Portofoliu literatura romănă pentru copii

Basmul, comedia,drama,elegia,
Legenda-tipuri de legende: O samă de cuvinte, Ocaua lui Cuza Vodă,
Opera “Înșiră-te mărgărite”

1
 CUPRINS

Pagin
a
Basmul…………………………………………………………………………………… 3
....

Comedia………………………………………………………………………………… 4
….

Drama…………………………………………………………………………………… 5
….

Elegia…………………………………………………………………………………… 6
…..

Legenda-tipuri de 7
legendă………………………………………………………………....

O samă de 10
cuvinte………………………………………………………………………….

Ocaua lui 12
Cuza……………………………………………………………………………..

Înșiră-te 15
mărgărite…………………………………………………………………………

Bibliografie………………………………………………………………………………. 19
...

2
 Basmul

Basmul este specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care realul se îmbină cu
fabulosul, binele se confruntă cu răul, victoria finală apartinând binelui.
În basm realul se împletește cu fabulosul, personajele sunt construite în antiteză, actiunea
este pezentată gradat.
Basmul are formule narative specifice(inițiale, mediane, finale) care au rolul de a introduce,
de a menține pe cititor în lumea basmului și de a-l readuce la realitate. Personajele au puteri
supranaturale și parcurg drumuri care-i formează, primind ajutorul naturii, al obiectelor cu puteri
miraculoase și al personajelor animalice.
Basmul poate fi popular, având caracter anonim (autorul nu este precizat), colectiv (expresia
mentalității unei comunități), tradițional (sunt valorificate o serie de motive și teme folclorice),
sincretic (în performarea operei se îmbină mai multe arte- muzica, poezia), oral ( se transmite prin
viu grai) și poate fi cult.
Basmul cult prelucrează structurile populare ale speciei în cadrul unor opere originale, în
care elementele folclorice caracteristice se asociază celor proprii unui scriitor. Naraţiunea este
punctată de pasaje ritmice şi rimate, de prezenţa unor numere cu semnificaţie magică şi simbolică:
trei, cinci, şapte. În basmul cult, povestitorul nu se limitează doar la reproducerea stereotipiilor, ci
se implică în acţiune şi îi conferă o viziune descriptiv-lirică ori una dramaturgică. Autorul-
povestitor participă afectiv la evenimente, le comentează din punctul de vedere moral şi acordă
atenţie sporită detaliilor.

3
 Basmul popular, expresie a sensibilității poporului român, a devenit sursă de inspirație
pentru scriitori ca: Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, care au scris basme culte.

COMEDIA

Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin
surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având un final fericit și un rol moralizator.
Principalul mijloc artistic este comicul, o categorie ce include situații și personaje ridicole, moravuri și vicii
ce sunt prezentate prin râs, urmărindu-se, astfel, îndreptarea acestora. Se valorifică elementele comicului
de situație, de nume, de limbaj, de caracter, de intenție, de moravuri. Comicul este o categorie
estetică având drept efect râsul, determinat de contrastul dintre aparență și esența naturii
personajelor și manifestat prin mijloace specifice de realizare.
Modul de expunere este dialogul, care devine și mijloc de caracterizare, la fel ca și limbajul
personajelor.
Finalul comediei este întodeauna unul fericit, personajele aflate în conflict se împacă, în urma unor
neașteptate răsturnări de situație.
Defectele societății sunt ironizate: demagogia, corupția, adulterul, parvenitismul, prostia,
îngâmfarea, ipocrizia.
Sunt ironizate tipuri umane precum lăudărosul, prostul fudul, cocheta, sclavul isteț, naivul
încornorat, demagogul, adulterina.
Dintre autorii de comedii amintim pe Vasile Alecsandri – “Chirița în provinți”, Ion Luca Caragiale
– „„O scrisoare pierdută”; „D-ale Carnavalului”; „O noapte furtunoasă”; „Conu Leonida în față cu

4
reacțiunea”, Tudor Mușatescu – “Titanic-Vals”.

DRAMA

Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. Acestea sunt divizate în acte,
alcătuite la rândul lor din scene, prin care se marchează intrarea sau ieșirea unui personaj ori schimbarea
locului acțiunii. Modul de expunere sunt dialogul și monologul.
Autorul prezintă în mod indirect, gândurile și sentimentele, prin intermediul personajelor, care comunică
între ele, dialogul determinând înaintarea acțiunii. Intervenția direct a autorului este evidentă doar prin
didascalii.
Indicațiile scenice (didascalii) au rol de a descrie portretul personajelor, mișcarea, gesturile, tonul vocii,
atitudinea, decorul, costumele, etc.
Este foarte importantă relația autor-spectator, mediate de actori. Limitele de timp și spațiu sunt legate de
reprezentarea pe scenă.
Drama este specia a genului dramatic, în proză sau în versuri, care dezvoltă un conflict puternic între
date contradictorii ale realității create, având un final grav, care îndeamnă la meditație.
Dramele acoperă o tematică variată precum: dramă psihologică, mitologică, socială sau istorică și apelează la
un limbaj solemn, care alternează cu cel familiar, însă poate să recurgă și la resurse lexicale comice.
Acțiunea se desfășoară în fața spectatorilor, apar multe personaje, acțiunea concentrându-se asupra
personajelor principale.
Textul literar nu trebuie să depașească anumite dimensiuni și anumite perioade de timp, subiectul având
momente ca în opera narativă: expoziție, intrigă, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.
5
Reprezentanți ai genului dramatic: I.L.Caragiale, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Eugen
Ionescu, Matei Visniec, etc.

ELEGIA

Opera lirică este opera literară în care autorul iși exprimă gandurile și sentimentele în mod
direct, utilizând numeroase procedee artistice (imagini artistice și figuri de stil).
Modurile de expunere tipice sunt descrierea și monologul liric și în text sunt prezente mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric (pronume și verbe la persoana I sau a II-a, singular sau plural,
interjecții, verbe la mod imperativ).
Sunt utilizate numeroase procedee artistice: imagini artistice (vizuale, auditive, dinamice, olfactive)
și figuri de stil (epitete, metafore, comparații etc.) Părțile de vorbire predominante sunt
substantivele și adjectivele (specifice descrierii).

Elegia (cuvânt ce provine din limba greacă și înseamnă „cântec de doliu”) este o specie a genului
liric caracterizată prin exprimarea unui sentiment de tristețe, mergând de la melancolie la durere.
Sentimentele elegiace se pot identifica la mai multe specii ale liricii culte.

Elegia este considerată muza durerii. La început poezia este scrisă în distih exprimând jalea-distihul
elegiac. Mai târziu a început să exprime sentimente complexe. În secolul al XX-lea, totuși, elegia
tinde să dobândească un caracter filosofic.

Elegia exprimă un sentiment de tristețe, regret, durere, melancolie. Tonul este tandru, trist,
melancolic. Uneori are un pronunțat caracter meditativ.

6
În mod clasic, elegia este reprezentată de orice poem compus din versuri elegiace, distihuri formate
din alternarea hexametrului cu pentametrul.

Elegiile pot fi clasificate astfel: erotice, filosofice, religioase sau patriotice.

În literatura română, elegii au scris Gh. Asachi, V. Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu (O fată tânără pe patul morţii) V. Alecsandri, M. Eminescu (Melancolie, Despărţire,
O, mamă, S-a dus amorul, Mai am un singur dor) etc.

LEGENDA
TIPURI DE LEGENDE

Este o nuvelă despre un eveniment supranatural, imaginar sau real, care este moștenit din generație
în generație și poate fi oral sau scris. O altă definiție a acestei forme literare este că este o narațiune
tradițională a unui eveniment care amestecă irealul cu adevăratul și al cărui mediu este legat de o
anumită comunitate.

Originea cuvântului legendă provine din termenul latin legere care se traduce prin citire și alegere.
Conform principiului său etimologic, legenda este ceva care iese din necunoscut atunci când este
citită. Din punct de vedere istoric, aceste povești au câștigat spațiu din timpurile medievale odată cu
expunerea vieții sfinților și martirilor.

Pe de altă parte, caracterul oral și transmiterea către generații a unei legende fac ca povestea să
sufere unele schimbări, care generează o varietate de versiuni în funcție de cultura și credințele
populare din fiecare regiune.

Acest tip de narațiune evidențiază gândirea, sentimentul colectiv al popoarelor și preeminența

valorilor lor. În general, o legendă se bazează pe un personaj sau obiect cu trăsături reale la care se
adaugă elemente fantastice.

7
Protagonistul acestor narațiuni acționează sau se mișcă într-un anumit teritoriu geografic și
caracteristicile lor sunt date de un mediu cultural și social. Exemple de legende universal cunoscute
sunt Regele Arthur, Robin Hood sau Beowulf.

Legendele sunt clasificate după temă și origine. La rândul lor, acestea sunt alcătuite din unele
subgenuri, fiecare dintre ele fiind descris mai jos:

Conform temei sale

Legendele istorice

Legendele istorice sunt narațiunile care expun evenimente care au apărut în războaie sau în vremuri
de cucerire. Aceste tipuri de povești devin importante atunci când sunt transmise oral și combină
elemente reale cu caracteristici fantastice și improbabile.

Legendele etiologice

Acest tip de legendă își bazează conținutul pe originea și nașterea unor aspecte legate de lumea
naturală, precum râurile, lacurile, ploaia și copacii. Aceste narațiuni fac de obicei parte din cultura
popoarelor indigene.

Legendele escatologice

Această varietate de legende este legată de comploturile „de dincolo” sau de așa-numitele povești
ale ultratombelor. În aceste narațiuni personajul principal are contact cu moartea, călătorește în
lumea interlopă și se poate întoarce sau nu din ea.

Legende religioase

Legendele religioase se bazează pe narațiunea vieții sfinților sau a oamenilor liberi de păcate care
au călătorit prin lume. Aceste povești încorporează adesea un fel de pact cu iadul sau diavolul și
apar în comunități guvernate de înaltă credință.

După originea sa

Legende urbane

Sunt narațiuni populare contemporane care, deși conțin elemente superstițioase sau imaginare, sunt
făcute cunoscute ca și cum ar fi avut loc într-un timp actual. Aceste povești nu sunt transmise doar
din gură în gură, dar mijloacele de comunicare moderne sunt folosite pentru a le răspândi și a le
face populare.

Pentru ca o legendă să devină urbană, este necesar să fie cunoscută în diferite părți ale lumii, deși
prezintă versiuni diferite. Aceste narațiuni pot fi inspirate din orice sursă, eveniment sau persoană.
Include aceeași structură ca și celelalte legende.
8
Legende rurale

Legendele rurale își au originea în câmpuri sau în locuri îndepărtate ale orașului. Deși aceste
narațiuni încorporează frica ca element principal, ele își concentrează, de asemenea, tema pe aspecte
legate de natură și credințele orașului în care au fost create.

Legende locale

Această varietate de legende se referă la povești populare care își au originea în localități mici,
indiferent dacă sunt municipalități, provincii sau urbanizări. Conținutul acestor povești nu diferă
prea mult de cele anterioare, se concentrează doar pe un personaj cunoscut comunității și care iese
în evidență pentru un anumit aspect.

Legendele sunt populare sau culte, în versuri sau în proză.

În literatura română legendele apar în culegerea lui Ion Neculce “O samă de cuvinte“. Din
cele 42 de texte cele mai multe sunt legende. Autorul mărturisește că lucrările adunate în culegeri
sunt „auzite din om în om”.

Acest tip de narațiune evidențiază gândirea, sentimentul colectiv al popoarelor și preeminența

valorilor lor. În general, o legendă se bazează pe un personaj sau obiect cu trăsături reale la care se
adaugă elemente fantastice.

Protagonistul acestor narațiuni acționează sau se mișcă într-un anumit teritoriu geografic și
caracteristicile lor sunt date de un mediu cultural și social.

9
 O samă de cuvinte

Ion Neculce

Neculce se simte dator să continue efortul înaintașilor săi și anume pentru perioada 1661-
1723, dar mentalitatea sa este mult deosebită de cea a lui Ureche și Costin.
În fața cronicii, Ion Neculce așază 42 de legende istorice, sub titlul “O sam[ de cuvinte” despre care
spune că sunt “auzite din om î nom, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețu nu sunt scrise” și
care ilustrează evenimente ce au cutrrreeemurat “săraca Țara Moldova”.
Felul cum înțelege să își prezinte corpusul anecdote și legend, grupate sub genericul “O samă de
cuvinte”pledează pentru același lucru: “ cine va voi sa creadă, bine va fi, iar cine nu va voi, iar bine,
cum îi va fi voia, așa va face”.
Neculce pune în introducerea Letopisetului aceste legende, cărora autorul le acordă o
anumită valoare documentară, dar lasă pe cititor să aprecieze veridicitatea întamplărilor povestite.
Cronica poate fi divizată în sute de subiecte de nuvele și romane, de unde prolificitatea ei în
cadrul literaturii moderne.
Îmbinarea elementului de tradiție cu izvoarele scrise, precum și expunerea liberă, curentă, ca
și limba lui expresivă, plastică, dau un farmec deosebit cronicii lui Ion Neculce.
Cât privește partea cronicii lui Neculce în care el descrie evenimentele petrecute sub ochii
lui, ea este de o bogăție neântrecută.
Cele mai multe dintre povestirile lui Neculce fructifică faptul legendar, si-tuându-l însă în
același registru al narațiunii condensate, al evenimentului nedezvoltat încă, dar care pare să se afle
în posibila și imediata desfășurare.
Proverbele sunt numeroase în letopiseț: "Calul raios gaseste copaciul scortos"; "după cum
este vorba că nu fac toate muștele mere"; "Pasărea vicleană dă singura-n lat".
Ion Neculce este și precursorul lui Anton Pann, prin aceea că în unele fraze enumeră
proverbele, unele după altele: "Paza buna trece primejdia re, mielul bland suge ia doo maice, capul
plecat nu-1 prinde sabia".
Oralitatea stilului lui Neculce este dată și de cuvinte populare expresive, de particularitățile
de vorbire ce dau veridicitate textului. De pildă, atunci când povestește mazilirea lui Constantin
Duca, doamna Maria, fiica lui Brâncoveanu, strigă muntenește: "Aoleo! Aoleo! ca va pune taica
punga da punga din Bucuresti pan-in Tarigrad; și dzau, nu ne va lăsa și iar ne vom întoarce cu
domnia indarapt".
Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în evidență a unei virtuți,
a unui viciu, a unui defect. Gheorghe Duca, un tiran lacom și infatuat, era "om nu pre nalt și gros,
burduhos ruman la fata, buzat; barba îi era albă ca zapada". EI a fost "pus într-o sanie cu doi cai,
unul alb și altul murg și cu hamuri de tei" și, pe tot drumul "ocari si sudalmi de audzea cu urechile".
Ion Neculce este un boier învățat, de sânge cantacuzin (în linie materna), care asistă la multe
evenimente crâncene de-a lungul vieții sale.
O samă de cuvinte cuprinde legende, respectiv scurte povestiri caracterizate prin acuratețea
stilului și unitatea acțiunii, texte care prezintă fapte legate de o epocă istorica sau, și mai ades, de
viața unui voievod. Cele mai multe legende îl au în centrul evenimentelor pe Ștefan cel Mare.
Faptele narate au în bună măsură caracter ficțional, neexistând dovezi că ar fi adevarate. Ele
prezintă modul în care o personalitate istorică s-a înregistrat în memoria colectivă. Povestirile au
fost culese de Neculce și transpuse în maniera personală și sunt cuprinse aici aproape toate tipurile
narativului.
Legenda III povestește un episod din domnia lui Ștefan-Voda cel Bun, "când s-au apucat să
facă mănăstirea Putna". Alegând locul viitoarei mănăstiri, Vodă a luat cu sine "pre vatavul de copii
și pre doi copii din casă", pentru a stabili locul zidirii, prin tragere cu arcul de pe "un varvu de
10
munte". Primul a tras cu arcul Ștefan-Vodă și unde s-a infipt săgeata acolo s-a hotărât să fie
"prestolul" (masa din mijlocul altarului - n.n.). Locul unde a ajuns săgeata vatafului de copii a
marcat poarta mănăstirii, iar unde a căzut sageata unuia dintre copii "au facut clopotnița". Se zice că
săgeata celuilalt copil s-a înfipt mai departe decât se dusese săgeata lui Voda și acesta, mânios că a
fost întrecut, i-a "tăiat capul acolo" și "pe acel delușel" s-a făcut o "bisericufa de lemnu".
Mănăstirea s-a zidit și era "tot cu aur poleită, zugraveala mai mult aur decât zugrăveală, și pre
dinlauntru și pre denafara". După moarte, Stefan-Vodă a lăsat manastirii "arcul lui și un pahar () ce
era în chipul marmurii albe".
În timpul domniei lui Constantin Cantemir, "au vinit niște cazaci cu Iesi, cu moldoveni joimiri"
(mercenari - n.n.) ca să jefuiască mănăstirea, amenintând că, dacă sunt impiedicați, vor da foc. Ei au
luat atunci "arcul Iui Ștefan-Vodă", iar paharul a stat în mănăstire până în timpul celei de a treia
domnii a lui Mihai Racovita, când, la o petrecere, niște slugi boierești, "vrand să se falească, au băut
la masă cu acel pahar a lui Ștefan-Vodă". îmbătându-se, ei au spart paharul, stricând astfel "un lucru
scumpu domnescu și de minune ca acela".
Legenda V este cunoscută sub numele de "povestea aprodului Purice" și relatează cum, în
bătălia de la Scheia, cu ungurii, armăsarul lui Ștefan-Vodă cel Bun a fost doborât. Atunci, aprodul
(paj din garda domnească - n.n.) Purice i-a dat calul său, dar Ștefan-Vodă, "fiind om micu" de
înăltime nu a putut sa-l încalece. Pentru a-l ajuta, aprodul Purice s-a oferit să se faca "0 movilita",
pe care să se urce voievodul ca să poată încăleca. Odată suit pe cal, Voda i-a spus: "Sărace Purece,
de-oi scăpa eu și tu, atunce ți-i schimba numele în Purice Movila". Dupa bătălie, Stefan s-a ținut de
cuvânt și l-a făcut pe Purice "boier, armas mare" (mare dregător care supraveghea închisorile și
executiile - n.n.). Din acesta s-a tras neamul Movilestilor, care au ajuns, mai târziu, chiar domnitori
ai Moldovei. Neculce accentuează totusi faptul că pe vremea aceea aprozii "nu erau din oameni
proști (oameni de rând, simpli - n.n.) cum sunt acum, ci era tot ficiori de boieri". Moralizator,
cronicarul spune că și acum ar trebuie ca slugile să fie la fel de devotate stăpânilor, iar aceștia să știe
să răsplatească loialitatea lor, asa cum făcuse marele Ștefan.
În legenda a XV-a, se spune că un sihastru din Slatina Sucevei are viziuni ciudate în zilele de
sărbătoare: el vede lumini deasupra unui copac. După un timp, îi apare Maica Precista în vis și îi
spune că Alexandru Lăpușneanu trebuie să ridice acolo o mănăstire. Sihastrul îi poveștește toate
acestea voievodului și lăcașul se înalță, apoi este adus aici capul sfântului Grigore Bogoslov.
Cronicarul nu dezvoltă însă tema visului prevestitor, ceea ce ar fi dat amploare ficționalului, ci o
enumeră printre alte fapte care au condus la ridicarea mănăstirii. în fond, într-un text, explicația și
interpretarea se opun și se conciliază, indefinit, în chiar inima lecturii, prin implicarea directă a
cititorului, care dă valoare și nume unei scriituri.
În legenda a X-a este o anecdotă pusă pe seama logofatului Tautu, care, plecat într-o misiune
diplomatică la Curtea Otomană, se face de râs prin atitudinea lui grobiană, în timp ce legenda
XXXVII reprezintă un adevarat epos de aventură pe tema jurămintelor făcute în copilarie. Legenda
XVI atacă tema slugii devenite voievod, iar legendele XXII si XXIII tratează latura senzaționala a
morții lui Barnovski.
Opera lui Ion Neculce a constituit o permanentă sursă de inspirație pentru scriitorii de mai
târziu, ca Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu.

"Aceasta e cronica Iui Ion Neculce: cea mai colorată, mai simplă și mai fermecătoare în
naivitatea ei din povestirile asupra trecutului românesc, opera unui suflet cinstit, a unei minți
cumpanite, în care bunul simt natural și întelepciunea câștigată ajungeau să poată înlocui pe deplin
însușirile ce se capătă prin școala și printr-o întinsă și aleasă lectură" (Nicolae Iorga - "Istoria
literaturii românești").

11
 Ocaua lui Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a bucurat popularitate şi a rămas în memoria poporului român drept
domnitorul drept şi bun. Una dintre cele mai populare legende legate de numele domnitorului
Alexandru Ioan Cuza este cea legată de ocaua mică, poveste ce a dat naştere şi expresiei ”a umbla
cu ocaua mică”.
Expresia ”a umbla cu ocaua mică” a intrat în vorbirea românilor, aceasta însemnând ”a umbla cu
înşelăciuni”, ”a înşela”.
Iată și povestea negustorului prins cu ocaua mică:
Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să
afle el însuşi cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două
putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase măria-sa că unii negustori nu
foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea
«ocaua lui Cuza». A căutat, deci, «ţăranul» să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-
ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu «ocaua mică”, iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.
– Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit «ţăranul» ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-mi
dai o oca de untdelemn.
– Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi.
A luat de pe tejghea ocaua mare, «ocaua lui Cuza», şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale.
A socotit că trebuie să plătească,în schimb,patru ocale de untdelemn.
– Caută să-mi masori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit «ţăranul».
Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca.
– Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis «ţăranul».
Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!
Atunci, «ţăranul» a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi
auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.
– Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?
– Nu mai zic, măria-ta!… Iertare… milă prea bunule.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că a
căutat să înşele cumpărătorii.
-Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai
vândă de-aici încolo.

12
Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îi ţinea
gura:
– Cu asta, nu!
Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare:
– Cu asta, da!
Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: «Cu asta, nu!»… «Cu asta, da!»… Şi i-a fost
de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.

Cuza Vodă

Un om care nu iubea fastul, averile, dar nici munca. Nepăsător, zeflemist, dar cinstit şi milostiv,
iubitor al femeilor frumoase şi pasionat de cai. Aşa îl descriu istoricii pe Cuza, domnitorul Micii
Uniri.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti
pe 24 ianuarie 1859. De numele lui se leagă înfăptuirea Unirii celor două pricipate româneşti. În
scurta sa domnie, Cuza a militat pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile
garante, pentru înfăptuirea unităţii constituţionale şi administrative, lucru realizat în ianuarie 1862,
când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România şi capitala la
Bucureşti. Numele lui Cuza este legat de cele mai importante momente din procesul de înfăptuire a
statului român modern. În spatele domnitorului care a realizat Mica Unire a stat un om cu calităţi şi
defecte, o personalitate controversată asupra căreia s-au aplecat mulţi istorici. Despre cum era, în
realitate, omul Cuza s-au scris mii de rânduri. „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o
înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile
sale diplomatice”, este portrerul făcut domnitorului de Bolintineanu în volumul ”Viaţa lui Cuza”.
”Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten
adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia să se prefacă. El nu iubea
pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe care, cele mai de
multe ori, le ştia că sunt de comandă.Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta
este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi
făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din ”Istoria Românilor din Dacia
Traiană”, volum dedicat domniei lui Cuza”.
Domnitorul nu iubea luxul, iar masa şi traiul său erau cumpătate.S-a spus că bărbatul Cuza a avut
două mari plăceri: femeile frumoase şi caii, deşi nu era un talentat călăreţ. Milostivul domn Cuza
Despre omul Cuza s-a spus că avea însă ”o mare delicateţă de simţăminte” şi evenimentele relatate
de istorici dezvăluie o latură milostivă a domnitorului. ”Pe când Bolintineanu, fostul ministru şi

13
prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu
bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un
ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l
conştiinţa, i-o restituie”, mai relatează Xenopol. Portretul făcut de istorici scoate la iveală un om
foarte mândru, care nu pleca uşor capul înaintea altuia. În spatele domnitorului Cuza a stat un
înfocat naţionalist şi patriot, un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi pentru
răsturnarea privilegiilor. Defectele domnitorului Despre omul Cuza s-a mai spus că era neserios,
zeflemist, nu iubea munca şi prea nepăsător în legătură cu soarta lui. ”Cuza apoi deşi foarte
inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca. Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-
şi bate joc de acei ce-l înconjurau mai de aproape, şi ţinea în seamă, prin o mare simpatie, pe acei ce
primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsă adeseori treburile pe mâinile oamenilor săi de încredere
şi de se constitui aşa numita lui camarilă: (Librecht, Docan, Pisoschi) tocmai în momentul când el
îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat”,
mai relatează Xenopol. Ca om politic, Cuza a fost un iubitor al loviturilor zdravene şi neaşteptate.
Deşi i s-a pus eticheta de cartofor şi s-a scris despre Cuza că era un mare amator al jocurilor de
noroc, se pare că domnitorul nu avea patima jocului. Şi deşi s-a spus despre Cuza că a fost un
afemeiat, mărturiile contemporanilor săi dezmint acest lucru. „Se imputau domnului patima jocului.
El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie.
În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de
băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a
despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”, scrie
Bolintineanu, în ” Viaţa lui Cuza”.

14
 Înșiră-te mărgărite

Chiar numai citarea celor peste 40 de lucrări dramatice care poartă semnatura și
înzestrarea neobișnuită a scriitorului Victor Eftimiu (alături de 10 volume de poezii și 50
volume de proză!) ar ocupa prea mult spațiu; ea ar fi necesară nu neaparat pentru a dovedi
bogația acestui tezaur sau prolificitatea scriitorului, cât diversitatea genurilor dramatice
abordate (într-o clasificare pe care a propus-o chiar autorul): tragedii antice, drame medievale,
tragicomedii taranești, comedii provinciale, satire bucureștene, piese cu subiecte “de peste
hotare” și categoria cea mai masivă și mai valoroasă -feeriile sau legendele românești (Insira-
te, margarite; Cocosul negru, Stramosii, Rapsozii, Mesterul Manole, Ringala, Haiducii si
Rascoala).
Orice nouă reprezentare a feeriei Înșiră-te, mărgărite – capodoperă a genului – poate
stârni fie satisfacții, fie reticențe, observații sau chiar obiecții. Spiritele critice (sau
“criticiste”) ar putea considera că pentru timpurile și gusturile estetice actuale, feeria este
îmbătrânită vetusta, că o atare construcție alegorică poate să pară naivă și să nu mai transmită
ca altă dată acorduri delicate, irezistibile. Li se poate răspunde în replică credem, că tocmai
nevoia acută a feeriei poate cultiva gustul metaforei substanțiale pentru a regenera și
moderniza tradiția pe acest tăram al miraculosului scenic. Pentru omul de astăzi, pentru
spectatorul tânăr îndeobste, acest capitol de creație poetico-dramatică trebuie neapărat
restituit, valorizat, pentru că face parte din registrul marii poezii și al poemelor dramatice
alcătuite din tipare vii: feeria clasică a lui Alecsandri sau Zaharia Barsan, feeria “constructivă”
a lui Victor Eftimiu, basmele cu talcuri surprinzătoare scrise de Adrian Maniu, fanteziile
folcloristice ale lui G.Calinescu..

Într-o primă formă, a fost reprezentată în premieră pe scena Teatrului National din
București, la 2 februarie 1911, și publicată, în același an, la "Libraria noua" din București, ca
"poem feeric în două părți" (4 acte); autorul i-a mai adăugat ulterior un act, reeditand-o în
1919 ca "poem feeric în cinci acte", acesta fiind subtitlul piesei în toate edițiile ulterioare
(1922, 1937, 1948, 1956, 1962, 1966, 1968, 1969). La fiecare dintre aceste reeditări, precum
și cu ocazia numeroaselor reluări pe diferite scene din țară, autorul a operat mereu modificări
în text, adăugând uneori versuri și scene întregi, acest proces de perpetua re-elaborare a
textului continuând până la ultima ediție antuma, cea din Opere, voi. I, 1969; prin forța
imprejurărilor, aceasta rămâne deci "editia definitivă'. O buna ediție comentată a publicat în
1974 Mircea Braga, în seria "Arcade" a Editurii Minerva.

15
 Titlul însuși, Însir-te. mărgarite, vrea să sugereze tocmai această neîntreruptă creștere
organică a poveștii din poveste, această inserție a basmului în basm, aspirând la o continuitate
firească a "firului" acțiunii: «ÎMPARATUL: Ham! Povestea se scurtează! FAT FRUMOS: Ba
deloc, de-acuma crește! ÎMPARATUL: Hei! "înșir-te, mărgărite" - cum spunea câte un bunic.»
încă în cronica pe care o publică imediat după premieră, în Convorbiri literare (anul XLV, nr.
2, februarie 1911), E. Lovinescu remarcă "elementul feeric, aducerea fermecatoarelor noastre
basme pe scenă, în mijlocul unor decoruri poetice și pe aripa ușoară a unor versuri sonore",
dar și "întelesul mult mai adânc, concepția mult mai largă și mai originală ce fac din acest
poem ceva mai mult decat o feerie și îi sorocesc un loc de cinste în literatura noastra poetică".
Amintind întrucatva de Regele Lear al Iui Shakespcare - cu cele trei fete de împarat care-și
decid alesul aruncandu-i "mărul de aur" și dintre care ultima, cea mai mică, refuză să se
supună voinței tatălui ei, fiind astfel decazută din grația paternă primul act din Înșir-te,
mărgărite, nucleul inițial al "poemului feeric în cinci acte", rămâne cel mai cunoscut și mai
genuin ca inspirație, "cel mai organic și mai original" (E. Lovinescu). Dar cea mai
spectaculoasă inovație în raport cu tiparul tradițional al basmului românesc este operată de
Victor Eftimiu prin inversarea raportului etic dintre Făt-Frumos și Zmeu l-Zmeilor:

"De aici pornește originalitatea feeriei. Prin acțiunea unui romantism simplificator,
basmele ne-au adus un șir de eroi cu o psihologie precisă -Păcală, Tandală, Făt-Frumos,
Zmeul-Zmeilor, Ileana Cozanzeana - ale căror note caracteristice pot fi însă prelucrate de
fantezia poetică; pentru ce, de pildă, numai Făt-Frumos, veșnicul cuceritor de inimi, ar
simboliza idealismul, pe când de Zmeul-Zmeilor s-ar lega tot ce e urât, rău, crud? Pentru ce
lumina de o parte și intunericul de cealaltă? Distribuția inegală de valori etice poate fi
revizuită, și tocmai în această revizuire, în sensul modernizării postulatului basmelor, stă
originalitatea încercării poetului.

Făt-Frumos își începe povestea vieții, dar ce voiește acest vantură-țara? În căutarea logodnicei
prin lume își istorisește tuturor în cale nenorocirea; e un idealist, desigur, pururi pe urmele
idealului, dar e și un "pierde-vară”. Pe când își povestește pentru a atata oara minunățiile
rătăcirii, Domnița, ce-l ascultase de după un copac, se îndrăgostește de dânsul și-i aruncă
mărul de aur; neînțelegand dragostea fetei, tânărul se uită cu nepăsare la mar și intra în palat.

Domnița rămâne tristă, deoarece s-a împlinit blestemul împăratului și alesul inimii n-o
iubește.

În acest moment sosește pe neașteptate și Zmeul, nedreptățitul basmelor, despre care Făt-
Frumos spusese că are gheare lungi, că scoate flăcări pe nas, pe când în realitate, el nu-i decât
un om ca toți oamenii, care, nebucurându-se de foloasele unei nașteri împărătești, voiește să-și
cucerească o împărăție prin harnicia brațului. Situația morală este, deci, răsturnată: în' fața
răsfățatului vieții, crescut în umbra unei rochii, se înalță plebeul ambițios mânat de un ideal
superior și bărbătesc. [] Dincolo de basm și dincolo de toate complicațiile inutile ale unei

16
fantezii deviate, valoarea poemului stă, prin urmare, în originalitatea atitudinii. Zmeul ar fi
trebuit totuși să se desprindă mai viguros, tunic aproape, din întregul cadru al piesei, el,
marele nedreptățit, stăpânitorul întunericului, al văzduhului, al scorburilor; el, omul de jos
mânat de idealul unei împărății; el, răzvrătitul împotriva nedreptăților soartei, ieșit din
stirpeanemuritoare a titanilor, a Iui Lucifer sau a lui Cain, în însir-te, mărgărite, Zmeul e un
răzvrătit fără să ajungă însă un Satan; el nu râvnește să rastoarne ordinea eternă a lumii, ci,
plebeu, își reclamă lotul de stăpânire pământească și vrea să-și croiască o împărăție prin
energia brațului său.

În cadrul lumii de basme cei doi eroi principali, ca și restul figurației, se perindă mai
mult ca siluete decât ca ființe vii; depășind sensul strict al feeriei, poemul nu se ridică la
amploarea creației. Scosi din basmul convențional, Zmeul și Făt-Frumos plutesc încă în
nelamurita linie a fanteziei poetice" (E. Lovinescu, 1911).

Înșir-te, mărgărite a fost și a rămas așadar adevaratul debut al lui Victor Eftimiu,
primul și cel mai durabil succes din abundența și deloc lipsita de succese carieră a
dramaturgului pe care, atunci, îl lansa. Prim- planul notorietății și publicității, în care acest
spectaculos boom l-a propulsat literalmente "peste noapte", nu va mai fi parasit, practic, până
la sfarșitul vieții de norocosul "autor dramatic" care-a știut să-și alimenteze copios "norocul",
în continuare, printr-o prolificitate ieșită din comun. Diversă sub toate aspectele, începand cu
cel tematic și terminând cu cel valoric, dramaturgia lui Victor Eftimiu cuprinde (urmând o
sistematizare pe care autorul însuși a operat-o, după criterii tematice și genologice) un prim
ciclu al "legendelor românești", inaugurat prin "înșir-te, mărgărite, apoi un ciclu de "tragedii
eline" și unul de "drame medievale": în cele mai multe, poetul s-a dovedit un virtuoz al
versului scenic, impecabil turnat, grandilocvent poate în patetismul tiradelor și în metronomia
declamației, dar ireproșabil ca prestanță și cadență, ca sonoritate și claritate "latina" a limbii
române. Sonoritate care, oferindu-se ascultării, îi place și să se asculte pe sine: un "stil" al
declamației romănești de altadată - un tremolo clamoros dar factice, un majestuoso pompos,
"bine timbrat", bine "umflat în foaie' și în pene, o emfaza a elocutiei studiate, "teatrale" și
pline de sine, cu vehemente și îngroșări macho ale vocii la actori, cu suavități ingenue la
actrițe - au trecut în amintire o dată cu Victor Eftimiu și cu alți "corifei" ai generației sale, din
lumea scenei ca și de pe scena vieții publice.

Înșiră-te, mărgărite rămâne o operă fără de moarte, ca o creație de adâncă spiritualitate

națională. G. Calinescu a numărat-o printre “cele mai încantătoare și fericite producții ale
teatrului nostru”. Într-o atmosferă de fabulos și de epos folcloric se mișcă și trăiesc personaje
memorabile, individualități puternice. Două dintre fetele lui Alb Imparat – un “democrat și
iubitor de pace”, cum l-a definit autorul – se căsătoresc cu voievozii Voie Bună și Țara Bună
(într-o versiune: Neam de Vodă). Îngăduitorul și pasnicul socru încoronat prețuiește firea și
sufletul armonios al primului său ginere: “Voievod fără oștire, sol iubit de-mpacaciune, Fata

17
noastră dete semne de o mare-ntelepciune Alegandu-te pe tine. Pacea, traiul linistit, Astea
trebuie în tara, astea vesnic le-am tintit”. pentru ca, adresandu-se lui Neam de Vodă, care se
lăuda cu originile lui nobile, să-l mustre părintește:

“Bogația unui nume? Asta place mult la fete!

Altadată darul ăsta fuse mare, logofete”.

18
Bibliografie

1. Molan, Vasile; Bănică, Lavinia (2005), Pedagogie pentru învățământ

primar și preșcolar. Literatura română și literatura pe înțelesul copiilor,

București, MEC.

2. Mazilescu, Sorin, Literatură pentru copii-Note de curs, Craiova,Editura Sitech,2020;

3. Buhaciuc,Laura, Evaluare Națională 2016.Limba și Literatura Română Clasa a VIII-a, Iași,

TAIDA,2015;

4. Onofrei,Margareta, 67 de eseuri pentru bacalaureat și lucrul la clasă:literatura română, Ed a

3-a, reviz., București, 2018;

5.http://referatenoi.ro/comentariul-operei-insira-te-margarite-de victor-eftimiu-prima-parte/;

6. https://www.referatele.com/referate/noi/romana/insirte-margarite--piesa-de-teatru-in-versuri

7.https://www.autorii.com/scriitori/ion-neculce/o-sama-de-cuvinte-prezentare-generala.php.

8.Cîrstea,Mihaela Daniela; Surugiu,Laura Raluca, Memorator de limba și literatura română-

Ed.a 2-a, Pitești, Paralela 45,2013.

19