, păstrarea celor mai
importante repere topografice și urbanistice) și conjunctura militară constituie argumente care susțin ipoteza că
Marcus Terbuhović a realizat planul la ordinul comandantului garnizoanei austriece din oraș, pentru a fi pus la
dispoziția ofițerilor din subordine. Particularitățile sursei sugerează că este vorba despre un plan portabil, posibil
multiplicat în mai multe exemplare, utilizat pentru orientarea pe teren și identificarea rapidă a obiectivelor de inte-
res militar. Omiterea semnalării pe plan a numelor de străzi se explică prin absența, la data respectivă, a unei
nomenclaturi stradale oficiale, implicit a indicatoarelor aferente. Carența era suplinită prin orientarea după reperele
topografice importante.
II. REPERE GEOGRAFICE
Relieful
Planul austriac din 1855 înfățișează doar forme de relief natural și antropic cuprinse în perimetrul urban și în
proximitatea acestuia. Principalele forme de relief natural sunt luncile și pâraiele, iar cele de relief antropic sunt căile
de comunicație, gropile de argilă și canalele sau gârlele rezultate în urma unor intervenții artificiale. Identitatea
elementelor de relief nu este specificată, singura excepție constituind-o menționarea unui hidronim. Nici altitudi-
nea nu este marcată în vreun fel (cote, hașuri Lehmann sau curbe de nivel), aspect care, la vremea respectivă, nu era
considerat o carență de execuție în cazul planurilor urbane.
14 Dumitru Huțanu, Aspecte ale ocupației străine în Focșani între anii 1848–1856, în „Cronica Vrancei”, vol. 9, 2011, p. 111–112.
15 Cincinat Sfințescu, Planul de aliniere al Focșanilor românești, în „Urbanismul”, vol. 10, 1933, p. 89–90, cu o copie a planului la p. 82.
Autorul a consultat originalul planului la Biblioteca Academiei Române. Un alt exemplar sau o copie s-a aflat în colecțiile Muzeului
Regional al Putnei (N. Al. Rădulescu, Muzeul regional putnean, în Constantin Leonescu (ed.), „Anuarul Liceului de Băieți «Unirea» din
Focșani, pe anii școlari 1930–1936”, Focșani [1936], p. 89).
16 Planul orașului Focșani al Prințipatului Valahii, capitala județului Rîmn(i)cu Sarat, ridicat în anul 1848, autor G<heor>ghie Teodor
Scipion, ajutor și topograf Costache C. Aninoșanu (SJAN Vrancea, Colecția de planuri și hărți, cota P 6; Dimitrie F. Caian, Istoricul
Orașului Focșani, Tipografia, Legătoria de cărți și Steriotipia Gh. A. Diaconescu, Focșani, 1906, p. 39 și planșa nr. 2 de la sfârșit; Dan
Dumitru Iacob, Planurile orașului și moșiei Focșanii Munteni din 1848, în Vasile Ciobanu, Dan Dumitru Iacob (coord.), „Studii de istorie
a orașelor: in honorem Paul Niedermaier”, Editura Academiei Române–Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, București–Brăila,
2017, p. 399–436).
17 Planul de sistematizare al orașului Focșani, din 18 mai 1855, de Constantin Aninoșanu, SJAN Vrancea, Colecția de planuri și hărți, cote
P218 și P219. Din păcate, din planul respectiv nu se mai păstrează decât două planșe de dimensiuni mari (73×57 cm), cu scări estimate
de 1:500 și 1:1 000. Informațiile arhivistice și detaliile foto ne-au fost transmise de arhivistul Florin Marian Dîrdală, căruia îi
mulțumim.
243
DAN DUMITRU IACOB
Rețeaua hidrografică
Orașul Focșani se află în interfluviul râurilor Milcov și Putna, zonă brăzdată de o rețea de pâraie, gârle, brațe
secate și canale care, în general, sunt conectate direct sau prin afluenți la cele două râuri. Cursurile respective s-au
tot modificat în timp, din cauze naturale sau artificiale, însă câteva dintre ele străbăteau și teritoriul orașului, situația
fiind reflectată și în planul din 1855. Deși nu sunt desenate cu culoare albastră, ci cu tuș negru, la fel ca drumurile
secundare și limitele de parcele și clădiri, traseele gârlelor din oraș sunt ușor de identificat prin sinuozitățile liniilor
și prezența podurilor și punților care le intersectează. În acest sens, planul evidențiază două pâraie mai importante,
care traversează orașul de la est la vest, vreo trei-patru afluenți ai acestora și câteva „capilare” mai puțin
importante.
Identitatea acestor ape nu este precizată, excepție făcând doar pârâul care trecea prin nordul orașului, cel mai
bine conturat grafic și numit Klein Milkov (Milcovul Mic). De fapt, după cum demonstrează o varietate de surse
documentare și cartografice, precum și nomenclatura stradală mai veche a orașului, este vorba despre gârla Cacaina
și Canalul Sturdza. Gârla Cacaina își are obârșia în râul Milcov, la Pânticești, trece prin Florești și intră în Focșani
prin nord-vest, pe lângă drumul Odobeștilor. Despre apariția și traseul Canalului Sturdza avem referințe documen-
tare certe, acesta fiind o lucrare artificială realizată în 1847, la porunca domnului Mihail Sturdza18. Traseul canalului
începe din râul Putna, trece prin Găgești, Balotești, Jariștea, Odobești și Gugești, se unește cu pârâul Cacaina
(„unde dă în gârla numită Cacaina”) și, împreună cu acesta, traversează partea de nord a Focșanilor pe la Ocol,
separând mahalaua Amorțitu de oraș, și se varsă în Balta Mândrești, care se scurge tot în râul Putna19. Canalul
respectiv a fost săpat pentru a aproviziona satele, moșiile și orașul Focșani cu apa necesară pentru gospodării, adă-
patul vitelor și stingerea incendiilor. Așadar, autorul planului din 1855 a făcut o confuzie când a identificat Canalul
Cacaina/Sturdza cu Milcovul Mic sau Milcovelul, aceste denumiri fiind atribuite, de fapt, unei alte gârle a orașului:
Gârla Hotarului20.
Celebritatea acestei gârle nu era dată de caracteristicile hidrografice sau economice, ci – după cum atestă și
numele – de rolul politico-administrativ, respectiv acela de graniță între Moldova și Țara Românească, stabilită încă
din Evul Mediu21. În decursul timpului, pârâul a purtat și alte nume, precum Gârla Târgului sau Gârla Focșanilor22.
Braț23 al râului Milcov, pârâul intra în oraș pe la Vâlcele, în est, și ieșea spre vest prin Bahne, vărsându-se în râul
Putna prin Balta Mândrești24. Spre deosebire de porțiunile extraurbane, cursul intraurban al Gârlei Hotarului era
foarte sinuos, situație determinată atât de factorii naturali, cât și de interesele unor proprietari, respectiv de confi-
gurațiile și statutul juridic al unor proprietăți. Pe planul Focșanilor Munteni, din 1848, reprodus de Caian, sunt
marcate câteva porțiuni vechi, secate, ale albiei gârlei, numite invariabil „hotarul sec”. Ele dovedesc fluctuația trase-
ului acestei ape, implicit a hotarului25, cauzată, pe de o parte, de revărsările și colmatările gârlei și, pe de altă parte,
de intervențiile administrațiilor urbane în scopul degajării și rectificării cursului gârlei, eventual a corectării punc-
tuale a hotarului ca urmare a unor înțelegeri politice sau administrative între cele două principate26. În orice caz,
18 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 171, 237; vezi și Anexe, nr. XXXI, p. 97–99.
19 Întregul traseu al canalului poate fi ușor urmărit pe Planurile Directoare de Tragere (Vasile Crăciunescu et al., „Planurile Directoare de
Tragere”, planșele: Panciu – 4760, Țifești – 4759, Odobești – 4758 și Focșani – 4858 (http://www.geo-spatial.org/harti/download-pla-
nuri-tragere.php și http://www.geo-spatial.org /harti, accesat la data de 23.02.2017).
20 Pentru echivalența Milcovul Mic = Gârla Hotarului vezi: Dragoș Moldovanu, Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Partea a
4-a, Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1991, p. 100, 158. Pentru
hidronimul Milcovelul vezi: Georgeta Carcadia, Considerații privind unirea orașului Focșani, în „Studii și comunicări”, Muzeul Județean
de Istorie și Etnografie Vrancea, vol. 2, 1979, p. 85–87; Emil Lupu, Drum, oraș și hotar între Țara Moldovei și Țara Românească, în Florin
Curta, Bogdan-Petru Maleon (eds.), „The Steppe Lands and the World Beyond Them: Studies in Honor of Victor Spinei on his 70th
Birthday”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, p. 581–583.
21 Pentru cea mai recentă evaluare a consistentei bibliografii referitoare la problematica frontierei dintre Moldova și Țara Românească vezi:
Marian Coman, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV–XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 142–189. De aseme-
nea, vezi: Emil Lupu, op. cit., p. 581–597, și Cristofor S. Mironescu, Hotarul între Moldova și Muntenia, în „Anuar de Geografie și
Antropogeografie”, vol. 2, 1910–1911, p. 87–123 + o hartă.
22 Documente istorice. Mînăstirile: Sf. Ioan – Focșani, Jghiabu, Jitia și Roaba, Măgureanu – București, Manu, Mărcuța și Mărgineni, Indice
cronologic nr. 15, DGAS, 1958, p. 25–26 și 38; Dimitrie F. Caian, op. cit., Anexe, nr. XLVIII, p. 166.
23 Opiniile sunt împărțite în privința originii naturale sau artificiale a acestei gârle (Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 40–42; Emil Lupu, op. cit.,
p. 582–583).
24 Pentru detalierea grafică și descriptivă a cursului Gârlei Hotarului vezi: cap. II, Hotarul, și „Planul orașului Focșani …” (Dimitrie F.
Caian, op. cit., p. 39–45 și planșa nr. 2 de la sfârșit); Cristofor S. Mironescu, op. cit., p. 111; Georgeta Carcadia, op. cit., p. 86–87.
25 Planul lui Scipion din 1848 dovedește clar că traseul gârlei și cel al graniței de stat nu coincideau în totalitate.
26 Debitul și traseul gârlei au fost afectate și de revărsările și secările sezoniere ale Milcovului, din care se alimenta (N. N., Monografia
județului Putna, Tipografia Cartea Putnei, Focșani, 1943, p. 21).
244
traseul capricios al gârlei a generat o serie de coturi ample, reținute în toponimia urbană: Cotul din Tăbăcari, Cotul
Oancei, Cotul Bumbacului, Cotul Moldovei27.
O altă gârlă cu obârșia în râul Milcov intra în oraș tot prin partea de nord-vest, printre poșta moldovenească și
cărămidăria din zona respectivă. În apropierea actualului cimitir armenesc28 – după cum menționează Dimitrie
Caian și după cum se vede pe plan – gârla respectivă se ramifica în două brațe. Având ca puncte de reper la extre-
mități gropile unor cărămidării, brațul nordic traversa orașul de la vest la est, intersecta Ulița Mare, trecea pe lângă
biserica Sfântul Nicolae (Stroe) și se vărsa în Cacaina. În epocă era cunoscută ca gârla sau canalul Ispirliu29. Celălalt
braț, sudic, trecea pe lângă bisericile armenești Precista și Ovidenia, traversa Ulița Mare prin apropierea Bisericii
Domnești și se vărsa în Gârla Hotarului cam pe la jumătatea distanței dintre bisericile Sfinții Dumitru și Săpunaru.
În afară de aceste pâraie, mai existau pe teritoriul orașului câteva mici gârle alimentate, probabil, de ploi sau
izvoare. Faptul că toate aceste pâraie și canale, incluzând și Cacaina, sunt desenate cu negru, și nu cu albastru – cum
se obișnuia după regulile cartografiei timpului –, pare să evidențieze situația precară în care se aflau, cu albiile nesis-
tematizate și colmatate, cu debite modeste și temporare. Situația era agravată și de interesele economice ale unor
particulari sau de pasivitatea autorităților, după cum reiese din reclamația unor reprezentanți ai comunității, din
5 iulie 1849:
„[…] trei canaluri aduse din apa Milcovului, din vechime, nu cu mai puține jertfe, sînt mai totdeauna seci
– ca în vremea de față – apa toată fiind oprită de cărămidarii sau grădinarii de primprejurul orașului, încât, din
această pricină, la vreo întâmplare mai serioasă de foc, tot târgul ni s-ar prăpădi, cu toată comanda pojornicească
ce avem și pentru care se cheltuiesc atâția bani! Toate acestea, numai din o vinovată neîngrijire, sau interes al
Eforiei, precum de pildă, unul din acele canaluri se lasă din zi în zi a se astupa, numai pentru că trece pe sub
binalele prezidentului ei, ce și le-au clădit deasupra”30.
Fragmentul este sugestiv și pentru că semnalează, indirect, utilizarea gârlelor în scopuri economice, acestea ali-
mentând cu apă grădinile de zarzavat și cărămidăriile de la periferia orașului.
Din aceeași perspectivă economică, un alt aspect pe care îl remarcăm cu ajutorul planului constă în absența
morilor de pe teritoriul orașului, situație care, credem, nu poate fi pusă pe seama unei carențe a cartografului.
Sursele demonstrează că, anterior mijlocului de secol XIX, au existat mori pe gârlele din oraș31. Nesemnalarea lor
pe plan este o dovadă că, în timp, debitele de apă ale gârlelor din Focșani au scăzut considerabil, ceea ce a dus la
desființarea instalațiilor hidraulice din oraș, târgoveții apelând la morile din proximitatea orașului, aflate pe cursuri
de apă mai bogate sau în locuri unde puteau fi construite iazuri pentru mori.
Privitor la alte repere hidrografice, planul nu înfățișează decât o mică baltă aflată la periferia orașului, în partea
de nord-vest, care nu este racordată la vreo apă curgătoare, fiind alimentată, probabil, din izvoare subterane sau din
acumulări pluviale. Amplasarea ei în apropierea unei exploatări de argilă și a unei cărămidării poate sugera o geneză
de natură antropică, respectiv o groapă de lut abandonată. În schimb, surprinde prin omisiune Balta lui Asanache,
care apare atât pe planurile anterioare32, cât și pe cele posterioare anului 1855, topicul fiind conservat până târziu și
în nomenclatura stradală (str. Asanache).
Căile de comunicație
Fiind cel mai important punct de trecere a frontierei și centru vamal de pe traseul Iași – București, orașul Focșani
era și un important nod rutier. În această privință, planul din 1855 nu aduce informații semnificative, traseele
drumurilor principale și secundare, în general cunoscute, fiind mai ușor de identificat și urmărit cu ajutorul altor
hărți contemporane. Hărțile „Fligely” și „Szathmary” prevalează din acest punct de vedere, fiind cele mai apropiate
cronologic de planul din 1855 și suficient de detaliate pentru a vedea densa rețea de drumuri, majoritatea secun-
dare, la care este racordat orașul în perioada respectivă33. Comparativ cu aceste hărți, planul din 1855 prezintă o
27 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 41, 42; Dan Dumitru Iacob, Planurile orașului și moșiei Focșani …, p. 430.
28 Cimitirul armenesc actual, de pe str. Dyonissos, a fost înființat în 1881.
29 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 236.
30 Gheorghe Ungureanu et al. (ed.), Documente privitoare la istoria economică a României. Oraşe şi târguri. 1776–1861. Moldova, Seria A,
vol. II, DGAS, Bucureşti, 1960, p. 346, nr. 231 (în continuare, Documente privitoare la istoria economică a României).
31 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 236–237; F. G. Bawr, Carte de la Moldavie …, http://gallica.bnf.fr/ark:/ 12148/btv1b53058728k (accesat
la data de 12.01.2017).
32 Balta este figurată în planul lui Scipion din 1848, inclusiv în copia publicată de Caian.
33 Historical Maps of the Habsburg Empire (http://mapire.eu/en/map/secondsurvey), și Charta României Meridionale (http://www.
charta1864.ro/charta.html, accesate la data de 11.05.2017).
245
DAN DUMITRU IACOB
situație aproape identică a căilor de comunicație care ies din oraș, diferențele fiind date de acuratețea reprezentării
și de menționarea direcțiilor principalelor drumuri. Planul respectiv înfățișează mai precis conexiunile dintre stră-
zile orașului și drumurile care ies în extravilan, diferențiind drumurile principale, reprezentate prin două linii para-
lele, de cele secundare, care sunt desenate printr-o singură linie. Drumurile mai importante sunt clar identificate și
prin menționarea direcției: n(ach) Tekutsch [la Tecuci], n(ach) Gallatz [la Galați], v(on) Rymnik [de la Râmnicu
Sărat] și v(on) Odobeschte [de la Odobești]. Mențiunile respective au avantajul că arată mai multe trasee care ies din
oraș spre o destinație unică, cum este în cazul Râmnicului (trei căi) sau a Galaților și Odobeștilor (câte două căi).
Unele dintre aceste căi reprezintă fie simple racorduri cu drumurile principale, fie rute alternative mai lungi, for-
mate din drumuri de țară care interconectează satele și târgurile mai mici. Totodată, putem admite că aceste men-
țiuni suplinesc și faptul că nu au fost precizate barierele orașului, a căror existență, la vremea respectivă, este atestată
de diferite surse documentare și cartografice34.
III. ORAȘUL FOCȘANI – ASPECTE URBANISTICE ȘI REPERE TOPOGRAFICE
Pentru utilizatorul nefamiliarizat cu astfel de surse, informația aparent abstractă a unui plan topografic este mai
ușor de asimilat atunci când este „tradusă” și completată cu ajutorul unor surse complementare, care ne ajută să
transformăm mental o imagine plană în una tridimensională, eventual și animată. În acest scop, putem încerca să
evidențiem câteva dintre caracteristicile topografice, urbanistice și arhitectonice ale orașului Focșani de la mijlocul
secolului al XIX-lea, utilizând ca suport planul austriac din 1855. Însă, mai întâi, să vedem care era înfățișarea ora-
șului din perioada respectivă, receptată prin ochii curioși ai unui observator contemporan:
„Focșanii sunt, sau, cel puțin, erau pe atunci, un oraș foarte întins și cu contur neregulat, cu străduțe înguste
și întortocheate, cu numeroase magazine elegante pe ici, pe colo, dar numai de lemn, după moda pur turcească.
Prin oraș trece un pârâu, sau, mai degrabă, un canal urât și foarte murdar, Milcov […] și care îl împarte în două
părți inegale – iar pe atunci forma și granița dintre cele două state române, Valahia și Moldova – partea valahă,
mai mică, mai pipernicită, mai întortocheată, mai murdară și mai săracă iar, pe atunci, ca urmare a războiului
încheiat nu demult, arsă și dărâmată, într-un cuvânt pustiită, și partea moldovenească, mai primitoare, mai
înstărită, cu case mai arătoase numite boierești, nobiliare”35.
Surprinsă de martorul ocular, imaginea de ansamblu a orașului își găsește corespondența perfectă în perspectiva
bidimensională a planului. La mijlocul secolului al XIX-lea, orașul Focșani era împărțit în două entități urbane și
administrative distincte, corespunzătoare celor două principate din care făceau parte: Focșanii Moldovei, cu o
suprafață mai întinsă și cu o populație mai numeroasă și prezumtiv mai înstărită (mai multe case, biserici și prăvălii,
proprietăți mai mari), și Focșanii Munteni, mai modest în toate aceste privințe.
Sub raportul încadrării în structurile teritorial-administrative ale celor două principate, Focșanii Moldovei era
reședința ținutului Putna, iar Focșanii Munteni era reședința județului Slam-Râmnic. Focșanii Moldovei era orga-
nizat administrativ pe patru ceastii sau culori, în care existau 30 de ulițe, 16 hudițe și 1 305 case și prăvălii36. Datele
sunt înregistrate într-un document administrativ din 1851, pe baza căruia putem afla și numele străzilor. Cum nu
exista însă o nomenclatură stradală oficială, majoritatea acestor denumiri sunt conjuncturale, fiind stabilite după
repere cu rezonanță în memoria colectivă, cum ar fi cele etnice (Ulița Evreiască, Ulița spre Armenime, Hudița
Țigăniei), ocupaționale (Ulița Săpunarilor, Ulicioara Olarilor), instituționale, arhitectonice, topografice (Ulița la
Poștă, Ulița Hanului Roșu, Ulița Havuzului, Ulița Bisericii Domnești, Ulița Havrei Ovreești, Ulița spre Balta lui
Asanachi) sau antroponimice (respectiv după un personaj cunoscut: Uliţa lui Sion, Uliţa Isperliului, Hudiţa lui
Hagi Petcu caldarariu).
Dintr-o sursă similară, asociată planului din 1848, dispunem cam de același tip de date și pentru Focșanii
Munteni37. Nu cunoaștem precis numărul de ulițe și hudițe, însă putem afla cum se numeau o parte dintre acestea:
Uliţa Mahalalei Tăbăcarilor, Uliţa Veche, Uliţa Ţigănească, Uliţa Târgului, Șoseaua ce trece la Moldova, Uliţa Cotu
34 Vezi planurile orașului, începând cu cel din 1848, și Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 252.
35 Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, op. cit., p. 85.
36 Dan Dumitru Iacob, Denumirea străzilor şi numerotarea caselor din oraşele şi târgurile Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Documente,
în „Historia Urbana”, vol. 9, nr. 1–2, 2001, p. 112–113, Anexa II, nr. 5.
37 Tabloul statistic al tuturor locuitorilor și clădirilor din Focșani(i) Munteni, din 1850 (în continuare, Tabloul statistic), și „Planul orașului
Focșani … de Gh. T. Scipion” (Dimitrie F. Caian, op. cit., Anexe, nr. XLVIII, p. 183–231 și planșa nr. 2 de la sfârșit).
246
Bumbacului, Uliţa Grădinarilor, Drumul Mândreștilor, Uliţa Mahalalei Bahnele. În afară de mahalalele Bahnele/
Bahnelor38 și Tăbăcarilor, amintite mai sus, mai sunt menționate mahalalele Grădinarilor, Donoae, Donie, Poștei și
Sfântul Nicolae Vechi39. Numărul total al proprietăților era de 610, în această sumă fiind prinse atât casele, prăvă-
liile și bisericile, cât și locurile virane.
Rețeaua stradală
Orașul Focșani a apărut și s-a dezvoltat la încrucișarea unor importante drumuri comerciale, aspect care este pe
deplin reliefat de structura rețelei stradale, așa cum este surprinsă în planul de la 1855. Axa nord-sud este reprezen-
tată de Ulița Mare sau Ulița Târgului, care constituie, la origine, un segment din vechiul drum comercial care leagă
Moldova de Țara Românească, situație ilustrată și de particularitățile traseului urban. După Dimitrie Caian, vechiul
drum dinspre Râmnic intra în oraș pe la bariera Cotești, continua pe străzile Pastiești și Sfântul Nicolae Vechi,
traversa Gârla Hotarului, și continua pe Ulița Mare spre Obor și mahalaua Amorțitu, ieșind în „drumul lui
Rotopan”40. În planul din 1855 se vede că principala cale de acces dinspre Râmnicu Sărat și București intră în oraș
pe lângă stația de diligențe munteană, în zona unde se va construi mai târziu cartierul Cazărmilor, trece pe lângă
bisericile Sfântul Constantin și Sfântul Nicolae Nou, face o curbă largă în mijlocul orașului, revine la o traiectorie
dreaptă între Biserica Domnească și Mănăstirea Sfântul Samuil, după care se ramifică în două. Un mic segment
continuă drept spre nord, disipându-se printre casele răsfirate ale mahalalei Oborului, aflată în curs de coagulare
urbană (mai târziu va fi cunoscută ca str. Oborului, cu un traseu clar), în timp ce un alt braț se desprinde în unghi
drept spre stânga (str. Dogăriei, de mai târziu)41, apoi cotește spre dreapta și se îndreaptă spre Obor și, mai departe,
spre Odobești (str. Regina Elisabeta, de mai târziu). De prin dreptul bisericii Sfântul Nicolae Nou și până pe la
Mănăstirea Sfântul Samuil strada are fronturile compact construite, dovadă a statutului de cale principală cu un
pronunțat profil comercial. Un alt argument al vechimii și importanței acestei artere în țesutul urban îl reprezintă
și faptul că o treime dintre vechile edificii ecleziastice ale orașului, între care Biserica Domnească și mănăstirile
Sfântul Samuil și Sfântul Ioan, sunt amplasate în fronturile ei sau în imediata ei vecinătate.
Pe aceeași axă nord-sud s-a configurat și o altă rută importantă, aflată mai la est de Ulița Mare, al cărui traseu
prelua un alt drum dinspre Râmnic, care intra în oraș prin partea de sud-est, continua pe Ulița Grădinarilor (vii-
toarea stradă a Brăilei), apoi cotea spre nord, străbătând Cotul Moldovei pe străzile numite mai târziu Mărculești și
Cuza Vodă, traversa Gârla Hotarului printre bisericile Săpunaru și Stamatinești și continua spre Cacaina, ieșind în
drumul Tecucilor. Odată cu dezvoltarea orașului și creșterea importanței comerciale și rezidențiale a Uliței Mari,
presupunem că această rută alternativă a devenit tot mai intens utilizată, mai ales pentru traficul greu de tranzit.
Aceste două artere erau intersectate pe axa est-vest de o rută care intra în oraș prin apropierea bisericii Sfinții
Voievozi (Tăbăcari) și continua spre est trecând pe lângă bisericile Precista (Armenească), Domnească, Săpunaru și
Stamatinești, după care ieșea în drumul spre Galați (străzile numite ulterior Gării, Centrală, Stamatinești și Galați)42.
Restul străzilor erau strâmte, întortocheate și nepavate, prea puțin diferite ca structură și înfățișare de ulițele și
hudițele rurale43. De altfel, situația precară în care se găseau străzile orașului se număra printre nemulțumirile con-
semnate în jalba locuitorilor din 5 iulie 1849: „fânarile pe unde sînt, slujesc numai de mărturie; pavelele – nu numai
nu se întind și pe uliţele unde este nevoie de asemenea, dar nici acelea de faţă nu se ţin curate și în bună stare;
podeţurile, mai totdeauna stricate”44.
Planul nu cuprinde referințe privitoare la tipul și întinderea pavajului sau la dispunerea stâlpilor de iluminat, în
schimb, sunt simbolizate 23 de poduri și punți amplasate peste gârlele care curgeau prin oraș. Cele mai multe sunt
construite peste Cacaina (Klein Milkov, pe plan), care, având albia mai adâncă și malurile mai abrupte, este traver-
sată de șapte poduri și punți, din care două poduri de piatră poziționate pe ulițele care dădeau în drumurile
Tecucilor și Odobeștilor, iar alte trei poduri și două punți, toate din lemn, amenajate peste același curs de apă faci-
litau comunicarea dintre oraș și mahalaua Amorțitu, islazul orașului și satele din jur. Pârâul care intra în oraș pe
lângă poșta moldovenească și se vărsa în Gârla Hotarului era traversat de cinci poduri din lemn, din care trei erau
38 Este vorba despre o mahala a orașului, diferită de satul Bahnele de Jos (Documente privitoare la istoria economică a României, p. 260–262,
nr. 165–166).
39 Pentru o perioadă mai târzie, vezi o situație mai cuprinzătoare la Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 250–251.
40 Ibidem, p. 33.
41 Pentru corespondență, ne-am ghidat după numele străzilor menționate pe Planul general al orașului Focșani, de P. F. Radovici, din
1896–1898, actualizat în 1908.
42 Cele două axe rutiere vor servi mai târziu ca demarcații pentru divizarea administrativă a orașului, rezultând patru despărțiri sau culori,
cu 49 de suburbii și 175 de străzi (Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 250–251).
43 Pavajul a fost introdus după 1832, însă doar pe străzile principale (Ibidem, p. 243–244).
44 Documente privitoare la istoria economică a României, p. 346, nr. 231.
247
DAN DUMITRU IACOB
poziționate în centrul orașului. Pe traseul Gârlei Hotarului sunt însemnate trei poduri din lemn și o punte, un
număr surprinzător de mic având în vedere că această gârlă are cel mai lung traseu din oraș. Explicația constă, pe de
o parte, în faptul că, delimitând frontiera de stat, se impunea restrângerea punctelor de trecere supuse controlului
și, pe de altă parte, că traversarea albiei se putea face fără probleme prin locurile în care gârla era secată parțial sau
în totalitate. Nu în ultimul rând, bănuim că nu toate podurile au fost cartate, cum ar fi cel din Tăbăcari, care nu
figurează pe plan însă este menționat în lucrările de specialitate45.
Trei poduri din lemn sunt marcate pe pârâul care pornește din dreptul cărămidăriei aflate la vest de oraș, traver-
sează Focșanii Moldoveni și se varsă în Cacaina, în dreptul cărămidăriei din estul orașului. În sfârșit, alte trei poduri
de lemn se află pe o gârlă care străbate partea de sud-vest a orașului, iar un pod de piatră este amplasat pe Ulița
Mare, la sud de biserica Sfântul Constantin.
Parcelarea
În zona centrală, respectiv de-a lungul Uliței Mari, pe sectorul delimitat cu aproximație de biserica Sfântul
Nicolae cel Nou, la sud, și Mănăstirea Sfântul Samuil, la nord, constatăm cea mai densă și structurată parcelare, de
tip linear alungit, situația fiind determinată de existența vadului comercial. Practic, întreg acest segment stradal este
flancat de fronturi compacte de clădiri: prăvălii, hanuri, ateliere și reședințe. În această zonă, scara planului nu a
permis delimitarea parcelelor individuale, ci doar conturarea insulelor urbane, însă situația este confirmată și deta-
liată de planurile ulterioare, între care cel mai adecvat este planul de sistematizare pentru Strada Mare a Unirii46.
Un proces de densificare a proprietăților din zona centrală a orașului se observă și pe câteva segmente mici ale
ulițelor paralele cu Ulița Mare, de exemplu la sud-vest de biserica Sfântul Nicolae (Stroe), la intersecțiile ulițelor
secundare cu Ulița Mare, pe ulița spre biserica Precista (armenească). În restul orașului există multe proprietăți
mari, cu grădini, situație care arată că, la origini, au făcut parte din moșiile pe care s-a extins orașul, din care s-au
tot vândut sau închiriat loturi mai mari sau mai mici.
În partea de vest a orașului (Vâlcele, Tăbăcari, Orbeni), rețeaua stradală sinuoasă și incomplet definită și parce-
larul fărâmițat și neregulat denotă originile rurale ale mahalalelor din această zonă, unde au existat satele Orbeni și
Stăești47. De altfel, tranziția de la o structură rurală la una urbană poate fi surprinsă și pentru alte mahalale ale
orașului, care la origine au fost sate și părți de moșii asimilate treptat în structura urbană48.
În partea de nord a orașului, urbanizarea își face simțită prezența printr-o parcelare mai ordonată de-a lungul
străzilor numite ulterior Regina Elisabeta și Pia Brătianu, axa ordonatoare fiind ieșirea spre Obor și spre Odobești.
În schimb, la nord de mănăstirea Sfântul Samuil, locuirea nu este închegată, existând goluri mari și neregulate în
țesutul urban. Spre vest de strada care duce spre drumul Tecuciului (Cuza Vodă), structura urbană este rarefiată,
evidențiind existența unor spații virane ample și a unor proprietăți mari, probabil boierești, cu clădiri retrase din
frontul stradal, unele dispuse în fundul curților, cu anexe din lemn și cu grădini generoase.
În partea de sud-est, se observă o organizare a locuirii de-a lungul străzilor, cu case mici, majoritatea dispuse în
frontul stradal, însă cu grădini mari, semn al ocupațiilor agricole ale proprietarilor, fapt confirmat de numele străzii
și mahalalei: Grădinarilor.
În afară de numeroasele locuri virane, unele foarte mari49, în oraș au rămas intercalate terenuri întinse folosite
pentru pășunat și fânețe, cum este cel din Cotul Oancei (intrândul pronunțat în Focșanii Munteni, de la sud de
biserica Stamatinești), sau islazul cu cele două grajduri de la nord-vest de biserica Precista (armenească), care coin-
cide, în linii mari, cu zona actualului parc Nicolae Bălcescu.
Perimetrul neregulat al întregului oraș evidențiază o extindere neuniformă spre extravilan, pe islazul comunitar
și pe moșiile din jur, ocolind sau înglobând zonele de relief accidentat, cum sunt gropile cărămidăriilor sau bălțile
naturale.
45 Georgeta Carcadia, op. cit., p. 88.

46 Planul de sistematizare pentru Strada Mare a Uniri, 1897–1898, realizat de P. F. Radovici (SJAN Vrancea, fond Sfatul Popular al Orașului
Focșani – Secția Sistematizare și Arhitectură, cota 7/1950; vezi și Florin Dîrdală, Începuturile modernizării oraşului Focşani, opera
arhitecţilor băcăuani, în „Focșanii”, nr. 125, 2014, p. 16–17).
48 Ibidem, p. 47–69.
49 Dimitrie F. Caian le dă exemplu pe cele din lungul str. Cuza Vodă și din capătul str. Mărculești (Ibidem, p. 246).
248
Repere de arhitectură urbană

Arhitectura ecleziastică
Mai puțin supuse intervențiilor seculare, lăcașurile de cult au un rol important în analiza unui plan și reconsti-
tuirea topografiei urbane deoarece, în majoritatea cazurilor, constituie repere constante într-un peisaj supus schim-
bărilor. Pe planul lui Terbuhović sunt marcate 26 de biserici și o troiță, ceea ce înseamnă că au fost cartate toate
bisericile din Focșani din cel de-al șaselea deceniu al secolului al XIX-lea50, cu excepția bisericii „Sf. Apostoli de la
Ocol”, care se afla în construcție (1850–1861). Între acestea sunt incluse și bisericile părăsite sau ruinate la momen-
tul respectiv, cum este cazul bisericii Ghergheasa, menționată ca fiind „pustie” la 184851. Identificarea lor pe plan
nu este foarte dificilă, câteva dintre biserici având notată identitatea chiar în sursa studiată, fie prin menționarea
numelui lângă reprezentarea grafică a lăcașului de cult, fie prin asocierea unei litere explicată în legendă52.
Planul confirmă grafic un fapt cunoscut, și anume că orașul Focșani se numără printre puținele orașe din prin-
cipatele române similare ca mărime, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, sunt înzestrate cu un număr însemnat de
lăcașuri de cult53. Situația este semnalată și de unii călători străini, din ale căror mărturii extragem o sumară imagine
de ansamblu:
„Era izbitoare mulțimea bisericilor, pe alocuri foarte pitorești, mai ales cele neglijate și pe jumătate dărâmate,
într-un stil bizantin străvechi; bisericile renovate nu făceau însă o impresie plăcută, deoarece erau pocite de
obiceiul acesta general de a vărui totul prostește în alb; dădeau cu var alb peste tot, de nu se mai distingeau nici
un fel de detalii arhitectonice. Pe lângă aceasta, la ei acoperișurile, cupolele și turnurile sunt acoperite cu tablă
albă, care strălucește de departe orbitor, pentru că în Valahia tabla este materialul cel mai ieftin pentru acoperi-
șuri și se potrivește și cu preferința oamenilor de aici pentru tot ce este strălucitor și sclipitor. Dar de departe
arată destul de frumos, sau cel puțin impresionant, când vezi de la mare distanță acoperișurile, cupolele și tur-
nurile care sclipesc în soare ca argintul”54.
Apartenența confesională nu este semnalată grafic pe plan, însă, prin asocierea redundantă a abrevierii „g.n.u”
[griechisch-nicht unierte Kirche = biserică greacă neunită] cu aproape toate bisericile menționate în legenda din
stânga planului, se înțelege că majoritatea bisericilor aparțin cultului ortodox. În afară de acestea, se știe că în
Focșani mai existau trei biserici armenești, o biserică romano-catolică și mai multe sinagogi, însă ultimele nu sunt
semnalate pe plan.
După cum am menționat anterior, planul evidențiază faptul că circa o treime dintre lăcașurile de cult din
Focșani se înșiruie de-a lungul principalei artere a orașului, Ulița Mare, fiind amplasate în frontul stradal sau în
imediata sa vecinătate. Mai mult decât atât, în centrul orașului, de o parte și de alta a Uliței Mari și în jurul mănăs-
tirii Sfântul Ioan, constatăm o densitate ridicată a bisericilor, șase dintre acestea55 fiind localizate pe o suprafață de
circa 11 ha, distanțele dintre ele situându-se între 140 și 360 m. Situația reliefează, o dată în plus, importanța acestei
axe urbane, care, pe lângă funcțiile urbanistice, economice și sociale, prezintă și o evidentă funcție simbolică, reflec-
tată prin această ipostază de Via Sacra a Focșanilor, o veritabilă coloană vertebrală a unora dintre cele mai vechi și
reprezentative edificii ecleziastice din oraș.
Tot în acest context, planul permite câteva observații referitoare la curțile lăcașurilor de cult. El confirmă faptul
că, deși au suferit diverse distrugeri, mănăstirile Sfântul Samuil și Sfântul Ioan își păstraseră încă zidurile de incintă.
Fiind complexul cel mai bine întărit din oraș și, în consecință, un punct strategic disputat în cadrul luptelor purtate
de turci, austrieci și ruși în 1789, Mănăstirea Sfântul Samuil dispunea încă, la 1855, de un corp de chilii amplasat
pe latura de nord, ziduri de incintă și trei turnuri de colț. Mănăstirea Sfântul Ioan, cel mai frumos ansamblu monas-
tic al orașului, își pierduse cu puțin timp în urmă chiliile, distruse în incendiul din 1854, însă mai dispunea de
zidurile de incintă, care vor mai rezista până în 1871, când au fost dărâmate, aceeași soartă având-o și vechea clo-
potniță, demolată în 190556.
50 Trei dintre bisericile reprezentate pe plan nu mai există în prezent: biserica Caramzulea, dispărută în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, biserica Ghergheasa, demolată în 1898, și Biserica Domnească, avariată de cutremurul din 1977 și demolată imediat din ordinul
autorităților.
51 Tabloul statistic, p. 214–215, nr. 397. Posibil să fie reprezentată și biserica Sfântul Vasile, aflată în ruină, însă simbolul nu este clar.
52 Planul cuprinde însă și erori evidente: de exemplu, se face confuzie între pozițiile bisericilor Sf. Gheorghe (armenească) și Ovidenia din
Tăbăcari, iar din cauza trasării greșite a graniței s-a inversat apartenența teritorială pentru bisericile Sf. Nicolae din Tăbăcari și
Sf. Spiridon, prima aflându-se, de fapt, în Focșanii Munteni și a doua în Focșanii Moldovei.
53 Vezi un capitol special în Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 71–124.
54 Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, op. cit., p. 86–87.
55 Sfântul Ioan, Donie, Sfântul Nicolae Nou, Sfântul Nicolae Vechi, Precista și Sfântul Dumitru.
249
DAN DUMITRU IACOB
Cu excepția câtorva biserici (Caramzulea, Ghergheasa și, parțial, Sfântul Nicolae Nou și Sfinții Voievozi din
Tăbăcari), toate celelalte lăcașuri de cult au curți împrejmuite cu garduri de lemn sau de zidărie. Biserica Sfinții
Voievozi din Tăbăcari (a lui Curt) este delimitată pe două laturi cu gard de lemn și pe celelalte laturi cu aliniament
de arbori. Înlocuirea gardurilor cu aliniamente de arbori este un indiciu al asimilării unor criterii peisagistice ce vor
schimba, în final, înfățișarea curților unor lăcașuri de cult, care se vor transforma în mici grădini plantate cu flori și
arbori57. Acestea vor suplini, pentru o perioadă, absența grădinii publice a orașului, cel mai reprezentativ caz fiind
cel al grădinii mănăstirii Sfântul Ioan, care, remarcându-se prin dimensiuni și amenajare, a fost deschisă publicului
în 186558.
Tot în acest context, semnalăm absența unor repere importante pentru geografia confesională a orașului, cum ar
fi cimitirele – excepție făcând cel din curtea bisericii Sfântul Nicolae din Tăbăcari – și sinagogile. Omisiunea poate
fi pusă atât pe seama simplificării deliberate a planului, cât și a nediferențierii sinagogilor de clădirile obișnuite.
Arhitectura civilă
Un alt aspect care poate fi analizat pe baza planului din 1855 este de natură arhitecturală. În acest sens, infor-
mațiile oferite de sursele cartografice nu pot fi decât parțiale, fiind condiționate de perspectiva plană și de nivelul
de generalizare impus de scara la care au fost lucrate planurile sau hărțile și de scopul pentru care au fost realizate.
Deși cunoștințele și mijloacele tehnice ale vremii permiteau executarea unor planuri urbanistice mult mai precise și
detaliate, planul din 1855 este deliberat simplificat, fiind mai apropiat ca tehnică de execuție și scop de hărțile
zonale. Din acest motiv, dacă putem accepta că au fost reprezentate pe plan aproape toate clădirile importante de
pe fiecare proprietate, cu siguranță au fost omise diverse dependințe mici sau improvizate, șuri, șoproane, hambare
etc. De asemenea, a fost complet simplificat conturul amprentei la sol a clădirilor, astfel încât doar în cazul celor
mai mari ne putem face o idee despre forma generală (prezența mai multor corpuri sau aripi, a absidelor, peroanelor,
decroșurilor etc.). Ca tipologie, majoritatea clădirilor sunt de tip dreptunghiular și pătrat, o mică parte de tip L și
foarte puține de tip U sau combinații ale acestor tipuri.
În privința clădirilor din lemn, reprezentate cu negru, observăm că, în general, nu sunt marcate pe plan decât
cele de dimensiuni mai mari. În partea munteană a orașului, absența aproape totală a clădirilor din lemn poate fi
pusă și pe seama incendiului din anul 1854.
Evident, informațiile extrase din această sursă cartografică nu sunt suficiente pentru a contura caracteristicile
arhitecturii focșănene de la mijlocul secolului al XIX-lea, în acest scop fiind necesară consultarea și altor tipuri de
surse, cum sunt cele narative și grafice. Însă, nu ne-am propus să dezvoltăm acest aspect aici, ci doar să verificăm
acuratețea datelor furnizate de planul din 1855. De pildă, după observațiile întemeiate ale lui Dimitrie Caian
– martor ocular și autorul primei monografii a orașului Focșani –, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea majo-
ritatea caselor și prăvăliilor din acest oraș erau modeste, construite din lemn sau din paiantă, acoperite cu șindrilă
sau cu olane groase și împrejmuite cu garduri. Doar câteva dintre casele boierești erau mai răsărite, având pereții din
cărămidă și piatră. Casele erau dispuse în fundul curților, cu fațadele orientate spre est sau sud, și cu o parte dintre
dependințe așezate la stradă59. Situația este confirmată și de alți martori oculari, cum este cazul deja amintit al lui
Emanuel Friedberg-Mírohorský:
„Casele din inima orașului vechi sunt pipernicite, murdare, dar curțile boierești, situate mai spre marginea
orașului, sunt spațioase, arătoase, confortabile și văruite cu grijă, de te dor ochii din cauza sclipirii lor în lumina
soarelui”60.
Nici clădirile de pe Ulița Mare, unde sistematizarea era mai vizibilă, nu se remarcau printr-o înfățișare deosebită
deoarece, mai ales prăvăliile, aveau streșinile de lemn mult ieșite în afară, lucru care afecta estetica fronturilor
stradale61.
Informații concludente desprindem și din documentele administrației locale. În lista proprietăților din Focșanii
Munteni, de la 1851, se precizează câteva dintre caracteristicile clădirilor (tipologie și calitate, materialele din care
au fost construite și utilitate). Observăm că, deși există multe clădiri construite din cărămidă și piatră, în stare
„bună” sau „proastă”, sunt și mai multe construite din paiantă („gard cu scânduri”, „gard cu paie”) sau lemn, aspect
57 Ibidem, p. 249.
58 Ibidem, p. 82 și Planul Mănăstirii Sf. Ioan și al grădinei, lucrat de inginerul I. Katalino, 1855, planșă intercalată între p. 76–77.
59 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 243, 245.
61 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 244–245; streșinile au fost tăiate din ordinul municipalității în perioada 1862–1872.
250
care nu concordă cu situația înregistrată în plan, unde aproape toate clădirile sunt reprezentate cu roșu, culoare care
semnifică construcții din zidărie. Așadar, recomandăm prudență în interpretarea acestei situații surprinsă eronat în
planul din 1855, carența fiind generată, probabil, atât de graba cu care a fost realizat planul, cât și de confuzia
identificării materialului de construcție, cărămidă sau paiantă, acoperit, de obicei, cu un strat gros de var.
În general, planul nu ne transmite informații despre identitatea clădirilor sau proprietarilor, puținele excepții
fiind reprezentate de sediile instituțiilor civile și militare care erau subordonate sau obligate să colaboreze cu coman-
damentul trupelor de ocupație, majoritatea fiind localizate în Focșanii Moldovei: Eforia, Stărostia cezaro-crăiască62,
filiala Spitalului Militar Central al trupelor de ocupație și Poșta moldovenească. În partea munteană a orașului este
indicat sediul Agenției consulare franco-engleze și cel al Poștei valahe. Oricum, reperele sunt relative, identificarea
precisă nefiind posibilă fără referințe suplimentare și analogia cu alte planuri mai detaliate. Același lucru este valabil
și pentru identificarea unor proprietăți particulare, ca, de pildă, casa lui Ștefan Scarlat Dăscălescu, aflată în apropi-
erea bisericii Stamatinești.
Obiective militare: spitale, grajduri și depozite de furaje

În decursul celor peste doi ani și jumătate de ocupație militară rusească, austriacă și otomană, numărul trupelor
străine care au fost încartiruite în Focșani sau doar au tranzitat orașul a fost foarte mare63. De exemplu, la 24 sep-
tembrie 1854, în contextul sosirii trupelor habsburgice, Stărostia Putna era înștiințată de către autoritățile centrale
că în Focșani urmau să fie cantonate un batalion, un escadron și un spital, în total 1 400 de oameni și 190 de cai.
În prima jumătate a lunii noiembrie 1854 au ajuns în oraș și trupele otomane, pentru care, de asemenea, se solicitau
locuințe, spitale și grajduri64.
Spitalul militar
Importantă stație de etapă pentru trupele aflate în marș, Focșanii au fost și un însemnat centru sanitar al arma-
telor ruse, austriece și otomane. Încă înainte de sosirea trupelor austriece în Focșani, a fost amenajat un spital mili-
tar în hanul lui Alexandru Roimante, fiind ocupată sala de joc cu 74 de paturi, sub comanda locotenentului
Liever65. Probabil este vorba chiar despre filiala locală a Spitalului Militar Central, menționată pe plan (Milit<är->
Fil<ial-> Haupt<->Spital), care avea în subordine și alte spitale amenajate în câteva hanuri și case din oraș, însu-
mând peste 266 de paturi. Ulterior, unități din corpul sârbo-bănățean intenționau să mai înființeze un spital pentru
300 de bolnavi.
Grajdurile militare
Pe plan sunt marcate cu negru mai multe clădiri de lemn mari, localizate, fără excepție, în partea moldovenească
a orașului. Pe fondul prezenței militare străine în oraș, considerăm că cele mai multe dintre aceste clădiri, mai cu
seamă cele amplasate pe locuri virane, erau grajduri și depozite militare. Un indiciu în acest sens îl reprezintă cele
două clădiri de lemn, foarte lungi66 și aproape paralele, amplasate pe o porțiune mare de șes aflată între biserica
Precista și cărămidăria din nord-vestul orașului (în zona actualului parc Nicolae Bălcescu). În condițiile încartiruirii
și tranzitării unui număr mare de militari, inițial ruși, apoi austrieci și otomani, nevoia de grajduri era stringentă.
Din acest motiv, fiind confruntate cu necesitatea adăpostirii a peste 500 de cai, spre sfârșitul anului 1854, autorită-
țile locale au propus înființarea unor grajduri în satele Orbeni și Gugești67. Satul Orbeni devenise deja mahala a
orașului68 și ocupa o zonă aflată la nord de biserica Sfinții Voievozi din Tăbăcari, în vecinătatea gropilor pentru
cărămizi din vestul orașului69. Planul lui Terbuhović demonstrează faptul că aceste grajduri au fost construite în
zona desemnată de autorități, locație care prezintă avantajul unui acces facil spre islazul din vestul orașului și se află
în proximitatea unei surse permanente de apă, respectiv una dintre gârlele trase din Milcov și care se vărsa în Gârla
62 Pentru definiția stărostiei și activitatea stărostiei austriece din Focșani vezi: Ela Cosma, Consulatele, agențiile consulare și stărostiile Austriei
din Principatul Moldovei (1846–1850), în „Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţ”. Cluj-Napoca”, vol. 46, 2007, p. 119–158, în
special p. 121; Eadem, Reprezentanțele consulare austriece în Moldova, Muntenia și Serbia (1782–1848), Editura Argonaut–Symphologic
Publishing, Cluj-Napoca–Gatineau, 2012, p. 158, 160.
63 Pentru detalii vezi: Dumitru Huțanu, op. cit., p. 93, 104, 108; Ion Nistor, Principatele Române sub ocupația rusească: 1 iulie 1853 – 17
septembrie 1854, în „AARMSI”, Seria a III-a, vol. 20, 1939, p. 248; Idem, Ocupația austriacă …, p. 192–195.
64 Dumitru Huțanu, op. cit., p. 99–100, 105–109.
65 Ibidem, p. 104.
66 Conform scării planului, acestea ar avea o lungime de cca 250 m, ceea ce ni se pare exagerat.
67 Dumitru Huțanu, op. cit., p. 99–100.
68 Documente privitoare la istoria economică a României, p. 258–259, nr. 164.
69 Vezi poziția mahalalei pe planul ofițerului de geniu N. Niculescu, din 1860 (Dimitrie F. Caian, op. cit., Anexe).
251
DAN DUMITRU IACOB
Târgului. Alte grajduri au fost ridicate lângă biserica Sfântul Dumitru, unde se afla și un spital militar, în vecinătatea
Bisericii Domnești, unde, probabil, exista un han, pe terenurile virane din preajma bisericilor Catolică și Stamatinești,
unde exista și o cișmea, în mahalaua Arion (pe maidanul delimitat parțial de străzile numite mai târziu Arion și
Croitorilor) și la periferia de est a orașului, unde existau mari proprietăți private (în zona delimitată de străzile
Galați și Comisia Centrală și canalele Isperliu și Cacaina).
Fabrica de lumânări de stearină

La ieșirea din oraș, în unghiul format de drumul Tecuciului și canalul Cacaina, este reprezentată fabrica de
lumânări de stearină (Stearin Kerzen Fabrik). Cunoscut pentru producția de lumânări din seu și ceară, mai târziu,
și din stearină, orașul Focșani număra multe ateliere și manufacturi de profil, iar în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea chiar și câteva fabrici70. Prin amplasamentul de la marginea orașului, dimensiunile mari și perioada în care
este semnalat cartografic, obiectivul industrial marcat pe planul din 1855 nu poate fi altul decât fabrica de lumânări
de stearină întemeiată de vornicul Teodor Ghica în 1847. Fabrica a fost înființată cu capital mixt, românesc și aus-
triac, și producea lumânări, oleină și săpun71. În timpul ocupației militare a orașului Focșani, fabrica și-a încetat
activitatea, fiind folosită în diverse scopuri de către trupele rusești și austriece. De pildă, în a doua jumătate a anului
1854, în această fabrică funcționa un spital rusesc. După retragerea rușilor, fabrica a fost preluată de Magazia oști-
rilor austriece, în decembrie 1854, pentru a fi utilizată ca depozit. În acest scop, în ianuarie 1855 erau inițiate
lucrări pentru repararea stricăciunilor produse de ruși72.
După cum se observă pe plan, fabrica prezintă elemente de fortificație militară73, fiind întărită probabil de către
ruși, care au mai construit și alte fortificații la Focșani, pe care însă le-au distrus în timpul retragerii74. În pofida
daunelor suferite, fabrica nu a fost distrusă în totalitate, deoarece a servit ca spital militar pentru răniții ruși încă
mult timp după retragerea unităților combatante ruse. Din cauza întreruperii activității în timpul ocupației militare
și a avariilor suferite, la care s-a adăugat concurența puternică de care s-a lovit după reluarea producției, în 1857,
fabrica a funcționat ulterior cu o capacitate de producție redusă, mai multe încăperi fiind închiriate și transformate
în cazarmă de jandarmi și arest75.
Depozitul de furaje
În apropierea fabricii de lumânări, pe șesul de la nord de oraș, este reprezentată o curte împrejmuită, în interio-
rul căreia se află două clădiri de lemn, întregul obiectiv constituind un depozit de furaje (Heu Magazin) al armatei
austriece. Amplasarea acestui depozit în afara orașului se explică atât prin aprovizionarea mai facilă cu fân din zona
înconjurătoare, cât și prin reducerea riscului de incendiu în oraș. Proximitatea cu fabrica de lumânări facilita paza
mai eficientă a acestor importante obiective militare.
Stațiile de poștă
Planul indică poziția a două stații de poștă, cea moldovenească și cea muntenească. Este vorba, de fapt, de stații
de diligență76, care vor fi folosite pe rutele principale până la apariția căilor ferate. Documentele referitoare la
nomenclatura stradală din 1850 și 1851 sugerau deja poziția acestor stații77, însă planul din 1855 ne indică, pentru
prima dată și cu mai multă precizie, amplasarea lor în configurația urbană. La periferia de nord-vest a orașului, în
apropierea uneia dintre cărămidării, se afla stația de poștă moldovenească (Mold<auische> Post), a cărei locație mar-
ginală se explică prin necesitatea de a avea cât mai aproape o pășune întinsă și o sursă de apă consistentă. Un alt
motiv pentru scoaterea stațiilor de poștă la marginea orașului, invocat însă în cazul altui oraș, îl reprezintă reducerea
riscului de incendiu78. După unificarea serviciilor poștale, la 31 august 1861, s-a deschis un oficiu poștal unic în
centrul orașului79, însă amintirea fostei poște moldovenești s-a conservat în nomenclatura stradală, una dintre stră-
70 George Ioan Lahovari (red.), Marele Dicționar Geografic al României, vol. III, Stab. Grafic J. V. Socecŭ, București, 1900, p. 404.
71 Valerian Popovici (red. resp.) et al., Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 și 1864. Contribuții, Editura Academiei Republicii
Populare Române, București, 1963, p. 241–243.
72 Dumitru Huțanu, op. cit., p. 93 și 114.
73 Vizibile și pe harta Specht (http://mapire.eu/en/map/secondsurvey, accesat la data de 18.05.2017).
74 Ion Nistor, Principatele Române …, p. 248.
75 Valerian Popovici (red. resp.) et al., Dezvoltarea economiei Moldovei …, p. 242.
76 În 1853 s-a deschis o linie de diligențe Focșani – Bacău – Roman (Constantin N. Minescu, Istoria poștelor române. Originea, dezvoltarea
și legislațiunea lor, Imprimeria Statului, București, 1916, p. 181).
77 Dan Dumitru Iacob, Denumirea străzilor …, p. 113; Tabloul statistic, p. 204, nr. 319.
78 Este vorba despre stația de poștă din Târgu Frumos (Virgil Apostolescu, Ema Apostolescu, Isprăvnicia ținutului Iași. 1828–1860. Inventar
arhivistic, DGAS, București, 1984, p. 539–540).
79 Constantin N. Minescu, op. cit., p. 213.
252
zile care făceau legătura între această stație și Ulița Mare Armenească (ulterior Bulevardul Gării), numindu-se, până
în perioada interbelică, str. Poșta Veche (astăzi str. Ion Creangă).
Poșta muntenească (Wallach<ische> Post) se afla pe aceeași uliță cu biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena
(Robescu), însă mai la sud, la intrare în oraș a drumului dinspre Râmnicu Sărat și București. Construită din paiantă
și scânduri, „Casa Poștei” era un reper suficient de însemnat pentru a da numele mahalalei Poștei, formată în
preajma ei80.
În timpul ocupației militare a orașului, atât rușii cât și austriecii și-au înființat propriile oficii poștale: la 27 iulie
1853 rușii înființează o „Secție de poștă pentru corespondențele osteșești”, care deservea însă și localnicii, iar la
20 septembrie 1854 austriecii au înființat „Casa Poștei”, pentru care au închiriat casa lui Dinu Colpaciu, din vatra
târgului, în partea munteană81. Cu toate acestea, militarii vor fi apelat și la serviciile de diligență românești, fapt
pentru care au marcat poziția acestora pe plan. Situația este semnalată și pe harta Specht, însă poziția stațiilor de
poștă este alta, indiciu că acestea au fost mutate în 1856 sau 1857. Poșta moldovenească este reprezentată pe drumul
Tecuciului, lângă fabrica de lumânări, iar poșta muntenească este marcată mai la sud de poziția indicată pe planul
din 1855, în afara orașului.
Cișmelele
Apa provenită din pânza freatică de pe teritoriul Focșanilor nu este bună de băut, motiv pentru care, odată cu
dezvoltarea târgului, au fost căutate soluții pentru aducerea apei potabile din exteriorul localității. Primele mențiuni
despre o aducțiune în Focșani datează din 1697, când, la porunca lui Constantin Brâncoveanu, partea munteană a
târgului a fost alimentată cu apă din captările săpate pe dealurile de la Faraoanele (la vest de Focșani). Cișmeaua a
fost construită în apropierea hotarului, în locul numit Cap-bun, deservind atât locuitorii din partea munteană a
târgului, cât și pe cei din Moldova, inclusiv călătorii aflați în tranzit82. Dezvoltarea orașului a impus inițierea unor
noi lucrări de aprovizionare cu apă potabilă, cele mai importante fiind realizate în 1804–1806, cu sprijinul dom-
nului Alexandru Moruzi al Moldovei83. Prin noua aducțiune, alimentată din izvoarele de la Pitulușa (la nord-vest
de Odobești), au fost aprovizionate ambele părți ale orașului, ocazie cu care au fost construite nouă cișmele84.
O parte dintre cișmelele respective, care au funcționat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea85, sunt repre-
zentate și pe planul din 1855, acesta fiind una dintre primele surse cartografice care le indică poziția exactă în
topografia urbană86.
În acest sens, am identificat 11 cișmele marcate pe planul respectiv, din care nouă în Focșanii Moldovei și trei în
Focșanii Munteni. Simbolul grafic prin care sunt reprezentate este un cerculeț sau un pătrat negru sau roșu – sem-
nificând forma și materialele de construcție ale ghizdurilor: din piatră (roșu) sau din lemn (negru) – umplute cu
albastru. Fiind destul de mici și în absența oricăror alte mențiuni, pentru indicarea localizării lor pe plan ne vom
folosi de reperele grafice ale sursei, astfel încât și utilizatorul nefamiliarizat cu topografia orașului să le poată găsi.
La periferia nordică a orașului, dincolo de Canalul Cacaina, la Ocol și în mahalaua Amorțitu, sunt patru ciș-
mele: una lângă podul de piatră de peste canal, pe drumul care duce spre Odobești, a doua în apropierea aceluiași
drum, pe un maidan pe care se mai află și o troiță, a treia puțin mai la est de troița respectivă și a patra în apropierea
canalului, puțin mai la stânga de litera K din „Klein Milkov”. Primele două, aflate pe traseul drumului mare sau în
vecinătatea acestuia, au ghizduri din piatră, iar ultimele, poziționate în mahala, au ghizduri din lemn. O altă ciș-
mea, cu ghizduri rectangulare din piatră, se află pe Ulița Mare, în fața Mănăstirii Sfântul Samuil. Puțin mai sus de
această cișmea, pe strada (Dogari/Dogăriei) care o ia la stânga, spre poșta moldovenească și spre cărămidăria de la
periferia vestică a orașului, se află o altă cișmea (la nord-vest de biserica Sfântul Gheorghe – Nord), cu ghizduri de
lemn. Tot în această parte a orașului, pe un mic maidan aflat ceva mai la nord de biserica notată „S. Precista” (Sfânta
Maria – armenească) și la dreapta față de cele două lungi clădiri de lemn (grajduri) se află o cișmea cu ghizduri din
piatră rectangulare. O altă cișmea cu ghizduri din piatră, de formă circulară, se află într-o intersecție din
80 Tabloul statistic, p. 204

81 Dumitru Huțanu, op. cit., p. 89 și 122.
82 Dimitrie Caian a indicat ca posibil amplasament str. Sf. Nicolae Vechi, care se numea anterior și Ulița Fântânii (Dimitrie F. Caian,
op. cit., p. 243). După alte opinii, cișmeaua ar fi existat pe locul pe care, mai târziu, s-a construit biserica Robescu.
83 Din porunca aceluiași domn, au fost construite aducțiuni și cișmele și în Iași, sub supravegherea unor meșteri suiulgii aduși de la Istanbul
(Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, până în zilele noastre, vol. 2, ed. Constantin Mihăilescu-Gruiu, București,
1999, p. 227–228).
84 Dimitrie F. Caian, op. cit., p. 171–181.
85 Singura cișmea care se mai păstrează este „Fântâna lui Cuza”, în prezent aflată în apropierea Muzeului de Istorie.
86 Cișmelele sunt marcate și pe cele două planșe care se mai păstrează din planul Focșanilor Moldovei, din 1855, atribuit lui Constantin
Aninoșanu.
253
DAN DUMITRU IACOB
proximitatea nord-estică a bisericii Săpunaru (indicată pe plan cu litera „c”). Mai la vest de aceasta, pe un maidan
din apropierea bisericii Sfinții Voievozi – Stamatinești, pe drumul ce duce spre Galați, se află o altă cișmea, tot cu
ghizduri din piatră, circulare. Toate aceste cișmele se aflau în Focșanii Moldovei.
În Focșanii Munteni sunt mult mai puține cișmele. Una, cu ghizduri circulare din lemn, se află la periferia ves-
tică a orașului, în Vâlcele, puțin mai la nord de biserica Sfântul Gheorghe (Sud) și de cărămidăria din zonă, în
apropierea hotarului. Alte două cișmele, una cu ghizduri rotunde din piatră și cealaltă din lemn, sunt amplasate la
periferia de sud-est a orașului, pe o uliță (str. Gramei, la 1908) aflată la miazăzi de biserica Sfântul Mina, uliță ce dă
în drumul spre Galați.
Evident, planul nu ne oferă informații despre înfățișarea și starea de funcționare a cișmelelor din Focșani, însă,
din surse complementare, reiese situația deplorabilă în care se găsea alimentarea cu apă a orașului în perioada
respectivă. Într-o reclamație din 5 iulie 1849, care-i viza pe conducătorii Eforiei, locuitorii din Focșanii Moldovei
se plângeau Departamentului Treburilor Dinlăuntru că:
„[…] ciușmelele, ridicate încă din vremea domnilor fanarioţi – cu cheltuiala bunilor noștri – și care au fost
lucruri însemnate prin frumusețea lor, pică în ruină; havuzurile, înființate în vremea altor prezidenţi, sînt pe
aceeași urmă; chiar apa ce căpătăm prin acestea, deși au două izvoare deosebite, totuși, de multe ori rămân seci,
încât bieții locuitori pătimesc greu de obiectul cel mai de nevoie, și pentru care bugetul, în toți anii, hotărăște
sume însemnătoare […]”87.
Lamentațiile locuitorilor scandalizați de incapacitatea sau corupția autorităților sunt întărite și de mărturiile
unui observator străin, care intră în contact cu realitățile respective câțiva ani mai târziu:
„Ca peste tot în Orientul fierbinte și arid, erau și aici cișmele foarte interesante, mai mult sau mai puțin bine
păstrate sau care amenințau să se prăbușească și în jurul cărora se concentra viața și activitatea oamenilor și a
animalelor”88.
Șansa face ca observatorul în cauză, nimeni altul decât Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, să fie nu doar
un bun cartograf, ci și un pictor talentat, care ne-a lăsat mai multe schițe cu diverse aspecte din Focșanii anului 1856.
Între acestea, se numără și o cișmea, care – așa cum aprecia și memorialistul –, este chiar interesantă (figura 1).
Figura 1. Cișmea din Focșani la 1856

(desen de Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský,
în Idem, De la Praga la Focșani, p. 88)

254
Prin formă, dimensiuni, estetică și materialele utilizate, construcția reprezintă o adevărată lucrare de artă, sur-
prinzătoare – la prima vedere – pentru un oraș provincial din principatele române de la mijlocul secolului al
XIX-lea. Cișmeaua pare a fi construită în stil neoclasic – însă transpare și o influență orientală – și are forma unei
prisme patrulatere, de dimensiuni modeste89. Pereții, din piatră cioplită și cărămidă90, par să fi fost inițial tencuiți și
văruiți. Fațada dinspre privitor evidențiază o nișă semicirculară din care iese țeava de apă, deasupra căreia se află
stema Moldovei, cu capul de bour. Acoperișul în patru ape, scund, probabil din șindrilă sau olane, se sprijină pe o
cornișă decorată. În fața cișmelei se află un jgheab masiv făcut dintr-un trunchi de copac, care servește ca adăpătoare
pentru vite. Deși nu avem dovezi, nu este exclus ca o gură de apă și un jgheab identice să fi existat și în partea din
spate a cișmelei. În privința localizării, stema cu capul de bour dovedește că cișmeaua era amplasată în partea mol-
dovenească a orașului. Alte informații circumstanțiale – precum existența unor clădiri înalte, cu etaj, schițate în
stânga și dreapta cișmelei, a unei turle de biserică în apropiere, animația din jurul cișmelei, prezența militarilor
străini, cazați, de obicei, pe ulițele mai importante – sugerează amplasarea cișmelei pe o uliță centrală, circulată.
Corelând aceste indicii cu informațiile oferite de planul din 1855, presupunem că este vorba despre cișmeaua din
fața mănăstirii Sfântul Samuil, singura poziționată central dintre cele două cișmele reprezentate în formă patrula-
teră pe planul respectiv. În privința vechimii cișmelei, după starea avansată de degradare91, credem că aceasta datează
de la începutul secolului al XIX-lea, cel mai probabil fiind una dintre cișmelele înființate în 1806, din porunca lui
Alexandru Moruzi.
Același martor ocular surprinde grafic un alt fapt, cunoscut de altfel, și anume că rețeaua de cișmele nu putea
asigura tot necesarul de apă potabilă pentru locuitorii orașului, motiv pentru care apa s-a adus și s-a distribuit în
oraș, în continuare, de către sacagii, până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, când se vor realiza aducțiuni
moderne, de mare capacitate.
Obiective economice: cărămidăriile

Pe planul din 1855 sunt reprezentate câteva obiective cu un specific economic clar, cum este fabrica de lumânări
de stearină, amplasată în nord-estul orașului, și cele trei cărămidării de la marginile orașului. Pentru că în timpul
ocupației militare fabrica de lumânări și-a încetat activitatea, fiind utilizată de către trupele de ocupație în alte sco-
puri, am inclus-o între obiectivele militare, despre care am amintit mai înainte.
Cele trei cărămidării sunt ușor de recunoscut pe hartă după simbolurile grafice și abrevierile specifice: „Z.S.”
(Ziegelschlag = cărămidărie) și „Z.O” (Ziegelofen = cuptor de ars cărămidă). Cărămidăriile respective sunt localizate
la marginea orașului, în zone în care materiile prime, lutul și apa, puteau fi ușor procurate, în care aprovizionarea
cu lemn pentru arderea cărămizilor era mai facilă și riscul de producere a incendiilor mai redus92. O cărămidărie este
amplasată la periferia de nord-est a orașului, pe malul Cacainei, alta se află la marginea de nord-vest, în apropierea
poștei moldovenești93, iar ultima se află la marginea de sud-est a urbei, lângă biserica Sfântul Gheorghe (Sud). Din
câte se poate distinge pe plan, cărămidăriile sunt alcătuite din gropile de extragere a argilei, cuptoarele de ars cără-
mida (probabil cerculețele cu contur negru și maro) și, presupunem, platformele sau șoproanele pentru uscarea
cărămizilor, respectiv pentru depozitarea cărămizilor arse (dreptunghiurile cu contur negru și maro, respectiv roșu).
Necesare pentru dezvoltarea urbană, fără îndoială, cărămidăriile amplasate în apropierea canalelor și gârlelor ali-
mentate de râul Milcov erau uneori și cauză de nemulțumire pentru focșăneni, așa cum se întâmplă în vara anului
1849, când aceștia se plâng autorităților centrale că grădinarii și cărămidarii de la periferia urbană consumau toată
apa gârlelor, lăsând orașul vulnerabil în fața incendiilor94.
CONCLUZII
Planul inventariat la Arhivele Statului din Viena sub titlul Die Stadt Fokschan, realizat de căpitanul Marcus
Terbuhović în 1855, constituie o nouă mărturie despre activitățile cartografice desfășurate de militarii austrieci în
89 Lungimea și înălțimea unui stat de om, cca 1,6–1,8 m, însă nu mai mult de 2 m de la bază până în vârful acoperișului.
90 Cărămida era folosită cu siguranță, cel puțin pentru reparații (Dumitru Huțanu, op. cit., p. 94).
91 Cișmeaua din fața Mănăstirii Prorocul Samuil, însă și altele, a fost vandalizată de soldații ruși, după cum reiese dintr-un raport al cișmi-
giilor, din 2 iunie 1854, prin care solicitau materiale pentru reparații (Ibidem, p. 94).
92 Situație similară și la Roman, cartografiat de către austrieci în aceeași perioadă (Dan Dumitru Iacob, O hartă inedită a orașului
Roman …, p. 282).
93 Cărămidăria de la marginea de nord-vest a orașului este semnalată grafic și prin sintagma „gropi de cărămizi” și pe hotarnica realizată în
1860 de N. Niculescu, fiind poziționată la nord de satul Orbeni (Dimitrie F. Caian, op. cit., ultima planșă).
255
DAN DUMITRU IACOB
principatele române, în timpul Războiului Crimeii, și totodată, o nouă și importantă sursă cartografică referitoare
la Focșani. Deși orașul mai beneficiază și de alte planuri executate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, unele chiar
mai precise și mai detaliate, acestea nu ilustrează decât fragmente sau părți ale țesutului urban. Reprezentările inte-
grale ale orașului din hărțile „Fligely” și „Szathmary”, care succed imediat acestui plan, sunt realizate la scări mai
mari, fiind, în consecință, mai simplificate. Ca atare, planul austriac din 1855 poate fi considerat primul plan
topografic care înfățișează integral și suficient de detaliat orașul Focșani, așa cum era acesta cu câțiva ani înainte de
unificarea teritorială și administrativă din 1862.
Întocmit în scop operativ, ca suport topografic pentru trupele care staționau temporar aici și, eventual, pentru
a servi unor operațiuni militare viitoare, planul conține informații diverse, de natură geografică și topografică, topo-
nimică, istorică, economică, arhitectonică și militară. Din această perspectivă, planul reprezintă o sursă suplimen-
tară care completează documentar și vizual izvoarele istorice cunoscute privitoare la istoria orașului Focșani. Noi
i-am evidențiat doar elementele esențiale, însă potențialul documentar al acestei surse cartografice poate fi valorifi-
cat și în alte moduri. De pildă, analiza comparativă cu alte planuri istorice poate evidenția modificările survenite în
timp în topografia orașului, cum ar fi schimbările din rețeaua hidrografică (cursuri dispărute), evoluția structurii
urbane, sistematizarea rețelei stradale, apariția sau dispariția unor obiective ecleziastice (biserici, mănăstiri, troițe),
economice (fabrici, cărămidării) și militare (spital, magazii de furaje și grajduri).
ANEXE
Simboluri pentru forme de relief și tipuri de vegetaţie
Teren viran sau arabil (cu bej) Baltă (cu albastru)
Șes / izlaz (cu verde palid) Arbori
Pârâu Grădină (cu verde mai intens)
Simboluri pentru graniţă, căi de comunicaţie și poduri

Graniță (cu linie galbenă continuă și linie
Pod de piatră (cu roșu)
maro întreruptă)
Stradă / uliță Pod de lemn (cu negru)
Drum de țară Punte (cu negru)
Simboluri pentru biserici, case, fântâni, cărămidării
Biserică de zid (cu roșu) Curte împrejmuită cu zid (cu roșu)
Troiță de piatră (cu roșu) Curte împrejmuită cu gard de lemn (cu negru)
Cimitir Cărămidărie [Z.S. = Ziegelschlag]
Clădire de zidărie (cu roșu) Cuptor de ars cărămidă [Z.O. = Ziegelofen]
Clădire de lemn (cu negru) Fântână simplă, cu ghizduri din piatră (cu roșu)
256
Clădire în construcție (?) Fântână simplă, cu ghizduri din lemn (cu negru)
Limite de proprietate
Legenda din cartușul stâng al planului

9596
a. S. Nicolai g.n.u.94 Kirche a. Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae

b. S. Paraskiva … b. Biserica ortodoxă Sfânta Paraschiva
c. S. Sophia … c. Biserica ortodoxă Sfânta Sofia95
d. Moldauische Administr<ation> d. Administrația moldovenească
e. franz<ösisch-> engl<ische> Agentie e. Agenția (consulară) franco-engleză
f. S. Dimitri g.n.u. Kirche f. Biserica ortodoxă Sfântul Dumitru
g. S. Precista … g. Biserica ortodoxă Sfânta Precista
h. S. Uvideni … h. Biserica armenească Ovidenia
i. S. Voivos … i. Biserica ortodoxă Sfinții Voievozi
k. S. Spiridon … k. Biserica ortodoxă Sfântul Spiridon
l. S. Georg …96 l. Biserica armenească Sfântul Gheorghe
m. k. k.97 oest<erreichische> Starostie Agentie m. Stărostia austriacă (cezaro-crăiască)
n. Milit<är-> Fil<ial-> Haupt<-> Spital n. Filiala Spitalului Militar Central
o. S. Johann Kloster o. Mănăstirea Sfântul Ioan
Bezeichnet die Grenze zwischen M<oldauischem> Desemnează granița dintre Focșanii Moldoveni,
Fokschan nördl<ich> und Wall<achischem> la nord, și Focșanii Munteni, la sud.
Fokschan südl<ich>.
9798
Alte mențiuni de pe hartă
v<on> Odobeschte De la Odobești

n<ach> Tekutsch Spre Tecuci
n<ach> Gallatz Spre Galați
v<on> Rymnik De la Râmnicu Sărat
Klein Milkov Milcovul Mic
Klost<er> S. Samuel Mănăstirea Sfântul Samuil
S. Mina Biserica Sfântul Mina
S. Constantin Biserica Sfântul Constantin
S. Precista Biserica armenească Precista
Mold<auische> Post Poșta moldovenească
Wallach<ische> Post Poșta muntenească
Heu Magazin Depozit (militar) de furaje
Stearin Kerzen Fabrik Fabrica de lumânări din stearină
Z.S. = Ziegelschlag Cărămidărie
Z.O. = Ziegelofen Cuptor de ars cărămidă
95 g.n.u (griechisch-nicht unierte Kirche) = biserică ortodoxă.

96 Posibil o confuzie a cartografului; este vorba despre biserica Sfinții Voievozi – Stamatinești.
97 Litera este amplasată greșit lângă biserica Ovidenia din Tăbăcari.
98 k. k. (kaiserlich-königlich) = cezaro-crăiesc.
257
DAN DUMITRU IACOB
The Plan of Focşani Town in 1855, by Captain Marcus Terbuhović

Keywords: Focşani town, city planning, Austrian surveying activities, topography, cartography
The objective of this article is to present an unknown original plan of Focşani town inventoried at the Austrian
State Archives in Vienna. It was realized in the course of the Austrian military occupation of Romanian
Principalities (1855–1857), during the Crimean War. Due to its scale (1:14 400) the plan provides an accurate
perspective of the town topography. It is important not only for the history of cartography, but it also provides
information and suggestions for research in terms of urban history and urban geography. The topographic plan
shows the structure of the Focşani town, with the hydrographic and street network, the location of houses,
churches and monasteries, civil institutions and military facilities.
258

Planul Oraului Focani Din 1855 Realiza

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Planul Oraului Focani Din 1855 Realiza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CLUJ – KOLOZSVÁR – KLAUSENBURG 700

ELŐSZÓ (A szerkesztők) / PREFAȚĂ (Editorii) ..................................................................................................7

KOLOZSVÁR 1316. ÉVI KIVÁLTSÁGA ÉS HATÁSA /

RÉGÉSZET ÉS ÉPÍTÉSZET VÁROSI KÖRNYEZETBEN /

VÁROSI TOPOGRÁFIA / TOPOGRAFIE URBANĂ

EGYHÁZI INTÉZMÉNYEK A VÁROSOKBAN / INSTITUŢII ECLEZIASTICE ÎN ORAȘE

VÁROSIGAZGATÁS ÉS VÁROSI GAZDÁLKODÁS /

OKTATÁS, MŰVELŐDÉS ÉS KULTURÁLIS VÁROSI TEREK /

A VÁROS MINDENNAPJAI / VIAŢĂ COTIDIANĂ URBANĂ

RÖVIDÍTÉSEK JEGYZÉKE / LISTA PRESCURTĂRILOR ..........................................................................548

DAN DUMITRU IACOB*

Planul orașului Focșani din 1855, realizat de căpitanul Marcus Terbuhović

I. CARACTERISTICILE TEHNICE, AUTORUL ȘI SCOPUL PLANULUI

Titlul, scara și autorul planului

Scopul realizării planului

II. REPERE GEOGRAFICE

III. ORAȘUL FOCȘANI – ASPECTE URBANISTICE ȘI REPERE TOPOGRAFICE

45 Georgeta Carcadia, op. cit., p. 88.

Repere de arhitectură urbană

Obiective militare: spitale, grajduri și depozite de furaje

Fabrica de lumânări de stearină

80 Tabloul statistic, p. 204

Figura 1. Cișmea din Focșani la 1856

87 Documente privitoare la istoria economică a României, p. 346, nr. 231.

Obiective economice: cărămidăriile

Teren viran sau arabil (cu bej) Baltă (cu albastru)

Șes / izlaz (cu verde palid) Arbori

Pârâu Grădină (cu verde mai intens)

Simboluri pentru graniţă, căi de comunicaţie și poduri

Stradă / uliță Pod de lemn (cu negru)

Drum de țară Punte (cu negru)

Simboluri pentru biserici, case, fântâni, cărămidării

Biserică de zid (cu roșu) Curte împrejmuită cu zid (cu roșu)

Cimitir Cărămidărie [Z.S. = Ziegelschlag]

Clădire de zidărie (cu roșu) Cuptor de ars cărămidă [Z.O. = Ziegelofen]

Legenda din cartușul stâng al planului

a. S. Nicolai g.n.u.94 Kirche a. Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae

Alte mențiuni de pe hartă

v<on> Odobeschte De la Odobești

95 g.n.u (griechisch-nicht unierte Kirche) = biserică ortodoxă.

The Plan of Focşani Town in 1855, by Captain Marcus Terbuhović

S-ar putea să vă placă și