Cuprins

I. Date despre autor ………………………………………………………………………...3

II. Introducere.........................................................................................................................7
III. Propoziția concesivă.........................................................................................................8
IV. Concluzii...........................................................................................................................17
V. Bibliografie........................................................................................................................18
 I. Mioara Avram

Mioara Avram s-a impus cu o apreciabilă eficiență în domenii de cercetare științifică,

precum: limba română (cu deosebire — gramatica istorică, descriptivă și normativă, formarea
cuvintelor, ortografie și ortoepie; la fel — cultivarea limbii, lexicologie, stilistică, dialectologie,
filologie), istoria lingvisticii românești, romanistică, confluențe și interferențe lingvistice,
sociolingvistică ș.a.
Autoare a zece volume și a circa 200 de articole, studii, prefețe, recenzii. Încă din anii de
studenție a publicat primele articole de lingvistică, în revistele de specialitate din București,
semnându-le Mioara Grigorescu.
Unele dintre cărțile și articolele sale rămân lucrări de referință în lingvistica română și în
romanistică: volumele ''Gramatica limbii române'' (ediția I, 1954, pentru care a primit în același
an Premiul de Stat, și ediția II, 1963), ''Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor''
(cinci volume publicate între 1959-1969); ''Crestomație romanică'' (trei volume publicate între
1962-1968); ''Formarea cuvintelor în limba română'' (trei volume publicate în 1970, 1978, 1989);
''Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM)'' (Editura Academiei
R.S.R., ediția I publicată în 1982), ''Probleme ale exprimării corecte'' (Editura Academiei R.S.R.,
1987)
Rod al unor îndelungate și minuțioase studii de morfologie și sintaxă (dintre care amintim
pe cele dedicate genului comun, elementului predicativ suplimentar, clasificării propozițiilor
ș.a.), ''Gramatica pentru toți'' (ediția I, Editura Academiei R.S.R., 1986; ediția a II-a, Editura
Humanitas, 1997) este o binecunoscută lucrare de sinteză a autoarei, ce a fost și rămâne cea mai
valoroasă gramatică descriptivă și normativă a limbii române realizată pe baze tradiționaliste.

2
 A mai publicat volumele ''Ortografia pentru toți. 30 de dificultăți'' (ediția I, Editura
Academiei, 1990; ediția a II-a, Chișinău, Litera, 1997), ''Cuvintele limbii române — între corect
și incorect'' (Editura Cartier, 2001). Volumul ''Faceți cunoștință cu limba română'' (în colaborare
cu Marius Sala, Editura Fundației Culturale Române) se prezintă ca un ''buletin de identitate'' al
limbii române, cunoscând două ediții în română (2001, 2006), o versiune în engleză (2000) și
alta în franceză (2001).
În 2005 a fost publicat, post-mortem, volumul de ''Studii de morfologie a limbii române''.
A fost o savantă principială și intransigentă, fapt arătat prin atitudinea sa față de ''reforma
ortografică'', din 1991-1993, sau față de promovarea confundării și contrapunerii graiului
moldovenesc cu limba română literară. În acest context, într-un interviu acordat ziarului ''Țara''
din Chișinău, Mioara Avram spunea ''dorința mea cea mare este ca toți vorbitorii de limbă
română din Republica Moldova să conștientizeze faptul că sunt vorbitori de limba română, adică
să nu mai fie influențați de această denumire nepotrivită de 'limba moldovenească'. Limba
română este una și aceeași pentru toți''.
A participat cu comunicări la numeroase manifestări științifice (congrese, colocvii,
simpozioane etc.), în țară și peste hotare, adeseori reprezentând lingvistica românească a epocii.
A publicat articole și studii în reviste și culegeri de specialitate din mai multe țări.
Mioara Avram s-a născut la 4 februarie 1932, la Tulcea. Tot aici a făcut studiile liceale, urmând
apoi, Facultatea de Filologie (specialitatea Limba și literatura română) la Universitatea
București, a cărei licențiată devine în 1953.
A avut stagii de documentare în U.R.S.S. (1955), Cehoslovacia (1966), Franța (1969,
1973).
În 1959 și-a luat doctoratul la Institutul de Lingvistică din București al Academiei Române cu
disertația ''Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română''.
Începând cu 1951 a activat în cadrul Institutului de Lingvistică ''Iorgu Iordan — Al. Rosetti'' al
Academiei Române, cu diverse încadrări succesive: de la preparator și cercetător până la
cercetător principal și șefă a sectorului de gramatică. După pensionare (1999), a fost reangajată la
Academie cu jumătate de normă. A activat, prin cumul, în învățământul superior, cu precădere la
Facultatea de Filologie a Universității București — ca asistent, apoi lector.
A ținut cursuri și prelegeri pentru profesorii din învățământul liceal, a avut numeroase
emisiuni de cultivarea limbii la Radio București și la TVR.

3
 Membră și/sau președintă a unor importante foruri științifice naționale și internaționale,
precum: Société de Linguistique Roumaine, Réseau Panlatin de Terminologie, Societatea
Română de Lingvistică, Societatea de Științe Filologice, Comisia de cultivarea limbii, membră
de onoare a Societății Limba Noastră cea Română din Chișinău; membru și/sau secretar general
al colegiilor de redacție ale unor reviste de specialitate: ''Studii și cercetări lingvistice'', ''Limbă și
literatură'', ''Limba română'', ''Revue roumaine de linguistique'' (de la București), ''Revistă de
lingvistică și știință literară'', ''Limba Română'' (de la Chișinău) etc.
Membră și/sau președintă în comisii de admitere și de examinare la doctorat și referent
oficial în comisii de susținere a tezelor de doctorat la Institutul de Lingvistică al Academiei
Române și la Universitatea București.
Profesorul universitar și cercetător la Institutul de Lingvistică Rodica Zafiu spunea că
''numele Mioarei Avram e cu siguranță cel mai cunoscut între cele ale lingviștilor români din
zilele noastre: era o autoritate, o instituție, personificarea însăși a gramaticii, a lingvisticii; în
dispute opinia sa devenea automat un argument irecuzabil. Despre biblioteca sa mentală
fabuloasă circulau multe povestioare ilustrative (...). Mioara Avram știa tot, citise tot, își amintea
tot: o mare putere de muncă se unea cu o curiozitate tinerească pentru cele mai diverse
manifestări lingvistice (...); era, în continuarea marilor lingviști români din generațiile anterioare
— Pușcariu, Densusianu, Iordan, Rosetti, Graur — un reper sigur, care elimina impostura și
improvizația''.
Teza de doctorat a Mioarei Avram, Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente
conjuncționale în limba română, a fost publicată în 1960. În anii care au urmat a colaborat cu
mari lingviști, precum Alexandru Graur și Laura Vasiliu, la lucrări fundamentale de gramatică a
limbii române:
 Gramatica limbii române, două ediții: 1954, 1963, cunoscută mai ales sub numele
„Gramatica Academiei”;
 Formarea cuvintelor în limba română, trei volume: 1970, 1978, 1989;
 Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 1982;
 Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Academiei, 1997 (în colaborare
cu Marius Sala).
Ca unic autor a publicat o serie de alte lucrări, precum:

4
 Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română, Editura
Academiei, 1960 (pentru care a primit Premiul „B. P. Hasdeu“ al Academiei Române)
 Gramatica pentru toți, ediția I, București, Editura Academiei, 1986; ediția a II-a revazută și
adăugită, București, Editura Humanitas, 1997;
 Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei, 1987;
 Ortografie pentru toți. 30 de dificultăți, ediția I, București, Editura Academiei, 1990; ediția a
II-a, Chișinău, Editura Litera, 1997;
 Cuvintele limbii române: între corect și incorect, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

5
 II. Introducere

După cum s-a specificat mai sus, teza de doctorat a Mioarei Avram publicată în 1960 și
intitulată Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în limba română
este una dintre cele mai importante lucrări lingvistice ale sale căci abordează propoziția
subordonată după variatele ei tipuri și împreună cu elementele conjuncționale pe care le implică.
Teza cuprinde o Prefață în care Mioara Avram menționează detaliile despre publicarea
lucrării și în care le mulțumește celor trei coordonatori din comisia din dizertație, în special acad.
Al. Graur căruia îi datorează „mult din concepția lucrării” dar și prof. Gavril Istrate și prof. N. I.
Popa.
Introducerea acestei lucrări prezintă obiectul său, și anume evoluția modului de
construire a propozițiilor subordonate circumstanțiale introduse prin conjuncții propriu-zise,
locuțiuni conjuncționale și adverbe relative.
Cartea cuprinde, așadar, douăsprezece capitole și implicit cele douăsprezece tipuri de
propoziții subordonate: propoziția de loc, temporală, cauzală, finală, modală, consecutivă,
concesivă, condițională, cumulativă, opozițională, instrumentală și de relație.
Printre cele 265 de pagini se numără și o anexă morfologică cu titlul observații asupra
structurii locuțiunilor conjuncționale de subordonare circumstanțială. Există așadar locuțiuni
conjuncționale formate cu o conjuncție propriu-zisă. Avem conjuncții formate cu un adverb,
combinație care prezintă trei situații: locuțiunea are ordine fixă, conjuncția ocupând ultimul loc,
locuțiunea are ordine fixă, conjuncția ocupând locul întâi, locuțiunea are ordine variabilă,
conjuncția putând ocupa fie primul loc, fie ultimul loc. Urmează apoi locuțiuni conjuncționale
formate cu un pronume relativ: pronumele relativ se îmbină cu (o propoziție +) un substantiv sau
cu o prepoziție. Tot aici sunt prezentate locuțiunile conjuncționale formate cu un adverb relativ
în care acestea se formează cu un adverb relativ, o prepoziție sau cu o prepoziție + un substantiv.
Pot exista, de asemenea, și locuțiuni conjuncționale cu două elemente de legătură: conjuncția
comparativă + adverb relativ, pronumele relativ ce + conjuncție, pronumele relativ ce + adverb
relativ și adverb relativ + conjuncție.

6
 În final, lucrarea conține o serie de concluzii atât în limba română și franceză cât și în
limba rusă, urmând apoi bibliografia, lista abrevierilor și un indice.

III. Propoziția concesivă

Încă din incipitul lucrării, autoarea menționează faptul că propoziția concesivă nu a fost
luată în considerație nici de I. -A Candrea nici de Al. Rosetti, încât pentru ea nu avem nici măcar
sumarele date asupra situației din secolul al XVI- lea de care se bucură alte propoziții. Așadar,
autoarea pune întrebarea că oare nu existau concesive în acest secol? Concluzia a fost că atâta
timp cât textele din din secolul al XVI – lea oferă foarte rar exemple de concesive, se poate
afirma că această specie de propoziție era prea puțin folosită chiar acolo unde conținutul
comunicării îi reclama prezența.
Lipsa concesivelor a determinat-o pe autoare să compare un text biblic coresian
(Apostolul) cu pasajele corespunzătoare dintr-o traducere modernă a Bibiliei (Biblia din 1938,
tradusă de Vasile Radu și Gala Galaction). Rezulatatul a fost că pe lângă un număr de concesive
comune, textul modern are 37 de concesive absente la Coresi, fie ideea lipsește cu totul, fie este
exprimată altfel, fie se pierde într-un pasaj confuz, greu de descurcat. O altă comparație realizată
de Mioara Avram tot în acest sens este Palia de la Orăștie (cartea I, Geneza) și Psaltirea
Șcheiană. Rezultatul este similar și aici, traducerea modernă conține mai multe concesive, unele
dintre ele fiind ocolite în textele vechi.
În ciuda rarității acestor propoziții, există texte în secolul al XVI- lea (Cazania a II-a a lui
Coresi) în care concesivele sunt chiar numeroase. Prin urmare, susține Mioara Avram, istoria
propoziției concesive poate fi urmărită din acest secol cu care începe orice cercetare istorică
asupra unor probleme de sintaxă a frazei.
Elementele cu care apar construite propozițiile concesive în textele din secolul al XVI –
lea sunt: conjuncțiile ca, că, căce, cum, de, să; conjuncțiile compuse de se și că să; locuțiunile e
să, de...și, să...și, sau și să ( și corespondentele negative să nu .... nici și nici .... să), să amu și, să
amu să și, oare să, vare să ... și, macară să (să macară), macară să ... și (macară și ... să), încă
macară și ... să, în care conjucțiile simple de bază de, că, să sunt întărite prin diverse elemente;

7
locuțiunea măcar ce; locuțiunile de ce, dereptu căce și derep ce amu că să; locuțiunea după ce;
adverbul unde și combinațiile lui, de unde și să unde; locuțiunea conjuncțională în loc ce:
căce: Că și mai aiavea grăit-au: „Căce sunt eu mic de crescut, după a voastră păreare,
și de slavă mai mare sunt eu de el întru împărăția ceriului. (Coresi)
e: Iară să vreun om ceva greșit, e voi sufletește să-l învățați. (Coresi)
de se: De se neștinre pare-i credincios a fi întru voi, neînfrărându-și limba, ce blăznește
înrema sa, aceluia iaste deșartă credința. (Coresi)
că...să: Ce noi său îngeri din ceri că voao să procească evanghelia că ce noi voao am
prorocit, acela să fie blestemat. (Coresi)
e să: De n-aș face lucrul părintelui mieu, nu mi-ați avea credință, iară de voi face e să
mie nu veți crede, lucrului mieu credeți, să înțelegeți și să credeți că întru mine e părintele și eu
întru el. (Coresi)
să (..) și: Că să ești și păcătos, nu te mâhni, că milostiv iaste și iubitoriu de oameni
despuitoriul. (Coresi)
să nu . . . nici: Iară Hristos arătă că, să nu se-ară nici afla cu nusul, cu putere i iaste lui,
cu dulceața lui acoperit iaste, și mai presus de ispita drăcească fi-va. (Coresi)
nici (. . . ) să: De Moisi și prorocii nu vor asculta, nece să ară cineva den morți învie, nu
va avea credință. (Coresi)
oare să: Aceasta iaste meargerea după el: . . . când se leapădă cineva de sineș și-ș
împarte toată avuția sa câtă are, oare domn să va fi, ori împărat, și se leapădă de mândria
trupului. (Coresi)
vare să și: Că derep ce amu luo domnul chip omenesc și de slugă, și slujbă în chipul
omului și robului să săvârși, nu era pierdut, ce era Dumnezeui și Domn, ce și închinat
lăcuiaște, vare să au fost și om. (Coresi)
macară să: Nu-ș poate scumpăra sufletul lui, macară să ară da toată avuțiia și toată
lumea. (Coresi)
macară: Ce să ți-ară fi și tată și mumă macară, feciorii macară să ți-ară fi și frați,
deaca se află pizmași legiei lu Hristos, să ne potrivim și noi lor. (Coresi)
după ce: Că de nu-i vrea fi tare fiind credința orbului, n-ară fi după ce-l opriia și mai
vârtos și mai mult strigat. (Coresi)

8
 unde: Unde-aș vrea să mă laud, n-aș face nebunește, că eu voi să spui dereptate.
(Coresi)
de unde: Și de unde aș vrea eu să mă laud pentru a noastră putere ceea ce ne-au dat
domnul ca să vă faceți buni și să nu stricați, n-aș vrea să fim ascultători. (Coresi)
să unde: Derept aceea de acmu noi nu cunoaștem niminile după trup. Să unde Hristos
am noi cunoscut după trup, de acmu noi nu-l cunoaștem. (Coresi)

Ceea ce caracterizează situația propoziției concesive din secolul al XVI-lea este proporția
redusă de elemente conjuncționale specifice ei, atât ca număr în inventarul global al acestor
elemente, cât mai ales ca frecvență. Cele mai multe elemente conjuncționale folosite la
introducerea propozițiilor concesive au în același timp și alte valori: condiționale, cauzale, locale
sau modale. Cele mai importante ca frecvență sunt cele condiționale: să și de (și compusul de se)
care au putut căpăta și o valoare concesivă datorită legăturii de conținut existente între proporția
concesivă și cea condițională, iar apoi au servit și la constituirea unor locuțiuni specific
concesive. Locuțiunea conjucțională de ce ar putea fi pusă în legătură cu acest grup, căci are și
valoare condițională dar și cauzală și împreună cu locuțiunea dereptu căce și cu conjuncția căce
reprezintă elemente comune între concesivă și cauzală.
Un alt aspect important de menționat este faptul că subordonata concesivă are adesea un
corelativ în regentă. Corelativele cele mai des întâlnite sunt conjuncțiile adversative ce, iară,
însă, e, uneori alăturate câte două: ce însă, e însă, printr-un procedeu cumulativ. Pe lângă
corelativele adversative, se folosesc și corelativele adverbiale încă și și atunce.
Spre deosebire de majoritatea textelor din secolul al XVI-lea, textele din secolul al XVII-
lea oferă un material mult mai bogat pentru studiul propoziției concesive: aceasta se întâlnește
mai frecvent iar mijloacele folosite devin și mai variate.
Elementele care introduc propozițiile concesive în secolul al XVII-lea sunt: conjuncțiile
simple că, cum, de și să, compusul sudat deca și locuțiunile de . . . și, conjuncția de proveniență
adverbială măcar și numeroasele ei combinații locuționale; locuțiunile conjuncționale formate în
jurul conjuncției săvai: săvai că (și), săvai de (și). săvai să (și), săvai și; locuțiunea
conjuncțională în loc ce și adverbul unde. Din simpla enumerare se poate observa că o mare
parte din aceste mijloace continuă pe cele din secolul al XVI-lea (că, cum, de, să, de . . . și,

9
să . . . și, etc.) iar o parte dintre cele folosite cu un secol în urmă nu se mai întâlnesc (căce, de să,
că să, oare să, vare ce, etc.)
deca cu corelativul adversativ iară: „Că deca nu vru prorocul să ia de la Naaman daruri
pentru vendecare, iară sluga lui, Ghiezi, alergă și agiunse pre cale pre Noaman și cu numele
prorocului cerșu de la Noaman de luă bani și veșmente scumpe”(Varlaam).
măcar cu corelativul adversativ iar(ă): „Pentru acest Dispot vodă letopisețul cest
moldovenescu foarte pre scurtu scrie, iară cronicarii cei leșăști spun mai deschis și de ajunsu,
măcar dinceputul lui Dispot nu spun amândoi într-un cuib. Iar mai apoi tot să tocmescu”
(Ureche).
săva(i) că: „Derept aceea nu-mi voi părăsi a îndemna pre voi spre aceastea, săva că
sunteți știutori întru adevărul ce-i aiave” (N. Test. În COD VOR. 171.).
săvai de: „Așijdere și muierile să plece bărbaților săi, săva de n-arî îngădui cineva
cuvântului, pentru viața muierilor curatî fără cuvânt să se dobândească” (N. Test. În COD
VOR. 151-153.).
săvai să: „Adeverescu-ți că săvai foc să m-arde, săvai fieri să m-are mânca, săvai marea
să m-are îneca, săvai sabie să m-are tăia, săvai tot trupul în mii de bucăți șă s-are zdrumica,
eu . . . nu mă voi lepăda. (Varlaam)
Între conjuncțiile care apar cu valoare concesivă în secolul al XVII-lea deca are această
valoare printre numeroase altele: este și condițională, temporală și cauzală. Caracteristică pentru
secolul al XVII-lea este însă apariția unor noi elemente specifice propoziției concesive.
Conjuncția deși nu reprezintă propriu-zis o noutate. Locuțiunea de . . . și se întâlnește
frecvent. În acest secol adverbul și începe să fie plasat în imediata succesiune a lui de, ceea ce a
putut duce la sudarea lor în această formă și apoi la transformarea locuțiunii de și în conjuncție
simplă, specializată pentru a introduce propoziții concesive. În secolul al XVII-lea se dezvoltă
grupa locuțiunilor conjuncționale formate în jurul adverbului măcar. Mai mult, adverbul măcar a
căpătat el însuși valoare de conjuncție concesivă. Caracteristica secolului al XVII-lea este grupa
de locuțiuni conjuncționale formate în jurul lui săvai. Încă din secolul al XVII-lea săvai este
folosit ca adverb cu sensul de „cel puțin” (lasă să grăiască sluga ta săva numai un cuvânt) și ca
element care conferă unui pronume sens nehotărât (săva ce), întrebuințări în care este sinonim cu
măcar, era și conjuncție coordonatoare disjunctivă și subordonatoare condițională. Toate aceste
întrebuințări, dar mai ales sinonimia cu măcar au putut duce la formarea locuțiunilor

10
conjuncționale concesive bazate pe adverbul săvai și la folosirea lui săvai cu valoare de
conjuncție concesivă în locuțiunea conjuncțională săvai și.
În comparație cu secolul al XVII-lea, secolul al XVIII-lea aduce mai puține noutăți în
felul de construire a propozițiilor concesive. Mijloacele de introducere a concesivelor sunt
aceleași ca în secolul anterior, cu câteva deosebiri, în sensul renunțării la unele elemente, ca și al
apariției unora noi.
Nu se mai folosesc în limba literară a acestui secol construcțiile cu săvai și nici
locuțiunea conjuncțională în loc ce. Mai rezistentă s-a dovedit a fi locuțiunea cu săvai că, ultimul
care o folosește este stolnicul Constantin Cantacuzino. După Al. Andriescu, „conjuncția
consecutivă” săvai în cronica stolnicului Constantin Cantacuzino este un arhaism din categoria
celor păstrate ți astăzi în graiurile populare.Întrucât Muntenia epocii anterioare nu-l are nu se
poate vorbi de un cuvânt propriu-zis arhaic. După părerea Mioarei Avram „locuțiunea regională
moldovenească și ardelenească săvai că a putut fi folosită în textul Mărgăritarelor traduse în
Muntenia ca un element de limbă literară caracteristic stilului bisericesc iar la stolnicul
Cantacuzino este împrumutată în alt stil, ca un arhaism de proveniență bisericească”.
(Avram,1960:66)
Locuțiunea concesivă în loc ce apare pentru ultima oară în cronica anonimă a domniei lui
Constantin Brâncoveanu, în primii ani ai secolului al XVIII-lea:
În loc ce am avut și aveam nădejde de mântuință din mâinile turcilor păgâni, acum de la
dumneavoastră să ne vie peire, care nădejde la noi va să fie în deșert?
Ea este înlăturată de apariția noii locuțiuni în loc să, care introduce propoziții subordonate
opoziționale, cu un conținut foare apropiat de concesive.
În secolul al XVIII-lea înregistrăm totuși și mijloace de construcție noi: la stolnicul
Constantin Cantacuzino întâlnim conjuncția compusă de ... și sau și de:
„Puțini au fost pământenii acestei țări, cum să vede, ca aceia ca să șază ei să scrie ale
patriei lor și să istorisească întâmplările moșiei lor, precum fac altții de ale lor, și de nu mulți și
multe, însă tot fac, iar la noi mai niciunul”.
Către sfârșitul secolului începe să se folosească, pentru accentuarea ideii de concesie,
adverbul chiar ca însoțitor al unei conjuncții: chiar + să, și chiar să:
„Căci și chiar să fie voia stăpânului a-l da la altul, cel mai înainte arendar cu marafetu
judecății îl scoate afară”.

11
 Tot în acest secol întâlnim cu valoare concesivă, locuțiunea conjuncțională în vreme ce,
cu valoare fundamental temporală:
„Dumneavoastră boierilor judecători de la departamenturile amândouă: de opt și șapte,
făcând domnia mea perierghie anaforalilor care ies dă la aceste departamenturi, vedem unile
numai cu câte trei, patru iscălituri, altele numai cu câte doao, în vreme ce domnia mea avem
întocmite și încheiete aceste departamenturi cu toate orânduitele persoanile lor”.
În secolul al XIX-lea înregistrăm noutăți încă din primele lui decenii. Cea mai importantă
este locuțiunea cu toate că, pe care am găsit-o pentru prima oară la Iordache Golescu într-o piesă
de teatru din 1818 (Barbu Văcărescul, vânzătorul țării) sub forma cu tot că:
„Eu bine am făcut până acum , că șî dă la calemgii, asemene ca mai nainte, am luat cu
miile și sutele dă mii, cu tot că Bălăceanul să împotrivea și striga să nu iau nimic nici dă la ei,
ca și ei să nu aibă cuvânt să ia după la săraci; dar ascult eu pă Bălăceanul la interesul mieu?”
Caracterul izolat al apariției acestei locuțiuni cât și forma deosebită de cea în care s-a
fixat în limbă pot arăta că la Iordache Golescu surprindem într-adevăr momentul de constituire a
noii locuțiuni concesive. După numai câțiva ani însă, mai consemnează autoarea, cu toate că este
o locuțiune consacrată, care ocupă locul întâi în ierarhia după frecvență a mijloacelor de
construire a propoziției concesive:
„Un lucru, și numai, este supărător: praful cel mult din pietre, carele să pricinuiește din
necontenitul umblet al caleștilor, cu toate că nu stau din udat și din măturat”.
La scriitorii pașoptiști apar diverse compuse cu chiar (adăugat unor conjuncții care au și
valori condiționale):
chiar când: „Chiar când va plăti aceste toate, nu se pot strămuta dintr-un sat decât doi
țărani deodată” (Bălcescu).
chiar dacă: „Trebuie să iasă pe scenă, chiar dacă ar fi să cadă moartă de uimire”
(Alecsandri).
Se întărește acum grupul de elemente concesive cu valoare fundamentală temporală.
Alături de locuțiunea conjuncțională în vreme ce, la scriitorii din prima jumătate a secolului
apare frecvent adverbul când concesiv, adesea însoțit de adverbul dimpotrivă.
când: „Domnul Nicu Catargiu, luând cuvântul, zice: Nu-mi era cunoscut, domnilor, că
ceea ce numiți dumneavoastră în Valahia dijmă din acele legiuite se mai conservă, când la noi
ea este abrogată încă din anul 1851 ...” (Kogălniceanu)

12
 Grupul elementelor de proveniență temporală a putut fi completat treptat și cu sinonimele
lui în vreme ce: în timp ce, pe când, pe câtă vreme:
pe când: Fata zise cam răstit că de ce l-a adus în grădină de dimineață ca pe o femeie, pe
când ar fi trebuit să meargă mai întâi la grajduri (Ispirescu).
De la mijlocul acestui secol încetează folosirea cu valoare concesivă a lui unde neînsoțit
de prepoziția de.
În prima jumătate a secolului este încă în floare procedeul folosirii unor corelative
adversative în regenta concesivei: dar, însă, și chiar pleonasmul dar însă ; conjuncția iar nu mai
apare acum ca un corelativ al unei concesive.
Și în secolul al XX-lea ia naștere un ultim mijloc de introducere a concesivelor, și anume
locuțiunea conjuncțională chit că exclusiv concesivă:
„Dar învățătura cerea bani pe care ea, Rafira, n-avea de unde să-i câștige, chit că ar fi
vrut să muncească pentru băiatul ei până și-ar fi dat sufletul ”(Z. Stancu).
Ideea bogăției mijloacelor de care dispune propoziția concesivă este întărită de
completările pe care Mioara Avram le adaugă.
1. Pe lângă conjuncțiile și locuțiunile menționate propoziția concesivă poate fi construită
și cu pronume, adjective și adverbe nehotărâte de tipul oricine, oricare, orice, (ori)cât de,
oricum, oricând, oriunde, care constituie altă serie de resurse:
„Și-oricât de amărâți să fim,
Nu-i bine să ne deslipim
De cel ce viețile le-a dat”! (Coșbuc, Poezii)
Oricâte bunătăți să am, singur la masă, nu-mi ticnește. (Caragiale)
2. Unele graiuri regionale ne mai oferă încă un număr de elemente, pe care autoarea le
consideră interesante:
barim < turc. barim, apare izolat , cu valoare de conjuncție concesivă într-un text din
1809:
„Plugarii . . . de s-ar învăța a-și face garduri vii, care barem se fac cu ceva osteneală,
dară apoi țân din nepoți în nepoți” (Economia, 116).
batâr că: înregistrat de la 1648:
„Căci batâr că suntem doi,
Noi nu ne temem de voi”. (Marian Nu. 422)

13
 pedig sau petic < magh. pedig, conjuncție concesivă în nordul Ardealului:
„Frunza lungă mult mă mustră
De ce-am făcut cale pe pustă;
Pedic io nu o-am făcut,
Și n-o fpcut bădița” (Arh. Folk. VI 298)
tuma de = tocmai de este locuțiune conjuncțională concesivă în Maramureș:
„De acolo nu-i înturna
Tuma de te-ar vrea lăsa”. (Papahagi)

În ceea ce privește limba contemporană , elementele conjuncționale care introduc

propoziții concesive pot fi clasificate, din punct de vedere formal, astfel:
1) Conjuncții și adverbe simple:
că, când, dacă, de, deși, să.
2) Conjuncții compuse și locuțiuni conjuncționale cu structură fixă:
chit că, cu toate că, de unde, în timp ce, în vreme ce, măcar că, pe când, de bine ce . Tot
aici își are locul (și) fără să, deși în varianta (și) fără ca (...) să elementele acestei conjuncții
compuse sunt separabile prin intercalarea altor cuvinte din propoziție; ordinea în care se succed
elementele componente este însă totdeauna aceeași.
3) Combinații mai mult sau mai puțin libere (cu elemente separabile)
chiar (. . .) dacă, chiar (. . .) de, chiar (. . .) să, (Cezar Petrescu), în ordine inversă dacă (.
. .) chiar (Caragiale), de (. . .) chiar (Negruzzi), să (. . .) chiar (Caragiale).
măcar (. . .) de, măcar (. . .) să, în ordine inversă de (. . .) măcar, să (. . .) măcar,
(Negruzzi)
și (. . .) dacă, și (. . .) să, și (. . .) de, în ordine inversă, dacă (. . .) și, șă (. . .) și, de
(. . .) și.
nici (. . .) dacă, nici (. . .) de, nici (. . .) să.
Elementele conjuncționale care introduc propoziții concesive pot fi clasificate și dintr-un
punct de vedere legat de conținut, și anume din punctul de vedere al realizării piedicii care se
opune îndeplinirii acțiunii din regentă. Se disting astfel două tipuri de concesive:
1) Concesive reale
2) Concesive realizabile sau ireale, numite și concesive condiționale

14
 1) Concesivele reale sunt introduse prin următoarele mijloace: că, chit că, (pe) când,
(așa) cum, cu toate că, deși, de unde, după ce, în timp ce, în vreme ce, măcar că, pe câtă vreme
și și fără (ca) să. Cu excepția lui și fără (ca) să, care se construiește numai cu conjunctivul,
celelalte se construiesc de regulă cu modul indicativ, dar se pot construi și cu prezumtivul și cu
optativul. Chiar atunci când sunt construite cu aceste moduri , concesivele respective sunt tot
reale: prezumtivul prezintă bănuiala ca reală, iar la optativ este reală dorința sau putința ca
acțiunea să se îndeplinească.
2) Concesivele condiționale exprimă o piedică ipotetică realizabilă când sunt construite
cu timpuri prezente și o piedică ireală când sunt construite cu unele timpuri trecute. Între
elementele conjuncționale care introduc propoziții concesive condiționale distingem două
grupuri:
a) Unele conjuncții au mod specific de construcție: să și diversele lui combinații ( măcar
să, chiar să, să și, nici să) se construiesc numai cu modul conjunctiv, iar de simplu și măcar de
se construiesc numai cu modul condițional.
b) Celelalte conjuncții concesive condiționale – chiar dacă, chiar de, și dacă, de . . . și,
nici dacă, nici de și dacă simplu – se construiesc atât cu modul condițional cât și cu modul
indicativ sau cu modul prezumtiv, dar nici când sunt construite cu indicativul ele nu exprimă o
piedică reală, ci tot realizabilă sau chiar ireală.
Se vorbește însă de un anume raport copulativ dintre propoziția concesivă și cea
condițională și susține Mioara Avram că raportul copulativ de opoziție dintre cele două
subordonate nu este exprimat prin conjuncție, ci ele sunt juxtapuse, opoziția realizându-se prin
intonație. Alteori cele două subordonate juxtapuse sunt construite amândouă cu conjuncția că:
„Apoi asta nu-i omenie! Că s-o supăra, că nu s-o supăra conu Iordache, eu tot am să i-o
trec la ureche”. (Cezar Ureche)
Raportul de coordonare copulativă dintre o propoziție condițională și una concesivă
condițională cu conținut opus poate fi marcat și printr-o conjuncție care exprimă alternativa sau
cumularea: ori, sau, și, etc. Cel mai adesea în sistemele de acest fel se întâlnește fie că în fruntea
fiecăreia dintre cele două propoziții: fie că va ploua, fie că va fi senin, excursia tot o facem.
Regional, în fruntea celor două propoziții se poate găsi tir(i) că:
„Tir că beau, tir că nu beau, tot însetat sunt”. (Pamfile)

15
 IV.Concluzii

1. Bogăția mijloacelor de construcție oferă, în primul rând, resurse pentru variația stilului
aceluiași vorbitor dar și faptul că într-un număr mare de elemente conjuncționale se poate face și
o repartiție pe stiluri ale limbii și se poate manifesta și predilecția unor vorbitori sau scriitori
pentru folosirea anumitor elemente.
2. În evoluția istorică a propoziției concesive se constată o pronunțată tendință spre
permanenta înnoire a mijloacelor de construcție. Formațiile noi care apar mereu se adaugă unor
elemente destul de numeroase existente încă din epoca primelor noastre texte. De cele mai multe
ori ele nu aduc nici nuanțe de conținut noi, deci nu vin să umple goluri obiective. Crearea
neîncetată de elemente noi se datorează nevoii de expresivitate: multe elemente ajuns să dispară
complet, altora, expresive la început, li se șterge orice nuanță afectivă sau stilistică și în locul lor
apar altele care accentuează ideea de concesie sau caracterizează un timp un anumit stil al limbii.
3. Evoluția istorică a propoziției concesive indică o tendință spre crearea de mijloace
specifice concesivei. Toate conjuncțiile simple, dar și numeroase compuse și locuțiuni
conjuncționale sunt comune cu alte propoziții subordonate; elementele conjuncționale pot fi
clasificate astfel în diverse grupe de conjuncții care au aceeași valoare fundamentală
(condițională, temporală, locală, cauzală sau modală) sau care introduc și subordonate de
opoziție, specie foarte apropiată de concesive..
4. Tendința de înnoire și tendința de a avea mijloace de construcție specifice au putut
duce și la împrumutarea unor elemente conuncționale străine. Este cazul conjuncțiilor regionale
de origine maghiară, batâr și pedig.
5. Evoluția istorică a mijloacelor de construcție a propoziției concesive indică și o
precizare a condițiilor lor de întrebuințare, mai ales în sensul specializării unor elemente

16
conjuncționale pentru a exprima caracterul real al piedicii pe care concesiva o opune îndeplinirii
acțiunii de din regentă, față de altele care exprimă caracterul realizabil sau ireal al acestei piedici.
6. Din punct de vedere teoretic, studiul propoziției concesive demonstrează utilitatea
distincției între concesiva reală și cea condițională.
7. Urmărirea felului cum a evoluat construirea propozițiilor concesive cu anumite
corelative în regentă arată că direcția evoluției a fost de la mixt, opunând elementelor
subordonatoare altele coordonatoare, la corelativele adverbiale specific concesive.

V. Bibliografie:

 AVRAM, Mioara, Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în

limba română, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1960.

17