Publicată în anul 1951, “De veghe în lanul de secară” a fost și este o carte controversată (eu nu cred că ar

avea de ce și nici nu îmi bat capul pentru că mă aflu printre cei care o agrează- veți vedea mai jos ce și
cum) – autorul a avut câteva probleme la publicare: comportamentul personajului principal era prematur,
iar limbajul lui Salinger prea colorat.
Succesul mare dobândit de-a lungul ultimelor decade se datorează faptului că “De veghe în lanul de
secară” ilustrează măcinări care ne privesc doar atunci când înaintăm în vârstă, atunci când ne
maturizăm. Încât trece (de la… la…) și i se conferă un aer modernist prin temele și metodele de
povestire tradiționale, putem spune că depășește cu mult timpul în care a fost scrisă.
Exmatriculat din a patra școală, Holden Caulfield, protagonistul cărții noastre este un băiat leneș, cu
lehamite față de viață. Profanitățile întâlnite în text exprimă cel mai bine starea sa psihică frustrată și, de
la modul de viață al părinților săi, profesorii lui falși și până la colegul de cameră care flirtează
bolnăvicios cu fete, nimeni nu e scutit în a da de ea. Sătul de „șmecheriile” maturității, Holden se
îndreaptă spre New York în semn de revoltă (personală, exterioară…? )
Cartea ne spune despre întâlnirile lui cu femei cochete de vârstă mijlocie, femei din bordeluri, călugărițe,
șoferi impredictibili de taxi, alcool și droguri. Călătoria lui Holden de autodescoperire devine o viață
lipsită de cumpăt și înțelepciune, dar Phoebe, sora lui, îi este nădejde în drumul drept al recuperării.
Holden ne povestește toate acestea ca un flashback. Perspectivele subiective, știm, nu sunt mereu
creditabile, ba chiar deloc. Dar faptele, gândurile, ne fac să credem că Holden e un suflet bătrân, într-un
corp de adolescent. O perspectivă pe care eu o adopt; e un ciclu subiectiv de relatare care se complace și
întărește propria idee.
Dilema adolescentină despre cum funcționează viața, sentimente de înstrăinare și lupta împotriva lumii
artificiale, ipocrite, din jurul lui, totul este descris meticulos în „De veghe în lanul de secară”, de J. D.
Salinger. Limbajul direct, poate ofensiv, adaugă mai mult puternicelor emoții ale protagonistului.
Cele mai multe cărți sunt scrise ca să fie plăcute, enjoyable. Simt că povestea a fost scrisă ca să fie mai
mult provocatoare (de gânduri, de psihologie, de instinct) decât să fie citită din plăcere. Scopul ei de
bază este să pună lumea într-o altă perspectivă pentru cititor, sau să sprijine opinia acestuia, dacă e

similară celei a lui Holden. Oricine trece sau a trecut prin faze de detașare, alienare, va rezona cu
această carte ușor. Oricine se găsește mulțumit de lumea în care trăim, nu va potența cartea dacă nu e
deschis opiniilor mai puțin plăcute, ale persoanelor care văd lumea dintr-un punct de vedere nu atât de
admirabil. E cea mai bună explicație pe care o pot oferi, în sensul în care unora le place și altora nu.
Controversa cărții acesteia, zic eu, s-ar rezolva prin înțelegerea mesajului. Iară mesajul ei (sau cel puțin
cel pe care îl nuanțez eu) este că cinismul conservă mai mult adevăr decât optimismul. Ei bine, ideea
aceasta de pornire și cheful vostru de citit vă va ajuta cu siguranță să continuați analiza singuri. Cum vi
s-a părut vouă?
Citate:
„Mereu spun «Încântat de cunoștință» unor persoane pe care nu sunt deloc bucuros să le cunosc. Dar
dacă vrei să supraviețuiești, trebuie, totuși, să spui lucrurile astea.”
„Cam tot ce știu e că mi-e dor de cei de care v-am povestit. Nu spuneți nimănui nimic, niciodată. Dacă
o faceți, o să înceapă să vă fie dor de toți.”
„Printre alte lucruri, o să îți dai seama că nu ești prima persoană care a fost vreodată nesigură sau
speriată de comportamentul uman. Nu ești sub nicio formă singurul care trece prin acele situații. O
mulțime de oameni au fost în egală măsură tulburați din punct de vedere moral și spiritual cum ești tu
acum. Din fericire, unii dețin recorduri ale acestor stări.”