Perioada marilor descoperiri

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Marile descoperiri
geografice din secolele XV- Renașterea
XVI realizate de Europa
occidentală au constituit o
etapă decisivă în formarea
unei imagini reale asupra
globului pământesc și au avut
consecințe complexe, care au
exercitat o profundă înrâurire
asupra evoluției omenirii în
ansamblul său. Până în epoca
marilor descoperiri geografice,
cunoștințele asupra globului Fresca Școala din Atena
pământesc erau zonale și (1509–1511) de Raphael
incomplete și se formau
Subiecte
datorită unor explorări
Umanism · Marile descoperiri · Arhitectură · Dans · Artă · Literatură · Muzică ·
realizate independent unele de
Filozofie · Știință · Tehnologie · Tehnică de război
altele, în diferite regiuni ale
lumii. Europenii cunoșteau Regiuni
foarte bine Orientul Apropiat Anglia · Franța · Germania · Italia · Polonia · Portugalia · România (Țările române) ·
și nordul Africii și aveau Spania · Scoția · Nordul Europei · Țările de Jos
cunoștințe vagi despre restul
Criticism
Asiei și Africii. Navigația în
Criticism
nordul Oceanului Atlantic,
până în Islanda și Groenlanda, v ·d ·m (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Format:Renaissance&action=edit)
inclusiv descoperirea fără
urmări a țărmului nord-estic
al Americii de Nord, era practicată în secolele X-XV aproape numai de popoarele scandinave.

Lărgirea contactelor dintre occident și orient ca urmare a cruciadelor, ca

și încercările de a găsi noi drumuri pentru comerțul apusean cu Asia și
cu Orientul Îndepărtat și a stabili relații cu mongolii, în vederea luptei
împotriva musulmanilor, au stat la baza desfășurării unor călătorii ale
europenilor în Asia între secolele XIII-XV, ca acelea realizate până la
reședința marelui han de la Karakorum de Giovanni da Pian del Carpine,
Planisfera Cantino Willem van Ruysbroeck, în China de către Marco Polo (1271-1291) sau în
India de negustorul rus Afanasi Nichitin.

Călătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui Marco Polo, au jucat un
rol important în cunoașterea Asiei de către europeni. Călătoriile erau efectuate pe drumuri de uscat, extrem
de lungi, periculoase și nesigure, nu ofereau perspective încurajatoare și de aceea nu au constituit o bază de
plecare pentru marile descoperiri geografice, care în secolele XV-XVI au fost cu precădere maritime și au avut
alte obiective și alte direcții.

America precolumbiană
Civilizația Americii precolumbiene a dăinuit multă vreme separată de influențele „Lumii vechi”. A fost
colonizată de vânători-culegători din Asia, prin Alaska, în urmă cu 15.000 de ani. Aceștia s-au împrăștiat
rapid pe teritoriul celor două Americi.

Cele două Americi cuprindeau o diversitate lingvistică. Între 6000-2000 î.Hr., pe teritoriul actual al
Mexicului au început să fie cultivate plante ca porumb, cartofi, fasole, tomate și dovleac, acestea fiind plante
mai productive decât cerealele din Europa. Acest fapt a dus la un spor demografic, creându-se civilizații
agricole dense.

America precolumbiană cuprindea triburi de vânători-culegători, dar și civilizații agricole dense în Mexic
(mayași, azteci), regiunea Anzilor (incași) și pe Valea Mississipi (Calbokia). Nu existau animale domestice. Nu
era practicată metalurgia bronzului sau a fierului, societățile aflându-se încă în stadiul eneoliticului. Roata, de
asemenea, nu fusese inventată.

Mayașii și aztecii utilizau ideogramele ca sistem de scriere.

Context
Europenii au desfășurat expediții maritime și terestre de explorare, ceea ce a dus la stabilirea unor contacte
durabile și substanțiale între ariile de civilizație anterior-separate.

Pe lângă diverse țări care nu erau dezvoltate suficient să desfășoare expediții, civilizația islamică era centrată
în lumea veche și avea contacte cu China, India, Africa neagră și Europa, deci nu simțea nevoia de căutare de
noi drumuri. În 1405-1433, China inițiază șapte expediții comandate de "proscrisul" Zheng He în Champa,
Indonezia, India, Insula Ormuz, Marea Roșie (Aden), Golful Africii (Mogadishu, Malindi). Expedițiile s-au
desfășurat ca acțiuni imperiale, fără implicarea negustorilor, lipsite de un sprijin social suficient. Zheng He
era sprijinit de împăratul Yongle, dar dublu marginalizat pentru ca era eunuc și musulman, iar mandarinii
confucianiști erau împotriva expediției conduse de el. Costurile mari și deficitul structural în operare când
pericolele au sporit la granița de nord-vest a Chinei au dus la abandonarea expedițiilor maritime. China era
dezavantajată de unitatea politică, pe când Europa a avut de câștigat de pe urma dezbinării/diviziunii. Nu toți
europenii s-au implicat în cruciada anti-otomană, portughezii preocupându-se de expediții maritime, asta în
timp ce China era la ordinea împăratului.

În ceea ce privește explorările maritime în Oceanul Atlantic, expediția genoveză a fraților Ugolino și Vadino
Vivaldi, organizată în 1291, care voiau să ajungă spre părțile Indiei traversând oceanul, corăbiile au
naufragiat. În schimb, navigatorii genovezi și portughezi aflați în slujba Portugaliei, au descoperit
arhipelagurile Canare, Madeira, Azore, din largul coastelor de vest ale Africii. Colonizate de portughezi și de
către spanioli, ele au servit ca baze nautice și etape ale navelor iberice care navigau în Oceanul Atlantic,
contribuind la explorarea coastelor de vest ale Africii de către portughezi. Arabii aveau cunoștințe geografice
mai întinse, în afară de Orientul Apropiat, Africa Tropicală, Asia Centrală și sud-estică orientală și Asia sud-
estică. Indienii și chinezii cunoșteau Asia și Africa orientală. Europenii, arabii și popoarele sud-asiatice aveau
cunoștințe zonale, incomplete și insuficient legate între ele care nu ofereau o imagine de ansamblu și reală
asupra globului pământesc.

Progresul economic din Europa apuseană din sec.XV-XVI s-a manifestat prin creșterea producției
meșteșugărești și manufacturiere, intensificarea comerțului, circulației bănești și a activității bancare, a
asigurat baza materială necesară expedițiilor și efectuării schimburilor comerciale de peste mări și totodată a
impulsionat căutarea unor noi domenii de activitate economică în afara Europei. Până în epoca marilor
descoperiri geografice, Europa era tributară Orientului pentru mărfuri răsăritene: mirodenii, mătase,
bumbac, păr de cămilă, podoabe, pietre scumpe etc. - care proveneau din ținuturi îndepărtate - Indonezia,
China, India, Orientul Apropiat, Africa. Cheltuielile și riscurile transportului pe uscat și pe mare, șirul de
negustori care efectuau tranzitul și își rețineau câștigurile mari, taxele vamale percepute care făceau că
vânzările în Europa ale acestor mărfuri să fie de zeci de ori mai mari decât prețurile de cumpărare la locul de
producție.

În sec. XV, mărirea consumului de mărfuri răsăritene, dezvoltarea comerțului și navigației și ridicarea unei
negustorimi active în Occident au împins pe europeni să se preocupe intens de găsirea altor căi spre insulele
mirodeniilor pentru a-și instaura supremația asupra comerțului cu produse orientale, aducător de câștiguri
enorme. Din sec. XV, intensificarea comerțului și circulației bănești a dus la creșterea nevoii de metale
prețioase, la o adevărată sete de aur, oglindită în căutarea febrilă a metalelor prețioase în afara Europei.
Expedițiile și cuceririle coloniale ale europenilor au fost stimulate de capturarea și comerțul cu sclavi negri
din Africa, de căutarea și colonizarea ținuturilor cu climă caldă, propice pentru cultivarea trestiei de zahăr, a
viței de vie sau unor plante colorante sau de vânarea animalelor cu blană scumpă și de comerțul cu blănuri în
întinsele teritorii de la răsărit de munții Ural. Declinul feudalismului și destrămarea structurilor sale sociale
au făcut ca mulți oameni din toate paturile sociale, chiar și orășeni sărăciți, nobili scăpătați și țărani lipsiți de
pământ să fie atrași de expedițiile de cucerire și de colonizare a unor teritorii din Asia, Africa și America.
Expedițiile maritime și cuceririle coloniale au fost sprijinite sau organizate de regatele europene apusene,
care dispuneau de resurse economice, navale și militare și au inițiat o politică activă de expansiune maritimă
colonială și comercială. Statele divizate politic, ca Italia și Germania, au fost repede înlăturate din competiția
maritimă și colonială de statele unificate, care dispuneau de resurse superioare.

Au fost aduse îmbunătățiri și inovații în construcția, propulsarea și manevrarea navelor și în orientarea lor pe
mare și s-au realizat progrese în domeniul geografiei și cartografiei. Din secolul XV, pentru călătoriile pe
Oceanul Atlantic, au fost folosite caravele, construite pentru a înfrunta valurile mari ale oceanului, fiind nave
de tonaj mic sau mijlociu (100-150 tone), având pupa înaltă și prova mai joasă și erau înzestrate cu o velatură
care le permitea să folosească vântul nu numai din spate, ci și lateral. S-a îmbunătățit manevrarea corăbiilor,
prin cârma manevrată de pe punte printr-un sistem de pârghii și de o roată gradată-timonă. Pentru orientare,
a fost utilizată busola din sec. XIII. Pentru stabilirea poziției navelor, în sec. XIII-XV s-au îmbunătățit
metodele de calculare a latitudinii și a longitudinii, cu ajutorul astrolabului, cunoscut de bizantini și arabi și
perfecționat de europeni și al tabelelor de declinație solară. S-au făcut progrese în redarea imaginii geografice
a lumii, în ce privește Europa, Orientul Apropiat și Africa de Nord, corect înfățișate în portulanul catalanului
Angelino Dulcert în 1339, în atlasul catalan din 1375 sau în harta lui Fra Mauro. Imaginea regiunilor
îndepărtate rămânea la fel de deformată. Potrivit hărții din 1474 întocmite de astronomul-geograf florentin
Paulo Toscanelli, distanță, în linie directă, de la est spre vest, între Spania și Japonia, era evaluată, datorită
faptului că Asia era socotită mult mai întinsă spre est decât este în realitate și a necunoașterii existenței
Americii, numai la aproximativ o treime din distanță reală. Au existat însă factori inhibitori, ca dificultățile
alimentare, boli de navigație, teamă de necunoscut. Cauzele și condițiile menționate s-au manifestat mai
intens într-o interacțiune mai strânsă din sec. XV, ce a determinat trecerea de la etapa pregătitoare a
descoperirilor cu arie restrânsă la etapa marilor descoperiri geografice. Obiectivul fundamental al marilor
descoperiri geografice a constat în căutarea și descoperirea unei căi maritime care să asigure o legătură
directă între Europa apuseană și India, considerată ca principala sursă a produselor orientale. Pentru
descoperirea acestor cai, navigatorii s-au îndreptat în patru direcții diferite: spre sud și est, de-a lungul
litoralului african-explorările portugheze, spre vestul Oceanului Atlantic - explorările spaniole, spre nord-
vest, de-a lungul țărmului nordic al Americii de Nord - explorările engleze, franceze, spre nord-est, de-a
lungul țărmului de nord al Asiei - explorările engleze, olandeze, ruse.

Cauze

Cauzele economice

Interesul pentru metale prețioase crescuse, creându-se conceptul de „goană după aur”. Europenii considerau
că Africa deține vaste resurse de aur, dar nu știau cu exactitate unde, căci musulmanii dețineau acolo
monopolul. Marco Polo a întărit ideea că în India sau în China se pot găsi multe bogății.

În 1480 a început goana după mirodenii, produse care se adaugă la alimentele conservate cu sare pentru a le
îmbunătăți gustul: piper, cuișoare, ghimbir, scorțișoară, nucșoară, șofran etc., fiindcă acestea creșteau numai
în anumite zone geografice. Zonele cele mai productive erau India, pe litoralul de sud-vest, pe coasta
Malabarului, Insula Ceylon (Sri Lanka) și insulele din Indonezia (Insulele Moluce). Mirodeniile erau
importate din antichitate, dar consumul în Europa a crescut după cruciade, când europenii au intrat în
contact cu lumea musulmană, învățând sa utilizeze mai des mirodeniile. China era, de asemenea, o piață de
desfacere.

Chiar dacă turcii au ocupat Constantinopolul în 1453, care era la întretăierea rutelor comerciale Orient-
Europa, aprovizionarea cu mirodenii venea pe trei mari căi:
 Din India, de unde mirodeniile erau transportate prin Marea Roșie, Suez, în Egipt prin Cairo-Alexandria,
de unde le preluau negustorii venețieni și le distribuiau la Veneția.
Tot din India, de unde erau transportate prin Golful Persic, trecând prin Irak, Siria la Beirut, pe unde
veneau negustorii venețieni, catalani și francezi, distribuindu-le în marile capitale europene.
Tot din India, mirodeniile puteau fi transportate la Tabriz-Iran, de unde le preluau negustorii genovezi sau
venețieni, ducând mirodeniile fie la Constantinopol, spre Marea Mediterană, fie la Mecca, fie spre Chilia-
Cetatea Albă.

75% din mirodenii veneau prin Marea Roșie, 15% veneau prin porturile din Marea Mediterană, iar 10% prin
porturile din Marea Nordică.

Turcii otomani nu controlau încă Egiptul, nici sultanatul mamelucilor, ci doar drumul ce ducea spre Marea
Neagră prin care comerțul încă se menținea sau chiar se intensificase. Cantitățile importate chiar au crescut.
Portughezii nu au organizat expediții pentru că nu erau mirodenii, ci din cauza prețului crescut. Astfel, în
1480 a apărut ideea că trebuie să meargă în India, să preia mirodeniile de la sursă, să încaseze toate
profiturile portughezii au intrat în Golful Guineei crezând că, după forma litoralului, vor ajunge în India, dar
au trebuit să ocolească toată coasta Africii sud-estice. Au fost dezvoltate tehnicii de construcție navală, cu
corăbii mai robuste cu care se puteau efectua călătorii mai lungi S-au dezvoltat și perfecționat instrumente de
navigație, ajutând la o mai bună orientare pe mare, de exemplu "Oul de Nürnberg" descoperit probabil de
Peter Henlein. Apariția capitalismul timpuriu a stimulat interesele pentru comerțul pe mare, având drept
urmare constituirea primelor companii comerciale; în același timp Drumul Mătăsii își pierde din importanță.

Cauze social-politice

Statele europene s-au centralizat, punând la ordine tribunalele, ceea ce i-au deranjat pe nobili ce nu-și doreau
sa fie investigați, astfel, pentru că nu se puteau manifesta, s-au dus în căutarea unor noi zone. Concurența și
rivalitatea dintre state au intensificat expedițiile.

Cauze culturale

Misionarismul creștin era activ în lumea spaniolă, având o vocație universală. Era răspândit și mitul „Țării
Sfântului Ioan”, ce susținea că dincolo de lumea musulmană exista o anumită țară creștină care putea deveni
un aliat împotriva musulmanilor.

Portugalia
Epoca marilor descoperiri geografice a fost deschisă de portughezi care au început explorarea coastei de vest a
Africii. Henric Navigatorul a îmbinat organizarea expedițiilor de explorare a coastei de vest a Africii cu
acțiunea de exploatare economică a ținuturilor descoperite. Împinși de dorința de a realiza câștiguri tot mai
mari din comerțul cu aur, fildeș, sclavi negri, portughezii au explorat treptat coaste de vest a Africii, atingând
Capul Bojador, Capul Branco, gurile fluviului Senegal și Capul Verde, insulele Capului Verde, țărmurile
golfului Guineei, gurile fluviului Zair sau Congo și ajungând în 1485 până la 22 grade latitudine sudică.
Denumirile date de portughezi unor ținuturi de pe țărmurile de vest ale Africii - Coasta Fildeșului, Coasta
Aurului, Coasta Sclavilor - oglindeau grăitor natura comerțului practicat de ei pe meleagurile africane. În
1488, Bartolomeu Diaz a ajuns la extremitatea sudică a continentului, numită inițial Capul Furtunilor, iar
apoi Capul Bunei Speranțe. Portughezul Pero da Covilhao a făcut o călătorie pe ruta Marea Mediterană-
Marea Roșie-Africa răsăriteană-Etiopia, care a contribuit la o mai bună cunoaștere de către portughezi a
posibilităților de a ajunge de pe țărmurile sudice și estice ale Africii, pe cale maritimă, în India. Prin
realizările și cunoștințele acumulate, cele două călătorii au adus o prețioasă contribuție la pregătirea
expediției lui Vasco da Gama. Expediția condusă de Vasco da Gama a pornit din Portugalia în iulie 1497, cele
patru corăbii ale sale navigând de-a lungul coastei vestice a Africii până la Capul Bunei Speranțe, apoi de-a
lungul coastei estice a continentului, prin strâmtoarea Mozambic și Oceanul Indian, până ce coasta de vest a
Indiei, în portul Calcutta, unde au ajuns în mai 1498. Portughezii au revenit pe aceeași cale, în Portugalia în
august 1499. Expediția condusă de Vasco da Gama a avut ca rezultat realizarea principalului obiectiv urmărit
de europeni în expedițiile lor-găsirea căii maritime directe din Occident spre India. Deoarece eforturile
portughezilor de a descoperi o cale maritimă spre India au fost îndreptate spre sud și est, de-a lungul
litoralului african, preocupările lor de a găsi o cale maritimă spre India navigând spre vest au fost sporadice.
Pornită în 1487, expediția flamandului Ferdinand van Olmen-Fernao Dulmo, s-a îndreptat prea mult spre
nord-vest și a naufragiat în plin ocean sau în zona Terra Nova, astfel încât expediția să nu a avut urmări.

Imperiul colonial portughez

Articol principal: Imperiul colonial portughez.

Explorarea țărmurilor Africii și descoperirea căii maritime spre India au deschis Portugaliei vaste perspective
maritime, comerciale și coloniale. După ce și-au impus supremația navală și militară și dominația comercială
pe țărmul de apus al Indiei, portughezii sub conducerea viceregelui Indiilor, Afonso de Alberquerque, au
organizat expediții de explorare și cucerire în Orient, în peninsula Malacca și în Indonezia. Au cucerit portul
Malacca, principalul centru de tranzit și antrepozit al comerțului cu mirodenii din Asia de S-E și insulele
mirodeniilor-arhipeleagul Molice. Pentru a-și asigura controlul în Marea Roșie și în Golful Persic, portughezii
au ocupat insula Socotra și porturile Aden, Ormuz și Maskat. Imperiul Portughez era format din baze
maritime și de aprovizionare, din forturi și factorii comerciale, semănate de-a lungul Africii apusene-Azore,
Madeira, insulele Capului Verde, coasta Guineii și Angolei, și răsăritene (Natal, Mosambic, Mombasa), la
intrarea în Marea Roșie (Aden, insula Socotra), și în Golful Persic (Ormuz, Maskat), pe coasta apuseană a
Indiei (Diu, Goa, Calcutta), în peninsula Malacca, Indonezia-Moluce.

Încă din 1500 portughezii au început să exploreze și să colonizeze America, pe coasta Braziliei. Zonele de
dominație maritimă și colonială și relațiile comerciale ale Portugaliei se întindeau de pe țărmurile Braziliei și
de pe coastele vestice și estice ale Africii până pe țărmurile Peninsulei Arabe, ale Indiei, peninsulei Malacca,
Indoneziei, Chinei și Japoniei. Menit să asigure dominația maritimă și comercială a Portugaliei în regiuni
întinse din Africa și Asia în condițiile unor resurse demografice, economice, navale și militare limitate,
imperiul maritim și comercial portughez era format din insule și din zone înguste de coasta care gravitau
economic în jurul unor factori și militar în jurul unor forturi. Populația portugheză deplasată în colonii era
redusă că număr și alcătuită din marinari, soldați, negustori, slujbași, personal de întreținere și mai puțin din
coloniști. Imperiul Portughez depindea direct de Coroană, care își exercită un riguros monopol și control
asupra explorărilor maritime, a cuceririlor și organizării coloniale și a activității comerciale, prin mijlocirea
unor organe subordonate statului. Organul central suprem era Casă da India, o întreprindere maritimă,
colonială, comercială și bancară de stat, cu sediul la Lisabona, care procura fondurile necesare activității
maritime și comerciale, organiza escadrele de război și de comerț, recruta marinari și trupe, numea
funcționari, acordă licențe de comerț colonial, distribuia mărfurile de export și import, stabilea prețurile de
desfacere, calcula beneficiile depunătorilor. Conducerea coloniilor era exercitată de un vicerege al Indiilor,
începând cu 1504 și de guvernatori pentru posesiunile din Africa, India, Malaezia, Indonezia, Brazilia, ajutați
de inspectori, comandanți de forturi, directori de factorii, feluriți funcționari judiciari, administrativi, valami.

Explorările spaniole - descoperirea Americii

Spaniolii, cărora calea spre India prin Oceanul Atlantic, în direcția sudică și estică, le era închisă de
portughezi, și-au îndreptat eforturile în direcția vestică. Principalul inițiator al proiectului de a ajunge din
Peninsula Iberică spre Asia traversând Oceanul Atlantic în direcția vestică: Cristofor Columb. Columb estima
distanță în linie directă de la est spre vest, între Peninsula Iberică și țărmul răsăritean al Asiei la aproximativ
o treime din distanță reală. El nu bănuia existența altui continent, America, situat între Oceanul Atlantic și
Oceanul Pacific. Proiectul sau a fost aprobat în 1492 de regii Spaniei, Ferdinand de Aragon și Isabella de
Castilia, deoarece reprezenta pentru Spania, care evita să încalce zona de explorări spre sud și est a
Portugaliei, singura soluție de a descoperi calea maritimă spre vest către Asia. Plecată din Spania din august
1492, expediția condusă de Columb, după ce a străbătut Atlanticul, a ajuns pe 12 octombrie 1492 într-o insula
de băștinași-Guanahani, numită de spanioli San Salvador, probabil insula Watling din arhipelagul Bahamas.
Ulterior, Columb a descoperit mai multe insule: Cuba, Juana și Haiti, numită de ei Espanola. Convins că a
debarcat pe țărmurile răsăritene ale Asiei, Columb, s-a întors în 1493. Pentru a cerceta ținuturile descoperite,
considerate de Columb că fiind țărmurile răsăritene ale Asiei, Columb a efectuat trei expediții (1493-1496,
1498-1500, 1502-1504), în cursul cărora a explorat arhipelagurile Antilelor Mici și Antilelor Mari, insula
Jamaica, și coasta estică al Americii Centrale și țărmul nordic al Americii de Sud. Descoperirea a avut o uriașă
însemnătate, ale cărei proporții pot fi evaluate numai în funcție de multiplele ei consecințe, atât pentru
Europa și Spania, cât și pentru America. Prima expediție a lui Columb a dus la încordarea raporturilor între
Spania și Portugalia, care căutau, în direcții geografice opuse, calea maritimă spre India. După aprige dispute
între Spania și Portugalia, s-a încheiat tratatul de la Tordesillas din 1494, prin care cele două țări își
împărțeau zonele de explorare geografică și de dominație maritimă, comercială și colonială în lume. Zona
portugheză și cea spaniolă erau delimitate de o linie care trecea la 370 de leghe vest de insulele Capului
Verde, zona portugheză întinzându-se la est de această linie, iar cea spaniolă la vest. La antipozi, linia de
demarcație, stabilită prin convenția încheiată între Spania și Portugalia la Zaragoza (1529), traversa
Indonezia - insulele mirodeniilor. Celelalte state europene nu au recunoscut împărțirea lumii între Spania și
Portugalia, revendincând, pe măsură dezvoltării lor, participarea liberă la expansiunea maritimă, comercială
și colonială.

Expediția lui Magellan în jurul lumii

După ce și-au dat seama că au descoperit ținuturi noi, spaniolii au căutat o cale prin care să ajungă la insulele
mirodeniilor spre vest , iar meritul găsirii ei a revenit navigatorului portughez stabilit în Spania, Fernao da
Magalhaes, cunoscut ca Magellan. Escadră comandată de Magellan, pornită din Spania în septembrie 1519,
după ce a străbătut Atlanticul și a explorat țărmul răsăritean al Americii de Sud, a descoperit strâmtoarea din
sudul continentului denumită strâmtoarea lui Magellan (noiembrie 1520). După străbaterea Oceanului
Pacific, numit astfel din cauza lipsei de furtuni -decembrie 1520-februarie 1521-, escadra a ajuns în
arhipeleagul Filipine, unde cu prilejul unei ciocniri cu localnicii, Magellan a fost ucis în aprilie 1521. Sub
conducerea lui Sebastian El Cano, singura caravelă rămasă, Victoria, după ce a străbătut arhipelagurile
Indoneziei, Oceanul Indian și, ocolind Capul Bunei Speranțe, oceanul Atlantic, a revenit în Spania în
septembrie 1522. Expediția ocolise pământul, străbătând 85 700 km în 1084 de zile, iar din 5 caravele cu circa
250 de oameni, se întorsese numai una, cu 18 oameni. Se săvârșise « fapta cea mai minunată și cea mai mare
realizare ce s-a întâmplat vreodată ». Descoperirea căii maritime din Spania spre vest către Insulele
mirodeniilor nu a avut consecințe practice, deoarece această cale era mai lungă decât calea portugheză spre
India. Spania a început cucerirea Mexicului, a Americii Centrale și a Americii de Sud, cu imense bogații și
resurse. Spania nu mai era astfel interesată de comerțul cu Insulele Mirodeniilor. Expediția lui Magellan a
avut o deosebită însemnătate pentru progresul geografiei, dovedind sfericitatea pământului și posibilitatea
circumnavigației sale și contribuind la o mai bună cunoaștere a globului pământesc în ansamblul său.

Imperiul colonial spaniol

Între sec. XV-XVI, navigatorii spanioli au organizat noi expediții de explorare a arhipeleagurilor din Marea
Caraibelor, a coastelor răsăritene ale Americii Centrale și Golfului Mexic și a țărmurilor nordice ale Americii
de Sud, creându-se condiții favorabile pentru cucerirea regiunilor în care înfloreau civilizațiile
mayașilor(America Centrală), aztecilor(Mexic) și incașilor(Peru). Cucerirea imperiului aztec și a capitalei sale
Tenochititlan a fost realizată de către spanioli conduși de Hernand Cortez în decurs de doi ani (1519-1521).
Deși avea la dispoziție forțe militare reduse, Cortez a profitat de superioritatea să față de azteci în mijloacele
de lupta: arme albe de oțel, cuirase, coifuri, cavalerie, arme de foc-și faptul că unele triburi supuse de azteci,
totonacii și tlaxcalanii erau nemulțumiți de dominația acestora. Împăratul aztecilor, Montezuma a căutat să
obțină retragerea spaniolă prin tratative, care nu au dus la nici un rezultat, fiind ucis de populație. Cucerirea
de către spanioli a nord-vestului Americii de Sud-țară Biru, căreia spaniolii i-au spus Peru, a fost ușurată de
luptele dinastice dintre Huascar și Atahualpa, fii marelui Încă Huayma Capac, care a durat până în 1532,
terminându-se cu victoria lui Atahulpa. Profitând de superioritatea lor militară și fiind sprijiniți de partizanii
lui Huascar, spaniolii conduși de Francisco Pizarro și Diego Almagro, au cucerit Peru în 1532-1533. Spaniolii
și-au extins stăpânirea în Chile și Argentina, astfel până în sec. XVI, spaniolii au cucerit arhipelagurile din
Marea Caraibilor, America Centrală, Mexicul, Florida, regiunile din nordul, vestul și sud-vestul Americii de
Sud, punând bazele uriașului imperiu colonial spaniol din Lumea Nouă. În componentă imperiului au intrat
că urmare a expediție lui Magellan și insulele Filipine. Descoperirea și cucerirea de către spanioli a unor
întinse teritorii au fost urmate de un proces intens de colonizare. Au participat elemente dornice de
îmbogățire, provenite din paturi sociale felurite, rolul conducător avându-l micii nobili săraci. Colonizarea a
avut ca scop primordial exploatarea bogățiilor noilor colonii, metalelor prețioase, populația amerindiană a
fost deposedată prin formă de pământurile ei, redusă la servitute și supusă unui șir de obligații față de
coloniști, stat și biserică. Spaniolii le-au impus amerindienilor creștinarea în rit catolic, au suprapus
structurile sociale și organizării populației amerindiene structuri și instituții feudale, care au creat
feudalismul distinctiv hispano-american, caracterizat printr-o servitute apăsătoare și opresiune impuse
populației localnice.
Pământurile erau considerate proprietate a Coroanei, fiind deținute de noii stăpânitori sub formă de
concesiune funciară-ecomienda, al cărei senior-ecomendero, avea dreptul de a impune pe amerindieni de pe
domeniu-encomendado la redevențe în produse și prestații în muncă și de a-și exercită asupra lor autoritatea
judiciară și administrativă. Pentru asigurarea mâinii de lucru, populația localnică era obligată , pe baza unui
sistem de repartizare-repartimiento, să presteze munci istovitoare pe domenii, în mine, la transporturi.
Imensele teritorii descoperite și intrate sub stăpânirea Spaniei și care depindeau direct de Coroana, erau
conduse de organe centrale, care rezidau în metropolă și de organe locale care funcționau în colonii. Organul
central suprem era Consiliul Indiilor, creat în 1511 și reorganizat în 1524, în a cărui competență intrau
principalele probleme ale organizării și conducerii posesiunilor spaniole din Americi. De Consiliul Indiilor
depindea un organ specializat-Casă de Contratacion, cu sediul la Sevilla, în a cărui cimpetenta intrau
organizarea și supravegherea legăturilor maritime și comerciale dintre Spania și posesiunile sale
transoceanice. Coloniile erau împărțite în două viceregate, unul cuprinzând posesiunile din Mexic și America
Centrală, altul pe cele din America de Sud, conduse de viceregi, numiți de suverani. Luptele și represiunile
din epoca cuceririi, destrămarea violență a structurilor sociale și a felului de viață tradițional, aservirea și
muncă forțată în mine, abuzurile administrației spaniole, epidemiile provocate de bolile aduse din Europa au
provocat un rapid regres demografic al populației amerindiene. El a trezit unele reacții ale coloniștilor și ale
autorităților din Spania, îngrijorate de scăderea potențialului uman din coloniile spaniole, un important rol
revenind călugărului domician Bartolomeu Las Casas, autorul lucrării „Brevissima relacion de la destruccion
de las Indis” care a denunțat ororile comise de spanioli împotriva amerindienilor. În urmă acesto proteste,
Carol Quintul a emis „Legi Noi” , prin care interzicea transformarea amerindienilor în sclavi și îngrădea
sistemul encomiendelor, dar efectul lor a fost redus, deoarece aplicarea era paralizată de opoziția coloniștilor
și de abuzurile și corupția autorităților coloniale. Interzicerea sclavajului amerindian a stimulat în schimb
comerțul cu sclavi negri, al căror număr a crescut considerabil, mai ales în America Centrală.

Explorările englezilor, francezilor și olandezilor în regiunile

nordice
Regiunile centrale și sudice ale Atlanticului erau dominate de portughezi și spanioli. Francezii, englezii și
olandezii au încercat să găsească căi maritime spre Asia , India și Insulele Mirodeniilor, fie spre nord-vest,
ocolind America de Nord, fie spre nord-est, ocolind Asia.Calea maritimă de nord-vest a fost căutată de englezi
și de francezi. John Cabot a explorat în 1497 și în 1498 țărmurile nord-estice ale Americii de Nord: Nouă
Scoție, Terra Nova-Newfoundland, Labrador, iar Martin Frobisher în 1576-1578, John Davis în 1585-1587,
Henry Hudson în 1610 și William Baffin în 1615-1616 au explorat regiunea cuprinsă între coastele vestice ale
Groenlandei, insula Baffin și golful Hudson. Francezul Jacques Cartier a explorat între 1534-1542 țărmurile
golfului Sf. Laurențiu. Explorările englezilor și francezilor pe țărmurile nord-estice ale Americii de Nord, fiind
efectuate la latitudini prea nordice, în care navigația era stânjenită sau blocată de ghețuri, nu au putut duce la
găsirea căii maritime spre India prin nord-vest. În schimb, datorită bogăției în pește și în animale cu blană și
a posibilităților de negoț cu populația localnică, au luat naștere, începând din sec. XVII primele colonii
engleze și franceze de pe țărmurile estice ale Americii de Nord. Calea maritimă spre nord-est a fost căutată de
englezi și de olandezi. Expediția condusă de Hugues Willoughby și Richard Chancellor din 1553-1554 a
pătruns în Marea Albă, iar de aici au ajuns pe uscat până la Moscova, punând bazele relațiilor comerciale
maritime anglo-ruse. Expeditile olandeze conduse de Willem Barents au ajuns numai până în zona maritimă
cuprinsă între insulele Spitzebergen și Novaia Zemlia, nedepășind la răsărit Marea Kara, din cauza ghețurilor,
astfel, englezii și olandezii au abandonat această ruta neprielnică pentru condițiile de navigație de atunci.

Imperiul colonial olandez

În condițiile războiului dintre Provinciile Unite și Spania și ale intrării Portugaliei în uniune dinastică cu
Spania, olandezii au trecut la cucerirea treptată a imperiului colonial portughez din Asia de sud-est, realizată
prin mijloacele maritime și militare ale Companiei Indiilor Orientale. Olandezii au ocupat insulele Muaritius,
la est de Madagascar și au fondat o baza de aprovizionare la Capul Bunei Speranțe în 1602. Au cucerit
coloniile portugheze din Indonezia, ocupând Molucele (1602), Java (1610), Sumatra , Borneo, Celebes, sudul
peninsulei Malacca (1641), care le asigura controlul traficului comercial în Asia de S-E. Au stabilit relații
comerciale cu India, China și Japonia. Ca și cel portughez, imperiul olandez era format din zone de coasta,
având drept centre comerciale, administrative și militare orașe-porturi, factorii fortificate și forturi, locuite de
agenți comerciali, slujbași, soldați și marinari ai companiilor comerciale. Expansiunea maritimă și colonială a
Olandei în Asia de S-E a fost însoțită de descoperiri geografice. Astfel, în prima jumătate a sec. XVII, olandezii
au explorat țărmurile Australiei, pe care au numit-o Nouă Olanda, și au descoperit insulele Tasmania și Nouă
Zeelandă.

Explorările rușilor - cucerirea Siberiei

Unificarea și centralizarea statului rus și cucerirea hanatelor tătare de Kazan și Astrahan (1552-1556) au creat
condiții favorabile pentru explorarea și stăpânirea de către ruși a imenselor teritorii estice de munții Ural.
Explorarea și cucerirea Siberiei au fost realizate de vânători de animale cu blană scumpă, negustori, cazaci,
sprijiniți de stat, interesat de stăpânirea ținuturilor cu resurse economice mari. În sec XVI, negustorii ruși din
familia de negustori Stroganov, din orașul Solvacedogsk, de pe Dvina de nord, care întreținea relații de negoț
cu populațiile de dincolo de Munții Ural, au primit de la țarul Ivan IV privilegii succesive de a explora,
exploata și coloniza teritoriul dintre bazinele fluviale Volga și Irtas din Siberia apuseană. Stroganovii au
angajat cazaci de pe Don și de pe Volga, conduși de hatmanul Ermak Timofeevici, iar în cursul expediției din
1581-1585, detașamentul său întărit cu ostași ruși trimiși de țar, a pătruns în Siberia apuseană. Stăpânirea
Siberiei s-a realizat pe etape, în ritm rapid în ciuda întinderii uriașe. Până la sfârșitul sec. XVI rușii au ajuns
până la fluviile Irtas și Obi, la începutul sec. XVII în regiunea Mangazeia, bogată în animale cu blană scumpă,
atingând cursul fluviului Enisei, și au străbătut regiunea dintre Enisei și Lena, iar până la mijlocul secolului
au ajuns pe țărmurile Mării Ohotsk și ale Oceanului Pacific. Navigatorii ruși au explorat o parte din litoralul
siberian al Oceanului Înghețat de Nord. În 1648 Simion Dejnev și Fedot Alexxev Popov, porniți de pe litoralul
nord-estic al Siberiei, de la vărsarea fluviului Kolama în ocean, au înaintat cu corăbiile de-a lungul țărmului
Oceanului Înghețat de Nord spre răsărit, au trecut prin strâmtoarea care desparte Asia de America, numită
Strâmtoarea Bering, și au ajuns pe țărmul siberian al Oceanului Pacific, până în apropiere de coastele
peninsulei Kamciatka. Ca și conchistadorii spanioli, rușii au profitat de superioritatea lor militară și au pus
bazele unui imens imperiu colonial în Siberia.

Urmările marilor descoperiri geografice

Marile descoperiri geografice au avut urmări complexe, în domeniile economico-social, demografic, politic și
științific. Descoperirea căii maritime spre India și America și formarea imperiilor coloniale portughez, spaniol
și olandez au avut că urmare lărgirea considerabilă a comerțului internațional, europenii extinzându-și
relațiile comerciale directe pe țărmurile apusene și răsăritene ale Africii, în Asia de S-E și în America și
impunându-și supremația maritimă și comercială în aceste zone.

Stăpâni pe insulele mirodeniilor, portughezii au preluat o mare parte a negoțului cu condimente, care erau
transportate pe calea maritimă directă Indonezia-Oceanul Atlantic-Portugalia. Procurate cu prețuri scăzute în
insulele mirodeniilor și scutite de lanțul de vămi și intermediari de pe vechile căi, condimentele puteau fi
vândute de portughezi la Lisabona cu prețuri mai mici decât ale celor aduse prin Orientul Apropiat și Marea
Mediterana, dar cu un câștig mai mare. Dominația maritimă și comercială portugheză a fost însă relativă
deoarece portughezii nu au putut nici suprima comerțul cu produse orientale pe drumul Asia sud-estică-
India-Iran-Orientul apropiat-Marea Mediterana și nici controla eficient traficul maritim din Oceanul Indian
și din Oceanul Atlantic.

Paralel cu nouă cale maritimă directă deschisă de portughezi, au continuat să funcționeze numai parțial
stânjenite, drumurile terestre și căile maritime anterioare.Descoperirea Lumii Noi și întemeierea imperiului
colonial spaniol și portughez din America au pus în același timp bazele comerțului transoceanic dintre
Peninsula Iberică și Lumea Nouă. În afară de Portugalia și Spania, la comerțul cu Africa, cu Asia de S-E și cu
America au început să ia parte și alte țări, precum Franța, Anglia și Olanda. Asigurând comerțul transoceanic
al Europei cu Africa, Asia și America, Oceanul Atlantic a ajuns axa comercială a lumii, iar țările situate pe
țărmurile europene, inclusiv pe litoralul Marii Nordului-Portugalia, Spania, Anglia, Olanda, Franța-au
devenit principale puteri comerciale și maritime ale lumii.

În sec. XVI-XVII comerțul din Marea Mediterana și din Marea Baltică a continuat să fie activ sau chiar să se
lărgească că urmare a intensificării , alături de negustorii vechilor puteri maritime a negustorilor englezi și
olandezi, activitatea năvală și comercială atlantică ajungând să dețină o pondere crescândă în comerțul
mondial, astfel încât a avut loc nu atât un declin al comerțului mondial, astfel încât comerțul mediteranean și
cel baltic fiind depășite de cel Atlantic și cel din Marea Nordului. Spre sec. XVII deplasamentul anual al
corăbiilor comerciale care navigau în Atlantic și în Marea Nordului era de 600.000-700.000 de tone, iar al
acelora care navigau în Marea Mediterana de 300.000-350.000 de tone.

Descoperirea și colonizarea de către spanioli și portughezi a Americii au fost urmate și de aclimatizarea

reciprocă a unor plante și animale. Din Europa au fost introduse în America plante, că grâul, secara, meiul,
orezul, vița de vie, măslinul, pomi fructiferi, trestia de zahăr, animale ca boul, bivolul, calul, măgarul, oaia,
porcul, păsări de curte. Din America au fost aduse în Europa plante că porumbul, cartoful, roșiile, ananasul,
tutunul, și păsări precum curcanul. Prădarea tezaurelor adunate de generații de amerindieni și exploatarea
intensă a minelor de aur și de argint, precum cele din Potosi-Peru sau de la Zacatecas-Mexic, au dus la un
uriaș aflux de metale prețioase din America în Europa, care au avut consecințe economice și sociale
semnificative.

Bogăția zăcămintelor de metale prețioase americane, introducerea unor tehnici miniere mai avansate din
Europa și ieftinătatea forței de muncă, în marea ei majoritate formată din populație localnică supusă la
muncă forțată, au dus la scăderea valorii aurului și argintului, și la o creștere a prețurilor produselor,
cunoscută în istorie că revoluția prețurilor. De la începutul la sfârșitul sec XVI, prețurile au crescut în
Andaluzia de 5 ori, în Castilia și Aragon de 3,1/2 ori, în Anglia de 5 ori, în Franța, prețurile din primul sfert al
sec. XVII erau de 3 ori mai mari decât cele de la începutul sec. XVI. Deoarece creșterea salariilor sau a
censurilor seniorale a avut loc într-un ritm mai lent decât creșterea costului vieții, revoluția prețurilor i-a
favorizat pe producătorii mari de mărfuri, proprietari de domenii, de ferme, de manufacturi-pe negustori, pe
bancheri și cămătari și a prejudiciat pe micii producători, care aveau puține prisoase de vândut, pe salariați și
pe nobili care primeau censuri stabilite și a stimulat formarea relațiilor capitaliste.

Prin impulsul producției meșteșugărești și manufacturiere, comerțului transoceanic, activității bancare,

expansiunii maritime și coloniale, marile descoperiri geografice au creat condiții favorabile dezvoltării
capitalismului în Europa apuseană.

Marile descoperiri geografice au fost urmate de o lupta tot mai intensă între statele europene apusene pentru
supremație maritimă și comercială și pentru colonii. Expedițiile maritime ale portughezilor și spaniolilor au
fost urmate de izbucnirea conflictului dintre Portugalia și Spania, care au încheiat, în vederea delimitării
sferelor lor de expansiune maritimă, colonială și comercială, convențiile de la Tordesillas din 1494 și Zaragoza
din 1529. Pretențiile Portugaliei și Spaniei de a-și rezerva monopolul expansiunii maritime, coloniale și
comerciale au generat însă opoziția crescută a Angliei și Olandei care au început pe măsură dezvoltării
economice și navale o lupta pentru dominație maritimă împotriva imperiilor iberice. Lupta s-a intensificat în
sec. XVI, ducând la războiul hispano-englez, care a culminat cu înfrângerea Invincibilei Armada de către
englezi în 1588 și la războiul Olandei împotriva Spaniei și Portugaliei, care a dus în sec. XVII la ocuparea de
către olandezi a coloniilor imperiului colonial portughez din Asia de S-E.

Multe populații din Africa, Asia de S-E și America au fost subjugate și luate în sclavie precum negoțul cu
sclavi negri sau eradicarea triburilor amerindiene și distrugerea civilizațiilor precolumbiene. S-au format
popoare latino-americane de limba spaniolă și portugheză în urmă amestecului. Marile descoperiri au
contribuit la progresul cunoștințelor geografice.

La un deceniu de la descoperirea Americii de către Columb, Amerigo Vespucci și-a dat seama că pământurile
descoperite de spanioli nu fac parte din continentul asiatic, ci reprezintă Lumea Nouă, iar noul continent i-a
primit numele navigatorului florentin pe nedrept. Expedițiile lui Magellan și ale lui Sebastian Cano au
dovedit sfericitatea planetei și circumnavigabilitatea. Au fost descoperite noi țări și popoare, au fost
acumulate cunoștințe în botanică, zoologie, medicină, istorie, lingvistică, religie, obiceiuri etc. Coloniile
iberice din America au propagat catolicismul. Prin realizarea multiplelor contacte, s-au creat premisele
trecerii de la evoluția separată a Lumii Vechi și a Lumii Noi la evoluția unitară a umanității.

Legături externe
Ricardo Duchesne: The Faustian impulse and European exploration (http://fortnightlyreview.co.uk/2012/0
6/explore-duchesne/), The Fortnightly Review 2012

Vezi și
Schimbul columbian
Explorarea Africii de către europeni

Istoria geografiei
Perioada Marilor descoperiri ·Determinism ecologic ·Geografie
regională · Revoluție cantitativă · Geografie critică

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Perioada_marilor_descoperiri&oldid=15769979